Arhiva Video Vault 2013


THE LORDS OF SALEM (2012, USA/UK/Canada, r: Rob Zombie) – DVD

the Lords of salem.jpgSeria de procese de la sfârşitul secolului 17 în urma căreia zeci de persoane au murit executate sau în închisoare, acuzate fiind de vrăjitorie în baza unor probe de o relevanţă discutabilă, reprezintă unul dintre cele mai faimoase cazuri de isterie de masă din istoria Americii, interesant deopotrivă pentru sociologi, antropologi şi artişti. Iar Salem a devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute brand-uri turistice urbane de pe Noul Continent. Pentru a înţelege fascinaţia pentru subiect (s-au produs zeci de filme de ficţiune şi documentare, au fost scrise nenumărate cărţi, de la piesa de teatru “The Crucible” a lui Arthur Miller la romanul “Salem’s Lot” a lui Stephen King, iar referinţele se pot număra cu sutele în cultura Pop modernă, fie că vorbim de animaţia “The Simpsons” sau de serialul TV pentru adolescenţi “The Vampire Diaries”), este necesar să ne reamintim câte ceva din contextul care a favorizat socialmente acest tip de atitudine. În perioada 1640-1690, guvernanţii Massachusetts-ului erau preponderent Puritani extrem de conservatori, influenţaţi de Calvinism (opuşi Bisericii Angliei şi care, din acest motiv, aleseseră să se relocheze) pentru care orice simbol, tradiţie, obicei sau celebrare suspectă că ar putea avea rădăcini păgâne trebuia interzisă şi condamnată imediat fără drept de apel… erau interzise jucăriile (în special păpuşile) copiilor, sărbătorirea Crăciunului şi a Paştelui, dansul, muzica (singura permisă era cea a imnurilor religioase cântate fără niciun fel de acompaniament instrumental). În aceste conditii, în iarna lui 1962, comportamentul ieşit din normele înţelegerii medicale (la nivelul competenţei vremurilor) a două fetite, de 9 şi, respectiv, 11 ani, a fost rapid taxat drept subiect de vrăjitorie (a fost invocată “Malleus Maleficarum”, suma de texte ce conţin referiri la întâlniri sexuale dintre tinere pure şi demoni) şi primele femei suspecte au fost puse sub acuzare. Nimeni nu avea să le ia apărarea… Am simţit nevoia să rememorez aceste detalii pentru că ele stau la temelia poveştii construite de rockerul Rob Zombie (“House of 1000 Corpses”, “Halloween”) în calitate de scenarist, regizor şi co-producător (alături de Oren Peli – “Insidious”, “Paranormal Activity”), Heidi (Sheri Moon Zombie), o fostă dependentă de droguri, lucrează ca DJ de noapte la un post de radio de Heavy Metal din Salem şi primeşte într-o seară la redacţie o stranie cutie de lemn ce adăposteşte un vinyl semnat… “The Lords”. Pune piesa în eter, femeile din Salem intră în transă pe durata difuzării, iar ea începe să aibă viziuni terifiante cu demoni, vrăjitoare, acte sexuale anormale, naşteri malefice, etc. Muzica creează o punte în timp, legând-o indisolubil pe Heidi de lucruri întâmplate şi angajamente luate cu mai bine de 300 de ani în urmă. Nu are sens să merg mai departe cu relatarea întrucât povestea este previzibilă de la început şi până la final, dar nu cred că autorul şi-a propus să surprindă prin scenariu ci prin modul de a-l ilustra (sub toate aspectele). “The Lords of Salem” nu este un Horror obişnuit, menit doar să… îngrozească spectatorul. În opinia mea, Rob Zombie a încercat să susţină o teză foarte ambiţioasă, că muzica şi imaginea (ilustraţia vizuală) au o rezistenţă şi o pregnanţă mult mai puternică în conştiinţa individuală la nivel apropiat de visceral, pe măsura trecerii timpului, decât… cuvântul scris. Iar dacă în ceea ce priveşte muzica, experimentul său nu este întrutotul convingător (pentru a ajunge la vinyl pleacă de la note… scrise pe hârtie în 1696), pe parte vizuală (şi aici se referă doar la ‘comunicarea’ modernă) ne demonstrează că este unul dintre cei mai originali cineaşti din Horror-ul actual: filmul debutează practic în alb/negru cu dormitorul tapetat cu reproduceri de mari dimensiuni ale imaginilor ultracunoscute din filmele lui Georges Melies de la începutul secolului XX şi se încheie în nota violent multicoloră aproape de kitsch şi de blasfemie religioasă practicată de David LaChapelle. Ca fond, “The Lords of Salem” nu se ridică la înălţimea lui “The Devil’s Rejects” însă, cu siguranţă, este un Art-Horror special care merită a fi văzut de către fanii genului şi de către pasionaţii de cultură Pop. Extra: comentariu audio a regizorului. Tehnic: excelent (atenţie, nu a apărut în Europa!).

THE FUNHOUSE (1981, USA, r: Tobe Hooper) – Ediţie limitată “Arrow Video”/Blu-Ray

THE FUNHOUSE.jpgCircul, carnavalul şi bâlciul au fost întoteauna medii preferate de cineaştii Horror datorită faptului că publicul a fost mereu atras de ciudăţenii şi de senzaţii tari sau ieşite din comun (fapt speculat de Tod Browning încă din 1932 cu “Freaks”), iar opoziţia între entertainmentul popular şi accesibil oferit de acestea, variat, multicolor şi inofensiv şi inducerea spaimei şi angoasei prin inversarea extremă a misiei şi comportamentului performerilor faţă de consumatori a reprezentat o tentaţie care, în permanenţă, a jalonat genul prin realizări substanţiale: clasicul “Carnival of Souls” (1962), filmele produse de Hammer, de la “Circus of Horror” (1960, cu Donald Pleasence), “Berserk!” (1967, cu Joan Crawford) şi până la “Vampire Circus” din ’72, “Something Wicked This Way Comes” (1983, cu Jonathan Pryce, Pam Grier şi Jason Robards) după nuvela şi scenariul regretatului Ray Bradbury etc, … asta ca să nu punem la socoteală multitudinea de pelicule Horror cu clovni precum “Stitches” (2012), franciza “Killjoy” (2000-2012) sau “It” (1990), mini-seria TV realizată pe baza cărţii lui Stephen King. Chiar şi fascinantele “Santa Sangre” (1989) a lui Alejandro Jodorowsky sau “Balada triste de trompeta” (2010) a lui Alex de la Iglesia pot fi integrate în acest spaţiu. Asupra multora dintre cele enumerate mai sus voi reveni însă pe larg în Video Vault-uri viitoare… până atunci, să ne concentrăm pe “The Funhouse”. Alături de George A. Romero (“Night of the Living Dead” - 1968), Wes Craven (“The Hills have Eyes” – 1977) şi de Sam Raimi (“The Evil Dead” – 1981), Tobe Hooper (“The Texas Chain Saw Massacre” – 1974) este unul din cineaştii-fenomen a Hollywoodului ca pasiune şi expertiză dedicată unei nişe speciale din cultura Pop (în cazul lor cinematografia Horror), un creator de filme ‘clasice’ sau ‘cult’ precum “Poltergeist”, “Salem’s Lot” sau “Eaten Alive”. Scena de început din “The Funhouse” este un omagiu deferent adus câtorva decenii de filme de groază, de la Frankenstein-ul lui Karloff (pe televizorul din sufragerie rulează “Bride Of Frankenstein” a lui James Whale din ‘35) şi “Dead of Night” (1945)… la “Psycho”-ul lui Hitchcock (lucru care nu avea să îi reuşească mai târziu, exact datorită lipsei credinţei şi dedicării pentru acest gen cinematografic lui Gus Van Sant) şi “Halloween”-ul lui Carpenter. Povestea e simplă: două cupluri de adolescenţi trăiesc din plin experienţele inedite oferite de un bâlci ambulant (galeria anomaliilor, magicieni, un spectacol de striptease, etc.) dar, după decizia luată sub influenţa marijuanei de a-şi petrece clandestin noaptea în ‘tunelul groazei’, ajung să asiste involuntar la uciderea ghicitoarei Madame Zena (Sylvia Miles, actriţă nominalizată în carieră de două ori la Oscar) de către un necunoscut mascat în monstrul creat de Frankenstein, frustrat că aceasta nu l-a satisfăcut sexual. De aici încolo, lucrurile devin periculoase, mai ales că tinerii descoperă că sunt sechestraţi fără posibilitate aparentă de evadare împreună cu lunaticul criminal în… “The Funhouse”. Filmul lui Hooper îşi găseşte o ascendenţă discretă în mai puţin cunoscutul “Carnival of Blood” (1970, r: Leonard Kirtman) în care doi tineri proaspăt logodiţi decid să sărbătorească petrecându-şi seara într-un bâlci în care un criminal se amuză ucigând femei pe bandă rulantă şi o descendenţă de dată recentă, nu lipsită de interes, “Dark Ride” (2006, r: Craig Singer), peliculă centrată în jurul unui grup de şase prieteni vânaţi de un psihopat într-un parc de distracţii… doi, patru, şase! “The Funhouse” continuă să fie şi acum foarte entertaining mai ales pentru că nu îşi propune să fie gore, sângeros la extrem, ci este construit pe principiul ‘scary’, nu vrea să şocheze visceral ci să dea frisoane spectatorului pe modelul tratamentului cu electroşocuri. Pe un palier mai profund, filmul poate fi interpretat ca o meditaţie asupra consecinţelor sexului (văzând filmul veţi înţelege de ce) construită cu un umor cinic şi care i-ar permite re-etichetarea în ‘comedie neagră’. În afara lui Miles, prezenţe memorabile au şi William Finley, unul din actorii-fetiş a lui Brian De Palma (“Sisters”, “The Fury”, “Dressed to Kill”) în rolul iluzionistului alcoolic, şi Kevin Conway (“Slaughterhouse Five”, “The Quick and the Dead”), căruia i s-au încredinţat trei partituri. Un film de colecţie pentru fanii genului. Extra: formidabile - trei (!) comentarii audio (critici, producători, realizatori de F/X), Q&A cu Hooper, “Carnage at the Carnival” (o evocare a filmului cu regizorul), “Master Class of Horror” (cu cineastul Mick Garris), documentarul “A Trilogy of Terror” (despre Make-Up şi F/X la trei din filmele lui Hooper), “Miles of Mayhem” (interviu cu actorul Miles Chapin), galerie foto inedită, poster, booklet (text de Kim Newman). Tehnic: transfer în HD excelent (cu excepţia unei uşoare granulozităţi).

THE WORLD’S END (2013, UK, r: Edgar Wright) – Blu-Ray

THE WORLD'S END.jpgDupă “Shaun of the Dead” (2004) şi “Hot Fuzz” (2007), a sosit şi mult aşteptatul final a trilogiei “The Three Flavours Cornetto” create de trioul Edgar Wright-Simon Pegg-Nick Frost (ultimii doi, în calitate de co-scenarişti şi de protagonişti). Deşi cu traiectorii profesionale diferite (Frost a activat mai mult în UK – “The Boat That Rocked”, “Attack the Block”, Pegg a devenit star mondial prin rolurile din francizele “Star Trek” şi “Mission: Impossible”, iar Wright s-a mărginit să mai regizeze doar un singur film, savurosul “Scott Pilgrim vs. the World”), prietenii au căutat în permanenţă în aceşti şase ani pretexte pentru lucra din nou împreună (“Tintin”-ul lui Spielberg, “Paul”, “Ice Age”). În aceste condiţii, subiectul lui “The World’s End” sună foarte personal, căci filmul spune povestea unui grup de cinci prieteni (Pegg şi Frost plus Hobbitul Martin Freeman, Eddie Marsan – “Sherlock Holmes”, “Hancock”, şi Paddy Considine, câştigător al unui premiu BAFTA pentru “Tyrannosaur” în 2011) care se reunesc după 20 de ani în cătunul natal, Newton Haven, pentru a duce la bun sfârşit ceva ce nu le reuşise în adolescenţă, o cursă tradiţională de o noapte, un tur de forţă în care să viziteze 12 pub-uri locale (asumându-şi, evident, consumul de alcool aferent). Reîntorşi într-un mediu şi într-o comunitate pe care nu le mai recunosc, cei cinci (a căror nume de familie indică statutul în cadrul grupului… King, Prince, Knight, Chamberlain şi Page!), descoperă repede că nu doar ei sunt cei ce s-au schimbat cu trecerea timpului dar, în modul cel mai drastic şi neaşteptat cu putinţă, cele şi cei care îi înconjoară au suferit la rândul lor… mutaţii radicale. Cursa de re-memorare personală se transformă într-una de supravieţuire. Distribuţia este în ansamblu excelentă chiar şi în partiturile cu rol secundar (Rosamund Pike – “Jack Reacher”, Bond’s “Die Another Day”, Pierce Brosnan… un al doilea clin’d’oeil la adresa James Bond, după ce în “Hot Fuzz” apăruse Timothy Dalton, David Bradley – interpretul lui Filch din “Harry Potter”, Bill Nighy… doar ca voce etc,). După exuberanţa creativă şi varietatea cromatică şi de textură a primelor două ‘arome’, Wright reuşeşte să ne surprindă din nou, adăugând în ‘cornet’ o cupă de îngheţată mai discretă, ce contrabalansează gustul flamboaiant (cu care rămâi după primele) cu unul nostalgic, dulce-amărui. Din punct de vedere al umorului, “World’s End” este cel mai putin amuzant (deci poate fi considerat cel mai slab) produs a trilogiei fiind permanent balansat de notele triste… dar mă îndoiesc de faptul că şi-a propus să se rezume la a fi un simplu termen de comparaţie. Dat fiind timpul care a trecut de la “Fuzz”, în care toti cei trei au avut diverse proiecte personale, continuarea este mai degrabă dată de conştientizarea necesităţii unui moment de bilanţ şi a unei auto-analize retrospective. Temele predilecte ale trilogiei se regăsesc pregnant, de la comunitatea şi evoluţia alienantă a acesteia în numele “the greater good” la disecarea cutumelor şi a tabieturilor sociale britanice tradiţionale afectate de modernizarea inevitabilă, însă Wright, Pegg şi Frost nu se mai mulţumesc doar să le expună spectatorului ca simple observaţii într-o formă entertaining, ci fac un pas mai departe şi ne transmit întrebarea care îi macină şi pe ei înşişi la nivel de individualităţi: avem dreptate? Nu este cazul să ne revizuim cu atenţie modul de a gândi înainte de a emite judecăţi? Dincolo de spectaculozitate şi de umorul dat de premise, “The World’s End” este, probabil, cea mai matură comedie din trilogie, cea mai profundă şi neliniştitoare (într-o anume măsură) pentru publicul aflat acum la vârsta a doua. Extra: trei comentarii audio, Making Of, scene tăiate, bâlbe, repetiţii, teste de make-Up, scene alternative, documentare (“Edgar Wright at Work”, “Friends Reunited”, “Pegg & Frost=Fried Gold”, “Three Flavours Cornetto”), etc. (atenţie, cele mai multe nu se regăsesc şi pe ediţia scoasă pe DVD!). Tehnic: impecabil.

THE HOBBIT: AN UNEXPECTED JOURNEY (2012, USA/Noua Zeelanda, r: Peter Jackson) – “Extended Edition”/Blu-Ray

THE HOBBIT.jpgÎn ceea ce priveşte acest gen cinematografic, pentru mine există trei mari categorii de Fantasy, cel adult (raportat la nivelul de maturitate a publicului, deopotrivă ca deschidere mentală cât şi culturală), bazat fundamental pe combinarea inovativă sau reinterpretarea originală a fundamentelor mitologice pre-dogmatice, cel contemporan-urban generat în principal de cultura comics-urilor (Manga y compris) şi a simbolisticii Pop(ulare) şi care mixează toate acestea, vechi şi noi, creând noi spaţii de evoluţie, şi cel mercantil (juvenil, infantil şi/sau debil), “for dummies”, targetat şi marketat clar în scopul obţinerii de profituri mari pe termen scurt (valorificând fie un trend ascendent, o piaţă de desfacere geografică cu potenţial interesant sau adresabilitatea către un public-ţintă cu o receptivitate limitată cauzată de vârstă, simplitate a modului de raţionare… asta ca să mă exprim elegant, sau, pur şi simplu, a unui nivel cultural scăzut, nu neapărat voit). Atâta vreme cât sunt destinate unor categorii diferite de audienţă, este imposibil să faci o ierarhizare valorică. A te erija în judecător ce dă verdicte după ce pune în balanţă (de exemplu) animaţia “Rise of the Guardians” cu “Mortal Instruments” sau “Death Note” cu “Thor” este echivalent cu a declara că, în mod miraculos, eşti simultan extraordinar de deştept şi de tâmpit. Aşa cum nu poţi cântări comparativ tehnicile de ilustrare a lui Mike Mignola cu ale lui Matt Groening sau Disneyland-ul cu… Tate Modern. Indiferent unde te plasezi ca şi consumator (între respect şi dispreţ), trebuie să accepţi faptul că, pe fiecare din cele trei categorii, funcţionează o ierarhizare piramidală cu foarte puţine reuşite incontestabile, o masă uriaşă de producţii de duzină şi una rezonabil de mare de pelicule de calitate medie sau uşor peste medie (ca şi rezultat). Există totuşi o certitudine: prin complexitate, orginalitate şi calitatea punerii în scenă, seria de şase filme cărora Peter Jackson le-a dedicat 15 ani din viaţă şi care descriu universul Middle-Earth-ului lui J.R.R. Tolkien reprezintă CAPODOPERA ABSOLUTA a Fantasy-ului destinat marilor ecrane, improbabil de a fi egalată în următoarele decenii… din orice punct de vedere, o saga ce transcede prin valoare o etichetare într-o simplă categorie (în acest caz, Fantasy-ul adult). Şi mai ales fanilor acestui univers (în crearea căruia neo-zeelandezul a distilat simboluri, teme şi personaje nu numai din “LOTR” sau “The Hobbit” dar şi din “The Silmarillion” şi cele 12 volume publicate sub titlul “The History of Middle-earth”), le recomand această ediţie care, dincolo de versiunea extinsă de la 160 la 182’ (ce contribuie la ranforsarea legăturii cinematografice între trilogiile “The Hobbit” şi “LOTR”… naşterea prieteniei între Bilbo şi Gandalf, originile inelelor, etc.), conţine, pe două BRD separate, peste nouă ore de… extra, un excepţional jurnal video a realizării filmului (care pleacă de la faza de proiect cu Guillermo del Toro şi acoperă absolut toate detaliile producţiei până în ultima zi de filmare) şi un documentar dedicat celor care rămân fani inclusiv a cărţilor despre modul în care, prin intermediul scenariului, s-a creat transpunerea cuvântului scris şi a poveştii imaginate de Tolkien într-un produs de cinematograf. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
28 Decembrie 2013


STARDUST (2007, UK/Islanda/USA, r: Matthew Vaughn) – “Special Edition”/Blu-Ray

STARDUST.jpgSăptămâna trecută, pe 14 decembrie, ne-a părăsit Peter O’Toole. R.I.P.! Lawrence al Arabiei… ai fost pentru mine exponentul “The Ruling Class”, în egală măsură dominator în rolul lui Robinson Crusoe în “Man Friday” precum în “Beckett”, în “Noaptea Generalilor” ca şi în “High Spirits” ca Peter Plunkett. Dincolo de imensul talent, figura aristocratică, emaciată, întotdeauna contrabalansată de mimica facială dar, mai ales, de ochii pătrunzători ce puteau trece fără efort de la privirea metalică la cea jucăuşă te-au făcut o figură eternă în memoria mea de cinefil. Nu ai avut în viaţă vreun contracandidat pe măsură (cu excepţia, poate, a lui Christopher Plummer), te-ai luptat decenii cu boala când media te acuza că, de fapt, eşti alcoolic, ai ajuns să te împrieteneşti la aproape 80 de ani inclusiv cu tinerii prin intermediul ecranului TV (“The Tudors”) şi cu cei mici vorbind ‘limba’ desenelor animate (“Ratatouille”)… Peter O’Toole, chapeau! Te-ai transformat în… stardust. Filmul în care Regele O’Toole, pe patul de moarte, le transmite cu o licărire sarcastică în ochi numeroşilor săi fii că vor trebui să ducă un război fratricid pentru că doar unul singur îi poate urma pe tron pare acum premonitoriu pentru moştenirea sa actoricească greu de egalat. “Stardust” reprezintă ecranizarea poveştii scrise în stilul Fantasy pre-Tolkien (ex. autorul irlandez Lord Dunsany) de Neil Gaiman (“American Gods”, “Sandman”, “Coraline”), publicată în 1999 inclusiv în versiune ilustrată de Charles Vess la DC Comics, care, iniţial, trebuia regizată de Terry Gilliam. După ce acesta din urmă s-a retras pentru a se dedica proiectului său “The Brothers Grimm” (2005), a fost înlocuit de Matthew Vaughn (“Kick-Ass”, “X-Men: First Class”) ce tocmai terminase “Layer Cake” (2004) cu Daniel Craig. Acţiunea, narată din off de Ian McKellen (“LOTR”), pleacă dintr-un cătun englezesc numit… The Wall, mărginit la propriu de un zid ce îl separă de regatul magic Stormhold, inaccesibil prin lege oamenilor obişnuiti. Dincolo de zid, regele aruncă în cer o piatră preţioasă ca miză a luptei odraslelor sale pentru putere, ce intră accidental în coliziune cu… o stea căzătoare şi ambele se prăbuşesc pe pământ. Steaua ia forma unei femei (Claire Danes – serialul “Homeland”) şi, împreună cu rubinul regal, devine obiect a căutării de către trei tabere distincte: tânărul Tristan (Charlie Cox – “The Merchant of Venice”) care, în speranţa că îi va câştiga inima superficialei Victoria (Sienna Miller – “Factory Girl”) în detrimentul pretendentului oficial (Henry Cavill – “Man of Steel”), îi promite acesteia o stea căzătoare şi pleacă după aceasta, apoi patru din cei şapte fii încă în viaţă ce aspiră la coroană (Mark Strong – “Weclome to the Punch”, Rupert Everett – “St. Trinian’s”, Jason Flemyng – “Snatch” şi Mark Heap – “The World’s End”) şi, în al treilea rând, a unui trio de vrăjitoare condus de Michelle Pfeiffer (“Dark Shadows”) cărora steaua le-ar putea aduce tinereţea eternă. Neil Gaiman nu şi-a dorit o adaptare fidelă a propriei cărţi şi a atmosferei sale de fantastic de sorginte ‘clasică’, ci un film contemporan atractiv pentru toate categoriile de vârstă astfel încât simbolistica utilizată este extrem de eterogenă, de la cea a scrierilor de gen de la finele secolului XIX (inorogul, ghiocelul şi ale sale presupuse puteri protective, ţapul ca animal favorit a vrăjitoarelor) şi până la cele din cultura Pop şi de comics modernă (păpuşa voodoo, metalele fermecate cu capacitate de auto-regenerare, lumânarea Babylon ca instrument de teleportare), iar rezultatul este un Fantasy original în care scenele de poveste pură sunt contra-punctate de cadre desprinse parcă din universul “Earth-Two” a DC Comics (populat de personaje precum Shakespeare a lui Robert De Niro – “Last Vegas” sau Ferdy The Fence a lui Ricky Gervais – serialul “The Office”). Mai mult, creativitatea formidabilă, aproape de ireverenţă, a autorului se manifestă prin constante tuşe legate de… demitizarea şi (parţială) de-poetizare a mitologiei: o stea căzătoare este una ce cade la propriu, ca bolovanul, din cer, are formă umană şi gânduri mai bune sau mai puţin inspirate (una din replicile adresate de Tristan stelei: “eşti o vacă… vrei să-ţi fac un desen ca să înţelegi?”), regalitatea are realmente sânge albastru (vizibil pe beregăţile tăiate ale prinţilor), iar finalul dă un sens absolut propriu expresiei “happily ever after”. Excelent, de colecţionat! Extra: comentariul lui Vaughn, Making Of, scene tăiate, gafe, şase mini-documentare (transpunerea cărţii, casting, locaţii, F/X). Tehnic: impecabil.

LOVELACE (2013, USA, r: Rob Epstein & Jeffrey Friedman) – DVD

lovelace.jpgUn biopic a Lindei Lovelace, actriţa porno ce a devenit port-drapelul revoluţiei sexuale în Statele Unite prin rolul său în controversatul film destinat marilor ecrane “Deep Throat”, prima producţie cinematografică ce a făcut ca, în mod oficial, pornografia să fie acceptată ca parte a culturii Pop. Un episod pe care americanii puritani au încercat permanent să îl ignore sau măcar să îl minimizeze, conştienţi fiind însă că este, totuşi, imposibil de uitat. Anul 1970. Pe de-o parte epoca Nixon şi conservatorii revoltaţi de noile moravuri şi libertăţi asumate de tineri în anii ’60, pe de altă parte… Motown meets Disco, ‘iarba’ e mai consumată decât cola, tineretul îşi savurează independenţa. Actul 1: La 21 de ani, naiva Linda Boreman (Amanda Seyfried – “Mamma Mia!”, “Les Miserables”, surprinzător de bună în rol) este deja marcată de naşterea unui copil pe care părinţii ei, catolici fervenţi (interpretaţi de Robert Patrick – “Terminator 2”, “Gangster Squad” şi de o Sharon Stone absolut irecognoscibilă), îl făcuseră dispărut (dat spre adopţie) şi, relocată din New York în Florida sub stricta tutelă a familiei, este reticentă la alte experienţe sexuale. Într-o seară, urcă însă din curiozitate îndemnată de o prietenă la fel de naivă (Juno Temple – “Mr. Nobody”, “Killer Joe”) ca go-go dancer alături de o trupă de muzicieni pe scena unui patinoar de role şi astfel ajunge să îi atragă atenţia şmecheraşului Chuck Traynor (neconvingătorul Peter Sarsgaard – “Jarhead”, “Orphan”). Îndrăgostită, pleacă cu acesta de acasă şi, după doar câteva luni, este persuadată de proaspătul soţ, înglodat în datorii şi plin de belele cu Fiscul şi cu Poliţia de Moravuri din Miami, să joace în “Deep Throat”. În urma filmului care avea să aibă încasări de peste 600 de milioane de dolari, Linda a câştigat doar… 1250! Actul 2: Linda, devenită Lovelace, star instantaneu a filmelor porno, realizează că a ajuns pe un drum pe care nu şi l-a dorit niciodată, divorţează de Chuck pe care îl acuză de multiple abuzuri maritale, fizice şi psihice, şi devine unul dintre cei mai vocali avocaţi împotriva industriei porno. “Când vă uitaţi la “Deep Throat”, vă uitaţi la mine cum sunt violată. Este o crimă pe care filmul continuă să o arate…”. Se recăsătoreşte, face pace cu părinţii săi şi îşi publică autobiografia (“Ordeal”) după ce se supune unui test de verificare cu… detectorul de minciuni. Linda Lovelace moare în urma unui grav accident de maşină în 2002, la vârsta de 53 de ani. Realizatorii lui “Lovelace” sunt doi documentarişti de clasă (Epstein a câştigat două premii Oscar, din care unul împreună cu Friedman) ce lucrează în tandem încă din 1987, dar care, până la acesta, nu aveau la activ decât un singur film artistic, experimentalul “Howl” (2010), dedicat primei părţi din viaţa poetului Beat Allen Ginsberg …, iar problema lui “Lovelace” tocmai în asta rezidă: tratamentul mult prea sec, de documentar, a scenariului şi regiei, ce duce la o abundenţă de clişee în definirea contextului şi portretizării personajelor care, însumate, dau impresia de schematic şi superficial. Ca să îmi justific sentinţa… Contextul: vorbim de un deceniu (anii ’70) în care societatea occidentală, la nivel de majoritate, se îndreaptă spre extrema opusă valorilor comunitare şi de grup promovate în mod idealist în anii ’60… individualismul! Este deceniul “Eu” (“Me decade”, aşa cum l-a definit Tom Wolfe, cel care, de asemenea, susţinea că LSD-ul şi halucinogenele vor modifica climatul religios în Statele Unite), sunt anii celei mai importante crize economice din SUA de la Marea Recesiune încoace. Aş fi nedrept să spun că aceste elemente sunt invizibile în “Lovelace”, dar li se acordă o importanţă/pondere atât de mică încât, deseori, comportamentul personajelor într-un anume context specific devine ne-inteligibil pentru spectatorul mai puţin familiarizat cu specificul anilor ‘70. Portretizarea: în ciuda unei distribuţii extraordinare (pe lângă cei deja menţionaţi, mai apar James Franco, Hank Azaria, Chloe Sevigny, Chris Noth, Eric Roberts, Debi Mazar şi Bobby Cannavale), personajele, în mare parte, par schiţate mai degrabă de un caricaturist de provincie decât de un pictor de Capelă Sixtină… asta, din nefericire, se datorează exclusiv scenariului care vrea să spună mult prea multe într-un timp foarte scurt (în mod normal ar fi trebuit să fie o mini-serie de TV) şi, mai mult decât atât, să o facă în ritmul extrem de lent şi descriptiv caracteristic documentarului. În concluzie, rezultatul, în ceea ce mă priveşte, este unul de o mediocritate onorabilă (salvată de câţiva dintre actori) şi în nici un caz unul de memorabilitate. Trist, în cazul unui subiect de o asemenea suculenţă. Tare aş fi fost curios să văd cum ar fi arătat rivalul ”Inferno: A Linda Lovelace Story”, cu Malin Akerman în rolul principal, a cărei producţie era planificată să înceapă tot în 2011, dar pe care producătorii au renunţat să îl ducă mai departe pentru a evita competiţia directă. Extra: Making Of. Tehnic: excelent.

GROWN UPS 2 (2013, USA, r: Dennis Dugan) – Blu-Ray

RED 2 (2013, USA, r: Denis Parisot) - DVD

grown ups 2.jpgScriu de ambele filme la ‘pachet’ din două motive: 1.) deşi de factură diferită (unul e o comedie de familie, iar cel de-al doilea un actioner geriatric bazat pe un comics a lui Warren Ellis), ambele sunt “buddy-movies”; 2.) am anticipat o sumă de elemente legate inclusiv de plot-ul acestora în recenziile la fiecare din predecesoarele lor (vezi Video Vault-ul din 26 iulie 2013). Mai mult, dacă nu le-aţi văzut pe primele, sfatul meu este ca măcar să le citiţi pe acestea înainte, pentru a vă da seama dacă v-ar putea interesa, întrucât vizionarea directă a sequel-urilor v-ar priva de degustarea unei mari părţi din suma de accente comice, acestea fiind bazate pe relaţiile dintre protagonişti definite în “GU 1” şi “RED 1”. Dacă le-aţi văzut deja pe acestea nu are sens să insist mai mult decât am făcut-o deja în Video Vault-ul menţionat. Aşa cum presupuneam, producătorii filmelor au ales căi diferite pentru continuări, cei ai “GU” au mizat pe conservarea majorităţii personajelor şi a cadrului rural relativ nespectaculos, dar au schimbat radical povestea şi premizele, iar cei ai “RED” au mers pe principiul (de multe ori fals) “bigger is better” şi au mutat acţiunea la un nivel superior de spectaculozitate purtându-şi eroii prin Moscova, Paris, Roma, Hong Kong şi Londra. “GU 2” a fost un succes serios de box-office, iar “RED 2” un eşec răsunător (mai ales pentru DC Comics). Ambele producţii au mizat pe infuzia de sânge proaspăt însă dacă “GU” a adus idoli ai tineretului care să le crească expunerea pe categorii de vârstă în orice multiplex, precum Milo Ventimiglia (serialele “Heroes” şi “Gilmore Girls”), Aly Michalka (“Easy A”, “The Roommate”) sau pe băiatul lui Arnie, Patrick Schwarzenegger, “RED” a extins aria de stele costisitoare (Catherine Zeta-Jones, Anthony Hopkins, plus Neal red 2.jpgMcDonough, Byung-hun Lee şi David Thewlis) care a crescut semnificativ bugetul şi, deşi numiţilor nu li se poate reproşa mare lucru, prezenţa lor este irelevantă sau pur decorativă datorită unui scenariu îmbâcsit şi auto-suficient, scris în trena execrabilului “Die Hard 5”. Cum este posibil ca cel mai bine plătit asasin din lume să risipească (la propriu) sute de gloanţe fără a-şi atinge ţinta aflată la zece metri distanţă? Pe câţi mai interesează conflicte din Războiul Rece sau o ameninţare cu o bombă fabricată în ’79 de care toată lumea a uitat unde e… dacă visezi să faci o căruţă de bani din vânzarea de bilete? Nu este suficient să menţionezi de două ori Wikileaks pentru a atrage tinerii. Mai mult, deşi este mult mai împănat cu acţiune, pentru punerea în scenă a unui film cu Bruce Willis a fost ales Dean Parisot, specializat în comedii mediocre (culmea, după ce a câştigat un Oscar în 1989 pentru scurt-metraj de... acţiune!), precum “Home Fries” (1998, cu Drew Barrymore) sau “Fun with Dick and Jane” (2005, cu Jim Carrey). În partea ailaltă, fără probleme de acest gen a rămas Dennis Dugan, un fidel a comediei de famile încă de la debutul ca regizor de cinema (“Problem Child” din 1990, cu John Ritter), bun prieten cu Adam Sandler (din 2007 nu a mai făcut decât filme care îl au pe acesta în rolul principal), care a avut avantajul că îşi cunostea bine personajele şi pe cei care le întrupau (Kevin James, Chris Rock şi David Spade). În concluzie, părerea mea este că “GU 2” este aproximativ cu 20% mai slab ca predecesorul său, dar păstrează direcţia, iar “RED 2” cu 60% mai prost şi lipsit de umor, în condiţiile în care e mult mai spectaculos şi are mai multe staruri pe afiş decât predecesorul… o contra-performanţă notabilă! Cei ce le-au văzut pe primele pot însă să vizioneze liniştiţi continuările pentru a-şi contura propria opinie, mai ales că.. sunt anunţate, în ambele cazuri, noi sequel-uri. Extra: “GU2” – scene tăiate, 4 mini-documentare; “RED2” – zero (ediţia scandinavă pe care o am eu). Tehnic: ambele, impecabil.

IOAN BIG
21 Decembrie 2013


STREETS OF FIRE (1984, USA, r: Walter Hill) – Blu-Ray

Streets of fire.jpgAşa cum a fost definită de către Walter Hill, unul din regizorii mei favoriţi, pelicula “Streets of Fire” reprezintă o “fabulă rock’n’roll”, o poveste scrisă parcă special de Norman Spinrad pentru nepoţii săi. Într-un viitor nu foarte îndepărtat (ci, mai degrabă, într-un univers paralel având ca referinţă, după spusele cineastului, “Umbrelele din Cherbourg” a lui Jacques Demy, ca mod de construcţie a unei meta-realităţi), un dur singuratic bântuit de fantomele trecutului, Tom Cody (Michael Pare, distribuit în rol după ce Hill a văzut “Eddie and the Cruisers”), este chemat în ajutor de sora sa, întrucât fosta iubire din adolescenţă a lui Tom, Ellen Aim (Diane Lane, lansată în filmele lui Coppola, “The Outsiders” şi “Rumble Fish”), ajunsă starletă de mare succes pe scenele de concert Rock, a fost răpită chiar din mijlocul unei cântări de o bandă de punk-rock-bikeri conduşi de Raven Shaddock (Willem Dafoe, care, datorită prestaţiei memorabile, a primit ulterior roluri suculente în filmele lui Friedkin, Scorsese, Stone şi Parker). Cody, cu ajutorul unei femei-soldat (Amy Madigan, ce venea din televiziune, dar avea să fie nominalizată la Oscar un an mai târziu pentru rolul secundar din “Twice in a Lifetime”) şi cel îndoielnic a managerului trupei (micuţul Rick Moranis – “Ghostbusters”, “Spaceballs”) trebuie să o salveze din bârlogul bad-guys-ilor şi să parcurgă nevătămat lungul drum spre casă… atât pe traseu cât şi la destinaţie, evident, beneficiind de întâlniri inedite dublate de multe confruntări (nu obligatoriu armate). Totul într-o atmosferă de ghetou urban atemporal decrepit în care, estetic, sunt băgate (vizual şi auditiv) în malaxor simboluri ce acoperă aproape cinci decenii de cultură Pop (vestimentaţie, modele auto şi moto, design interior, coloana sonoră, signalistică, comportament, arhitectură). Sentinţă personală: un film fabulos, indispensabil pentru colecţia oricărui iubitor de Rock! În sfârşit apărut pe BRD (după un tiraj foarte mic scos pe DVD în State şi în Scandinavia), în formatul corect şi cu un sunet de bună calitate, este de revăzut de nenumărate ori de către cei ce l-au ‘prins’ măcar o dată şi de vânat cu prioritate din lista ‘to-kill-for‘ de către cei care l-au ratat. Un film făcut cu cel puţin 25 de ani înainte de vremurile în care s-ar fi bucurat de un meritat succes planetar şi, ca atare, neînţeles la timpul său de mase, “Streets of Fire” este una din puţinele bijuterii autentice a culturii Pop americane a anilor ’80, un deschizător de drumuri în SF-ul de tip Retro-Future şi în modul în care cultura contemporană poate asimila simbolistica şi modelele de sorginte clasică… căci “Streets of Fire” pare a fi opera unui Art-VJ modern care mixează “Odiseea” cu “Elena din Troia” pe un schelet de Western muzical într-o succesiune de cadre desprinse dintr-un comics care… nu s-a desenat. Faptul că, pornind de la universul “Streets of Fire”, nu au apărut BD-uri cu aventurile lui Tom Cody… după care să se facă ulterior şi alte filme, este unul din regretele mele majore ale anilor ’80, dar asta-i viaţa. La origini, muzica la “Streets of Fire” urma să fie compusă de Bruce Springsteen (Hill a avut mereu în minte piesa cu acest titlu de pe LP-ul “Darkness on the Edge of Town”), dar “The Boss” s-a dovedit un vis prea costisitor pentru bugetul producţiei şi, mai mult, a refuzat să îşi dea acordul ca vreo melodie de-a sa să fie reinterpretată de alţi muzicieni pe soundtrack. Ca atare, cineastul a avut inspiraţia să se reîntoarcă la fidelul său colaborator, unul dintre cei mai talentaţi chitarişti şi compozitori din istoria Rock-ului, Ry Cooder (au, la această oră, nouă filme lucrate împreună!), autorul, printre altele, a excelentelor OS-uri pentru filmele lui Wim Wenders, “Paris, Texas” (1984) şi “The End of Violence” (1997). În plus, a fost adăugat un număr de piese compuse sau orchestrate special pentru scenele de concert. A fost nevoie de mai bine de două decenii de la prima vizionare ca să reuşesc să aflu nu numai că, deşi şi-a dorit cu ardoare, Diane Lane nu cântă realmente piesele ba, mai mult, că, la modul în care au fost concepute de către Jim Steinman, au trebuit mixate electronic patru voci (!) pentru a se obţine efectul melodic din film (proiectul “Fire Inc.” a fost construit pe structura grupului de New Wave din Boston Face to Face şi a vocalistei lor, Laurie Sargent). În concluzie, “Streets of Fire”… Rocks! Extra: o formidabilă re-vizitare a filmului împreună cu Hill, Pare, Madigan & Art-Director-ul James Allen (“Rumble on the Lot”), videoclipurile (calitate slabă), caietul de presă electronic. Tehnic: foarte bun.

VAMP (1986, USA, r: Richard Wenk) – Ediţie “Arrow Video”/Blu-Ray

vamp.jpgUn alt film-cult ai anilor ’80. Din dorinţa de a fi primiţi într-una din ‘fraternităţile’ de tradiţie de la Universitate, doi boboci îşi asumă angajamentul că vor aduce un număr de striptease pentru petrecerea de început de an a acesteia. Prostesc un coleg asiatic plin de bani să le împrumute maşina şi pleacă la oraş în căutarea candidatei care să corespundă… bugetului lor. Eşuează într-un bar de mâna a 14-a dintr-o zonă pustie a urbei în care doamne plictisite se dezbracă fără entuziasm în faţa câtorva spectatori cu moace la fel de interesate ca Florin Salam în public la Festivalul “George Enescu” şi constată… pe gâtul lor că personalul (inclusiv bodyguard-ul… Vlad) este format din vampiri. Scapă cine poate, cu ajutorul nesperat a unei ospătăriţe proaspăt angajate, o blondă tâmpiţică, fostă colegă de liceu cu băietii. O comedie Horror facilă ce poartă toate semnele anilor ’80… cu pretenţii de Art-Movie. Căci dacă primele 30 de minute ne aduc aminte de “National Lampoon’s Animal House” şi de “Porky’s”, odată cu (într-adevăr) memorabila scenă de striptease a Katrinei, suntem transportaţi într-un spatiu vizual cu trimitere la David Bowie şi Glam/Art-Rock (coafurile exotice a lui Grace Jones şi ochii săi împăienjeniti de capilare roşii pregnante sunt elementele ce dau identitate filmului)… “You’re so new. You’re so now”. Ambiţia cineastului continuă să fie vizibilă în timpul vizitei din culise prin elementele scenografice, vestimentare şi lumina ce amintesc de estetica lui Yamamoto şi (foarte vag) de “Blade Runner”, însă aceasta se disipează rapid, începând cu actul 2, într-o lălăială fără niciun pic de suspans, tipică produselor cinematografice comerciale destinate adolescenţilor din anii pe care i-am tot menţionat. Căci după un start Gore, bucata de mijloc a filmului adoptă într-un mod necaptivant tonalitatea prafuită “scary-teen”, Wenk fiind mai concentrat pe detaliile legate de realizarea cromaticii Pop-Art decât de acţiunea în sine: scena în care Vlad târăşte corpul la gunoi (clădirea din fundal iluminată uniform în roz, gardul verde-brotac, clădirile cărămizii şi camioneta albastră) se transformă într-o obsesie roz-verde perpetuă care ajunge să deranjeze vizual. Actul 3 (“revelaţia” că toţi angajaţii barului sunt vampiri iar colegul proaspăt muşcat crede că e un… zombie) e ceva mai plin de umor (ex. prietenul devenit vampir care îi spune celui rămas în formă ‘umană’ şi care se oferă să îi dea nişte sânge pe post de cină: “Arăt eu ca un ţânţar?”) dar nu într-atat încât să justifice statutul de ‘cult’. În concluzie, cu excepţia hiper-nostalgicilor anilor ’80 ce s-au săturat să revadă de ‘X’ ori “Ferris Bueller Day’s Off” sau “Bachelor’s Party” sau a celor interesaţi la nivel analitic de estetica consumerismului vizual specific perioadei, vizionarea lui “Vamp” este un consum inutil de timp. Comparaţia făcută de unii critici cu “From Dusk Till Dawn” a lui Tarantino şi Rodriguez mi se pare total deplasată. În ceea ce mă priveşte, rămân în minte cu vreo zece minute din el, din care nouă cu Grace Jones şi unul cu Billy Drago. Este cel mai reprezentativ rol din cariera hollywoodiană a excentricei Grace, protejata lui Andy Warhol (alături de care îşi face apariţia, în anul premierei filmului, la nunta lui Arnold Schwarzenegger cu Maria Shriver), pe atunci logodită cu Dolph Lundgren, şi care, în ’86, era în topul celebrităţilor americane prin cumulul de succese ca fotomodel, cântăreaţă şi actriţă (datorită rolurilor din “Conan the Destroyer” a lui Richard Fleischer şi James Bond’s “A View to a Kill”). Extra: foarte consistente - comentariu audio a actorului Robert Rusler şi a criticului de film Calum Waddell, interviuri inedite cu Wenk, Rusler, Dedee Pfeiffer, “Dracula Bites the Big Apple” (scurt-metrajul de 22’ regizat de Wenk pentru HBO… raritate!), repetiţii şi bâlbe de la filmări, “Scrapbook of Scares” (discuţie cu Wenk, cu producătorul şi cu Waddell), booklet cu text de Jay Slater, intro film Rusler, poster. Tehnic: transfer excelent în HD.

LA CAGE AUX FOLLES (1978, Franţa/Italia, r: Edouard Molinaro)

LA CAGE AUX FOLLES II (1980, Franţa/Italia, r: Edouard Molinaro) – DVD

La cage.jpgSăptămâna trecută, pe 7 decembrie, când Eli Wallach îşi sărbătorea al 98-ulea an de viaţă şi la doar câteva zile după moartea lui Georges Lautner, ne-a părăsit Edouard Molinaro, cel care rămâne în amintirea spectatorilor de cinema de pe vremea comunismului legat, în primul rând, de filmele cu Louis de Funes (“Hibernatus”, “Oscar”). R.I.P. Mr. Molinaro! “La Cage aux Folles” reprezintă cel mai important film din biografia sa, pentru care a fost nominalizat la Oscar, atât pentru regie cât şi pentru scenariu adaptat (alături de autorul piesei, Jean Poiret şi de cel al dialogurilor, actorul, scenaristul şi regizorul Francis Veber, cel care a creat “Le diner des cons” şi credincios colaborator a răposatului Lautner)… Molinaro a pierdut ambele distincţii în favoarea ubliabilului “Kramer vs. Kramer” însă a făcut-o fără mari regrete întrucât a fost coleg de ‘suferinţă’ cu Francis Ford Coppola şi al său monumental “Apocalypse Now”. “La Cage aux Folles” (filmul din ’78) este o capodoperă absolută a genului comic, probabil mai puţin luată în considerare datorită subiectului (chiar şi acum) delicat, însă care, dincolo de cheia ludică ce o face accesibilă publicului larg, explorează mult mai profund şi mai… ataşant (aproape) decât orice alt produs destinat marilor ecrane fondul psihologic, spiritual şi comportamental a membrilor comunităţii gay. Gay-ii priviţi în absoluta lor ‘normalitate diferită’ într-o societate ante-civilizată faţă de cea dâmboviţeană, cu trei decenii înainte ca jandarmii sau bigoţii să îi bumbăcească sau să îi scuipe pe ai noştri în centrul Capitalei, cu sensibilităţile şi fericirile lor, cu amărăciuni şi idealuri, cu aspiraţii şi La cage II.jpgînclinaţii… nu ca şi gay frustraţi, vindicativi, revoltaţi, complexaţi, dejecţii (etichetate) a unui sistem bazat pe prejudecăţi şi false axiome, ci oameni care, în felul lor (şi datorită felului lor de a fi), încearcă, ca orice altă individualitate aparţinând speciei umane, să îşi definească propriul loc sub soare asumându-şi responsabilităţi, respectându-i pe cei din jur şi încercând să se conformeze regulilor impuse de majoritatea… democratică. Iar prin prisma hiper-sensibilităţii lor, accentuată de lumina şi mişcările grijulii de cameră a lui Molinaro, ne vedem confruntaţi cu propriile angoase, teama de a îmbătrâni, de a nu mai fi apreciati şi iubiti, de a fi marginalizati din cauza comportamentului sau gândirii ieşite din normele acceptate de marea masă. Povestea este aceea a unui cuplu de homosexuali trecuţi de vârsta a doua, patronul Renato Baldi (Ugo Tognazzi – “La califfa”, “La tragedia di un uomo ridicolo”) şi, respectiv, vedeta Albin/Zaza Napoli (Michel Serrault, cel care consacrase personajul încă de la premiera piesei de la Theatre du Palais-Royal din Paris de pe 1 februarie 1973 şi care avea să câştige premiile Cesar şi David di Donatello pentru rolul din film) a cabaretului “La Cage aux Folles” din St. Tropez care, dincolo de crizele existenţiale cotidiene, se confruntă cu una mult mai dificil de gestionat: băiatul lui Baldi (făcut accidental, la beţie, cu o corporatistă), abandonat de mamă şi crescut de cuplul gay, îi anunţă că se însoară cu fata unui politruc ultraconservator din Partidul… Ordinii Morale (Michel Galabru – “Le juge et l’assassin”, “Subway”) şi că viitorii socri (cărora le-a ascuns adevărata lor ocupaţie) intenţionează să le facă o vizită. Nu pot spune decât că… chiar după nenumărate vizionări, filmul continuă să aibă un umor nebun, nebun, nebun! Continuarea, realizată doi ani mai târziu, se bazează în mod fericit pe aceeaşi echipă (inclusiv muzica lui Ennio Morricone), iar scenariştii au avut inteligenţa să conserve punctul fundamental de interes (conflictul generat de problemele de acceptare în societate) dar să îl re-ambaleze schimbând premisa. De această dată, cuplul Renato-Zaza (Tognazzi-Serrault, din nou, geniali!), forţat de o încurcatură cu ramificaţii în spionajul internaţional în care se trezeşte implicat fără voie, este obligat să îşi găsească refugiul temporar în Italia rurală unde dacă te dai femeie trebuie să… stai la cratiţă şi dacă eşti bărbat… pui osul la munca câmpului. Deşi nu se ridică la consistenţa primului, sequel-ul este, la rândul său, o comedie excelentă. Vă sfătuiesc însă să evitaţi partea a treia, realizată în 1985 de Georges Lautner, care, în ciuda eforturilor distribuţiei şi a profesionalismului cineastului este, pur şi simplu, execrabil datorită scenariului superficial despuiat de orice urmă de ambiţie (Albin ar putea pierde o mega-moştenire dacă nu se însoară într-un an cu o femeie şi nu îi face şi un copil acesteia). Sfat identic pentru remake-ul american făcut de Mike Nichols în 1996, “The Birdcage”, cu Robin Williams, Nathan Lane şi Gene Hackman, căci, comparându-l cu originalul… it stinks! Extra: zero (ambele). Tehnic: acceptabil (ambele).

IOAN BIG
14 Decembrie 2013


ASTERIX AND OBELIX: GOD SAVE BRITANNIA a.k.a. ASTERIX ET OBELIX: AU SERVICE DE SA MAJESTE (2012, Franţa/Spania/Italia/Ungaria, r: Laurent Tirard) – DVD

Asterix.jpgUriaşa popularitate mondială a tandemului Asterix şi Obelix este confirmată de faptul că seria de comics-uri ce relatează aventurile celor doi gali şi lupta lor împotriva romanilor (SPQR… “Sono Pazzi Questi Romani”), creată de Rene Goscinny (“Lucky Luke”, “Iznogoud”) şi Albert Uderzo (“Oumpah-pah”), a fost tradusă de la prima sa apariţie, în 1959, în peste 100 de limbi şi dialecte, inclusiv în esperanto, afrikaans şi în… greaca veche. Ca atare, era normală tentaţia de a le transpune cinematografic. Lăsând la o parte lung-metrajele de animaţie, să facem un scurt inventar a filmelor cu cei doi. “Asterix & Obelix contre Cesar” (1999), regizat de veteranul Claude Zidi (“Aripioară sau picior”, “Animalul”), îi opune pe Christian Clavier & Gerard Depardieu Cezarului interpretat de Gottfried John (generalul Ourumov din James Bond’s “GoldenEye”). În distribuţie apar, de asemenea, Roberto Benigni (proaspăt oscarizat pentru “La vita e bella”), Michel Galabru (seria “Jandarmul…” cu Louis de Funes), Laetitia Casta (la debut) şi Arielle Dombasle (formidabilă în “Miroslava” a mexicanului Alejandro Pelayo). A urmat “Asterix & Obelix: Mission Cleopatre”, la vremea respectivă (2002) cel mai costisitor film francez făcut vreodată, pus în scenă de Alain Chabat (care apare şi în film ca Iulius Cezar) şi care a beneficiat de două prezenţe memorabile: Monica Bellucci (Cleopatra) şi Jamel Debbouze (“Amelie Poulain”) în rolul arhitectului Numerobis. În 2004 încep filmările pentru a treia peliculă din serie, “Asterix & Obelix în Spania” însă ele sunt repede abandonate şi filmul nu avea să fie terminat niciodată pentru a lăsa cale liberă lung-metrajului animat “Asterix şi vikingii”, aflat în producţie, al optulea din seria filmelor “desenate” care debutase în 1967 cu “Asterix le Gaulois”. Dezamăgit, Christian Clavier (“Les Visiteurs”) decide să îşi abandoneze definitiv personajul, pe Asterix… “Asterix aux Jeux Olympiques” (2008) l-a depăşit ca buget pe precedentul (peste 100 de milioane de dolari!) şi aduce câteva schimbări în distribuţia de bază: Clovis Cornillac (“Eden Log”) îl înlocuieşte pe Clavier, fotomodelul slovac Adriana Karembeu pe Dombasle (doamna Geriatrix) şi Jean-Pierre Cassel pe Claude Rich ca Panoramix. Alain Delon (Cezar) revine imperial într-o ficţiune cinematografică după exact un deceniu de pauză, iar Benoît Poelvoorde, actor în vogă după “Podium” şi “Entre ses mains” îi dă replica în rolul lui Brutus. Filmul este regizat de tandemul Frederic Forestier-Thomas Langmann (ultimul, care este şi producător a întregii trilogii “A&O”, avea să câştige Oscarul pentru “L’Artiste” în 2012). Cameo-urile sportive sunt şi ele la înălţime: pilotul de F1 Michael Schumacher (însoţit de… Jean Todt), fotbalistul Zinedine Zidane, jucătoarea de tenis Amelie Mauresmo plus luptătorul de K1 Jerome Le Banner (ce l-a înlocuit pe Jean-Claude Van Damme, distribuit în prima fază). Cu siguranţă cel mai spectaculos, dar nu şi cel mai bun film cu gali şi romani. Asterix şi Obelix rămân printre cei mai importanţi ambasadori a culturii Pop franceze în lumea saxonă, dovadă fiind că lung-metrajele lor au prins bine şi la publicul de limbă engleză. Printre vocile faimoase ce i-au dublat se numără Terry Jones (Monty Python), Paul Giamatti (“Sideways”), Sean Astin (LOTR) şi vedeta de televiziune Craig Charles (“Red Dwarf”, “Coronation Street”). Ca atare, era oarecum normal ca unul din filmele din serie să fie bazat pe “Asterix chez les Bretons” şi “Asterix et les Normands”, apărute una după alta în ’66-’67, iar titlul să fie un clin d’oeil ironic tipic francez la James Bond’s “On Her Majesty’s Secret Service”: francezii sunt chemati în ajutor să salveze onoarea britanicilor şi, mai mult, super-eroul principal, Asterix, este nevoit să se descurce fără ajutorul gadget-urilor (a se citi… poţiunea magică). “God Save Britannia”, primul filmat în 3D (versiune pe care vă sfătuiesc să o uitaţi, este tehnic nereuşită), regizat de Laurent Tirard (care mai lucrase cu debutantul Asterix, Edouard Baer, şi cu Luchini în premiatul său “Moliere” din 2007), este probabil cel mai entertaining din seria “A&O” întrucât, deşi conservă cu scrupulozitate universul vizual creat de Uderzo, este accesibil la nivelul publicului de masă prin extensia (deseori neinspirată) a utilizării umorului adult şi parodic dincolo de cel oarecum schematic şi elementar (dar eficace) practicat de Goscinny în comics-urile originale. Baer este foarte bun, cu un joc mai nuanţat ca a lui Cornillac, Depardieu este, ca de obicei, perfect în rolul lui Obelix, iar valorile adăugate sunt Gerard Jugnot (“Les choristes”) – piratul Redbeard, cineasta Valerie Lemercier (“Palais Royal!”) – Miss Macintosh, legendarul Jean Rochefort – Lucius Fouinus, Danny Boon (“Bienvenue chez les Ch’tits”) – Tetedepiaf, dar, mai ales, Fabrice Luchini (“Le retour du Casanova”), excelent în rolul lui Cezar, şi Catherine Deneuve, strălucitoarea şi impasibila Regină a britonilor. Un film delectabil, mai ales pentru cei familiarizaţi cu limba franceză, cu BD-urile şi cu atitudinea mândră-ironică-înţepătoare a locuitorilor Hexagonului faţă de vecinii de peste Canal (vizibilă în istoria filmului francez de la “Cei trei muşchetari” la “OSS 117”). Un desert digerabil pentru toată familia, indiferent de vârstă sau de preferinţe pentru diverse sub-genuri comice. Extra: zero. Tehnic: excelent.

THE HOLIDAY (2006, USA, r: Nancy Meyers) – DVD

The Holiday.jpgUn Rom-Com destinat perioadei de relaxare din timpul Sărbătorilor de iarnă, scris, produs şi regizat de o expertă a genului, Nancy Meyers (“What Women Want” – 2000, cu Mel Gibson, Helen Hunt şi Marisa Tomei, “Something’s Gotta Give” – 2003, cu Jack Nicholson, Diane Keaton şi Keanu Reeves, “It’s Complicated” – 2009, cu Meryl Streep, Alec Baldwin şi Steve Martin), realizat cu un buget uriaş, 85 de milioane de dolari (probabil, marea parte a banilor a fost consumată de salariile starurilor), dar care a adus încasări globale de peste 200. Este povestea a două femei deziluzionate sentimental, o editoare de trailere de film din Los Angeles (Cameron Diaz – “Bad Teacher”, “The Counselor”), înşelată de prietenul ei (Edward Burns – “Saving Private Ryan”, serialul “Will & Grace”), şi o jurnalistă britanică ce scrie cronici de nunţi în “The Daily Telegraph” (Kate Winslet – “Titanic”, “The Reader”) căreia dragostea vieţii sale (Rufus Sewell – “Dark City”, “A Knight’s Tale”) nu numai că nu îi împărtăşeşte sentimentele dar, mai mult, încearcă să profite de ea chiar şi după ce o anunţă că se însoară cu alta. Accidental, cele două străine ajung să facă schimb de locuinţe pe perioada vacanţei de iarnă sperând fiecare că o schimbare radicală de mediu va genera şi una de gânduri şi de dispoziţie psihică. Numai că, ajunsă în Anglia, Diaz sfârşeşte prin a se îndrăgosti de fratele lui Winslet, un editor de carte şpriţangiu (Jude Law – “Cold Mountain”, “Sherlock Holmes”), iar Kate, în L.A., de unul din colaboratorii profesionali a lui Cameron, compozitorul şi aranjorul de soundtrack-uri Jack Black (“King Kong”, “Tropic Thunder”) obsedat de muzica lui Ennio Morricone şi dezamăgit la rândul său în urma unei legături, pe care nu o credea doar pasageră, cu Shannyn Sossamon (“Kiss Kiss Bang Bang”, “40 Days and 40 Nights”). Americanca îşi regăseşte stabilitatea emoţională prin intermediul conservatoarelor valori britanice legate de familie, prietenie şi tradiţie, iar britanica îşi redobândeşte respectul faţă de sine însăşi prin amiciţia legată cu un scenarist trecut de 90 de ani, interpretat de legendarul şi longevivul Eli Wallach (“Bunul, răul şi urâtul”, “Cei şapte magnifici”, “Aurul lui Mackenna”), care, astăzi, 7 decembrie, în viaţa reală, împlineşte… 98 de ani (Happy Birthday, Mr. Wallach!) şi continuă să fie extrem de activ profesional. Deşi cam prea dulceag pentru gustul meu, “The Holiday” este un film, cel puţin pentru mine, neaşteptat de plăcut şi de cald (inclusiv prin muzica lui Hans Zimmer), care, deşi nu oferă în sine, prin scenariu, nicio surpriză legată de vreo întorsătură radicală de situaţie şi, ca atare, pare niţel prea lung şi sentimentaloid, merită cu siguranţă o vizionare în primul rând datorită distribuţiei care, integral, arată că se simte excelent interpretându-şi partiturile (Myers a scris scenariul având foarte limpede în minte ce actori îşi doreşte să aibă pe afiş)… Wallach vorbind despre trecutul de aur a Hollywood-ului, Black fredonând în stilu-i caracteristic muzici din filme la raftul de închirieri videocasete şi DVD-uri, incapacitatea lui Diaz de a vărsa o lacrimă, cameo-ul cu totul întâmplător a lui Dustin Hoffman, ş.a.m.d. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: foarte bun.

PRISONERS (2013, USA, r: Denis Villeneuve) – DVD

Prisoners.jpgZiua Recunoştinţei. Dover, un tâmplar foarte religios (Hugh Jackman – “The Wolverine”, “Les Miserables”), împreună cu soţia sa (Maria Bello – “A History of Violence”, “Grown Ups”) şi cei doi copii, sărbătoresc în casa familiei de prieteni din vecini (Terrence Howard – “Iron Man”, “Hustle & Flow” şi Viola Davis – “Ender’s Game”, “The Help”) când fetiţa sa de şase ani (precum şi cea a prietenilor) este răpită. Singurul indiciu este prezenţa pe stradă în acel interval de timp a unei rulote auto necunoscute în cartier. Poliţia, condusă de Detectivul Loki (Jake Gyllenhaal – “Donnie Darko”, “End of Watch”), reuşeşte să o identifice la scurt timp şi să aresteze şoferul, un tânăr (Paul Dano – “Ruby Sparks”, “Looper”) care, la interogatoriu, pare că este retardat, lucru confirmat şi de mătuşa sa (Melissa Leo – “The Fighter”, “Oblivion”). Din lipsă de probe, autorităţile sunt nevoite să îl elibereze spre disperarea lui Dover care este convins că suspectul are ceva de ascuns. Conştient că fiecare oră ce trece fără ca fetele să fie găsite diminuează şansa de a mai fi descoperite în viaţă, Dover decide să îl răpească şi să îl tortureze până va obţine adevărul despre unde se află acestea… aici mă opresc pentru a evita spoiler-ele. Muzica minimalistă, melancolică şi răvăşitoare a islandezului Johann Johannsson (“Wicker Park”, “Personal Effects”) susţine excelent o imagine crudă cu tuşe de albastru ce accentuează pe parcursul trecerii timpului impresia de deznădejde, realizată măiastru de Roger Deakins (“Skyfall”, “True Grit”, “The Shawshank Redemption”). L-am lăsat la urmă pe regizorul Denis Villeneuve al cărui nume poate nu spune mare lucru căci este un canadian la primul său film hollywoodian, dar este departe de a fi un no-name… are la activ câteva lung-metraje extrem de interesante şi de mature prin tematică pentru care a fost deja recompensat cu trei premii Genie pentru regie şi a fost nominalizat la Oscarul pentru film străin cu “Incendies” in 2011. “Prisoners” este un film ultra-ambiţios care acţionează disconfortabil asupra spectatorului pe două paliere: unul fundamental, de Thriller, care creează suspansul încă din primele minute şi îl întreţine pe întreg parcursul aproape celor trei ore cu întrebările ‘cine este răpitorul?’ şi ‘vor fi găsite fetele în viaţă?’ şi unul brodat, dezvoltat pe acţiune, de pură dramă psihologică în care fiecare protagonist este tratat individual ca pe propriul… prizonier. Prizonier a furiei neputincioase (Jackman) şi a disperării şi abandonului (Bello), prizonier a frustrărilor personale (Gyllenhaal) şi a îndoielilor (Howard şi Davis) sau, pur şi simplu, prizonier a propriei minţi, a ‘labirintului’ generat de subconştient în care sinele îşi rătăceşte menirea (Dano, Leo, Dastmalchian). Singurul reproş care i se poate aduce filmului este acela că, pentru a susţine componenta dramatică, ca Thriller, “Prisoners” devine în a doua parte relativ previzibil, iar gradul de tensiune indus începe să aibă sincope mai ales prin aparenta repetitivitate a unor elemente comportamentale şi că, privit din acest unghi, poate părea într-adevăr cam lung, însă acesta poate fi trecut cu vederea fără drept de apel de formidabil de complexul studiu psihologic cu implicaţii morale şi etice susţinut, fără exagerare, în mod excepţional de Hugh Jackman şi Jake Gyllenhaal (ambii ar merita nominalizarea la Oscar pentru performanţa actoricească), iar ‘secunzii’ lor, mai ales Paul Dano şi Melissa Leo, nu sunt cu nimic mai prejos. “Prisoners” nu este la nivelul “Tăcerii mieilor” nu pentru că nu ar fi putut, ci pentru că Villeneuve a vrut să fie stilistic… altceva. Este mai puţin memorabil sau şocant decât “Se7en” pentru că a vrut să fie mult mai serios şi mai deranjant pentru orice privitor. Să îl facă pe acesta să admită că şi lui i s-ar putea întâmpla un asemenea ‘thriller’ şi să se întrebe undeva, în adâncul sufletului său, cum ar reacţiona. Unul dintre cele mai reuşite filme adulte ale anului 2013. De văzut şi de colecţionat. Extra: zero. Tehnic: excelent.

NEW YEAR’S EVE (2011, USA, r: Garry Marshall) – Blu-Ray

new year.jpgUn Rom-Com uşurel realizat în trena excelentului “Love, Actually” (2003) a lui Richard Curtis, un palid copy-paste hollywoodian al acestuia. Nu unul dezagreabil ci doar extrem de superficial. Dacă, sub masca umorului, filmul britanicului explora în profunzime diferitele faţete ale iubirii prin intermediul unor tandemuri a căror traseu se întretaie accidental pentru a obţine coerenţa cinematografică, aici idilele sunt independente iar limitarea este clară: timpul. Totul se petrece în mai puţin de 48 de ore şi se învârte în jurul Revelionului din Times Square şi a trecerii dintre 2011 şi 2012… deci nu există timpul pentru desfăşurarea unor poveşti pline de culoare, ci doar cel de a schiţa sketch-uri afective în alb-negru a căror eventuală putere de sugestie este, în plus, sufocată de aglomeraţia de staruri pe minut de peliculă: Hillary Swank, Robert De Niro, Halle Berry, Michelle Pfeiffer, Jessica Biel, Til Schweiger, Cary Elwes, John Lithgow, Ashton Kutcher, Bon Jovi, Katherine Heigl, Sarah Jessica Parker, Josh Duhamel, Abigail Breslin, Zac Efron, Alyssa Milano, James Belushi, Carla Gugino, Sofia Vergara, Ludacris, Hector Elizondo, Matthew Broderick, Ryan Seacrest, ş.a.m.d. Dacă îi număraţi doar pe aceştia şi raportaţi cifra la 110 minute (durata filmului fără generice) vă puteţi face o idee cam cât timp a avut la dispoziţie fiecare să apară în cadru şi să îşi ‘construiască’ personajul. Repet, nu este un film de nevăzut (Garry Marshall, regizorul lui “Pretty Woman” şi a lui “Frankie and Johnny”, îşi face treaba corect şi hiper-profi, mai ales că are o experienţă similară cu “Valentine’s Day” din 2010), fie şi din simplă curiozitate (mai ales scenele de culise legate de pregătirile de Revelion din New York), însă dacă veţi reuşi să vă ataşati de oricare din personajele ce trec prin cadru (poate cu excepţia Avei lui Sofia Vergara) înseamnă că… eu sunt cel bun de cinste. Extra: unele mai interesante decât filmul în sine (vedetele vorbind despre semnificaţia Revelionului, documentar despre Times Square, scene tăiate şi bâlbe de la filmare comentate de Marshall, mini-documentar cu Bon Jovi, etc.). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
07 Decembrie 2013


LES TONTONS FLINGUEURS a.k.a. MONSIEUR GANGSTER (1963, Franţa, r: Georges Lautner) – Blu-Ray

Les Tontons.jpgR.I.P., Georges Lautner! Pe 22 noiembrie, ne-a părăsit unul dintre importanţii cineaşti francezi care au dăruit spectatorilor (mai ales celor, acum, între două vârste) o sumă de filme ‘de suflet’, aparţinând mai mult culturii Pop decât artei snoabe. Emoţional, Alin Ludu Dumbravă a sintetizat mai bine decât mine această pierdere pe blogul său. Eu mă mulţumesc să vă amintesc că, de la “Mort d’un pourri” cu Delon la “Le professionel” cu Belmondo, de la “Les Barbouzes” cu Lino Ventura la “La Cage aux Folles” cu Michel Serrault, din anii ’50 şi până la retragerea sa din activitate, Lautner şi-a îndatorat într-o formă sau alta toţi cinefilii care i-au vizionat mai mult de două-trei filme, oricare ar fi fost acestea… şi să revizitez unul din titlurile sale asupra căruia, într-adevăr, nu revenisem de mult timp. La treabă… Lino Ventura este un fost gangster parizian care, de mai bine de 15 ani, s-a retras în mediul rural, în l’Ouest, unde face afaceri legale cu utilaje agricole… a devenit un om simplu, de la ţară, a adoptat morala, principiile şi modul de viaţă binar care îi conferă stabilitate şi durabilitate. Se trezeşte, peste noapte (literalmente) scos din acestea pentru a fi instituit la Paris ca “unchi”/mentor a tinerei şi pline de personalitate fiice a unui fost bun prieten, auto-exilat în SUA datorită problemelor cu legea, poreclit Le Mexicain. Trebuie să se mute în vila acestuia de lângă Paris şi, pe de-o parte, să se acomodeze cu modernitatea generată de noile trenduri urbane (efervescenţa pentru cultură şi experiment din anii ’60!), de noile cutume din comportamentul unui tineret pe care nu îl cunoaşte şi, pe de cealaltă parte, cu managementul afacerilor veroase conduse de ‘fosile’ din aceeaşi generaţie cu el. Filmul, a cărui titlu ar putea fi tradus în limba română ca “Unchiaşii împuşcăcioşi”, e descris perfect din start, e o comedie de situaţie ce, pentru a-şi atinge mai bine scopurile, utilizează gangsterii ca personaje… nu este un film cu gangsteri în sensul în care vă aşteptaţi. Deşi au trecut 50 de ani de la premieră, “Les tontons flingueurs” se ţine deosebit de bine în primul rând datorită dialogurilor fabuloase a lui Michel Audiard, scrise plecând de la cartea lui Albert Simonin… “Ştiu drumul” [spre ieşire – n.r.], “Atunci, uită-l”. Sunt mai multe paliere prin care filmul, cu ajutorul lui Audiard şi a protagoniştilor peliculei, poate fi descifrat: conflictul între generaţii (atât familial – şi aici muzica lui Michel Magne (seriile “Fantomas”, “Angelique”, “OSS 117”) contribuie esenţial în a face diferenţa - cât şi ‘profesional’… furnizorii care se plâng că, odată cu trecerea timpului, clienţii şi-au schimbat comportamentul, obiceiurile şi moravurile), cel între viclenia de oraş şi inteligenţa dată de o simplă, dar sănătoasă filosofie de viaţă (care îl învaţă inclusiv să ia aminte la lecţiile oferite de greşeli), plus acela generat de spoiala strălucitoare a snobimii, ascunsă în spatele măştilor culturii şi a opiniilor “profund” intelectuale versus “nu mă mai aburi, ba pe-a mătii!” când se dovedeşte că staniolul este doar o scuză patetică sau, mai rău, una infantilă. Şi, mai mult, dincolo de suma de conflicte, este o savuroasa pastişă creată de Georges Lautner la adresa filmelor americane, fie ele Western-uri, fie cele cu gangsteri ale anilor ’40-’50… atentatul eşuat asupra camionului cu alcool de contrabandă, confruntarea de la întâlnirea secretă a contestatarilor, onoarea tandemului înrudit de asasini din bandele rivale, etc. Distribuţia este absolut memorabilă dar, în ceea ce mă priveşte, preferaţii rămân Bernard Blier ca (fals) oponent a lui Ventura, Horst Frank (Dr. Braun din “Pisica cu nouă cozi” a lui Dario Argento) şi Francis Blanche (pe care eu nu îl voi uita niciodată în (obscurul) “Le grand bidule” a lui Raoul Andre din ’67). Formidabil, este de avut în colecţie, mai ales că e unul din primele filme franceze editate pe BRD (ca atare, aveţi, răbdare, meniul se încarcă destul de greu). Extra: două documentare (“Les secrets des Tontons” de Philippe Durant şi “Michel Magne, le fantaisiste pop” de Jean-Yves Guilleux), Making Of “La cuisine des Tontons” cu Georges Lautner, Claude Rich, Jean Lefebvre, Henri Cogan, Claude Vital (regizor secund) şi Maurice Fellous (directorul de imagine). Tehnic: excelent.

