Adevărul şi trei acorduri

Harlan Howard, unul dintre cei mai prolifici compozitori ai secolului 20, a spus despre muzica country că nu e nimic altceva decât “adevărul pus pe trei acorduri”. Şi cum oare să nu îl crezi, dacă a scris peste 4000 de cântece, în peste 60 de ani de carieră, mai bine de 100 au ajuns locul 1, a lansat şi a făcut celebri zeci de artişti.

Pornesc de la acest citat, cu intenţia şi de ce nu cu speranţa inaugurării, unui serial scris, prin care încerc să fac cunoscut un gen muzical unic în felul său. Un gen muzical care timp de mulţi ani a fost considerat un soi de stat în stat, dincolo de ocean. Prin artişti cu calităţi aparte, instrumente muzicale specifice, zeci de genuri şi subgenuri, influenţe etnice variate, muzica country a fost multe decenii considerată o lume de sine stătătoare. Asociată de cele mai multe ori, unor anumite pături sociale, acuzată mai apoi că nu renunţă la rădăcini pentru a merge mai departe, status-quo, acestui gen muzical, a evoluat totuşi în ultimele trei decenii, sfârşind prin a fi recunoscut faptul că această muzică a avut de-a lungul anilor, cea mai mare influenţă, asupra muzicii americane, aşa cum este ea astăzi.

Inevitabil, asta a adus în lumina reflectoarelor, artişti noi, care au încercat şi de cele mai multe ori au reuşit să unească în cântecele lor, genuri care până nu de mult păreau ireconciliabile. În acelaşi timp, prin evoluţia tehnică a echipamentelor de producţie din studiouri şi a celor de concert, sound-ul country, a suferit în ultimii ani modificări importante. Maşinăria infernală a show biz-ului s-a pus în mişcare, cu tot ce înseamnă asta. Au apărut artişti noi, foarte apreciaţi, intraţi deja în legendă, dar marea majoritate sunt lansaţi cu surle şi trâmbiţe şi sfârşesc în anonimat un an mai târziu. Cele mai multe melodii devin din ce în ce mai “radio friendly”, pierzând practic pe drum, cu multă uşurinţă, bruma de calitate necesară. Stilistic, ajungi să nu mai ştii, în ce gen să încadrezi sound-ul, te mulţumeşti doar să constaţi cum acelaşi artist e în topurile Billboard la patru-cinci categorii în acelaşi timp.

Asta a creat în ultimul deceniu, un curent din ce în ce mai important, cel al tradiţionaliştilor, care încearcă din răsputeri să împiedice comercializarea excesivă şi pervertirea evidentă a genului din ultima vreme. Departe de mine să ţin partea cuiva anume, în articolele ce vor urma. Adevărul este ca de obicei, undeva la mijloc. Înţeleg lupta pentru a păstra sound-ul country nealterat. Pentru că acesta, îţi provoacă ca orice alt sound original, un soi de feeling extraordinar cu care dacă rezonezi, ei bine, atunci eşti puţin mai fericit. În acelaşi timp, nu poţi să ignori la nesfârşit si să negi orice influenţă externă, care în cele din urmă, poate avea rolul ei foarte important, face curentul tău muzical, accesibil mai multor oameni. În fond pentru asta e muzica, să fie ascultată şi să producă bucurie. Nu voi nega că ascult artişti clasici, dar nici nu pot să contest că, în cele mai multe dintre cazuri, rezonez mult mai bine la country-ul contemporan.

Aşa că, fie că vă voi vorbi despre, Patsy Cline sau Faith Hill, George Jones sau Kenny Chesney, vă rog să mă credeţi sunt cu toţii nişte artişti minunaţi. Merită să căutaţi şi să găsiţi discuri cu ei. Daţi-le o şansă, ascultaţi-i şi nu o să regretaţi.

Cu o istorie plină de evenimente muzicale, dar marcată de cele mai multe ori şi de cumplite tragedii, cu artişti unici precum Johnny Cash, muzica country face parte din istoria Americii, dar mai ales, face parte din istoria muzicii.

Ovidiu Moldovan – 2 martie 2008