TAKERS (2010, USA, John Luessenhop) – Blu-Ray

Takers.jpgRegretăm dispariţia prematură a unui foarte agreabil şi bun meseriaş, Paul Walker (franciza “Fast & Furious”), decedat în urma unui accident rutier, ieri 30 noiembrie 2013. R.I.P., Paul Walker! De ce am folosit termenul de ‘meseriaş’? Simplu, pentru că nu a arătat într-un mod epatant un talent precoce precum James Dean, aşa cum nu a fost niciodată (altfel decât pe ecran) ‘un rebel fără cauză’ (era băiat aşezat, iubitor de valori familiale, etc) şi nici un aspirant la postura de june prim àla Douglas Fairbanks Jr. Cu alte cuvinte, rămâne în memoria noastră drept un băiat simpatic şi frumuşel, un profesionist real cu oarece talent, care a avut tot timpul simţul măsurii limitelor sale ce au depăşit rareori (în zona superioară) spaţiul mediocrităţii. Nu a dat semne că vreodată ar putea fi nominalizat la Oscar pentru interpretare dar, să fim serioşi, după ce am văzut pe VHS, la vremea respectivă, “Pretty Woman”, am fi putut să ne punem în mod legitim aceeaşi întrebare despre viitorul Juliei Roberts. Idem, Heath Ledger şi al său “10 Things I Hate About You” din 1999. Dar, destul… am simţit, personal, nevoia să îl revăd pe Walker într-un alt film decât seria mai-sus amintită şi, de aici, voi vorbi despre acesta în ansamblu şi nu despre prestaţia dispărutului dintre noi. Deci, un ‘heist-movie’ centrat asupra unei găşti multicolore de criminali stilaţi (Idris Elba – “Prometheus”, Paul Walker, Michael Ealy – “Almost Human”, Hayden Christensen – “Star Wars” şi Chris Brown, hip-hoperul care a învineţit-o pe Rihanna), căreia îi este suficient o ‘lovitură’ bine gândită şi executată profesional în fiecare an pentru a-şi menţine standardul de viaţă de lux, dar care, dintr-o obligaţie de onoare faţă de un fost coleg abia ieşit din puşcărie (cântăreţul de Rap T.I. Harris), îşi asumă un jaf a cărui miză este în valoare de peste 20 de milioane de dolari… plus interese sentimentale secundare, fie fraterne (faţă de personajul lui Marianne Jean-Baptiste, cea nominalizată la Oscar în ’96 pentru “Secretes & Lies”) fie de cuplu (Zoe Saldana – “Avatar”). Pe urmele lor amuşină cu înverşunare un tandem de pitbuli poliţişti alcătuit din Matt Dillon (“Crash”, nominalizare la Oscar în 2006) şi Jay Hernandez (“Hostel”). Pentru o vizionare de seară, după o zi lungă la birou, acest Action-Thriller este OK… pentru cei care, însă, atraşi de risipa de nume interesante din distribuţie, şi-ar dori să îl achiziţioneze pentru colecţie îi sfătuiesc serios să o lase baltă. Au nevoie de o doză formidabilă de umor şi cinism pentru a privi şi a doua oară acest film generat, evident, ca unul rasist (cei doi muzicanţi negri, Brown şi T.I., sunt şi producătorii lui), ce vrea să arate că negrii pot accede oricând în high-class prin limbaj, comportament, vestimentaţie şi gusturi rafinate şi nu sunt doar nişte amatori de lanţuri groase, şepci întoarse şi blugi cu curul căzut (este patetic să vezi, în prima sa parte, cum Walker şi Christensen se chinuiesc să ‘recite’ replici scrise ca pentru negri) dar, pe parcurs, cele mai interesante scene sunt tot cele cu non-afro-americani (cea de acţiune cu firavul băiat de Ivy League Christensen, singura cool de acest gen din “Takers” sau ultima parte în care tot albul este cel care sfârşeşte prin a salva situaţia). Şi un (contra)argument suplimentar: în 2004, avea premiera “Banlieue 13” produs de Luc Besson şi filmat în mare parte la Bucureşti, care începe cu acea uluitoare urmărire de Parkour de vreo 20 de minute… câţiva ani mai târziu, în treimea sa finală, “Takers”, pentru aproximativ aceeaşi durată de timp, îi abandonează complet pe ceilalţi protagonişti, pentru a se dedica unei curse suspect de… similare, având-ul ca personaj principal pe… Chris Brown. Trebuia şi producătorul să aibă partea leului pe ecran! Extra: comentariu audio a regizorului, producătorilor, Making Of, promo muzical, “Take Action” (mini-documentar despre filmarea scenelor de acţiune), trailere. Tehnic: impecabil.

THE EAST (2013, USA/UK, r: Zal Batmanglij) - DVD

The East.jpgChiar şi după trecerea în nefiinţă (19 august, 2012), remarcabilul Tony Scott (“True Romance”, “Top Gun”), de această dată în calitate de producător, alături de fratele său, Sir Ridley (“Gladiator”, “Blade Runner”), ne lasă moştenire în 2013 trei producţii extrem de interesante: “Stoker”, capodopera coreeanului Park Chan-Wook (vezi Video Vault-ul din 2 august), “Out of the Furnace” cu Woody Harrelson, Christian Bale şi Casey Affleck (ce se va lansa, nu ştim dacă şi în România, în zilele următoare, dar a cărui subiect şi trailer sună şi arată foarte incitant) şi… “The East”, un film preparat de tandemul creativ adulat de underground-ul independent american, Brit Marling-Zal Batmanglij (“Another Earth”, “Sound of My Voice”). Avem de-a face cu un Eco-Thriller extrem de interesant care, pentru a începe cu relele, dacă nu ar fi simţit nevoia ca, prin scenariu, să facă concesii populiste (finalul moralizator care îl scoate din zona întunecată a purei realităţi cotidiene) sau dacă Marling, autoarea acestuia, ar fi fost mai atentă la închiderea unor bucle pentru a nu genera întrebări evidente (ex. ce s-a întâmplat cu telefonul ascuns în tocul papucului după prima utilizare?), ar fi putut fi antologic. Dincolo de aceste observaţii personale, “The East”, prezentat în ianuarie la Sundance, rămâne unul din filmele făcute în acest an care, mai ales prin prisma controversei pe care o trăim cu Roşia Montana la nivel naţional, merită cu siguranţă a fi văzut. Este povestea înfiltrării unei tinere, foste agente FBI, actualmente angajată a unei companii private de spionaj (Marling), într-o organizaţie de eco-terorişti idealişti care îşi propun să răspunda opresorilor mediului şi societăţii cu aceleaşi arme (inundă cu petrol casa unui industriaş care a deversat combustibil în Atlantic, ‘otrăveşte’ cu propriul medicament întreaga conducere a unui grup farmaceutic neinteresat de efectele secundare grave pe care acesta le poate avea, etc.). Scopul misiunii nu este unul umanitar ci unul pur de… business, racolarea de noi clienţi din rândul firmelor ce ar putea fi supuse unor asftel de atacuri. De la un moment dat însă, marioneta nu mai răspunde exact la comenzile păpuşarilor… Mai este de adaugat că distribuţia e adecvată (Alexander Skarsgard – serialul “True Blood”, Ellen Page – “Inception”, Toby Kebbell - “The Counselor”, Patricia Clarkson – “Shutter Island”, Julia Ormond – “My Week with Marilyn”) şi că tandemul (inclusiv în viaţa reală) regizor-scenarist s-a bazat în mod real pe elemente autobiografice întrucât, în 2009, când erau doar nişte visători faliţi, s-au înhăitat cu ‘anarhişti’ nomazi călătorind clandestin în trenuri şi mâncând te miri ce. Extra: interviuri. Tehnic: excelent.

2 GUNS (2013, USA, r: Baltasar Kormakur) – DVD

2 guns.jpgCa să se răzbune pe un şef de cartel mexican de droguri (Edward James Olmos – “Blade Runner”), doi răufăcători plănuiesc să spargă o bancă şi să îi fure acestuia banii. Asta, aparent căci… în realitate, ignorând reciproc situaţia, unul este agent D.E.A., Drug Enforcement Administration (Denzel Washington), iar celălalt face parte din Serviciul de Informaţii al Marinei (Mark Wahlberg), iar obiectivul trasat de şefii fiecăruia este să lupte pentru combaterea drogurilor. Asta, din nou, aparent, căci… după jefuirea băncii constată că au furat banii negri ai CIA extorcaţi de la carteluri, pe care, din raţiuni personale, îi vânau diverşi şmecheri din diverse ‘servicii’ (James Marsden – “X Men”, Paula Patton – “Mission: Impossible”, Bill Paxton – “Aliens”). Uite-aşa, se trezesc doi împotriva tuturor. Povestea este suficient de ridicolă încât să aibă un potenţial uriaş de a fi entertaining, odată transpusă pe ecran. Şi în mare parte, datorită distribuţiei, regiei islandezului Kormakur (“Contraband”, remake-ul său cu Wahlberg din 2012 după propriul său film) şi muzicii foarte proaspete a lui Clinton Shorter (“District 9”), această aşteptare se împlineşte. “2 Guns” este primul film adaptat după un comics a Boom! Studios, una dintre cele mai active companii de BD în spaţiul virtual (download-uri digitale, app-uri) de la înfiinţarea sa în 2005, după o mini-serie de cinci fascicule scrise de Steven Grant în 2007. Primul gând se îndreaptă, evident spre… un alt/nou “RED”? Culmea este că… dimpotrivă. O fi după un comics, dar nu e în spiritul ‘RED’! Nu e o comedie de acţiune, e (eventual) un film de acţiune pigmentat cu accente comice şi radical diferit de sursa de origine exact în extrema opusă aşteptărilor consumatorului de cultură Pop. Aceasta era gândită mainstream, plină de haz (acţiunea era doar pretextul), accesibilă maselor largi, nu ca în realizarea cinematografică în care parcă s-a căutat excesul de componentă ‘adultă’. Tandemul a devenit inter-rasial, personajele sunt caricaturizate în sensul de ‘grotesc adult’ (brutalitate, sexualitate), iar umorul este obţinut, în cea mai mare parte printr-o repetitivitate sâcăitoare în căutarea declanşării reacţiilor comice (aproape fiecare replică este re-pronunţată de cel puţin 2-3 ori!). În acest caz, actorii, indiferent de valoarea lor, nu prea au cum să îmbunătăţească rezultatul. Nu am enunţat aceste observaţii personale ca să demolez filmul, pe care, în ansamblu, l-am găsit consumabil, ci doar ca să subliniez că este unul din rarele cazuri când adaptarea se vrea mai comics decât originalul însuşi. Eu, personal, l-am găsit uşor obositor în străduinţa lipsită de naturaleţe de a face pe plac, cu orice preţ, spectatorului. Părerea mea… Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
01 Decembrie 2013


EL DORADO (1966, USA, r: Howard Hawks) – Blu-Ray

el dorado.jpgFilmul îşi plasează acţiunea într-un cătun texan care avea să fie înfiinţat… aproape jumătate de secol mai târziu şi a cărui populaţie, chiar şi acum, în realitate, depăşeşte cu puţin cifra de o mie de suflete. Pistolarul Cole Thornton (John Wayne, aflat la al 138-ulea film al său!), betegit de un glonte lipit de şira spinării, şi companionul său de circumstanţă, tânărul Mississippi (James Caan, ce debutase pe marile ecrane cu un an înainte, tot într-un film a lui Hawks, “Red Line 7000”), sar în ajutorul şerifului J. P Harrah (Robert Mitchum – “Cape Fear”, “The Longest Day”), căzut în patima băuturii după o deziluzie sentimentală, pentru a regla un conflict între două familii locale de fermieri. În 1959, Howard Hawks, cel despre care Orson Welles spunea că în comparaţie cu John Ford, “Hawks is great prose; Ford is poetry”, regizase “Rio Bravo” a cărui acţiune, după cum bine vă amintiţi, avea drept protagonişti un… şerif beţiv (Dean Martin), un tânăr aventurier (Ricky Nelson) şi pe… John Wayne şi, ca atare, impresia de copy-paste în cazul “El Dorado” este inevitabilă. Mai ales că este de notorietate inclinaţia cineastului de a se auto-cita sau de a face remake-uri după propriile filme. Eu prefer să îl consider o continuare reuşită a lui “Rio Bravo”, una în care Hawks (“The Big Sleep”, “Sergeant York”, “Scarface”) reia temele şi motivele sale favorite, parte autobiografice: competenţa profesională, respectul faţă de inamic sau competitor, modelul ‘hawksian’ de femeie, camaraderia masculină, etc. Înaintarea în vârstă devenise o obsesie pentru regizor care, după “El Dorado”, avea să mai facă un singur film, “Rio Lobo” (1970), tot cu Wayne, înainte de a se retrage definitiv din cinematografie. Ceea ce face însă acest Western rezistent în continuare la trecerea timpului este tema ‘nu mai e suficient de bun’: Cole nu mai e la fel de bun din cauza acceselor de semi-paralizie, Harrah datorită alcoolului, medicul nu mai e bun să opereze din cauza vârstei şi competenţei limitate, asasinul mercenar datorită aroganţei şi infatuării, Mississippi nu este bun la utilizarea armelor de foc din lipsa exerciţiului şi inclinaţiei native, ş.a.m.d. Toate acestea contribuie la conturarea (peste media simplismului Westernurilor tradiţionale) a personajelor şi, implicit, la definirea plină de savoare, naturalete şi francheţe a relaţiilor dintre ei. În plus, umorul de calitate ce contrabalansează accentele dramatice la care se adaugă chimia evidentă între Wayne şi Mitchum reprezintă două atuuri esenţiale care fac din “El Dorado” un film absolut agreabil. Şi o anecdotă de final: poemul din care Caan recită stâlcit cu obstinaţie versuri pe parcursul acţiunii este “Eldorado”, scris de Edgar Allan Poe şi publicat în 1849 la Boston. Extra: zero. Tehnic: excelent.

MAD MAX (1979, Australia, r: George Miller) – Blu-Ray

mad max.jpgÎn cinematografia SF de acţiune, Mad Max rămâne ceea ce Riddick, 20 ani mai târziu, putea, şi-a dorit, dar nu a ajuns niciodată să fie: un icon care, în sine şi prin universul său, a creat o modă şi a influenţat zeci de alte producţii cinematografice. George Miller era un tânăr medic la Urgenţe la un spital din Victoria şi a avut ocazia în carieră să se confrunte cu tratamentul a numeroase răni şi traumatisme severe şi, mai mult, să fie parte, ca adolescent, a unor drame provocate de accidente rutiere (îşi pierduse patru prieteni în Queensland, unde crescuse, în urma unor astfel de nenorociri). Ca atare, la nivel psihologic, era obsedat de violenţă, iar când întâmplarea i l-a scos în cale (în timpul unor cursuri estivale de cinematografie) pe Byron Kennedy, un alt amator pasionat de film, au decis să realizeze în 1971 un scurt-metraj care, în final, s-a numit “Violence in the Cinema, Part 1” şi a câştigat câteva premii la festivaluri. Opt ani mai târziu, Miller, care abandonase ideea de cinema (în general) şi Kennedy, ce avusese doar job-uri mici în producţii neesenţiale, s-au reunit şi au făcut… “Mad Max”, primul film realizat widescreen în Australia şi care avea să se menţină în Cartea Recordurilor câteva decenii ca cel mai profitabil film australian. Într-un viitor sumbru în care resursele de combustibil sunt pe terminate, Max (Mel Gibson) este vedeta MFP (Main Force Patrol), o structură labilă din punct de vedere a resurselor tehnice, dar mai ales umane, însărcinată cu legea şi ordinea. Moartea, după o urmărire pe şosele, a lui Nightrider, un biker psihopat, declanşează un val de represalii din partea confraţilor săi motorizaţi conduşi de Toecutter (Hugh Keays-Byrne, ce va reapare, dar în alt rol, în “Mad Max: Fury Road” programat pentru 2015) şi care culminează cu uciderea lui Goose (Steve Bisley, pe care l-aţi putut vedea recent în “Marele Gatsby” al australianului Baz Luhrmann), partenerul lui Max. Acesta decide să se retragă, cel puţin temporar, şi îşi duce soţia şi copilul on the road într-o vacanţă departe de locurile familiare. Accidental, se intersectează cu Toecutter & Co. ce îi ucid familia, iar Max Rockatansky decide să aplice propria lege… În prima sa jumătate, până la retragerea temporară din activitate a lui Max, este un film derutant pentru spectatorii care nu au trăit anii ’80 şi lipsa de identitate clară din punct de vedere a culturii Pop a acestora. Într-o tonalitate generală Rock, “Mad Max” are accente Heavy-Metal (vestimentaţie), ‘70s Proto-Punk (look, comportament) şi Disco (muzică). Vizual, este un mix inclasificabil, plasat undeva în spaţiul lui “Escape From New York” a lui John Carpenter (însă cu un Max Rockatansky mult mai dramatic şi serios decât Snake Plissken şi umorul său cinic), ‘parabola rock’n’roll’ a lui Walter Hill, “Streets of Fire” (mai puţin stilizat, dar mult mai brutal decât acesta) şi a filmelor Punk a lui Alex Cox, de la “Repo Man” la “Revenger’s Tragedy” (amplificarea voită a absurdului şi metaforicului naraţiunii prin teatralizare). În a doua parte a filmului, registrul se schimbă fără efort (asta şi datorită formidabilului soundtrack semnat de Brian May, nu chitaristul grupului Queen, ci unul dintre cei mai apreciaţi compozitori din istoria cinematografiei australiene) într-un ‘revenge-movie’ minimalist (ca personaje, cadre şi replici) centrat pe Max versus Toecutter şi cei câţiva apropiaţi ai săi. Este partea în care se naşte… “Mad” Max, cel care părăsise forţele de ordine tocmai din teama de a nu fi tentat să involueze spre mentalitatea celor pe care îi vâna pe şosele. Fără compromisuri, fără happy-end, fără niciun fel de edulcorare a mesajului de final… “Mad Max” rămâne un film prin care George Miller reuşeşte să se detaşeze net de trendul tacticosului şi coloratului ‘on the road’ a filmelor cu bikeri din anii ’60-’70 creînd o operă originală, plasată într-un viitor nu foarte îndepărtat într-un context social dezolant ce aduce aminte mai degrabă de “Judge Dredd” decât de Hell’s Angels, reuşind, în plus, un eseu… mai degrabă o speculaţie fictivă asupra potenţialei evoluţii a unei societăţi patriarhale obsedate de ‘roţi’ şi de viteză, în care valorile morale ce implică femeia (inclusiv în cadrul familiei) se menţin exclusiv cu caracter accidental. Un SF eminamente social (nu tehnologic), brut, neşlefuit, lipsit de glamour-ul producţiilor hollywoodiene ale anilor ’80, însă construit (în mare parte) pe structura simplă a genului Western şi, ca atare, extrem de eficace, curajos şi original pentru timpurile sale. Care rezistă excelent, din toate punctele de vedere, şi acum. Extra: zero. Tehnic: excelent.

MAD MAX: THE ROAD WARRIOR (1981, r: George Miller) – Blu-Ray

mad max 2.jpgDacă primul film utiliza SF-ul, într-o tonalitate de Thriller, exclusiv ca un instrument artistic pentru a justifica în mod dramatic naşterea personajului şi a contextului în care acesta devine un om a legii la limita fărădelegii, al doilea “Mad Max” devine un science-fiction pur, tratat ca Eco-Actioner ce aprofundează premiza iniţială, a diminuării până la dispariţie a resurselor de combustibil de care umanitatea şi vehiculele sale este dependentă. După succesul neaşteptat de mare a celui dintâi, George Miller şi Byron Kennedy (producătorul) nu au avut nevoie de mult timp pentru a pune în mişcare acest proiect mai ales că finalul primului nu numai că lăsa un şir de puncte de suspensie, dar potenţialul de evoluţie a personajului era evident. Mai mult, din acest motiv, Miller şi-a permis să refuze oferta de a regiza “Rambo: First Blood”! În plus, Mel Gibson era în plină ascensiune (luase premiul AFI pentru rolul din “Gallipoli” a lui Peter Weir) şi era conştient ca aceasta se datorează în mare măsură lansării oferite de “Mad Max”, aşa că a acceptat imediat să joace în sequel. Acţiunea se petrece câţiva ani mai târziu, în aceeaşi Australie distopică, mai exact în wastelands, tărâmurile deşertice dintr-o ţară-continent subpopulată (să ne amintim că prima menţiune oficială a termenului de ‘wastelands’ într-un act oficial a Coroanei Britanice este datată din… 1855), pe care un Max singuratic şi dezabuzat, însoţit doar de ciobănescul său credincios (“Australian Cattle Dog”), le parcurge în lung şi-n lat (ca toţi ceilalţi) în căutarea a câtorva grame de benzină sau a vreunei conserve de hrană rămase din bunele vremuri trecute. Căci nimeni nu mai produce nimic, toţi trăiesc din resturile rămase… un ţinut populat de hiene umane amorale şi asociale. Se pare că nu chiar toţi căci Max ajunge incidental în mijlocul asediului unei mici comunităţi, arhetip în acest caz a orăşelului de frontieră asediat de bandiţii puşi pe jaf în Western-urile tradiţionale americane, a cărui bogăţie inestimabilă este exploatarea unei sonde petroliere şi a unei cisterne umplută cu benzină (pe care reuşise să o rafineze). În ciuda individualismului, parţial convins, parţial forţat de împrejurări, Max se alătură celor oprimaţi, a căror ideal major este să evadeze din încercuire în încercarea de-a ajunge pe coasta oceanului, pe meleaguri (teoretic) mai ospitaliere… În mare parte, echipa din spatele camerelor este aceeaşi, cu o excepţie pozitivă notabilă (dat fiind şi upgrade-ul solicitat de scenariu): Dean Semler, directorul de imagine, rulat atât în filme australiene de profil (cult-ul “Razorback” a lui Russell Mulcahy) cât şi în producţiile hollywoodiene (avea să câştige şi un Oscar, în 1991, pentru “Dansând cu lupii” a lui Kevin Costner) şi care avea să îi rămână alături lui Miller şi pentru “Mad Max 3”. De ce îl menţionez? Pentru că lunga şi extrem de spectaculoasa scenă de urmărire din final este formidabil filmată, în condiţiile în care, pe atunci, nu se inventaseră CGI şi totul a trebuit realizat live, exclusiv pe riscul cascadorilor. Ca şi amalgam audio-vizual, faţă de primul, în “Road Warrior” dispare Disco (cu întreaga sa amprentă urbană de consum ieftin), Rock-ul rămâne dominant cu tuşe de Punk şi Metal şi… se adaugă pentru amplificarea contrastului un clin d’oeil a lui Miller către “Star Wars” prin cromatica şi designul vestimentar a membrilor comunităţii idealiste (în prima parte, a asediului, cu trimitere la “SW1”, Luke Skywalker şi perioada lui de fermier pe Tatooine alături de Beru Lars şi Owen, iar în a doua, evadarea, la cea a rebelilor refugiaţi pe Hoth în “SW2: The Empire Strikes Back”). Chapeau! Extra: intro a criticului Leonard Maltin, comentariu audio a lui Miller şi Semler. Tehnic: excelent.

MAD MAX: BEYOND THUNDERDOME (1985, Australia, r: George Miller, George Ogilvie) – Blu-Ray

mad max 3.jpgMijlocul anilor ’80… ca atare, să încep de această dată cu look-ul filmului (dincolo de context, plasat în continuare în wastelands). Avansând în timp (ca plasare a naraţiunii), trilogia cu Mel Gibson ca Mad Max se încheie, extrem de coerent şi inteligent scenografic, vestimentar, make-up şi limbaj corporal, cu o dominantă tribală ca vector de enunţ a involuţiei (sau regăsirii???) umanităţii, bazată pe simbolistici a căror inspiraţie este greu de identificat antropologic de către simplul spectator, dar a căror menire este clară pentru toată lumea, la care se adaugă o tuşă… New Wave-Post-Punk. Evident, cu excepţia lui Max, care rămâne… Rock(er). Surprinzător câte similitudini se pot găsi în această privinţă cu excepţionalul (dar mai seriosul şi sobrul) “The Emerald Forest” a lui John Boorman (mă refer la aspectul triburilor din junglele sud-americane), lansat tot în 1985. Deja un nume mult prea important pentru a fi ignorat de Hollywood, fostul medic George Miller a trebuit să împartă sarcinile regizorale cu George Ogilvie (cel ce avea să fie ‘responsabil’ de lansarea lui Russell Crowe spre stardom cu “The Crossing”) pentru că nu le mai putea face pe toate (co-scenarist, producător, fără Kennedy, deci responsabil cu un buget uriaş faţă de precedentele pentru “MM3”, dar şi pentru o serie de producţii de televiziune, implicat în proiecte peste Ocean precum… “Vrăjitoarele din Eastwick”). Îşi putea imagina vreodată, chiar el însuşi, că un copilaş crescut în pustietăţile din Queensland va renunţa în plină maturitate la cariera medicală pentru a face hiper-violenta trilogie “Mad Max” şi, apoi, să fie nominalizat la Oscar în ’96 pentru porcul “Babe” şi să şi câştige premiul Academiei în 2007 cu un film pentru copii, animaţia “Happy Feet”? Nu ştiu dacă e chiar întâmplător atâta vreme cât… în “Mad Max 3”, atât porcii cât şi copiii au un rol esenţial. Primii, pentru că reprezintă soluţia energetică alternativă ce menţine funcţional orăşelul Bartertown (condus de Tina Turner… e imposibil ca vreun cititor adult să nu fi ascultat măcar o dată single-ul “We Don’t Need Another Hero”, eu îl am pe vinyl), iar micuţii, pentru că, izolaţi în oaza lor idealistă, sunt cei care îl salvează pe Max şi îl determină să îi conducă donquijoteşte într-un quest, din start fără speranţă, spre un tărâm al făgăduinţei… dar încă nu am spus nimic despre poveste. Un Mad Max mult mai matur este jefuit în deşert de ‘acei oameni minunaţi şi maşinile lor zburătoare’ şi trebuie să accepte un joc pe viaţă şi pe moarte în Bartertown, prin care, la comanda ‘artistocraţiei’ birocrate, să elimine unul din opozanţii principali ai acesteia, un şef al proletarilor, din subsolul societăţii (la propriu). Spre deosebire de precedentul film, aici, dincolo de lipsa aparentă de scrupule, fiecare are sensibilităţi şi/sau idealuri şi/sau obiective care îi personalizează într-o societate dominată de… lipsa de reguli, iar acest aspect face ca, la nivelul general, “Beyond Thunderdome” să rămână cel mai atractiv şi entertaining la nivel de masă film din trilogie. Încă o dată, repet, fără însă a submina coerenţa universului pe care l-a creat. Aştept cu mare curiozitate “Fury Road”, regizat tot de Miller, ce va fi lansat în 2015, la 30 de ani după acesta, cu Tom Hardy în rolul lui Max, cu o distribuţie contemporană ‘strălucitoare’ (Charlize Theron, Zoe Kravitz, Nicholas Hoult, Rosie Huntington-Whiteley) dar şi cu mai vechi acoliţi, evident, în alte roluri (Mel Gibson, Hugh Keays-Byrne)… îl aştept însă şi cu multă teamă (de a nu fi un ‘rasol’). Până una alta, “Mad Max” ca trilogie este obligatorie în orice colecţie de cinefil, mai ales în versiunea actuală, împachetată în ‘gazolină’. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
23 Noiembrie 2013


THE DAMNED a.k.a. LA CADUTA DEGLI DEI (1969, Italia/Germania, r: Luchino Visconti) – DVD

The Damned.jpgOpinia mea, pur personală, este aceea că există doar două filme absolut esenţiale în cinematografia italiană dedicate WW2 prin prisma naţional-socialismului german şi a mentalităţii naziste, pre- şi respectiv post-belic, acesta şi “Portarul de noapte” a Lilianei Cavani (asupra celui din urmă voi reveni într-unul din Video Vault-urile următoare), ambele puse în scenă la începutul anilor ‘70. De altfel, cele două au în comun câţiva dintre actorii din distribuţie (Dirk Bogarde, Charlotte Rampling, Nora Ricci) şi pe designerul costumelor (Piero Tosi, nominalizat în carieră de cinci ori la premiile Academiei şi câştigător a două BAFTA). Pentru mine, prin profunzimea studiului psihologic, “The Damned” este în filmografia lui Luchino Visconti exact ceea ce reprezintă “The Conversation” în cea a lui Coppola, o capodoperă subevaluată (în ciuda nominalizării la Oscar pentru scenariu original), faţă de titluri mai populare precum “Ghepardul” şi “Moarte la Veneţia” şi, respectiv, “Nasul” şi “Apocalypse Now”. Plot-ul: în noaptea incendierii Reichstag-ului, patriarhul familiei aristocratice Von Essenbeck, unul dintre cei mai respectaţi şi influenţi industriaşi germani, este ucis, iar vina este aruncată pe vicepreşedintele companiei, un opozant pe faţă al naziştilor. Acesta reuşeşte să fugă, iar controlul asupra afacerilor este preluat de manipulabilul Konstantin, ofiţer SA, care ajunge să cedeze puterea tandemului de oportunişti format din funcţionarul Friedrich Bruckmann (Dirk Bogarde – “Accident”, “Moarte la Veneţia”), ajuns în anturajul familiei datorită relaţiei amoroase cu Sophie von Essenbeck (Ingrid Thulin, una din favoritele lui Ingmar Bergman), şi ofiţerul SS Aschenbach (Helmut Griem – “Cabaret”, “Ludwig”). Personajul-cheie în legarea multiplelor componente narative este însă Martin (Helmut Berger – “The Romantic Englishwoman”, “The Godfather Part 3”), fiul Sophiei, un tânăr amoral cu inclinaţii sexuale patologice (homosexualitate, pedofilie, incest, matricid), care începe prin a fi ignorat sau tolerat de cei din jur şi sfârşeste prin a prelua ca ofiţer SS conducerea atât a familiei cât şi al întregului său patrimoniu economic. Dar să nu dezvăluim mai mult decât e cazul… oricum, scena cu Martin travestit ca Marlene Dietrich în “Ingerul albastru” este antologică! Într-un context de schimbări majore de destine, prin prisma diverselor opţiuni personale, “putrefacta” înalta clasă ce conducea economic Germania la început de secol şi cea care, fără dubii, a adus, prin imensa ei influenţă, nazismul la putere, este prezentată prin intermediul unei singure familii în toată complexitatea ei, în care se mixează, în funcţie de individualităţi, inocenţa generată de morală şi tradiţie cu brutalitatea născută din oportunism şi abjecţie sufletească, stilul autentic cu ştaiful de conjunctură, puritatea infantilă şi deviaţionismul sexual, reacţia viscerală şi răspunsul calculat, cultura de ţinută clasică şi apetenţa pentru cea populară şi vulgară, iar “Căderea zeilor” este un film cu adevărat cutremurător tocmai prin detaşarea clinică aleasă de Visconti în abordarea-i cinematografică. De la arderea cărţilor lui Remarque, Zola, Stefan Zweig, Proust, Gide, la ‘Noaptea cuţitelor lungi’ (această ultimă scenă nu a fost inclusă în versiunea difuzată în cinematografele americane şi britanice, dar apare în cut-ul de pe DVD), ai acces, prin intermediul viziunii cineastului, la o privire extrem de profundă, aproape de documentar, a disoluţiei unei lumi şi a naşterii unui phoenix monstruos, a transformării ireversibile a unei societăţi deopotrivă vinovată şi victimă. “Suntem o societate de elită în care totul este permis”, spunea Adolf Hitler (în scena în care se încearcă de către Aschenbach îndoctrinarea şi ‘înregimentarea’ tânărului industriaş Friedrich)… uitându-ne la liderii noştri publici actuali, nu par să dea semne că se ghidează după acelaşi principiu? Un film, cu adevărat, excepţional! Extra: documentar despre regizor. Tehnic: foarte bun.

THE MAN WHO HAUNTED HIMSELF (1970, UK, r: Basil Dearden) – Blu-Ray

The Man.jpgPe autostradă, la volanul unui solid şi tradiţional Rover P5B, Pelham (Roger Moore) are un moment de rătăcire şi apasă până la podea pedala de acceleraţie. În urma accidentului previzibil, pe masa de operaţii intră câteva secunde în moarte clinică pentru ca, apoi, pe monitoare, să apară… nu unul ci două ritmuri cardiace. Când îşi revine, familistul, conservatorul şi respectatul om de afaceri se confruntă cu urmele unei aparente vieţi duble (amante, comportament neconvenţional, trădarea colegilor de business), în contradicţie profundă cu principiile şi cu structura sa sufletească. Misterul este accentuat de apariţia regulată a unui urmăritor neidentificabil ce conduce un modern Lamborghini Islero argintiu. Are Pelham într-adevăr o dublură, un alter-ego, avem de-a face cu un caz ‘Dr. Jekyll and Mr. Hyde’ sau, pur şi simplu, mintea i-a luat-o razna? Acestea sunt întrebările… Avem de-a face cu un Thriller psihologic inedit, bazat pe cartea “The Strange Case of Mr. Pelham” publicată în 1957 de scriitorul anglo-canadian Anthony Armstrong, deja adaptată ca unul din episoadele seriei “Alfred Hitchcock Presents”. Regizorul său, unul din veteranii studiourilor Ealing, Basil Dearden (câştigător a primului său premiu internaţional, la Locarno, pentru scenariul la “Dead of Night” în… 1945 (!) şi, ulterior, a numeroase altele, inclusiv BAFTA pentru “Sapphire” în 1959), avea să moară la mai puţin de un an de la premiera filmului… într-un accident de maşină. Filmul suferă în urma anilor care au trecut peste el (mai ales datorită soundtrack-ului) însă doza de perplexitate pe care reuşeste să o inoculeze spectatorului prin permanenta confuzie din jurul lui Pelham îl face interesant şi contra-balansează tarele care ţin de aspectele colaterale. Paranteză: este memorabila replica lui Moore care nu ajunsese încă, în ’70, să îl joace pe 007 şi nici nu avea vreo speranţă concretă că o va face (“Live And Let Die”, debutul său ca înlocuitor a lui Connery s-a consumat în 1973, după serialul “The Persuaders”) în momentul lansării acestui film: “Spionajul nu se rezumă la James Bond şi la “On Her Majesty’s Secret Service”…”. În opinia mea, este cel mai bun rol făcut de Roger Moore într-un film de cinema. Unul, aşa cum spuneam, straniu, care merită de văzut măcar din curiozitate. Extra: comentariu audio a lui Roger Moore şi Bryan Forbes (înregistrat în 2005), galerii cu imagini (marketing, storyboard-uri, etc), soundtrack-ul (45 de minute) susţinut de imagini din film. Tehnic: impecabil (double-bill - BRD şi DVD).

MUTANT CHRONICLES (2008, USA/UK, r: Simon Hunter) – “Limited Uncut Edition”/Blu-Ray

Mutant.jpgDupă doar primele minute de vizionare eşti completamente confuz, de la “Dracula” lui Coppola la “Go West” a lui Pet Shop Boys, de la săbiile ‘Nemuritorilor’ din Europa de Est la “The Machine” adusă pe Pământ cu 10,000 de ani în urmă de extratereştri neverosimili a la Michael Bay… toate aceste referinţe sunt aruncate în ochii şi urechile spectatorului într-un mix bulversant de Fantasy, SF şi Horror sugerând un soi de proto-“Sucker Punch” adult (şi, în final, şi asta şi este). Simultan însă, te captivează originalitatea stilisticii vizuale pe care nu am mai întâlnit-o, la nivel de cinematografie independentă underground, de la Stephen Norrington şi al său “Blade” încoace (de altfel, înainte de Hunter, dar după John Carpenter, Norrington a fost luat în calcul pentru a regiza însă a declinat oferta). Povestea e bazată pe un RPG a suedezilor de la Target Games (autorii controversatului joc Horror “Kult”) din 1993 şi care a generat inclusiv o serie de comics-uri cu distribuţie şi influenţă minoră în istoria BD-urilor. Într-un viitor post-apocaliptic, planeta nu mai e condusă de naţiuni ci de corporaţii care se războiesc la nesfârşit pe ultimile amărâte resurse naturale pe care le mai poate oferi Pământul. Ironic, Europa divizată are în partea de est o companie cârmuitoare, Bauhaus (!), vorbitoare de limba… germană, care se luptă cu oponentul occidental, Capitol, echipat în anul 2707 ca în Primul Război Mondial, iar pe linia frontului, în mod accidental, Maşina, cea adusă de alieni cu scopul de a transforma oamenii în mutanţi este re-descoperită şi… îşi ia rolul în serios. Pe fondul continuu a conflictelor între părţi, începe campania de evacuare a civililor pe Marte, simultan cu rezistenţa împotriva numărului crescând de mutanţi. Dintr-o zonă ezoterică, pseudo-religioasă, apare o rază de lumină prin intermediul Fratelui Samuel (Ron Perlman – “Hellboy”, “Drive”), credincios în Dumnezeu şi în Cronici (un soi de Biblie din vremuri străvechi ce conţine informaţii despre non-oameni), care organizează un comando sinucigaş cu misiunea de a distruge Maşina. Rasa umană care trebuie să evolueze independent de evoluţia tehnologică… acesta e războiul pe care ar trebui să îl ducem? Aparent, modul în care am spus povestea mai sus ar duce-o în derizoriu dar, în realitate, nu este aşa. Mai mult, filmul vorbeşte despre credinţă, are în mare parte un mesaj semi-religios, ceea ce, să recunoaştem ca spectatori a acestor gen de filme, nu se întâlneşte uzual printre cutumele confecţionării reţetelor mixurilor video action-comics. Cu siguranţă, “Mutant Chronicles” nu este o capodoperă însă este o mostră de originalitate rară în nişa sa şi, dat fiind extraordinarul potenţial de dezvoltare a universului propus de Simon Hunter şi de scenaristul Philip Eisner (care de-atunci nu au mai făcut nici un alt film) nu mă pot abţine a nu mă întreba cum ar fi arătat “Mutant Chronicles” în versiune de patru ore sau mai mult (deşi versiunea de pe BRD este extended cut, aceasta are doar 11 minute în plus) sau, pe model “LOTR”, dezvoltat ca trilogie? Iar pe iubitorii de acţiune îi asigur că filmul are din plin, susţinută de o sumă de nume foarte interesante: Thomas Jane (“The Mist”, “Deep Blue Sea”), Devon Aoki (“Sin City”, “2 Fast 2 Furious”), John Malkovich (“RED”, “Transformers”), Sean Pertwee (“Dog Soldiers”, “Equilibrium”), Shauna Macdonald (“The Descent”, “Filth”), Benno Furmann (Speed Racer”, “The Princess and the Warrior”), Anna Walton (“Hellboy”, “The Seasoning House”). Extra: interviuri. Tehnic: impecabil.

GOLD (1974, UK, r: Peter R. Hunt) – Remastered Special Edition/DVD

gold.jpgAm revăzut acest film datorită nostalgiei generată de amintirea primei sale vizionări, ca adolescent, într-o mică sală de cinema comunist de provincie pe la începutul (cred) al anilor ’80. Pe atunci mi se părea o bijuterie în sărăcia de opţiuni occidentale determinată de atentul filtru aplicat de băieţii cu propaganda. Acum însă… am înţeles de ce nu avut vreo problemă să ne dea acces la el căci ce poate fi mai exemplificator pentru imperialismul decadent, pentru exploatarea inumană a ţărilor şi naţiunilor sărace, a diferenţelor majore între clase susţinute şi amplificate de interese economice, decât apartheid-ul? Dincolo însă de asta… Peter Hunt (editorul lui “Dr. No”, “From Russia with Love” şi “Goldfinger”) îşi făcuse debutul regizoral pe marile ecrane tot cu un James Bond, “On Her Majesty’s Secret Service”, în care 007 era jucat de George Lazenby, dar, până la “Gold”, avea să colaboreze cu Roger Moore pentru serialul “The Persuaders”. Moore, pe de altă parte, era deja un star, datorită seriilor TV “Sfantul” şi “The Persuaders” şi pentru faptul că îl înlocuise pe Sean Connery ca Bond în “Live and Let Die” (1973). Plus că cealaltă protagonistă, Susannah York, era şi ea în vogă, fiind nominalizată la Oscar pentru rolul din “Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”, filmul lui Pollack din 1969… şi, dacă nu e suficient, scenariul e bazat pe unul din best-seller-urile de aventuri a rhodezianului Wilbur Smith (Hunt şi Moore vor mai face un film împreună după una din cărţile sale, “Shout at the Devil”, în 1976). Ce ar fi putut să funcţioneze prost? Exact contextul în care este plasată acţiunea… Apartheid-ul, “exotismul” sud-african reprezentat de un Rolls Royce ce rulează pe un drum plin de praf şi de gropi, pe fondul căruia un manager de mină este manipulat de industriaşi pentru a inunda subteranul în scopul creşterii profitului din speculaţiile bursiere legate de fluctuaţiile preţului aurului. “Gold” este un film previzibil şi nu foarte antrenant. Nu lipsit de interes însă… trebuie să ai răbdare şi ardoare de ‘arheolog’ cinefil ca să îl vezi cap-coadă. Căci acum, prin natura poveştii, este completamente irelevant. Dacă, prin scenariu, ar fi fost mai suculent din punct de vedere a partiturilor actoriceşti (John Gielgud şi Ray Milland au roluri lipsite de orice consistentă) şi nu ar fi fost atât de ancorat într-o realitate actualmente desuetă, poate ar fi rezistat mai bine. Aşa că, sfatul meu… uitaţi-l! Extra: documentar despre Roger Moore (“A Matter of Class”). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
16 Noiembrie 2013


WATERLOO (1970, Italia/Uniunea Sovietică, r: Sergey Bodnarchuck) – DVD

Waterloo.jpgUn film istoric de referinţă pentru fanii genului (printre care eu… nu mă numar) prin acurateţea/fidelitatea respectării datelor (evident, în măsura în care o ficţiune îşi poate permite acest lucru fără a căpăta aspect de documentar) şi calitatea punerii în scenă deşi… desuet pentru tinerele generaţii obişnuite cu CGI-urile bătăliilor epice din producţiile Fantasy recente. Am ţinut să îl ‘revizitez’ fiindcă a fost unul din puţinele filme cu staruri occidentale pe care am avut ocazia să le vedem în cinematografele comuniste înainte de ’89, asta, evident, datorită faptului că sovieticii erau co-producători, că cea mai mare parte a diverselor armate din film au fost jucate de voluntari selectaţi din Armata Roşie, că KGB-ul a ‘ascultat’ cu atenţie echipa de producţie a lui Dino De Laurentiis, că bugetul a fost uriaş pentru acea vreme şi nu doar pentru clasa muncitoare (25 de milioane de dolari!) şi că Serghei Bodnarciuk, la momentul respectiv, după “Război şi pace”, era un regizor stimat de puterile din întreg blocul est-european (şi, nu numai, dovadă fiind Oscarul pentru film străin primit în 1969). Am constatat că experienţa a meritat pe deplin fie şi doar pentru pentru magnetismul lui Rod Steiger (ce îl face pe Napoleon credibil în scene care, văzute acum de generaţiile noi, pot fi uşor considerate neverosimile), eleganţa aristocratică a lui Christopher Plummer (în rolul lui Wellington) şi ‘jemanfişismul’ suveran a lui Orson Welles (Ludovic XVIII), şi, nu în ultimul rând, pentru splendida muzică a lui Nino Rota (“Naşul”, “Nopţile Cabiriei”, “La dolce vita”, etc, etc.). Prin forţa portretizării rolului lui Napoleon Bonaparte, Rod Steiger (care venea deja după Oscarul pentru “In the Heat of the Night” şi popularitatea adusă de “Doctor Zhivago”) nu prea are echivalent în cinematografia de până în anii ’70 (vorbind de zeci de filme ce l-au avut pe scundacul împărat ca personaj principal), abordarea sa fiind cel mult comparabilă cu cea a lui Marlon Brando (“Desiree” din 1954) dar complet opusă lui Trevor Howard (“Eagle In A Cage” – 1965)… poate doar să ne gândim la Richard Burton, cel care ar fi trebuit iniţial să joace rolul şi cum ar fi făcut-o acesta. Sigur că Bodnarciuk nu rezistă în a se juca cu conflictele, dincolo de cele armate, naţionalism versurs imperialism, populism versus elitism, etc, dar o face, chapeau!, cu respect faţă de istorie şi fără să distorsioneze povestea căreia îi este, evident, dedicat în totalitate (de altfel, este şi co-scenarist). Culmea este că, dacă stai să te gândeşti, un film sovietic are un mesaj contrar politicii comuniste, deci uşor subversiv: clasa de jos şi reprezentanţii ei (în mare parte oportuniştii militari ajunşi generali datorită… raniţelor de simplu soldat) pierde în faţa aristocraţiei, iar patriotismul şi naţionalismul simplist manifestat la nivel politic pierde în faţa intereselor ‘geo’… politice, economice şi strategice. Cu alte cuvinte, dacă aveţi posibilitatea, această poveste cinematografică a bătăliei de la Waterloo şi a contextului care a generat-o merită cu certitudine să îi acordaţi câteva ore din timpul vostru liber. Nu e entertaining, dar e pasionantă. Extra: zero. Tehnic: acceptabil.

THE IMPOSSIBLE a.k.a. LO IMPOSIBLE (2012, Spania, r: Juan Antonio Bayona) – Blu-Ray

the impossible.jpg26 decembrie 2004. Bazat pe o poveste reală, cea a unei familii de supravieţuitori a tsunamiului devastator din Oceanul Indian, care, în acele zile se aflau pentru câteva zile de relaxare, în vacanţă în Tailanda. Şi modul în care traversează (la propriu şi la figurat) experienţa, cum fac faţă schimbării dramatice de context, ce îi tarează şi ce îi motivează să nu se lase pradă disperarii (atât părinţii cât şi copiii)… nu văd ce aş putea detalia mai mult despre plot. “The Impossible” este regizat în mod absolut fabulos de un tânăr cineast obişnuit să inducă spaima şi teroarea, J. A. Bayona (excelentul “The Orphanage” din 2007) şi care, fiind vorba despre un film de atmosferă, a avut inspiraţia să colaboreze cu un experimentat compozitor de muzică de filme care transmit acest tip de stări, Fernando Velazquez (“Mama”, “Devil” şi, mai ales “Babycall”/”The Monitor” din 2011, cu Noomi Rapace). În rolurile principale, Naomi Watts (“Diana”, “Mulholland Drive”) şi Ewan McGregor (“Trainspotting”, “Big Fish”) îşi fac treaba cu brio însă cel care atrage atenţia este puştiul Tom Holland al cărui destin va trebui urmărit cu atenţie mai ales ca, post-“The Impossible”, este implicat actualmente în proiecte foarte interesante precum “Locke” (cu Tom Hardy) şi “How I Live Now” (cu Saoirse Ronan). După cum aţi detectat deja (din cele scrise în alte materiale din Video Vault), nu mă omor după filmele bazate pe fapte reale însă… acesta este un film care ar fi trebuit văzut la cinema pentru a trăi experienţa alături de protagonişti. Nu vi-l pot recomanda de avut pe BRD căci nu este una din peliculele pe care să le revezi în mod frecvent dar… este esenţială o vizionare pe acest suport, inclusiv din punct de vedere a calităţii imaginii şi sunetului. În general, omului nu îi place să vadă sau să îşi reamintească de dezastre întâmplate în realitate aşa că, atât pe marile ecrane cât şi pe video, filmul a mers prost. Nu vă luaţi după acest aspect: el trebuie văzut pentru simplul motiv că, mult de prea multe ori, alegem să ignorăm fapte care, din varii motive, nu ne afectează direct şi imediat, de la defrişările amazoniene la exploatările industriale din spaţiile adiacente a(nta)rctice. Plătim bilete la ficţiuni cu catastrofice (dar) cu happy-end gen “The Day After Tomorrow”, dar nu şi la cele care se constituie în semne asupra unui viitor real posibil… ţine de inconştienţă să perpetuăm poziţia struţului cu capul în nisip. Pe de altă parte însă… îi pot înţelege şi pe cârcotaşi: după o primă jumătate impresionantă prin dramatismul simulării realităţii, intrăm apoi în tonul melodramatic (nu mai puţin spectaculos şi, presupun, inevitabil) a blockbuster-ului (copilul şi bătrâna care filosofează privind stelele, tatăl care declară, logic, că va verifica spitalele în căutarea mamei şi a fiului pierdut însă acestea sunt pe ultimul loc ca prioritate a sa din motiv de cadre landscape spectaculoase în morgi şi prin spaţiile devastate de cataclism) astfel încât “The Impossible” (câştigător în 2013 a unei duzini de premii naţionale, Goya şi Gaudi) îşi pierde din tonus, suspans şi interes, apropiindu-se periculos de mult de ‘spaţiul ‘ Sandra Brown sau Danielle Steel. Repet, nu mă omor după acest gen de filme dar, fondul subiectului şi cumulul de talente au avut drept consecinţă un produs cinematografic ce nu poate fi trecut cu vederea. Dar care, în ultima parte, este ca o femeie superbă pe care o urmăreşti cu privirea pe stradă şi care te dezamăgeşte spre sfârşit prin simplul fapt că îţi e inaccesibilă fiindcă e bună cunoştiintţă cu… maică-ta. Riscul tuturor poveştilor… adevărate. Extra: comentariu audio (regizor, scenarist, producător), Making Of, scene tăiate, documentar despre casting, interviuri. Tehnic: impecabil.

KELLY’S HEROES (1970, USA/Iugoslavia, r: Brian G. Hutton) – Blu-Ray

kellys heroes.jpgUn film care, începând din anii ’90, şi-a consolidat sistematic statutul de cult, mai ales după apariţia DVD-ului ca suport. Altfel, până atunci, rămăsese o producţie de consum minoră filmată în Iugoslavia comunistă ce, întâmplător, îi reunea pe Clint Eastwood (aflat în carieră între ‘spaghetti’-urile lui Sergio Leone şi transformarea în ‘Dirty Harry’) şi Telly Savalas (cel din urmă mai lucrase sub îndrumarea regizorului în “Sol Madrid” din ’68 şi avea deja la activ câteva apariţii deloc de neglijat în Westernurile lui Sydney Pollack, “The Scalphunters”, şi a lui J. Lee Thompson, “Mackenna’s Gold”, dar şi ca Blofeld în Bond-ul cu Lazenby, “On Her Majesty’s Secret Service”). O comedie de război savuroasă (vorbim de WWII), cu un grup de soldaţi americani oportunişti, un soi de gaşcă veselă opusă ca tipologie lui Porta & Co. (din cărţile lui Sven Hassel) dar la fel de cinică şi lipsită de scrupule, ce îşi propune să spargă frontul, să ajungă în spatele liniilor inamice şi să prade o bancă în care naziştii stocaseră lingouri de aur de o valoare semnificativă. Două elemente au fost esenţiale pentru reuşita finală, echilibrul dintre acţiune şi umor din scenariu (autor: Troy Kennedy Martin, responsabil şi de un alt ‘clasic’ a filmelor având ca subiect un jaf spectaculos, “The Italian Job” - 1969) şi crearea echipei, distribuţia rolurilor unor actori care să intre perfect în pielea personajelor şi să fie complementari ca personalitate unii cu alţii. La acest capitol, Eastwood şi Savalas sunt completaţi într-un mod absolut inspirat de către Donald Sutherland (care, deşi tânăr, avea deja ceva experienţă în filmele de război cu “The Dirty Dozen” şi “M.A.S.H.”), veteranii Hollywood-ului Don Rickles (în anii ’50 juca alături de Clark Gable şi Burt Lancaster) şi Carroll O’Connor (vă mai amintiţi de “In Harm’s Way” a lui Otto Preminger sau de “Death of a Gunfighter” a lui Don Siegel?), Stuart Margolin (“Death Wish”, serialul TV “M.A.S.H.”), Harry Dean Stanton (acum o legendă a cinematografiei prin rolurile sale din “Paris, Texas” sau “Repo Man”, dar şi prin apariţiile memorabile din “Alien” sau… “Pretty In Pink”), ş.a.m.d. “Kelly’s Heroes” rămâne, în ceea ce mă priveşte, un film din categoria celor care trebuie păstrate căci reuşesc să îşi conserve prospeţimea şi potenţialul de a te amuza, chiar după vizionări repetate. Iar muzica lui Lalo Schifrin este nemaipomenit de veselă şi optimistă… mai ales cele două teme ale sale, interpretate de Hank Williams Jr. (“Sunshine”) şi de Monique Aldebert (“Si tu me dis”). Extra: zero. Tehnic: excelent.

WHERE EAGLES DARE (1968, USA, r: Brian G. Hutton)– Blu-Ray

where.jpgDupă trei filme uşurele, acesta este primul titlu serios din cariera de regizor a actorului de plan secund în Westernuri Brian G. Hutton (“Last Train From Gun Hill”, “Gunfight at the O.K. Corral”) şi este totodată, aproape cu siguranţă, cea mai reuşită adaptare după Alistair MacLean (cu excepţia, evident, a “Tunurilor din Navarone”), mai ales că, în mod inspirat, acesta a fost angajat de producători să scrie şi scenariul. Un clasic incontestabil a filmelor despre WWII. Un comando al Serviciilor Secrete britanice este trimis să salveze un general american, co-autor a planurilor de debarcare aliate, din ghearele naziştilor care îl ţin prizonier în Castelul Vulturilor, o fortăreaţă impenetrabilă situată pe un munte din apropierea Salzburgului şi care este cartierul general al SS. Numai că, de la început şi până la sfârşit, nimeni (cu extrem de puţine excepţii) nu pare a fi cine susţine că este, iar obiectivele şi motivaţiile individuale sunt relevate pe parcurs a fi cu totul altele decât ceea ce par. Atât firul narativ cât şi modul în care acesta e reflectat cinematic îşi conservă o dinamică echilibrată la nivelul superior, nu există ‘burţi’ care să atenueze suspansul şi nici aşteptarea, ‘creierul’ Richard Burton (întotdeauna atras de acest tip de filme, ce, în anii ’50, juca în “The Desert Rats” şi “Bitter Victory”, în anii ’60 în “The Longest Day”, iar după “Unde se avântă vulturii”, avea să apară, printre altele, în “Raid On Rommel” şi “Massacre In Rome”, în ‘70) şi ‘asasinul’ Clint Eastwood sunt formidabili ca parteneri într-un tandem complet atipic (know-how, pregătire, mod de operare), scenele spectaculoase de acţiune (telecabina, urmărirea autobuzului) sunt tratate cu un cinism suficient de bine infuzat cu umor încât defectele vechilor tehnici să fie trecute fără efort cu vederea, iar muzica lui Ron Goodwin, un expert al filmelor de război (“Battle of Britain”, “Operation Crossbow”), este adecvată perfect… Ca fan a lui MacLean, nu am mai multe de adăugat despre acest film decât că e unmissable! Mai ales pentru cei care mai deţin ediţia cărţii publicată pe vremuri în colecţia “Delfin”. Extra: zero. Tehnic: formidabil, pentru un film ne-marketat ca fiind remastered (recomandarea este să îl achiziţionaţi în double-bill cu “Kelly’s Heroes”, raportul calitate-preţ e excelent).

IOAN BIG
09 Noiembrie 2013


CASINO ROYALE (1967, USA, r: John Huston & Co.) – Blu-Ray

casino.jpg“Casino Royale” a avut premiera cu două luni înaintea celui de-al cincilea James Bond oficial, “You Only Live Twice”, care avea să fie şi ultimul cu Sean Connery în rolul lui 007 (nu luăm în calcul ‘parazitul’ “Never Say Never” din 1983), şi la cinci ani după lansarea francizei cu “Dr. No”… deci venea pe un fond în care Bond devenise deja hiper-popular pe întreaga planetă. Compania Eon Production cumpărase drepturile pentru toate cărţile lui Ian Fleming cu excepţia celor pentru… “Casino Royale”, achiziţionate prin anii ’50 de CBS în vederea unei adaptări pentru televiziune şi apoi revândute către Columbia. Astfel, s-a născut acest film, o proto-parodie (cu mult timp înainte ca Mel Brooks şi, apoi, fraţii Zucker, să consacre genul) regizată pe segmente de John Huston (“The Treasure of Sierra Madre”), Ken Hughes (“Chitty Chitty Bang Bang”), Joseph McGrath (“The Strange Case of the End of Civilization as We Know It”), Robert Parrish (“A Town Called Bastard”) şi Val Guest (“Expresso Bongo”). Din acest punct de vedere, dar şi prin numărul uriaş de personalităţi implicate se poate afirma cu certitudine că avem de-a face cu antonimul filmului ‘de autor’. Dar să nu anticipăm… Povestea “sugerată de Ian Fleming” (după cum apare scris pe generic): James Bond (David Niven), devenit ‘Sir’, pensionar după 50 de ani de activitate, este reactivat pentru a lupta împotriva maleficei organizaţii SMERSH care asasinează agenţii tuturor serviciilor secrete. Pentru a-şi confuza inamicul are ideea ca toţi oamenii rămaşi operaţionali în echipa sa… să se numească James Bond, indiferent de vârstă sau sex, astfel că ne trezim cu şapte Bonzi suplimentari, milionara excentrica Vesper Lynd (Ursula Andress), specialistul în jocuri de cărţi Evelyn Tremble (Peter Sellers), secretara Miss Moneypenny (Barbara Bouchet), fata lui 007 născută de către… Mata Hari, Mata Bond (Joanna Pettet), doi agenţi britanici (Daliah Lavi şi Terence Cooper) şi nepotul lui James, Jimmy Bond (Woody Allen). De partea răului, echipa nu e mai puţin redutabilă: Le Chiffre (Orson Welles), Miss Goodthighs (Jacqueline Bisset) şi Lady McTarry (Deborah Kerr… la 46 de ani, cea mai vârstnică Bond Girl din întreaga filmografie cu 007). Lista de actori de prima mână ce apar în diverse roluri în “Casino Royale” continuă cu Huston însuşi, Jean-Paul Belmondo, William Holden, Charles Boyer, George Raft, la care se adaugă cameo-uri ale lui Anjelica Huston (mai exact, mâinile sale), David ‘Darth Vader’ Prowse (debutul său în cinematografie), Geraldine Chaplin şi Peter O’Toole. Mai mult decât atât, “Casino Royale” adună în distribuţie mai mulţi actori din filmele cu Bond decât orice altă producţie din serie, în afara Ursulei Andress (“Dr. No”) putând fi văzuţi Burt Kwouk (“Goldfinger”, “You Only Live Twice”), Vladek Sheybal (memorabilul Kronsteen din “From Russia With Love”), Caroline Munro şi Milton Reid (“The Spy Who Loved Me”), Hal Galili (“Goldfinger”), Angela Scoular (“On Her Majesty’s Secret Service”), Jeanne Roland (“You Only Live Twice”), John Wells şi John Hollis (“For Your Eyes Only”), Jack Gwillim (“Thunderball”). Fie şi din acest motiv, filmul este obligatoriu de văzut şi colecţionat de către orice fan 007. Dincolo însă de asta… să ne amintim contextul în care a fost realizat filmul: subcultura Mod era la apogeu în “The Swinging Sixties” a britanicilor, iar în Statele Unite contracultura (Hippie) sărbătorea, la îndemnul ‘predicatorilor’ Timothy Leary şi Aldous Huxley, “The Summer of Love” cu mult LSD şi marijuana. Din acest unghi, “Casino Royale” poate fi privit ca un Bond… psihedelic, un film realizat parcă, voit sau accidental, de o echipă aflat sub influenţa amfetaminelor (de altfel, într-una din scene, Niven deschide o uşă cu ajutorul LSD-ului), un omagiu exuberant şi plin de culoare adus anilor ’60. Am spus ‘poate fi privit’ şi nu neapărat că ‘trebuie’, întrucât în spatele finalizării acestui mix efervescent aproape de absurd de pastişă şi satiră (este ca şi cum Marcel Duchamp ar realiza “Top Secret!” în locul lui Abrahams şi Zucker), stau şi alte cauze, probabil, cea mai importantă fiind reprezentată de comportamentul egomaniac a lui Peter Sellers care a părăsit filmările înainte de terminarea acestora, iar scenariştii au trebuit să umple golurile prin dezvoltarea unor partituri gândite iniţial ca fiind episodice. Sellers a fost deranjat că filmul e o comedie, întrucât îşi dorea să joace un Bond… serios şi, în plus, a fost intimidat în asemenea hal de Orson Welles încât l-a evitat pe cât a putut de mult (parţial avea dreptate, căci Welles declarase apropiaţilor că nu are de ce să joace alături de englez, pe care îl considera “un amator”, şi, mai mult, la vizita pe platou a Prinţesei Margaret, pe care Sellers o cunoştea, aceasta i-a dat mai multă atenţie ‘cetăţeanului Kane’). În concluzie, în ciuda inegalităţilor, a derapajelor şi a impresiei generale de haos şi anarhie cinematografică, “Casino Royale” este un film cu suficient umor, pigmentat cu toată suma de argumente enumerate mai sus, încât să fie un must-have în colecţia de bizarerii, mai ales în versiunea restaurată şi transferată în HD… “You are joke-shop spies”. Extra: comentariu audio a lui Steven Jay Rubin şi John Cork (experţi în Bond), un Making Of format din 5 părţi. Tehnic: excelent.

BERLIN (2007, UK/USA, r: Julian Schnabel) – Seria “Artificial Eye”/Blu-Ray

lou reed.jpgPe 27 octombrie 2013, Lou Reed ‘walked on the other side’. R.I.P., Lou! Reed, al cărui fan necondiţionat am fost, sunt şi voi rămâne, justifică prin muzica sa ce a influenţat major cultura Pop începând cu anii ’70, modul în care îl definea Mikal Gilmore în 1979: “one of the few real heroes rock & roll has raised”. Prin prisma recentei sale dispariţii, cauzată de grave probleme de sănătate discret mascate publicului, dar despre care putem presupune că îl afectau de ani buni, reinterpretarea după mai bine de trei decenii a unui album ce părea născut mort din faşă fiind pur şi simplu desfiinţat de critici şi ignorat masiv de ascultători dar care, acum, este considerat una dintre cele mai relevante produse creative a culturii Pop(ulare), poate fi considerată un real cântec de lebadă a lui Lou Reed, indispensabil în colecţia oricărui consumator de Pop-Art. Şi spun asta pentru că, vizual, dincolo de muzică, “Berlin” (înregistrat în decembrie 2006 pe parcursul a cinci seri în St. Ann’s Warehouse din Brooklyn) este o operă de artă semnată de polivalentul Julian Schnabel, scriitor, muzician (“Every Silver Lining Has A Cloud”, LP-ul înregistrat cu Bill Laswell şi cu Buckethead), scenograf, artist plastic neo-expresionist cu lucrări prezente în colecţiile tuturor muzeelor de artă modernă importante (MOMA, Tate Modern, Pompidou, etc) şi cineast nominalizat la Oscar şi premiat cu Globul de Aur, BAFTA, Cesar şi la Festivalul de la Cannes (“The Diving Bell and the Butterfly”, “Before Night Falls”). Am reamintit aceste detalii pentru simplul fapt că, pe acelaşi palier de importanţă cu Lou Reed şi muzica sa, se află reconstrucţia în viziunea lui Schnabel a hotelului “that she called home” ca suport halucinant prin mixul estetic eterogen de simbolistică, texturi şi tehnici pentru digresiunile protagoniştilor, Caroline şi Jim. Rezultatul, în ansamblu, poate fi contestat de cei mai puţin familiarizaţi cu Velvet Underground, Andy Warhol, Paul Morrissey, etc, etc, însă pentru cei pasionaţi de avangarda Pop-Art newyorkeză a anilor ’70, “Berlin” va fi cu siguranţă un regal. Câteva detalii suplimentare: înregistrarea conţine, în afara albumului “Berlin” interpretat integral şi trei piese care nu se află pe original, “Sweet Jane”, “Rock Minuet” şi “Candy Says” iar personajul principal, Caroline, este interpretat de actriţa franceză Emmanuelle Seigner (“Bitter Moon”, “Place Vendome”), cea care o joacă pe Celine în “The Diving Bell…” a lui Schnabel. Şi… o paranteză de final: vorbeam mai sus de “Berlin” ca un ‘cântec de lebadă’ a lui Lou Reed… să nu uităm că şi o altă legendă a culturii Pop, Peter Gabriel a ales pentru turneul său de retragere definitivă din lumina reflectoarelor (vom avea în primăvară la Bucureşti ultima şansă de a-l mai vedea vreodată în concert) să reinterpreteze, după 30 de ani, unul din albumele sale fanion, “So”. Extra: textele pieselor. Tehnic: impecabil.

UNTRACEABLE (2008, USA, r: Gregory Hoblit) – Blu-Ray

untraceable.jpgPortland, sediul local a departamentului de combatere a crimelor informatice (Cybercrime Division) a FBI. Într-o noapte, în urma unui apel anonim, doi agenţi (Diane Lane – “Unfaithful”, “Man of Steel”, şi Colin Hanks – “Orange County”, “King Kong”) descoperă site-ul KillWithMe.com ce transmite în direct torturarea şi uciderea unei pisicuţe. Site-ul nu poate fi închis căci la fiecare tentativă de blocare este înlocuit imediat de un site ‘oglindă’. Lucrurile se agravează cu repeziciune întrucât, după ce a atras atenţia publicului, webmaster-ul trece la oameni, aparent aleşi aleatoriu, pe care îi torturează în diverse moduri inedite (injecţii cu anticoagulant, creşterea concentraţiei de acid sulfuric în care este scufundată victima, etc.). Până aici, avem o poveste de film Horror tipic însă şpilul este altul: viteza procesului ce duce la sfârşitul fiecărui ‘subiect’ este direct corelată cu numărul de accesări a site-ului în timpul transmisiei live. Cu alte cuvinte, creşterea sumei de interesaţi să asiste prin intermediul computerului la un astfel de “spectacol” are drept consecinţă în timp real scurtatea timpului de viaţă a celui torturat. Şi, evident, apelurile autorităţilor către populaţie de a nu încuraja demersul psihopat prin evitarea KillWithMe.com are efectul opus. “Untraceable” îşi dobândeşte caracterul de Thriller psihologic prin faptul că, în evoluţia acţiunii, se dovedeşte că victimele nu sunt selectate la întâmplare şi, apoi, că pentru agenta interpretata de Lane, o văduvă ce lucrează noaptea pentru a avea timp să se ocupe în timpul zilei de creşterea fetiţei sale, cazul începe să conţină aspecte personale. Deşi nu lipsit de calităţi (regia lui Gregory Hoblit, antrenat în producţii de acest gen cu “Fallen” şi “Fracture”, prestaţia actoricească de bună calitate a lui Lane, muzica interesantă semnată de Christopher Young), “Untraceable” păcătuieşte în primul rând prin faptul că cea mai interesantă temă pe care se putea broda (culpabilitatea furnizorului & consumatorului de net fără discernamant şi scrupule de ordin moral) este marginalizată de o înşiruire de clişee tipice filmelor de acţiune şi de excesul de jargon IT. Un film mediocru ce ar fi putut aspira la o etichetare mai bună… mai ales dacă nu ar fi existat suma de gafe ordinare ce deranjează orice spectator, indiferent de cât de (ne)atent sau (ne)avizat ar fi acesta, şi care se manifestă în special în ultima sa treime (un singur exemplu: detectivul Box îi aduce ceva de mâncare lui Diane Lane, autoexilată de angoasă într-un motel… şi se trezesc amândoi, dimineaţa, la ea, în dormitorul din casa abia părăsită). Extra: comentariu audio (regizor şi producători), patru mini-documentare. Tehnic: impecabil.

SYNDICATE SADISTS a.k.a. IL GIUSTIZIERE SFIDA LA CITTA (1975, Italia, r: Umberto Lenzi) – DVD

syndicats sadists.jpgFratele unui motociclist, de profesie agent de poliţie, este ucis în timpul unei anchete legată de răpirea unui băieţel (generată de un război mafiot dintre două famiglia milaneze rivale). Clanurile sunt conduse de Conti/Luciano Catenacci, pe care poate vi-l amintiţi ca Mussolini în “Girolimoni, il mostro di Roma” a lui Damiano Damiani din 1972 sau din filmele cu Bud Spencer şi Terence Hill (“Crime Busters” si “Trinity” din ‘77/’78) şi de orbul Paterno/Joseph Cotten, o fostă mare vedetă a anilor ’40 ce lucrase cu Orson Welles (“Citizen Kane”, “The Magnificent Ambersons”), Alfred Hitchcock (“Shadow of a Doubt”) şi George Cukor (“Gaslight”) dar, care, alunecase apoi treptat spre o carieră în seriale de televiziune şi filme de serie B (”Lady Frankenstein”, “Baron Blood”). Motociclistul Rambo/Tomas Milian, prolificul actor american de origine cubaneză ce a interpretat în anii ’60-’70 zeci de roluri în producţiile italiene (“Bocaccio ‘70” – segmentul regizat de Visconti, “Django Kill… If You Live, Shoot!” a lui Giulio Questi, “I cannibali” a Lilianei Cavani sau “Four of the Apocalypse” a lui Lucio Fulci), jură să răzbune moartea fratelui şi începe să îşi pună în aplicare planul de a aţâţa cele două bande una împotriva celeilalte şi a-i ucide pe rând pe membrii acestora. Ca şi clasicele “Yojimbo” (1961) a lui Kurosawa şi, respectiv, “A Fistful of Dollars” (1964) a lui Leone, “Syndicate Sadists” este vagamente inspirat din cartea lui Dashiell Hammett, “Red Harvest” (1929), însă e foarte departe de valoarea cinematografică a celor două. Umberto Lenzi, undeva între perioada sa Giallo şi cea a filmelor cu canibali, livrează un produs de consum efemer care, privit acum, este demodat şi prăfuit (exasperant încă de la început prin genericul susţinut câteva minute exclusiv de prezenţa lui Milian pe motocicletă şi de ritmurile desuete generate pe sintetizator). Până la urmă, nu e un film prost (mai mult, este departe de tonul întunecat şi excesiv de violent pe care îl sugerează titlul englez şi coperta DVD-ului) dar este destinat în exclusivitate nostalgicilor şi, fără drept de apel, este calitativ sub precedenta colaborare a lui Lenzi cu Tomas Milian, “Almost Human” a.k.a. “Milano odia: la polizia non puo sparare” din 1974. În final, un detaliu anecdotic: numele personajului, Rambo, este inspirat de cartea lui David Morrell, “First Blood” (publicată în 1972), pe care actorul a cumpărat-o din aeroport într-una din desele sale curse între Statele Unite şi Italia… asta se întâmpla cu şapte ani înainte de premiera “First Blood” cu Sylvester Stallone. Extra: interviu şi comentariu audio – Umberto Lenzi. Tehnic: acceptabil.

IOAN BIG
02 Noiembrie 2013


ACCIDENT (1967, UK, r: Joseph Losey) – Blu-Ray

accident.jpgO dramă de înaltă clasă cinematografică, o rara avis datorită faptului că însuşi scenaristul, Harold Pinter (dramaturg, scriitor şi actor, laureat al premiului Nobel pentru literatură şi nominalizat de două ori la Oscar pentru scenariu), a insistat că accentul în comunicarea stărilor şi gândurilor personajelor să se facă în primul rând vizual şi doar minimal prin intermediul cuvintelor. Un film psihologic cu foarte puţine replici, cu o atmosferă aparent cosy dar apăsătoare în realitate şi un suspans măiastru creat şi întreţinut prin imagine, montaj şi punere în scenă de Joseph Losey (“King & Country”, “Mr. Klein”), aflat la a doua colaborare cu Pinter, după “The Servant” din 1963 (avea să urmeze şi o a treia, în 1970, excelenta dramă romantică “The Go-Between”, cu Julie Christie şi Alan Bates). Distribuţia, în frunte cu Sir Dirk Bogarde, nu a avut deloc o sarcină uşoară însă rezultatul este unul memorabil şi, în opinia mea, în continuare subevaluat de către istoricii cinematografiei. Cinism şi frică de îmbătrânire, frustrări intelectuale şi sexuale, aspiraţii şi iluzii filtrate, născute sau accentuate prin prisma vârstei a doua dar în primul rând incertitudinile legate de etică şi morală declanşate de impulsurile subconştientului unui… filosof. Căci personajul principal, Stephen (Bogarde) este profesor de filosofie la Oxford, obişnuit să trăiască din, prin şi cu… gânduri. “Accident” începe cu finalul după care, acesta odată ştiut (… oarecum) - accidentul auto în care pupilul lui Stephen, tânărul aristocrat William (Michael York, la primul său rol într-un lung-metraj) îşi pierde viaţa - naraţiunea se construieşte metodic din flash-back-uri înserate în flash-back-uri, accentuîndu-se astfel din start faptul că fondul poveştii este mai important decât sfârşitul ei. Aceasta este centrată pe un triunghi amoros format din Stephen, colegul său, popularul şi mondenul dascăl Charley (Stanley Baker) şi frumoasa studentă austriacă Anna (Jacqueline Sassard, pe care poate v-o mai amintiţi din seria cu “Sandokan” a lui Umberto Lenzi cu Steve Reeves, şi care, după “Accident”, nu a mai făcut decât un singur film, “Les biches”, a lui Claude Chabrol). În conflictul de natură afectiv-sexuală este implicat colateral aproape întreg anturajul lor, Rosalind (Vivien Merchant, în vogă după nominalizarea la Oscar pentru “Alfie”) şi Laura (Ann Firbank, actriţa cunoscută mai mult pentru rolurile din diverse seriale TV), soţiile celor doi academişti, ambii cu câte trei copii la activ, William, ca june pretendent la iubirea şi mâna Annei, precum şi Francesca (Delphine Seyrig – “L’annee derniere a Marienbad” a lui Alain Resnais, “Le charme discret de la bourgeoisie” a lui Bunuel), o fostă iubită din tinereţe a lui Stephen. Aşa cum spuneam, povestea este transpusă de Losey în imagini cu o minuţiozitate aproape bolnavă care generează cadre încărcate de simboluri (un singur exemplu: jocul de tenis în patru (Stephen, Anna, Charley, William) din care Rosalind este îndepărtată prin simpla aşezare dincolo de gardul metalic a terenului, în centrul căruia, pentru câteva secunde, detectăm prezenţa impasibilă a unei… pisici negre) însă rezultatul în ansamblu este remarcabil. Anecdotice de final: Ted, băieţelul lui Stephen, este prima apariţie a lui Maxwell Caulfield, cel ce va fi distribuit peste mulţi ani alături de Michelle Pfeiffer în “Grease 2” şi îşi va câştiga notorietatea planetară în serialul “Dynasty” ca Max Colby; atât autorul piesei, Mosley, cât şi a scenariului, Pinter, pot fi văzuţi în film în roluri episodice; deşi fiecare jucase în câte trei filme a lui Losey (Baker – “Chance Meeting”, “Concrete Jungle” şi “Eva”, Bogarde – “The Servant”, “King & Country” şi “Modesty Blaise”), cei doi actori din rolurile principale se întâlneau pentru întâia oară pe platou. Deci… aveţi nevoie de o dispoziţie specială şi de multă concentare pentru a savura “Accident”, câştigător a Premiului Juriului la festivalul de la Cannes, pentru că fiecare gest, fiecare umbră proiectată, fiecare unghi de filmare şi cadrare îşi are menirea sa şi, în plus, trebuie să o faceţi cu urechile atent ciulite! Dar vă asigur că merită. Excepţional! Extra: documentarul “Talking About Accident” (care conţine un interviu cu Harold Pinter), discuţie pe marginea filmului între Losey şi Pinter din 1967, patru interviuri cu specialişti (biograful lui Bogarde, scriitoarea Melanie Williams, expertul în Pinter Harry Burton şi criticul de film Tim Robey). Tehnic: excelent (versiune restaurată).

KNIGHTRIDERS (1981, USA, r: George A. Romero) – Ediţie “Arrow Video”/Blu-Ray

knightriders.jpgSingurul non-Horror din filmografia lui Romero, după “There’s Always Vanilla” din 1971, are un plot perfect sintetizat de titlu: avatarurile unor cavaleri medievali pe… motociclete. O comunitate care trăieşte în parte animată de idealurile arturiene şi structurată ca atare (liderul este ‘Rege’, doctorul ‘Mag’, iar biker-ii ‘cavaleri’), îşi duce viaţa nomadă ca bâlci medieval ce susţine spectacole prin sate şi oraşe mici. La prima vedere un subiect caraghios, facil, tipic filmelor de consum de serie B a anilor ’80 (gen “Eye of the Tiger” sau “Nightmare Beach”) şi… primul sfert de oră din “Knightriders” te face să crezi că aşa şi e (ridicola asociere între comportamentul şi vestimentaţia desuetă şi facilităţile lumii moderne, sexul în mijocul pădurii urmat de auto-flagelarea în rău, etc). Numai că, pe măsură ce povestea avansează, începi să fii nu doar intrigat ci şi interesat de răspunsul la întrebarea ‘ce a vrut Romero să spună cu acest film?’. Căci, practic, avem de-a face cu tribulaţiile unui personaj colectiv idealist ce suferă o serie de atacuri de provenienţă şi de factură diferită din partea ‘realităţii’ în care trăiesc toţi ceilalţi oameni, care le periclitează supravieţuirea ca grup şi identitatea ca indivizi (etică, morală, spirituală). Este loc în societatea modernă pentru visători lipsiti de ambiţii? Aceasta este una din întrebările esenţiale relevate de “Knightriders”. Comunitatea suferă pentru că Regele (Ed Harris) nu vrea să dea şpagă poliţiei, ca ‘managementul’ său este contestat din interior, comunitatea este erodată de interesele mercantile (vânzătorii de produse asociaţi cu bâlciul… nişte ne-credincioşi în aceleaşi idealuri), comunitatea se diminuează prin dezertările generate de mirajul gloriei şi a banilor (Tom Savini), şi, în fine, comunitatea se erodează prin cumulul de frustrări personale sexuale a membrilor săi. Şi, totuşi, comunitatea continuă să existe… cum, şi mai ales, de ce? Inamicul nu mai este, de această dată, masa de zombie ci vulgul rural, cel care se consideră superior oricărei minorităţi, cel ce s-a obişnuit cu confortul dat de regulile convenţionale, cel care profită în mod meschin de orice portiţă creată de acestea şi cel pentru care a fi ‘altfel’ înseamnă automat să fii un freak nefrecventabil… decât, poate, în scop de amuzament nesofisticat. George A. Romero reuşeşte să ţină treaz interesul spectatorului tocmai prin escaladarea graduală a sumei de presiuni la care este supus personajul colectiv şi, deşi, nu este o capodoperă, “Knightriders” rămâne o parabolă cinematografică extrem de interesantă, în care, în ciuda îmbrăcăminţii zdrenţăroase, întrezăreşti… viţa nobilă. Câteva detalii anecdotice: Maestrul Horror-ului scris, Stephen King, ce lucra în acele zile cu Romero la scenariul la “Creepshow”, are un cameo alături de soţia sa Tabitha; este filmul de debut a Patriciei Tallman ce avea să devina extrem de populară în anii ’90 prin rolul Lytei Alexander din serialul “Babylon 5”; Romero s-a căsătorit cu actriţa Christine Forrest în ultima zi de filmări, iar cei doi sunt şi acum împreună. Extra: comentariu audio a lui Romero, Savini, John Amplas şi Christine Romero, trei interviuri (cu Ed Harris, Tom Savini şi Patricia Tallman), booklet consistent. Tehnic: excelent (ambele versiuni, HD pe BRD şi cea standard pe DVD).

BEWARE OF MR. BAKER (2012, USA, r: Jay Bulger) – Blu-Ray

beware of mr baker.jpgUn documentar cronologic despre viaţa legendarului şi excentricului baterist Ginger Baker (The Graham Bond Organisation, Cream, Blind Faith), un material jurnalistic excepţional, indispensabil pentru orice consumator de Rock interesat de contextul în care acesta a fost creat. Tânărul Jay Bulger declara că a devenit atras de personalitatea lui Baker văzând un material video cu acesta traversând Sahara şi l-a contactat apoi telefonic la reşedinţa sa din Africa de Sud minţind că este reporter la “Rolling Stone”. Culmea e că dificilul şi excentricul muzician a acceptat să îl primească şi că… materialul a fost publicat în prestigioasa revistă. Odată ce legătura dintre cei doi se făcuse, ideea unui documentar a venit natural. Numai că, aflând că Bulger îşi propune să intervieveze şi câteva persoane de pe lista sa neagră (inclusiv fostele neveste), într-un acces de furie, bătrânul Ginger Baker i-a spart nasul la propriu cu bastonul său cu mâner de metal. Înregistrarea acestui moment reprezintă… scena de început a documentarului, urmată la scurt timp de un cadru cu panoul cu “Beware Mr. Baker” amplasat la intrarea pe proprietatea acestuia. În afară persoanelor relevante din spaţiul privat, o pleiadă întreagă de muzicieni din diverse generaţii (Clapton, Bruce şi Winwood, evident, dar şi Charlie Watts, Stewart Copeland, Johnny Lydon, Carlos Santana, Lars Ulrich, Chad Smith, Bill Ward, Jon Hiseman, etc, etc, etc) îi omagiază talentul, considerându-l aproape în unanimitate “arhetipul bateristului de Rock”, dar, în acelaşi timp (cei care l-au cunoscut direct), folosesc o serie de cuvinte nu prea măgulitoare la adresa caracterului său. Ce le-a transmis Baker? “Dacă cineva are ceva cu mine să vină să îmi dea un pumn în faţă. Nu îl voi da în judecată ci o să îi intorc lovitura!”. La fel de importante rămân detaliile pe care bătrânul baterist a acceptat să le dea referitoare la zonele întunecate ale existenţei sale (pericolul de fi ruinat, dependenţa de heroina şi, actualmente, cea de morfină, boala gravă de plămâni care nu îl determină însă să se lase de fumat) precum şi cele ‘exotice’, de după ieşirea din lumina reflectoarelor (relocarea în Nigeria din anii ’70 şi colaborarea cu Fela Kuti, revenirile pe scenă cu Hawkwind, PIL şi BBM, procesul cu tentă sexuală din Africa de Sud). Ali Catterall a scris în “Q Magazine” că “Beware of Mr. Baker” este “one of the most jaw-dropping rockumentaries ever made”. Sunt întru totul de acord cu el. Extra: zero (previzibil). Tehnic: excelent.

THE BIRTH OF A NATION (1915, USA, r: D.W. Griffith) – Seria “The Masters of Cinema”/Blu-Ray

Birth of a nation.jpgRealizat acum aproape 100 de ani, “Naşterea unei natiuni”, are, ca document, o valoare inestimabilă pentru cinematografie, fiind unul dintre reperele fundamentale ale naşterii celei de-a şaptea arte în sensul modern al cuvântului (alături, printre altele, de “Intoleranţa” aceluiaşi Griffith, realizat un an mai târziu ca replică la imensele controverse stârnite de “Naşterea…”, de “Rapacitate”, capodopera lui Erich von Stroheim, sau de “Die Nibelungen” a lui Fritz Lang, ambele din 1924). Doar unul dintre cele aproape 100 de filme realizate de Griffith la început de secol, ne arată pe parcursul a mai bine de trei ore, prin mişcarea camerei în acelaşi cadru şi prin alternanţa de planuri, cum cineastul a înţeles că trebuie să se îndepărteze de canoanele teatrale şi să evolueze. Ca referinţă cinematografică este obligatoriu de văzut, măcar în parte. Dar exclusiv în această calitate căci… dincolo de firul narativ melodramatic (prietenia între două familii din Nord şi, respectiv, din Sud, afectate de Războiul Civil şi apoi de Reconstrucţie), avem de-a face cu un film ultra-rasist în care sclavii de culoare din Sud cântă fericiţi pe plantaţii, cei din Nord (jucaţi de actori albi cu feţele vopsite) vin cu gândul să seducă femeile albe, Ku Klux Klan-ul este o organizaţie idealistă, eroică şi protectoare a valorilor comunităţii, etc, etc. Vă imaginaţi toate acestea puse la un loc sub titlul “Naşterea unei naţiuni”… cea americană. Lucrurile nu sunt întâmplătoare: Griffith s-a născut în Sud ca fiu al unui colonel Confederat ce a murit când el avea zece ani, a trebuit să renunţe la studii pentru a-şi ajuta familia să supravieţuiască şi, apoi, ani de zile, studiouri newyorkeze (Nordul…) precum Edison Studios i-au rejectat proiectele. Ca atare, e greu de presupus că, printr-o pură coincidenţă, Griffith a fost atras de cartea lui Thomas F. Dixon Jr., “The Clansman”, extrem de influentă în redefinirea ideologiei Ku Klux Klan-ului (format încă din 1865 dar… re-inventat în Atlanta exact în 1915, anul apariţiei filmului), pe care a plasat-o la baza… “naşterii unei naţiuni”. Fără a face inventarul evoluţiei ulterioare a reflectării KKK în cinematografie (favoritele mele rămân “Black Legion” din 1937 şi “The Burning Cross” din 1947), m-aş mulţumi să vă retrimit la câteva referinţe mai recente, de la serioasele “Mississippi Burning” (1998) a lui Alan Parker şi “A Time to Kill” (1996) a lui Joel Schumacher la ironicele “Bad Boys 2” (2003) a lui Michael Bay şi “Django Unchained” (2012) a lui Tarantino. Extra: intro cu cineastul şi cu Walter Huston, şapte scurt-metraje despre Războiul Civil regizate de Griffith, Making Of (realizat în 1993), booklet consistent. Tehnic: transfer în HD cu format original respectat (durata versiunii: 194’), sunet atât în stereo cât şi în 5.1.

IOAN BIG
26 Octombrie 2013


POST TENEBRAS LUX (2012, Mexic/Franţa/Germania/Olanda, r: Carlos Reygadas) – Blu-Ray

post tenebras.jpgTraducerea din latină a ‘Post tenebras lux’, motto-ul calviniştilor şi a Reformei Protestante, este ‘Lumină după Întuneric’. Mexicanul Carlos Reygadas, care are ce are cu lumina căci filmul său precedent s-a numit “Lumina tăcută” (“Luz Silencioza” – 2007), susţine că a scris scenariul având în minte ca simplu fir conducător un segment din viaţa unui om pe jumătate orb (nu vede frumosul din jurul lui) care se aşteaptă să moară… însă o rază de lumină îi schimbă perspectiva. Poveste transmisă printr-un şir de experienţe şi simţăminte personale, semi-autobiografice, ilustrate cinematografic. De fapt, tot el recunoaşte că a scris nu atât un scenariu solid cât, mai degrabă, o succesiune de cadre. Cineastul vede “Post Tenebras Lux” (pentru care a fost recompensat cu premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes) ca pe o pictură expresionistă (sensurile ascunse în spatele unor construcţii vizuale luxuriante, cu forţă mare de impact). Pe de altă parte, pentru scenele exterioare, a utilizat pe toate laturile un efect de distorsiune, inspirat de tratamentul pictorilor impresionişti a peisajelor. Poetic dar brutal, amestec de oniric şi realism, sinistru şi amuzant, filmul este, în ansamblu, un exerciţiu artistic greu de digerat, neplăcut, obscen şi crud chiar în momentele sale luminoase. Efortul pe care a trebuit să îl fac pentru a trece de senzaţia de nonsens şi de incoerenţa generată de optica personală şi de inegalitatea consistenţei şi profunzimii ‘experienţelor şi simţămintelor’ de care vorbea Reygadas a fost unul uriaş, la limita suportabilităţii. Iar speranţa că toate firele se înoadă la final este una deşartă. “Experiment indescifrabil dar revigorant”, scria cronicarul din revista “Empire”. Eu aş înlocui ‘revigorant’ cu ‘extenuant’. Cu certitudine este un film de artă ambiţios şi care nu poate fi trecut cu vederea, dar, de asemenea, cu certitudine un film pe care eu nu vi-l recomand… decât dacă vă asumaţi din start premisa că veţi fi obligaţi să îl revedeţi apoi de câteva ori pentru a nu avea sentimentul că v-aţi pierdut complet timpul la prima vizionare. Extra: interviuri cu Reygadas şi cu Natalia Acevedo. Tehnic: impecabil.

THE PLACE BEYOND THE PINES (2012, USA, r: Derek Cianfrance) – Blu-Ray

The Place beyond the pines.jpgO dramă despre familie, sacrificii şi despre cum se transmit păcatele predecesorilor din generaţie în generaţie. Practic filmul lui Cianfrance este compus din trei segmente: a.) Un motociclist de bâlci, Luke (Ryan Gosling – “Drive”, “Gangster Squad”) află de la o fostă iubită, Romina (Eva Mendes – “Holy Motors”, “Once Upon a Time in Mexico”) că are un băieţel, Jason, şi decide să renunţe la viaţa nomadă pentru a putea ajuta la creşterea lui; pentru a face rost de bani, îşi pune talentul de şofer în slujba unei bande de spărgători de bănci conduse de precautul şi versatul Robin (Ben Mendelsohn – “Adore”, “Killing Them Softly”); mai grăbit decât cel din urmă, Luke încearcă să dea o lovitură de unul singur şi este împuşcat de poliţistul Cross (Bradley Cooper – “Silver Linings Playbook”, trilogia “Hangover”), b.) Cross, un agent de grad inferior, începe să aibă remuşcări faţă de Romina, din momentul în care descoperă că aceasta are un fiu cu răposatul Luke; nu are însă remuşcări în a minţi în raportul oficial ca să se scoată în legitimă apărare şi să îşi menţină intacte şansele de promovare într-un departament corupt, obişnuit cu înscenările pentru beneficii ilegale; Cross îşi toarnă colegul (Ray Liotta – “Cop Land”, “Killing Them Softly”) şi devine adjunct de procuror, c.) După 15 ani, Cross e în continuare în ascensiune pe scara ierarhică dar are un fiu adolescent, AJ (Emory Cohen – “Four”), înclinat spre consumul de droguri, prieten cu Jason (Dane DeHaan – “Lawless”, “Lincoln”); după ce tinerii sunt arestaţi pentru deţinere de stupefiante dar eliberaţi datorită influenţei tatălui, Jason (de fapt, fiul lui Luke), află cine este Cross… ş.a.m.d. “The Place Beyond the Pines” este un film de foarte bună calitate, mai ales prin prestaţiile actorilor şi muzica lui Mike Patton (ex-Faith No More) însă, în opinia mea şi contrar majorităţii, îşi pierde succesiv din suflu prin fracturare, de la segment la segment. Suma de motivaţii a lui Cross din ‘episodul’ b.) mi se pare neverosimilă în contextul unui scenariu construit ‘realist’ iar c.), pur şi simplu, este prea lung, pentru o concluzie demult evidentă pentru spectator şi în care Mendes şi Rose Byrne (interpreta soţiei lui Cross) devin redundante. Cu siguranţă însă este un film de văzut dacă reuşiţi să treceţi peste ambiţiile vizibil mult prea mari ale cineastului care ne-a dat excelentul “Blue Valentine” (tot cu Ryan Gosling). Extra: comentariu audio (Cianfrance), scene tăiate, Making Of. Tehnic: impecabil.

TEOREMA a.k.a. THEOREM (1968, Italia, r: Pier Paolo Pasolini) – Blu-Ray

Theorem.jpgNu sunt un fan al cineastului italian aşa încât rareori simt nevoia să revăd vreunul din filmele care l-au consacrat (“Salo”, “Il fiore delle mille e una notte”, “Poveştile din Canterbury” sau “Decameronul”). Nu văzusem însă niciodată “Teorema” (a doua parte din trilogia “Ciclul Mitic” a lui Pier Paolo Pasolini, după “Oedipus Rex” - 1967 şi înainte de “Medea” - 1969) şi, mai mult, am fost curios să descopăr de ce British Film Institute îi acordă o asemenea importanţă încât să îl publice într-o ediţie specială pe Blu-Ray. Un străin enigmatic (Terence Stamp) este invitat în casa unei familii burgheze din Milano unde, pe parcursul a câtorva zile, seduce succesiv femeia de serviciu, toţi membrii familiei, pe fiu, pe mamă, pe fiică şi, în final, pe tată, pentru ca, apoi, să dispară la fel de brusc precum apăruse. Viaţa niciunuia din cei rămaşi în urmă nu (mai) poate fi la fel ca înainte şi fiecare trebuie să îşi tragă propriile concluzii după experienţa trăită. De fapt, aşa cum punctează şi Stamp în interviul din ‘extra’, vizitatorul nu seduce pe nimeni ci se mulţumeste doar să răspundă într-un mod neagresiv la dorinţele celorlalte individualităţi. Cine este el, ce simbolizează acest personaj? Pentru cei mai mulţi admiratori ai filmului, străinul este Dumnezeu care dă fiecărui om un sens particular cuvântului ‘dragoste’ şi care se retrage după ce fiecare din aceştia a conştientizat adevărul… dar multiplele semnificaţii ale acestui film poetic trebuie analizate şi decantate de fiecare spectator. Implicaţiile sexuale şi politice sunt totuşi certe, e o teoremă “Marx-meets-Freud”. Pe de-o parte, Pasolini avea convingeri marxiste şi nu este întâmplător că filmul a apărut în anul Primăverii de la Praga iar, pe de cealaltă, era măcinat de nelinişti în privinţa propriei homosexualităţi, nereflectate însă până atunci în vreunul din filmele sale (în “Teorema”, îşi transmite cel mai pregnant propriile anxietăţi prin intermediul… mamei, interpretată de Silvana Mangano). În plus, poetul şi cineastul italian, critic feroce a consumerismului, era promotorul conceptului de “sacralitate naturală” conform căreia lumea este sfântă în şi prin ea însăşi şi nu are nevoie de o entitate supranaturală pentru a i se confirma acest statut. Nici alegerea actorului pentru rolul principal nu a fost, evident, întâmplătoare, căci Pasolini avea nevoie de o figură pe care să modeleze cinematografic portretul unui ‘Prinţ’ (în sens machiavelic). Terence Stamp, nominalizat la Oscar încă din anul debutului său (“Billy Budd” a lui Peter Ustinov) şi care lucrase deja cu regizori precum Wyler, Losey, Schlesinger sau Fellini, era şi în afara ecranului un icon al scenei Mod în “The Swinging 60s” prin relaţiile amoroase cu Julie Christie, Brigitte Bardot şi fotomodelul Jean Shrimpton, cea descoperită de fotograful David Bailey şi ridicată la rang de superstar internaţional. De altfel, Stamp, după perioada în care a filmat în Italia, pe fondul deteriorării legăturii cu “Shrimp”, avea să îşi ia o perioadă sabatică de… 10 ani şi să se auto-exileze în India. Am simţit nevoia să amintesc aceste detalii pentru a explica de ce “Teorema”, în ciuda unei poveşti aparent simple, este un film de artă foarte dificil de disecat raţional, mai mult poem decât naraţiune. Ori, mie nu îmi place foarte mult poezia, aşa că, deşi îi recunosc valoarea, nu voi păstra acest BRD în colecţie. Extra: comentariu audio a lui Robert Gordon (expert în cinematografia italiană), interviu cu Terence Stamp din 2007 (pe DVD), booklet consistent. Tehnic: excelent (transfer în HD, combo BRD & DVD).

BYZANTIUM (2012, UK, r: Neil Jordan) – Blu-Ray

Byzantium.jpgBizanţul… un oraş-capitală de imperii permanent re-cucerit, ocupat de noi stăpânitori şi re-construit. Utilizat ca simbol de Neil Jordan (deja familiarizat cu vampirii în “Interview with the Vampire” din 1994, realizat după cartea lui Anne Rice) pentru ‘halta’ existenţială a tandemului consumator de sânge mama-fiică în fuga sa continuă, de peste 200 de ani, în faţa confraţilor… misogini (“Frăţia” eminamente masculină şi emasculată (cel puţin, psihic) a vampirilor nu acceptă ca femeile să… (pro)creeze). Pentru cine va ‘lectura’ filmul în acest fel, reproşurile care i s-au adus sunt îndreptăţite (lentoarea şi iregularitatea din dinamică, lipsa de conturare suficientă a unor personaje). În ceea ce mă priveşte, consider în primul rând că “Byzantium” nu este un film de masă, ci el se adresează… 1.) adulţilor interesaţi de abordările cinematografice neconvenţionale a adolescenţei şi 2.) în plus, aceştia trebuie să aibă încă apetenţă pentru eseu sau parabolă cinematografică (căci “Byzantium”, în ciuda aparenţelor, nu este un pur produs de consum facil). De fapt, dincolo de acţiunea sângeroasă, filmul este drama unei adolescente de 16 ani cu vârsta de 200 şi a problemelor ei de adaptare şi comunicare şi este structurat narativ în patru părţi din care primele se referă la… costurile personale: costul eforturilor pentru a te auto-defini ca individualitate (având în mama protectoare un model contestabil… “My saviour. My burden. My muse.”), costul curajului de a-ţi asuma asta în faţa celorlalţi (“Vine o vreme în viaţă când secretele trebuie spuse”) şi costul pe care îl va presupune sentinţa comunităţii care judecă ‘cele bune şi cele rele’ din tine… după tiparele sale. Referitor la ultimul capitol, la deznodământ, nu intru în detalii din raţiuni de evitarea spoiler-elor. Gemma Arterton (“Tamara Drewe”, James Bond’s “Quantum of Solace”) este perfectă în rolul mamei căruia bărbaţii i-au dat din adolescenţă o profesie, cea de… prostituată, feroce în a-şi proteja fiica prin uciderea oricăruia se apropie de adevăr, iar partiturile secundare (esenţiale însă în mozaicul ‘bizantin’ a naraţiunii) au parte şi ele de o distribuţie remarcabilă, de la danezul Thure Lhinhardt (“Flammen & Citronen”, “Into The Wild”), Tom Hollander (“Pirates of the Caribbean”, “Hanna”) şi Sam Riley (“On The Road”, “Control” a lui Corbijn) la Daniel Mays (“Atonement”, “Vera Drake”) şi Jonny Lee Miller (“Trainspotting”, “Dark Shadows”). Cei care însă merită aclamaţi sunt tinerii Saoirse Ronan (nominalizată deja la Oscar în 2008 pentru “Atonement”) şi Caleb Landry Jones (“Antiviral”, “X-Men: First Class”), prima născută în ’94, iar cel de-al doilea în ’89, ca protagonişti ai imposibilei poveşti de iubire între o adolescentă-vampir şi un bolnav de leucemie, ambii… speranţe confirmate indiscutabil ca talent interpretativ pentru viitorul cinematografiei. Jordan ne livrează un produs cinematografic remarcabil, meditativ (povara unui adolescent care trebuie să îşi poarte… “crucea”, timp de secole), poetic, excelent filmat şi pus în scenă (două singuralităţi aparte: foarte ‘classy’ şi de şcoală veche - povestea autoregăsirii şi definirii lui Ronan - în contrast cu modernismul şi agitaţia dinamică a lumii lui Arterton, preocupată exclusiv de supravieţuirea pe termen scurt, dar la fel de izolată). La antipozi faţă de fast-food-ul cinematografic tip “Twilight”, “Byzantium” este interesant, dincolo de măiestria tratamentului vizual şi al susţinerii partiturilor actoriceşti, prin remarcile pe care le face en-passant apropo de distorsionarea moralei în raport cu trecerea timpului. În concluzie, un film mult mai adult decât s-ar putea aştepta un spectator de la un film modern cu vampiri. Pe de altă parte… e vorba de Neil Jordan (“The Company of Wolves”, Oscar pentru “The Crying Game”, “Breakfast on Pluto”) şi nu aveam cum să ne imaginăm că vom vedea un produs bazat pe compromisuri. Extra: interviuri, Frightfest Q&A. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
19 Octombrie 2013


posession.jpgPOSSESSION (1981, Franţa/Germania de Vest, r: Andrzej Zulawski) – Blu-Ray

“Cred că, cu puţine exceptii, a interpreta este o ocupaţie feminină”, spunea Zulawski, fost asistent a lui Wajda din anii ’60, şi, totodată, cel care a oferit în filmele sale roluri principale memorabile unor splendide actriţe precum Romy Schneider (“L’important c’est d’aimer” – 1975 cu Jacques Dutronc şi Fabio Testi), Isabelle Adjani, Valerie Kaprisky (“La femme publique” – 1984, cu Lambert Wilson) sau Sophie Marceau (“L’amour braque” -1985), cea care i-a dăruit şi un copil. De la debutul său polonez, “The Third Part of the Night” (1971), realizat după cartea tatălui său şi până la cel mai recent film, “La fidelite” (2000), femeia continuă să fie centrul de atenţie a cineastului, iar Horror-ul şi sexul omniprezente în doze mai mari sau mai mici. Cele trei componente ating împreună un maximum de pregnanţă în nominalizatul la Palme d’Or, “Possession”. Revenit inopinat dintr-o delegaţie, Mark (Sam Neill, la primul său rol relevant din carieră) descoperă că nu are parte de o căsnicie ideală aşa cum îşi închipuia şi că Anna (Isabelle Adjani, la acea vreme deja un superstar european după “L’histoire d’Adele H.” a lui Truffaut, “Nosferatu” a lui Herzog şi “Quartet” a lui James Ivory) vrea să divorţeze. Obsesia lui pentru a afla motivele reale care stau în spatele motivaţiei femeii creşte simultan cu cea a Annei de a se îndepărta de el şi de cămin. Mark începe să se folosească de băieţelul lor pentru a-şi şantaja sentimental soţia şi află că în viaţa acesteia a apărut un alt bărbat. Face cunostinţă însă întâmplător cu Helen (tot Adjani), educatoarea copilului, ce seamănă perfect cu Anna însă este o fire diametral opusă… nu merg mai departe cu relatarea fiindcă cineastul duce mai departe naraţiunea în spaţiul fantasmelor şi metaforelor groteşti şi înfricoşătoare pentru a amplifica sub aspect vizual convoluţiile mentale a celor doi protagonişti principali, iar filmul, dincolo de punctul de plecare aparent simplu şi accesibil, este unul extrem de incomod şi dificil de digerat de către raţiunea spectatorului. Cei care nu îşi vor găsi resursele interioare de a privi controversatul “Possession” prin filtrul imaginaţiei vor avea impresia că îşi pierd timpul cu un produs greoi, incoerent şi confuz. Credeţi-mă, am trăit eu însumi experienţa şi, întâia oară, l-am vizionat cu detaşare… cu greu am ajuns până la final. Abia la o nouă vizionare, aflat psihic într-o dispoziţie potrivită, mai deschisă spre jocuri şi interpretări emoţionale şi spirituale, am ajuns să îl re-evaluez în sens pozitiv. Rareori, pe marile ecrane, a mai putut fi văzută o asemenea ilustrare viscerală a dezintegrării unei relaţii interumane. Incontestabil, “Possession” este un filmul dominat în totalitate de prezenţa magnetică a lui Isabelle Adjani pentru care a fost premiată la Cannes în 1981 şi cu Cesar-ul în ’82 şi care, de altfel, a declarat ulterior într-un interviu că a avut nevoie de câţiva ani ca să scape de tarele mentale pe care i le-a provocat rolul şi că nu va mai accepta niciodată o partitură actoricească asemănătoare. Şi ca să vă dau un indiciu de final apropo de caracterul coşmăresc (la propriu) al peliculei: expertul în efecte speciale Carlo Rambaldi (“King Kong”, “Întâlnire de gradul 3”, “Profondo Rosso”), premiat cu Oscar pentru “E.T” şi “Alien”, a trebuit să se întrebuinţeze serios pentru “Possession”. Un film de abordat… cu mare grijă şi de păstrat în raft alături de “Antichrist”-ul lui Lars Von Trier. Extra: comentariu audio al lui Zulawski şi al co-scenaristului (Tuten), interviuri cu regizorul, compozitorul Andrzej Korzynski, producătorul Christian Ferry, Making Of, mini-documentare despre artistul care a creat grafica pentru afişul filmului şi locaţiile de filmare, comparaţie cu recut-ul american. Tehnic: excelent.

LOCKOUT (2012, Franta, r: James Mather & Stephen St. Leger) – Blu-Ray

Lockout.jpgAnul 2079 (100 de ani de la intrarea în productie a cult-ului “Escape from New York” a lui John Carpenter), anul în care ideea ‘originală’ a lui Luc Besson plasează aventurile unui nou Snake Plissken… in space! Snow (Guy Pearce – “Iron Man 3”, “Prometheus”, “Lawless”) este un fost agent CIA anchetat şi condamnat pentru acuzaţia de trădare a Statelor Unite şi urmează a fi deportat pe MS One, o închisoare de maximă securitate construită în spaţiu, un loc de detenţie în care sutele de prizonieri sunt semi-permanent mentinuţi în stare de stază fiziologică. Întâmplarea face ca idealista Emilie Warnock (Maggie Grace, cunoştintă mai veche a producătorului Besson datorită celor două “Taken”, unde o interpretează pe Kim, fata personajului lui Liam Neeson) să viziteze închisoarea în căutarea de dovezi ca, în fapt, deţinuţii sunt utilizaţi drept cobai pentru cercetări ordonate de o corporaţie multinaţională, sponsor constant a MS One. În urma unei erori a unui agent din echipa de protecţie (căci Emilie este… fiica Preşedintelui SUA), prizonierii sunt eliberaţi din celulele în care zăceau inconştienţi şi pun mâna pe întreaga statie orbitală. Împotriva voinţei şefului Serviciului Secret (Peter Stormare – “The Last Stand”, “Armageddon”) dar la insistenţele experimentatului agent Shaw (Lennie James – “Colombiana”, “Snatch”), lui Snow i se promite clemenţa dacă reuşeste să o salveze pe Emilie de pe MS One şi să o aducă teafară pe Pământ. Gândit pe modelul “Taken”, o peliculă produsă pe bani europeni (nu foarte mulţi) dar care să fie atractivă inclusiv pentru masele de consumatori americani, “Lockout” îşi atinge în mare parte obiectivul (fără să arate… ieftin) în ciuda unei senzaţii de deja-vu create de comparaţia inevitabilă cu “Escape…”-urile science-fiction cult ale lui Carpenter din 1981 [Snake Plissken (Kurt Russell) trebuie să salveze Preşedintele dintr-un New York devenit închisoare de maximă securitate] şi 1996 (Snake are misiunea să o recupereze pe fata Preşedintelui dintr-un Los Angeles, ajuns la rândul său spaţiu izolat de deportare a nelegiuiţilor). Pearce îl joacă pe Snow pe modelul Plissken, dur, sec, cu umor cinic şi plin de auto-ironie, Grace este OK ca sparing-partner pentru replicile acestuia, iar cei doi fraţi criminali opuşi ca şi fire, Alex şi Hydell (aluzie la unul din pseudonimele utilizate de Lee Harvey Oswald, Alek Hydell), ce conduc revolta din MS One, îşi fac treaba cu profesionalism. În plus, vizual (ca design scenografic, dinamica dată de mişcările de cameră şi de montaj), “Lockout” este un film SF de entertainment nepretenţios absolut agreabil. Sigur că se i pot reproşa destule, de la populaţia închisorii (deşi e americană, majoritatea vorbeşte cu accent de… Glasgow) la calitatea proiectării staţiei (cu un singur buton poţi elibera toţi prizonierii, apoi dacă pilotul moare, MS One iese imediat de pe orbita geo-staţionară şi este în pericol să intre în atmosfera terestră, etc, etc) însă sunt sigur că “Lockout” nu şi-a propus niciodată să fie verosimil ci doar o simplă poveste de acţiune, amuzantă şi alertă. Şi exact asta e. Extra: interviuri, scene adiţionale, documentare despre realizarea MS One. Tehnic: impecabil.

NINJA ASSASSIN (2009, USA/Germania, r: James McTeigue) – Blu-Ray

Ninja Assasin.jpgAustralianul James McTeigue (n. 1967) este un adult… rămas copil şi, ceea ce nu e un lucru rău, îşi priveşte filmele ca pe nişte jucării cu care speră să îşi atragă prieteni noi. Nu e de mirare, atâta vreme cât urcuşul său în carieră s-a datorat plusului de experienţă adunat ca asistent de regie pentru alţi… copii mari, precum fraţii Wachowski (trilogia “Matrix”) sau George Lucas (“Star Wars Episode II: Attack of the Clones”). Primul său film, produs şi scris de fraţii W., “V for Vendetta” (2005), cu Natalie Portman şi Hugo Weaving, este adaptarea comics-ului lui Alan Moore, dar asupra acestuia vom reveni pe larg într-unul din Video Vault-urile viitoare. Am menţionat acest lucru pentru faptul că, evident, McTeigue este fascinat de diverse tipuri de estetică şi, ca urmare, “Ninja Assassin” este un omagiu vizual adus celei asiatice, mai degrabă însă cea derivată din Manga decât cea din filmele uzuale cu arte marţiale. Din acest punct de vedere, plasat la antipozi faţă de un “The Man with the Iron Fists”, “Ninja Assassin” reprezintă un exerciţiu aproape pe de-a întregul reuşit, o dovadă de curaj să prezinţi Occidentului propria ta viziune şi modul în care distilezi o simbolistică exotică pentru critici şi mase. Care, în majoritate ‘corecte politic’, nu aveau cum să dea năvală la un film centrat pe pregătirea extrem de brutală, fizică şi pshihologică, a unor copii de zece ani pentru a deveni asasini (asta nu înseamnă că producătorii au ieşit în pierdere). Iar criticii de specialitate l-au desfiinţat prin comentarii de tip “poate că un asemenea fenomenal măcel ar trebui lăsat imaginaţiei” (Kevin Lee – “Time Out” N.Y.). Într-adevăr, filmul este excesiv de violent cinematic, dar scenariul lui J. Michael Straczynski (serialul “Babylon 5”, “Thor”, “World War Z”) readuce aminte în permanenţă că este o… ficţiune, o poveste despre răzbunare, dar şi despre dragoste, despre crimă în numele onoarei, dar şi despre onoarea de a-ţi respecta principiile iar sângele omniprezent este redat voit ca animaţie şi nu ca bulion de roşii cu pretenţii de realism. Sigur că nu trebuie căutată vreo profunzime în “Ninja Assassin”, dar asta nu înseamnă că acesta rămâne un produs cu mult mai puţin delectabil decât, să spunem… “Sin City”. În plus, la capitolul ‘plăceri ascunse’ de cinefil, veţi descoperi în distribuţie, în afara lui Rain, cântăreţul sud-coreean de Pop (roluri în “Speed Racer” a fraţilor Wachowski şi în “I’m a Cyborg, But That’s OK” a lui Park-Chan Wook, inclus în 2007 de revista “People” pe lista celor mai frumoşi oameni din lume la categoria ‘First-Time Beauties’), care joacă rolul principal (Raizu, orfanul care se revoltă împotriva propriului clan de asasini ninja) şi care, neavând nicio experienţă în artele marţiale, s-a antrenat timp de şase luni înainte de începerea filmărilor, câteva nume prezente actualmente în blockbusterele hollywoodiene, Sung Kang (“Fast & Furious”, “Live Free or Die Hard”, “Bullet to the Head”), Naomie Harris (James Bond’s “Skyfall”, “Pirates of the Caribbean”), Rick Yune (“Olympus Has Fallen”, James Bond’s “Die Another Day”… “The Man with the Iron Fists”), plus adepta filmelor independente europene Linh Dan Pham (“Mr. Nobody”, “Indochine” a lui Regis Wargnier sau “Dante 01” a lui Marc Caro). Extra: scene adiţionale, trei documentare (legende despre ninja, antrenamente pentru film, prezentare sporturi extreme adiţionale). Tehnic: impecabil.

DESPICABLE ME 2 (2013, USA, r: Pierre Coffin & Chris Renaud) - Internet

MONSTERS UNIVERSITY (2013, USA, r: Dan Scanlon) – Internet

despicable me 2.jpgAm pus aceste două animaţii la pachet, fiindcă ambele sunt continuări (la “Despicable Me” din 2010 şi, respectiv, “Monsters Inc.” din 2001) şi, împreună, au adus producătorilor încasări de peste un miliard şi jumătate la box-office, depăşindu-le semnificativ pe primele (cca. 900 faţă de 550 şi, respectiv, 750 faţă de 550 milioane). “DM 2” a mers mult mai bine decât “MU” mai ales raportat la bugetul de producţie mai mic (75 faţă de 120 de milioane de dolari). De ce oare? Să le luam însă pe rând… “MU” este în fapt un prequel la “Monsters Inc.”, povestea naşterii prieteniei între monstruleţii Sulley (John Goodman) şi Mike Wazowski (Billy Crystal) în timpul primului an de facultate unde ajung animaţi de dorinţa de a deveni “scareri”, cei care, speriind copiii, generează energia ce menţine funcţională întreaga lume a monştrilor. Pentru a se impune în faţa dascălilor, ajung să participe ca echipă împreună cu alţi colegi loseri într-o competiţie studenţească numită… “Scare Games”. Diversele trimiteri, mai mult sau mai puţin evidente, la “Hunger Games”, “National Lampoon’s Animal House” şi filmele de ‘colegiu’, inclusiv la “Firefly” prin utilizarea vocii lui Nathan Fillion, alături de originalitatea premisei (monştri care trebuie să înveţe carte pentru a fi… înspăimântători), fac din “MU” un film agreabil inclusiv pentru adulţi. Din distribuţia originală sunt conservaţi Steve Buscemi şi John Ratzenberger, acesta din urmă un colaborator constant a echipei Pixar (“Toy Story”, “Cars”, “WALL-E”, “Up”), însă dispar odată cu personajele lor Frank Oz, Jennifer Tilly şi James Coburn, fiind înlocuiţi de dascălii de la facultate, Helen Mirren, la al doilea său rol într-un lung-metraj animat după “Legend of the Guardians: The Owls of Ga’Hoole”, şi Alfred Molina, ceva mai experimentat în acest domeniu (“Rango”, “Steamboy”, “Robot Chicken”). Produs de competitorii de la Universal, “DM 2” este un sequel declarat la primul, care ni-l arată pe fostul super-villain Gru (Steve Carell) în postura de tată adoptiv a celor trei fetiţe orfane care îi dejucaseră în prima parte planul de a fura Luna şi îl determinaseră să devină… bun, sensibil şi grijuliu. Acum, Gru încearcă să îşi ducă onest existenţa fabricând gemuri şi dulceţuri cu ajutorul lui Dr. Nefario (Russell Brand) şi a armatei sale de Minioni. Când însă un laborator secret din Antarctica se volatilizează, este recrutat pentru a-i da de urmă. Suspectul principal: un fost competitor al său… El Macho (Benjamin Bratt). Din vechea distribuţie nu mai apare Julie Andrews (mama lui Gru), în schimb ceilalţi, în marea majoritate sunt pe generic, chiar dacă în alte roluri: Kristen Wiig, Ken Jeong, Miranda Cosgrove. Şi acum, de unde a apărut diferenţa de 200 de milioane de dolari încasări în cazul continuărilor, ţinând cont de faptul că primele avuseseră un start similar? Cred că din două raţiuni: 1.) “MU” este centrat pe viaţa din universitate ori nu toţi spectatorii sunt sau au fost studenţi şi, ca atare, o parte din gaguri (legate de viaţa în cămin, pregătirea pentru examene) au fost mai puţin gustate, pe când “DM2”, în ciuda subiectului tip James Bond, vorbeşte de familie, de prietenie şi de dragoste; 2.) “DM 2” beneficiază de prezenţa mult mai consistentă faţă de primul a… originalilor Minioni care sunt absolut delicioşi, atât în versiunea galbenă cât şi în cea violet, indiferent că dau cu aspiratorul sau cântă “Y.M.C.A.”. Acum am înţeles-o mult mai bine pe fiică-mea de ce m-a bătut la cap zile în şir să îi caut la Viena collectibles cu Minioni. Oricum, ambele merită de vizionat ca pur entertainment de familie (vor fi disponibile atât pe DVD cât şi pe BRD din luna noiembrie).

IOAN BIG
12 Octombrie 2013


A TIME TO LOVE AND A TIME TO DIE (1958, USA, r: Douglas Sirk) – Seria “The Masters of Cinema”/Blu-Ray

a time to love.jpgIarna lui 1944. Rămăşiţele unui batalion german se retrag cu dificultate într-o Rusie devastată de război. Soldaţii sunt cu nervii la pământ şi demoralizaţi, dar cinismul acumulat în anii de prima linie le alimentează dorinţa de supravieţuire. Unul dintre aceştia, Ernst Graeber (John Gavin, Iulius Caesar în “Spartacus”-ul lui Kubrick şi Ambasadorul SUA în Mexic numit de Ronald Reagan), veteran hârşâit în invaziile din Franţa, Olanda şi Africa, primeşte o ne(mai)sperată permisie de trei săptămâni şi ajunge la Hamburg pentru a descoperi că localnicii au parte de propriul război, oraşul este devastat de bombardamente şi, zilnic, oameni sunt deportaţi de Gestapo în lagărele de concentrare. În căutarea disperată a părinţilor săi, face cunoştinţă cu Elizabeth (Liselotte Pulver – “La Religieuse” a lui Jacques Rivette, “One, Two, Three” – Billy Wilder), fata doctorului care îi îngrijea pe aceştia pe vremuri, marcată şi ea de dispariţia propriului tată. Într-o lume civilă alienată de frică şi de incertitudine, între cei doi se înfiripă o disperată poveste de dragoste. “Trebuie să fac ceva, nu contează cât de mic sau de rizibil… să apăr ce a mai rămas din libertatea mea personală”, spune la un moment dat Elizabeth. Cei doi ajung să se căsătorească, dar Ernst trebuie să se reîntoarcă pe front… ‘a time to die’. Pelicula, produsă de Universal şi filmată la Berlin cu o distribuţie din care se remarcă David Thayer (“Rocky”, “Little Big Man”) în rolul fostului coleg de şcoală a lui Graeber ajuns mare ştab nazist, Kurt Meisel (ce avea să fie nominalizat ca regizor în ’59 la Palme d’Or pentru “Curtea marţială” a.k.a. “Kriegsgericht”) ca Heini, şeful lagărului de concentrare, Keenan Wynn (“Once Upon a Time in the West”, “Dr. Strangelove”), savuros în pielea lui Reuter, ofiţerul bon-viveur bolnav de gută şi Klaus Kinski (“Aguirre”), la unul dintre primele sale roluri, episodic, în uniforma ofiţerului Gestapo care îi dă veştile despre doctor lui Ernst, “ A Time to Love and a Time to Die” este adaptarea cărţii lui Erich Maria Remarque (“Nimic nou pe frontul de vest”, “Trei camarazi”) care, de altfel are şi un rol secundar în film, cel al profesorului arestat pentru că ascunde evrei. Ca să ne putem explica contra-punctele întunecate şi brutale care dau profunzime unui aparent banal love-story, trebuie să reamintesc că regizorul Douglas Sirk (născut Hans Sierck în… Hamburg) a avut multe de împărtăşit din punct de vedere a experienţelor din timpul războiului cu Remarque, a cărui scrieri fuseseră arse în public în 1933 de Ministrul nazist al Propagandei, Joseph Goebbels, şi fusese nevoit să se refugieze în Elveţia iar apoi în SUA şi a cărei soră, rămasă în Germania, avea să fie decapitată zece ani mai târziu în urma unui proces sumar, acuzată fiind de “subminarea moralului”. De cealaltă parte, Sirk, un cineast deja consacrat în Germania încă din perioada interbelică, admirat de Goebbels, a fost forţat să fugă în Statele Unite (prin Roma, în 1937) cu a doua nevastă, evreică… în urma denunţului primei sale soţii, naţional-socialistă convinsă. De altfel, primul film peste Ocean a lui Sirk s-a numit “Hitler’s Madman” şi a avut ca subiect asasinarea lui Heydrich de către partizanii cehi. Să revenim însă la filmul nostru, despre care regizorul Jean-Luc Godard, un mare fan, a scris că are unul din cele mai frumoase titluri din istoria cinematografiei (schimbat inspirat faţă de cel original a cărţii care se numeşte “A Time to LIVE and a Time to Die”). Simultan o melodramă impecabil pusă în scenă şi un film despre război formidabil, atât vizual (ca fost student în istoria artei, Sirk a rămas un pasionat a picturii, fiind explicit influenţat în realizările sale cinematografice de plastica lui Delacroix şi Daumier) cât şi ca abordare a naraţiunii, lipsită de dorinţa de compromis dar inedită prin tratamentul clinic a unei poveşti aparent simplă. În acest sens, în opinia mea, “A Time to Love and a Time to Die” îşi merită locul în raftul pe care stau atât predecesorul său, capodopera “Stalag 17” a lui Wilder, cât şi “Saving Private Ryan” a lui Spielberg. O restituire extrem de binevenită pentru cinefili iniţiată de “Eureka!”. Extra(ordinare): documentar ce susţine eseul lui Jean-Luc Godard despre film, interviu cu Wesley Strick (scenaristul lui “Cape Fear” a lui Scorsese şi autorul romanului “Out There in the Dark” bazat pe viaţa lui Sirk la Hollywood), documentarul “Imitation of Life – A Portrait of Douglas Sirk”, booklet consistent. Extra: excelent (inclusiv canal audio opţional separat pentru muzică şi efecte).

ADORE a.k.a. TWO MOTHERS (2013, Australia/Franţa, r: Anne Fontaine) – DVD

two mothers.jpgO dramă interesantă, extrem de cosmopolită prin echipa care a realizat-o şi… eminamente feminină întrucât se bazează pe povestirea “Bunicile” scrisă acum un deceniu de britanica de origine iraniană Doris Lessing, laureată a premiului Nobel pentru Literatură în 2007 (adaptarea este supervizată de expertul în acest tip de ‘lucrări’ Christopher Hampton - “Atonement”, “Carrington”, Oscar pentru “Dangerous Liaisons”), este regizată de luxemburgheza stabilită în Franţa, Anne Fontaine (“Coco avant Chanel”) şi produsă de englezoaica strămutată de mică în Australia, Naomi Watts (fiica road-managerului trupei Pink Floyd), care joacă şi unul din cele două roluri principale, alături de… texana Robin Wright ex-Penn (”Forrest Gump”, “Unbreakable”). Aparent, simpla poveste a prieteniei născută în copilarie dintre două femei, Lil şi Roz, cimentată atât de solid pe măsura scurgerii deceniilor încât inclusiv unii apropiaţi şi membri ai familiilor lor le suspectează de înclinaţii homosexuale. Însă, pe fondul acestei relaţii, naraţiunea îşi propune să exploreze mai profund zone întunecate ale psihicului uman. Lil (Watts) şi Roz (Wright), au fiecare câte un băiat adult, prieteni buni la rândul lor, care refuză încă să se desprindă de… fustele mamelor continuînd să ducă o viaţă idilică (surfing, un pahar de vin la lumina lumânărilor, etc, etc) în vilele lor confortabile situate pe o plajă izolată din South Wales. Într-un mediu izolat şi protejat, femeile se luptă cu frica de a îmbătrâni, cu nevoia de respect de sine şi de dragoste şi ajung să sufere de sindromul de ‘prea mult bine’, sfârşind prin a se cupla, sentimental şi sexual, fiecare, cu fiul celeilalte. A doua jumătate a lui “Adore” se focusează pe studiul de caractere în contextul evoluţiei acestor relaţii nefireşti şi a modului în care acestea au consecinţe în viaţa socială a personajelor. Cu excepţia faptului că Watts (“Diana”, “21 Grams”, “The Impossible”) pare niţel cam tânără pentru rol, nu se poate reproşa mare lucru actorilor din distribuţie care îşi interpretează foarte bine partiturile, inclusiv cele secundare: Xavier Samuel (“The Twilight Saga”), James Frecheville (“Animal Kingdom”) – băieţii lui Lil şi Roz şi Ben Mendelsohn (“Killing Them Softly”, “The Dark Knight Rises”) ca soţ a celei din urmă. Am ţinut să punctez acest aspect tocmai pentru a sublinia faptul că lipsa de credibilitate şi de realism a premisei poveştii poate fi trecută cu vederea de ansamblul performanţelor actoriceşti. Căci, altfel, sunt destule reproşuri care pot fi aduse filmului, dar aş menţiona doar, pe anumite segmente, lentoarea şi apatia regiei lui Fontaine ce are probleme evidente în a găsi echilibrul între revelarea emoţiilor conflictuale la nivel individual şi definirea relaţiilor şi a ‘motoarelor’ psihologice ale acestora (inclusiv din punctul de vedere a moralei şi a… logicii). Desigur, nici scenariul nu o ajută pe realizatoare, în anumite scene replicile băieţilor dând senzaţia că au fost scrise pentru plăcile lor de surf şi nu pentru nişte… “tineri zei”. Spre disperarea lui Fontaine, filmul a fost primit cu hohote de râs la Festivalul de la Sundance, iar Alonso Duralde a scris în “The Wrap” că dacă filmul s-ar fi făcut “în anii ’70, mamele ar fi fost jucate de Laura Antonelli şi Sylvia Kristel”. Privit ca o fantezie pentru vârsta a doua, “Adore” este un film ce merită totuşi văzut (o singură dată) de către cei atraşi de acest gen de… tematică, diametral opus însă prin ton amuzantului “Blame it On Rio” din 1984 a lui Stanley Donen în care taţii (Joseph Bologna şi Michael Caine) se îndrăgostesc fiecare de fiica celuilalt (Demi Moore şi Michelle Johnson). Extra: zero (ediţia olandeză). Tehnic: foarte bun.

OZ THE GREAT AND POWERFUL (2013, USA, r: Sam Raimi) – Blu-Ray

Oz.jpgDeşi sun un fan a lui Sam Raimi de la “Evil Dead” până la “Spider-Man”, nu m-am dus la cinematograf să văd acest film (deşi exuberanţa şi grandoarea tipului de producţie ar fi presupus-o) din două motive: 1.) James Franco (“About Cherry”, “127 Hours”) nu mi-era foarte simpatic (mi-am schimbat opinia doar după “This Is the End of the World”) şi 2.) Mi-a fost teamă că Raimi vrea să concretizeze o obsesie care îl poseda demult şi, ca atare, crede mai mult în proiect decât ar putea să o facă spectatorii cărora le va fi, finalmente, destinat. În plus, deşi este un clasic cu majuscule a culturii Pop americane, personal, nu consider că “Vrăjitorul din Oz” cu Judy Garland ar fi vreo capodoperă. Ca atare, a trecut suficient de mult timp până când “Oz…” a ajuns disponibil pentru home-cinema până să îmi iau inima în dinţi şi să îl privesc. O surpriză peste aşteptări de plăcută şi de entertaining. Nu este nevoie să fii familiarizat cu universul creat de L. Frank Baum pentru a savura această peliculă ce are coerenţă, un început şi un sfârşit, nefiind doar un episod proiectat din raţiuni de marketing pentru o posibilă franciză. Este un “Oz… Origins”, cum se naşte personajul Vrăjitorului (Franco), parte escroc, parte afemeiat şi parte pungaş, în esenţă însă un om bun şi… deschis la minte, a cărui idol este Thomas Alva Edison. Dintr-un circ ambulant, acesta se trezeşte aruncat în Oz, un tărâm în care are ca şi companion o maimuţă zburătoare (Zach Braff – “Garden State”) şi în care este silit să descurce iţele croşetate de trei vrăjitoare care controlează politic Oz-ul: Evanora (Rachel Weisz – “The Mummy” şi Oscar pentru “The Constant Gardener”), un soi de ‘pesedistă’ cu know-how, influenţă şi puteri oculte care o menţin la guvernare şi care o manipulează şi o dirijează pe sora ei ‘penelistă’, Theodora (Mila Kunis – “Black Swan”, “Ted”), pentru a lupta împotriva Glindei (Michelle Williams, nominalizată până acum de 3 ori la Oscar pentru “Brokeback Mountain”, “Blue Valentine” şi “My Week with Marilyn”)… OK, aici o comparaţie/trimitere la Băsescu sau la PDL ar fi mult prea mult, dat fiind faptul că Glinda este cea pură, bună şi curată! Vizual, filmul este un inovativ festin cromatic care depăşeşte “Alice in Wonderland” a lui Tim Burton cu singurul reproş că animăluţele introduse să dea bine în 3D (colibri, fluturaşi), arată ca din alt film pe ecranul din sufrageria proprie. Cât despre acţiune, are suficiente trimiteri şi note ‘trendy, cool & stylish’ în replici încât să poată fi consumat ca agrement de un adult, indiferent de vârstă (cei ce nu sesizează omagiile discrete aduse lui “Time Bandits” a lui Terry Gilliam sau Musical-ului “Wicked” sau prezenţa acoliţilor uzuali a lui Raimi precum Bruce Campbell sau fratele regizorului, Ted, se pot consola cu vestimentaţia interesantă a personajelor… combinaţia între pantalonii de piele şi pălăria roşie cu boruri moi şi largi a Milei Kunis mi se pare antologică). Un Fantasy reuşit (peste aşteptări), care arată pe ecran fiecare bănuţ cheltuit şi care merită mai mult timp alocat pentru a fi (re)văzut decât pentru a fi analizat în scris. Extra: Gag Reels, documentar produs şi regizat de Franco, Making Of, mini-documentar despre muzica lui Elfman şi despre pasiunea lui Walt Disney pentru Oz, etc. Tehnic: impecabil.

AFTER EARTH (2013, USA, r: M. Night Shyamalan) – Internet

Un film SF monoton şi plictisitor care reia tema Pământului neprietenos cu specia umană după torturile la care aceasta l-a supus timp de milenii. Singura sa utilitate este cea anvizajată de familia Smith (Will a creat povestea, joacă unul din cele două roluri principale şi produce, Jada Pinkett şi fratele său mai tânăr, Caleeb, sunt producători alături de acesta): să continue să îl menţină pe cel mic, pe Jaden Smith, cap de afiş în blockbustere. Problema e că dacă în “Karate Kid” a fost cum a fost, aici joacă ca o cizmă rolul unui adolescent care aspiră la respectul şi iubirea lui taică-său (Will Smith), un Ranger spaţial obsedat de militărie, dar ajunge în final să declare… “vreau să lucrez cu mama”. Pe bune! Am spus monoton şi plicitisitor pentru că, timp de aproape două ore, apar doar cei doi, comunicând de la distanţă: nava în care se află se prăbuşeste pe un Pământ abandonat de omenire, tatăl îşi fracturează piciorul, iar fiul trebuie să străbată singur 100 de kilometri ghidat prin mijloace de comunicare ‘science-fiction’ de către senior pentru a recupera un gadget cu ajutorul căruia să trimită un SOS. Toată naraţiunea se construieşte de la dialogul între cei doi, unul simplist, dominat de comenzi militare, şi debil din punct de vedere a definirii unei relaţii şi justificării unui tip sau altul de comportament (exemplu relevant: F - “Hey Dad…”, T – “Hey…”, F – “That sucked”, T – “That is correct”… profund, nu?). Ca să nu vorbim de faptul că, în cursa prin junglă, planeta se dovedeşte atât de ‘neprietenoasă’ încât singura specie care îl ameninţă pe ăla micu’ este una extraterestră. Ca să ne înţelegem, filmul nu este chiar atât de prost (Shyamalan nu poate fi acuzat că nu a făcut o capodoperă, ci doar că a acceptat să fie mercenarul lui Mr. & Mrs. Smith) însă, dacă “After Earth” ar fi fost un comics, s-ar fi redus la un fascicul de câteva pagini fără să aspire să umple un tom masiv în ediţie hardcover. Cu alte cuvinte, era OK dacă ar fi fost compactat într-un episod de serial pe Sy-Fy Channel. Da’ te pui cu dragostea părintească şi grija pentru viitorul progeniturilor? Pe de altă parte, nu sunt mulţi care să îşi poată permite să bage aproape un sfert de miliard de dolari (sau să îi convingă pe cei de la Sony să o facă) în fundul Juniorului. În concluzie, un film care se poate vedea o dată dar, în nici un caz, nu este de achiziţionat pentru colecţie. Şi, ţinând cont de faptul că pelicula nu şi-a acoperit costurile d’apoi să mai aibă şi profit, sper că Will nu va persista să îşi concretizeze complet intenţia să facă o trilogie plecând de la “After Earth”. Mai bine să îi aranjeze lui Jaden să fie distribuit în vreun rolişor din “Hunger Games”.

IOAN BIG
O5 Octombrie 2013


SIMON KILLER (2012, USA/Franţa, r: Antonio Campos) – Seria “The Masters of Cinema”/Blu-Ray

simon killer.jpgJumătate italian, jumătate brazilian (mama sa a fost o perioadă managerul lui Pele) dar născut la New York, Antonio Campos este doar la a doilea sau lung-metraj după “Afterschool” (2008), un produs nu genial dar bunuţ. Notorietatea sa în lumea independenţilor a crescut însă după ce a fost producătorul reuşitului “Martha Marcy May Marlene” din 2011, cu Elizabeth Olsen, John Hawkes şi Sarah Paulson, şi, ca atare, “Simon Killer” a fost inclus fără dificultăţi în competiţia oficială a Festivalului de la Sundance. Recepţia a fost controversată, publicul, atât cel de specialitate cât şi cel ‘ne-profesionist’ împărţindu-se cam 50/50 pe poziţii pro (super, mega, film de artă) şi contra (total bullshit). Interesat să văd unde mă plasez şi, în plus, datorită faptului că “Eureka!” a ales să îl includă în valoroasa serie “Masters of Cinema”, evident, am fost nerăbdător să îl văd. Cu regret trebuie să o spun dar o fac în mod categoric… mă plasez în tabăra ‘contra’. La pomul lăudat… Să spunem însă câteva cuvinte despre poveste: Simon (Brady Corbet – “Martha Marcy May Marlene”, “Melancholia”), proaspăt absolvent de facultate şi în continuare băiatu’ lui mama, este neconsolat după ce tot el îi dă papucii prietenei sale de mulţi ani (având impresia că a făcut sex cu altul) şi pleacă într-un periplu prin Europa care începe (şi se termină) la Paris unde oscilează între onanismul generat de obsesiile sexuale şi relaţiile stranii pe care le are cu o prostituată, nu mai puţin ciudată decât el (Mati Diop). Frustrările se combină în mintea tânărului american Simon într-un mix care generează o explozie de violenţă, iar cadrul non-US, mai puţin ‘corect politic’, este perfect adecvat pentru a şi-o manifesta. Şi acum… o naraţiune care poate fi sintetizată fără greşeală (ca intenţie) ca ‘filmul maturizării unui sociopat şi a mijloacelor sale de “expresie” socială’ este susţinută de Campos într-un mod absolut amatoricesc în ceea ce priveşte regia, tehnica de filmare, montaj, editare a sunetului, etc, etc. Doar snobii şi obsedaţii ar putea considera acest produs cinematografic drept rezultatul unui real talent sau consecinţa unei viziuni artistice profunde a unui realizator (şi am mai întâlnit deja această interpretare “căutată” într-un caz mult mai celebru, cel a Sofiei Coppola). Căci cum altfel ar putea fi interpretată lentoarea dinamicii cinematice generate de utilizarea camerei (rareori camere…lor) fixe şi a cut-urilor în stil voyeuristic decât ori artă ori… tentativă debilă şi auto-suficientă de manipulare a publicului? Merg pe varianta a doua. În plus, sociopatul este completamente neinteresant în contextul acestor lungiri inutile, iar acţiunile sale, până să se consume, devin deja plictisitoare din punct de vedere a spectatorului. Da, OK, imaginile solitare din Paris nu sunt rele aşa cum nu e nici jocul lui Corbet ce pare însă damnat să se asocieze cu proiecte potenţial interesante dar care eşuează datorită megalomaniei infantile a cineaştilor (ex. remake-ul la “Funny Games”). Asta nu înseamnă că“Simon Killer” nu trebuie (încercat) de văzut… măcar să decideţi în ce tabără vă plasaţi. Extra: scurt-metrajul lui Campos “The last 15”, Making Of, trei interviuri cu cineastul în diverse formule (cu Brady Corbet, Sean Durkin şi unele din… mamele lor), booklet de 52 de pagini. Tehnic: impecabil.

OLYMPUS HAS FALLEN (2013, USA, r: Antoine Fuqua) – Blu-Ray

olympus.jpgCu sprijinul unui agent din Secret Service (Dylan McDermott – “In The Line of Fire”, filmul lui Wolgang Petersen în care joacă tot rolul unui agent secret), în timpul unei vizite la Casa Albă a Primului Ministru sud-coreean, un comando format din terorişti originari din Coreea de Nord, condus de Kang (Rick Yune – James Bond’s “Die Another Day”, “The Man With the Iron Fists”) atacă şi pune stăpânire pe întreg imobilul (nume de cod “Olympus”), luîndu-l ostatic pe Preşedintele Asher (Aaron Eckhart – “Black Dahlia”, “The Dark Knight”) cu scopul de a-l forţa să ordone retragerea trupelor americane din Peninsula coreeană, a obţine codurile pentru a distruge toate armele nucleare stocate pe continent şi, astfel, implicit, SUA. Intervine fostul agent al Secret Service Mike Banning (Gerard Butler – “300”, “Coriolanus”), actualmente angajat la Trezorerie, care ajunge, de unul singur, să rezolve în forţă situaţia. Distribuţia este plină de nume interesante: Ashley Judd (soţia Preşedintelui ce moare într-un accident rutier în care este implicat şi ex-ul Mădălinei Ghenea), Morgan Freeman ca Purtător de Cuvânt a Casei Albe (ce mai jucase cu Judd în “Kiss the Girls” şi “High Crimes”), Angela Bassett (Director al Secret Service) – “Strange Days”, “What’s Love Got to Do with It”, Melissa Leo (Secretar al Apărării), Oscar în 2010 pentru “The Fighter”, Radha Mitchell (soţia lui Banning) – “Man on Fire”, “Pitch Black”, Robert Forster (general de armată) – “The Descendants”, “Jackie Brown” şi Cole Hauser (agent în Serviciul Secret) – “Pitch Black”, “Tears of the Sun’. Regia este semnată de un specialist a filmelor de acţiune, Antoine Fuqua (“Shooter”, “The Replacement Killers”, dar şi al oscarizatului “Training Day”). Deşi opţiunea pentru originea şi motivaţia teroriştilor legată de Coreea de Nord fusese definită în scenariu cu ani buni înainte, premiera filmului a picat cum nu se poate mai bine în timpul escaladării crizei diplomatice între SUA şi coreeni. Povestea, în afara acţiunii violente, se centrează pe relaţia dintre Preşedinte şi Banning şi pe istoria dramatică pe care o au în comun, menită a da o minimă profunzime unui suport altfel rece şi detaşat. Filmul este un actioner de consum agreabil, în ciuda plot-ului subţire şi a seriei logice de întrebări legate de fragilitatea, vulnerabilitatea şi incompetenţa în a acţiona eficient în timpul unei crize a diverselor structuri de securitate americane… servicii, agenţii, departamente şi direcţii militare. Dacă vă număraţi printre cei care ţin să aibă în colecţie “Commando” cu Arnie sau alte filme de această factură, “OHF” este o adăugire binevenită. Nu insist mai mult aici căci revin asupra sa în rândurile de mai jos. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: impecabil.

WHITE HOUSE DOWN (2013, USA, r: Ronald Emmerich) – Internet

white house.jpgUn al doilea film cu un subiect similar (atac terorist asupra Casei Albe), lansat în acelaşi an. Să începem cu povestea… şi cu diferenţele faţă de mai sus descrisul “OHF” a lui Fuqua. John Cale (Channing Tatum – “21StJump Street”, “Magic Mike”) este un loser (şcoală neterminată, detaşare ca soldat în Afganistan din care… n-a înţeles mai nimic dar are o decoraţie că şi-a salvat un coleg), un ofiţer de poliţie divorţat cu o fetiţă pre-adolescentă mai pasionată de politică şi de Preşedintele SUA (Jamie Foxx, Oscar pentru “Ray”) decât e de taică-său, a cărui însărcinare cotidiană este să îl păzească pe Purtătorul de Cuvânt al Casei Albe (Richard Jenkins – “Jack Reacher”, “The Cabin in the Woods”), dar care este animat de ambiţia de a intra în graţiile copilului prin intermediul unui pas în faţă în profesie: să fie acceptat ca membru al Serviciului Secret. Reject clar dat chiar de… fosta sa colegă de şcoală, interpretată de Maggie Gyllenhaal (fabuloasă în “Secretary” – 2002), care, conjunctural, îl aruncă în mijlocul crizei. Din nou, ca şi în “OHF”, cu sprijin din interior din partea unui membru important al Secret Service, însuşi şeful echipei de securitate prezidenţială aflat în pragul pensionării (James Woods - “Casino”, “Contact”), o trupă de terorişti condusă de Stenz (Jason Clarke – “Lawless”, “Public Enemies”) pune stăpânire pe Casa Albă având miza a 400 de milioane de dolari pe care Federal Reserve îi păstrează în orice moment pentru situaţii de urgenţă. John Cale, ca şi Mike Banning, trebuie să rezolve singur situaţia… cu câteva diferenţe aduse de regizor, maestrul incontestabil al disaster-movie-urilor de dimensiuni epice, Roland Emmerich (“Independence Day”, “The Day After Tomorrow”, “2012”). Mai exact suma de ingrediente necesare pentru a pigmenta un film de acţiune ce pleacă fundamental de la aceeaşi premisă neverosimilă ca şi “OHF”: emoţie (relaţia tată-fiică, aceasta din urmă printre ostaticii de la Casa Albă… fata fluturând drapelul prezidenţial în faţa Casei pentru a opri atacul aerian, clar, tuşa lui Emmerich), umor şi auto-ironie (menţiunea că, pentru întâia oară, Casa Albă a fost distrusă complet în “ID4”, filmul lui Emmerich, în turul oficial al acesteia pentru turişti, apoi, cursa repetată în jurul fântânii a limuzinei prezidenţiale agrementată cu dialogul între Foxx şi Tatum), varietate/prospeţime (găselniţa cu transmisia pe Internet) şi spectacol la scară mare (Black Hawk-urile survolând Washington-ul la joasă înălţime… printre altele). Asta, în detrimentul distribuţiei, care este OK, dar nu la fel de strălucitoare ca şi în cazul precedentului. “WHD” este, incontestabil, mult mai spectaculos şi mai entertaining decât “OHF” tocmai pentru că, în mod regulat, transmite mesajul… e doar o ficţiune, e doar un film! Ca atare, recomandarea mea este aceeaşi ca şi pentru primul, cu menţiunea că eu mă număr printre cei care au “Commando” în colecţie… Note de subsol: sunt două filme abordând aceeaşi temă, primul a costat 70 iar al doilea, a lui Emmerich, 150 de milioane de dolari; “WHD” este mai spectaculos decât primul dar, cu chiu cu vai, abia şi-a acoperit cheltuielile (200 milioane la box-office, faţă de 160 raportate la bugetul de 70)… de ce asta, atâta vreme cât ambii producători, Sony şi, respectiv, Millennium Films, au plecat în competiţie în acelaşi timp achiziţionând scenariile în martie 2012? Simplu, din două motive: 1.) la ambiţiile şi bugetul neamţului, deşi a început mai devreme filmările (aprilie faţă de iulie în cazul lui “OHF”) a avut nevoie de mai mult timp pentru post-producţie atâta vreme cât niciuna din pelicule nu s-au filmat în apropierea Casei Albe şi, ca atare, “WHD” a fost lansat la… două luni după “Olympus…” (22 martie vs. 28 iunie), permiţându-i acestuia să ia un start confortabil, fără concurenţă şi 2.) dacă în cazul lui “OHF” pretextul era unul contemporan şi străinii ameninţau America (Coreea de Nord), la “WHD” nu numai că ameninţarea vine din partea propriilor concetăţeni (ceea ce poate provoca un anume disconfort în rândul spectatorilor simpli din multiplexurile de peste Ocean) dar… contemporaneitatea se realizează prin trimiterea explicită la Obama (Preşedintele de culoare), interpretat OK dar nu îmi pot da seama CÂT de convingător astfel încât cei care l-au votat pe Barack să empatizeze cu personajul fictiv. Concluzie: financiar, “WHD” a fost un flop. Incorect dacă ne raportăm la calitatea celor două filme dar… adevărat. Spectatorii decid prin numărul biletelor cumpărate. Eu, personal, rămân alături de german (chiar şi când face dubioşenii precum “10,000 BC”, măcar arată că ştie să gândească cinematografic şi să lucreze la scară mare… mai arătaţi-mi vreun competitor de calibru în afară de Michael Bay). Extra: încă neanunţate, întrucât va apare pe Blu-Ray şi DVD în Europa abia în ianuarie.

AGE OF DINOSAURS (2013, USA, r: Joseph L. Lawson) – Blu-Ray

age of dinosaurs.jpgPlot: Imaginaţi-vă un “Jurassic Park” (nu filmul ci parcul) conceput în colaborare de Vanghelie şi fraţii Negoiţă. Rolul lor (în comun, din raţiuni de avariţie) este jucat de un singur actor, Ronny Cox (altfel, OK pe vremuri în “Total Recall”-ul cu Arnie, “Beverly Hills Cop” a lui Tony Scott sau chiar în serialul “Stargate SG-1”). Am ajuns să mă uit la “Age of Dinosaurus” din două motive, unul personal, căci în el joacă un prieten de familie, Johannes Goetz, dobândit pe linie profesională (cel care are grijă din Germania să nu rămân cu filmografia lui Uwe Boll descompletată… lucru pentru care îi mulţumesc în modul cel mai sincer) şi unul generat de faptul că am descoperit că are acelaşi regizor ca şi infamul “Bloodstorm” (vezi Declin d’Oeil – “Nazi Home Cinema), cel despre doctorul Mengele & Co care dispare în ultimile zile ale războiului dar nu în Brazilia ci în… Antarctica unde sapă un tunel până în centrul Pământului de unde îşi pregăteşte revenirea la putere. Din epigonii lui Ed Wood... Încă de la început, scenariul defineşte (evident, în alt context) esenţa modului în care sunt făcute filmele de serie B,C, DTV, etc… “Nu ne putem opri. Avem un termen-limită! Avem un buget!” zbiară zăbăucul care vrea dinozauri. Apoi intrăm în spaţiul ‘Abibas’ şi ‘Lewis Jeans’… hotelul Crown (e-ul final era inutil) ce arată cu a sa sală de conferinţe ca Rin Hotel dar fără pereţi, de unde dinozaurii încep să zburde prin peisaj. După o sumă de replici de o profunzime discutabilă gen “Armata are situaţia sub control” (deşi nu apare niciun soldat în cadru ci doar poliţişti şi trupele SWAT), acţiunea atinge la mijlocul filmului un climax dat de urmărirea obstinată prin tot oraşul de către un tiranozaur a lui Treat Williams (animalul probabil enervat de cât de prost joacă cel care, odată, era respectat pentru rolurile din “Once Upon A Time In America” a lui Sergio Leone sau “Mulholland Falls” a lui David Lynch), cu finalizare inedită când maşina pe care o conduce fiică-sa (Jillian Rose Reed – serialul “Weeds”) rămâne în… pana prostului (nouă aluzie evidentă la calitatea interpretării tatălui său din film). De aici încolo începe însă distracţia, printr-un mall (mai ales la americani, vă imaginaţi un asemenea complex care, într-o după-amiază, indiferent care ar fi aia, are magazinele închise şi pe holurile sale doar o duzină de clienţi… cam ce mall e ăla şi în ce realitate paralelă?), pe o străduţă lăturalnică în care poliţia nu deschide focul că, probabil, îşi propune fie să someze regulamentar dinozaurul ‘criminal’ fie “aşteaptă ordine” de la superiorul ierarhic, şi într-un elicopter a televiziunii în care operatorul strigă “Shit!” cu destule secunde înainte ca tiranozaurul să îşi manifeste intenţia explicită de a-l hali. Destul, căci dacă aveţi chef de mai mult, trebuie să vedeţi “Age of Dinosaurus’… antonimul perfect al capodoperei. Şi mai e şi în 3D! Dar nu este înfiorător de prost ci… ilar de prost. Atât de prost încât, ca şi cinefil consumator de producţii de duzină, văzându-l, râzi cu lacrimi! Genial de prost… scena în care dinozaurul loveşte cu coada un panou pe care scrie ‘High Voltage’ şi, astfel, îşi eliberează colegii, e monumentală! La mare concurenţă pentru supremaţie cu cea cu screen-shot-ul cu dinozaurul şi textul “No Joke!” transmis pe telefon de un ostatic panicat din clădire către poliţia de-afară. Ca să îl achiziţionezi pentru colecţia de BRD trebuie să fii realmente dus cu capul… eu l-am primit cadou de la Johannes. Thx. Extra: Making Of, Gag Reel. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
28 Septembrie 2013


PAWN SHOP CHRONICLES (2013, USA, r: Wayne Kramer) – DVD

pawn shop.jpgUna dintre cele mai bizare comedii negre ale anului, un proiect adult foarte ambiţios care ne poartă cinic cu trimiterile de la “Pineapple Express” şi “Pulp Fiction” la mai obscurele “3000 Miles to Graceland” cu Kurt Russell şi Kevin Costner şi “Things to Do in Denver When You’re Dead” cu Andy Garcia şi Christopher Walken, în regia sud-africanului care ne-a dat excelentele “The Cooler” (2003) cu William H. Macy şi Maria Bello şi “Running Scared” (2006) cu Paul Walker şi Vera Farmiga. Nu înseamnă că este şi unul reuşit întrucât ai nevoie de întreaga capacitate de concentrare la detalii pentru a te prinde minimal cum a gândit scenaristul legătura între poveşti. Căci este vorba de trei bucăţi, toate având ca punct de plecare obiecte depuse sau descoperite într-o casă de amanet din Sudul Statelor Unite (Baton Rouge, Louisiana), avându-i ca patroni pe dezabuzaţii Vincent D’Onofrio (“Ed Wood”, “Men In Black”) şi Chi McBride (“I, Robot”, “Gone In Sixty Seconds”)… oricum, în ansamblu, distribuţia este incredibil de valoroasă prin numărul de talente implicat pe minut de film. Să vedem… prima poveste, “The Shotgun”, are drept subiecţi un trio de drogaţi neo-nazişti, dependenţi de metamfetamină, Paul Walker (seria “Fast and Furious”), Lukas Haas (“Inception”, “Witness”) şi Kevin Rankin (“White House Down”, serialul “Breaking Bad”) ce plănuiesc să îl jefuiască pe dealer-ul lor obişnuit (Norman Reedus – serialul “The Walking Dead”) dar au din start o problemă căci unul dintre ei amanetează arma cu care intenţionează să îl ameninţe întrucât are nevoie de bani pentru… un plin de benzină. Fantomatic, apare şi dispare rapid Thomas Jane (“The Mist”, “The Punisher”) care le oferă o puşcă drept posibil sprijin pentru o adevarată… căinţă. A doua ‘cronică’, “The Ring”, pleacă de la Matt Dillon (“Crash”, “Drugstore Cowboy”), proaspăt însurăţel ce-şi abandonează mireasa (Rachelle Lefevre – franciza “Twilight”, noul serial după Stephen King - “Under the Dome”) pentru că, la casa de amanet, descoperă un inel aparţinând primei sale soţii, dispărute cu şase ani în urmă, şi se decide să încerce să elucideze misterul. Acesta se învârte în jurul unui psihopat ‘colecţionar’ de femei, Elijah Wood (“Sin City”, “Maniac”… din ce în ce mai îndepărtat în aceşti ani de imaginea din “LOTR”) pe care Dillon îl torturează într-o manieră explicit inspirată din “Ichi the Killer” a lui Takashi Miike pentru a-şi descoperi consoarta (Pell James – “Zodiac”, “The Lincoln Lawyer”) în viaţă dar într-o situaţie care aminteşte de unul din primele filme ale lui Alan Rudolph, “Nightmare Circus”, din 1974. A treia poveste, “The Medallion”, îl are drept protagonist pe Brendan Fraser (“The Quiet American”, franciza “The Mummy”), o sosie de duzină a lui Elvis care se dă în spectacol la târgurile de ţară, ce îşi amanetează medalionul pentru a-şi permite o corecţie de frizură. Care… declanşează un adevărat conflict local între cei doi bărbieri din cătun. Finalul, ce se desfăşoară pe “Amazing Grace”, nu vi-l povestesc întrucât încearcă să lege cele trei poveşti într-o explozie cinematică decadentă (şi, parţial, reuşită din punctul meu de vedere) ce indică faptul că niţel mai mult talent şi inspiraţie la redactarea scenariului şi bibilirea tuşelor de detaliu ar fi putut face din “Pawn Shop Chronicles” un film memorabil. Asta nu înseamnă că nu trebuie văzut, măcar pentru densitatea de tinere talente indiferent că provin din cinematografie sau televiziune (am omis să amintesc prezenţa lui DJ Qualls – serialul “Supernatural”, Ashlee Simpson – serialul “Melrose Place” şi Matt O’Leary – “Live Free or Die Hard”, “The Lone Ranger”) şi pentru că, în calitate de cinefili avizaţi, este imposibil să nu găsiţi în total un minimum de 15-20 de minute delectabile din întreg filmul. Însă, încă o dată, deşi este o comedie, copiii trebuie lăsaţi în camera lor! Extra: comentariu audio a regizorului şi scenaristului, Making Of minimal (ediţia US). Tehnic: excelent.

TIME BANDITS (1981, UK, r: Terry Gilliam) – Ediţie “Arrow Video”/Blu-Ray

time bandits.jpgÎntotdeauna este o plăcere să revezi filmele unuia dintre cei mai frumoşi şi creativi ‘nebuni’ ai artei cinematografice, Terry Gilliam, indiferent că este vorba de animaţiile sale din Monty Python sau de filme pentru care mai lipsea puţin şi era crucificat de industrie precum “Aventurile Baronului Munchausen”… ceea ce nu e însă cazul lui “Time Bandits”, al doilea său lung metraj după “Jabberwocky” şi post-Python. O fantezie adorabilă destinată copiilor de toate vârstele în care tânărul Kevin ajunge accidental să călătorească în continuumul spaţio-temporal alături de o bandă de pitici (un soi de mini-caricatură a grupului Cleese & Co.) puşi pe căpătuială care furaseră harta cu porţile deschise în diverse epoci de la… Fiinţa Supremă (Ralph Richardson – “Doctor Zhivago”, “Greystoke”). Filmul ne poartă cu un umor nebun şi într-o ordine anarhică de la războaiele lui Napoleon (Ian Holm – “Chariots of Fire”, “The 5thElement”) la scufundarea Titanicului, de la Grecia antică în care Agamemnon este jucat de Sean Connery în… Timpul Legendelor, tărâmul unde domneşte Cel Rău (David Warner – “The Omen”, “Tron”). Sau, după cum spunea la lansare sloganul filmului, “… ei nu au făcut istorie, ei au furat-o!”. Distribuţia îi mai conţine în roluri savuroase pe colegii din Monty Python a lui Gilliam, John Cleese (ca Robin Hood) şi Michael Palin (parte a tandemului Pansy-Vincent, alături de Shelley Duvall, ce abia terminase “The Shining”) şi pe veteranii Katherine Helmond (care avea să apară ulterior în alte două pelicule a lui Gilliam, “Brazil” şi “Fear and Loathing In Las Vegas”) şi Peter Vaughan (ce acum, la vârsta de 90 de ani, încă joacă… în “Game of Thrones”!) pe post de cuplu de căpcăuni. Scenariul a fost scris de regizor împreună cu Palin, iar printre producători se numără şi George Harrison de la The Beatles, mare fan a grupului Python (îi ajutase cu producţia şi la “The Meaning of Life”), care a compus special pentru film piesa de final, “Dream Away”. Realizat cu un buget de doar două milioane de lire sterline, “Time Bandits” a adus încasări de peste 40 de milioane de dolari doar în Statele Unite, deschizându-i larg cineastului porţile Hollywood-ului. După cum ştim, Gilliam a profitat din plin de oportunităţi, livrând cinefililor o serie întreagă de perle, produs de efervescenta şi convoluta sa imaginaţie, de la “Brazil” la “The Imaginarium of Doctor Parnassus”, spre disperarea însă a producătorilor care se aşteptau şi la o întoarcere a investiţiei nu doar la opere de artă cinematografică nerentabile. Acesta este şi motivul pentru care Warner Bros. s-au opus dorinţei autoarei J.K. Rowling ca Gilliam să regizeze primul film din seria Harry Potter. Revenind însă la bijuteria “Time Bandits”, obligatoriu de avut în colecţie în această ediţie remasterizată impecabil, aş vrea să închei cu schimbul meu de replici favorit: Cel Rău – “Dintr-odată, mă simt foarte, foarte bine”; Robert – “Oh, stăpâne, îmi pare rău.”; Cel Rău – “Nu trebuie, o să-mi treacă, o să-mi treacă.” Extra: noi interviuri şi mini-documentare cu Gilliam, Palin, Kent Houston (despre efectele vizuale), David Warner (un memento George Harrison), James Acheson (despre design-ul costumelor), Milly Burns (Production Designer), booklet consistent. Tehnic: excepţional (restaurat, sunet necompresat atât Stereo cât şi 5.1).

DEAD IN TOMBSTONE (2013, USA, r: Roel Reine) – DVD

dead in tombstone.jpgEste revigorant să vezi un film realizat într-unul din studiourile din România şi care să aibă ambiţia să arate altfel, nici ieftin-balcanic nici serie P, Q sau R (dar cu pretenţii măcar de B) – Hollywood. Şi să îi şi reuşească acest lucru. În ultimul deceniu am tot văzut ‘Ghost rider’-i descălecaţi la Bucureşti cu aroganţa de a deţine know-how-ul ce va revoluţiona cinematografia universală când, de fapt, erau nişte exilaţi de industrie, un soi de Legiune Străina constituită din mercenari care execută comenzile pe bani (nu foarte mulţi) în orice parte a lumii este nevoie de ei. Nici nu se mai pune problema să luam în calcul Praga sau Budapesta ca metropole în care s-au filmat blockbustere susţinute financiar de majorii din Cetatea Viselor, de la “World War Z” cu Brad Pitt la “Ronin 49” cu Keanu Reeves, de la “Casino Royale” (Bond) la “Wanted” cu Angelina Jolie şi “Cronicile din Narnia” după C.S. Lewis şi încă… de când? Să ne reamintim că “Amadeus” câştiga 8 premii Oscar în 1985 în condiţiile în care Forman a filmat aproape întreaga peliculă în Cehia… comunistă. Mai mult, să ne uităm mai bine la vecinii noştri, la bulgari: de la Brian De Palma pentru al său “Black Dahlia” sau scandinavii ce aveau să fie nominalizaţi la Oscarul pentru film străin anul trecut cu “Kon-Tiki” la superstarurile de acţiune din “The Expendables” 2 şi 3 (Arnie, Sly, Willis, Norris, etc) şi distribuţia din sequel-ul la “300” programat să aibă premiera anul viitor, profesioniştii sofioţi din cinematografie nu se pot plânge că nu sunt băgaţi în seamă de Hollywood. Forjele duduie, avalanşă de staruri de primă mână în toată Europa de Est… mai puţin la noi. Şi întrebarea de cinefil detaşat vine simplu… nouă ce ne lipseşte? Dar întrucât nu avem cum să acţionăm asupra cauzelor (obscure), să ne concentrăm asupra unuia dintre efecte, de această dată, unul despre care putem vorbi de bine, Westernul “Dead In Tombstone”, filmat la Castel Film anul trecut, când tabloidele zbârnâiau de cum Mickey Rourke adoptă un câine vagabond şi cum i-a cântat Cornelia Catanga lui Danny Trejo. Regizat de olandezul Roel Reine care, după excelentul debut “The Delivery” din 1999 pentru care a primit premiul Golden Calf (echivalentul Oscarului în Olanda), a optat să se relocheze la Los Angeles şi să îşi continue cariera în televiziune şi cu lung-metraje de serie B, DTV (direct-to-video), este un film suprinzător de bun (faţă de aşteptările uzuale legate de acest gen de producţie) prin calitatea imaginii şi montajului. Liderul unei bande de criminali (Trejo) ce pune stăpânire pe un oraş minier este ucis de tovarăşi şi face un pact cu Satana (Rourke) care îi cere în schimbul sufletului său… vieţile celor şase trădători. O poveste despre răzbunare nu foarte complicată (ca majoritatea Westernurilor), dar narată într-un mod eficace şi oarecum în afara multor clişee ce caracterizează de obicei vizual genul. Din distribuţia străină mai fac parte Anthony Michael Hall (“The Dead Zone”, “The Breakfast Club”) şi Dina Meyer (“Starship Troopers”, “Johnny Mnemonic”) iar dintre români pot fi remarcaţi Ovidiu Niculescu, Emil Hoştină şi Radu Andrei Micu. Deşi face parte dintr-o ligă inferioară, dacă aveţi ocazia, merită să vedeţi “Dead In Tombstone”. Şi apropo de filme realizate la noi, aşteptăm cu nerăbdare în acest final de an premiera super-producţiilor “Zero Theorem” a lui Terry Gilliam (cu Christoph Waltz, Matt Damon şi Melanie Thierry) şi “Charlie Countryman” cu Mads Mikkelsen, Shia LaBoeuf, Melissa Leo şi Ruper Grint. Extra: Making Of, scene tăiate, interviu. Tehnic: excelent.

THE LONE RANGER (2013, USA, r: Gore Verbinski) - Internet

Lone Ranger este un fost Texas Ranger care, alături de prietenul său, indianul Tonto, călare pe armăsarul său Silver, luptă neobosit împotriva fărădelegii în Vestul Salbatic. Personajul a fost creat la începutul anilor ’30 pentru un show radio, iar succesul său a generat apariţia unei serii de cărţi şi apoi, între 1949 şi 1957, a unui serial de televiziune, pe fondul nevoii de eroi americani care să reamintească de valorile tradiţionale unei naţiuni care încă îşi plângea morţii şi se refăcea după sacrificiile făcute în două Războaie Mondiale. La acestea s-au adăugat ulterior o serie de comics-uri, desene animate, filme de televiziune şi pentru marele ecran care, împreună, au asigurat perpetuarea personajului în conştiinţa nord-americanilor şi locul său peren în cultura Pop. Prin componenta sa oarecum infantilă şi simplistă nu este şi pe gustul meu dar, totuşi, speram de la trioul Jerry Bruckheimer-Gore Verbinski-Johnny Depp şi de la scenariştii Ted Elliott şi Terry Rossio care, împreună, ne-au delectat cu hiper-savuroasa trilogie “Pirates of the Caribbean” (atenţie, nu vorbim de al 4-lea…) la o abordare care să genereze un rezultat pe măsura acesteia. În mod absolut inexplicabil, au reuşit exact contrariul… un film EXECRABIL! Văzând “The Lone Ranger” este ca şi cum ai comanda într-un restaurant de fiţe un muşchi de vită, te aştepţi să fie extrem de gustos dar constaţi nu numai că e plin de zgârciuri dar este şi injectat cu tot soiul de lichide colorate ca să pară mai mustos. Cât despre gust, ce să mai vorbim? Este atât de înecat în diverse sosuri încât nici nu sesizezi că mănânci şi carne. Bun, despre ce este vorba totuşi în film? Despre origini… despre cum se naşte personajul (interpretat anost de, altfel talentatul, Armie Hammer – “The Social Network”), cum îşi găseşte calul (de fapt, cum îl găseşte calul pe el) şi cum se înfiripă relaţia de prietenie cu Comanşul renegat, purtător de cioară în cap, Tonto (Depp). Ca să explic comparaţia cu muşchiul de vită, uitându-te la “The Lone Ranger” ai senzaţia că toată lumea şi-a dat cu părerea despre cum ar trebui să fie şi cui să se adreseze şi toate aceste opinii au fost introduse în cele peste două ore de produs finit. În aceeaşi peltea detectezi trei ‘filme’ separate ca intenţie: a.) cel copilăresc – aventurile simpatice a unui cowboy şi al unui indian prin Vestul Salbatic; b.) western adult – mai ales în prima parte, cea centrată în jurul lui Butch Cavendish (William Fichtner, ca de obicei, foarte bun) şi c.) cel ironic, de demitizare (probabil s-a încercat… modernizarea) a elementelor care au făcut din acest personaj un icon a culturii Pop americane (“Kimosabe” nu mai înseamnă “prieten de încredere” ci “fratele greşit”, la faimosul îndemn a lui Lone Ranger către patrupedul său “Hi-Yo, Silver! Away!”, Tonto replică cu “Să nu mai faci asta niciodată”, etc, etc). Acestea trei sunt mixate în proporţii neregulate pe tot parcursul filmului astfel încât ai “şansa” ca după câteva minute de urmărire prin deşert dramatică şi serios tratată cinematografic să treci brusc în registrul în care calul apare pe acoperiş sau galopează prin interiorul unui tren sau ca, după masacrarea indienilor de către armată, să îl vezi pe Tonto bătrân povestindu-i unui puştiulică care ascultă cu ochii măriţi de interes cum personajul interpretat de Tom Wilkinson îşi propune să preia pachetul majoritar de acţiuni la compania de căi ferate. Şi după aia, conducerea Disney se mai miră că la acest film s-au dus aproape 70% spectatori cu vârste mai mari de 25 de ani (din care aproape jumătate trecuţi de 50) iar filmul le-a adus pierderi estimate de aproape 200 de milioane de dolari… Şi uite aşa, “The Lone Ranger” lungeşte seria Westernurilor-blockbuster eşuate lamentabil, dar măcar o face cu panaş, nici unul din precedentele (“Wild Wild West”, “Cowboys & Aliens”, “Jonah Hex”) nereuşind să fie simultan mai prost, mai costisitor (incluzând marketingul şi distribuţia, bugetul total a fost de 375 de milioane de dolari!) şi mai nerentabil decât el. Nu mă îndoiesc că va fi printre favoritele la multe Zmeuri de Aur la ediţia următoare. Dacă o mai puteţi face, fugiţi de filmul “The Lone Ranger”. Căutaţi însă soundtrack-ului lui Hans Zimmer, reuşit ca de obicei (mai puţin faptul că abuzează niţel de uvertura din “Wilhelm Tell”, temă care se identifică cu personajul încă de la lansarea sa pe undele radio).

IOAN BIG
21 Septembrie 2013


TRANCE (2013, UK, r: Danny Boyle) – Blu-Ray

Trance.jpgIncontestabil, “Trance” este una dintre peliculele-EVENIMENT ale anului! Filmată în pauzele de pregătire a ceremoniilor de deschidere/închidere a Olimpiadei din 2012 de la Londra de care Danny Boyle (“Trainspotting”, “28 Days Later”) şi echipa sa au fost responsabili, a intrat în post-producţie după shut-down-ul evenimentului sportiv şi a fost lansată abia în acest an pe ecrane cu un succes sub-mediocru, dar nesurprinzător, de box-office. Spun ‘nu în mod surprinzător’ pentru că “Trance”, în ciuda unei acţiuni foarte alerte şi a unei poveşti antrenante (furtul unui Rembrandt dintr-o casă de licitaţii şi eforturile grupului de răufăcători de a-l recupera după ce a fost ‘rătăcit’ de unul dintre complici), este în extrema opusă a unui film entertaining de văzut într-un weekend aglomerat la mall. Deşi constatarea poate părea supărătoare, este un film care NU cultivă lipsa de inteligenţă şi/sau cultură a publicului de masă şi care are un autor obstinat în a transmite acest mesaj spectatorilor. Pentru mulţi, poate, într-un mod insultător! “Trance” este exact ce NU este “Passion” a lui Brian De Palma (vezi Video Vault-ul din 12 iulie), mai precis o re-inventare modernă formidabilă a filmului Noir bazat pe suspansul psihologic şi nu pe violenţa vizuală. Avem un trio format din James McAvoy (”Wanted”, “Welcome to the Punch”, “X-Men: First Class”) într-unul din cele mai bune roluri făcute până acum în carieră, cel a lui Simon, angajatul casei de licitaţii, complicele din interior la furt din motive de dependenţă de jocurile de noroc şi care suferă o amnezie vis-ŕ-vis de ce a făcut cu tabloul, Vincent Cassel (“Dobermann”, “Irreversible”, “Black Swan”) ca Franck, boss-ul bandei obsedată de recuperarea picturii prin orice mijloace şi Rosario Dawson (“Sin City”, “Unstoppable”, “Rent”) ca placă turnantă (Elizabeth), femeia care îi apropie şi îi antagonizează succesiv pe cei doi, fiind psihiatra specialistă în hipnoterapie angajată să extragă secretele cele mai bine îngropate din mintea amnezicului Simon. “Trance” este un joc continuu al minţilor, atât de îmbelşugat din punct de vedere al întorsăturilor de situaţie încât, cei care nu şi-au simţit jignit intelectul de cinefili (apropo de remarca mea de mai sus…), cu siguranţă îşi vor dori să îl revadă de mai multe ori pentru a-şi contura propria explicaţie şi propriul mod în care au înţeles… finalul. Mai am de făcut două menţiuni pentru a completa lista (aparent exagerată) de laude, iar acestea sunt legate de responsabilii de imaginea şi de montajul lui “Trance”, mai vechiul colaborator a lui Boyle, Anthony Dod Mantle, oscarizat pentru “Slumdog Millionaire”, şi o achiziţie mai recentă dar a cărui competenţă era deja dovedită prin faptul că a fost alesul majorităţii regizorilor britanici ‘cool’, de la Guy Ritchie şi Neil Marshall la Matthew Vaughn şi James Watkins, Jon Harris (“Snatch”, “Kick-Ass”, “The Descent”). Din recolta 2013, un film de avut OBLIGATORIU în colecţie! Extra: scene tăiate, mini-documentare (despre “Film Noir”-ul lui Boyle, hipnoterapie, evoluţia scenariului şi a procesului de producţie, etc.). Tehnic: impecabil.

MOTEL HELL (1980, USA, r: Kevin Connor) – Editie “Arrow Video”/Blu-Ray

Motel Hell.jpgUn film fără de care este foarte probabil ca “Delicatessen” (1991) nu ar fi existat deşi Jeunet şi Caro nu l-au recunoscut vreodată explicit ca influenţă (din câte ştiu eu). Şi nu voi spune mai mult despre poveste căci asocierea anterioară dă deja pasionaţilor suficiente indicii. “Motel Hell” este un Horror… delicios, intenţionat făcut să fie servit ca desert şi nu ca laxativ, un soi de “National Lampoon’s Animal House” a genului, o bijuterie pe nedrept trecută atâţia ani cu vederea dar care ne este restituită de “Arrow” într-o versiune remasterizată ce ne arată că prin îmbătrânire a câştigat în savoare. Tuşele ironice la adresa unei societăţi globale axate covârşitor pe consum par acum mult mai pregnante… de la replica “Sunt prea mulţi oameni în această lume iar mâncarea e din ce în ce mai puţină” la melodia “You’re Eating Out My Heart And Soul”, interpretată de Kregg Nance, actualmente mediator în căsniciile cu probleme în Nashville. Erau anii când Horror-ul era asimilat fie cu groaza provocată visceral de imagine fie de cea generată prin suspansul psihologic derivat din comportamentul deviaţionist al protagoniştilor. Apărut atunci, “Motel Hell” a fost o struţo-cămilă, un Horror ‘light’ care a prins spectatorii pe nepregătite. Personajul principal, “Fermierul Vincent” (unul dintre cei mai apreciaţi afumători de carne din regiune), este interpretat excelent de longevivul şi prolificul Rory Calhoun (printre cele peste 120 de filme şi seriale de televiziune în care a jucat, dintre care multe Westernuri, se numără şi “How to Marry a Millionaire” (1953) a lui Jean Negulescu şi “Colosul din Rodos” (1961) a lui Sergio Leone) iar regia este făcută de Kevin Connor, britanicul ce a semnat în anii ’70 titluri Fantasy precum “The Land That Time Forgot” după Edgar Rice Burroughs, “Warlords of Atlantis” sau “Arabian Adventure” cu Christopher Lee. Filmul câştigă în savoare şi prin prezenţa unor ‘condimente’ speciale, atractive pentru consumatorii de cultură Pop în ansamblul său: în scena de la drive-in, pe ecran rulează cadre din “The Monster That Challenged The World” din 1957, unul dintre cele mai populare filme de groază care au umplut cinematografele în acei ani (despre moluşte gigantice care invadează California), într-unul din rolurile secundare apare John Ratzenberger (cunoscut în România mai ales din serialul “Cheers”, difuzat pe vremuri de defuncta Tele 7abc), ‘proaspăt’ după apariţia meteorică în “Star Wars: The Empire Strikes Back” şi, nu în ultimul rând, avem surpriza ca în pielea Reverendului Billy să îl recunoaştem pe legendarul DJ de radio ai anilor ’50-’60, Wolfman Jack, cel care apăruse atât în “American Graffiti” a lui George Lucas cât şi în Musical-ul din 1978, “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club”, şi, totodată, cel care devenise subiect de cântece pentru The Grateful Dead, The Guess Who sau Todd Rundgren. Iniţial filmul trebuia regizat de Tobe Hooper (“The Texas Chainsaw Massacre”) însă acesta a declinat considerând scenariul prea… bizar, dar în “Motel Hell” duelul cu fierăstraiele mecanice este evident inspirat de filmul lui Hooper. În concluzie, o comedie Horror absolut reuşită! Extra: comentariu audio a regizorului, interviuri cu actorii, documentare, “Back to the Backwoods” – o analiză făcută de cineastul specializat în Horror Dave Parker asupra importanţei “Motel Hell”, booklet consistent. Tehnic: excelent (ambele versiuni, cea standard şi cea în HD).

MUD (2012, USA, r: Jeff Nichols) – Blu-Ray

Mud.jpgO supriză formidabil de plăcută! Un film despre morală fără a fi moralizator, un film despre dragoste fără a fi siropos, un film despre copii fără a fi infantil. Una dintre cele mai reuşite drame cu această tematică de la “Stand By Me” a lui Rob Reiner încoace! Ellis (Tye Sheridan – “The Tree of Life” a lui Malick) şi Neckbone (Jacob Lofland, care filmează acum “Little Accidents” alături de Elizabeth Banks şi Chloe Sevigny) sunt doi prieteni în vârstă de 14 ani ce îşi trăiesc copilăria pe malul fluviului Mississippi. Veniturile familiilor provin din pescuit şi vânătoare iar copiii sunt perfect fericiţi cu viaţa în natură şi speriaţi de orice perspectivă de a fi nevoiţi să se mute la oraş. Descoperirea pe o insulă a unei bărci eşuate, nu se ştie cum, într-un copac, vine ca o schimbare în viaţa lor cotidiană însă nu… singura. Pe aceeaşi insulă, pierdută în mijlocul fluviului, apare un personaj, Mud (Matthew McConaughey), ce clamează că s-ar fi născut prin partea locului şi care, invocând faptul că trebuie să stea câteva zile pe insulă pentru a aştepta ca iubita să treacă să îl ia, îi determină să îl ajute prin a-l aproviziona cu mâncare. Băieţii află apoi că Mud este un fugar, căutat nu numai de poliţie dar şi de gangsteri care vor să se răzbune, însă sunt convinşi de acesta să îl susţină în continuare deoarece cauza pentru care este urmărit e una de natură romantică: a ucis un individ care îi teroriza iubita din copilărie, pe Juniper (Reese Whiterspoon). Îndrăgostit şi el de o colegă mai mare din liceu, Ellis devine suporterul său convins dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple… de aici încolo trebuie să vedeţi filmul, a cărui punere în scenă (scenariu, regie) este impecabil asigurată de Jeff Nichols, autorul a două extrem de interesante filme cu Michael Shannon, “Shotgun Stories” (2007) şi “Take Shelter” (2011). L-am amintit pe Shannon, pentru că el ar fi trebuit să îl joace pe Mud însă datorită filmărilor la “Man of Steel” nu a putut accepta decât o partitură de mai mică întindere, cea a unchiului lui Neckbone. Cât despre restul distribuţiei, ea îşi face treaba într-un mod excepţional în integralitatea ei, inclusiv actorii din rolurile secundare precum Sam Shepard (“Black Hawk Down”, “The Right Stuff”), Joe Don Baker (“Cape Fear”, “Mars Attacks!”), Sarah Paulson (“What Women Want”, “Serenity”) şi Ray McKinnon (“The Blind Side”, serialele “Sons of Anarchy” şi “Deadwood”). Cele mai multe laude se adresează însă copiilor şi lui McConaughey, absolut fabulos în ultimii ani în seria de roluri “Killer Joe”-“The Paperboy”-“Magic Mike”. Jos pălăria! “Mud”, realizat cu un buget minuscul, a fost selectat în competiţia oficială a Festivalului de la Cannes şi prezentat apoi şi la Sundance. În opinia mea, este una dintre cele mai reuşite producţii americane din 2012, obligatoriu de avut în colecţie fiindcă va merita cu siguranţă mai multe vizionări pe parcursul timpului. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: impecabil.

LES DEMONIAQUES a.k.a. CURSE OF THE LIVING DEAD (1974, Franta/Belgia, r: Jean Rollin) – “Uncut Original Version”/DVD

Demoniacs.jpgUnul dintre motivele pentru care iubesc home-cinema-ul este acela că îţi oferă oportunitatea, indiferent de cât timp ar trece, să îţi revizuieşti părerea vis-à-vis de unul sau altul dintre filmele pe care le revezi. Sau pe care cauţi să le descoperi împins de varii motive (informaţii, recenzii, păreri subiective din anturaj, etc), chiar dacă ele au fost produse (poate) cu jumătate de secol în urmă. Mai mult, trebuie reamintit că cinefilii pe cale să depăşească vârsta a doua au fost privaţi în adolescenţă şi în tinereţe de vizionarea filmelor contemporane cu generaţiile lor. Ca atare, pasionat fiind de Horror-ul italian creat de Argento, Fulci, Bava & Co, mi-am amintit că în anii ‘70 au fost foarte puţini cineaşti europeni care să încerce să ţină piept peninsularilor, iar unul dintre aceştia a fost Jean Rollin (decedat în 2010 la vârsta de 72 de ani, cu 52 de filme regizate în CV), iar “Les Demoniaques” a apărut înainte de “Zombie Flesh Eaters” a lui Fulci, “Dawn of the Dead” a lui Romero sau “Profondo rosso” a lui Argento. La prima vedere, din titlu şi storyline (două femei violate şi apoi ucise de o bandă de jefuitori de epave se întorc din morţi împotriva acestora), avem de-a face cu un film Horror… însă (mai ales după atăţia ani), constatăm că aparenţele înşeală şi înţelegem de ce pe Rollin care, de la finele anilor ’70 şi-a câştigat banii doar ca autor de filme porno, s-a aşternut uitarea. “Les demoniaques” rămâne un pur film de Sexploitation şi încă unul prost (salvat accidental doar de prezenţa splendidei Joelle Coeur) în care suspansul nu există, fiind anihilat de amatorismul producţiei şi infantilismul poveştii. Mai mult decât atât, nu numai că este prost dar aspiră chiar la ‘tichia de mărgăritar’: pe generic, filmul nu este “regizat de…” ci este un “film expresionist de Jean Rollin”. În opinia mea, la fel de expresionist ca orice episod din “Las Fierbinţi” şi aici mi-e teamă să nu insult serialul. După ce am văzut “Les Demoniaques” mi-a pierit orice chef de arheologie cinefilă şi am renunţat să caut celelalte două (potenţial interesante) filme ale lui Rollin, debutul său cult, controversatul “Le Viol du Vampire” din ’68, şi “Les Raisins de la Mort” din 1978, considerat primul film Gore din istoria cinematografiei franceze. Extra: câteva trailere şi o galerie foto. Tehnic: acceptabil (şi nu vă lăsaţi păcăliţi de copertă… nu este nicio versiune “Uncut, doar cea obişnuită).

IOAN BIG
14 Septembrie 2013


AFTERSHOCK (2012, USA/Chile, r: Nicolas Lopez) – Blu-Ray

Aftershock.jpgUn nou sub-gen: Hipster-Horror! Chapeau! Şi o spun fără vreo undă de ironie sau sarcasm (deşi până şi Selena Gomez are un cameo). Eli Roth, unul din băieţii teribili ai Hollywood-ului care deja dovedise că înţelege cum să comunice cu tinerele generaţii în spaţiile nişate (“Cabin Fever”, trilogia “Hostel”), susţinut constant în ultimii ani de fraţii Weinstein, şi-a mutat privirea spre emisfera sudică, mai exact în Chile. Asumându-şi “doar” rolurile de producător, co-scenarist şi actor, Roth i-a încredinţat scaunul regizoral lui Nicolas Lopez, un tânăr de 30 de ani, al cărui film de debut, “Promedio rojo” (2004), a fost catalogat de Quentin Tarantino la acea vreme drept “cea mai amuzantă comedie a anului”. ‘Excursia’ “Aftershock” prin Santiago şi Valparaiso aduce un film la care, deşi e catalogat Horror, până şi fiică-mea ar trebui să se uite căci temele abordate vis-à-vis de tineret transced facilul şi gratuitul asociate de obicei cu acest gen cinematografic: de la mesajele pe smartphone versus relaţia concretă la mentalitatea banilor ‘easy come, easy go’ asociată cu lipsa de responsabilităţi, de la prezenţa pe Facebook şi gestiunea acesteia până la aceea de ‘eliberare spirituală’ în India în defavoarea … maternităţii. Într-o anume măsură reuşeste să spună lucruri pe care “Bling Ring” a Sofiei Coppola ar fi trebuit să o facă, dar nu a reuşit. Căci “Aftershock” este un film despre tineri şi despre comportamentul lor în situaţii neobişnuite care îi scot din confortul cotidian. “The girls are all the same… they just want to be upgraded to business-class”. Americani, chilieni, unguroaice şi rusoaice… toţi copii de bani-gata, turişti şi localnici sunt în căutare de distracţie, mai ales nocturnă, în cadrul exotic al cluburilor din Valparaiso. Un cutremur foarte puternic îi surprinde într-un asemenea local dar faptul că supravieţuiesc cataclismului este departe de a fi sfârşitul coşmarului. Zidurile unei închisori din vecinătate se prăbuşesc, iar criminalii încarceraţi se răspândesc pe străzi. Dincolo însă de suspansul şi violenţa tipice producţiilor girate într-o formă sau alta de Roth, “Aftershock” se referă la superficialitatea societăţii de consum, a relaţiilor şi comunicării inter-umane… şi, tocmai pentru că este departe de a fi un film lipsit de ambiţii şi fabricat doar în scopuri mercantile, este la fel de departe de a fi lecturabil şi inteligibil pentru exact cei care ar trebui să se regăsească în el. Un Horror original, bine lucrat, mult mai inteligent decât media (dată de toată suma de remake-uri, sequel-uri sau de James Wan & Co.), într-un cuvânt… interesant! Obligatoriu de văzut pentru fanii genului. Strict personal, îl consider un film excelent şi surprinzător de intolerant cu ideea de… compromis. Una din reuşitele anului trecut. Aştept cu mare interes noul film a lui Eli Roth, “The Green Inferno”, realizat cu aproximativ aceeaşi echipă (inclusiv actorii chilieni Lorenza Izzo, Ariel Levy şi Nicolas Martinez), de această dată regizat chiar de el (Lopez este producător) şi care are ca subiect călătoria în Amazonia a unor studenţi activişti new-yorkezi ce luptă pentru salvarea unui trib pe cale de dispariţie dar se trezesc ostaticii acestuia. Extra: comentariul regizorului şi a actriţei Lorenza Izzo (Kylie), Q&A de la Frightfest-ul de la Glasgow. Tehnic: impecabil.

MR. NOBODY (2009, Franţa/Germania/Canada/Belgia, r: Jaco Van Dormael) – Blu-Ray

Mr Nobody.jpgO co-producţie eminamente europeană cu un buget uriaş (aproape dublu faţă de cât a costat blockbuster-ul “Taken” cu Liam Neeson) dat pe mâna unui regizor belgian, Jaco Van Dormael, adevărat… cu un talent confirmat (“Toto le Heros”, câştigător a Camera d’Or la Cannes şi Cesar pentru cel mai bun film străin în 1992 şi “Le huitime jour” care i-a adus lui Daniel Auteuil premiul de interpretare la Cannes şi filmului o nominalizare la Globul de Aur), dar, totuşi, cu doar două lung-metraje de ficţiune la activ în trei decenii de carieră! O distribuţie internaţională intrigantă, Jared Leto (“Requiem For A Dream”), Diane Kruger (“Inglorious Basterds”), Sarah Polley (“Dawn of the Dead”), Linh-Dan Pham (“Indochine”), Rhys Ifans (“Mr. Nice”) şi Juno Temple (“Killer Joe”), dar… o istorie a producţiei care genera multe semne de întrebare. De ce, dacă s-a filmat în 2009-2010, iese de-abia acum? De ce Leto a refuzat apoi să mai joace în filme concentrându-se pe lucrul cu trupa sa de Rock 30 Seconds to Mars? De ce Van Dormael, care nu mai este exact un tinerel (e născut în 1957) s-a întors apoi imediat la scurt-metrajele sale? Răspunsul este evident după (doar prima) vizionare (căci “Mr. Nobody” necesită cu siguranţă mai multe): filmul este mult mai ambiţios şi mai dificil de îngurgitat chiar decât “Cloud Atlas” (vezi Video Vault-ul din 10 aprilie), căci, plecând de la povestea cu pretext SF (ultimul muritor a Planetei în 2092 care, la 118 ani, devine un subiect de interes public general datorită mass-media şi îşi retrăieşte prin narare cele trei poveşti de dragoste care i-au jalonat viaţa: una, generată de circumstanţe, una, interzisă de context, şi una rezultată din nevoia de confort), cineastul (autor şi al scenariului), obsedat de multiplele/infinitele opţiuni pe care ţi le oferă fiecare moment din viaţă, îşi propune să sintetizeze sumedenia de întrebari pe care ideea de ‘destin’ le poate genera în mintea unei individualităţi în doar… două ore. Alegerile, chiar cele simple şi vulgare pe care le facem permanent, ce ne nuanţează drumul şi evoluţia şi cele care nasc frustrările şi incertitudinile fiecăruia sunt în ansamblu cele care trebuie urmărite în “Mr. Nobody”. Repet, o peliculă nu foarte comodă, pentru a cărei vizionare trebuie să faci eforturi semnificative să depăşeşti primele zeci de minute datorită alimentării confuziei spectatorilor prin inserţii simpliste de referiri la teme ‘fumate’ precum “efectul-fluturelui”, “deja-vu” sau prin replici intenţionat debile ca “Sunt un bebeluş. Îmi văd mâinile dar nu mă văd pe mine însumi. Exist cu adevărat?” dar, în ansamblu, merită cu prisosinţă atât vizual cât şi ca structurare a conţinutului… nu numai să îl vedeţi dar să îl şi aveţi în colecţie. “Mr. Nobody” este, în ceea ce mă priveşte, un act de curaj major într-o piaţă definită mai mult de studii de marketing decât de dorinţa de a spune artistic lucruri esenţiale. Extra: Making Of (ce conţine şi un interviu cu Jared Leto). Tehnic: impecabil.

LOVE IS ALL YOU NEED (2012, Danemarca/Suedia/Italia/Franţa/Germania, r: Susanne Bier) – Blu-Ray

Love is all you need.jpgO comedie romantică cu accente dramatice foarte echilibrată, fină şi plină de stil. Nu sunt un fan a multi-premiatei cineaste daneze Susanne Bier (“Brothers”, “In A Better World”) însă acest proiect chiar i-a ieşit. Doi tineri îndrăgostiţi fac ultimile pregătiri de nuntă în Italia, aşteptându-şi cu bucurie părinţii. Al său tată (văduv neconsolat) este un corporatist de top în afaceri cu legume care preferă să îşi dedice timpul comerţului cu castraveţi din… România decât hobby-urilor precum paraşutismul sau lecţiile de tango cu blonda sa secretară. A ei mamă, tocmai ieşită din chemioterapia contra cancerului la sân şi nevoită să poarte perucă, are o problemă de ultim moment: îşi surprinde consortul alături de care trăieşte de peste 20 de ani cu… Tilde de la contabilitate. Filmul nu este despre tineri decât în plan secundar, pretextul fiind folosit exclusiv ca suport a relaţiei ce ţine naraţiunea şi care se dezvoltă accidental între daneza bolnavă şi expatul workaholic, mai exact între absolut strălucitorii în roluri Trine Dyrholm şi Pierce Brosnan. Prima, o favorită a lui Bier, dar şi o actriţă de valoare internaţională incontestabilă (“A Royal Affair” a lui Nikolaj Arcel sau “Troubled Water” a lui Erik Poppe), al doilea, o legendă a marelui ecran care încă îşi trage seva din James Bond dar a ales în ultimii ani să joace doar în producţii de mai mică dimensiune, mai… provocatoare pentru vârsta sa (nu exclud aici nici sub-evaluatul “The Matador” a lui Richard Shepard din 2005), şi care mi se pare OK indiferent că vorbim de “Salvation Boulevard” sau de “Ghost Writer”-ul lui Polanski. Sigur că filmul prezintă destule aspecte discutabile, mai ales în ceea ce priveşte construcţia scenariului însă, atâta vreme cât acesta se focusează pe definirea relaţiei între cei doi protagonişti esenţiali, lucrurile funcţionează fără a fi ostentative prin micile sincope. Deşi, la prima vedere, comparaţia cu “Mamma Mia!” este evidentă, la o analiză mai atentă, prin seriozitatea multiplelor teme secundare atacate pentru a construi personajele, cele două filme diferă radical, inclusiv prin modul de abordare a rolurilor de către actori. Ce mi se pare însă obligatoriu de menţionat este faptul că nu e (altfel decât accidental) un film entertaining sau furnizor de insight-uri pentru tineri şi că e destinat publicului de vârsta a doua sau cu plus. Pentru aceştia, vizionarea lui “Love Is All You Need”, deşi nu are nicio treabă cu Beatles ci cu Ricchi e Poveri, Adriano Celentano şi Dean Martin (“That’s Amore” era obligatoriu!), va fi, cred eu, plăcută. Nu de colecţionat dar de văzut. Extra: interviu cu Brosnan şi Dyrholm. Tehnic: impecabil.

DERANGED (1974, USA/Canada, r: Alan Ormsby, Jeff Gillen) – Ediţie “Arrow Video”/Blu-Ray

Deranjed.jpgPentru cinefilii sensibili, aş vrea să încep prin a spune că subtitlul acestui film este “The Confessions of a Necrophile”, deci poate nu ar fi o idee rea să sară peste această recenzie, deşi Ed Gein, criminalul în serie din Wisconsin pe a cărui viaţă este bazat scenariul, nu a fost niciodată asociat cu necrofilia propriu-zisă. Gein, care şi-a câştigat notorietatea după ce, la începutul anilor ’50, s-a descoperit că, în afara crimelor comise, avea obiceiul să dezgroape cadavre din cimitire din care îşi confecţiona trofee şi suveniruri, a inspirat crearea multor personaje memorabile în istoria cinematografiei Horror: Norman Bates în “Psycho”, Leatherface în “The Texas Chainsaw Massacre”, Buffalo Bill/Jame Gumb în “The Silence of the Lambs” şi, mai nou, Bloody Face în sezonul doi din serialul de televiziune “American Horror Story: Asylum”, nominalizat la nu mai puţin de 17 premii Emmy, dar, exceptându-l pe însuşi Gein din biopicul “In the Light of the Moon” realizat de Chuck Parello în 2000, Ezra Cobb din “Deranged” este cel mai apropiat de portretul real al ucigaşului şi, din această cauză, filmul este extrem de… deranjant de vizionat. O spun la modul propriu întrucât, deşi e o ficţiune, este construit în stil pseudo-documentar şi filmat foarte sec, fără înflorituri, pentru a accentua ‘realismul’. Cobb, interpretat fascinant de Roberts Blossom (“Close Encounters of the Third Kind”, “Escape From Alcatraz”, The Quick and the Dead”), este un bărbat rămas de timpuriu orfan de tată, crescut într-o fermă izolată de la ţară doar în compania mamei, paralizată şi, ca atare, imobilizată în pat încă de când Ezra era adolescent. După moartea acesteia, obsesia lui Cobb pentru ea, singura femeie din viaţa lui (căci fusese îndoctrinat că toate celelalte sunt unelte ale Satanei), nu face decât să se accentueze pe zi ce trece, astfel că, după câteva luni, o dezgroapă din mormânt şi îi instalează cadavrul în dormitor. Mai mult, pentru a o conserva, începe să se specializeze în taxidermia umană şi să îi înlocuiască părţi ale corpului cu altele, mai proaspete, provenite de la alte corpuri de persoane, moarte, dezgropate din cimitire, sau… vii. Mai ales că, pe măsura ce mintea sa o ia din ce în ce mai mult razna, Ezra ajunge la concluzia că mama sa are nevoie de… companie. Dincolo de scenele (într-adevăr) foarte greu de digerat, demenţa sa este cu atât mai cutremurătoare cu cât spectatorul ştie că, în mare parte, aceste lucruri s-au întâmplat în viaţa reală şi că un astfel de om chiar a trăit în cadrul unei comunităţi care, ani de zile, nu a bănuit nimic! Pentru iubitorii genului Horror, este un film obligatoriu de văzut şi de avut, mai ales în ediţia restaurată cuprinzând versiunea uncut prezentată de “Arrow Video”. La final, ştiaţi că… Harvey Keitel a fost în cărţi să joace rolul lui Ezra Cobb? Extra: intro şi comentariu audio a lui Tom Savini (responsabil F/X), Making Of (include un interviu cu Jeff Gillen), două documentare despre Ed Gein şi, respectiv, Roberts Blossom, booklet consistent. Tehnic: foarte bun (ambele versiuni, cea standard şi cea în HD).

IOAN BIG
07 Septembrie 2013


GRABBERS (2012, UK/Irlanda, r: Jon Wright) – Blu-Ray

Grabbers.jpgDin titlurile care mi-au sosit în această lună, din categoria ‘plăcerilor vinovate’, “Grabbers” era unul dintre cele mai alteptate. Alien şi ouăle sale în Irlanda rurală (nu i-ar fi dat prin cap asta lui Ridley Scott)? Specie extraterestră intolerantă la alcool versus un poliţai văduv… beţiv şi o colegă fată mare cu fiţe… de metropolă? Premisa, o invazie extraterestră a insulei Erin împotriva căreia localnicii luptă menţinându-şi constant un grad ridicat de alcoolemie (se pronunţă “slainte”, echivalentul local a lui “hai noroc”, de câteva zeci de ori pe parcursul desfăşurării acţiunii), se anunţa incitantă şi amuzantă pentru un film independent făcut cu bani puţini şi fără vreo ‘stea’ în distribuţie. La început am fost dezamăgit căci prima jumătate de oră este timp pierdut, Gore aproape zero şi umor de teatru TV (de stat). În afara unui clin d’oeil la George A. Romero şi al său clasic “Night of the Dead” şi 2-3 glumiţe de cârciumă sătească… nimic. Apoi însă, cada lui Paddy şi capul lui O’Shea, tentativa de vânzare a alien-ului pe E-Bay şi dizertaţia ţăranului pe tema încălzirii globale încep să învioreze rapid lucrurile, iar înlănţuirea de replici şi situaţii amuzante fac din această comedie SF un produs realmente entertaining: “It’s trying to fuck my face”, trimiterea la “Aliens” a lui James Cameron (aruncătorul de flăcari a lui Ripley şi imobilizarea monstrului sub buldozer), aluzia evidentă la “Gremlins” a lui Joe Dante în scenele din pub pe ritmurile de Rockabilly a anilor ’50 asigurate de Ronnie Self (“Bop-A-Lena”), etc. Mai mult, în condiţiile în care exterioarele au fost filmate în timpul celei mai grele ierni din ultimii 100 de ani, imaginea, cadrarea şi montajul sunt toate foarte bune şi curate. În plus, în ciuda bugetului minuscul (trei milioane de lire sterline), efectele speciale sunt absolut decente. Ca anecdotă, tandemul format din Richard Coyle (“Prince of Persia: The Sands of Time”, “A Good Year”) şi actriţa de televiziune Ruth Bradley (serialele “Love/Hate” şi “Primeval”) şi-a bazat interpretarea pe insight-urile dobândite în urma vizionării imaginilor filmate de Wright cu ei înşişi… beţi turtă (regizorul a insistat să facă acest experiment încă din faza de pre-producţie). Un film absolut agreabil, destinat iubitorilor de SF şi Horror cu simţul umorului şi care refuză abstinenţa. Extra: comentariu audio, scene tăiate, interviu cu regizorul. Tehnic: impecabil.

THE CONVERSATION (1974, USA, r: Francis Ford Coppola) – DVD

the Conversation.jpgCâştigător a Palme D’Or şi a Premiului Juriului Ecumenic la Cannes, “The Conversation” rămăne filmul meu favorit din întreaga sumă de realizari a lui F.F. Coppola, ba, mai mult, îşi găseşte locul în Top Ten-ul meu personal all-time. Revin periodic asupra lui şi, deşi la anul va împlini 40 de ani, rămâne la fel de actual şi de valoros ca la prima vizionare… este capodopera absolută a analizei manipulării şi un studiu excepţional de profund asupra comportamentului uman în relaţiile (a)sociale. Mai ales că am trăit cu toţii anii comunismului cu frica de monitorizarea Securităţii, că suntem, încă şi acum, bolnavi într-o mică sau mai mare măsură de scenarită (Pavel Coruţ, conspiraţii globale anti-româneşti, telefoanele ascultate de servicii, camerele de luat vederi din trafic, bănci şi benzinării, etc, etc), şi, ca atare, ne simţim permanent (mai mult sau mai puţin) în pericol că viaţa noastră cotidiană poate fi subiect de supraveghere continuă de către nişte entităţi şi în nişte scopuri oculte. Ca să fiu mai bine înţeles de cei care nu au văzut acest thriller psihologic, să spun câteva cuvinte despre conţinutul acestuia. Harry Caul (Gene Hackman), unul dintre cei mai buni şi inovativi experţi independenţi în supraveghere audio şi foto (camerele video încă nu apăruseră) de pe Coasta de Vest primeşte drept însărcinare de la un mare industriaş să urmărească un tânăr cuplu şi să îi livreze toate înregistrările conţinând întâlniri şi conversaţii, indiferent de natura acestora. Caul pleacă de la prezumţia că misteriosul său client (Robert Duvall) bănuieşte că cei doi vor să îl omoare şi devine obsedat de caz însă lucrurile se complică atât prin intervenţia asistentului beneficiarului (un foarte tânăr Harrison Ford) cât şi a colegilor de echipă (John Cazale) şi de breaslă (Allen Garfield). La fel de esenţial este însă şi planul de fundal: acţiunea evoluează pe fondul obsesiei paranoice a lui Caul pentru propria intimitate care, accelerată de întorsăturile de situaţie apărute, evoluează într-un mod halucinant. Hackman, aflat atunci pe culmile gloriei după Oscarul cu “French Connection” şi rolul memorabil făcut alături de Pacino în “Scarecrow” a lui Jerry Schatzberg, îşi dă întreaga măsura a uriaşului său talent în portretizarea nevroticului auto-izolat de societate a cărui singură pasiune este… Jazz-ul. Pe care tot în singurătate îl gustă, cântând în locuinţa sa la saxofon cu un acompaniament asigurat de vinyluri (Hackman a învăţat să cânte la acest instrument special pentru film). Cele două planuri care, evident, se întrepătrund într-un mod extrem de elaborat, sunt diferenţiate extrem de penetrant de muzica lui David Shire, creată ca o structură de ADN, bazată însă doar pe două teme fundamentale, una la pian (pentru escaladarea tensiunii în acţiunea propriu-zisă) şi înlănţuirea la saxofon, menită să amplifice la nivel visceral singurătatea personajului şi să te facă să empatizezi cu el. Orchestraţia este minimalistă, iar cele două instrumente care alternează pe soundtrack interpretează repetitiv şi obsesiv câte o singură temă (Shire a utilizat doar tehnici din ‘Musique Concrete’ pentru a distorsiona în mod variat sunetul), mai ales că, nu trebuie să uităm, construcţia întregii naraţiuni se bazează pe sunet, în primul rând însă pe cel a înregistrărilor făcute de Caul şi pe care acesta le ascultă în mod repetat şi nu… pe muzică. După obsedantul “The Conversation” s-a mai realizat o serie întreagă de producţii pe subiecte asemănătoare dar, dat fiind faptul că majoritatea s-au concentrat pe acţiune şi nu pe definirea în amănunt a protagoniştilor, motivaţiilor şi reacţiilor acestora, sunt departe de valoarea operei lui Coppola (inclusiv cele mai recente, precum “Enemy of the State” a lui Tony Scott din 1988, tot cu Hackman în rolul principal, sau “Eagle Eye” – 2008, cu Shia LaBoeuf). În concluzie, un film de avut în mod obligatoriu în colecţie, iar dacă vreţi să aveţi şi frisoane audio, căutaţi şi CD-ul cu muzica (a apărut abia în 2001 la Intrada Records, casă de discuri specializată în muzică de film). Extra: comentariu audio a lui Coppola cu monteur-ul Walter Murch (câştigător al unui BAFTA pentru “The Conversation” şi nominalizat la Oscar), Making Of. Tehnic: excelent.

PITCH BLACK (2000, USA, r: David Twohy) – Blu-Ray

pitch Black.jpgAşteptând să văd modul în care tandemul David Twohy-Vin Diesel au înţeles să ducă mai departe, după mult timp, franciza (“Riddick”, al treilea film, rulează acum pe marile ecrane), am simţit nevoia să revăd imaginile cu personajul care a intrat deja în categoria ‘cult’ a SF-ului vizual din noul mileniu. Până la “Pitch Black”, Twohy scrisese şi regizase alte două Science-Fiction-uri (nu lipsite complet de interes), “Timescape” (1992) cu Jeff Daniels şi “The Arrival” cu Charlie Sheen, însă era relativ popular la Hollywood datorită scenariilor la “The Fugitive” cu Harrison Ford, “Waterworld” cu Kevin Costner şi “G.I. Jane” a lui Ridley Scott, spre deosebire de Diesel care nu se făcuse remarcat decât în rolul secundar din “Saving Private Ryan” a lui Spielberg (1998) şi ca voce principală din desenul animat “The Iron Giant” a lui Brad Bird, însă care era determinat să facă carieră în cinematografie şi acumulase deja o experienţă serioasă ca independent în producţie, marketing, regie şi interpretare (pentru ale sale “Multi-Facial” şi “Strays” îşi obţinuse singur fondurile şi peliculele fuseseră acceptate la Cannes şi, respectiv, Sundance). Cine este Richard B. Riddick? Un criminal extrem de periculos, dur şi versat, evadat din dintr-o închisoare de maximă securitate şi care, datorită anilor petrecuţi în întunericul diverselor celule, s-a supus unei intervenţii chirurgicale prin care şi-a amplificat capacitatea de a vedea în condiţii de obscuritate mare. Acţiunea filmului pleacă din momentul în care Riddick, capturat de un vânător de recompense şi transportat spre a fi predat autorităţilor, evadează în urma prăbuşirii navei în urma unui accident spaţial şi dispare pe o planetă necunoscută lăsând în urmă supravieţuitorii echipajului şi restul de pasageri. Deşi prezintă urme de prezenţă umană, planeta pare părăsită. Iluminată de trei sori, beneficiază permanent de lumina zilei… cu o singură excepţie: o dată la 22 de ani, în timpul eclipsei, noaptea se aşterne şi din străfunduri apare o specie de extratereştri care se hrăneşte cu orice specie cu sânge cald. Avantaj la supravieţuire nocturnă… Riddick! Deşi filmat cu un buget ridicol de mic, “Pitch Black” stă în picioare şi acum, inclusiv din punct de vedere a efectelor speciale, fiind un produs excelent de SF Horror prin originalitatea premisei şi a design-ului. Vin Diesel, cu privirea sa de psihopat lipsit de dileme morale, este perfect în rol şi, ca atare, nu întâmplător, gândurile legate de o eventuală franciză au început să apară foarte rapid. Printre actori, mai pot fi remarcaţi Radha Mitchell (“Olympus Has Fallen”, “Surrogates”), Cole Hauser (“Tigerland”, “A Good Day to Die Hard”) şi Keith David (“Armageddon”, “Mr. & Mrs. Smith”). Notă de subsol: mai există un film, “The Chronicles of Riddick: Into Pitch Black”, de această dată destinat televiziunii, realizat tot în 2000, (se pare) gândit în primă fază ca documentar. O sumă de surse, inclusiv IMDB, susţine că acesta a fost realizat înainte de cel pentru marile ecrane, însă părerile sunt împărţite (singura certitudine este aceea că a fost difuzat pe Sci-Fi Channel înainte de premiera peliculei), iar controversele continuă şi în schimbul de opinii apropo de calitatea sa. În afara lui Diesel, distribuţia şi echipa de producţie conţine doar nume irelevante. Nu l-am văzut, aşa că nu mă pronunţ. Îl menţionez aici doar cu caracter informativ, pentru că acţiunea sa se consumă la doar câteva luni după cea din “Pitch Black”, cu Riddick, eşuat în urma unei coliziuni a navei spaţiale cu un nor de meteoriţi pe o planetă deşertică şi urmărit pentru a fi dus într-o colonie penală de un poliţist şi de o vânătoare de recompense. Extra: comentariu audio alternativ cu Twohy, Diesel şi Hauser şi, respectiv, regizorul producătorul şi supervizorul F/X, Making Of, info şi mini-documentare. Tehnic: excelent.

THE CHRONICLES OF RIDDICK (2004, USA/UK, r: David Twohy) – “Edition Collector”/DVD

Riddick.jpgFapte: a.) Dincolo de încasări confortabile în cinema, “Pitch Black” se dovedise extrem de profitabil şi pe video, iar Riddick se dovedea a fi un personaj a cărui popularitate se conserva pe forumurile cinefililor; b.) Vin Diesel era văzut deja ca unul dintre viitoarele staruri importante de acţiune şi ca un producător cu fler (făcuse deja “XXX” şi “A Man Apart” şi lucra la “The Fast and the Furious”); c.) Era în difuzare serialul lui Joss Whedon, “Firefly”, o altă mitologie SF originală şi care, dacă nu ar fi fost mutilată de televiziunea producătoare, probabil că s-ar fi continuat şi acum. În aceste condiţii, era firesc ca Diesel să fie preocupat de un sequel care să extindă universul personajului pe care îl crease şi să îi dea amploarea la nivelul mega-bugetului cu care îl creditau marile case de producţie. Mai ales că nu mai ţinea repetarea figurii cu coincidenţa alinierii astrelor care să declanşeze un întuneric… planetar. Din păcate, greşeala lui Twohy ca scenarist a fost să se îndepărteze de focusul pe personaj şi să se preocupe mai mult de broderiile pe context ceea ce a adus deservicii atât lui Riddick cât şi lumii sale, deja mult prea încărcată faţă de “Pitch Black” cu Necromongeri, rase diverse (Elementalii), lorzi-preoţi, Purificatori, semi-morţi telepaţi, etc, etc. Implicaţiile religioase se amestecă cu cele politice, strategiile de război cu filozofii sexiste, iar scenele de acţiune îşi pierd noima printre cele de bla-bla-bla… nu înseamnă că filmul este atât de înfiorător şi de nevizionabil precum îl descriu eu însă foarte repede apare frustrarea că asişti la un proiect interesant conceput, dar pus neîndemânatec şi neinspirat în practică şi care, pentru a fi reuşit în parcurgere, ar fi avut nevoie de cel puţin 2 sau 3 filme. Cam cât de inteligibil ar fi un montaj de doar o oră din oricare “Lord of the Rings” cu a sa bogăţie de simboluri, pesonaje şi plot-uri? A ieşit un film… Riddickol prin ambiţia exagerată (ce a costat 120 de milioane de dolari, fără costurile de marketing şi distribuţie, şi a adus încasări totale pe întreaga planetă de sub 100). Asta nu înseamnă că potenţialul personajului şi a aventurilor sale nu a rămas în continuare în conştiinţa fanilor şi asta a dus la realizarea, după aproape zece ani, a celui de-al treilea film, “Riddick” ce rulează actualmente şi în cinematografele noastre şi care ne promite să conserve elementele cel mai interesante din “The Chronicles of…” (inclusiv pe Karl Urban dar nu şi pe Judi Dench) dar să se reîntoarcă la tipul de atmosferă din “Pitch Black”. Vom vedea. Extra: foarte bogate (DVD bonus – ediţia franceză). Ambele versiuni (“Director’s Cut”-ul are 15 minute în plus), scene tăiate, comentariu audio a lui Twohy alături de Karl Urban şi de Alexa Davalos, ghid interactiv, Making Of, documentare comentate de Vin Diesel despre decoruri, evoluţia personajului şi a procesului de producţie. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
30 August 2013




L’AUTRE MONDE a.k.a. BLACK HEAVEN (2010, Franta/Belgia, r: Gilles Marchand) – Blu-Ray

L'AUTRE MONDE.jpgO replică modernă, din noul mileniu, la “Who Framed Roger Rabbit” a lui Robert Zemeckis. Deşi NU este Horror, un film înspăimântător în primul rând pentru părinţii de vârsta a doua cu copii adolescenţi şi în al doilea rând pentru orice persoană cu bun-simţ preocupată de faptul că tineretul, de la cel ‘mâncătoriu’ de seminţe în faţa blocului ce jinduie după BMW-ul furat din Germania al vecinului şi până la cel mândru că poartă prin intermediul ecusonului eticheta de corporatist, lucrează într-un business-center şi primeşte o felicitare personalizată de Crăciun din partea managementului, îşi găseşte tot mai mult refugiul în spatiul virtual. O lume care, din punctul meu de vedere, involuează cu “ajutorul” tehnologiei cu o asemenea viteză încât simţul realităţii şi, mai ales, cel al… identităţii devine din ce în ce mai greu de controlat şi de conştientizat ca parte a funcţionării individuale. Doi tineri inocenţi (el, parte a unui grup de prieteni ce lucrează ca instalatori şi zugravi, ea, de familie ceva mai bună, în practica lucrativă ca taxatoare pe autostradă) descoperă într-un vestiar de pe plajă un telefon şi, împreună cu acesta, un schimb neinteligibil de mesaje între fosta posesoare, Sam, şi admiratorul său, Dragon, care se referă implicit la un concept necunoscut, “Black Hole”, şi enunţă locul şi data unei prime întâlniri între ei. Mânaţi de o curiozitate infantilă, decid să asiste la întâlnire, ce se sfârşeşte parţial tragic după o încercare de sinucidere în tandem, după care EL devine progresiv obsedat de “Gaura neagră”, un joc în reţea în care îţi poţi făuri o nouă identitate (virtuală), şi de supravieţuitoarea Sam, activă încă în joc, iar EA se mulţumeşte să spere că dragostea pură este cea care îi uneşte în realitatea… adevărată. Acţiunea se transferă progresiv în domeniul ‘fabricat’, lipsit de obligaţii, responsabilităţi şi de suferinţe, însă cu traumatizante consecinţe ulterioare în viaţa de zi cu zi. Făceam referire la început la filmul lui Zemeckis – “Black Heaven” este o ‘oglindă’ noir contemporană a sa cu umanitatea care are probleme şi nu invers, cu o lume imaginară (ce-i drept a animaţiei… jocurilor video) în alb/negru văzută ca refugiu şi nu ca mijloc de salvare în cele mai cinice moduri cu putinţă: fuga de sine, fuga de societate şi de responsabilităţi, fuga de… sentimente. Aici ‘salvatorul’ se dovedeşte o ‘victimă’ iar ‘ademenitoarea’ o ‘inocentă’, ‘escrocul’ doar un ‘ludic’ iar ‘snobul’ un… ‘papagal’. Filmul, foarte straniu, dar extrem de interesant de văzut cu ‘ochii minţii’ beneficiază de trei atuuri: 1.) Cineastul Gilles Marchand, autorul a nu mai puţin intrigantului “Who Killed Bambi?” şi partenerul creativ de ani buni al altui bad-boy a cinematografiei franceze, Dominik Moll (“Harry, un ami qui vous veut du bien”, “Lemming”); 2.) Muzica lui Anthony Gonzales şi al său proiect M83 (tocmai l-am lăudat pentru OS-ul la “Oblivion”) – formidabila şi 3.) Distribuţia perfectă – străluceşte trioul Sam/Audrey (Louise Bourgoin, pe care v-o amintiţi din “Adele Blanc-Sec” a lui Luc Besson) - Gaspard (Gregoire Leprince-Ringuet, pe care eu îl văzusem doar în obscurul “Stranded”) – Vincent (Melvil Poupaud, super-hype în acest an după “Laurence Anyways” a lui Xavier Dolan). Şi ca să închid cercul (a-propos de Zemeckis), ascultaţi “Save the Last Dance For Me” a lui The Drifters în interpretarea a la “Twin Peaks” a lui Dailly Moon (vizual apare Sam în a/n, legată la ochi pe scena cabaretului), priviţi animaţia şi spuneţi-mi că… nu este ‘oglinda’ lui Jessica Rabbit. Un film (nu perfect) care, cu siguranţă, nu trebuie ratat. Extra: zero. Tehnic: excelent.

KILLSHOT (2008, USA, r: John Madden) – Blu-Ray

Kilsshot.jpgPână la acest film, îl asociam pe britanicul John Madden cu dramele de epocă, istorice sau fictive: “Shakespeare In Love” (nominalizat la Oscar), “Ethan Frome” după nuvela lui Edith Wharton sau “Mrs Brown” cu Judi Dench în rolul Reginei Victoria. Alegerea lui de către fraţii Weinstein, plus Lawrence Bender (producătorul lui Quentin Tarantino) şi de către însuşi autorul cărţii, unul dintre maeştrii genului Crime-Fiction (“Get Shorty”, “Out of Sight”), Elmore Leonard, nu avea decât să adauge un plus de incitare faţă de acest proiect, adaptarea cinematografică a unei nuvele scrisă cu 20 de ani în urmă, având în centru un cuplu din clasa de mijloc (Diane Lane şi Thomas Jane) preocupat de probleme casnice interne şi câştigându-şi cinstit banii ca agent imobiliar şi, respectiv, specialist în construcţii industriale. Ei, şi? Cei doi ajung ţinta unui tandem atipic format dintr-un ucigaş profesionist de sorginte indiană, Blackbird (Mickey Rourke), şi a unui tânăr delincvent retardat (Joseph Gordon-Levitt) întrucât sunt martori oculari la una din tentativele lor de santaj. Se refugiază în Programul de Protecţie a Martorilor a FBI, îşi schimbă identitatea dar liniştea în cuplu continuă să nu se instaleze. În paranteză, aş vrea să amintesc cinefililor că în 2005, cu ceva ani înainte de “Killshot”, “A History of Violence”, filmul formidabil a lui David Cronenberg bazat pe comics-ul creat de John Wagner, cu un subiect asemănător, era nominalizat la Palme d’Or la Cannes. Revenim. Cu o distribuţie absolut interesantă (în afara celor menţionaţi, printre alţii, merită să îi amintim pe Rosario Dawson şi Hal Holbrook), un celebru autor (Leonard) ca şi producător executiv, un director de imagine experimentat (Caleb Deschanel – “The Passion of the Christ”, “National Treasure”) şi un compozitor din şcoala lui Zimmer, Klaus Badelt (“Pirates of the Caribbean”, “Constantine”), ar fi putut să fie ceva în ne-regulă? Din nefericire, răspunsul este afirmativ şi vine dintr-o direcţie neaşteptată: scenariul foarte… bătrânicios a lui Hossein Amini (“Jude”, “The Wings of the Dove”), altfel excelent în ce livrase până atunci dar (oarecum) uşor de citit ca şi ‘reţetă’ favorită. Nu dinamică, nu suspans… doar simplă dramă teatrală filmată în exterioare din afara studioului. Normal că cei mai mulţi dintre actori, indiferent de numele lor, par că nu se simt bine în pielea personajului pe care îl interpretează. Nici spectatorul, văzând acest film, nu are o senzaţie de confort superior în… propria sa piele. Cred sincer că Elmore Leonard îl urăşte sincer pe Amini după premiera acestui film şi după criticile îndreptăţite aduse peliculei. Din nefericire, “Killshot” nu este în ansamblu chiar atât de prost încât să devină memorabil prin cât e de enervant ci rămâne doar în zona gri a indiferenţei pe care o generează la nivelul publicului. Păcat de Rourke & Co. (aici nu insistăm, deşi ar fi multe de spus), de Madden, Badelt şi Deschanel. Măcar pentru aceştia, “Killshot” merită o vizionare. Extra: zero. Tehnic: excelent.

SLUMDOG MILLIONAIRE (2008, UK, r: Danny Boyle) – Blu-Ray

SLUMDOG MILLIONAIRE.jpgÎntr-un an dominat la box-office de “Dark Knight”, “Iron Man”, James Bond, Cronicile din Narnia şi de Wall-E apare acest film cu un scenariu straniu şi inedit. Un orfan sărman dintr-o mahala a Bombay-ului se înscrie la show-ul de televiziune “Vrei să fii milionar” cu speranţa că o va regăsi pe fata pe care o iubea din copilărie. Subiectul este foarte siropos iar riscul de a fi concretizat într-o dramoletă cinematografică de duzină, fie patetică fie grotescă, covârşitor de mare. Ca atare, deşi am fost de la început un admirator a lui Danny Boyle (încă de la “Shallow Grave”), am aşteptat “Slumdog Millionaire” cu extrem de multe rezerve. Şi, din fericire, acestea aveau să se dovedească complet nejustificate căci avem de-a face incontestabil cu unul dintre cele mai bune filme ale anului 2008, afirmaţie confirmată şi de numărul uriaş de premii câştigate (8 Oscar-uri, 7 BAFTA, 3 Globuri de Aur, 3 Grammy, etc), în total 122! Asta în condiţiiile în care, la început, au fost discuţii între producători ca “Slumdog Millionaire” să nu fie lansat în cinematografe ci… direct pe video. Ceea ce îi reuşeste lui Danny Boyle, un caz rarisim, este echilibrul aproape perfect între firul narativ principal, integral construit emoţional (povestea celor trei orfani, doi fraţi opuşi ca şi caracter şi faţa aruncată de soartă în viaţa lor), şi aprofundarea serioasă, raţională (dar într-o vestimentaţie vizuală de înaltă ţinută artistică) a temelor secundare ce definesc contextul în care protagoniştii evoluează (morala şi etica, economie şi dezvoltare urbană, cultul pentru idoli şi impactul mass-media, etc). Ca atare, rezultatul este un film reuşit, extrem de complex în modul în care radiografiază societatea modernă indiană prin intermediul experienţelor de viaţă a unui inocent detaşat de valorile discutabile adoptate de contemporanii săi, şi, simultan, o poveste de dragoste spusă cinematografic cu o sensibilitate deosebită şi susţinuta de cei care aveau să devină un cuplu şi în viaţa reală, Dev Patel şi Freida Pinto. Pentru meritele lor, mai trebuie menţionaţi aici obligatoriu Directorul de imagine Anthony Dod Mantle (“Antichrist”, “Dredd”), monteurul Chris Dickens (“Les Miserables”, “Berberian Sound Studio”) şi compozitorul excelentului soundtrack, A.R. Rahman (“Elizabeth: The Golden Age”, “127 Hours”). “Slumdog Millionaire” este un film obligatoriu de avut în colecţie pentru că rămâne surprinzător şi rezistă cu brio la multiple vizionări de-a lungul timpului. Extra: zero (versiunea românească). Tehnic: excelent.

THE MIST (2007, USA, r: Frank Darabont) – “2 Disc Special Edition”/Blu-Ray

the mist.jpgDupă “The Shawshank Redemption” şi “The Green Mile”, “The Mist” este cel de-al treilea lung-metraj realizat de Frank Darabont după o nuvelă a maestrului incontestabil a genului Horror, Stephen King (nu am pus la socoteală “Nightshift Collection” din ’94 destinat DTV), publicată pentru întâia oară în 1980 în antologia “Dark Forces” (ce mai conţine povestiri semnate, printre alţii, de Ray Bradbury, Richard Matheson şi Joe Haldeman) şi apoi în propria culegere, “Skeleton Crew”. Am simţit nevoia să menţionez acest an pentru că, tot atunci, John Carpenter şi-a lansat filmul “The Fog”, cu acelaşi ‘personaj principal’: ceaţa. Aici însă se opreşte similitudinea căci în fiecare din poveşti ceaţa ascunde altceva. În cazul lui King, creaturi dintr-un univers alternativ intrate în lumea noastră printr-un portal deschis în urma unor experimente militare (cu mult timp înainte să apară… “Stargate”). Ca de obicei însă, în cazul scriitorului şi cineastului, acesta este doar un pretext pentru studiul comportamentului unei micro-comunităţi ad-hoc constituite şi, ca atare, foarte eterogenă ca şi compoziţie, în faţa necunoscutului, a înfricoşătorului mister care este asociat cu tot ceea ce conştientul nostru nu reuşeste să analizeze în mod raţional. În cazul “The Mist” este vorba de un grup de individualităţi de facturi extrem de diferite surprinse de ceaţă într-un supermarket, angajaţi şi clienţi, copii şi bătrâni, artişti şi funcţionari, şcoliţi şi semi-analfabeţi, lucizi şi bigoţi, puternici şi influenţabili, ş.a.m.d. Nici pe King şi nici pe Darabont nu interesează real ce ascunde ceaţa ci reacţiile indivizilor într-o situaţie ieşită din ordinarul cotidian. Imaginea este foarte crudă şi ne-prelucrată, aproape de economia de mijloace specifică producţiei de televiziune, şi caută cu obstinaţie prim-planuri sau planuri apropiate care să releve, inclusiv la nivelul limbajului corporal, modul în care fiecare este capabil să gestioneze criza. În acest context, sigur că filmul prezintă aspecte discutabile sau criticabile, mai ales în domeniul efectelor speciale, însă, repet, nu sub acest aspect trebuie vizionat sau analizat. Distribuţia este interesantă şi, în cea mai mare parte îşi face treaba foarte bine: Thomas Jane (ce a mai jucat într-o adaptare după King, “Dreamcatcher”, a lui Lawrence Kasdan), Marcia Gay Harden (oscarizată în 2001 pentru “Pollock”), William Sadler (“Die Hard 2”, “Iron Man 3”… dar care are roluri în ambele filme a lui Darabont menţionate la început), Toby Jones (“Tinker Taylor Soldier Spy”, “Berberian Sound Studio”), veterana de aproape 80 de ani Frances Sternhagen (familiarizată cu proza lui King întrucât a jucat pe parcursul timpului roluri în adaptări precum serialul “Golden Years” sau excelentul “Misery” a lui Rob Reiner), la care se adaugă o întreagă pleiada de actori ajunşi acum, datorită lui Darabont, super-vedete în serialul “The Walking Dead” (Laurie Holden, Melissa McBride). “The Mist” rămâne un film Horror inteligent (scenele Gore sunt foarte puţine şi destinate doar punctării suspansului) a cărui buget mic de producţie îşi vede pe alocuri consecinţele însă realizat fără compromisuri. Acest lucru este esenţial, mai ales în ceea ce priveşte finalul! Cineastul a renunţat la colaborarea cu gigantul Paramount (şi, ca atare, la speranţa unui buget mai consistent) şi s-a mutat cu filmul la compania de producţie Lionsgate tocmai pentru faptul că aceasta a acceptat să îi garanteze că nu va solicita modificări pe scenariu. “The Mist” rămâne un produs perfect vizionabil chiar şi pentru cei care nu sunt fani înrăiti a genului. Extra: excelent, mai ales datorită faptului că sunt prezente ambele versiuni a filmului (deci şi cea în alb-negru, aşa cum a dorit iniţial Darabont să fie proiectat şi pe marile ecrane), comentariul regizorului, interviu cu Stephen king, scene tăiate cu comentariu, cinci documentare. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
23 August 2013

ANNA KARENINA (2012, UK, r: Joe Wright) – Blu-Ray

anna karenina.jpgDeşi îl am de ceva vreme, am tot ezitat să văd acest film… de ce? Nu mă omor după drame romanţioase şi nici regizorul Joe Wright (“Atonement”, “Pride & Prejudice”), aclamat de critici şi experţi în acest tip de adaptări, nu rezona suficient cu nevoia mea de cultură Pop. De ce am făcut-o, totuşi? Pentru distribuţie, pentru Lev Tolstoi care, chiar dacă nu îl iubesc, face parte din bagajul de cultură generală acumulată în anii de şcoală, şi pentru cuplul straniu Karenina-Vronsky, mai interesant la acea vreme (anii ’80, sub comunism) decât cel format de Oana Sarbu şi Ştefan Bănică Jr. Rezultatul? Înfiorător! Singura utilitate a acestui film este aceea de a fi pus fără sonor, ca simplu décor care să dea viaţă ecranului (înşiruire de imagini construite ‘clasic’… vizual, tablourile vivante sunt remarcabile, nimic de reproşat) când ai musafiri acasă şi nu vrei să ai televizorul complet mort. Băiatul ăsta, Wright, ar trebui lăsat să filmeze doar pentru canalele-satelit siropoase (gen Acasă TV), şi… cel mai important, să nu i se dea mari bugete pe mână căci îşi închipuie că revoluţionează cinematografia prin tehnicile şi instrumentele teatrale. Este un hobbit epigon a lui Baz Luhrmann (care, la rândul său, a înregistrat destule ‘eşece’) faţă de care însă se diferenţiază prin ambiţia nemăsurată de a încerca să sară mai multe etape deodată. Repet, vizual, cadru cu cadru, filmul este spectaculos, dar, luat ca dinamică, îngrozitor de obositor şi absolut ucigaş pentru firul narativ…. Povestea lui Tolstoi se pierde pe drum după primele 20 de minute iar eforturile actorilor (fără discuţie, notabile, mai ales în cazul celor pentru care filmul a reprezentat o reală şansă să îi scoată din precedentele tipare) se aneantizează prin transformarea unui clasic a literaturii într-un comics ad-hoc. Păcat. Distribuţia este interesantă (Keira Knightley, Jude Law, Aaron Taylor-Johnson – “Savages”, Kelly Macdonald – “Trainspotting”, Olivia Williams – “An Education”, Matthew Macfayden – “Robin Hood”, Domhnall Gleeson – “Harry Potter”, Emily Watson – “War Horse”) dar lucrurile puteau arăta altfel dacă măcar unii de pe lista următoare nu ar fi refuzat să joace în film: James McAvoy, Cate Blanchett, Benedict Cumberbatch (“Star Trek Into Darkness”), Andrea Riseborough (“Oblivion”), Saoirse Ronan (“Byzantium”) şi… Robert Pattison (fost posibil Vronski). Ajungem însă la o… concluzie. Ca să te crezi Franco Zeffirelli sau Julie Taymor înseamnă că eşti convins că ai… bilutze de volumul unor cărămizi utilizate la construcţia Marelui Zid. Joe Wright mi-a arătat prin acest film că, într-un mod ‘trendy, cool si stylish’, este capabil doar să refacă “La cage aux folles”. Extra: două mini-documentare (primul, un “Behind the Scenes”, iar celălalt de la premiera londoneză a filmului). Tehnic: impecabil.

GANGSTER SQUAD (USA, 2013, r: Ruben Fleischer) – Blu-Ray

gangster squad.jpgGangster Squad a fost o unitate formată de şeful Poliţiei din Los Angeles în 1946 cu scopul de a lupta împotriva crimei organizate şi a ţine, pe cât posibil, extinderea mafiei de pe Coasta de Est departe de L.A. Alcătuită iniţial din zece oameni şi condusă de Sergentul Jack O’Mara a beneficiat încă de la început de toleranţa superiorilor ierarhici faţă de neconvenţionalismul metodelor folosite, parte ilegale, inclusiv în spionarea unor gangsteri notorii precum Bugsy Siegel, Jack Whalen, Jack Dragna sau… fostul boxer Mickey Cohen. Filmul lui Ruben Fleischer, autorul excelentelor şi surprinzătoarelor “Zombieland” şi “30 Minutes or Less…”, se concentrează pe naşterea “Gangster Squad” şi pe lupta acesteia cu banda lui Cohen dar fără mare respect sau grijă pentru detalii cu caracter istoric. O opţiune inspirată pentru că Fleischer nu şi-a dorit un film de epocă cu accente realiste care să se bată cu “Bugsy” sau “L.A. Confidential” (în acestea, Cohen este jucat de Harvey Keitel şi, respectiv, Paul Guilfoyle) ci… un film ‘clasic’ cu gangsteri, tratat însă narativ ca un Western şi vizual ca o adaptare de comics! În tradiţia Western, scenariul este simplificat pentru a permite focusarea pe firul narativ principal (GS vs. Cohen), eliminându-se detalii nesemnificative pentru susţinerea acestuia (ex. apartenenţa lui Mickey la Mafia evreiască, subordonarea iniţiala faţă de Siegel, prezenţa lui Joe Stompanato şi legăturile sale cu lumea bună a Hollywood-ului). De asemenea, GS este inspirată ca şi construcţie din echipa celor şapte “Magnifici” din oameni de rase şi naţionalităţi diferite cu motivaţii şi competenţe variate, de la familistul şi inflexibilul Josh Brolin (O’Mara) la cinicul gigolo Ryan Gosling (Wooters), de la învăţăcelul mexican Michael Pena (Navidad Ramirez) la hârşâitul poliţist de cartier afro-american Anthony Mackie (Harris), de la killer-ul vânător de recompense Robert Patrick (Kennard) la super-tehnicianul Giovanni Ribisi (Keeler). De cealaltă parte a baricadei se afla Cohen (Sean Penn), body-guard-ul acestuia Jack Whalen (Sullivan Stapleton) şi, în prima fază, boss-ul lui Mickey din Chicago, Jack Dragna (Jon Polito) iar indispensabila poveste de dragoste se consumă între Gosling şi Emma Stone, prietena şi profesoara de etichetă a gangsterului (chimia lor funcţionează excelent, mai ales că lucraseră împreună şi la “Crazy, Stupid, Love”). Acum, câteva referiri la stilistica absolut superbă a filmului care, fără a aluneca în grotesc său caricatural, se apropie mai degrabă de “Dick Tracy” a lui Warren Beatty (portretizarea făcuta de Sean Penn) sau de… “Who Framed Roger Rabbit” a lui Zemeckis (Stone este o replică vie a voluptoasei Jessica Rabbit) decât de standardul noir a filmelor de gen. Sigur că “Gangster Squad” este o producţie adultă plină de violenţă însă, vizual, aceasta e permanent pusă în opoziţie cu glamour-ul vremii (îmbrăcăminte, décor, muzică) astfel încât rezultatul, proaspăt şi surprinzător, este o încântare şi, fără glumă, ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru un comics. Dată fiind această abordare ieşită din tipare şi prea sofisticată pentru o ‘anume parte’ a publicului, “Gangster Squad” a fost un eşec financiar în Statele Unite. Dar de ce ne-am mira? Recomandarea mea este să aveţi acest film în colecţie. Extra: comentariul regizorului, scene tăiate, galerie foto Mickey Cohen, documentare (“The Gangland Files”, “Tough Guys with Style”, “The Set-Up”). Tehnic: impecabil.

EXCISION (2012, USA, r: Richard Bates Jr.) – Blu-Ray

Excision.jpgSingurul film de până acum al cineastului (bazat pe propriul scurt-metraj), pentru care a avut nevoie de cinci ani să reuşească să îl concretizeze. Şi asta, cu ajutorul prietenilor şi cunoscuţilor nu cu cel al producătorilor de la Hollywood… este perfect de înţeles de ce! AnnaLynne McCord interpretează fenomenal rolul lui Pauline, o elevă de liceu cu serioase probleme psihice ce trăieşte cu iluzia că este dotată cu un uriaş talent pentru chirurgie şi care, pentru a recâştiga atenţia şi preţuirea părinţilor săi, ajunge să fie convinsă ca soluţia este să îşi opereze sora mai mică, afectată de o boală genetică care îi macină organele interne. Modul pregnant şi visceral în care este construit şi redat pe peliculă personajul mă face să afirm, evident, asumându-mi riscurile de rigoare, că Pauline este o nouă Carrie! Filmul este greu de digerat, mai mult chiar decât rafinatul vizual “American Mary”, cel mai important competitor a lui “Excision”, în ce mă priveşte, la titlul de ‘cel mai original Horror al anului 2012’, dar, pentru fanii genului, vizionarea sa mi se pare obligatorie. Nu avem de-a face cu un Horror fizic ci cu unul psihologic care se amplifică pe măsură ce Pauline se scufundă în fanteziile generate de psihoză şi progresiv dobândeşte convingerea că acestea pot modifica semnificativ realitatea. Excelentă este şi controversata Traci Lords (“Cry Baby” – John Waters, “Zack and Miri Make a Porno” a lui Kevin Smith) în rolul mamei care insistă să îşi educe fetele ‘aşa cum se cuvine’ în mediul mic-burghez de suburbie iar apariţiile din rolurile secundare merită şi ele menţionate pentru cunoscători: Malcolm McDowell (“A Clockwork Orange”), cineastul-cult John Waters (“Serial Mom”, “Cecil B. DeMented”), actriţa fără auz Marlee Matlin (Oscar în ’87 pentru “Children of a Lesser God”) şi unul dintre favoriţii lui David Lynch, Ray Wise (“Blue Velvet”, “Twin Peaks”). Extra: comentariu audio a lui Bates Jr. împreună cu McCord. Tehnic: impecabil.

THE BLING RING (2013, USA, r: Sofia Coppola) – Cinema

THE BLING RING.jpgÎmpins de curiozitate, am fost la cinematograf să o văd pe Emma Watson, recent lăudată de mine pentru “The Perks Being A Wallflower” (vezi Video Vault-ul din 19 iulie), într-un nou rol post-Harry Potter în filmul semnat de Sofia Coppola. Inspirat din fapte reale, scenariul spune povestea unui grup de adolescente provenind din familii înstărite care, obsedate de celebritate şi de idolii lor, specifici vârstei (de la Paris Hilton la Lindsay Lohan), jefuiesc reşedinţele acestora. Odată descoperite pe Internet adresele şi absenţa de acasă a proprietarilor, fetele (din grup face parte un singur băiat… cu tendinţe Gay) pătrund în locuinţe nu în căutarea de obiecte cu valoare mare financiară ci, mai degrabă, stilistico-sentimentală (pantofi, accesorii, poşete). Esenţial este să fi fost purtate de vedetele lor favorite şi, evident, să fie… ‘de firmă’. De la Rolex-urile lui Orlando Bloom la rochiile Steve McQueen a lui Kirsten Dunst. Evident, până la final lucrurile nu au cum să se termine foarte bine. Dar nu asta e însă problema… Dată fiind tema, mă aşteptam, mai ales din partea unei cineaste familiarizată atât cu mediul (“Somewhere”) cât şi cu abordarea disfuncţionalităţilor din comportamentul adolescentin (“Virgin Suicides”), la o explorare în profunzime a motivaţiilor eroinelor, a definirii cauzelor obsesiilor lor pentru celebrităţi şi a evoluţiei lor în contextul schimbărilor radicale de stil de viaţă. Mă aşteptam la un tratament cinematografic în care să regăsesc ceva din vâna “Antiviral”-ul lui Brandon Cronenberg. Nu este cazul. Pe măsura ce trece timpul, Sofia Coppola alunecă în continuare pe panta dezastruoasă a gonflării artificiale a propriului ego. Nu orice spui faci sau arăţi este genial doar pentru că tu te consideri geniu (într-adevăr criticii au avut dreptate să te ridice în slăvi cu “Virgin Suicides” şi cu “Lost In Translation” dar, în cultura Pop, nici un soclu nu este inamovibil… şi Clapton a scos discuri proaste şi Spielberg şi-a avut al său “1941” şi LaChapelle a încercat să facă fotografii cu raperi) şi, doar datorită faptului că lumina din cameră îţi e ‘filtrată’ de ambientul podgoriei lui taică-tău, nu înseamnă că poţi fi scuzată la nesfârşit pentru lipsa de realism. Să îşi închipui că a filma, literalmente, ‘cuvânt cu cuvânt’ un articol din ‘Vanity Fair’ cu conţinut tabloid fără să aduci nimic personal şi nimic nou va fi suficient să ne facă să exclamăm WOW!... te înţeli. Un produs perfect inutil, de o superficialitate înfiorătoare, şi, ca atare, în ceea ce mă priveşte, absolut nul.

IOAN BIG
16 August 2013

THE PRESTIGE (2006, USA/UK, r: Christopher Nolan) – Blu-Ray

THE prestige.jpgAlături de “Inception”, “The Prestige” este unul dintre exerciţiile de lux (dacă ne uităm la distribuţie) pe care Nolan şi l-a permis ca intermezzo între episoadele trilogiei “Dark Knight”. Ambele sunt… smoke’n’mirrors, vorbesc despre situaţiile în care iluzia se confundă cu iluzoriul, când imaginaţia forţează individul să reinventeze realitatea. Şi ce lume mai adecvată putea găsi autorul lui “Memento” decât pe cea a magiei… bazate pe ştiinţă? Ce mix putea să ofere premise mai intrigante decât precizia (teoretică) a descoperirilor ştiinţifice grefate pe frustrările autorilor lor şi a cohortei de admiratori sau de inamici. La suprafaţă avem de-a face cu un simplu dar continuu şi acerb duel pentru întâietatea şi supremaţia pe scenă a doi magicieni englezi (Hugh Jackman şi Christian Bale) care se soldează de-a lungul timpului cu pierderi colaterale, în primul rând personale, majore, dar, în substrat, este lupta între… Thomas Edison şi Nikola Tesla, pentru că, deloc întâmplător acţiunea filmului este plasată în anii Revoluţiei Industriale. Inventatorul becului electric şi al telegrafului pe de-o parte şi cel al curentului alternativ şi al ‘razelor X’ pe de cealaltă. Unul, Edison, o figură pragmatică, extrem de raţională şi dură în valorificarea propriilor competenţe, inclusiv în business, cu peste 1000 de patente înregistrate, iar celălalt, Tesla (interpretat în film de David Bowie, căci oponentul său nu apare fizic) un ‘artist’ al ştiintei, un etern visător şi explorator a fundăturilor acesteia, rămas în memoria colectivă a consumatorilor de Cultură Pop ca prototipul ‘mad scientist’, o combinaţie de mondenitate aparent înclinată spre vulg cu însuşiri de vizionar ce face şi acum obiectul speculaţiilor ocultiştilor New Age. Rivalitatea dintre cei doi a fost reprezentată în ultimile decenii atât în comics-uri cât şi în filme de cinema sau TV, din US (de la Superman la Jonah Hex) şi până în Japonia (seria Manga “Gunnm” a lui Yukito Kishiro)… În general a fost prezent mai mult Tesla decât Edison, datorită potenţialului său (de la desenul animat “Histeria!” a lui Steven Spielberg la documentarul interactiv “Mechanical Figures” a lui Helena Bulaja ce conţine interviuri cu Laurie Anderson, Andy Serkis şi Terry Gilliam), aşa cum, în “The Prestige”, magicianul interpretat de Jackman, sentimental, don-quijotesc şi etern în căutare de mori de vânt, are mai mult timp alocat pe ecran decât cel jucat de Bale, un Edison a iluziei, care ştie ce vinde şi ce trebuie să inventeze ca să poată vinde bine (incontestabil, are şi talentul să o facă!). Cine câştigă în final? Nu vă spun. Spectatorii însă cu siguranţă se număra printre câştigători. Dincolo de rivalitatea actoricească (ambele capete de afiş se comportă la înălţime!), Nolan şi fratele său (co-autor a scenariului) introduc suficient de multe perdele de fum, inclusiv o pleiadă de falşi Sancho Panza mercenari (Scarlett Johansson, Serkis, eternul Michael Caine), încât, dacă nu eşti suficient de atent, rişti să te pierzi pe la jumătatea filmului. “The Prestige” rămâne în ceea ce mă priveşte o încercare de metaforă mult prea avangardistă şi sofisticată (în ceea ce priveşte consumatorul uzual de film) tradusă în limbaj comercial şi care împarte publicul în două, cei puţini care vor realiza intenţia şi o vor urmări pe parcursul desfăşurării naraţiunii şi ceilalţi, pentru care “The Prestige” va rămâne un thriller de epocă, interesant de văzut acum… când Bale, Jackman şi Johansson au atins cote de popularitate maximă. Extra: Making Of-uri (5 documentare), galerie foto, documentar despre Nolan şi despre scenografie/decor. Tehnic: impecabil.

HUMMINGBIRD a.k.a. REDEMPTION (2013, USA/UK, r: Steven Knight) – DVD

redemption.jpgUn film chinuit şi chinuitor (pentru spectatori) a nominalizatului la Oscar în 2002 pentru scenariu (“Dirty Pretty Things” a lui Stephen Frears), Steven Knight, având menirea de a-l introduce pe Jason Statham în liga… adevărăţilor actori. Şi, pe alocuri, ‘Stath’ îşi arată potenţialul însă eforturile sale sunt umbrite de un scenariu cu pretenţii mult prea ridicate (adaptarea la dinamica rapidă a evoluţiei societăţii moderne combinată cu tentative de studii complexe bazate pe introspecţie) ce are ca personaj principal… un dezertor din Forţele Speciale ajuns homeless pe străzile Londrei şi apoi, accidental, în situaţia de a-şi asuma identitatea altcuiva, pentru ca, pe parcursul naraţiunii să ‘evolueze’ spre postura de vigilante ce acţionează în underground-ul criminal. Straniu mix aspiraţional pentru cineva care este autorul scriptului excelentului “Eastern Promises” a lui David Cronenberg. Mai clar, un film plasat pe graniţa între producţiile de consum facil şi dramele serioase, nesatisfăcător pe de-a întregul sau nici pentru fanii lui Statham ca erou de acţiune şi nici pentru pasionaţii de thrillere psihologice, după vizionarea căruia rămâi cu frustrarea că ar fi putut să fie mult mai reuşit dacă beneficia de un plus de inspiraţie în redactarea scenariului. Sunt curios să văd cel de-al doilea film regizat de Knight care va apare anul acesta, “Locke”, cu Tom Hardy şi Ruth Wilson, în condiţiile în care a avut o perioadă extrem de încărcată (este şi autorul scenariilor la “Closed Circuit”, peliculă cu Eric Bana şi Rebecca Hall, şi “Seventh Son” cu Jeff Bridges şi Julianne Moore, ambele urmând a avea premieră în următoarele luni). Cât despre viitorul lui Jason Statham, acesta… sună bine cu următoarele sale două proiecte, “Homefront”, adaptarea lui Sylvester Stallone a cărţii lui Chuck Hogan, şi “Heat” (2014), bazat pe scenariul legendarului William Goldman (Oscar pentru “Butch Cassidy and the Sundance Kid” şi “All the President’s Men”) şi regizat de Simon West (“Con Air”), cunoscut lui Stath de pe platourile lui “the Mechanic” şi “The Expandables 2”. Ca să nu mai vorbim de “The Expandables 3” care se filmează în aceste zile în Bulgaria. În concluzie, uitaţi “Hummingbird”. Extra: Making Of (ediţia US). Tehnic: excelent.

THE PROPOSAL (2009, USA, r: Anne Fletcher) – DVD

The Proposal.jpgO comedie romantică decentă (din fericire, fără aportul lui Will Smith!), agreabilă şi recomandabilă pentru o seară estivală cu familia, petrecută în… sufragerie. Un desert vizual absolut în regulă, deşi cantitatea de zahăr depăşeşte media mea de consum zilnic uzual. Sandra Bullock este o editoare workaholică ce, pentru a-şi reînoi viza de muncă în State (este canadiancă), face un troc cu Ryan Reynolds, un tânăr angajat oportunist obsedat să urce cât mai repede pe scara ierarhică, acela de a simula că se căsătoresc, unul să nu mai aibă probleme cu Emigrarile iar celălalt să fie promovat şi să se poată lăuda la părinţi şi prieteni cu asta. Problemele încep să apară când apropiaţii lui Reynolds din Alaska (părinţii – Mary Steenburgen şi Craig T. Nelson, bunicii, rudele, iubita din tinereţe – Malin Akerman, căţel şi purcel, etc) iau în serios planurile de mariaj a falsului cuplu şi încep să le dezvolte prin prisma propriei creativităţi… Singura remarcă cârcotaşă: diferenţa vizibilă de vârstă (şi de nivel de maturitate) de mai bine de zece ani între cei doi protagonişti (Bullock – n. ’64, Reynolds – n. ’76) este cea care subminează cel mai mult… verosimilitatea poveştii. În cazul Sandrei însă, acelaşi aspect, la vremea respectivă, a reprezentat un atu formidabil pentru rolul său din “Miss Congeniality”. Revenind însă la “The Proposal”, film produs chiar de Bullock împreună cu tandemul Orci-Kurtzman (prietenii lui J. J. Abrams) – “Star Trek”, “Fringe”, “Ender’s Game”, câţi îşi mai amintesc că a fost unul dintre cel mai mari succese de box-office din acel an încasând 317 de milioane de dolari din bilete de cinema (bugetul a fost de… 40)? Şi câţi au dat atenţie faptului că, ceva mai târziu, în 2012, deja cu un Oscar la activ (“The Blind Side”), aceeaşi simpatică şi şarmantă Sandra Bullock avea să intre în Guinness Book World of Records ca ‘cea mai bine plătită actriţă din istorie’: 56 de milioane de dolari (sursa: site-ul lui Ryan Seacrest)? Talent, talent… dar şi vocaţie de business… exacerbată probabil după separarea de Jesse James şi relocarea în New Orleans. Că nu se poate vorbi de un ‘accident’ în biografia ei o reiterează succesul lui Bullock din acest an cu “The Heat”, ce rulează încă în cinematografe şi care a încasat deja peste 200 de milioane de dolari. Cât despre regizoarea Anne Fletcher, fosta dansatoare şi coregrafă în filme Disney, nu se poate observa decât că are grijă să se menţină în zona cinematografică de succes sigur, cea a filmelor uşurele destinate familiei (“27 Dresses” – 2008, cu Katherine Heigl, “The Guilt Trip” – 2012, cu Barbra Streisand şi Seth Rogen, şi sequel-ul la “Enchanted”, cu Amy Adams, aflat acum în pre-producţie). Extra: comentariu audio (regizor şi scenarist), sfârşit alternativ, scene tăiate la montaj. Tehnic: foarte bun.

OBLIVION (2013, USA, r: Joseph Kosinski) – Internet

Un nou star-vehicle pentru Tom Cruise, acest SF post-apocaliptic ce prezintă un pământ devastat de războiul dus de omenire cu arme nucleare împotriva invaziei extratereştrilor (“Scavengers”), văzut prin ochii tehnicianului Jack Harper (Cruise), însărcinat să repare dronele ce protejează centralele energetice care susţin existenţa supravieţuitorilor speciei umane auto-exilaţi pe baza Titan/TET (“am câştigat războiul dar ne-am pierdut planeta”), este bazat pe un comics care… nu există! Povestea, ce ar fi trebuit să apară la Radical Studios şi avându-i ca autori pe Arvid Nelson (creatorul seriei “Rex Mundi”) şi pe Joseph Kosinski, un tânăr specialist american în grafică pe computer şi generarea de CGI, mai cunoscut pentru implicarea în promovarea unor jocuri populare precum “Gears of War” şi “Halo 3” dar ‘adoptat’ apoi de studiourile Disney, a fost anunţată de Kosinski la San Diego Comic Con în 2010 în cadrul panel-ului de promovare a lui “Tron: Legacy” a cărui regie o semna. Au fost arătate chiar şi câteva vizualuri semnate de Andree Wallin însă cartea nu avea să mai fie niciodată publicată (chiar şi acum, site-ul oficial a editurii Radical indică “Oblivion” ca o viitoare apariţie… în 2012). Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de Disney foarte repede iar primul draft de scenariu l-a avut ca şi co-autor, alături de Kosinski, pe William Monahan (“The Departed”, “Body of Lies”, “Edge of Darkness”), o opţiune foarte stranie dacă ţinem cont că obiectivul final era un film destinat ‘audienţei generale’ (… ca “Wall-E”) dar când, după încă o re-scriere (Karl Gajdusek), a devenit clar pentru producători că obiectivul este ne-realist, drepturile au fost re-vândute către Universal Studios ce i-a cerut lui Michael Arndt (Oscar în 2006 pentru “Little Miss Sunshine”) să livreze un nou script care să garanteze măcar un “PG-13”. Am detaliat etapele din aceasta saga complicată a evoluţiei scenariului pentru că, din nefericire, urmele se văd pregnant în filmul propriu-zis care dă, deseori, senzaţia paradoxală că îşi propune să trateze foarte adult unele teme însă tot ceea ce îi reuşeste este să fie infantil. Să fie schematic când visează să fie complex. Şi să fie previzibil când îşi doreşte de fapt să… surprindă publicul. Nu pe întreg parcursul naraţiunii dar în destule momente care, luate în ansamblu, te fac să concluzionezi la final că “Oblivion” este cu cel puţin jumătate de oră prea lung. Inegalităţile din calitatea fondului scenariului asociate cu dorinţa egomaniacă a lui Cruise de a umple ecranul (la propriu, nu ai loc de el, în locul lui Morgan Freeman, Nikolaj Coster-Waldau, Zoe Bell şi Melissa Leo putând fi distribuit oricine altcineva, personajele lor fiind completamente nememorabile) fac mai potrivită o altă alegere pentru titlul acestei producţii: “Drone şi clone”! Dacă tot am ajuns la actori, două observaţii legate de personajele feminine principale: Andrea Riseborough (“Welcome to the Punch”, “Shadow Dancer”) străluceşte şi reuşeste să îl pună în umbră pe Cruise în câteva scene iar Olga Kurylenko, a cincea opţiune a producătorilor după Jessica Chastain, Noomi Rapace, Olivia Wilde şi Brit Marling (care au declinat oferta ulterior audiţiilor din varii motive)… sucks (mai ales când deschide gura). Dificil însă de apreciat dacă Chastain (care a optat inspirat pentru “Zero Dark Thirty” a lui Bigelow în dauna lui “Oblivion”) ar fi putut să facă mai mult. De ce totuşi acest film merită atenţie? Pentru universul vizual plasat în Islanda vulcanică, o combinaţie interesantă de originalitate (mai ales în designul arhitectural – “Sky Tower 49” - şi cel High-Tech precum “Bubble Ship”-ul pilotat de Cruise) şi de compilare a unor elemente de inspiraţie evidentă (“Independence Day” – structura interioara a lui TET, “Star Wars” – urmărirea dronelor din canion, “The Day after Tomorrow” – vestigiile civilizaţiei în peisajul post-apocaliptic, etc) şi pentru muzica excepţionala compusă de M83, proiectul de muzică electronică a francezului Anthony Gonzales, cu ajutorul lui Joseph Trapanese (ce îi ajutase şi pe Daft Punk la OS-ul pentru primul film a lui Kosinski, “Tron: Legacy”). În concluzie, un film care, cu siguranţă, merită măcar o vizionare, dar dacă vorbim de colecţii, singurul obiect care este obligatoriu de a fi achiziţionat este CD-ul cu soundtrack-ul (care există şi într-o ediţie de lux, disponibilă însă exclusiv pe iTunes, şi care conţine un plus de alte 13 teme).

IOAN BIG
09 August 2013


AMERICAN MARY (2012, Canada, r: Jen & Sylvia Soska) – Blu-Ray

American Mary.jpgUn Horror fascinant despre extrem de ciudatul dar nu mai puţin realul micro-univers a celor pasionaţi de chirurgia “mod” (“body modification surgery”) şi aici nu mă refer la intervenţiile chirurgicale asupra corpului uman generate de convingeri religioase precum circumcizia, de nevoia de corecţii estetice (chirurgia plastică) sau de dorinţa de auto-exprimare prin tehnici acceptate deja în mod uzual (tatuajele, piercing-ul) ci la cele de alterare, de modificare radicală a acestuia într-un mod, şi sunt nevoit să repet cuvântul… extrem. Dacă simţiţi nevoia să verificaţi că nu vorbim doar de un rod a unor fantezii bolnave, vă invit să vă aruncaţi o privire pe http://www.cracked.com/article_16853_the-8-most-horrifying-body-modifications.html    sau să vedeţi documentarul lui Larry Silverman, disponibil atât pe DVD cât şi la download, “Flesh & Blood”, despre cel care este considerat actualmente un ‘artist mod’ dar şi un guru a sub-culturii “modificării trupului”, Steve Haworth. Să revenim însă la “American Mary”, filmul gemenelor canadiene Jen şi Sylvia Soska, care, la vârsta de doar 30 de ani, şi-au creat deja o reputaţie solidă în comunitatea consumatorilor de filme ce abordează subiecte ieşite din comun prin debutul “Dead Hooker in a Trunk” din 2009 dar şi prin scurt-metrajele “Bad Girls” şi… “Tarantino’s Basterds”. Mary Mason este studentă la medicină şi atât de pasionată de chirurgie încât, chiar şi acasă, continuă să exerseze pe curcani. Începe să aibă probleme cu banii şi, în prima fază, încearcă să îşi găsească o slujbă ca striperiţă. Este pusă însă accidental în faţa oportunităţii de a câştiga 5000 de dolari dacă salvează viaţa unui om torturat în clubul unde ajunsese pentru interviu şi, după această primă intervenţie chirurgicală făcută ilegal, odată cu intrarea în viaţa sa a două femei, Beatress, o dansatoare care îşi alterase corpul pentru a semăna cu personajul de desen animat Betty Boop şi Ruby Realgirl, o producătoare de păpuşi care visează să devina una… la propriu (Mary o operează pentru a-i îndepărta sfârcurile şi labiile), începe să alunece rapid pe o pantă descendentă şi să îşi asume full-time rolul de chirurg underground pentru amatorii de ‘mod’. Nu are sens să dau mai multe detalii căci cititorii acestei cronici se vor împărţi (dacă nu au făcut-o deja după primele rânduri) în două categorii distincte: cei oripilaţi de subiect şi care nu vor să afle mai mult şi cei care îşi doresc să vadă filmul şi cărora nu are sens să le livrez spoilere (plot-ul nu este atât de simplist şi de linear aşa cum rezultă din cele scrise mai sus). Doar trei observaţii succinte: 1.) vizual, filmul este remarcabil, surorile Soska construind o serie de ‘tablouri’ a căror estetică stylish aminteşte de David Lynch şi de Takashi Miike; 2.) ca şi scenariu, nu este deasupra criticilor, având destule momente în care consistenţa se diluează mai ales cele ce ţin de reajustarea din mers a motivaţiilor lui Mary, dar este evident că tandemul de cineaste s-a focusat pe compoziţia artistică a cadrelor şi asamblarea lor într-o succesiune coerentă estetic, şi 3.) ‘American Mary’ este interpretată aproape perfect de senzaţionala Katharine Isabelle, ce arată mult mai sexy decât Mary Elizabeth Winstead şi este o veterană a platourilor de filmare (primul rol l-a avut la vârsta de 8 ani). Aţi putut-o vedea în plan secund în “Insomnia” lui Christopher Nolan sau în “Knight Moves” cu Christopher Lambert, dar este mai cunoscută pentru apariţiile în horror-uri precum “Freddy Vs. Jason” sau trilogia “Ginger Snaps”. În concluzie, consider că “American Mary” rămâne unul dintre cele mai interesante filme din nişa sa realizate în 2012. Extra: două mini-documentare (primul, un “Behind the Scenes”, iar celălalt de la premiera londoneză a filmului). Tehnic: impecabil.

STOKER (2013, UK/USA, r: Park Chan-Wook) – Blu-Ray

Stoker.jpgUnul dintre rarele filme făcute după 2000 ce pot aspira la statutul de CAPODOPERĂ! O realizare absolut formidabilă a cineastului coreean Park Chan-wook, un răsfăţat a juriilor festivalurilor de film şi autor a deja clasicei “The Vengeance Trilogy” şi care, pentru debutul său în limba engleză, a ales un scenariu scris de Wentworth Miller, starul din serialul “Prison Break”. Evoluţia relaţiilor din triunghiul format din adolescenta India Stoker (Mia Wasikowska), mama acesteia (Nicole Kidman) şi misteriosul unchi Charlie (Matthew Goode) ce apare şi se instalează în viaţa lor după moartea tatălui Indiei într-un accident de maşină demarează cu o simbolistică ce sugerează o melodramă de familie, evoluează rapid spre un fals thriller cu trimitere explicită la “Shadow of a Doubt” a lui Alfred Hitchcock din 1943 (în care apare, de asemenea, un unchi Charlie) dar se transformă, printr-o succesiune întortocheată de imagini şi sunete extrem de savant şi de migălos construită de coreean în cu totul altceva… Din “frumoasa şi bestia” ajungem la “frumoasa este bestia” printr-un labirint în care suntem conduşi în urmărirea Indiei (personaj pe care, ca şi forţă expresivă, nu ezit în a îl compara cu Carrie a lui De Palma) cu ajutorul unei sume continue de indicii (umbrela galbenă, sunetul metronomului, păianjenii, cureaua lui Charlie, etc, etc), dintre care însă, multe sunt plantate intenţionat pentru a deruta. Este probabil una dintre cele mai scurte cronici pe care le-am scris pentru Video Vault dar, pe de-o parte, este inutil a încerca să spun mai multe despre conţinutul lui “Stoker” fără a genera prejudecăţi în mintea celor care nu l-au văzut iar, pe de cealaltă, nu am suficiente superlative pentru a-i lăuda calităţile. Este suficient să repet ceea ce spuneam la început: în opinia mea “Stoker” este o capodoperă cinematografică… şi a trecut multă vreme de când nu am mai folosit acest cuvânt. Un film deosebit de adult care, prin profunzime, complexitate şi bogăţie simbolistică, are potenţialul să surprindă chiar şi după vizionări multiple. Mai am doar o observaţie de final: interesul lui Park Chan-wook pentru exerciţiile cinematice centrate în jurul unor tinere femei nu este accidental ci aproape obsesiv dacă ne gândim la Cha Young-goon, tânăra internată la ospiciu după ce, convinsă că este un robot, îşi crestează încheietura mâinii şi încearcă să se conecteze la priză pentru a se ‘reîncărca’ (“I’m a Cyborg, But That’s OK” – 2006) şi la Tae-ju, aparent devotata şi inocenta casnică ce devine atrasă de preotul-vampir în “Thirst” (2009). Asupra acestor două filme regizate de Park înainte de “Stoker” (putem vorbi oare de o trilogie?) voi reveni în Video-Vault-urile din săptămânile următoare. Extra: “A Filmaker’s Journey” cu regizorul (exclusiv pe BRD), scene tăiate, imagini de la premieră, Making Of. Tehnic: impecabil.

RUNAWAY TRAIN (1985, USA, r: Andrei Konchalovsky) – Blu-Ray (“Arrow Video”)

Runaway Train.jpgUn film excepţional într-o ediţie pe măsură! Să faci dintr-o poveste atât de simplă, cea a doi puşcăriaşi (Jon Voight şi Eric Roberts) care evadează dintr-o închisoare din Alaska într-un tren de marfă, un studiu formidabil de reuşit asupra naturii umane în condiţii extreme este rarissim. Iar această ediţie este un must-have, o restituire absolut necesară pentru cinefili. În ceea ce priveşte filmul, fie că l-aţi văzut sau nu… trebuie să ne întoarcem la începutul anilor ’80 pentru a încerca să înţelegem cum a fost posibilă o asemenea aliniere a astrelor care să permită realizarea unei producţii antologice cu implicaţii ‘multi-naţionale’. Creatorul poveştii, legendarul cineast japonez Akira Kurosawa, avea deja ceva experienţă în colaborarea cu colegii de breaslă din Uniunea Sovietică (“Dersu Uzala” din ’75), terminase de cules laurii pentru capodopera sa “Kagemusha” (1980) şi îşi propusese ca, în continuare, să facă “Runaway Train” (bazat pe scenariul pe care tot el îl scrisese) în nordul statului New York, spre graniţa cu Canada. Furtunile de zăpadă au fost în acel an atât de puternice încât a renunţat după doar câteva zile şi proiectul (în care erau implicaţi Peter Falk şi Henry Fonda) s-a anulat. Prima şansă! După o perioadă de dificultăţi financiare, compania de producţie The Cannon Group fusese achiziţionată de doi veri din Israel, Menahem Golan şi Yoram Globus, şi a început să livreze pe bandă rulantă succese comerciale, actionere cu Chuck Norris (“Missing In Action”, “Delta Force”) şi Charles Bronson (“Death Wish”, “Murphy’s Law”), filme de aventuri (Richard Chamberlain în seria cu Allan Quatermain) sau cu tentă erotică (Sylvia Kristel) dar… puţină lume îşi aminteşte că aceeaşi companie a investit bani şi încredere în John Cassavetes (“Love Stream” – 1984), Franco Zeffirelli (“Othello – 1986) şi Norman Mailer (“Tough Guys Don’t Dance” – 1987). Mai mult, pentru “Runaway Train”, Golan-Globus Production avea să îi dea regizorului… ‘carte blanche’, lucru rar când e vorba de bani. O a doua şansă! Când nimeni nu auzise de Julia, fratele său, Eric Roberts, era un tânăr actor în plină ascensiune la Hollywood, mai ales datorită rolurilor principale din “Star 80” a lui Bob Fosse (1980) şi “The Pope of Greenwich Village” a lui Stuart Rosenberg (1984), şi, ca atare, un nume de luat în seamă pentru distribuţie. Şi, mai ales, doritor să se debaraseze de imaginea de frumuşel bun doar de filme cu priză la adolescente. Rebecca De Mornay avea aceeaşi problemă, de a fi luată în serios, după succesul de public a lui “Risky Business” cu Tom Cruise (1983). Tineri talentaţi şi dispuşi să lase vedetismele puerile la o parte, a treia şansă (mai ales după ce Jeff Bridges şi Karen Allen, selectaţi iniţial, s-au retras, lăsându-le locurile vacante)! Fostul puşcăriaş (cel mai tânăr deţinut din istoria San Quentin) devenit actor, consultant şi autor de best-seller-uri Edward Bunker (mai multe info despre acesta în nota de subsol de la “Quartet” - Video Vault-ul din 30 mai)… se plictisea. Apăruse în westernul “The Long Riders” a lui Walter Hill în ’80, “Little Boy Blue” (care şi acum este o sursă de studii de caz în cursurile de criminologie) îi fusese publicată în 1981 şi, de atunci, fără grija banilor ce veneau din drepturi de autor, caută noi experienţe, aşa că a acceptat pe loc oferta, nu numai de a rescrie scenariul original ci şi de a fi unul din consultanţii esenţiali în procesul de producţie (i-a aranjat lui Voight să petreacă ceva vreme cu prizonierii din San Quentin, l-a descoperit pe mai tânărul fost deţinut Danny Trejo pe care l-a angajat pe platou şi, ulterior, l-a introdus în film… punctul de plecare a carierei actoriceşti a lui Trejo, etc). Şansa no. 4! Şi, în final, câteva cuvinte despre fratele lui Nikita Mihalkov, Andrei Konchalovsky, regizor super-respectat atât în Uniunea Sovietică cât şi în întreaga Europă (nominalizat la Palme D’Or la Cannes pentru “Siberiada”) dar care, din 1979, nu mai realizase nimic notabil. Golan-Globus i-a oferit şansa colaborării în State, acceptând să investească în drama “Maria’s Lovers” (cu Nastassja Kinski, John Savage şi Robert Mitchum) lansată cu un an înainte de “Runaway Train”. Pentru acesta, întâlnirea dintre cineastul rus şi Jon Voight a fost decisivă, actorul american, deja o super-vedetă peste Ocean (Oscar în ’78 pentru rolul din “Coming Home” a lui Hal Ashby, alături de memorabilele prestaţii în “Midnight Cowboy”, “Deliverance” şi “The Champ”), lăsându-se convins că rolul lui Manny este unul cu potenţial de a rămâne memorabil. De ce am simţit nevoia să re-inventariez toate aceste lucruri? Mulţi dintre noi, am văzut acest film pe o copie VHS proastă în anii comunismului şi l-am uitat foarte repede, pierdut fiind în masa mare consumată printre “Rambo” şi “Ultimul american virgin”. Acum avem în sfârşit şansa să îl re-evaluăm în mod avizat, să înţelegem că ar fi putut fi un film american făcut de un japonez cu ‘Columbo’ în rol de criminal evadat ce are o atitudine paternă faţă de ‘Ms. Indiana Jones’ şi să realizăm că, nu întâmplător, “Runaway Train” a fost nominalizat la aproape toate premiile posibile de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, dintre care, unele, au fost şi adjudecate în acel an, 1985. Un film de artă finanţat de evrei (ce au băgat în el nouă milioane de dolari, aproape de patru ori mai mult decât într-un succes sigur ca “Missing In Action” cu Chuck Norris), realizat de un sovietic decorat cu “Ordinul de Merit pentru Patrie” cu sprijinul unui puşcăriaş american în Alaska, cu o distribuţie formată din actori care (cu excepţia lui Voight), acum, nu mai înseamnă mare lucru… la asta mă refeream la început, când vorbeam de “alinierea astrelor”. Extra: interviuri separate cu Andrei Konchalovsky, Jon Voight, Eric Roberts, Kyle T. Heffner, trailer comentat de Rod Lurie, booklet consistent. Tehnic: impecabil (versiune remasterizată în HD, sunetul original stereo necomprimat, BRD plus DVD).

KILLING SEASON (2013, USA/Belgia, r: Mark Steven Johnson) – Internet

Deşi nu are cum să depăşească “Movie 43” (vezi Video Vault-ul din 21 iunie) în competiţia pentru cel mai prost film al anului, “Killing Season” este totuşi un candidat de luat în seamă. Sper ca măcar John Travolta să primească o Zmeură de Aur. Premisa era incitantă: un duel actoricesc între cel menţionat şi (odată) marele Robert De Niro, un pur ‘unu-la-unu’ (ceilalţi actori sunt utilizaţi, la propriu, doar sporadic… pentru popularea fundalului) între doi veterani ai războiului din Bosnia angrenaţi într-o vendetă cu iz nostalgic (acţiunea se petrece la aproape două decenii de la implicarea militară a Statelor Unite, alături de NATO, în conflictul din Balcani) ar fi trebuit să ţină treaz interesul spectatorului pentru film indiferent de calitatea scenariului sau a regiei. Din păcate nu este aşa… Travolta joacă atât de prost şi de caricatural rolul supravieţuitorului sârb care pleacă să îl “vâneze” pe (actualmente pensionarul) colonel american De Niro încât aproape a reuşit să mă facă, în calitate de est-european, să mă simt… insultat. Iar câştigătorul Oscarului pentru “Raging Bull” îşi interpretează partitura pe cât de mult îi permite subţirimea portretizării rezultate din scenariul debil a cvasi-debutantului în acest gen de filme Evan Daugherty (mai are la activ doar “Snow White and the Huntsman” – vezi Video Vault-ul din 14 iunie - şi îşi continuă cariera post-“Killing Season” cu… “Teenage Mutant Ninja Turtles”!) dar nu are nicio scuză când a acceptat rolul după ce a lecturat scriptul. Pe bune, după primele 20 de minute, ai senzaţia cretină că te uiţi la o parodie la “Vânătorul de cerbi” intitulată Dumas-ian “După 20 de ani” în care De Niro, întors din război, nu numai că nu mai este capabil (psihologic) să împuşte cerbii dar, mai mult, a făcut o pasiune din a le fotografia boncănitul, treci apoi pentru jumătate de oră la o combinaţie între “Hard Target” şi un “Rambo” geriatric în care moşul este vânat de un Robin Hood cu aspect de leprechaun într-un joc forestier de tip ‘şoarecele şi pisica’, pentru ca, într-un mod brusc, să te trezeşti transferat în spaţiul lui Eli Roth (“Hostel”)… tortura. De final nu zic nimic pentru a nu răpi şi ultimul sâmbure de satisfacţie a celor dotaţi cu o răbdare atât de uriaşă încât să vizioneze întreg filmul. Pentru aceştia, doar o temă de meditaţie inedită: Jagermeister a fost sponsor? Căci numai aşa se poate explica existenţa acestei pelicule. Cât despre regia lui M. S. Johnson, cel responsabil şi de (aproape) îngroparea pe veci pe marile ecrane (şi asta încă de la naştere) a două personaje celebre din comics-uri, “Daredevil” şi “Ghost Rider”, nu pot spune decât că filmează şi montează mai prost decât a făcut-o Gary Ross în primul “Hunger Games’. Sunt invidios pe Peter Sobczynski de la RogerEbert.com căci a reuşit să facă o descriere mult mai succintă decât am fost eu capabil iar concluzia lui e perfectă: “Killing Season” este “badly written, ineptly staged, horribly acted, historically suspect and boring beyond belief”. Corect! Fără numele mari pe afiş, probabil că acest film nu ar fi prins decât o lansare pe VHS, în ediţie limitată la sub zece exemplare, în… Nigeria.

IOAN BIG
02 August 2013

THE ABCs OF DEATH (2012, USA/Noua Zeelandă) – Blu-Ray

The ABC s of Death.jpgO antologie de scurt-metraje Horror, un tribute adus acestui gen de 26 de tineri regizori de pe întreg mapamondul, purtători de nume sonore sau cunoscute spectatorilor festivalurilor de film independent sau de nişă (parte dintre acestea se regăsesc şi pe genericul ratatului film ‘de grup’ “V/H/S” din 2012 - vezi Video Vault-ul din 30 mai). Doar câteva exemple: Adam Wingard (“A Horrible Way to Die”), Jason Eisener (“Hobo With A Shotgun”), Ti West (“The Innkeepers”, “The House of the Devil”), Xavier Gens (“Frontiere(s)”, “The Divide” – vezi Video Vault-ul din 16 mai), Ben Wheatley (“Kill List”, “Sightseers”), Simon Rumley (“The Living and the Dead”). O antologie ce acoperă aproape integral simbolistica Horror modernă dar, lucru firesc datorită eterogenităţii şi numărului mare de cineaşti implicaţi, este extrem de inegală în realizarea punctuală. Practic, fiecare dintre autori a primit o literă a alfabetului şi a avut libertatea să îşi aleagă cuvântul pe marginea căruia să îşi ‘croşeteze’ povestioara (“T de la Toaletă”, “O de la Orgasm”, “G de la Gravitaţie”, “A de la Apocalipsă”, etc). Repet însă, acestea, unele grosiere, unele neinteligibile, majoritatea ofensatoare prin abordarea extremă, sunt în ansamblu interesante prin varietatea abordărilor şi, nu în ultimul rând… originalitatea acestora (să faci un filmuleţ Horror plecând de la cuvântul “fart”, adicătelea băşină, presupune un caracter… mai special a imaginaţiei cineastului). “The ABCs of Death” trebuie privit cu un interes analitic ca o serie de exerciţii stilistice, multe dintre ele ubliabile dar şi unele duse până la stadiul de eseu vizual reuşit. Preferatele mele rămân “I is for Ingrown” a lui Jorge Michael Grau (câştigător al Premiului Juriului la Gerardmer în 2010 pentru “We Are What We Are”), “N is for Nuptials” regizat de tailandezul Banjong Pisanthanakun (autorul excelentului “Alone” – 2007) şi “L is for Libido” a indonezianului Timo Tjahjanto (“Macabre” – 2010). Celor care sunt interesaţi de acest tip de experimente vizuale le reamintesc faptul că în 2014 va apare “The ABCs of Death 2” cu implicarea confirmată a câtorva cineaşti extrem de interesanţi: Alex de la Iglesia (“The Day of the Beast”, “Perdita Durango”), Vincenzo Natali (“Cube”), Sylvia Soska (“American Mary”) şi… originalul ilustrator Bill Plympton, cel nominalizat de două ori la Oscar pentru desenele sale animate. Extra: Making Ofs, documentar TV despre conceperea antologiei, comentariu audio, diverse mini-documentare. Tehnic: impecabil.

RED (2010, USA, r: Robert Schwentke) – Blu-Ray

RED.jpgRED… de la “Retired and Extremely Dangerous”, mini-bandă desenată (doar trei fascicule) creată de polivalentul şi rebelul Warren Ellis (“Transmetropolitan”, “Global Frequency”) şi ilustrată de Cully Hamner (“Green Lantern”) pentru WildStorm/DC Comics, o creaţie atât de subţire (la propriu) că arată mai degrabă ca un embrion de storyboard cinematografic decât ca o temă de pitch pentru un major de comics-uri. Cert este însă un lucru: fără să vrea (probabil), personajul Frank Moses pare încă din paginile BD-ului creat parcă anume pentru Bruce Willis! Continuăm aparent interminabila serie a filmelor ‘geriatrice’ cu această poveste a unor pensionari din diverse servicii secrete, cu multiple (încă integral conservate) aptitudini speciale, ce devin accidental ţinta mult mai tinerilor ocupanţi a birourilor din CIA şi MI-6, şi trebuie… şterşi de pe faţa pământului. Bătrânii (Willis, Morgan Freeman, John Malkovich şi Dame Helen Mirren) pun mâna pe arme şi trec la acţiune decişi fiind să clarifice situaţia. Combinaţia de acţiune şi umor este foarte agreabilă (deşi comics-ul original este mult mai ‘întunecat’ ca tonalitate) şi furnizoare de mici surprize savuroase generate de comicul de situaţie (Mirren în rol de… asasin profesionist care mai ia job-uri din când în când ca să nu se plictisească la pensie, Bruce ce îşi umple viaţa printr-o platonică legătura telefonică cu o funcţionară, super-analistul Freeman redus la stadiul de admirator a posteriorului asistenţei din azilul de bătrâni, etc) dar… doar pentru spectatorii trecuţi de 30-35 de ani. Pentru tineri (cum a fost şi cazul lui fiică-mea), va fi un film plictisitor în ciuda infuziilor de energie aduse de ‘juniorii’ Karl Urban (“Star Trek”, “Dredd”) şi de Mary-Louise Parker (“R.I.P.D.”, “Howl”) inclusiv pentru faptul că apariţia în roluri secundare a lui Richard Dreyfuss, unul dintre actorii favoriţi ai tandemului Steven Spielberg-George Lucas, Ernest Borgnine (Oscar pentru “Marty” în… 1956!) – într-unul din ultimile sale roluri - sau Brian Cox (trilogia Bourne) nu le va spune nimic. Poate doar pe James Remar îl vor recunoaşte fiindcă a jucat (şi) în serialul “Dexter”. Repet, filmul este un actioner absolut entertaining, cu o poveste care te poartă din Ambasada Rusiei în mijlocul intrigilor cu trafic de arme din Africa, regizat foarte curat de către germanul Robert Schwentke (“Flightplan” – 2005) şi susţinut de OS-ul adecvat compus de veteranul canadian Christophe Beck (trilogia “Hangover”, franciza Percy Jackson). Un film recomandabil pentru vacanţe şi înainte de a merge la cinema pentru “RED 2”, în care echipa revine, susţinută de câteva nume grele din Cetatea Viselor precum Sir Anthony Hopkins şi Catherine Zeta-Jones şi de altele ce vor produce un declic cert în memoria unor cinefili (Steven Berkhoff – “A Clockwork Orange”, James Bond’s “Octopussy”, “Rambo 2”, Byung-hun Lee – Storm Shadow în “G. I. Joe”, David Thewlis – franciza Harry Potter sau Neal McDonough – “Captain America: The First Avenger”) pentru o nouă aventură care, se pare, are din nou legături nostalgice cu… Rusia (vezi nota de subsol). Extra: scene tăiate şi extinse, comentariu audio al unui fost ofiţer CIA, interviuri, trivia track. Tehnic: impecabil. Notă: Constatare seacă - filmul “RED” a costat 60 de milioane şi a încasat în US doar 90 (Hollywood-ul măsoară succesul de la pragul de dublu încasări pe teritoriul american faţă de cel investit). Sequel-ul a fost mai scump (84) şi, în niciun caz, nu îşi va acoperi măcar bugetul (a încasat în primele două săptămâni de la premieră abia 45 de milioane). Şi atunci, apar ca legitime două întrebări: de ce s-a mai făcut o continuare dacă prima nu a fost rentabilă? De ce al doilea film este aproape sigur un flop financiar? La prima, răspunsul e relativ simplu: 1.) “RED” a mai adus încasări de 100 de milioane din biletele vândute la cinematografele de pe întreg mapamondul deci nu a ieşit nimeni în pierdere şi 2.) DC Comics face toate eforturile (indiferent cât de disperate ar părea) să scape de ‘blestemul’ multiplelor eşecuri (“The Spirit”, “The League of Extraordinary Gentlemen”, “The Losers”, “V For Vendetta”, “Jonah Hex”, “Green Lantern”) a tentativelor lor continue de a merge în trena glorioasă şi extrem de profitabilă a rivalilor de la Marvel (“Avengers”, “Thor”, “Iron Man”, “Captain America”) şi contrapunctată în ultimul timp doar de Christopher Nolan (Batman - trilogia “Dark Knight”, Superman – “Man of Steel”). La a doua întrebare însă, legată strict de “RED”, răspunsul, cred eu, este mai complicat şi trebuie căutat în mintea şi percepţiile celor care formează publicul de ‘mall’-tiplex, mai ales cel american… După 9/11 septembrie, în contextul globalizării, a exacerbării consumului şi a unei evoluţii tehnologice fulminant de rapide mai ales în ceea ce priveşte comunicaţiile şi comunicarea, consumatorul generic din această categorie şi-a pierdut noţiunea timpului şi pe cea a distanţelor, nu mai este interesat de trecut (a se citi istorie), chiar cel de dată recentaă, pentru că are probleme să asimileze prezentul, nu mai este pasionat de experienţa directă pentru că cea prin intermediul unui display este mult mai confortabilă şi ne-dăunătoare… nu mai este atras nici de călătorii (mentale) în timp nici de altele (fizice) în spaţiu (cu excepţia celor all-inclusive). Globalizarea se reduce simplist la SUA şi… restul lumii! Nimeni din sala de cinematograf nr. 23 sau din nr. 18 nu se mai mira că într-un film cu pretenţii de realism proiectat pe ecran după publicitate o valiză ajunge din Islanda în Madagascar în două ore sau că pieile roşii i-au domesticit pe vikingi şi, după aia, s-au înscris într-o organizaţie secretă israeliană numită… KGB. Mai mult, li se pare firesc şi ies de acolo cu impresia că şi-au îmbogăţit cultura generală, la fel de util, de rapid şi de simplu ca şi postarea unei poze pe Facebook! În consecinţă, nimeni nu mai este interesat unde e Rusia… Rusia nu mai reprezintă o ameninţare care să vândă un film! Poate doar un cadru exotic în care să se desfăşoare ceva ‘acţiune’ (pe modelul execrabil a ultimului film din franciza “Die Hard”) ca şi în ceea ce priveşte întreaga Europă, care, dacă ne uităm sumar la filmele de succes din ultimii ani (relevante sunt cele două “Taken”, ce ne poartă de la Paris la Istanbul), sunt atractive şi… utilizate în prezent doar prin faptul că sunt locul de joacă a diverselor mafii şi un adăpost pentru terorişti. Războiul Rece, arme nucleare, secrete de stat, crize politice inter-state între SUA şi Rusia? Să fim serioşi… suntem în 2013, este ca şi cum am spera să vedem vreo urmă de interes din partea unui tânăr de 20 de ani născut în România (evident, în 1993) după ce îi explicam pe îndelete ce relevanţă avea “Punctul 8 a Proclamaţiei de la Timişoara”. Revenind la un Hollywood dominat şi definit de interesele pecuniare, este de mirare cum experţii lor pot crede încă în succesul financiar la nivel de masă a unor filme care se referă, fie şi tangenţial, la teme care, pentru media publicului larg actual (repet, mai ales cel de peste Ocean), sunt la fel de relevante ca şi “Potopul” lui Sienkiewicz, Checkpoint Charlie din Berlin sau vânătoarea de vrăjitoare a lui McCarthy altfel decât ambalate şi vândute ca décor/inamici pentru super-eroi sau ca fundal pentru un… zombie-movie. Aceasta este explicaţia mea la insuccesul de box-office a lui “RED 2” însă nu înseamnă în mod obligatoriu că este unica sau că este singura corectă!

GROWN UPS (2010, USA, r: Dennis Dugan) – Blu-Ray

Grown Ups.jpgRecunosc sincer că această comedie uşurică face parte, în ceea ce mă priveşte, din categoria ‘plăcerilor vinovate’ fiindcă în destule situaţii din ea mă… sau îmi regăsesc membri ai familiei. Dar, ţinând cont de faptul că suntem în plină vară şi în perioada vacanţelor, consider că merită să mă auto-flagelez scriind câteva cuvinte despre acest film. Este povestea reunirii într-un mic orăşel de provincie a unui grup de prieteni din şcoala generală, acum trecuţi spre… a doua vârstă, cu diverse obligaţii pe cap (familiale, sociale, profesionale) şi care au ţinut pe parcursul anilor legătura unul cu altul doar sporadic. Succesul în viaţă a fiecăruia este măsurat şi evaluat pur personal, nu există vreun pole-position, altul decât cel generat de frustrările micii comunităţi în interiorul căreia se revăd, însă reunirea doar pentru un weekend în plen, cu căţel şi purcel (a se citi căţel şi soacră), generează un film la prima vedere doar amuzant iar la a doua distractiv şi nostalgic în acelaşi timp pentru că este plin de insight-uri emoţionale referitoare la bărbaţii între două vârste. Aici varietatea este asigurată de personajele interpretate absolut OK (se vede că se ştiu de mult, din spaţiul de Stand-Up Comedy) de Adam Sandler (ajuns unul dintre cei mai tari impresari de actori la Hollywood), Kevin James (un bonom care vrea să epateze dar, în realitate, este falit), Rob Schneider (un ipocrit pseudo-propovăduitor a tehnicilor de îngrijire fizică naturiste), Chris Rock (casnică pasionată de show-uri culinare) şi David Spade (burlac afemeiat rămas la nivelul infantil a lipsei de asumare de obligaţii sociale). Familile le sunt pe măsură, de la neveste (Salma Hayek, partenera lui Sandler, faimoasa creatoare de modă, Maya Rudolph, cea pentru care Rock a devenit… casnică, Maria Bello, pasionată de tabloide şi care îşi alăptează încă la sân băieţelul de opt ani şi Joyce Van Patten, sora actorului Dick Van Patten pe care vi-l amintiţi din filmele lui Mel Brooks, la vremea premierei în vârstă de 76 de ani, ca amantă ce trezeşte instinctele animalice în Rob Schneider) la copii, precum răsfăţatii lui Sandler: “Nu mai daţi mesaje să o chemaţi pe bonă/Dar tu de ce dai mesaje toată ziua/Dau mesaje toată ziua să fac bani ca voi să puteţi da mesaje…” sau a-propos de ciocolata caldă “Asta nu e Godiva. Ce faci, încerci să mă omori?” sau bombele sexy, fetele lui Schneider, ce generează scene apropiate de cea cu ridicatul capotei a lui Megan Fox din primul “Transformers”. Un film de consum perfect pentru ‘grown-ups’, de altfel ca şi continuarea (“Grown Ups 2”) ce rulează acum pe ecrane cu echipa de producţie intactă (cu o singura absenţă: Rob Schneider) şi care are inteligenţa să nu fie un simplu copy-paste pe modelul “Hangover” ci marşează pe ideea luptei (la propriu) între generaţii grefate pe tema secundară a integrării indivizilor relocaţi din marele oraş în cătunul cu obiceiuri şi moduri de interacţiune comunitare specifice. Extra: mini-documentare (inclusiv cu distribuţia), scene cu gafe şi, exclusiv pe BRD, documentar despre Dugan, plus scene tăiate. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
26 Iulie 2013

DREDD (2012, UK/USA/India/Africa de Sud, r: Pete Travis) – Blu-Ray

Dredd.jpgUn alt film bazat pe un personaj celebru de comics, Judge Dredd, lansat de săptămânalul britanic “2000 AD” în… 1977 şi care, din ‘90, îşi are propria ‘casă’, revista “Judge Dredd: The Megazine”! Creat de legendarul John Wagner (“A History Of Violence” în ecranizarea lui Cronenberg vă spune ceva?), cel a cărui nume este probabil singurul pe care Vechea Lume îl poate pune să se dueleze peste Ocean cu cel a lui Stan Lee (pe Neil Gaiman nu îl includem aici) şi ilustrat de colaboratorul său fidel Carlos Ezquerra (au lucrat împreună inclusiv la “Strontium Dog”), Dredd este un personaj fără.. faţă, este un Darth Vader ‘bun’ într-o distopie în care ‘judecătorii’ analizează, judecă, dau sentinţe şi le execută. Revenind la film… deşi sună a blockbuster american, trebuie precizat din start că, spre deosebire de tratarea Pop-ish “Judge Dredd” din 1995 a lui Danny Cannon cu Sylvester Stallone şi Wesley Snipes, blamată la unison actualmente de toată lumea (aceeaşi care uită prea uşor că Batman-ii lui Tim Burton sau Joel Schumacher sunt completamente diferiţi de cei a lui Nolan ca şi… timpurile/publicul în/pentru care au fost produse – promit că voi reveni asupra subiectului) această versiune a lui “Dredd” nu este un produs hollywoodian, ci are în spate compania britanică DNA Films, cea care, prin intermediul lui Andrew Macdonald este responsabilă de finanţarea aventurilor insulare independente (dar de succes) precum filmele lui Danny Boyle (“28 Days Later”), Richard Curtis (“Love Actually”) sau Mark Romanek (“Never Let Me Go”) şi care i-a incredinţat supervizarea producţiei şi redactarea scenariului scriitorului Alex Garland (“The Beach”, “The Tesseract”). De ce această aparent puţin folositoare precizare? Pentru că “Dredd” nu este un film pentru toată lumea… sincer, nu prea are treabă cu cinematografele şi publicul de masă. Este un film hiperviolent şi brutal, în spiritul comics-urilor, cu actori adecvaţi rolurilor şi asteptărilor fanilor benzilor desenate (Karl Urban – Dredd, perfect în rol!, Lena Headey ca şefa găştii de traficanţi ai noului drog ce alterează percepţia asupra trecerii timpului, Olivia Thirlby, partenera accidentală a lui Dredd, o junioară mutantă cu abilităţi paranormale), filmat şi montat absolut OK de către Travis şi aici mă refer în primul rând la unghiurile care să valorizeze cadrele în versiunea 3D, un film care a avut însă ghinionul să se lanseze după “The Raid” (vezi Video Vault-ul din 9 mai) iar comparaţia inevitabilă între două producţii cu acţiunea plasată în acelaşi tip de spaţiu arhitectural interior… chiar dacă de facturi diferite, s-a înclinat finalmente comercial spre cel a lui Evans. Şi uite aşa Ma’ Headey şi Judge’ Urban au rămas blocaţi la start cu statutul de personaje de film-cult… ceea ce nu e puţin lucru! Cine reproşeaza lui “Dredd” că este lipsit de umor este însă, în ce mă priveşte personal, dus cu pluta sau nu are vreo legătură cu BD-ul… acesta există, dar este la fel de brutal ca şi contextul (tip “Commando”… doar că the next level! ‘Mi-ai promis că nu mă ucizi’/Arnie: ‘Te-am minţit’) – vezi simplul exemplu din scenele de intro în care Dredd, în ciuda limbajului extrem de corect politic foloseşte apelativul “hotshot” în negocierea cu un criminal pentru ca apoi să reitereze , “I said Hot Shot”, după ce respectivul infractor a încasat un proiectil inflamabil în freză… Hot! O producţie care, din punctul meu de vedere, merită mai multă atenţie şi, ca atare, mai multă încurajare, pentru a determina producătorii să creadă în viitorul unei francize şi să continue să investească. Nu a fost cazul căci nu suntem obişnuiţi să dăm ‘like’-uri la ce nu e trendy, cool sau, cel mai important, la ce… e mai greu de înţeles. Pentru pasionaţii de comics, SF şi cei cărora nu le e teamă de ‘the dark side of the law’, consider că “Dredd” (versiunea 3D) ar fi o reală valoare adăugată la colecţie. Extra: zero (doar ambele versiuni 2D şi 3D). Tehnic: impecabil.

CIRQUE DU SOLEIL: WORLDS AWAY (2012, USA, r: Andrew Adamson) – “Limited 3D Edition”/Blu-Ray

Cirque du Soleil Worlds Away.jpgDacă James Cameron nu a reuşit cu al său “Avatar” să vă convingă încă să vă upgradaţi home-cinema-ul la 3D şi dacă nici acest “Cirque du Soleil” produs de el şi bazat pe suma sa proprie de inovaţii tehnologice cu care a bulversat cinematografia convenţională nu o va face… nu mai aveţi decât o cale: să începeţi să reconsideraţi calităţile gramofonului şi pe cele ale televizorului portabil alb-negru “Sport” pe care l-aţi depozitat în debara exact acum 22 de ani şi jumătate. Mai mult, chiar dacă v-aţi numărat printre spectatorii lui “Saltimbanco” de anul trecut sau aveţi bilete la Romexpo la “Alegria” în septembrie, dar visaţi să vedeţi show-urile din Las Vegas a Circului Soarelui, lăsaţi-vă păgubaşi căci pe “Sport” vor fi la fel de spectaculoase ca şi un clip din anii ’70 cu Olimpia Panciu în duet cu Marius Ţeicu. Pentru ceilalţi însă… povestea se schimbă: pot afirma că acest BRD este cel mai important ambasador de până acum al 3D-ului pentru toate vârstele, atât ca tehnologie cât şi ca entertainment, acoperind esenţial şapte spectacole (“Ka”, “Love”, “Criss Angel Believe”, “O”, “Mystere”, “Viva Elvis” şi “Zumanity”) din Vegas şi N.Y. a trupei, filmate fiecare în locaţia pentru care au fost proiectate (MGM Grand, Mirage, Bellagio, Treasure Island, New York City Hall) şi asamblate sub îndrumarea lui Andrew Adamson, regizor ce ştie să stimuleze fantezia spectatorului, lucru dovedit cu “Cronicile din Narnia” şi “Shrek”. A must-see real fantasy! Nu are sens să spun mai multe… Extra: versiunea 2D pe disc separat, Making Of, documentar “A Day in the Life with Erica Linz” (Linz interpretând rolul feminin principal, cel al personajului în jurul căreia se coagulează toată povestea). Tehnic: impecabil.

COP LAND (1997, USA, r: James Mangold) – Blu-Ray

Cop Land.jpgÎncercând să îmi explic opţiunea producătorilor pentru James Mangold ca regizor a noului “Wolverine”, am început (la pas) să trec din nou în revistă filmografia acestuia şi am realizat că este un cineast cu o apetenţă deosebită pentru scenariile care plasează naraţiunea în comunităţi… speciale, de nişă, care permit studierea pe îndelete a comportamentului membrilor săi atât în raport cu acea comunitate cât şi cu lumea exterioară, cu… ceilalţi: “Girl, Interrupted” (bolnavii pshici închişi într-un ospiciu), “Identity” (grup de necunoscuţi izolaţi în timpul unei furtuni într-un motel din deşert), “Walk the Line” (branşa muzicienilor din era Sun Records). La fel se întâmplă cu “Wolverine” (dar despre asta, în curând) şi la fel s-a întâmplat şi cu “Cop Land”, o dramă formidabilă plasată într-o mică comunitate din New Jersey, plasată de cealaltă parte a podului George Washington, opus faţă de gigantica aglomerare urbană newyorkeză, şi populată dominant de familii de poliţişti ce îşi desfăşoară activitatea profesională în Big Apple. Orăşelul de o mie şi ceva de locuitori Garrison (numele de ‘garnizoană’ nu este, evident, ales întâmplător) este însă clădit de apărătorii legii prin compromisurile făcute cotidian cu adepţii ‘ne-legii’, a mafiei, dar nimeni din comunitate nu are vreo problemă preferând iluzia şi confortul unei false morale mic-burgheze de suburbie. Mai mult, unii se consideră îndreptăţiţi să dea lecţii sau să predice argumentat valoarea principiilor justificative construite post-factum. Şi cum comunitatea însăşi are nevoie de lege, aceasta e întrupată ca imagine a propriei sale ‘solidităţi’ şi ‘consistenţe’ printr-un şerif burtos între două vârste, surd de-o ureche (un Sylvester Stallone absolut remarcabil!), frustrat, satisit, nepăsător şi delăsător datorită celor două drame personale pe care le trăieşte: prima de natură sentimentală – fata visurilor sale, pe care, cu ani în urmă, o salvase de la înec şi cu care se intersectează de atunci zilnic, este căsătorită cu un altul şi a doua, profesională – din tinereţe aspiră să devină coleg cu cei a căror linişte le-o asigură în oraş, să fie acceptat şi el ca poliţist în N.Y., însă cererile îi sunt respinse cu regularitate de peste un deceniu. Un şir de incidenţe consumate aleator într-o perioadă scurtă de timp ajunge însă să genereze mişcări perturbatorii simultane (deşi de factură şi amplitudini diferite) la nivelul tuturor celor patru componente a bulls-eye-ului construit de Mangold: punctul central (şeriful) – primul cerc (comunitatea/poliţiştii corupţi cu familiile lor) – cercul concentric intermediar (angajatorul/poliţia newyorkeză) – cercul cel mai larg şi mai îndepărtat (autorităţile publice/mass-media/publicul larg). Prin combinarea variilor efecte generate de înscenarea morţii nepotului unuia dintre poliţiştii pătaţi şi totodată unul dintre liderii din Garrison, intervenţia Internal Affairs (echipa lui Robert De Niro), ieşirea la suprafaţă a triunghiurilor sexuale între cei care sunt simultan vecini-colegi de serviciu-complici în fărădelegi, etc, se amplifică treptat într-un crescendo cu final hiper-violent dar fără un happy-end clar pentru niciunul dintre protagonişti. Conştient unde rezidă valoarea scenariului, Mangold a filmat contextul fără emfază, rece şi minimalist, punând accentul pe actori care, aproape fără excepţie, îşi fac datoria impecabil, atât cei din roluri principale (Stallone, Harvey Keitel şi Ray Liotta) cât şi cei cu partituri de mai mică întindere dar esenţiale: Annabella Sciorra (Angie din “Jungle Fever” a lui Spike Lee), Robert Patrick (“Terminator 2”, “Gangster Squad”), Michael Rapaport

(“The 6thDay”), Cathy Moriarty (nominalizată la Oscar pentru “Raging Bull”), Noah Emmerich (“Super 8”), Janeane Garofalo (serialul “The West Wing”), Peter Berg (“Smokin’ Aces”) şi… Debbie Harry de la trupa de Post-Punk Blondie (ce a avut un rol şi în filmul de debut a lui Mangold, “Heavy”). Ca şi în westernurile clasice, nu aspectul cactuşilor sau numărul de vite contează ci modul în care indivizii se raportează la comunitate şi la lege şi, din acest punct de vedere, incontestabil, “Cop Land” rămâne unul dintre cele mai bune westernuri urbane realizate după anii ‘90. Extra: scene tăiate, Making Of, comentariul audio a lui Mangold. Tehnic: foarte bun.

THE PERKS OF BEING A WALLFLOWER (2012, USA, r: Stephen Chbosky) – DVD

The Perks.jpgRareori s-a întâmplat în istoria cinematografului (mai ales, a celui american) ca un scriitor să îşi adapteze propria carte şi să fie investit cu încrederea de a şi regiza transpunerea pe peliculă. Iar rezultatul final să fie unul de bună calitate. “The Perks…” este una dintre aceste excepţii fericite, best-seller-ul (publicat în 1999 la editura… MTV) ce spune povestea unui copil cu tare psihologice aflat în pragul trecerii în adolescenţă beneficiind de o realizare cinematografică ce îi conservaă întru totul complexitatea emoţională. Este un film extrem de sensibil, clar derivat dintr-o sumă de experienţe personale din copilărie a lui Stephen Chbosky, şi, ca atare, foarte puţin entertaining. Şi dificil de înţeles pentru un spectator adult în condiţiile în care nu s-a confruntat cu acel tip de probleme specifice. Pentru cei nefamiliarizaţi cu jargonul, “wallflower” este eticheta pusă unei persoane asociale care se fereşte de comunicarea socială şi evită întâlnirile de grup, din varii posibile motive, de la timiditatea excesivă şi teamă la o sumă întreagă de fobii. Cu siguranţă însă că majoritatea adolescenţilor vor empatiza cu cei trei protagonişti, mai ales că sunt aleşi inspirat şi interpretarea lor este excelentă: Logan Lerman (franciza “Percy Jackson”, bazată pe cărţile lui Rick Riordan) în rolul principal, cel a lui Charlie, băiatul de 15 ani, boboc la început de liceu, care îşi găseşte atât protectoratul cât şi prima dragoste în relaţia cu doi fraţi vitregi ceva mai mari ca vârstăă, Patrick (Ezra Miller - “We Need To Talk About Kevin”) şi Sam (Emma Watson în primul său rol important post-“Harry Potter”). Soundtrack-ul Post-Punk este remarcabil, în afara arhicunoscutei “Heroes” a lui David Bowie (definitorie pentru film în scena traversării tunelului cu maşina şi amintind de “… King of the World” din “Titanic”) mai fiind prezente piese cântate de The Smiths, New Order, Morrissey, Joey Ramone, XTC, Sonic Youth, Cocteau Twins, Throwing Muses şi… Susan Sarandon (“Toucha Toucha Touch Me” din originalul “Rocky Horror Picture Show”). Concluzie: fără a fi pe gustul meu, mă înclin în faţa calităţii unui produs. Ca atare, trebuie să îl încercaţi direct să vedeţi dacă se mulează pe structura voastră sau nu. Extra: comentariu audio cu autorul şi actorii, scene tăiate cu comentariul lui Chbosky, mini-documentarul “Best Summer Ever”. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
19 Iulie 2013

 




PASSION (2012, Franta/Germania, r: Brian De Palma) – Blu-Ray

passionCea mai recentă realizare a lui Brian De Palma este un remake după ultimul film regizat de Alain Corneau care a avut premiera cu doar câteva zile înainte de moartea de cancer a francezului în august 2010, "Crime d’amour", cu Kristin Scott-Thomas şi Ludivine Sagnier în rolurile principale. Refacerea în termen foarte scurt a unui film nu poate indica decât faptul că cineastul american (care semnează şi scenariul), crucificat de concetăţeni (mai ales omnipotenţii din showbiz) pentru ‘non-patrioticul’ "Redacted" din 2007 (lansat în State în doar 15 cinematografe!) şi auto-exilat pe platourile din Germania, a plecat de la o idee la care a ţinut enorm şi a ajuns la o realizare de care, personal, este şi acum foarte mândru (lucru vizibil în fragmentele de interviu din Making Of-ul ediţiei franceze a BRD). Sunt două lucruri pe care le vom aborda separat. Dar, mai întâi, pe scurt, povestea (ce are puţine personaje): două femei din topul ierarhic a unei super-agenţii de publicitate berlineze ajung să se urască şi să se faulteze în modul cel mai violent din raţiuni profesionale, social-mondene şi sexuale. Distribuţia este construită în jurul a trei actori ce de-abia terminaseră împreună filmările la "Sherlock Holmes: A Game of Shadows", deci au fost probabil achiziţionaţi la pachet, Rachel McAdams ("Midnight In Paris", "Wedding Crashers"), Noomi Rapace (trilogia "Millennium", "Prometheus") şi Paul Anderson ("The Sweeney", "Piggy"), la care Brian De Palma a mai adăugat-o pe est-germana Karoline Herfurth ("The Reader", "Perfume: The Story of a Murderer"). Un duel McAdams-Rapace într-un mediu care îşi extrage profitul din manipulare şi din imagine ("Eşti şocată că mi-am apropriat ideea ta. Sincer, mă aştept să faci acelaşi lucru în locul meu… Nu e vorba de trădare. Este business. Şi suntem în aceeaşi echipă. Tu ai talent şi eu am profitat la maximum de pe urma lui. Deci, mulţumesc.") şi în pielea a două individualităţi obsedate de cele două cuvinte inclusiv în viaţa personală sunt puse în scenă fabulos vizual de către autorul clasicelor "Scarface" şi "Untouchables". Prezenţa în fiecare cadru a celor două protagoniste în evoluţia conflictului este construită cu o minuţiozitate feroce de la vestimentaţie, accesorii şi cosmetică (Yohji Yamamoto, Hugo Boss, Zadig & Voltaire, Dior) şi scenografia ce defineşte mediul tipic narcisismului multinaţionalelor specializate în "vândut vrăjeală" (Bang & Olufsen, Mont Blanc, etc) la modul de filtrare a luminii şi unghiurile de încadrare care arată imensul talent, încă nealterat, a lui Brian De Palma(ajutat şi de ochiul antrenat a favoritului lui Pedro Almodovar, operatorul Jose Luis Alcaine). Am lăsat la urmă năucitorul punct slab a proiectului, repet, unul absolut personal, a cineastului: scenariul! După prima jumătate de oră de introducere în atmosferă şi definire a premiselor de construcţie a suspansului, spectatorul începe să aibă acuta senzaţie că De Palma a avut ceva foarte interesant de spus dar, din dorinţa de a fi cât mai vehement şi agresiv în comunicare, complică lucrurile şi duce filmul spre o adunătură aberant de aglomerată de scene susţinute de replici de desen animat şi spre un final halucinant de… pueril! A căror potenţiale semnificaţii din subtext (generate prin lucruri dragi regizorului precum jocul vis/realitate, imaginea în imagine) nu te lasă meditativ ci (la propriu) tâmpit! Credeţi-mă, sunt de foarte mulţi ani un fan înrăit Brian De Palma şi am revăzut de vreo 5-6 ori ultima parte a acestui film dar tot la capitolul tragi-comedie (nu exemplific din raţiuni de spoilere) îl încadrez şi nu la cel de thriller erotic (ex. intenţia de conotaţie sexuală dată relaţiei între Christine şi Isabelle este completamente ratată). Concluzie: Nu este o capodoperă aşa cum nici "Eyes Wide Shut" a lui Kubrick nu a fost, însă se vede ochiul şi mâna unui maestru cineast. Păcat, mare păcat, că olarul genial a supraestimat calitatea lutului din care face ulciorul. De văzut de publicitarii români (care se vor recunoaşte în el), de fanii lui De Palma şi de amatorii de pelicule din categoria ‘ce ar fi putut să fie şi… nu e’. Extra: Making Of (ediţia franceză, căci în UK şi US nu a apărut). Tehnic: impecabil (cu excepţia subtitlurilor (exclusiv în franceză).

FEMME FATALE (2002, Franta, r: Brian De Palma) – DVD

femme fatalePrimul film din seria ce reflectă obsesia cineastului pentru capacitatea de manipulare a sexului frumos realizată pe parcursul unui întreg deceniu şi, cu certitudine, cel mai reuşit. Ca şi în cazul "Passion", scenariul lui Brian De Palma este atât de dens, întortocheat şi plin de surprize şi de întorsături de situaţii încât este… neverosimil. Spre deosebire însă de cel dintâi, acest aspect este irelevant întrucât aici realismul, pur şi simplu, nu îşi are locul, toată construcţia narativă fiind destinată a favoriza simbolismul (filmul este presărat de indicii, multe dintre ele uşor de ignorat la o primă vizionare). Povestea este un simplu suport pentru înlănţuirea măiastră şi sofisticată de vizualuri (autorul lui "Dressed to Kill" şi "Body Double" foloseşte întreg arsenalul care l-a consacrat ca maestru a genului Thriller, de la split-screen la slow-motion) pentru care De Palma îl are ca ajutor pe Thierry Arbogast, directorul de imagine a lui Luc Besson şi multiplu premiat cu Cesar. Iar utilizarea minimală a cuvintelor în favoarea imaginilor este compensată sonor de muzica inspirată şi discretă a versatilului Ryuichi Sakamoto ("The Last Emperor", "High Heels") ce mai colaborase cu regizorul la "Snake Eyes" (1998). Despre ce este (totuşi) vorba în "Femme Fatale"? La o vizionare de gală a filmului "Est-Ouest" de la Palais du Cinema din cadrul Festivalului de la Cannes (Gilles Jacob are un cameo), regizorul acestuia, Regis Wargnier, calcă pe covorul roşu însoţit de un fotomodel superb, Veronica (daneza Rie Rasmussen… "Angel-A" lui Besson) îmbrăcată la propriu în… diamante. Acestea sunt sustrase în urma unei memorabile scene erotice în toaleta femeilor de Laure (Rebecca Romijn) cu ajutorul unor complici pe care îi trădează şi care dispare cu acestea sub o falsă identitate peste Ocean; este forţată însă să revină în Franţa după şapte ani (în poziţia de soţie a unui înalt demnitar) şi fotografiile făcute publice de un paparazzo (Antonio Banderas) o aruncă într-o confruntare brutală cu coşmarurile trecutului său maculat. A da mai multe detalii decât atât ar însemna să diminuez din interesul pentru vizionarea acestui rasat thriller erotic. Uma Thurman ar fi trebuit să joace în rolul lui Laure dar, din fericire pentru noi, spectatorii, s-a retras când a rămas însărcinată, cedându-i locul lui Romijn (seria "X-Men", S1m0ne") care se achită de sarcină cu brio reuşind să creeze un personaj cu o senzualitate într-adevar demnă de o "femme fatale". Iar Banderas a fost convins să accepte un rol secundar de către soţia sa, Melanie Griffith, ca semn de recunoştinţă pentru De Palma (ce a ajutat-o enorm în carieră prin rolurile oferite în "Body Double" şi "The Bonfire of the Vanities"), dar a făcut-o doar cu condiţia ca, pe parcursul filmărilor, cineastul să accepte să îi împărtăşească din secretele profesiei de… regizor. În distribuţie mai apar Peter Coyote ("Bitter Moon"), Eriq Ebouaney ("Kingdom of Heaven") şi Gregg Henry ("Raising Cain", al aceluiaşi De Palma). Recomandare: de avut în colecţie pentru că merită mai mult de o singură vizionare. Extra: Making Of, interviuri cu Rebecca Romijn şi cu Antonio Banderas. Tehnic: foarte bun.

THE BLACK DAHLIA (2006, Germania/USA/Franta, r: Brian De Palma) – DVD

the black dahlia1947. Un triunghi amoros între doi politişti prieteni şi parteneri, foşti boxeri, Dwight (Josh Hartnett) şi Lee (Aaron Eckhart) şi prietena celui din urmă, Kay Lake (Scarlett Johansson). O crimă a cărei victimă este actriţa aspirantă Elizabeth Short (Mia Kirshner), colega lui Sheryl (Rose McGowan), devine o obsesie pentru Lee şi un prilej pentru Dwight de a cunoaşte o ‘femme fatale’ imorală, cu gusturi sexuale perverse, Madeleine (Hillary Swank), fata unui mogul imobiliar (John Kavanagh) şi a unei cântăreţe ratate (Fiona Shaw). Pe măsură ce ancheta avansează, se relevă că fiecare are secrete întunecate de protejat. În atmosfera unei Cetăţi a Îngerilor în care fiecare este obişnuit cu instrumentul speculei, pusă în cadru formidabil de veteranul Dante Ferretti (premiat cu Oscar pentru "The Aviator", "Sweeney Todd" şi "Hugo"), portretul fiecărui personaj, indiferent de importanţă, se construieşte cu migală ca rezultat a contextului social sau profesional în care evoluează. Asta a fost marea provocare la care trebuia să răspundă cei implicaţi… Preliminar însă, trebuie să fac nişte precizări. Pentru a-şi pune în operă ideile, în funcţie de mediul în care se consumă o poveste sau alta, Brian De Palma îşi alege cu mare grijă directorii de imagine: la "Passion" (glam-ul metalic a mediului corporatist teuton) a lucrat cu Alcaine a lui Almodovar, la "Femme Fatale" (chic-ul Croazetei şi al Parisului la început de nou mileniu) cu Arbogast a lui Besson şi la "The Black Dahlia" (Los Angeles-ul anilor postbelici) a optat inspirat pentru reluarea colaborării cu Vilmos Zsigmond ("Vânătorul de cerbi", "Întâlnire de gradul III"), cel cu care a lucrat constant de-a lungul timpului ("Obsession" – 1976, "Blow Out" – 1981, "The Bonfire of the Vanities" – 1990). Acesta este singurul din cele trei filme trecute în revistă aici a cărui scenariu nu poartă semnatura lui De Palma ci a lui Josh Friedman ("War of the Words") care a adaptat cartea lui James Ellroy, cel poreclit "Demon dog of American crime fiction" şi autorul cadrilogiei ‘L.A. Quartet’ ("The Black Dahlia", "The Big Nowhere", "L.A. Confidential" şi "White Jazz"), pentru a fi transpusă pe ecran în alb/negru de… David Fincher. Care a abandonat proiectul datorită unor diferende creative cu producătorii ce cumpăraseră drepturile asupra cărţii încă din 1986! Am ţinut să subliniez că a fost nevoie de două decenii până ca filmul să fie gata întrucât ‘naşterea’ acestuia a fost complicată în toate privinţele şi aproape nimeni din cei luaţi în calcul în fazele preliminare nu au ajuns să se vadă pe afiş: pentru rolul lui Madeleine au fost luate în considerare Kate Beckinsdale, Fairuza Balk şi Eva Green (ultima, preferata lui De Palma, a declinat întrucât nu dorea să îşi contureze o imagine de "femme fatale"), pentru Elizabeth Short a fost propusă fără succes Maggie Gyllenhaal iar pentru Kay Lake cântăreaţa Gwen Stefani, Mark Isham l-a înlocuit pe James Horner ca şi compozitor, Mark Wahlberg (prima opţiune a lui De Palma) a cochetat aproape doi ani cu rolul lui Lee Blanchard dar, în final, a optat pentru "The Departed" a lui Scorsese, rolul lui Amy Irving a fost tăiat din scenariu încă înainte de începerea filmărilor, etc, etc. Şi, în final, cel mai important aspect: versiunea originală a filmului (Director’s Cut-ul lui Brian De Palma) dura peste trei ore şi a fost ridicată în slăvi de însuşi James Ellroy după vizionare însă ea nu a fost făcută niciodată publică întrucât producătorii au decis să o reducă la una de sub două ore… de ce toate aceste informaţii? Pentru că, reîntorcându-ne la plot-ul interesant şi consideraţiunile de la început, trebuie să continuăm prin a spune că filmul se derulează într-un ritm foarte lent dând senzaţia că este greoi, iar spectatorul are, prin eliminarea fragmentară a unor scene, senzaţia unei evoluţii sincopate în care motivaţia unor personaje este insuficient sau deloc explicată. Ca atare, personalitatea lor rămâne definită schematic şi induce publicului lipsa de ataşare emoţionala de unul sau altul dintre acestea. Deşi prezenta în faza de pre-producţie toate premisele să fie o reuşită, în această versiune, "The Black Dahlia" este un film ratat. Să păstrăm speranţe că, la un moment dat, va ieşi la suprafaţă o copie integrală a filmului, aşa cum a fost gândit şi realizat de Brian De Palma. Extra: documentare. Tehnic: absolut OK.

TRAINSPOTTING (1996, UK, r: Danny Boyle) - "Ultimate Collector’s Edition"/Blu-Ray

trainspottingAdaptarea lui Boyle a cărţii scoţianului Irvine Welsh (un mare fan a lui Iggy Pop) este incontestabil una dintre cele mai importante pelicule realizate în anii ’90, conservându-şi intactă forţa de impact indiferent de numărul de vizionări sau timpul care s-a scurs de la premiera acesteia. Nu vom insista aşadar pe povestea în care personajul principal este heroina şi modul în care aceasta afectează viaţa unui grup de tineri debusolaţi din mediul sărac a Edinburgh-ului ci pe modul neaşteptat pentru protagonişti (până la acel moment cu o reputaţie şi notorietate solidă dar limitată la mediul indie britanic) în care "Trainspotting" le-a ridicat carierele până în stratosferă. "Choose life. Choose a job… Choose your future". Danny Boyle a relansat moda filmelor cu zombie ("28 Days Later"), a luat Oscarul pentru "Slumdog Millionaire" şi a fost responsabilul de ceremonia de deschidere a Olimpiadei de la Londra… no further comment! Scenaristul John Hodge i-a rămas credincios lui Boyle ("Trance", "Porno") dar a fost asociat în ultimii ani şi cu alte proiecte britanice de succes ("The Sweeney" sau "The Dark Is Rising" după Fantasy-ul lui Susan Cooper), designerul Kave Quinn, autoarea memorabilei scenografii, lucrează actualmente la filmul biografic "Diana" a lui Oliver Hirschbiegel ("Downfall") cu Naomi Watts în rolul regretatei Lady Di iar producătorul Andrew Macdonald, alt fidel a lui Boyle, continuă să penduleze între succese internaţionale de critică ("The Last King of Scotland") şi proiecte cu potenţial de blockbuster ("Dredd"). Adevăraţii beneficiari de pe urma succesului pe deplin meritat a lui "Trainspotting" au fost însă actorii, ajunşi majoritatea pe listele agenţilor de la Hollywood: Ewan McGregor ("Star Wars", "Angels & Demons" după Dan Brown, "Moulin Rouge!" a lui Baz Luhrmann, "Black Hawk Down" a lui Ridley Scott şi "Big Fish" a lui Tim Burton), fostul soţ a Angelinei Jolie Jonny Lee Miller ("Dark Shadows" a lui Burton, "Byzantium" - Neil Jordan şi serialele "Dexter" şi "Elementary"), Robert Carlyle ("The Full Monty", "Eragon" după cartea lui Christopher Paolini, bad-guy-ul Renard în James Bond-ul "The World Is Not Enough"), Kevin McKidd (serialele "Rome" şi "Grey’s Anatomy" dar şi "Percy Jackson" şi "Brave"), Ewen Bremner ("Snatch" – Guy Ritchie, "Pearl Harbour" – Michael Bay, "Jack the Giant Slayer" – Bryan Singer) şi Kelly Macdonald ("Brave", "Harry Potter", "Anna Karenina", "No Country For Old Men"). Ca atare, dacă nu aţi revăzut de ceva vreme filmul, este recomandabil să o faceţi şi din perspectiva prospeţimii unei echipe care a realizat o capodoperă cinematografică la vremea când nu îşi propuseseră cu tot dinadinsul să acceadă la stardom. Dar şi datorită bonus-urilor acestei ediţii care sunt remarcabile. Extra: comentariu audio, interviu de arhivă cu Irvine Welsh, scene tăiate comentate, documentare "Then and Now" legate de sunet şi imagine, testimoniale ale lui Boyle, McGregor, Bremner, Carlyle, Macdonald şi Hodge ("Memories of Trainspotting"), interviuri separate cu Boyle şi McGregor, filmări inedite de la petrecerea la Festivalul de la Cannes, etc. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
12 Iulie 2013


BULLHEAD a.k.a. RUNDSKOP (2011, Belgia/Olanda, r: Michael R. Roskam) – DVD

DBullheadupă nominalizarea la Oscar şi Globul de Aur a celor mai recente două filme în care are rolul principal ("Bullhead" şi "Rust and Bone") şi a câştigării premiului Cesar pentru ‘Cea mai bună speranţă masculină’, belgianul Mathias Schoenaerts, cel descoperit de Paul Verhoeven şi distribuit în 2006 în "Black Book" (vezi Declin d’Oeil – Nazi Home Cinema), are actualmente nu mai puţin de cinci filme în finalizare în care apare alături de nume grele precum Tom Hardy, James Gandolfini, Kate Winslet, Alan Rickman, Carey Mulligan, Kristin Scott Thomas, Clive Owen, James Caan sau Noomi Rapace. Unul dintre acestea, care va fi lansat anul viitor, "Animal Rescue", după un scenariu scris de însuşi Denis Lehane ("Shutter Island", "Mystic River", "Gone Baby Gone"), este regizat de Roskam care şi-a câştigat şi el cu "Bullhead" şansa de a evolua în carieră. Am început cu aceste informaţii pentru a susţine recomandarea mea de a vedea această dramă de o cruzime feroce şi nu prin violenţă (deşi contextul ar permite, fiind acela a mafiei cărnii de vită şi a traficului cu substanţe de accelerare a creşterii bazate pe hormoni) ci prin visceralitatea şi disconfortul pe care o transmite povestea personajului principal, un bărbat pe care societatea nu îl poate încadra decât la categoriile ‘monstru’ sau ‘ciudat agresiv’ dar care, în realitate, este o victimă a unei tare rezultate în urma unui incident deosebit de grav din copilărie. Mediul criminal în care evoluează nu este menit să facă din "Bullhead" un film de acţiune sau să genereze vreun suspans întrucât nu face decât să aducă un plus de dinamism, credibilitate şi (fapt rar!) realism în descrierea vieţii unui barbat emasculat şi care îşi atenuează frustrările şi furia interioară prin doparea în exces cu hormoni şi steroizi. Este un studiu comportamental profund ce vorbeşte despre traume dar şi despre integritate, despre tristeţe în acelaşi timp cu pasiunea, despre însingurare dar şi despre prietenie şi care face din "Bullhead" unul dintre cele mai bune (dar, în acelaşi timp, dificil de consumat) filme europene din ultimii ani şi din Schoenharts un star cu un imens talent dovedit la nivelul întregii planete. Şi care, în paranteză fie spus, a trebuit să pună pe el 27 de kilograme de muşchi pentru a corespunde imaginii personajului. De foarte mult timp, cerul niciodată senin a Belgiei nu a mai fost un fundal atât de adecvat pentru o naraţiune cinematografică cu implicaţii umane atât de complexe. Ca atare, un film cu siguranţă de văzut dar nu şi de colecţionat căci este greu de crezut că vă veţi dori să îl revedeţi cândva. Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun.

REVENGERS TRAGEDY (2002, UK, r: Alex Cox) – DVD

revengers tragedyEste filmul care mi-a atras atenţia serios asupra lui Christopher Eccleston pe care îl mai văzusem până atunci trecând prin cadru în "eXistenZ", "Gone in Sixty Seconds" sau "The Others". Şi asta datorită lui Alex Cox, unul dintre regizorii mei preferaţi, un spirit Rock prin originalitate şi abordările out-of-the-box. Aşa cum indică şi titlul avem de-a face cu o tragedie, jucată pentru întâia oară în… 1606 la Globe Theatre (în acelaşi an cu "Coriolanus" a lui William Shakespeare) şi avându-l ca autor (presupus) pe unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi din epoca Iacobină (alături de Ben Jonson), Thomas Midddleton, care urmăreşte parcursul personajului principal, Vindice (în film Vindici, jucat de Eccleston), în materializarea planurilor de răzbunare (pentru otrăvirea soţiei sale) împotriva conducătorului unei familii de viţă nobilă. Piesa a mai fost sursă de inspiraţie pentru un film, nereuşitul "Noroit" (1976) cu Geraldine Chaplin, în care regizorul Jacques Rivette inversează… sexul protagoniştilor şi care e vorbit parte în franceză, parte în engleză. Acest ultim detaliu este important pentru că limbajul arhaic, aşa cum a fost scris cu 400 de ani în urmă, este esenţial pentru contrastul pe care Alex Cox îl livrează mutând acţiunea dintr-o epocă apusă într-un Liverpool post-apocaliptic, caracterizat de decadenţă, inechitate şi imoralitate, de mizerie economică extremă şi de un mix politico-social de dictatură şi anarhie. Încă de la monologul de început, în care Vindici îşi prezintă intenţia de răzbunare descriind evenimentele trecute dar şi planurile de viitor, acest adevărat film Punk şochează prin violenţa vizuală (susţinută excelent de soundtrack-ul obsedant şi pătrunzător compus de trupa de Indie-Punk Chumbawamba, disponibil şi pe CD). Dincolo de aceasta însă, performanţa lui Alex Cox este remarcabilă la nivel de fond prin modul în care reuşeşte să construiască o poveste modernă care se referă nu numai la răzbunare şi justiţie, la adulter şi moralitate ci şi la putere şi justiţie. Vindici nu vrea doar să se răzbune pe Duce (Derek Jacobi) înfiltrându-se în anturajul familiei sale (Lussurioso, cel mai mare dintre cei cinci băieţi ai săi, este interpretat de Eddie Izzard) ci îşi propune să îl facă să dispară şi pentru că îl consideră nepotrivit pentru rolul de lider a comunităţii. "Revengers Tragedy" poate fi văzut şi ca un atac subversiv şi pervers la eşafodajul alcătuit din suma ‘principiilor’ ce definesc cinic de secole guvernarea politică (misoginismul, corupţia, controlul asupra comunicării cu guvernaţii/mass-mediei, interesele economice subterane). Este un film greu de digerat dar, în opinia mea, nu mai puţin memorabil. Extra: Making Of, documentar de la repetiţii. Tehnic: foarte bun.

ACROSS THE UNIVERSE (2007, USA/UK, r: Julie Taymor) – Blu-Ray

across the universe1967-1969, ani extrem de bogaţi în evenimente. Apogeul intervenţiei Statelor Unite în Vietnam generase un puternic curent anti-război în America adunând de aceeaşi parte a baricadei deopotriva idealişti visători, bărbaţi speriaţi de perspectiva de a fi încorporaţi şi trimişi pe front, propagandişti ad-hoc anti-imperialism, ideologi ai non-violenţei, militanţi de stânga convinşi încă din anii ’50 că soluţia reală pentru societate este comunismul şi mulţi tineri pentru care, pur şi simplu, era… cool să te declari pacifist. "Make Love, Not War". Pe acest fond s-au consumat… Summer of Love, cultul pentru LSD, Flower-Power, marşul spre Pentagon din ’67, influenţa uriaşă a lui Timothy Leary şi Ken Kesey pe seminţele deja sădite de Generaţia Beat în anii ‘50, revolta din Detroit soldată cu mii de morţi, răniţi şi arestaţi, notorietatea multicolorului cartier Haight Ashbury din San Francisco, apariţia cărţii "The Electric Kool-Aid Acid Test" a lui Tom Wolfe în 1968, festivalurile de la Woodstock şi Altamont din anul următor şi, în mod aproape cert, cea mai valoroasă muzică creată în cultura Pop-Rock a secolului XX. Despre aceşti doi ani şi despre absolut toate evenimentele, simbolurile şi actele sau produsele sociale şi culturale amintite mai sus, este vorba în excepţionalul film a polivalentei artiste Julie Taymor. Am scris ‘artist’ şi nu ‘cineast’ pentru că Taymor, deşi a regizat puţine filme, toate însă din categoria celor ‘de artă’ ("The Tempest" şi "Titus" după Shakespeare, oscarizatul "Frida" şi mediu-metrajele de televiziune "Fool’s Fire" după E. A. Poe şi "Oedipus Rex" a lui Igor Stravinsky, cel din urmă premiat cu Emmy) a studiat (de la teatrul de păpuşi şi mimă la mitologie şi muzică clasică) şi lucrat pe aproape toate continentele punând în scenă piese de teatru, musical-uri şi opere, de la "Flautul fermecat" (cu Zubin Mehta la pupitru) în Florenţa la "The Lion King" pe Broadway. Revenind la "Across the Universe", trebuie subliniat în primul rând că prima şi cea mai importantă calitate a sa este originalitatea, povestea de dragoste dintre Jude, un proletar neşlefuit dar talentat din Liverpool (Jim Sturgess – "Cloud Atlas") şi Lucy, o tânără americancă de familie bună (Evan Rachel Wood – "The Ides of March") a cărui logodnic murise în Vietnam şi al cărui frate (Joe Anderson – "The Grey"), student răsfăţat la Princeton, urmează să fie la rândul său încorporat, fiind creată ca un puzzle a cărui piese sunt textele a peste 30 de cântece The BEATLES! Care sunt interpretate în film chiar de protagonişti, inclusiv cei din rolurile secundare sau cameo-uri, fie ei actori (T.V. Carpio – "Limitless", Eddie Izzard – "Valkyrie", Salma Hayek – "Savages") sau muzicieni (Dana Fuchs, Joe Cocker, Bono, Martin Luther McCoy). O a doua calitate o reprezintă incontestabil consistenţa surprinzătoare a scenariului (pentru unul construit pe texte de piese Pop) care, dincolo de love-story, reuşeşte să creeze o frescă impresionant de complexă a sfârşitului anilor ’60. Bogaţia de simboluri, trimiteri şi referinţe, de la cele clare (numele îndrăgostiţilor sunt din "Hey Jude" şi "Lucy in the Sky with Diamonds", personajele lui Fuchs şi Martin Luther sunt modelate în detaliu pe Janis Joplin şi pe Jimi Hendrix, concertul de pe acoperiş aminteşte de ultima apariţie publică a Beatles-ilor, cea de pe Apple Records) la cele mai puţin evidente la prima vizionare este atât de mare încât "Across the Universe" trebuie văzut de un număr mare de ori pentru a le detecta. Mă voi mulţumi să dau doar câteva exemple menite să vă stârnească interesul: în timpul unei revolte Lucy rămâne captivă într-o cabina telefonică - în "Yellow Submarine", în animaţia de pe "Eleanor Rigby" apare un bărbat prizonier într-o cabină telefonică; tema de carnaval ce îl anunţă pe Mr. Kite este preluată din soundtrack-ul filmului lui Taymor, "Titus"; pe interpretarea lui Jeff Beck a piesei "A Day in the Life", Jude, îmbrăcat ca Ringo Starr în "A Hard Day’s Night", citeşte un ziar făcând trimitere la versurile "I read the news today, oh boy"; replica din film "you’re either on the bus, or off the bus" este preluată din cartea lui Tom Wolfe amintită mai sus iar modul psihedelic în care este decorat ‘bus’-ul aminteşte deopotrivă de felul în care Ken Kesey colinda America împreună cu gaşca sa, Merry Pranksters, şi de cel utilizat de The Beatles în "Magical Mystery Tour". Şi exemplele ar putea continua încă în multe cuvinte. Mai bine vedeţi filmul, e splendid! Extra: comentariu audio, filmări de la repetiţii, mini-documentare. Tehnic: impecabil.

TOWER HEIST (2011, USA, r: Brett Ratner) – DVD

tower heistO agreabilă comedie de criză, dacă… reuşiţi să faceţi abstracţie de Eddie Murphy (care, în afara lui "Dreamgirls" şi dacă nu îl punem la socoteală pe măgarul din "Shrek", nu a realizat nimic notabil din 2000 încoace). Managerul unei clădiri de apartamente de lux (Ben Stiller – "Tropic Thunder", "Zoolander") încredinţează unuia dintre locatari (Alan Alda – "M*A*S*H", "The Aviator") banii de pensii a întreg colectivului pe care îl conduce pentru a-i administra. Abia când acesta e arestat de FBI pentru fraudă realizează că are de-a face cu un escroc şi, împreună cu câţiva foşti colegi, îşi propune să îl jefuiască pentru a recupera paguba. Brett Ratner (seria "Rush Hour", "X-Men: The Last Stand") nu este un geniu a cinematografiei ci doar un meseriaş cu fler în a livra produse de tip fast-food ce arată suficient de apetisant pentru a fi îngurgitate rapid şi în acest caz a mizat pe o combinaţie de ingrediente nesofisticate dar atractive la nivel de masă atât ca simbolistică (piscina decorată cu imaginea bancnotei de 100 de dolari din penthouse-ul din Trump Tower, maşina lui Steve McQueen) cât şi ca distribuţie (Stiller, Alda, Murphy, dar şi Matthew Broderick – "Ferris Bueller’s Day Off", Casey Affleck – "Ocean’s Eleven", Tea Leoni – "Jurassic Park 3", Judd Hirsch – "Independence Day", Gabourey Sidibe – "Precious", Michael Pena – "Gangster Squad"). Actorii îşi fac treaba bine cu o singură excepţie… Murphy în rolul pungaşului Slide, mentorul grupului de spărgători amatori, care îşi interpreteaza partitura atât de grotesc-caricatural încât, după câteva minute, reuşeşte să nu mai fie amuzant. Altfel, aşa cum spuneam la început, "Tower Heist" este o comedioară de văzut cu plăcere în concediu într-o seară caniculară. Extra: comentariu a regizorului, editorului şi scenariştilor, final alternativ, scene tăiate. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
5 Iulie 2013


BULLET TO THE HEAD (2012, USA, r: Water Hill) – Blu-Ray

BULLET TO THE HEADPrimul "Geriaction movie" solo a lui Sylvester Stallone după succesul proiectului All-Stars "The Expendables", bazat pe banda desenată "Du Plomb Dans La Tete" (Premiul Saint-Michel în 2004) a francezului Alexis ‘Matz’ Nolent. În paranteză fie spus, ecranizaări după alte două comics-uri ale lui Matz, "Cyclopes" şi "Le Tueur", sunt în faza de pre-producţie la Hollywood după ce au stârnit interesul a doi regizori din liga superioară: James Mangold ("Walk the Line", "Girl, Interrupted") şi David Fincher ("The Social Network", "Fight Club"). Revenind însă la "Bullet to the Head", trebuie subliniat că este primul film de cinema regizat de Walter Hill ("Southern Comfort", "Extreme Prejudice") după zece ani în care s-a dedicat westernurilor de televiziune ("Deadwood", "Broken Trail") şi s-a mulţumit să îşi vadă numele ca producător pe seria de filme în care Aliens au continuat să apară (de la "AVP" la "Prometheus"). Hill este o legendă a actionerelor anilor ’80 ce a lucrat cu majoritatea supervedetelor de gen, de la Arnold Schwarzenegger ("Red Heat") sau Mickey Rourke ("Johnny Handsome") la Bruce Willis ("The Last Man Standing") şi care a reuşit să imprime fiecărui produs vizual al său, indiferent de genul abordat (western, poliţist, SF, thriller, etc) o identitate în care recunoşti codul genetic al acestui cineast… Rock. Iar "Bullet to the Head" nu este o excepţie: regizorul nu vrea să se reinventeze de dragul publicului puber şi livrează un pur produs… optzecist, filmat şi montat pe ritmuri de Rock clasic, Blues şi Country, plasat în Sudul tradiţionalist (New Orleans/Louisiana) în care până şi băutura favorită a lui Jimmy Bobo (asasinul interpretat de Stallone) este un brand de Bourbon destinat doar cunoscătorilor cu experienţă (Bulleit, inventat de un avocat din Kentucky în 1830). Mai mult, filmul este un buddy-movie pe modelul "48 Hours", realizat de Hill cu exact trei decenii în urmă, cu Nick Nolte şi Eddie Murphy formând ineditul tandem poliţist-infractor. Căci povestea lui "BTTH" se centrează tot în jurul unei asocieri ‘nefireşti’ între un ucigaş profesionist alb sudist trecut de vârsta a doua (Sylvester Stallone) şi un tânăr poliţist asiatic din Nord (Sung Kang, din seria "Fast & Furious") animaţi de acelaşi scop (descoperirea unei reţele criminale) dar cu obiective diferite (Sly vrea să răzbune asasinarea partenerului său iar Kang să demaşte reţeaua şi să lămurească implicarea în reţea a propriului său… partener). Relaţia dintre cei doi, susţinută de un context în care îşi fac bine datoria mai ales Christian Slater (avocatul veros) şi Jason Momoa (mercenarul angajat ca asasin de mafia imobiliară), este cea care dă sarea şi piperul şi nu acţiunea în sine. Stallone îşi tachinează permanent asociatul pe teme rasiale cu porecle precum Oddjob, Kato sau Confucius iar acesta îi răspunde cu glume legate de… diferenţa de vârstă (utilizarea smartphone-ului versus… porumbeii călători). Clin d’oeil-urile la anii ‘80 sunt multiple, de la înfiriparea unei relaţii între fata lui Sly cu Kang ("Tango & Cash" din ’89 a lui Andrei Konchalovsky, un alt buddy-movie cu Stallone, în tandem cu Kurt Russell) şi lupta la bustul gol din spa cu Brian Van Holt (intro-ul de la "Red Heat" – 1988 a lui Hill, cu Schwarzenegger caftindu-l pe mongoloid în saună) la duelul de ‘vikingi’ din ultima parte (finalul din "Cobra" – 1986, tot cu Sly… lupta cu ciocanele). "BTTH" a fost un eşec major de box-office în primul rând datorită marketării eronate ("It’s Killer Vs. Killer") ce a sugerat o confruntare permanentă între Stallone şi Momoa (după cum scriam mai sus, nu asta e esenţial în film) pe direcţia "Assassins" (1995) a lui Richard Donner cu Stallone vs. Banderas şi în al doilea rând pentru că este într-adevăr mult prea old-fashioned pentru actualul public de multiplex. Pentru cinefilii veterani rămâne însă un produs de consum foarte agreabil şi usor de digerat. Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

THE LAST STAND (2013, USA, r: Kim Jee-Woon) – Blu-Ray

THE LAST STANDCu o carieră politică încheiată (pentru moment), în divorţ şi certuri cu clanul Kednnedy şi profitând de succesul "The Expendables", ex-Guvernatorul Californiei Arnold Schwarzenegger s-a decis să se reîntoarcă la Hollywood ca şi cap de afiş într-un western contemporan. Povestea filmului spusă… ca pe vremuri: un nelegiuit condamnat la moarte evadează de sub ochii federalilor şi, împreună cu banda sa, călăreşte în viteză spre libertatea oferită de Mexic; drumul său trece însă printr-un mic orăşel de frontieră pe care îşi propune să îl ardă din temelii dar planurile îi sunt dejucate de un bătrân şerif şi câţiva localnici care îi întâmpină cu armele învechite pe care le au prin hambare. Povestea spusă… în termeni contemporani: cel mai şmecher şi dur lord a drogurilor de la Pablo Escobar încoace se volatilizează de sub nasul FBI în acelaşi mod văzut şi în "The Losers" din 2010 (magnetul uriaş care ridică duba în aer), se urcă într-un Corvette ZR1 modificat să aibă 1000 de cai putere şi apasă pe acceleraţie pe o autostradă curăţată de blocadele poliţiei de către gaşca sa de mercenari; drumul său spre un pod militar construit special peste un canion spre Mexic îl duce printr-un orăşel de provincie unde şerif este Arnie care îi ‘rezolvă’ toată echipa prin diverse metode (împuşcare, înjunghiere, aruncare de pe acoperiş, strivire cu autobuzul, etc). Am simţit nevoia să recit ambele versiuni pentru că, spre deosebire de "Bullet to the Head" a lui Sly care este un produs 100% de modă veche, "The Last Stand" este unul 50% modern şi 50% tradiţional(ist) şi asta foarte matematic căci filmul este împărţit în două părţi distincte. Prima (în care Schwarzenegger apare destul de puţin) este foarte "Fast & Furious", caii (putere) fiind mult mai importanţi decât călăreţii: se pune un mult mai mare accent (inclusiv vizual) pe instrumentele evadării (terestre şi aeriene) şi pe dinamica acesteia decât pe personaje. Singurul care beneficiază de atenţie este unul… colectiv, mai exact FBI-ul, prezentat ca o adunatură formată (parţial) din retardaţi, incompetentă în gestiunea crizei, depăşită de situaţie, lipsită sau incapabilă de utilizarea tehnologiilor moderne şi simbolizată de personajul lui Forest Whitaker şi echipa sa. A doua, din momentul în care pericolul se apropie de Arnie (mai exact de pe la minutul 45), avem parte de participare consistentă umană - Luis Guzman şi Johnny Knoxville (haioşi ca ajutoare de serif), Peter Stormare imperial mai ales când conduce invazia asupra oraşului cu pistolul în holsterul de la sold – şi de acţiune ‘clasică’ de bună calitate combinată cu o doză rezonabilă de umor, inclusiv din categoria celui "geriatric". Per total, competiţia între echipa rurală condusă de un şerif aflat în ziua sa liberă şi a cărui preocupare majoră este de ce a întârziat fermierul să aducă laptele la cafenea cu cea a federalilor care întotdeauna iau decizii sau ajung la faţa locului prea târziu domină duelul între cei ‘buni’ din cătun şi cei ‘răi’ din bolizii super-tunaţi până în ultima parte a filmului când scenele de gherilă rurală ne readuc aminte de trecutele vremuri când acest gen de filme era în vogă. Realizarea îi aparţine debutantului la Hollywood, coreeanul Kim Jee-Woon, autorul excelentului western "The Good, the Bad, the Weird" şi a memorabilului thriller "I Saw the Devil", care a făcut, în mod evident, tot ceea ce a putut să îmbine într-o formă coerentă (mai ales în ceea ce priveşte dinamica) cele două componente de care scriam anterior. Dovadă însă că, nici în acest caz, publicul tânăr nu a fost foarte impresionat o constituie încasările din biletele de cinema, mai puţin dezastruoase decât în cazul "Bullet to the Head" dar, oricum, sub linia de plutire şi, mai ales, sub aşteptările producătorului Lorenzo di Bonaventura ("Transformers", "Salt") legate de un come-back în forţă a lui Arnie. Extra: Making Of, scene tăiate, două documentare. Tehnic: impecabil.

A GOOD DAY TO DIE HARD (2013, USA, r: John Moore) - DVD

A GOOD DAY TO DIE HARDCa şi în cazul "Rocky", "Rambo" şi "Terminator", pentru a putea continua, seria "Die Hard" trebuia să se re-inventeze pentru noile generaţii ce populează acum sălile de cinematograf din mall-uri şi cărora succesele francizelor din anii ’80 nu le mai trezesc cine ştie ce amintiri. Iar acest episod (numărul 5) a reuşit parţial (a fost sub precedentul din 2007), aducând încasări de peste 300 de milioane de dolari (bugetul a fost mai mic de o sută). Cu alte cuvinte, deşi are o vârstă venerabilă (25 de ani pe ecrane şi 58 în viaţa reală), John McClane/Bruce Willis încă se dovedeşte a fi profitabil. Şi asta datorită faptului că, spre deosebire de "Bullet to the Head" şi de "The Last Stand", "A Good Day to Die Hard" este un produs 100% modern, lepădându-se de orice imixtiune nostalgică în definirea personajelor şi firului narativ. Ca şi în cazul celorlalte două (Stallone are un partener iar Schwarzenegger câteva ajutoare), pentru dinamizarea acţiunii, ‘pensionarului’ Willis i se ataşează un tânăr (interpretat de Jai Courtney, oponentul lui Tom Cruise în "Jack Reacher"). Este vorba de fiul său, Jack McClane, devenit agent CIA ce operează la Moscova şi pe care Seniorul trebuie (fără voie) să îl ajute să descâlcească iţele unei afaceri politico-mafiote. În ceea ce mă priveşte, cu un avans considerabil faţă de "BTTH" şi de "TLS", "A Good Day to Die Hard" câştigă titlul de cel mai prost film de tip "Geriaction", un candidat serios pentru Zmeura de Aur din acest an şi care ar fi trebuit să aibă ca subtitlu "The Idiot’s Guide to Russia" (cel scris pe coperta ghidului de călătorie primit de Bruce înainte de decolare de la fata sa, aceeaşi Mary Elizabeth Winstead din "Die Hard 4.0"). Să încerc să justific prin câteva exemple (extrase din poveste) brutalul verdict de mai sus: un taximetrist rus prinde o cursă aeroport-centru cu un american uşor de jumulit (McClane) dar refuză să îi fie plătită cursa căci… pasagerul i-a dat voie să cânte, un miliardar rus de nivelul lui Abramovic şi care face afaceri cu uraniu îmbogăţit nu a auzit de tehnologia moderna şi ţine o sumă de informaţii confidenţiale într-un dosar… tipărit (evident, o singură copie) după care aleargă toţi ca bezmeticii, Ministrul Apărării din Rusia nu are (se pare) alte resurse la dispoziţie în subordine şi trebuie să apeleze la… mercenari ca să rezolve o problemă de stat, un rus hiper-bogat care stă în puşcărie de 5 ani aşteaptă să vină cei doi McClane din America pentru a evada şi a-şi pune în aplicare schemele machiavelice fiindcă, aparent, nu i-a trecut prin cap că ar putea avea… propria armată, etc, etc. Şi măslina din Martini: cum poţi să străbaţi cu maşina peste 700 de kilometri şi să ajungi aproape simultan cu un elicopter care a făcut aceeaşi cursă la Cernobîl, mai ales dacă pleci faţă de acesta cu câteva ore întârziere (timp în care îţi oblojeşti rănile şi faci rost de arme) din Moscova? Asta a-propos de scenariu… căci realizarea e la fel de înfiorătoare. Regia lui John Moore (responsabil de mediocrele "Behind Enemy Lines" şi "Max Payne") şi montajul pot fi calificate ca dezastruoase… nu înţelegi cum de Willis are telefonul mobil asupra lui după o cursă nebună pe denivelări în care aparatul se afla pe scaunul din dreapta a maşinii, cum se dezleagă seniorul sub privirile atente a patru mercenari înarmaţi când cuţitul este la fiul său, unde este muzica lui Marco Beltrami (care se aude ceva mai tare doar în momentele nepotrivite) şi exemplele pot continua. În aceste condiţii, degeaba are Bruce Willis câteva punch-line-uri OK căci simpatia pe care o ai pentru personajul creat în 1988 se duce naibii! Plus că mai sunt şi copy-paste-uri îndoielnice după filme anterioare care te fac să strâmbi din nas (ex. pe modelul "Bullet to the Head", Willis foloseşte diverse porecle pentru rusul pe care îl are în grijă, de la Nijinski şi Gepetto la… Oddjob). No comment. Concluzia e tristă: uriaşul succes financiar al acestui film faţă de cele cu Sly şi Arnie nu face decât să releve "calitatea" marii majorităţi a spectatorilor care merg în zilele noastre la cinematograf. Extra: scene tăiate. Tehnic: foarte bun.

SONG FOR MARION a.k.a. UNFINISHED SONG (2012, UK/Germania, r: Paul Andrew Williams) – Blu-Ray

SONG FOR MARIONÎntr-o suburbie britanică, un cor de pensionari ce cântă muzică… Pop şi Rock îşi propune să participe la o competiţie internaţională. Într-o casă din suburbie, un cuplu de bătrâni legaţi încă de o afecţiune puternică se confruntă cu o dramă ce anunţă apusul căsniciei. Genericul de intro se derulează pe piesa lui Charlie Rich, "The Most Beautiful Girl". Soţia (Vanessa Redgrave) are cancer în faza terminală iar soţul (Terence Stamp), dincolo de devotamentul cotidian faţă de consoartă, este un ursuz introvertit care a reuşit să şi-l îndepărteze în toţi aceşti ani până şi pe singurul fiu (Chrisopher Eccleston). Un film mult mai reuşit decât ar sugera-o cifrele de box-office sau puţinele nominalizări la premii (mai ales în condiţiile în care a avut premiera în acelaşi timp cu mult prea ridicatul în slăvi "Amour" a lui Michael Haneke) şi mult mai… luminos decât pare la lectura plot-ului. Şi a căror mari calităţi sunt generate de două elemente esenţiale: interpretarea imperială a lui Stamp (incontestabil, cel mai bun rol al său de la "The Limey" (1999) încoace, toţi ceilalţi, inclusiv Redgrave, rămânând doar personaje secundare) şi echilibrul găsit de tânărul cineast P. A. Williams (autorul interesantelor "London to Brighton" şi "Cherry Tree Lane"), nu numai regizor ci şi autor a scenariului, între accentele dramatice şi pigmenţii comici. Filmul este structurat în trei părţi, aproximativ egale ca durată: conturarea personajelor şi a mediului (inclusiv pasiunea Vanessei pentru participarea în corul condus de tânăra profesoară - Gemma Arterton - ca formă de descătuşare de ideea de boală), conştientizarea inevitabilităţii şi apoi acceptarea post-factum de către toţi a dispariţiei soţiei/mamei/colegei/vecinei şi, în final, revenirea la viaţă (familială şi socială) a soţului prin intermediul aceluiaşi cor pe care, în timpul vieţii consoartei, îl dispreţuia. Comicul (în mare parte involuntar) este cel responsabil de compensările pozitive emoţionale din evoluţia naraţiunii, memorabil, de exemplu, părându-mi-se miniconcertul susţinut în parc de bătrânei şi constând în… "Ace of Spades" (Motorhead), "Let’s Talk About Sex" (Salt-n-Pepa) şi "True Colors" (Cyndi Lauper). Asta da trupă de cover-uri! Dincolo de asta, avem de-a face cu un film extrem de serios ce vorbeşte despre familie şi (re)integrarea târzie în comunitate dar suficient de light încât să fie vizionat cu plăcere şi interes şi care nu îşi propune să fie nici "Amour" nici… "Sunetul muzicii". Extra: comentariu audio a regizorului/scenaristului şi producătorului, scene tăiate, interviuri. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
28 Iunie 2013


SOMEWHERE (2010, USA/Italia/Japonia/UK, r: Sofia Coppola) – DVD

somewhereLeul de Aur la Veneţia pentru fata lui Francis Ford (în afara multiplelor nominalizări la alte festivaluri). Povestea redescoperirii de sine a unui bărbat divorţat prin intermediul relaţiei afective cu fiica sa adolescentă (în ambele roluri excelează constant subevaluatul Stephen Dorff – "Cecil B. DeMented", "Blade", "Public Enemies" şi Elle Fanning – "Super 8", "The Curious Case of Benjamin Button") este una aparent accesibilă publicului larg prin simplitate (ranforsată şi de minimalismul utilizat de Sofia Coppola pentru a o ilustra prin cadre fixe şi foarte lungi). Spun aparent… pentru că Johnny Marco, personajul lui Dorff, este o supervedetă de la Hollywood care conduce un Ferrari, îşi duce copilul în tabără cu elicopterul, locuieşte la hotelul Chateau Marmont şi, deşi însingurat şi plictisit de viaţă, trăieşte din plin beneficiile oferite de stardom. Ca atare, evoluează într-un mediu închis şi protejat despre ale cărui dedesubturi noi, muritorii de rând, nu ştim decât detalii superficiale pe care le putem afla exclusiv prin intermediul tabloidelor americane gen "National Enquirer". În aceste condiţii este greu să apreciezi evoluţia comportamentului lui Johnny în lipsa definirii inteligibile (pentru mase) a contextului… şi asta e primă problemă a filmului, făcut parcă doar pentru insiderii din Cetatea Viselor. O a doua (şi cea mai mare) o constituie surpriza neplăcută oferită de scenariul lui Coppola care, probabil din dorinţa de a-şi conserva imaginea de cineast hiper-intelectual, îşi dă cu stângul în dreptul cu acest ‘studiu’ comportamental: un părinte care, încă din copilarie, îşi vede regulat fata (o duce săptămânal la patinaj, joacă împreună "Guitar Hero"), este în relaţii foarte bune cu mama acesteia, deci pe partea asta nimeni nu îi reproşează nimic, brusc, după doar două săptămâni în care este nevoit să găzduiască şi să aibă grijă de copil, ajunge la concluzia că este "un nimic" şi renunţă în mod incredibil la absolut totul. Aici se termină filmul… fără niciun răspuns la întrebările ‘de ce?’ şi ‘pentru ce?". Pentru mine, personal, în calitate de pasionat de cultura Pop, "Somewhere" rămâne însă un film de colecţie pentru unul din personajele sale principale: Hotelul Chateau Marmont, construit în 1929, una din fortăreţele ce protejează vedetele de fanii lor şi în care acestea pot să îşi trăiască în mod liber şi deschis o bucăţică de viaţă privată având garantată intimitatea. La Chateau Marmont a fost găsit mort în urma unei supradoze John Belushi, F. Scott Fitzgerald şi Hunter S. Thompson au scris la cărţile lor, de la Greta Garbo la Robert De Niro o întreagă pleiadă de actori şi-a găsit refugiul de-a lungul anilor, tot aici Annie Leibovitz face frecvent sesiuni foto şi petrec fără a fi deranjaţi de paparazzi Lindsay Lohan, Johnny Depp sau Winona Ryder. Am avut şansa ca, din raţiuni profesionale, să îmi petrec cu ani în urmă o săptămână la acest hotel şi credeţi-mă că legendele sunt… realitate: la un mic dejun m-am intersectat cu un Kevin Dillon neras şi îmbrăcat neglijent, solicitând la un moment dat o informaţie la recepţie am descoperit că în spatele meu aştepta răbdător pentru a-şi face check-in-ul Terence Stamp, la prânz pe terasă puteam să văd frecvent la mese figuri precum Quentin Tarantino sau Whoopi Goldberg şi, mai mult, într-o noapte, pe aceeaşi terasă, de această dată pustie, am făcut cunoştinţă şi am băut câteva sticle de vin cu Rhys Ifans. Iată singurul motiv real pentru care vă recomand să vedeţi "Somewhere": este o ferestruică deschisă prin care puteţi trage cu ochiul la cum trăiesc şi se comportă starurile când ştiu că sunt protejate de public. Extra: Making Of. Tehnic: acceptabil.

HEMINGWAY & GELLHORN (2012, USA, r: Philip Kaufman) – DVD

HEMINGWAY & GELLHORNO producţie HBO de televiziune nominalizată la numeroase premii ce narează viaţa Marthei Gellhorn, unul dintre simbolurile proeminente a jurnalismului secolului XX, dispărută dintre noi în 1998 la vârsta de 90 de ani, prin prisma relaţiei cu scriitorul laureat cu Premiul Nobel Ernest Hemingway. Personajul principal al filmului, foarte lung (aproape trei ore), este însă altul: războiul. Legătura afectivă a celor doi se construieşte şi evoluează pe fundalul omniprezentelor conflicte (armate, ideologice, sexuale, religioase, mediatice) de pe întreaga planetă, înlănţuite splendid de către Philip Kaufman, cineastul rafinat care ne-a dat "The Unbearable Lightness of Being" (după cartea lui Milan Kundera) şi "Henry & June" (despre alt cuplu de intelectuali celebri, Henry Miller şi Anais Nin). Soluţia de a integra imaginile cu caracter documentar (Războiul Civil din Spania, debarcarea din Normandia, lagărele de concentrare, China pre-comunistă) cu ficţiunea susţinută de actori prin intermediul tranziţiilor de tonalitate cromatică este extrem de inspirată însă, deseori, involuntar, duce în plan secund subiectul principal, legătura între Gellhorn (Nicole Kidman, impecabilă) şi Hemingway, interpretat bine de britanicul Clive Owen (la el sunt frustrante câteodată derapajele apropo de accentul yankeu şi ne fac să visăm cum ar fi fost ca răposatul James Gandolfini să fi primit rolul şi nu să i se ofere doar funcţia de Producător Executiv). De altfel, întreaga distribuţie, deşi eterogenă, este la înălţime: David Strathairn în rolul scriitorului John Dos Passos în anii săi militanţi (trilogia "U.S.A." îi fusese deja publicată), Peter Coyote ca Max Perkins, editorul lui Hemingway, rocker-ul Lars Ulrich de la Metallica în rolul regizorului comunist Joris Ivens (!), Molly Parker (din serialul "Deadwood") ca Pauline, catolica înstărită, cea de-a doua nevastă a scriitorului (Gellhorn avea să fie a treia), Robert Duvall (Generalul Petrov) şi Tony Shalhoub (jurnalistul rus Koltsov), Joan Chen în rolul Doamnei Chiang Kai-shek, ş.a.m.d. Focusându-se pe descrierea contextului general care acoperă temporal mai multe decenii, era evident că multe personaje ce apar cu caracter episodic nu vor beneficia decât de o portretizare schematică însă, per ansamblu, filmul merită cu siguranţă să fie vizionat. Este bun şi interesant dar nu memorabil sau entertaining. Vă recomand însă să îl urmăriţi pe HBO România (este în grila de programe din aceste săptămâni) şi nu neapărat să vi-l doriţi în colecţie decât… dacă veţi dori să revedeţi cândva scenele de sex cu Nicole Kidman. Extra: comentariu audio a regizorului şi editorului. Tehnic: foarte bun.

YELLOW SUBMARINE (1968, UK/USA, r: George Dunning) – Blu-Ray

Yellow submarineUn film de epocă… la propriu. O animaţie a erei psihedelice în cromatica vie tipică pentru idealismul "The Summer of Love" foarte plăcută dar… depăşită ca şi comunicare vizuală în cea mai mare parte a sa fără o legătură detectabilă cu textele/muzica The Beatles. Destinată fanilor lui Fab Four, a nostalgicilor anilor ’60 şi a videonauţilor tineri interesaţi să se familiarizeze cu universul sonor Beatles (deşi acestora le recomand călduros să aleagă "Across the Universe" a lui Julie Taymor). Pentru toţi aceştia, ediţia pe Blu-Ray (până la… apariţia Red-Ray-ului) este obligatorie prin calitatea extraordinară a restaurării cadru-cu-cadru a peliculei care redă imaginii luminozitatea şi exuberanţa anvizajată de realizatori. Revenim însă la ce nu mai stă în picioare (în opinia mea)… mixul eterogen şi foarte aglomerat de simboluri a culturii Pop utilizate în animaţie, de la Frankenstein şi King Kong la Marilyn Monroe şi Buffalo Bill. Filmul începe bine cu introducerea Beatles-ilor animaţi şi părţi chiar remarcabile (precum "Eleanor Rigby") mai ales în segmentul "Sea of Time" (în ciuda populării cu panseuri pseudo-filosofice ce par acum uşor puerile gen "It’s boring being… Time" sau "It’s time for time. It’s all in the mind") însă, după minutul 20’ (cam de la "All Together Now") spre "Sea of Holes" (cu apariţiile lui De Sade, Freud şi Einstein şi cu rateul susţinerii vizuale a lui "Lucy in the Sky with Diamonds") se fâsâie părând că nimeni nu a mai încercat în modul serios să găsească o conexiune între muzică, replicile de legătură (exemplu de umor psihedelic: "By…Cyclop… edics") şi simbolistică. Există o relativă revenire în final cu "Nowhere Man" şi reconstrucţia realităţii dar, cred eu, insuficient pentru a câştiga un spectator aflat la prima vizionare a lui "Yellow Submarine". Repet însă, ediţia este excepţională! Extra: comentariul audio a lui John Coates (Production Supervisor) şi Heinz Edelmann (Art Director), interviuri, documentarul "Mod Odyssey", secvenţe de storyboard neutilizate în film, galerie foto (Making Of), goodies (booklet, stickere, desene Beatles pe key-art). Tehnic: impecabil.

MOVIE 43 (2013, USA, r: Peter Farrelly, Brett Ratner & Others) – DVD

MOVIE 43Un candidat serios la titlul de cel mai prost film a tuturor timpurilor! Proiectul a avut nevoie de peste 15 ani ca să se concretizeze (aproape un deceniu până când s-a găsit un studio care să accepte să îl producă şi încă câţiva ani ca să poată fi filmat) fiind bazat pe însăilarea a 14 scenarii de sketch-uri scrise de autori diferiţi, filmate cu actori şi regizori de succes la Hollywood (Brett Ratner – seria "Rush Hour", "X-Men: The Last Stand", Peter Farrelly – "Dumb & Dumber", "There’s Something About Mary", Steve Carr – "Daddy Day Care", "Dr. Dolittle 2", Griffin Dunne – "Fierce People" şi alţii). "Movie 43" are probabil în distribuţie cea mai mare densitate de staruri pe metru de peliculă din istoria cinematografiei recente, peste două duzini: Halle Berry, Kate Winslet, Uma Thurman, Greg Kinnear, Dennis Quaid, Seth McFarlane, Liev Schreiber, Gerard Butler, Chloe Grace Moretz, Richard Gere, Johnny Knoxville, Terrence Howard, etc, etc, etc. Cu aceste nume pe afiş cum se justifică afirmaţia mea categorică de la început? Filmul este extrem de scandalos şi de ofensator prin vulgaritatea şocantă cu care adună în mai puţin de două ore toate formele de ‘-fagie’ şi ‘-filie’ (cu excepţia doar a necrofiliei… căci segmentul "Necrophiliac" cu Anton Yelchin a fost în final tăiat din versiunea finală). De la dialogurile scabroase sau obscene (ex. despre învineţirea vaginului Emmei Stone de către Kieran Culkin sau principiile educaţionale incestuoase a lui Naomi Watts) la imaginile scârboase (ex. testiculele crescute de gâtul lui Hugh Jackman sau urinatul pisicii animate Beezel pe Elizabeth Banks) totul este făcut pentru a şoca. Pentru cei care, ştiindu-mi gusturile (inclusiv preferinţele pentru anumite nişe precum Horror, Gore sau Exploitation), m-ar putea suspecta de ipocrizie şi de pudibonderie, am o singură remarcă: în arta cinematografică şi, în general, în cultura Pop comportamentele extreme şi manifestarea violentă vizual a acestora sunt utilizate de decenii întregi (cu rezultate mai mult sau mai puţin bune) pentru transmiterea unor mesaje sau pentru susţinerea construcţiei unei naraţiuni. În cazul lui "Movie 43" nu avem însă nicio poveste coerentă, nicio veleitate artistică detectabilă şi nici un obiectiv sau concluzie care se doreşte a fi transmisă (genericul încheie brusc înşiruirea de segmente), deci este un produs 100% inutil şi gratuit, fără absolut nicio valoare. Concluzie: "The Citizen Kane of awful" ("Chicago Sun-Times"). Mă bucur pentru cei care au refuzat să aibă legătura cu filmul (Trey Parker şi Matt Stone – "South Park", George Clooney, Colin Farrell) sau au avut şansa să fie tăiaţi la montaj (Yelchin, Julianne Moore, Tony Shalhoub). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

THE BOX (2009, USA, r: Richard Kelly) – DVD

THE BOXUn cuplu de mic-burghezi dintr-o suburbie americană (Cameron Diaz şi James Marsden) primesc de la un necunoscut (Frank Langella) o misterioasă cutie de lemn însoţită de un mesaj care le spune că dacă în următoarele 24 de ore vor apăsa pe butonul amplasat pe aceasta vor câştiga un milion de dolari. Dacă însă se decid să o facă… un om, undeva pe planetă, va muri. Scenariul este bazat pe nuveleta "Button, Button" a recent dispărutului dintre noi (pe 23 iunie, la vârsta de 87 de ani), legendarul autor de scrieri SF Richard Matheson ("I Am Legend", "Shrinking Man" şi… "The Duel", ultima ecranizată de tânărul Steven Spielberg în 1971), cel căruia însuşi maestrul Horror-ului Stephen King avea să îi dedice una din cărţile sale ("Cell"). Scenariul şi regia sunt semnate de Richard Kelly (autorul succesului-cult "Donnie Darko" dar şi a cretinoidului "Southland Tales"), vinovatul pentru faptul că "The Box", în loc să fie o dramă care să te ţină continuu sub tensiune, este în fapt un film lent şi plictisitor, cu un final aproape neinteligibil. Plus că e foarte greu de priceput pe ce s-au cheltuit 30 de milioane de dolari. Greşeala fundamentală a lui Kelly rămâne aceea că se îndepărtează de componenta SF care justifică stranietatea premisei pentru a se dedica în mod melodramatic şi plin de clişee unei sume de deraieri secundare inutile pe marginea singurei teme morale care contează (este bine sau nu să apeşi butonul). Ţinând cont şi de "Southland Tales", cred că cineastul este de fapt incapabil să îşi concretizeze gândurile şi ideile creative într-un produs coerent. Dacă doriţi totuşi să vedeţi o adaptare onestă a poveştii lui Matheson, căutaţi serialul "Twilight Zone", sezonul 1, mai exact episodul 20, intitulat chiar "Button, Button" (scenariul aparţine însuşi autorului povestirii), regizat de Peter Medak ("The Ruling Class", "Romeo Is Bleeding"), cu Mare Winningham şi Brad Davis în rolurile soţilor Lewis. Extra: interviuri. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
21 Iunie 2013


BLANCANIEVES (2012, Spania/Franta, r: Pablo Berger) – "Limited Edition"/Blu-Ray

blancanieves"Albă ca Zăpada" lui Pablo Berger (producător, scenarist şi regizor), autorul excelentului "Torremolinos 73", a câştigat de la lansare peste 30 de premii (tot ce se putea în Spania, de la Goya la Gaudi Awards, plus multe internaţionale) şi este un film care omagiază cinematograful mut pe linia începută de "The Artist" cu un an înainte. Sevilla anilor ’20. Antonio (Daniel Gimenez Cacho), unul dintre cei mai iubiţi, respectaţi şi avuţi toreadori ai Andaluziei este rănit grav de un taur în arenă. Şocul pe care îl resimte soţia sa gravidă, aflată în tribune, conduce la naşterea prematură a unei fetiţe în urma căreia mama, Carmen (îndrăgită interpretă şi dansatoare de Flamenco), moare. Supravieţuitor a unei dificile operaţii dar condamnat pe viaţă să fie fizic o legumă, distrus de pierderea soţiei, Antonio îşi reneagă fiica şi, după convalescenţă, se însoară cu o asistentă medicală ahtiată după bani, Encarna (Maribel Verdu). După dispariţia bunicii care o crescuse, micuţa Carmencita (Sofia Oria) cere adăpost mamei sale vitrege şi, pentru scurt timp, reuşeste să refacă legătura afectivă cu tatăl său… de aici încolo va trebui să vedeţi filmul pentru a urmări cum tânăra, supranumită acum Blancanieves (Macarena Garcia), devine femeia-toreador adorată de întreaga naţiune. Inspirat, evident, de poveştile fraţilor Grimm, Berger mixează influenţele acestora într-o originală versiune proprie: prima parte a peliculei este mai degrabă "Cenuşăreasa", Encarna îi taie părul copilei pentru a nu deveni vreo "Rapunzel" care să fie tentată să evadeze iar noua familie adoptivă a eroinei este formată din pitici toreadori (şase bucăţi) pentru că, totuşi, filmul se numeşte "Albă ca Zăpada". Vizual, fără exagerare, "Blancanieves" este fabulos! De inspiraţie expresionistă (pe mine gândul m-a dus la Murnau şi Wiene dar şi la Louis Feuillade), imaginea alb/negru este construită cadru cu cadru şi apoi montată cu o migală ce face onoare talentului cineastului spaniol. Actorii sunt toţi excelenţi, mai ales că expresivitatea lor este obligatoriu accentuată de multitudinea de gros-planuri, însă cea care domină este Verdu în rolul oportunistei fără scrupule ce calcă pe cadavre pentru a dobândi gloria. Ego-ul Encarnei este atât de mare încât nici nu are nevoie de o oglindă care să îi certifice aspiraţiile iar furia ei devine necontrolabilă nu datorită insuficienţei banilor sau puterii ci doar când aşteptata confirmare a apartenenţei în high-life îi este interzisă de noua vedetă a luptei cu taurii. "Blancanieves" rămâne fără discuţie una dintre cele mai importante reuşite ale cinematografului european din 2012 şi nu îmi pot da seama de ce a fost lăsat la o parte la Oscar-urile pentru film străin în favoarea unei producţii precum "War Witch" a lui Kim Nguyen. Trebuie totuşi să adaug o remarcă personală vis-à-vis de comparaţia inevitabilă cu "L’Artiste" a lui Michel Hazanavicius, de fapt un reproş. Cred că cel din urmă are o complexitate superioară dată de ambivalenţa modului în care este folosit personajul principal: dacă George Valentin (Jean Dujardin) se conturează psihologic din ce în ce mai detaliat prin interacţiunea cu contextul în care evoluează… simultan cu analiza acestuia (profesional, social, economic, etc) prin intermediul simţurilor "Artistului", în cazul filmului lui Berger avem de-a face doar cu un singur sens, într-adevăr plin de încărcătură emoţională dar unul singur, definirea portretului eroinei prin intermediul întâmplărilor din mediul care o înconjoară în fiecare etapă a existenţei şi care o afectează direct. "Albă ca Zăpada" trece prin lume, "Artistul" descoperă lumea. Avem însă şi o asemănare simpatică generată tot de tradiţia filmului mut: dacă Dujardin îl are pe căţelul Uggie, Sofia Oria îl are pe… cocoşul Pepe. Şi o menţiune de final pentru excelentul OS compus de Alfonso de Villalonga (la primul său film de la "Transsiberian" a lui Brad Anderson din 2008 încoace) care a avut dificila misiune de a suplini lipsa cuvântului vorbit, un motiv în plus pentru a avea în colecţie această ediţie (apărută doar în Spania) a "Blancanieves". Extra: Blu-Ray, DVD, comentariu audio, documentare consistente (din nefericire, fără niciun subtitlu), "Blancanieves en concierto", carte cu texte ale lui Berger (în spaniolă), CD cu cele 48 de teme muzicale care au generat soundtrack-ul. Tehnic: impecabil.

SNOW WHITE AND THE HUNTSMAN (2012, USA, r: Rupert Sanders) – "Limited Edition Collector’s Set"/Blu-Ray

SNOW WHITE AND THE HUNTSMANÎnţelegem că se împlineau 75 de ani de la premiera capodoperei animate a lui Walt Disney dar, totuşi, o asemenea criză de imaginaţie la Hollywood în 2012? Un tsunami de filme având-o ca personaj principal pe Albă ca Zăpada a invadat în doar câteva luni marile şi micile ecrane. Niciunul dintre acestea nu are legătura cu "Blancanieves". Aşa cum nici J. J. Abrams nu are vreuna cu Luis Bunuel. Artă şi… consum. Lupta pentru câştigarea titlului la box-office s-a dat între două producţii, fiecare cu argumentele sale (în primul rând de marketing). În colţul albastru: "Snow White and the Huntsman" şi puctele sale tari – 1.) Kristen Stewart, adulată de milioane de fani "Twilight" (finalul seriei, "Breaking Dawn – Part Two" încă nu se lansase), 2.) Chris Hemsworth în rolul Vânătorului, ce venea după uriaşele succese Marvel, "Thor" şi "The Avengers", 3.) Oscarizata de o frumuseţe imperială Charlize Theron în rolul reginei (care, în "Monster", dovedise că poate interpreta convingător roluri negative) şi 4.) Un co-scenarist cu experienţă semnificativă ca regizor şi producător, John Lee Hancock ("The Blind Side", "The Rookie"). Semn de întrebare/risc: încredinţarea filmului pe mâna tânărului regizor debutant în lung-metraj Rupert Sanders, specializat în spoturi video publicitare (cele pentru promovarea "Halo ODST" îi aduseseră două premii Leul de Aur la prestigiosul Festival de Publicitate de la Cannes). Puncte slabe: 1.) Oglinda greşeşte flagrant când afirmă că Stewart e mai frumoasă ca Theron şi 2.) Durata şi bugetul mai mare a filmului, de 127’ faţă de 106’ (deci mai puţine spectacole programate în acelaşi interval orar în cinema) şi, respectiv de 170 versus cele 85 de milioane de dolari investiţi în "Mirror Mirror". Restul distribuţiei, în mare parte britanică, foarte solidă şi experimentată: Ray Winstone, Bob Hoskins, Nick Frost, Toby Jones, Eddie Marsan, Ian McShane, Sam Claflin, Lily Cole. Acum, despre film… tratat într-o notă întunecată şi plasat între Fantasy şi Horror, departe de ideea de poveste idilică în care păsărelele cântă vioaie, căprioarele spală cearşafuri iar eroina se îndoapă zâmbitoare cu mere. Toate personajele pozitive (şi acesta este un merit al scenariului) sunt construite aproape de contrariul sugerat de poveste: Albă ca Zăpada este o soldăţoaică necioplită, Prinţul un tânăr fără scrupule (se aliază cu oamenii Reginei pentru a-şi găsi prietena pe care o abandonase pe când era minoră), Vânătorul un anti-erou alcoolic iar piticii nişte borfaşi vulgari experţi în hoţia la drumul mare. În acest context, Regina seamănă ca şi constituţie (la propriu) cu un Alien marca Giger iar fratele său Finn, cu un "Inginer" caricatural supravieţuitor după "Prometheus". Căci vizual, dar şi muzical, acest film este în primul rând un tribute evident adus trilogiei epice a lui Ridley Scott: în primele cinci minute avem o replică a atacului din pădure a cavaleriei lui Maximus asupra barbarilor germani din "The Gladiator", cătunul din apropierea castelului Ravennei este extrem de asemănător cu cel din care pleacă Orlando Bloom în cruciadă ("Kingdom of Heaven"), iar atacul caravanei de către fiul Ducelui Hammond şi asaltul final de pe plajă par ‘orchestrate’ de coregrafii lui "Robin Hood". Sanders a învăţat şi de la ceilalţi maeştri: cursa de urmărire prin pădure a lui Kristen Stewart pe al său cal alb de către soldaţii all-black a reginei trimite clar la Liv Tyler care fuge de Ringwraiths/Nazgul în primul "Lord of the Rings" a lui Peter Jackson, piticii îşi fac intrarea în scenă (exact la jumătatea filmului!) exact ca Ewok-ii din "Star Wars" iar "Sanctuarul" zânelor este inspirat din "Alice In Wonderland" a lui Tim Burton (Joe Roth & Co., producătorii filmului, au fost cei responsabili şi de "Alice…" şi, mai mult, acum pregătesc sequel-ul la aceasta în aşteptarea lansării "Maleficent", o nouă adaptare după o poveste, de aceasta dată "Sleeping Beauty", cu Angelina Jolie în rolul de nemesis). Asta nu înseamnă că nu există o sumă întreagă de tuşe stilistic originale aduse de Rupert Sanders şi echipa de producţie: look-ul Reginei, contactul lui Stewart cu trollul, prezentarea diurnă a satului lacustru, bătaia pe care o mănâncă de la pitici vânătorul legat pe post de pinata, ş.a.m.d. Căci regizorul a înţeles că inovaţia vine în primul rând din combinarea elementelor pre-existente iar, în ansamblu, produsul finit corespunde aşteptărilor. Sigur că e complicat să scoţi un film epic de peste două ore dintr-o poveste schematică pentru copii şi având-o pe ‘Bella Swan’ în rolul principal dar, fie şi doar ca entertainment nepretenţios, filmul merită văzut. Şi de colecţionat pentru… Charlize Theron, splendidă în rol! Extra: ambele versiuni (cinematografică şi extended cu circa 5 minute mai lungă), comentariul audio a regizorului împreună cu editorul şi creatorul efectelor speciale, trei documentare şi un Making Of amplu, goodies (copertă de metal, litografii cu reproduceri ale ilustraţiilor originale, carte exclusivă "Creating the World of…" cu imagini explicate prin texte scrise de Sanders, afişul original, fotografii). Tehnic: impecabil.

MIRROR MIRROR (2012, USA, r: Tarsem Singh) – Blu-Ray

MirrorÎn colţul roşu, "Mirror Mirror" a avut la rândul său câteva argumente solide pentru a spera la câştigarea duelului cu piticii lui Stewart: 1.) O Albă ca Zăpada foarte frumoasă şi proaspătă, apropiată de imaginea de ‘păpuşă de porţelan’ a clasicului Disney, Lily Collins, posesoare de pedigree adecvat (fata muzicianului Phil Collins) şi a unui talent cu potenţial afirmat în "The Blind Side" şi "Abduction", 2.) Tot o Regină de Oscar, Julia Roberts, a cărei frumuseţe, deşi uşor trecută, încă stârneşte pasiuni printre cinefilii de vârsta a doua (şi cei trecuţi de aceasta), 3.) Armie Hammer (Prinţul), deja un tânăr star după "The Social Network" – David Fincher şi "J. Edgar" a lui Clint Eastwood, 4.) Tarsem Singh, regizor cu o estetică vizuală absolut remarcabilă şi 5.) Data de lansare care îi oferea un avantaj (pe 30 martie, deci cu o lună înaintea competiţiei care programase premiera pe 1 iunie). Semn de întrebare/risc: abordarea copilaroasă mai aproape de spiritul poveştii fraţilor Grimm (şi, implicit, de cea a lui Disney). Puncte slabe: 1.) Aceeaşi Julia Roberts care, retrasă parţial din lumina reflectoarelor pentru a se dedica la fermă vieţii de familie, nu mai are de mult impactul la public (mai ales, cel tânăr) din era "Pretty Woman" şi 2.) Capacitatea mai redusă a studioului Relativity decât a lui Universal (major cu blockbustere profitabile în 2012 precum "Les Miserables" sau "Ted") de marketare & distributie (succese ca "Immortals" al aceluiaşi Tarsem sau "Haywire" a lui Soderbergh sunt dublate constant de rateuri de genul "Season of the Witch" sau "The Warrior’s Way"). Restul distribuţiei, interesantă dar mai puţin spectaculoasă ca în cazul precedent: Nathan Lane, Sean Bean, Mare Winningham. Să trecem la filmul propriu-zis, aşa cum spuneam mai sus, mai apropiat în intenţie (scenariu şi scenografie) de povestea fraţilor Grimm şi a reprezentării sale animate din 1937. Dar totul rămâne exclusiv la stadiul de intenţie întrucât "Mirror Mirror" reuşeşte, în opinia mea, o contra-performanţă... să lanseze un nou gen cinematografic: parodia pentru copii! O peliculă pentru cei mici în care dominanta este falimentul ţării şi creşterea taxelor şi impozitelor în sistemul dictatorial a Reginei iar piticii au nume precum Măcelaru’ sau Haleală şi, simultan, o peliculă greu de digerat de cei mari datorită umorului infantil dar care se vrea de inspiraţie adultă (ex. obsesia lui Roberts pentru bustul păros a lui Hammer, jobenul cu urechi de iepuraş Playboy a Prinţului care declară că nu e "bunny" ci e "rabbit", etc, etc) nu are cum să fie catalogată altfel. Mai ales când scenariul rizibil este ranforsat de o maximă kitschoşenie vizuală fără nicio identitate stilistică, bazată pe o sumă de metafore vulgar de simpliste pentru care lui Tarsem (autorul impresionantelor "The Cell" şi, mai ales, "The Fall") ar trebui să îi fie ruşine toată viaţa. Lăsând însă la o parte opiniile personale, să trag totuşi o concluzie: fără a ieşi în niciun caz în pierdere, "Mirror Mirror" a pierdut detaşat duelul cu "Snow White and the Huntsman" atât la capitolul box-office (doar 166 faţă de cele aproape 400 de milioane încasate de al doilea… în condiţiile în care acesta a fost afectat puternic şi de scandalul amoros generat de amantlâcul dintre Kristen Stewart şi Rupert Sanders, descoperit ulterior lansării, cel care a declanşat gelozia lui Robert Pattison şi ura Twifanelor de pe mapamond) cât şi la cel de recunoaştere estetică (1:2 scorul la nominalizări la Oscar, pentru costume şi efecte speciale). Şi la capitolul Home Cinema, producătorul a pierdut lupta căci nu a scos nicio altă ediţie decât cea standard cu BRD, DVD şi copie digitală. Eu nu vi-l recomand decât ca eventuală curiozitate, nefiind în niciun caz de ţinut în colecţie. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: impecabil.

SNOW WHITE: A DEADLY SUMMER (2012, USA, r: David DeCoteau) – Internet

SNOW WHITE A DEADLY SUMMERCategoria ‘plăcerilor vinovate’… Un Horror de serie B, regizat de canadianul David DeCoteau, un protejat a două din legendele filmelor de gen, Roger Corman şi Charles Band. În filmografia sa de peste 100 de producţii, multe semnate sub pseudonime, se găsesc titluri sugestive precum... "Ancient Evil: Scream of the Mummy", "Prison of the Dead" sau "Puppet Master: Axis of Evil". Plasată în contextul actual, Albă ca Zăpada este o adolescentă tipic americană care îşi iubeşte tatăl (prolificul Eric Roberts… de curiozitate, uitaţi-vă pe IMDB să vedeţi câte zeci de filme, fără exagerare, are în finalizare în aceşti doar 2-3 ani!) dar care nu se înţelege cu mama vitregă şi, ca atare, este trimisă pentru a-i veni mintea la cap într-o terifiantă tabăra de ‘supravieţuire’ din mijlocul pădurii. Ideea de modernizare a poveştii nu este lipsită de interes dar modul în care acest mini-aspirant la titlul de nou Ed Wood gay înţelege să regizeze şi să monteze (să nu mai vorbim de pusul luminilor) îl retrogradează din B spre coada cine-alfabetului. Faptul că include mai multă violenţă juvenilă decât toată seria "Hunger Games" (când va fi gata) nu îl salvează. Am experimentat eu, nu e nevoie să o faceţi şi voi. Ca să vă convingeţi de ce nu merită să vă pierdeţi timpul cu acest film, căutaţi trailerul pe You Tube. Surprinzător, se poate şi mai rău. Tot în 2012, tot cu Alba ca Zăpada… s-a mai făcut un film, niciodată difuzat pe vreun ecran de cinema, "Grimm’s Snow White", cu Jane March (în perpetua vrie de la senzaţionalul debut în "L’amant" a lui Jean-Jacques Annaud din 1992) în rolul Reginei. Este atât de înfiorător de prost prin pretenţiile emise vs. concretizare încât, a-propos de nostalgia VHS-urilor, a-l compara cu cel a lui DeCoteau ar fi echivalent cu a pune în balanţă ‘duda’ lui Michael Dudikoff, "Platoon Leader" (‘88), cu "Rambo". Sper acum că vreo câţiva ani, cineaştii, indiferent de calibrul lor, să ne dea o pauză de re-interpretări a cuvintelor fraţilor Grimm.

IOAN BIG
14 Iunie 2013


THE SWEENEY (2012, UK, r: Nick Love) – Blu-Ray

SweeneyFlying Squad este o divizie a Poliţiei Metropolitane londoneze înfiinţată în 1919, specializată în jafurile armate şi extrem de contestată în lunga sa existenţă datorită strânselor legături cu lumea criminală (componenta oficial asumată a strategiei sale de obţinere de informaţii încă de după WWII). Acuzaţiile de corupţie, mită şi trafic de influenţă la adresa Flying Squad, numită în jargon "The Sweeney" de la anti-eroul ucigaş Sweeney Todd, au culminat în a doua parte a anilor ’70 cu demiterea a zeci de politişti şi condamnarea a 12 dintre ei, inclusiv şeful diviziei, Superintendentul Kenneth Drury (acesta a primit opt ani de închisoare). Această perioadă neagră din istoria "The Sweeney" a generat popularul serial de televiziune cu acelaşi titlu, filmat şi difuzat pe canalul ITV între 1974 şi 1978, precum şi nouă cărţi avându-l ca personaj principal pe detectivul-inspector Jack Regan (toate apărute în 1977). Am dat aceste detalii pentru că filmul regizorului şi scenaristului Nick Love este bazat pe serial însă nu este neapărat destinat spectatorilor nostalgici după acesta (care, de altfel, au făcut pe forumuri o sumă întreagă de observaţii comparative mai mult sau mai puţin favorabile producţiei din 2012). Povestea este centrată în jurul lui Regan (Ray Winstone, perfect în rol), un poliţist dur de modă veche a căror principii morale şi profesionale se traduc în tactici foarte puţin ortodoxe de conducere a echipei sale din The Sweeney. Intrat sub lupa Afacerilor Interne (asta şi datorită amantlâcului devenit de notorietate în Squad cu o subalternă… soţia unui anchetator de la IA), cade în dizgraţie şi este încarcerat pentru scurt timp dar, cu ajutorul colegilor şi influenţei superiorilor, primeşte şansa de a-şi reface reputaţia şi cariera. "The Sweeney" este un film foarte dur prin violenţa acţiunii, a limbajului şi a dinamicii montajului, pe alocuri chiar excesiv, (accidental) cu impresia de gratuit… este singurul reproş real care i se poate aduce. În ansamblu însă, este bine scris, bine făcut, are o muzică adecvată (compusă de tânărul scoţian Lorne Balfe, rulat cu jocuri video ca "Assassin’s Creed", "Call of Duty" sau "Rango" şi prin participări de mai mică anvergură dar nu nesemnificative pe OS-urile unor filme precum "The Dark Knight", "Iron Man", "Transformers" sau "Sherlock Holmes") şi o distribuţie bine aleasă (în afara lui Winstone, Hayley Atwell din "Captain America: The First Avenger" în rolul amantei-colege Nancy, polivalentul Ben Drew – Carter, omul de încredere a lui Regan, Damian Lewis din serialele "Homeland" şi "Band of Brothers" – şeful The Sweeney, Steven Mackintosh, pe care îl vom revedea în "Kick-Ass 2", jucându-l pe ofiţerul încornorat, şi, nu în ultimul rând, veteranul Alan Ford, pe care vi-l amintiţi cu siguranţă din filmele lui Guy Ritchie "Long, Stock…" şi "Snatch"). În concluzie, o dramă poliţistă contemporană solidă care merită cu siguranţă a fi vizionată. Extra: comentariu audio (regizor şi producători), Making Of, documentare, storyboard animat. Tehnic: impecabil.

WELCOME TO THE PUNCH (2013, UK/USA, r: Eran Creevy) – DVD

welcome to the punchUn film plasat în aceeaşi categorie cu "The Sweeney" din cel puţin două considerente: scenariul focusat pe poliţia londoneză şi imaginea alb-neon/albastru-blacklight care apropie ambele producţii mai degrabă de Nordic Noir-ul scandinav decât de thriller-ele realizate recent peste Ocean. Din nou, o poveste bine scrisă şi pusă în scenă de un tânăr britanic, Eran Creevy, care şi-a făcut mâna ca asistent de producţie a lui Matthew Vaughn ("Layer Cake") şi Danny Boyle ("Millions") în prima parte a anilor 2000. Titlul are două semnificaţii: "The Punch" este numele unui depozit de containere din docurile londoneze – locaţie esenţială în desfăşurarea acţiunii, dar este şi numele loviturii cu pumnul strâns, utilizate atât în box cât şi într-o serie întreagă de arte marţiale. Trimiterea la box şi la luptă între doi oameni în ring este cea care defineşte esenţa filmului, o luptă permanentă atât fizică cât şi psihică între doi adversari redutabili atât prin competenţă cât şi prin determinare, poliţistul Max Lewinsky (James McAvoy) şi răufăcătorul Jacob Sternwood (Mark Strong). Meciul Max-Jacob este unul de anduranţă şi pe parcursul filmului polii de putere îşi modifică permanent masa (inclusiv moral şi motivaţional) astfel încât nu mai este în niciun caz vorba despre un simplu şi elementar joc de-a şoarecele şi pisica în tonalităţi monocrome. Deşi excelenţii McAvoy şi Strong dau memorabilitate peliculei, aceasta evită riscul de a se limita la ei atât prin fondul şi evoluţia poveştii/acţiunii (mult mai dinamică, violentă, complexă şi amplă prin implicaţiile politice, economice şi profesionale decât în cazul "The Sweeney") cât şi a susţinerii credibile a acesteia la nivel de casting: Andrea Riseborough (văzută recent în "Oblivion", între două clone a lui Tom Cruise, şi în mult mai seriosul "Shadow Dancer" a lui James Marsh care a rulat recent şi în cinematografele de la noi), Peter Mullan ("Children of Men" – Alfonso Cuaron/2006, "Tyrannosaur" – Paddy Considine/2011, "War Horse" – Steven Spielberg/2011), Johnny Harris (acum în distribuţia sequel-ului la excelentul "Monsters" a lui Gareth Edwards din 2010), David Morrissey (cel pe care l-aţi urât în "Basic Instinct 2" şi care joacă acum rolul Guvernatorului în serialul "The Walking Dead") şi Jason Flemyng, a cărui figură inconfundabilă apare în zeci de filme (de cele mai multe ori doar episodic), de la "Kick-Ass" şi "The League of Extraordinary Gentlemen" la "Transporter" şi "Hanna". Veţi descoperi după primele 15-20 de minute de vizionare de ce am preferat să nu vă dau mai multe detalii vis-s-vis de ce se întâmplă în film dar nu mă pot abţine să nu spun că scena cu bunica mi se pare antologică pentru istoria contemporană a filmului de gen din UK. Şi mai e ceva… un alt lucru remarcabil la "Welcome to the Punch" este muzica compusă de Harry Escott, cel care a lucrat cu Creevy şi la excelentul său debut "Shifty" (2008), dar care are în CV şi controversatele filme independente, deja culte, "Hard Candy" (care a făcut-o vedetă pe Ellen Page în 2005) şi adultul "Shame" a lui Steve McQueen, cu Michael Fassbender şi Carey Mulligan. Încercaţi, la a doua vizionare, să vă concentraţi pe muzică în detrimentul imaginii şi veţi realiza că avem de-a face cu una din puţinele coloane sonore britanice din ultimii ani care, în afara susţinerii filmului, are o viaţă în sine şi merită să o aveţi pe CD. Să concluzionez: un film excelent, pe care ar fi păcăt să îl rataţi. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (dar recomandabil este să îl căutaţi pe Blu-Ray când va deveni disponibil, căci pentru moment, din raţiuni necunoscute, nu este anunţată vreo dată de apariţie).

THE SATAN BUG (1965, USA, r: John Sturges) – DVD

The Satan BugUn alt film realizat după o carte a lui Alistair MacLean. Acesta semnează şi scenariul, alături de James Clavell (cu zece ani înainte să scrie "Shogun" dar aproape imediat după succesul ca şi co-autor al "Marii evadări" din ’63). Rezultatul colaborării celor doi (primul un autor expert în crearea de suspans şi twist-uri neobişnuite, al doilea înclinat mai degrabă spre un stil descriptiv şi lungi construcţii epice), din nefericire, dovedeşte un potenţial neîmplinit. Povestea este simplificată la nivelul unui virus letal la nivel de masă ("Satan Bug") sustras din cea mai secretă şi bine păzită bază de cercetare americană în domeniul armelor chimice şi seria de acţiuni de încercare de recuperare a acestuia, dar nu fondul e problema. Ci elementele secundare menite a îmbogăţi firul narativ (se mai fură un virus, nu la fel de periculos, care este ‘testat’ de răufăcători pe populaţia Floridei, portretul diverşilor recuperatori este variat, de la agenţi renegaţi la generali de armată şi şefi de poliţie rubiconzi) care afectează mult ritmul şi dinamica filmului. Regia semnată de experimentatul John Sturges (autorul excelentului "Bad Day at Black Rock" şi a clasicelor "Marea evadare" şi "Cei şapte magnifici") nu poate asigura coerenţa acestui thriller în care atenţia spectatorului variază frecvent între somnolenţă şi interes. Scene cu evacuarea Los Angeles-ului sau cu miile de morţi de pe plaje prezentate alert în stil documentar alternează cu altele foarte lungi de dialoguri teatrale a căror utilitate este discutabilă (în minutul 40 încă ni se dau, nouă dar şi detectivilor, detalii despre cum a dispărut virusul în condiţiile în care toţi băieţii buni emană neputinţă şi nimeni nu pare a şti ce are de făcut) iar bau-baul permanent în urma căruia toată lumea se ascunde şi anulează operaţiuni la scară naţională la simpla vedere a unei sticluţe de laborator dobândeşte accente patetice. Ca să fiu bine înţeles, "The Satan Bug" nu este de nevăzut (nu face parte chiar dintre cele mai proaste ecranizări după MacLean, care a refuzat să semneze scenariul altfel decât sub pseudonimul sub care publicase cartea, Ian Stuart) dar îl recomand doar cinefililor pasionaţi de acest gen şi care sunt dispuşi să consume produse cu accente vag SF realizate cu aproape jumătate de secol în urmă. În plus, distribuţia este formată din actori obscuri, majoritatea veniţi din televiziune (George Maharis, Dana Andrews, Anne Francis) iar muzica lui Jerry Goldsmith îngrozitor de prăfuită. Extra: zero. Tehnic: acceptabil, în condiţiile în care filmul a apărut într-o ediţie limitată la câteva sute de exemplare, doar în SUA.

ROBOT & FRANK (2012, USA, r: Jake Schreier) – DVD

robot frankLung-metrajul de debut a clăparului trupei Indie a compozitorului Francis Farewell Starlite, Francis and the Lights, cea responsabilă şi de OS-ul filmului, "Robot & Frank" este un film surprinzător de bun, reuşind ca prin scenariu, regie şi interpretare actoricească să realizeze un echilibru (rar întâlnit în ultimii ani) între accentele elegiace, tragice, dramatice, romantice şi comice a unei poveşti simple şi potenţial plictisitoare ce relatează ‘prietenia’ între un bătrân hoţ de bijuterii aflat într-o fază avansată a unei boli mintale care determină pierderi din ce în ce mai frecvente de memorie (Frank Langella) şi un robot programat să îi redefinească pensionarului existenţa cotidiană pentru a-i prelungi viaţa (voce – Peter Sarsgaard). Bun şi prin originalitatea premisei (roboţii ies din tiparele ’colegilor’ supuşi legilor generale ale roboticii concepute de Isaac Asimov şi se comportă la nivel de entitate şi model strict în funcţie de obiectivul pentru care au fost programaţi fără vreo pre-setare generată de principii sau prejudecăţi umane legate de morală, etică sau interacţiune socială), bun şi prin multitudinea temelor pe care le abordează en passant ca parte a construcţiei legăturii dintre cei doi versus mediul înconjurător şi nu ca problematică enunţată doar de dragul intelctualismului ce are nevoie în mod obligatoriu de soluţii puse pe tavă spectatorului: evoluţia comunicării (prin tehnologie) şi consecinţele asupra comportamentului diverselor generaţii, matriarhatul ca posibilă consecinţă a crizei (redefinirea polilor de responsabilitate în cuplu), idealismul ca formă de escapism dintr-o realitate tehnologică (pentru unii) inacceptabilă, s.a.m.d. Pe măsură ce Frank îşi pierde memoria, robotul acumulează tot mai multe amintiri, pe măsură ce Frank devine tot mai sincer cu sine însuşi, robotul învaţă să mintă, să reacţioneze la agresivitate şi să accepte imoralitatea şi ilegalitatea ca parte a… managementului de proiect, pe măsură ce legătura dintre Frank şi robot devine tot mai strânsă, izolarea din jurul lor creşte atât fizic cât şi psihologic. În opinia mea, cea mai reuşită metaforă a scenariului este cea creionată de conştientizarea de către Frank, pe măsura ce lecturează tomul masiv, a apropierii sale de personajul lui Don Quijote, carte în ediţie bibliofilă pe care o furase din biblioteca oraşului într-un gest futil de a o face apoi cadou… bibliotecarei (Susan Sarandon) de care se simţea apropiat. Iar robotul, dacă privim cu ochii lui Cervantes, este un Sancho Panza ideal! Dacă vreţi să aflaţi rezultatul luptei cu morile de vânt trebuie să vedeţi filmul. Incontestabil, cu excepţia lui "Frost/Nixon" (2008) pentru care, de altfel, fost nominalizat la Oscar, "Robot & Frank" este cea mai bună realizare a lui Frank Langella post-2000. Extra: comentariul regizorului. Tehnic: absolut OK.

ESCAPE FROM PLANET EARTH (2013, USA, r: Cal Brunker) – Internet

Replica independentă (produsă de fraţii Weinstein) la creaţiile gigantului Pixar, "Escape…" este o simpatică animaţie destinată copiilor ce spune povestea a doi fraţi extratereşti, foarte diferiţi între ei, un erou de acţiune mai tălâmb construit pe modelul Buzz Ligthyear şi un nerd, un tocilar familist care are grijă ca celuilalt să nu i se întâmple nimic în incursiunile sale aventuroase. Tandemul ajunge pe "Planeta Intunecată" a.k.a. Pământul, de unde niciun alien nu revenise vreodată, o lume stranie supusă involuţiei de la specii frumoase şi deştepte (dinozaurii) la unele primitive şi agresive (oamenii), unde devine prizonier în Area 51 destinată a scoate de la extratereştri toate ideile şi tehnologiile avansate (aceştia sunt responsabilii pentru inventarea… internetului şi reţelelor sociale, a animaţiei computerizate şi touch-screen-ului, etc.). Deşi nu are vreo legătură (aşa cum sugerează titlul) cu avatarurile lui Snake Plissken din "Escape From New York/L.A." a lui John Carpenter, filmul are momente agreabile şi pentru părinţii şcolarilor prin trimiterile la "Star Wars" (urmărirea din defileu) sau "Star Trek" (vocea personajului negativ Shanker este cea a lui William Shatner) şi aluziile la "The Artist", "Odiseea spaţiala 2001" sau James Bond (computerul de bord, un HAL mai evoluat se numeşte James Bling şi are un puternic accent britanic, cel a lui Ricky Gervais). Sunt haioase şi comenzile pe care le primesc soldăţeii în costume Hazmat, întotdeauna în tandem… "James! Cameron! Faceţi aia", "Bruce! Willis! Executaţi…" sau "George! Lucas! Arestaţi-i!". În concluzie, un desen animat de văzut o dată alături de cei mici, mai ales că are şi o distribuţie interesantă: Brendan Fraser şi Rob Corddry (cel din "Hot Tub Time Machine") în rolul fraţilor Supernova, Sarah Jessica Parker, Jessica Alba, Sofia Vergara şi Jane Lynch. Nu este însă (totuşi) de achiziţionat pentru colecţia personală.

IOAN BIG
7 Iunie 2013


QUARTET (2012, USA, r: Dustin Hoffman) – Blu-Ray

video_vault12-QuartetFilmul ce marchează debutul regizoral a extraordinarului actor Dustin Hoffman la vârsta de… 75 de ani! Ţinând cont de acest lucru, este oarecum firească opţiunea lui Hoffman pentru un subiect din categoria celor geriatrice deşi (poate) ar fi fost interesant de văzut abordarea sa a unui… "Step Up" sau "Fast & Furious". Povestea a patru cântăreţi de Operă retraşi din activitate la un azil de lux destinat muzicienilor vârstnici, "Quartet" este în fapt ecranizarea piesei de teatru nominalizate la Laurence Olivier Awards în 1999 a lui Ronald Harwood (acesta semnează şi adaptarea pentru marele ecran), un scriitor pasionat de subiecte care au ca punct de plecare scenă de spectacol (filmele "The Dresser", nominalizat la cinci premii ale Academiei, inclusiv pentru scenariu, "The Pianist" pentru care Harwood a câştigat Oscarul în 2002, "Being Julia" a lui Isvan Szabo, o dramă plasată în lumea actorilor din Londra anilor ’30, piesele "After the Lions" despre Sarah Bernhardt şi "Another Time" ce are ca personaj principal un talentat pianist). Filmul este luminos atât prin scenografia interioarelor şi cadrul natural tipic britanic uimitor de frumos în care este amplasată imaginara Beecham House for Retired Musicians cât şi prin jocul soft şi minimalist a tuturor actorilor din distribuţie, majoritatea adevărate legende a muzicii clasice în viaţa reală (urmăriţi genericul de final). Iar americanul Dustin Hoffman, aflat la vârsta personajelor, conduce camera de filmat cu fineţe şi discreţie lăsând spectatorului intactă savoarea combinaţiei de fragilitate fizică şi ego diferit conturat a fiecăruia dintre protagonişti în evoluţia… acţiunii. Căci filmul are şi acţiune: rezidenţii casei se pregătesc pentru Gala Verdi, un spectacol pe care îl pun în scenă anual (regizorul plin de auto-suficienţă Cedric este interpretat de Michael Gambon, cel prezent şi în "Being Julia" a lui Harwood din 2004), destinat strângerii de fonduri pentru administrarea proprietăţii. Miza este mult mai mare de această dată întrucât situaţia financiară este departe de a fi bună şi, în plus, apare şi un factor perturbator în persoana unei noi locatare, fosta super-divă Jean Horton, interpretată de Maggie Smith (câştigătoare a două Oscaruri în anii ’70, pentru două filme bazate pe adaptarea de piese de teatru, "The Prime of Miss Jean Brodie" şi "California Suite", dar mai cunoscută acum datorită seriei Harry Potter sau serialului de televiziune "Downtown Abbey"). În afara lui Jean, ceilalţi membri ai cvartetului sunt jucaţi cu măiestrie de Pauline Collins (pe care poate o vă amintiţi din "You Will Meet a Tall Dark Stranger" a lui Woody Allen sau "Albert Nobbs" ca Madge Baker), Billy Connolly (pe care îl vom revedea ca Dain Ironfoot în următoarele două "The Hobbit") şi, mai ales, legendarul Tom Courtenay (câştigător al Globului de Aur şi nominalizat la Oscar şi la BAFTA pentru rolul din "The Dresser" realizat în 1983 după un scenariu al aceluiaşi Ronald Harwood şi care, de atunci, a devenit extrem de scump la vedere… în cinematografe). Un film extrem de plăcut dar, evident, nu pe toate gusturile. Extra: Making Of, comentariu audio cu Hoffman, scene tăiate, interviuri. Tehnic: impecabil. Notă referitoare la… adevăratul debut a regizorului Hoffman: Anii ’70. Dustin Hoffman este una dintre cele mai importante vedete de la Hollywood, statut dobândit prin rolurile din "The Graduate", "Midnight Cowboy", "Papillon", "Lenny", "All the President’s Men" şi "Marathon Man". Prin casa sa de producţie, Sweetwall Productions, actorul cumpară drepturile de ecranizare a cărţii "No Beast So Fierce" publicată în 1973 de Edward Bunker (care, peste ani, în semn de respect, va fi invitat de Tarantino să îl interpreteze pe Mr. Blue în "Reservoir Dogs") cu intenţia declarată de a regiza filmul. Cu consultarea lui Bunker (încarcerat la San Quentin), primul draft de scenariu este scris de Michael Mann care, peste ani, avea să îl folosească ca sursă de inspiraţie pentru creionarea personajului Neal McCauley (Robert De Niro) din "Heat". În afara lui Mann, în faza de pre-producţie, tot Hoffman este cel care îl angajează pe David Shire să compună muzica viitoarei pelicule. După doar câteva zile de filmări, datorită conflictelor din ce în ce mai dese cu producătorii de la Warner Brothers (care i-au refuzat inclusiv controlul creativ şi decizia asupra montajului final determinandu-l pe Hoffman să le intenteze un proces), actorul renunţă şi îl instalează în scaunul de regizor pe prietenul său Ulu Grosbard. "Straight Time" are premiera în 1978 şi rămâne în istoria cinematografiei anilor ’70 ca un film, nu esenţial ca "The French Connection", dar, cu siguranţă, important. Aici se încheie prima aventură ca regizor a lui Dustin Hoffman care avea să îşi găsească o continuare, abia peste 35 de ani, cu "Quartet".

PITCH PERFECT (2012, USA, r: Jason Moore) – Blu-Ray

video_vault12-Pitch PerfectDeşi nu fac parte din publicul-ţintă, trebuie să admit că, după "Easy A" (2010), acesta este al doilea film american cu, despre şi pentru adolescenţi/tineri care iese din setul de şabloane a comedioarelor vulgare, grobiene şi caricaturale produse de Hollywood în ultimul deceniu. Povestea este simplă, aproape infantilă: o ‘boboacă’ (Beca) ce visează să se realizeze ca DJ în Los Angeles ajunge împotriva voinţei sale la colegiu pe banii şi la insistenţele lui taică-său, cadru didactic, şi se înrolează în The Bellas, grupul feminin de a-capella a universităţii pe care îl duce în finala campionatului de gen detronând supremaţia tradiţională a concurenţei masculine. Ce mi s-a părut interesant este faptul că, deşi este bine aleasă şi interpretată (inclusiv la nivel de comentatori prin tandemul ilar Elizabeth Banks-John Michael Higgins), muzica (de la Bangles, Madonna şi Ace of Base la Bruno Mars şi Flo Rida) este pe locul doi după intermezzo-urile comic juvenile susţinute de un scenariu inteligent (Kay Cannon – "30 Rock…", după cartea lui Mickey Rapkin) şi o distribuţie talentată: Anna Kendrick, adorabilă în rolul lui Beca după serioasele "Up In The Air" (Jason Reitman), "The Company You Keep" a lui Robert Redford şi "End of Watch" (David Ayer), Britanny Snow din serialul "Nip/Tuck" şi Anna Camp din mult-iubitul de adolescenţi "Glee" (sursă evidentă de inspiraţie pentru "Pitch Perfect") care joacă pe liderele trupei Bellas, plus Rebel Wilson ca ‘Fat Amy’ şi Skylar Astin, competitorul aspirant la dragostea lui Beca. O comedie studenţească surprinzător de agreabilă prin prospeţime, o pasăre rară printre filmele de gen realizate în Cetatea Viselor. Singurul lucru de care mi-e teamă priveşte viitorul profesional al Annei Kendrick care, post-"Pitch Perfect" şi scoţând din calcul "Twilight", a optat exclusiv pentru comedii (are actualmente cinci pe ţeavă, în diverse faze de lucru) şi riscă să se cantoneze într-o nişă stilistică care s-o plafoneze (să nu uităm totuşi că a fost, pe bună dreptate, nominalizată la Oscar în 2009 pentru rolul lui Natalie din "Up In The Air", deci a demonstrat că poate mai mult). Extra: comentariu audio (Moore şi producătorii), scene tăiate, videoclipuri, trei documentare. Tehnic: impecabil.

V/H/S (2012, USA, r: Ti West, Adam Wingard & altii) – Blu-Ray

video_vault12-VHSUn film aparţinând unui gen de care sunt foarte ataşat (Horror) realizat de un grup de zece regizori (pe care IMDB îi defineşte ca "America’s top genre filmakers"). Printre aceştia, Ti West (autorul interesantelor "The Roost" şi "The Innkeepers") şi Adam Wingard (semnatarul excelentului "A Horrible Way to Die" din 2010), singurele nume cu o rezonanţă reală căci restul, de la Chad Villela la David Bruckner, sunt (pentru moment) regizori ageamii în Horror (maximum unu-două titluri obscure în filmografiile personale)… "Top genre filmakers"?????? În ceea ce mă priveşte, filmul (povestea unor tineri teribilişti care sunt prostiţi de nişte necunoscuţi să intre prin efracţie într-o casă în care descoperă nişte casete video cu filmări stranii şi, aparent, fără legătură între ele) este execrabil. "V/H/S" este teribil de obositor datorită agitaţiei obiectivului camerei ce se mişcă mult prea haotic chiar şi pentru fanii peliculelor din categoria "Blair Witch Project", nu are nicio noimă, dar absolut niciuna (nici un personaj nu are creionat vreun sâmbure de motivaţie pentru acţiunile sau comportamentul său), şi, dacă vă aşteptaţi să puteţi detecta măcar o urmă de identitate stilistică a unuia sau altuia din cei 10 cineaşti implicaţi în proiect vă înşelaţi căci rezultatul per ansamblu este o varză ieşită parcă dintr-un proiect de pre-puberi cu acces la jucării ce le depăşesc puterea de înţelegere. Ca atare, recomandarea mea este să îl evitaţi prin orice mijloc (eu am rezistat exact 45 de minute cât să mă conving că nimic din ce urmează nu mă poate face să schimb cele enunţate mai sus). Dar asta nu înseamnă că mă mulez pe opinia majoritaţii de vreme ce, anul acesta, apare şi o continuare, intitulată inteligent… "V/H/S 2". Extra: interviuri, scene alternative (inclusiv finalul), Making Of. Tehnic: foarte bun.

THE SOUND OF MUSIC (1965, USA, r: Robert Wise) – "Gift Set"/Blu-Ray

video_vault12-The Sound of MusicUna dintre capodoperele cinematografiei care, la aproape jumătate de secol de la premieră, reuşeşte să îşi conserve integral prospeţimea pentru orice spectator, indiferent de vârstă sau preferinţe. Un film luminos prin idealismul mesajelor, prin calitatea muzicii şi interpretării (întregii familii Von Trapp) şi prin cadrele idilice dintr-o Austrie mândră de tradiţiile, cultura şi natura sa. Cu trecerea timpului, nu ştiu câţi cinefili vor revedea cu regularitate filme (deşi hiperpremiate) precum "Kramer contra Kramer" sau "Argo" şi cât praf se va aşterne pe carcasele lor însă, cu certitudine, "Sunetul muzicii" nu trebuie să stea pe acelaşi raft cu acestea. Mai ales că, dincolo de valoarea sa intrinsecă, versiunea remasterizată din ediţia aniversară de 45 de ani străluceşte şi din punct de vedere tehnic atât la capitolul imagine (Hi-Def) cât şi la cel a sunetului – 7.1 DTS-HD (iar coloana sonoră este completă, inclusiv pauza şi antractul)! Bonusurile sunt un regal: comentariile audio (cadru cu cadru) a lui Robert Wise, Julie Andrews şi Christopher Plummer, documentare ("Salzburg Sight and Sound", "From Fact to Fiction"), interviuri (cel mai interesant este cel din 1973 cu regizorul şi cu Andrews), galerii foto (inclusiv machetele originale a programului), sing-a-longs cu toate piesele relevante, o hartă interactivă a Salzburgului ("A City of Song") ce trece în revistă locaţiile de filmare, Making Of, etc. O remarcă însă: pentru a îngloba toate aceste materiale, ediţia occidentală conţine trei discuri (două Blu-Ray şi un DVD) dar, din păcate, cea românească are doar un singur Blu-Ray… ce văduveşte colecţionarul de câteva din materialele menţionate mai sus. Ca atare, vă sugerez să fiţi foarte atenţi când achiziţionati un film în ediţie specială sau limitată apărută la noi astfel încât să nu aveţi surpriza să fie una ciuntită faţă de cea lansată în US sau UK. Extra: dincolo de bonusurile de pe disc(uri), cutia conţine o colecţie memorabilă de goodies pentru fani (cutie muzicală pictată de mână, ediţia reeditată a cărţii de suveniruri publicată în 1965 odată cu lansarea musical-ului, cărţi poştale cu famila Von Trapp în Salzburg, noua carte - "The Sound of Music: A Few of Our Favorite Things" – în hardcover, certificat de autenticitate). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
30 Mai 2013


LAWLESS (2012, USA, r: John Hillcoat) – Blu-Ray

video_vault11-LawlessCronica vieţii celor trei fraţi Bondurant, Forrest (Tom Hardy), Jack (Shia LaBoeuf) şi Howard (Jason Clarke), producători şi contrabandişti de alcool în perioada prohibiţiei, bazată pe întâmplări reale scrise în cartea unuia dintre nepoţii lor, Matt Bondurant, care a stat la baza scenariului semnat de muzicianul Nick Cave (care, firesc, a compus şi OS-ul filmului). Regia îi aparţine australianului John Hillcoat, cunoscut realizator de videoclipuri muzicale (Nick Cave & The Bad Seeds, INXS, Depeche Mode, Placebo, Muse, Bush) şi autorul extrem de interesantului western "The Proposition" din 2005 cu Guy Pearce şi Ray Winstone (realizat tot după un scenariu a lui Cave). Acţiunea se petrece, evident, în anii ’30, în Franklin County din Virginia unde, conform datelor istorice, 99 din 100 de localnici erau la vremea aceea implicaţi în afacerile ilegale cu alcool şi care, în numai cinci ani, au generat un venit neimpozabil de aproape şase milioane de dolari (la valoarea de atunci a dolarului!). ‘Invincibilii’ (conform mitologiei locale) fraţii Bondurant s-au numărat printre liderii acestui business şi, ca atare, au fost atât parteneri de bază pentru gangsterii din Chicago cât şi ţinte favorite a şicanelor şi presiunilor din partea poliţiei şi FBI-ului. "Lawless" beneficiază de o distribuţie senzaţională, în afara tripletei-beton Hardy (impecabil)-LaBoeuf (în primul rol OK post-"Transformers")-Clarke (‘Red’ Hamilton în "Public Enemies" a lui Scorsese), făcându-şi cu brio datoria Guy Pearce şi Noah Taylor (ambii, lucraseră deja cu Hillcoat în "The Proposition"), Dane DeHaan (un tânăr de ţinut minte după "Chronicle" şi "The Place Beyond the Pines"), Mia Wasikowska (senzaţionala India din "Stoker" a lui Park Chan-wook), plus Jessica Chastain şi Gary Oldman, ce nu mai au nevoie de nicio prezentare. Prima jumătate a filmului (până când lui Forrest i se taie beregata), axată aproape exclusiv pe afacerile familiei, este, în opinia mea excepţională! Asta şi datorită directorului de imagine Benoit Delhomme (ales şi de Anton Corbijn, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai culturii Pop, pentru "A Most Wanted Man", primul lung-metraj de la "The American" încoace a olandezului), care construieşte vizual universul rural al Virginiei pre-WWII într-un mod magistral printr-o succesiune de cadre ce amintesc de fotografiile lui Garry Fabian Miller. Celei de-a doua părţi însă, i se pot aduce o sumă de reproşuri generate în primul rând de construcţia personajului Jack Bondurant şi sub-plot-urilor sentimentale care diluează din forţa şi asprimea tonalităţii imprimate iniţial ("We got no way of understanding this world" - Forrest). După cum observă chiar personajul lui Hardy, acţiunile devin simple reacţii la violenţa şi nu la apărarea "unui principiu", iar comportamentul protagoniştilor (din nou, cu excepţia lui Forrest) conţine unele note false pentru care scenariul trebuie blamat şi nu interpretarea actorilor. În concluzie, "Lawless" este un film căruia i-a lipsit extrem de puţin să devină antologic dar rămâne una dintre realizările remarcabile a cinematografiei anului 2012. Câteva cuvinte despre memorabilul soundtrack: Nick Cave şi vechiul său colaborator Warren Ellis au creat pentru "Lawless" proiectul muzical punk-bluegrass-folk The Bootleggers în care au atras veterani ai scenei muzicale tradiţionale americane precum Ralph Stanley (85 de ani!), Emmylou Harris sau Willie Nelson, care au acceptat să cânte versiuni reorchestrate în spiritul sound-ului simplu şi eficace Bluegrass piese precum "White Light/White Heat" (Velvet Underground), "Sure ‘Nuff Yes I Do" (Captain Beefheart), "Fire in the Blood" (Towne Van Zandt) sau "Fire and Brimstone" (Link Wray). Un CD de avut neapărat în colecţie! Ca şi filmul, de altfel… Extra: excelente – în afara comentariului audio a regizorului şi a autorului cărţii, Matt Bondurant şi de câteva scene tăiate, trei documentare relevante (""Lawless: The Story of the Wettest Country in the World", "Franklin County, Virginia: Then and Now" şi "The Story of the Bondurant Family") şi videoclipul piesei "Midnight Run" (Willie Nelson). Tehnic: Impecabil.

LOOPER (2012, USA, r: Rian Johnson) – "Limited Edition"/Blu-Ray

video_vault11-LooperVreau să încep prin a mărturisi că nu aş fi scris despre "Looper" dacă nu consideram că poate fi un bun preambul pentru rândurile dedicate filmului următor. Am fost într-o mare masură dezamăgit de pelicula lui Johnson şi încă nu îmi pot explica de ce. Recunosc faptul că sunt un consumator dificil de mulţumit de acest gen de filme pentru că 1.) iubesc SF-ul din copilărie, de la ruşii traduşi la noi pe vremea comunismului la tandemul Anania-Bărbulescu (ba chiar şi "Planetarium"-ul lui CTP) şi, în consecinţă, vânez cu interes orice producţie cinematografică science-fiction, mai bună sau mai puţin reuşită (de la "Timecop" la "Bill & Ted…") şi 2.) în egală măsură, în calitate de consumator de produse Pop, sunt un fan din anii ’80 a lui Bruce Willis, încă de la serialul "Moonlighting". Ca atare, pretenţiile pe care le am de la un film SF cu Bruce Willis sunt mari. Ba chiar uriaşe dacă mai pun la socoteală şi celelalte nume din distribuţia "Looper" (Joseph Gordon-Levitt, Emily Blunt, Jeff Daniels, Paul Dano) plus laudele şi superlativele folosite de presa de specialitate (în primul rând "Total Film" şi "Empire" pe care le lecturez cu regularitate şi le apreciez foarte mult). În final, aveam să văd filmul o dată la cinema şi după aia, achiziţionând Blu-Ray-ul, foarte rapid, încă de două ori. Despre ce e vorba? Într-un viitor în care călătoriile temporale sunt ilegale şi tehnologia aferentă disponibilă doar pe piaţa neagră, mafia îşi reglează conturile cu ajutorul looper-ilor, asasini angajaţi să lichideze victime trimise 30 de ani în propriul trecut, iar Joe (Gordon-Levitt) este unul dintre aceştia. Ca să închidă o ‘buclă’, un ‘loop’, Joe ajunge în situaţia de a se ucide pe sine însuşi, versiunea mai vârstnică (Willis). Tânărul Joe ezită să apese pe trăgaci, bătrânul Joe reuşeste să scape… şi de aici încep broderiile pe marginea paradoxului temporal. Cu alte cuvinte, o combinaţie foarte ofertantă (tema călătoriei în timp şi obiectul utilizării acesteia, asasinatul) pentru un film de acţiune SF. Dar care, aşa cum spuneam la început, m-a dezamăgit în ciuda faptului că este foarte bine scris, jucat şi realizat. De ce? Probabil datorită faptului că Rian Johnson ("Brick", "The Brothers Bloom") încearcă să compacteze în acelaşi produs două filme, unul inteligent şi speculativ (călătoria în timp) şi altul consumabil şi atractiv la nivel de masă prin tipul de acţiune (accentele noir uşor distopiene), dar ajunge în final să se concentreze asupra închiderii "buclelor" de conţinut (lucru pe care îl face cu minuţiozitate reuşind să rezolve aproape toate ‘de ce?’-urile) uitând însă că îl are cap de afiş pe Bruce Willis, unul din simbolurile filmelor de acţiune. Ţinând cont de notorietatea şi de tipul de percepţie a lui Willis în rândul cinefililor, a-l distribui într-un rol principal din afara ariei stilistice cu care este asociat (seria "Die Hard", "The Expandables", "RED") este un risc pentru orice producător. Şi dacă acesta şi-l asumă are nevoie de un regizor care să reuşească performanţa ca prezenţa lui Willis pe ecran să nu pună în umbră însuşi personajul pe care îl interpretează (sau, mai rău, întregul context în care acesta evoluează). Puţini au reuşit asta - Terry Gilliam („Twelve Monkeys"), M. Night Shyamalan ("The Sixth Sense" şi "Unbreakable"), Tarantino ("Pulp Fiction") şi Rodriguez ("Sin City") – iar cei mai mulţi au dat-o în bară (de departe conduce în top Kevin Smith cu infectul "Cop Out"). Am senzaţia că dacă era altcineva distribuit în rolul său din "Looper", opinia mea despre film ar fi fost radical diferită. "Looper" rămâne însă un titlu pe care mă simt obligat să vi-l recomand în ciuda opiniei personale întrucât, de această dată, fiind complet în afara curentului general (recenzii excelente în media, premii la festivaluri, păreri elogioase a spectatorilor pe forumuri), este foarte probabil ca eu să fiu cel defect în aprecieri. Extra: comentariu audio a lui Johnson, Levitt şi Blunt, exclusiv pe Blu-Ray – 5 mini-documentare şi 21 de scene tăiate comentate de regizor şi de actorul Noah Segan. Tehnic: impecabil.

FREQUENT ASKED QUESTIONS ABOUT TIME TRAVEL (2009, UK, r: Gareth Carrivick) – DVD

video_vault11-FAQATTSpre deosebire de "Looper", mai greu de digerat prin implicaţiile mai serioase, "FAQ About Time Travel", produs de BBC, este un film hiper-agreabil. Şi (exclusiv) în opinia mea, mai original în a se juca cu paradoxurile temporale decât precedentul amintit. Face parte din genul făcut celebru de Edgar Wright (abia aştept să văd noul "The World’s End" pe care tocmai l-a terminat) de pub-comedy iar spaţiul central al acţiunii este toaleta bărbaţilor din cârciumă… portalul pentru călătoriile în timp, fiind mai aproape ca spirit de "Hot Tub Time Machine" din 2010 decât de "Source Code" sau "Looper". Spre deosebire de care are actori pe a căror faţă se vede plăcerea evidentă de a se implica/distra în rolurile pe care le interpretează (Chris O’Dowd vs. Gordon-Levitt, Anna Faris vs. Emily Blunt). Şi, totuşi, despre ce este vorba în film? Trei tineri rataţi ce îşi câştigă existenţa lucrând ca mascote într-un parc de distracţie eşuează seară de seară în pub-ul de cartier tipic britanic în faţa unei mese plină de beri şi pungi de seminţe şi chipsuri. Ray este un visător incurabil a-propos de călătoria în timp ("It’s time travel, shit like that can happen."), al doilea, Toby, este tot un geek, un scenarist lipsit de idei care visează să re-educe Hollywoodul, iar Pete este, pur şi simplu, un cinic ("I will take your time traveling hottie and raise you a pub full of dead bodies"). Întâlnirea lui Ray cu o admiratoare, Cassie, venită din viitor să îl cunoască înainte de a deveni… celebru, le schimbă radical viaţa monotonă fiindcă determină deschiderea unei falii temporale în closet prin care circulă în prezent şi viitor, se intersectează cu ei înşişi, sunt urmăriţi de maleficii "Editori" care vor să îi facă să dispară, salvează planeta şi, nu în ultimul rând, reinterpretează regulile călătoriei în timp pe înţelesul tuturor (Pete: "OK, don’t kill anything, don’t fuck anything, what else?", Ray: "Don’t touch yourself"). Oricum, favorita mea rămâne scena din budă cu cei trei protagonişti mişcându-se la unison pe "The Total Eclipse of the Heart" a lui Bonnie Tyler ca pretext de schimbare a buclei temporale şi care nu trebuie ratată de niciunul din cinefilii care refuză cuvântul "Nerd" şi îl preferă pe cel de "Imagineer"… Câteva cuvinte despre actori: O’Dowd (Ray) este la ora actuală unul dintre actorii de comedie foarte bine cotaţi la Hollywood ("Bridesmaids", "This Is 40") şi va apare şi în sequel-ul la "Thor", Anna Faris (Cassie) vă este cunoscută în primul rând din seria "Scary Movie", iar englezii Marc Wootton (Toby) şi Dean Lennox Kelly (Pete) din seriale britanice ca "La La Land" şi respectiv "Fleming" şi "Frankie". În concluzie, o comedie delicioasă. "Time travel. It’ll turn your brain into spaghetti if you let it. Best not to think about it.". De văzut. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

NOT THE MESSIAH: HE’S A VERY NAUGHTY BOY (2010, UK, r: Aubrey Powell) – Blu-Ray

video_vault11-NOT THE MESSIAHInspirat de lung-metrajul "Monty Python’s Life of Brian" (dar, atenţie!, radical diferit faţă de sursă), avându-i ca autori pe John Du Prez (muzica) şi pe unul din Python-ii originali, Eric Idle (textele), acest oratoriu "baroc’n’roll" transpus în spectacolul aniversar "40 Years of Monty Python – Not A Messiah, He’s A Very Naughty Boy" susţinut la Royal Albert Hall pe 23 octombrie 2009 este esenţial atât pentru fanii Python (ce apar cu toţii în spectacol, cu excepţia lui… John Cleese) cât şi pentru toţi iubitorii combinaţiei de umor insular şi muzică de calitate. Povestea e simplă: Brian, rezultat accidental a unei aventuri a mamei sale evreice cu un soldat roman, ajunge la fel de accidental (din dragoste) în politică, este confundat cu Mesia, arestat şi condamnat la… crucificare. Muzica: John Du Prez, ce a colaborat cu Python atât ca echipă (originalul "Life of Brian") şi cât şi ca individualităţi ("Time Bandits" a lui Gilliam, "A Fish Called Wanda" cu John Cleese şi Michael Palin) încă de la finele anilor ’70, dirijează impecabil orchestra şi corul BBC, avându-i în faţă pe Brian Cohen (William Ferguson, tenor), iubita Judith (Shannon Mercer, soprană), mama sa Mandy Cohen (Rosalind Plowright, mezzo) şi pe Bigus Dickus/Reg (Christopher Purves - bas). Exceptând clasicul "Lumberjack Song", memorabilă rămâne înlănţuirea temelor "What Have the Romans Ever Done For Us"/"We’re the People’s Front of Judeea" care ne aduce, sarcastic, din nou în memorie succesiunea de grupuri de ‘litere’ în politica noastră a ultimelor decenii (FSN-FDSN-PSD-PD-PDL, etc, etc, etc). Iar "Always Look on the Bright Side of Life" din final face legătura cu celălalt musical a tandemului Idle-Du Prez, "Spamalot" (mai multe despre acesta în rubrica Declin d’Oeil, "Experience London"). Revenind la umor, într-adevăr, i se poate reproşa unui spectacol intitulat "40 Years of Monty Python" că prezenţa membrilor echipei (cu excepţia firească a lui Eric Idle) se reduce la statutul de invitat special şi nu sunt protagonişti cu un rol consistent dar să nu uitam că avem de-a face cu o montare complet diferită, una eminamente muzicală, în care nu valoarea jocului actoricesc este primordială ci talentul şi calitatea interpretării partiturilor. Şi, ca atare, inclusiv punerea în scenă, are nevoie de un alt tip de competenţă regizorală decât cea imaginativă a unuia din cei doi Terry, Jones sau Gilliam. De asta cred că a fost preferat Aubrey Powell ce, doar în ultimii zece ani, a lucrat cu Deep Purple, Paul McCartney, Jean Michel Jarre, The Cure, The Who şi Yes (cu unii chiar pe scena Royal Albert Hall). Iar rezultatul, din punct de vedere a light & sound design-ului este impecabil. Extra: două documentare, câteva sing-a-longs. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
23 Mai 2013


JUAN OF THE DEAD a.k.a. "Juan de los Muertos" (2011, Spania/Cuba, r: Alejandro Brugues) – DVD

video_vault10-Juan of the DeadPovestea (aparent) sângeroasă a unui pierde-vară care se decide să salveze Cuba de invadatorii zombie despre care propaganda oficială susţine că sunt dizidenţi aflaţi în solda Statelor Unite ale Americii reprezintă o premisă care, prin caracterul satiric, ridică din start filmul peste plutonul zecilor de producţii cu zombie lansată anual. Oricum, e primul film de gen cubanez (Zomedy) pe care îl văd, descoperit întâmplător datorită trimiterii voite la excelentul "Shaun of the Dead" (2004) a lui Edgar Wright. Trimiterile din "Juan…" sunt însă mult mai multe, de la "Braindead" (1992) a lui Peter Jackson (din trilogia sa de comedy-horror-uri începută cu "Bad Taste" în ’87 şi încheiată cu "The Frighteners" în 1996) la "Scarface" şi, chiar, "Enter The Dragon", clasicul din 1972 cu Bruce Lee şi John Saxon. Un film savuros destinat însă în primul rând celor deschisi spre dialoguri de tipul: "Ce este un sodomit?"… "O substanţă chimică" sau replicile în care se recunosc precum "Asta facem când se-mpute treaba. [Câştigăm şi noi nişte bani]". Vorbind serios, presupunând că de la "Buena Vista Social Club" nu v-a mai atras nimic care să fie filmat pentru cinema cu etichetă cubaneză, "Juan of the Dead" este recomandarea mea calduroasă pentru a relua legătura cu insula în care visez ca la pensie să îmi deschid un bar. Câteva argumente suplimentare pentru a nu trece cu vederea acest film… Actor, regizor de teatru şi profesor la Instituto Superior de Arte din Havana, Alexis Diaz de Villegas, interpretul lui Juan (‘echivalentul’ lui Shaun/Simon Pegg), a luat premiul pentru interpretare la festivalul Fantasporto din Portugalia (cel care în acest an a dat cele mai multe recompense filmului produs de Guillermo Del Toro, "Mama"). Cineastul de origine argentiniană Alejandro Brugues a fost recompensat şi el de două ori, o dată pentru scenariu la Fantasporto şi apoi, în 2013, cu un premiu Goya pentru regia "Juan of the Dead" în categoria "Mejor pelicula iberoamericana". În concluzie, "Juan…" stă foarte bine în colecţia personală alături de "Dawn…", "Shaun…" şi de "Zombieland", iar replica "aici sunt un colecţionar, aştept să îmi pice ceva şi, dincolo de asta, sunt… un supravieţuitor" sună actual şi în mentalitatea multora de la noi. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

HEROES SHED NO TEARS a.k.a. "Ying xiong wu lei" (1986, Hong Kong, r: John Woo) – "Special Collector’s Edition"/ DVD

video_vault10-Heroes Shed No TearsEste adevărat că în anul în care a apărut acest film, John Woo a lansat şi "A Better Tomorrow" care, urmat în perioada următoare de "The Killer", "Once A Thief", "Bullet în the Head" sau "Hard Boiled", i-au făurit reputaţia unuia dintre cei mai importanţi cineaşti asiatici specializaţi în stilistica violenţei extreme a filmelor cu gangsteri. Până atunci însă, după ucenicia din studioul fraţilor Shaw, regizase, începând cu anii ’70, peste două duzini de lung-metraje, fiecare înglobând ceva acţiune (inclusiv Kung-Fu) dar orientate predominant fie spre comedie sau fantasy, fie spre aventură sau dramă sau către un mix între ele, fără un stil rapid perceptibil vizual, în funcţie de… calitatea scenariului respectiv. Poate singura excepţie notabilă ce merită a fi luată în discuţie (pentru arborele genealogic a lui "Red Cliff") rămâne "Last Hurrah for Chivalry" din 1979 dar nu acesta este subiectul prezentelor rânduri. Vroiam doar să subliniez că "Heroes Shed No Tears" nu este cu Chow Yun-Fat, nu conţine filmări spectaculoase în relanti, porumbeii nu zboară în final, în fine… nu este un film cu ingredientele care l-au făcut pe John Woo celebru la nivel planetar, în schimb este un reper esenţial în tranziţia acestuia de la mercenariatul cinematografic deseori lipsit de discernământ către purul film de acţiune hiper-violent… Asta nu înseamnă că filmul este unul bun ci doar că e vizionabil de către cinefili cu un interes informativ, cu o atitudine condescendentă sau uşor amuzată. Căci pe "Heroes…" s-a pus mult praf (să nu uităm că "Rambo" apăruse deja în 1982 iar "Missing In Action" în ’84 şi alte zeci de acţionere de junglă erau disponibile pe VHS) şi scenariul (un comando de emigranţi chinezi este trimis de guvernul tailandez în Triunghiul de Aur să răpească un baron al drogurilor) e varză, ba e western (‘şeriful’ vietnamez care presează ‘pieile roşii’ să ia urma fugarilor) ba e comedie (jocul de zaruri din sat), ba e gore (cusutul ochilor) ba e melodramatic (descusutul ochilor) şi, ca atare… dinamica sa este absolut imprevizibilă (în sensul negativ). Şi spun asta în condiţiile în care, de mulţi ani, eu mă număr printre fanii lui John Woo. În final, o observaţie interesantă: filmul lui Woo este inspirat parţial din seria Manga "Lone Wolf and Cub", creată în 1970 de Koike şi Kojima şi care generase în numai doi ani (’72-’74) şase lung-metraje (mai cunoscute acum publicului avizat ca "Shogun Assassin…/Baby Cart…", patru piese de teatru şi un serial TV, aşa că nu este surprinzătoare lansarea în State a comics-urilor cu coperţi realizate de… Frank Miller în 1987, la doar câteva luni de la premiera filmului. Extra: interviu cu John Woo, documentar tribute lui Lam Ching Ying (prietenul lui Sammo Hung, actorul-cascador ce îl interpretează pe colonelul vietnamez). Tehnic: excelent - versiune restaurată şi remasterizată (inclusiv audio) a filmului.

WHEN EIGHT BELLS TOLL (1971, UK, r: Etienne Perier) – DVD

video_vault10-When Eight Bells TollÎn jurul anului 1970 (plus/minus) nu mai puţin de opt ecranizări de cinema după Alistair MacLean au fost oferite spectatorilor. Povestea lui "When Eight Bells Toll" este una mai deosebită. Deja se ştia în industrie că, după "Diamonds Are Forever" (1971), Sean Connery nu îl va mai interpreta pe James Bond aşa că viitorul francizei 007 era incert. Concurenţa, reprezentată de producătorul de succes Elliott Kastner ("The Missouri Breaks", "Angel Heart"), a început să îşi facă planuri pentru a umple golul. Kastner, ce produsese deja "Unde se avântă vulturii", a achiziţionat drepturile pentru mai multe cărţi a lui MacLean. Mai mult, discutase cu scriitorul ideea ca, în eventualitatea unui succes a lui "When Eight Bells…", să mai scrie două romane cu Philip Calvert, eroul interpretat în film de Anthony Hopkins (aflat la primul său rol important), ceea ce, în final… nu avea să se întâmple. Iar Bob Simmons şi Vic Armstrong care sunt responsabilii de cascadoriile din "Eight Bells…" au fost recrutaţi din rândul veteranilor din echipa Bond. În scenariul adaptat chiar de autorul cărţii, Calvert, comandor ca şi James Bond, anchetează în largul coastelor Scoţiei dispariţia unor nave britanice ce transportă lingouri de aur. În stilul inconfundabil a lui MacLean, nimic însă nu corespunde aparenţelor. Filmul este absolut agreabil şi, deşi niţel prăfuit, se ţine bine pe picioare datorită acţiunii foarte dense. Către două persoane se pot îndrepta eventualele reproşuri, regizorului Etienne Perier, un francez având la activ mai mult filme romanţioase şi comedii şi nu genul acesta de action-thriller, şi ale cărui erori copilăreşti sunt deseori deranjante (Calvert se aruncă în apa liniştită când cadrul anterior arată iahtul în plină viteză, bătăile au o viteză amuzantă de tip Mack Sennett, etc, etc) şi lui Anthony Hopkins care, fizic, pur şi simplu nu se mulează pe portretul imaginar creat după lectura cărţii al acestui nou 007 (cel puţin în opinia mea). Dar pentru nostalgicii filmelor de acţiune a anilor ’70 şi a fanilor lui Alistair MacLean, rămâne o peliculă de (re)văzut cu plăcere. Extra: zero. Tehnic: acceptabil.

FEAR IS THE KEY (1972, UK, r: Michael Tuchner) – DVD

video_vault10-Fear Is The KeyDupă "When Eight Bells Toll", în acelaşi weekend, mi-a venit cheful să mai consum un film după Alistair Maclean, de această dată, unul pe care nu îl mai văzusem vreodată. Şi m-am oprit la următorul în ordine cronologică (notă: "Puppet on a Chain" a avut premiera tot în ’71 ca şi "Eight Bells…" şi, oricum, i-am dat atenţia cuvenită într-unul din Video Vault-urile anterioare), "Fear Is The Key" sau cum a fost tradus în limba română, "Ultimile şase minute" (a fost prima carte a lui MacLean tradusă la noi, apărută în colecţia "Enigma" dar… la ani buni după ce filmul rulase în cinematografele româneşti). Iar dacă despre regizor nu putem spune foarte multe (merită amintit însă "Villain" din 1971 cu Richard Burton în rolul unui gangster modelat după Ronnie Kray), Tuchner lucrând în general producţii de televiziune pentru care a fost recompensat de altfel cu un BAFTA, distribuţia filmului, în schimb, este foarte interesantă: Barry Newman, actor de televiziune şi filme de serie B a anilor ’70 precum "The Salzburg Connection", superba Suzy Kendall (vedeta lui "The Bird with the Crystal Plumage" a lui Dario Argento care, după 1977, avea să mai apară într-un film abia în… 2012 cu un cameo în "Berberian Sound Studio" – vezi Video Vault-ul din 2 mai a.c., în rolul mamei lui Gilderoy), Ben Kingsley la primul său rol într-un film de cinema şi John Vernon, la vremea aceea un star de televiziune (serialele "Mannix" şi "Mission: Impossible") şi actor de film cu o reputaţie solidă ("Dirty Harry", clasicul lui Don Siegel, şi "Topaz" a lui Alfred Hitchcock). Filmul, plasat în Louisiana, spune povestea lui John Talbot (Newman), aparent doar un proprietar de mică companie aviatică, care îşi plănuieşte minuţios răzbunarea după uciderea familiei sale şi se infiltrează în cadrul grupului criminal printr-o înscenare foarte elaborată. ‘Elaborat’ este cuvântul care nu se regăseşte în adaptarea cărţii pentru cinema. Chiar dacă "Fear Is The Key" este un film agreabil ce poate fi vizionat cu plăcere şi acum, după 40 de ani, cei care au citit cartea îl vor găsi schematic şi simplist, ‘dezbrăcat’ de broderiile marca MacLean care dau de obicei consistenţă şi substanţă motivaţiei sşi acţiunilor personajelor. Două exemple: primul, o urmărire de maşini, entertaining de altfel, ocupă aproape 20 de minute din durata întregului film, fiind lungită evident doar pentru a ranforsa ideea de film de acţiune, şi al doilea, John îşi consuma timpul şi îşi riscă viaţa ca să o convingă pe Sarah să îl ajute ca până la urmă sprijinul acesteia pe platforma petrolieră se rezumă exclusiv la a distrage atenţia timp de trei secunde operatorului radio. Repet însă, pentru nostalgicii anilor ’70, vizionarea lui "Fear Is The Key" nu este o pierdere de vreme. Colecţionari, atenţie, este un DVD destul de greu de găsit. Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun.

THE DIVIDE (2011, Germania/USA/Canada, r: Xavier Gens) – DVD

video_vault10-The DivideXavier Gens este un tânăr regizor francez a cărui talent a fost vizibil încă de la primele sale scurt-metraje (ex. "Au petit matin" – 2005) şi debutul său în cinema, extrem de interesantul Horror "Frontiere(s)" din 2007. Hollywood-ul i-a dat rapid o şansa dar, apoi, la fel de repede, şi un şut în fund în urma eşecului adaptării după popularul joc video "Hitman" (2007), cu Timothy Olyphant, Olga Kurylenko şi Dougray Scott. "The Divide" (producţie independentă germano-canadiană de categorie B) este proiectul ce marchează reîntoarcerea lui Gens după o perioadă de autoexil în televiziunea franceză şi care reuşeste să surprindă în mod plăcut. Utilizând o distribuţie puţin costisitoare (veteranul Michael Biehn – "Aliens", "The Rock", "Planet Terror", etc, etc – care va apare în 2013-2014 în numai puţin de nouă filme!, Lauren German din "Hostel: Part II" şi remake-ul după "Texas Chainsaw Massacre", Rosanna Arquette, a cărei cotă e în cădere liberă de la mijlocul anilor ’90, Milo Ventimiglia din serialul "Heroes"), cu un buget total minuscul (trei milioane de dolari), cineastul francez reuşeste să creeze o mică bijuterie de thriller post-apocaliptic a cărui acţiune se desfăşoară integral într-un adăpost anti-atomic aflat în subsolul unui zgârie-nori newyorkez. Deci… din nou tema evoluţiei comportamentului membrilor unei micro-comunităţi expuşi unor situaţii extraordinare pe care o întâlnim atât de des în cinematografie într-un timp când criza economică şi socială se combină cu tarele generate de 9/11 septembrie. Am folosit termenul de ‘bijuterie’ pentru mai multe motive (ex. tensiune generată prin atmosfera apăsătoare creată de regie şi montaj, trimiteri în scenariu nu lipsite de interes la militarism şi schimbarea opticii leadership-ului vs. gloată, poziţionarea declarată a filmului într-o categorie de nişă inferioară care să nu genereze false aşteptări) în ciuda majorităţii opiniilor care circulă în forumurile de pe net şi care acuză în primul rând lipsa… explicaţiilor din final, care să ofere spectatorului comod o concluzie de ne-rumegat. Dar, pe bune, când îţi cade literalmente cerul în cap, te aştepti ca totul să fie în simplul sistem binar, de 0 sau 1? Bine sau rău? Prost sau deştept? Te aştepti de la un film low-budget destinat consumatorilor de Horror sau Gore să fie… plauzibil? Poate doar parlamentarul canadian care l-a interpelat în februarie în Camera Comunelor, în modul cel mai serios, pe Primul Ministru vis-à-vis de necesitatea pregătirii naţiunii în faţa unei posibile invazii zombie sau… fanii unor filme ‘simpatice şi emoţionante’ precum "Identity Thief" sau "The Big Wedding" fac parte dintr-o astfel de categorie. Şi cărora le recomand, fără niciun fel de ironie, să rămână la preocupările lor cotidiene favorite, paşnice, luminoase şi corecte politic. Please, go meet the Fockers! Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
16 Mai 2013


THE RAID (2011, Indonezia/USA, r: Gareth Evans) – "Director’s Cut"/Blu-Ray

video_vault9-The RaidÎn ceea ce mă priveşte, "The Raid" rămâne nu numai cel mai bun film de acţiune a anului 2011 dar şi cel mai original şi valoros film cu arte marţiale din noul mileniu. Poate sună a pleonasm însă ştim foarte bine că nu toate actioner-ele conţin şi momente coregrafiate de lupte asiatice şi că majoritatea filmelor axate pe arte marţiale au scenarii debile, menite doar a lega între ele scenele de ‘bătăi’. "The Raid" este altceva, este proaspăt, are o dinamica infernală ce nu te lasă să respiri (susţinută fără cusur de soundtrack-ul lucrat de Mike Shinoda de la Linkin Park împreună cu Joseph Trapanese, compozitor cu vechime în colaborările cu icon-uri Techno/Rock în muzica de film, precum Moby, Daft Punk sau M83), un scenariu cu destule twist-uri şi o inovativitate ieşită din comun în crearea scenelor de acţiune dar, mai ales, în filmarea lor în spaţii foarte mici. Autorii acestui succes sunt tânărul regizor galez, Gareth Evans şi descoperirea sa, primul star adevărat de arte marţiale apărut de la Tony Jaa ("Ong Bak") încoace, Iko Uwais, expert în artele tradiţionale indoneziene Silat, pe care le practică de la 10 ani. Până la "The Raid", Iko şi-a făcut debutul pe marile ecrane, tot sub îndrumarea lui Evans în "Merantau" (2009) iar colaborarea dintre ei continuă cu filmările la sequel-ul "The Raid 2", anunţat pentru finele acestui an. Revenim însă la primul, care, de la premieră, a îngropat parţial relansarea câteva luni mai târziu a lui Judge Dedd în "Dredd" prin similitudinile între spaţiul de desfăşurare a acţiunii, un bloc de apartamente aflat în proprietatea unui gangster local şi ocupat de chiriaşi credincioşi acestuia. Raidul, având drept scop capturarea baronului drogurilor (blocul adăpostea şi laboratoarele de rafinare a acestora) şi a oamenilor săi de încredere, eşuează rapid într-o baie de sânge din motive care ni se dezvăluie ulterior, pe parcurs, iar puţinii supravieţuitori din echipa SWAT se trezesc într-o situaţie diametral opusă celei de la pătrunderea pe scările blocului: nu numai că nu mai sunt într-o pozitie de forţă dar, mai mult, trebuie să scape de urmărirea găştilor de criminali care caută să îi captureze sau să îi ucidă, practic… să evadeze din bloc. Dar "The Raid" merită cu siguranţă să fie văzut şi nu povestit. Iar lupta între Iko Uwais, Yayan "Mad Dog" Ruhian şi Donny Alamsyah poate fi luată în considerare pentru orice antologie dedicată filmelor de arte marţiale. Extra: versiunea de cinema a filmului, comentariu audio (Evans), filme făcute de fani, trei documentare interesante (inclusiv despre muzica cu Mike Shinoda şi Joe Trapanese). Tehnic: excelent.

ANTIVIRAL (2012, Canada, r: Brandon Cronenberg) – DVD

video_vault9-AntiviralPremisă: într-un viitor nu foarte indepărtat, obsesia fanilor pentru vedetele favorite atinge cote inimaginabile astfel încât se dezvoltă o nouă piaţă, una în care oamenii se pot infecta cu bolile celebrităţilor, prelevate direct de la ele, sau pot consuma produse alimentare sintetice obţinute din celulele corpului acestora. Povestea: Syd March (jucat de Caleb Landry Jones – "X-Men: First Class", "Contraband" şi în proaspăt lansatul în UK "Byzantium" a lui Neil Jordan), un angajat a unei clinici care inoculează clienţilor viruşi activi provenind de la diverse staruri câştigă un ban în plus pe piaţa neagră traficând mostre pe care le scoate din instituţie prin injectarea în propriul organism. Problemele încep să apară după ce îşi inoculează un virus necunoscut despre care nu ştie că este mortal, prelevat de la o celebritate mondială, Hannah Geist (canadianca Sarah Gadon, descoperită de David Cronenberg în televiziune şi lansată ca soţie a psihanalistului Jung în "A Dangerous Method"). Scris şi regizat de Brandon Cronenberg, fiul maestrului art-horror-ului David, "Antiviral" este un debut extrem de original şi foarte, foarte interesant! În primul rând laudele se duc spre ineditul scenariului şi a explorării (nu neapărat perfecte sau complete) a implicaţiilor, mai ales morale şi religioase, pe care premisa le presupune, de la teza că celebritatea este un produs a "halucinaţiei de grup" la semnul de întrebare vis-à-vis de canibalism în contextul consumului de carne umană, chiar dacă obţinută în laborator din băncile de celule. Unde i se poate reproşa ceva script-ului este în spaţiul analizei implicaţiilor economice unde Cronenberg Jr. pierde deseori claritatea descrierii filosofiei de business generate de noua piaţă (mai ales spre final, în sublinierea ideii de nemurire a celebrităţii inclusiv după moartea fizică şi a conservării intacte a potenţialului de… valorificare către publicul consumator) şi a impactului esenţial a mass-media în cultivarea cererii de asemenea produse (abordat doar conjunctural). Era însă şi dificil să acopere toate implicaţiile interesante generate de un asemenea tip de premisă. "Antiviral" conţine şi nu bonus conceptual: ReadyFace, o maşină creată în baza unei teorii la fel de originale, aceea ca un virus, la fel ca omul, se dezvoltă şi evoluează în funcţie de mediul în care este plasat şi, ca atare, are chiar… o faţă care, prin expresia ei, dă măsura caracterului virusului respectiv. Acesta poate fi controlat parţial prin intermediul maşinii, deci a tehnologiei, cu ajutorul impulsurilor cerebrale umane. Şi luat separat, ReadyFace ar fi putut fi pretextul pentru un film de sine stătător. În ceea ce priveşte regia, e clar că Brandon e băiatu’ lu’ tata! Şi aici pot fi aduse critici însă, în ansamblu, abordarea clinică, rece şi detaşată, reuşeste să definească vizual foarte bine această distopie aproape monocromă (doar roşul sângelui şi cenuşiul cotidianului intervin în predominantul alb, contrapunctat fin de petele de culoare generate exclusiv de prezenţa ilustrată a celebrităţilor în décor). "Antiviral", disponibil actualmente doar pe DVD nu şi pe Blu-Ray, este un film care te lasă cu nedumeriri, cu nelinişti şi confuzii şi, mai ales, cu întrebări la care să meditezi legate de paralela inevitabilă între zeitate şi vedetă, de obsesia pentru idoli (în acest caz, un aproape paranoic ‘bigotism’ profan) care generează iconografii şi fetişism, indiferent că sunt în viaţă sau dispăruţi de mult timp. Iar Brandon Cronenberg a subliniat cel mai bine aceste surse de inspiraţie şi de speculaţie intelectuală când a arătat cu degetul spre fotografia lui Marylin Monroe de pe afişul Festivalului de la Cannes de anul trecut. Decedată acum 50 de ani dar, pentru mulţi, încă vie! Extra: comentariu audio a regizorului şi directorului de imagine, scene tăiate, Making Of. Tehnic: excelent.

FISH TANK (2009, UK/Olanda, r: Andrea Arnold) – Seria "Artificial Eye"/Blu-Ray

video_vault9-Fish TankPortret de adolescentă, Mia (Katie Jarvis), provenind dintr-o familie disfuncţională, cu un tată ce nu apare în cadru şi o mamă sexy, Joanne (Kierston Wareing), care a făcut două fete când era încă foarte tânără şi acum preferă să creadă că îşi poate continua viaţa fără asumarea vreunei obligaţii serioase. Singurul personaj ce dă oarecare semne că ar fi adult este noul prieten a lui Joanne, Connor (Michael Fassbender, ce venea după rolurile în care se făcuse remarcat din misoginul "300", "Hunger" a lui Steve McQueen şi horror-ul "Eden Lake"), care îşi asuma parţial rolul de tutore a lui Mia. Cam asta e punctul de plecare a poveştii, plasată în mediul sărac a unui oraş britanic de provincie. Andrea Arnold mai avea puţin şi îi ridicau englezii o statuie pentru acest film (BAFTA pentru Outstanding British Film, un British Independent Film Award pentru regie şi altul pentru Jarvis) pe care, recunosc, eu nu l-am urmărit decât ceva mai mult de jumătate. Sigur, eram conştient că subiectul nu este foarte interesant pentru mine, însă, dat fiind pomelnicul de premii (inclusiv cel al juriului la Cannes), mă aşteptam să văd un lung-metraj de cinema şi nu o producţie prăfuită în format 4:3, fără sare şi piper vizual, parţial ne-inteligibilă ca problematică de către altcineva decât spectatorii din UK şi care pare destinat mai degrabă televiziunii prin minimalismul resurselor, interpretat (în opinia mea, greşit) ca voinţă artistică. Sincer, este ca şi cum ai recomanda unui londonez să vizioneze, să zicem, "Buletin de Bucureşti" şi ar zice, după aia, pe bună dreptate… "What the f***? Ce nuanţe te aştepţi să sesizez în acest film?". Singurul atu a "Fish Tank"-ului rezidă în jocul trioului de actori, cel al lui Jarvis fiind într-adevăr remarcabil. În rest, nu pot să fac nicio recomandare, puteţi să vedeţi filmul sau nu dar, dacă o faceţi, mă îndoiesc că veţi ajunge la o concluzie de mijloc, căci fie va fi ca mine, fie opinia voastră va fi diametral opusă. O menţiune pentru seria "Artificial Eye" în care am mare încredere la nivel de selecţie însă îmi trage cu "Fish Tank" a doua chiflă după execrabilul dar îndopatul cu premii "Essential Killing" (2010) a lui Jerzy Skolimowski. Mi-am promis să fiu mult mai atent de acum înainte a-propos de mersul la pomul lăudat… Extra: inedit, scurt-metrajul "WASP" cu Danny Dyer, care i-a adus lui Arnold premiul Oscar în 2005. Tehnic: excelent.

SEASON OF THE WITCH (2011, USA, r: Dominic Sena) – DVD

video_vault9-Season of the WitchImportant: a nu se confunda cu "Hungry Wives" din ’72 a maestrului Horror-ului George A. Romero şi care în Europa a fost editat pe DVD cu titlul "Season of the Witch". Nu, aici vorbim de un alt film de 4.99 lei de la Mega Image. Excesiv de scump! Ar trebui să se ofere o recompenasă serioasă din partea producătorilor pentru cine rezistă să îl vizioneze în întregime. După primele 10 minute în care se schimbă de şase ori anul şi locul acţiunii (am numărat bob cu bob), brusc se intră într-o dolce farniente în care cei 4-5 actori (nu mai socotesc şi cei 4-5 figuranţi) se desfăşoară pe ecran la ralanti. Avantajul este nu numai că ai timpul să îţi iei o bere din frigider dar, dacă rămâi fără, poţi ajunge la hipermarket să te aprovizionezi şi când revii în faţa televizorului să constaţi că nu ai pierdut nimic. Povestea pseudo-vrăjitoarei cărată timp de o oraă şi ceva prin pădure într-o cuşcă până la o mânăstire unde constaţi că tot cititul te salvează şi nu sabia, este infiorător de plictisitoare şi surprinzător de amatoricesc pusă în scenă de un regizor precum Dominic Sena ("Gone In 60 Seconds", "Swordfish" şi sub-evaluatul "Whiteout") de la care, în mod normal, aşteptările sunt mult mai mari (inclusiv în situaţia în care lucrează pe un scenariu de cacao). Iar Nicolas Cage, Ron Perlman sau Christopher Lee nu pot fi acuzaţi de nimic fiincă cel care trebuie pus la zid şi executat sumar este penibilul scenarist Bragi F. Schut (care, poate nu întâmplător, a devenit acolitul lui Neil Marshall, şi el în cădere liberă după "Centurion", în noul proiect al acestuia dedicat vaporului "Demeter" care a transportat sicriul lui Dracula din Transilvania la Londra.. Piei drace!). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
09 Mai 2013


WHO FRAMED ROGER RABBIT (1988, USA, r: Robert Zemeckis) – "25th Anniversay Edition"/Blu-Ray

video_vault8-who framed roger rabbittÎn formula restaurată pentru HD, minunata combinaţie de joc al actorilor şi a personajelor de animaţie a lui Robert Zemeckis nu şi-a pierdut nimic din prospeţimea iniţială şi ne face să tolerăm cele trei dude pe care Bob ni le-a livrat 15-20 de ani mai târziu, mai exact "Polar Express", "Beowulf" şi "A Christmas Carol". Este o poveste noir cu iz de anii ’40 în care un detectiv particular alcoolic (Bob Hoskins) încearcă să descopere complotul din spatele asasinării patronului grupului ACME şi… proprietarul cartierului Toon Town (trimitere directă la Chinatown) şi de care este acuzat ţăcănitul iepure Roger (voce: Charles Fleischer), un star de desen animat căsătorit cu splendida cântăreaţă Jessica Rabbit (voce: Kathleen Turner). Datorită legăturii aparente dintre mort şi vampa Jessica ("I’m not bad. I’m just drawn this way."), Roger este urmărit de către judecătorul Doom (Christopher Lloyd) şi echipa sa de şerifi-nevăstuici pentru crima din gelozie însă lucrurile se dovedesc a fi ceva mai complicate… Filmul este uluitor şi din punct de vedere tehnic, întrucât la vremea realizării sale nu a fost folosit niciun computer şi toată animaţia 2D a fost desenată manual pe mai mult de 80.000 de frame-uri. Mai întâi s-au filmat scenele live cu braţe robotice şi păpuşari care să asigure în fiecare scenă mişcarea obiectelor manipulate ulterior în film de personajele animate, apoi s-a adăugat animaţia şi, în final, în faza trei, totul a intrat în malaxorul ILM a lui George Lucas (Industrial Light and Magic, cei responsabili şi de efectele speciale la "Star Wars") care a finisat integrarea animaţiei cu live-action-ul prin adăugarea, fotogramă cu fotogramă, de umbre şi efecte de lumină, astfel încât să se desăvârşească iluzia 3D a imaginilor. Hoskins şi Lloyd sunt perfecţi în roluri, Roger ‘scârţie’ pe alocuri cu unele gaguri/tirade uşor lungi iar Jessica e pur şi simplu genială (cu ceva vreme în urmă, cititorii prestigioasei reviste de critică de film britanică "Empire" au pus-o pe locul 2 în topul celor mai sexy personaje feminine din toate timpurile!). O menţiune specială pentru Steven Spielberg, producătorul peliculei, cu siguranţă unicul om de la Hollywood care avea capacitatea de a convinge atât Disney cât şi Warner să îşi pună la un loc personajele de desene animate. În Toon Town-ul lui Roger Rabbit convieţuiesc ciocănitoarea Woody şi Pinocchio, motanul Sylvester cu Droopy, Goofy cu Tweety, Mickey Mouse cu Bugs Bunny şi, mai ales, Donald cu Daffy Duck (absolut memorabil momentul celor două raţe de pe scena clubului The Ink & Paint… ca valoare simbolică este pe acelaşi plan cu întâlnirea lui De Niro cu Pacino în "Heat"). Există şi o explicaţie amuzantă în film pentru prezenţa celor de la Disney, dată de producătorul Maroon în momentul apariţiei lui Dumbo: "I got him on loan from Disney, him and half the cast of Fantasia. They work for peanuts.". Planurile lui Spielberg-Zemeckis au funcţionat nu numai artistic ci si economic, filmul având în ’88-’89 încasări de peste 300 de milioane de dolari în condiţiile în care bugetul fusese de numai 70! Niciunul din filmele bazate pe conceptul live action-animaţie 2D cu actori cunoscuţi şi personaje animate celebre făcute ulterior, deşi tehnic poate superioare, nu a mai funcţionat la fel de bine ("Space Jam" – 1996, cu Bill Murray, baschetbaliştii Michael Jordan, Larry Bird dar şi cu Bugs Bunny & Co., "Looney Tunes Back In Action" – 2003, a lui Joe Dante cu Brendan Fraser şi… întreaga echipă Looney Tunes). Extra: comentariu audio a lui Zemeckis şi o parte din echipa de realizatori (nu şi Spielberg), documentare despre realizarea filmului şi crearea animaţiilor, o scenă tăiată, scurt-metraje cu Roger Rabbit, etc (toate există şi pe ediţia specială a DVD-ului apăruta cu ani în urmă). Tehnic: excelent.

KILLING THEM SOFTLY (2012, USA, r: Andrew Dominik) – Blu-Ray

video_vault8-Killing Them SoftlyÎn dubla calitate de scenarist şi regizor, neo-zeelandezul Andrew Dominik nu a realizat decât trei filme în aproape 15 ani însă toate sunt reuşite: biograficul "Chopper" (2000), care l-a lansat pe Eric Bana, memorabil în rolul legendarului criminal Mark ‘Chopper’ Read, meta-westernul "The Assasination of Jesse James by the Coward Robert Ford" (2007), după cartea cu acelaşi titlu publicată de Ron Hansen în 1983 despre ultimile zile din viaţa lui James şi "Killing Them Softly", o a doua colaborare cu Brad Pitt în calitate de producător şi interpret a rolului principal. De aceasta dată, Pitt întrupează un personaj fictiv, pe cinicul asasin Jackie Coogan (filmul este bazat pe cartea lui George V. Higgins, "Coogan’s Trade"), contractat să facă ordine în lumea interlopă din New Orleans după ce nişte pungaşi mărunţi jefuiesc unul din cazinourile clandestine a mafiei locale şi creează o… disturbance in the force. Lăsând gluma la o parte, trebuie să vă avertizez că, în ciuda subiectului, acesta nu este un film de acţiune şi nu este un film captivant (în sensul facil al cuvântului). Dominik a arătat prin tot ce-a făcut, şi "Killing Them Softly" nu face excepţie, că este pasionat de psihologia criminalilor şi construieşte cu minuţiozitate profile ale acestora prin suma de interacţiuni cu mediul în care evoluează, deci pregătiţi-vă de un film descriptiv, cu o anume lentoare, în care preocuparea evidentă se îndreaptă spre definirea personajelor plasate pe diverse nivele a organigramei fărădelegii. Dacă la "Jesse James…", o biografie western plasată în vaste spaţii naturale deschise, imaginea a fost asigurată de maestrul Roger Deakins ("Kundun", "O Brother, Where Art Thou?", "No Country For Old Men", "Skyfall"), pentru "Killing…", Dominik a apelat la mai tânărul dar nu mai puţin experimentatul Greig Fraser ("Let Me In", "Zero Dark Thirty") pentru o reflectare înnegurată a unei Americi a anului electoral 2008 (Bush şi Obama sunt omniprezenţi în fundalul sonor cu trimitere clară spre o paralelă între micro şi macro-societate/comunitate şi problemele ei), deja în profundă criză, accentuată deprimant vizual de un New Orleans non-glamour (s-a filmat în cartierele sărăce, părăsite definitiv după Katrina). Căci spre deosebire de primele sale două realizări, biografice şi plasate în trecut, Andrew Dominik îşi propune şi reuşeste să facă, în plus faţă de un studiu psihologic, un film relevant despre criza generală americană având drept subiecţi… gangsterii. Evoluţia comunităţii criminale spre principii corporatiste şi de business, acceptarea individuală de multe ori la nivelul subconştientului a necesităţii planurilor (inclusiv personale) de management a riscurilor sau cel al timpului, grija pentru menţinerea în buget dusă în zona grotescă (personajul lui Richard Jenkins acceptă să plătească unui asasin newyorkez un tarif de criză de 15.000 de dolari doar dacă face economie la biletul de avion şi nu vine la business class) sunt elemente şocante dar nu mai puţin verosimile. Toată lumea trebuie să se adapteze la noul context, indiferent de ocupaţie, aspiraţii sau obligaţii. Inclusiv criminalii, jucaţi foarte bine de Pitt, James Gandolfini, Jenkins, Ben Mendelsohn, Sam Shepard, Ray Liotta şi Scott McNairy. În ce mă priveşte, un film greu de digerat dar un film remarcabil care trebuie aprofundat şi care are o concluzie antologică în ceea ce priveşte America (la propriu... este vorba de ultimile două propoziţii rostite de Brad Pitt înainte de genericul de final). Extra: interviuri interesante cu regizorul şi actorii din rolurile principale. Tehnic: impecabil.

BERBERIAN SOUND STUDIO (2012, UK, r: Peter Strickland) – Seria "Artificial Eye"/Blu-Ray

video_vault8-berberian sound studioPe cei ce nu agreează Horror-ul italian al anilor ’70 sau nu sunt familiarizaţi cu numele lui Dario Argento, Lucio Fulci sau Mario Bava, îi rog frumos să sară peste această recenzie de disc. Pentru că "Berberian Sound Studio" este un film independent hiper-nişat despre filme, mai exact despre cum se făceau filmele de groază Giallo în Peninsulă cu mai bine de trei decenii în urmă. Gilderoy (personaj interpretat magistral de către Toby Jones) este un inginer de sunet britanic care soseşte în 1976 în Italia pentru a lucra mixajele finale la un misterios film horror, "The Equestrian Vortex", regizat de playboy-ul semidoct Giuliano Santini, dar, în scurt timp, starea sa mentală începe să se deterioreze pe măsură ce avansează cu post-producţia şi este bombardat continuu cu ultra-violenţa peliculei (pe care o percem doar prin intermediul sunetelor nu şi a imaginii). De la tonul iniţial de (fals) documentar, "Berberian Sound Studio" progresează pe măsura trecerii timpului şi a obsedantelor repetiţii spre un thriller psihologic cu accente suprarealiste. Filmul, în care sunt detectabile cu uşurinţă influenţele lui David Lynch şi David Cronenberg (unii analişti fac referire şi la Ingmar Bergman iar însuşi autorul face trimitere la cehul Juraj Herz, regizorul cultului "The Cremator" din ’69, şi la avangardistul cineast-filosof, austriacul Peter Tscherkassky), este scris şi regizat de tânărul Peter Strickland ce a debutat în lung-metrajul de ficţiune cu mult-premiatul "Katalin Varga" din 2010 (inclusiv Ursul de Argint la Berlin, premiul Gopo şi premiul Uniunii Cineaştilor din România pentru interpretare feminină). Pentru fanii "Inland Empire" (2006) a lui Lynch, "Berberian Sound Studio" este un film obligatoriu de văzut. Extra: comentariu audio, Making Of, scene tăiate, documentarul "Box Hill", scurt-metrajul din care s-a inspirat filmul. Tehnic: filmul impecabil însă, surprinzător… sunet foarte prost pe Extra-uri.

VINCERE (2009, Italia/Franta, r: Marco Bellocchio) – Seria "Artificial Eye"/Blu-Ray

video_vault8-vincereNominalizarea lui "Vincere" la Palme d’Or la Cannes a fost a şasea din cariera lui Marco Bellocchio, client vechi a prestigiosului festival. Printre vârfurile filmografiei cineastului italian se numără "La condanna" (1991, Ursul de Argint la Berlin, cu Vittorio Mezzogiorno în rolul principal), "La balia" (1999), după Luigi Pirandello, şi "L’ora de religione" (2002), pentru care a primit Premiul Juriului Ecumenic la festivalul de pe Croazetă. Favoritul meu rămâne însă "Marcia trionfale" din 1976 cu Michele Placido, Franco Nero, Patrick Dewaere şi Miou-Miou. "Vincere" este o frescă a schimbărilor prin care a trecut Italia de la începutul secolului XX până la terminarea celui de-al doilea Război Mondial, creionată prin intermediul Idei Dalser, amanta secretă din tinereţe a lui Benito Mussolini şi mama primului său copil, Benito Albino (ambii, tatăl şi fiul, sunt jucaţi de Filippo Timi, de care, cu siguranţă, vom mai auzi). O frescă alegorică însă pentru că Ida, interpretată senzaţional de fata lui Vittorio, Giovanna Mezzogiorno, este, până la un punct, simbolul întregii Italii, o naţiune cucerită, sedusă şi apoi sodomizată de "Il Duce". Filmul este construit în două părţi distincte: una centrată în jurul tânărului Mussolini de la trecerea din postura de socialist, anti-creştin şi pacifist convins la liderul pentru care doar războiul poate salva naţiunea, de la aparenţa de intelectual sobru şi reţinut la cea de egomaniac fără scrupule cu o filozofie şi o moralitate îndoielnică (parte în care Ida Dasler gravitează în jurul său şi îl face să crească prin toată suma de sacrificii posibile, inclusiv financiare) şi cea de-a două în care femeia este permanent în prim-planul camerei, surghiunită, torturată fizic şi abuzată mental, transferată dintr-un ospiciu în altul, fără posibilitatea de a-şi mai vedea vreodată băiatul (Mussolini, deja conducătorul fascist al Italiei, apare doar în imaginile de arhivă pentru a ranforsa paralela între destinul individual al protagonistei şi cel naţional în raport cu dictatorul). Intermezzo-ul între cele două acte este destul de repede expediat (nu într-atât însă încât să fie deranjant) de Bellocchio: Ida descoperă ca Benito se însurase cu alta şi îi făcuse deja un copil. Lui "Vincere" i se pot reproşa şi o sumă de lucruri legate de lipsa de consistenţă istorică în definirea la fel de ‘mitraliată’ a contextului în care evoluează personajele sau de finalul oarecum inexplicabil în ce priveşte comportamentul Idei, însă, per total, este o dramă care cu siguranţă merită văzută, indiferent de cât de "reale" sunt faptele pe care regizorul clamează că s-a bazat. Şi o remarcă de final… în "Vincere" Giovanna Mezzogiorno seamănă izbitor de mult cu Jodie Foster când aceasta era ceva mai tânără. Extra: interviu cu Filippo Timi. Tehnic: Excelent.

IOAN BIG
02 Mai 2013


LE VOL DES CIGOGNES a.k.a. FLIGHT OF THE STORKS (2013, Franţa, r: Jan Kounen) - Blu-Ray

video_vault7-Le vol de cigognesJean-Cristophe Grange este unul dintre cei mai interesanţi şi originali (relativ) tineri scriitori francezi de mystery-thrillere. Pentru vacanţe vi-l recomand cu căldură. Are publicate până acum 10 cărţi dintre care jumătate au fost transformate în filme (cel mai recent, "Le marque des anges" făcut după "Miserere", cu Gerard Depardieu în rolul principal, va apare abia în toamna acestui an). În afară de cel de care ne vom ocupa azi, două sunt cu siguranţă de văzut: "Les rivieres pourpres" făcut de Mathieu Kassovitz în 2000 cu Jean Reno şi Vincent Cassel (evitaţi însă sequel-ul lui Olivier Dahan, e slab şi nu are legătură cu Grange) şi "L’empire des loups" (Chris Nahon), din nou cu Jean Reno. Celălalt, "Le concile de pierre", este submediocru, în ciuda eforturilor lui Catherine Deneuve, Monica Bellucci şi Moritz Bleibtreu de a salva situaţia (este singurul în care Grange nu s-a ocupat direct de scenariu). A făcut-o însă pentru "Le vol de cigognes" (după cartea sa de debut pe care nu am citit-o şi, ca atare, nu mă pot pronunţa asupra calităţii ei) şi s-a calificat astfel în trioul care face din "Zborul berzelor" un film de televiziune (are trei ore) monstruos… de prost ! Ceilalţi doi responsabili sunt regizorul Jan Kounen şi Harry Treadway, actorul ("City of Ember") ce îl joacă pe Jonathan Anselme, personajul principal. Acesta, student la ornitologie la Londra îşi propune să urmărească migraţia berzelor şi ajunge să o facă prin Elveţia, Bulgaria (unde toţi romii vorbesc în limba proprie adică… româna stricată!), Turcia, Israel şi până în Congo. Cam asta e povestea, mai precis una dintre ele căci încă de la început totul se încâlceşte fără vreo şansă ca ceva să devină mai limpede nici măcar la final: mai apar o aventură sentimentală, o amnezie din primii şase ani din viaţă care îl fac pe Treadway să se comporte tot filmul ca un năuc (asta nu îl împiedică să omoare vreo trei persoane) şi să se injecteze cu scopolamină că să îi revină amintirile (probabil cele de pe la doi ani erau şi cele mai preţioase), o reţea de contrabandă cu droguri, o alta cu trafic de organe, nişte sketch-uri fără noimă ce atacă corupţia din Interpol şi cât e de uşor să te substitui bijutierilor evrei din Anvers, etc, etc. Personaje introduse episodic ce continuă să apară fără noimă şi aleatoriu în viziunile personajului injectat cu tranchilizante de elefant sau hipnotizat în subsolul unei case de ţară într-un scop neştiut şi neaflat (cred că nici de realizatori), poliţişti incompetenţi, traficanţi pasionaţi de astronomie şi astrologie, mercenari sentimentali… romi pasionaţi de ornitologie ? Nu cred că este cazul să mai continui. Decât cu expresia unei dezamăgiri profunde în ceea ce priveşte căderea liberă în care continuă să se afle Jan Kounen care, după primele sale două excelente realizări, "Dobermann" şi "Blueberry", ultimul din 2004, în aproape un deceniu nu a reuşit să semneze decât un singur film rezonabil, "99 Francs" (2007), cu Jean Dujardin. Pe "Coco Chanel & Igor Stravinsky" nu îl punem la socoteală că avea şi omul nevoie de bani de pâine. Credeam că va veni un timp când va depăşi etapa începută cu obsesia pentru şamanii din Amazonia, dar se pare că m-am înşelat. "Le vol des cigognes" este a doua dudă consecutivă pe care o face după segmentul (scos de altfel din versiunea cinematografică) din "Les infideles". Dom’le, da’ cu berzele ce-aţi avut ? Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

SEVEN PSYCHOPATHS (2012, USA, r: Martin McDonagh) – Blu-Ray

video_vault7-sevenDeşi de o altă factură, cel de-al doilea lung-metraj a scenaristului şi regizorului Martin McDonagh este la fel de savuros ca şi precedentul său "In Bruges" (2008). Forţa filmului stă în primul rând în construcţia dialogurilor în care britanicul (câştigător al unui premiu Oscar în 2006 la secţiunea ‘Short Film’ cu "Six Shooter") are o expertiză incontestabilă şi un talent dovedit prin piesele sale de teatru puse în scenă atât în UK cât şi pe Broadway şi care i-au adus numeroase premii, printre care şi două prestigioase Olivier Awards (în 2003 şi 2004). Un alt atu este reprezentat de distribuţia hiper-inspirată: Christopher Walken, Sam Rockwell, Colin Farrell, Woody Harrelson şi Tom Waits, asistaţi în plan secund de apariţii surprinzătoare precum Harry Dean Stanton, Olga Kurylenko, Abbie Cornish, Crispin Glover, Michael Pitt, Gabourey Sidibe sau Michael Stuhlbarg. Aparent este povestea unui scenarist aflat în pană de inspiraţie ce se trezeşte în mijlocul unei tornade criminale generate de răpirea unui căţel Shih Tzu, în realitate un film în film, sau mai degrabă un scenariu care evoluează in cadrul unui alt scenariu (la propriu). Walken şi Rockwell sunt strălucitori în tandemul atipic de escroci răpitori de câini iar Harrelson idem ca gangster sensibil dar, repet, personajele se construiesc aproape exclusiv prin interacţiunea cu ceilalţi, prin dialogurile create de McDonagh. Nu este un film perfect care să aspire la a deveni antologic, având destule (mici) sincope, însă cu certitudine este unul dintre cel care pot fi încadrate ca entertainment ‘deştept’, mai ales că este şi în mare parte politically incorrect. Scene esenţiale: întâlnirea dintre Walken şi Harrelson din holul spitalului după ce ultimul i-a ucis soţia, prezentarea făcută de Rockwell în mijlocul deşertului a scenei de final din scenariu în faţa stupefiaţilor Farell şi Walken, Tom Waits martor deprimat la asasinarea responsabilului cu seria de crime Zodiac. Şi două recomandări: dacă vreţi să fiţi convinşi că aţi văzut "Seven Psychopaths" în întregime nu scoateţi discul din aparat imediat cum a început genericul de final şi căutaţi să aveţi separat pe CD soundtrack-ul (la pura audiţie, combinaţia eclectică a muzicii de Orff şi Berlioz cu Hank Williams, Cat Stevens şi Stone Poneys sună foarte proaspat şi inedit). În ce mă priveşte, este unul din filmele de colecţionat şi de revăzut în timp (chiar dacă doar anumite scene). Extra: multe (prezentarea tuturor ‘psihopaţilor’ din film, Making Of, scene tăiate, gag reel, locaţiile de filmare). Tehnic: impecabil.

THE MAN WITH THE IRON FISTS (2012, USA, r: RZA) – Blu-Ray

video_vault7-iron fistsSau când prostul îşi trage o tichie de mărgăritar. Mă refer la RZA. Venit dintr-o lume a opulenţei de prost gust, a Cadillacurilor roz tapiţate cu blăniţă, a bluzelor de trening fluorescente, a lanţurilor groase şi ghiulurilor cât pietrele de moară, liderul proiectului odată interesant dar acum ţinut în viaţă prin perfuzii doar din raţiuni pecuniare, Wu-Tang Clan, unul dintre cei mai influenţi producători de Hip-Hop de pe Terra, deci plin de bani şi de sine, RZA îşi închipuie că, peste noapte, a devenit un mare cineast. De la roluri secundare sub comanda lui Ridley Scott ("American Gangster"), Judd Apatow ("Funny People") sau Todd Phillips ("Due Date") la autor de scenariu şi regie de film original este o cale foarte lungă, mai ales în ceea ce priveşte calitatea. Ei bine, RZA a decis să nu urmeze această cale ci să o ia pe scurtătură. Cu o aroganţă rar întâlnită (ultima oară, surprinzător, a fost în cazul fraţilor Coen cu scenariul pateticului "Gambit" în care cei doi oscarizaţi de pe Ocean îşi închipuie că sunt atât de culţi că pot ataca subiecte legate de arta clasică europeană în stil texan şi să fie şi amuzanţi), încurajat de girul dat de Quentin Tarantino (pentru care compusese "Ode to Django" din OST-ul lui "Django Unchained") care "prezintă…" şi a lui Eli Roth ("Cabin Fever", "Hostel"), producător şi co-scenarist a filmului alături de muzicant (ruşine, Eli!), RZA îşi propune să ne livreze un tribute, un omagiu adus filmelor cu arte marţiale însă… reuşeşte exact contrariul! Deşi are o distribuţie atractivă (în afară numelor familiare precum Russell Crowe, Pam Grier şi Lucy Liu mai apar Rick Yune pe care îl puteţi vedea zilele astea la cinema în "Olympus Has Fallen" şi vi-l amintiţi din Bond-ul "Die Another Day", wrestlerul Dave Bautista ce va apare şi în aşteptatul sequel la "Pitch Black" ("Riddick"), plus o pleiadă de staruri ale artelor marţiale ca Daniel Wu sau Cung Le), iar coregrafia luptelor este făcută de legendarul Corey Yuen, "The Man with the Iron Fists" este un film extrem de prost ca: 1.) scenariu – incoerent, superficial şi non-entertaining pe care fraţii Wayans l-ar fi scris cu siguranţă mai bine şi mai amuzant. 2.) décor şi scenografie (atât de artificiale – Asia for dummies - şi de încărcate, inclusiv cromatic, încât îţi dau senzaţia că lipsesc din cadru doar "Răpirea din serai", mileurile şi bibelourile) şi 3.) muzica (ce nu transmite nimic spectatorului care are senzaţia că aceasta este mai degrabă vedetă iar imaginile au doar rol decorativ, de susţinere). Pentru a justifica cele scrise mai spus, să vă spun totuşi despre ce e vorba în film aşa cum mi s-au aşezat mie piesele în puzzle. Un negru adolescent eliberat din sclavie cu ajutorul lui mă-sa este obligat să părăsească plantaţia şi ţara şi o face cu două cărţi din care una este "Philosophiae Naturalis Principia Mathematica" a lui Isaac Newton, ediţie bibliofilă în latină (ăsta da, sclav educat!)… pe o navă care se numeşte, subtil… "Destiny". Ajunge fierar într-un sat asiatic numit Jungle, teren de luptă şi vânătoare a clanurilor Leilor ("Lions, you’re the king of the Jungle" este, pe bune, o replică din film), Hienelor şi Lupilor. ‘Subtilitatea’ şi ‘fineţea’ lui RZA continuă să se manifeste pe întreaga durată a filmului şi iată câteva mostre: şeful Leilor, Leul de Aur, este trădat şi ucis de locotenenţii săi… Leul de Argint şi Leul de Bronz, fierarul este îndrăgostit de o prostituată, Lady Silk, cu care vrea în mod arzător să fugă în lume dar, când totul e pregătit, preferă să mai facă o partida de sex în camera de bordel pentru ca zece minute mai târziu să se trezească în rahat până în gât, multe lupte dar care nu se aud de muzica Hip-Hop, duelurile finale care se duc una între un personaj numit Knife şi altul… Dagger, iar cealaltă între negrul cu pumni de otel şi un… Iron-Man la propriu (nu Robert Downey Jr.). Alte replici ce dau măsura ‘valorii’ filmului: "My clan is extinct. I killed them", "X-Blade, you’re a dead man", dar, de departe, favorita mea rămâne "Nu întoarce niciodată spatele unui lup, că o să te muşte de cur". Finalul e că cei trei eroi pozitivi supravieţuiesc, toţi ceilalţi mor şi, într-o notă care ne-a dat frisoane, pe generic apar cadre ce lasă deschisă posibilitatea unei continuări. Nu o vrem căci, cu siguranţă, este cel mai enervant film realizat în 2012 ! Ca şi cum Adrian Copilul Minune, doar pentru faptul că a apărut de câteva ori în emisiunea "Happy Hour" se visează un nou… Dan Piţa ! Extra: versiunea necenzurată a filmului, Making Of, scene tăiate, două documentare avându-l pe regizor drept călăuză pe platourile de filmare. Tehnic: impecabil.

CONAN THE BARBARIAN (2011, USA, r: Marcus Nispel) - DVD

video_vault7-conanDin nou, un film din categoria celor pe care le achiziţionezi cu 5 lei dar pentru care ar trebui să primeşti un spor de stres substanţial pentru timpul consumat aiurea în faţa televizorului. Nu mă pot împiedica însă să îi compătimesc pe cei care au dat 100 de lei să aibă Blu-Ray-ul în versiune 3D a acestei producţii infecte. Dacă Conan a lui Arnie Schwarzenegger ("The Barbarian" şi "The Destroyer", la care adăugăm ca bonus "Red Sonja") rămâne definitiv în segmentul ‘plăcerilor vinovate’ pentru cinefilii nostagici după anii ’80 şi casetele VHS văzute în miez de noapte, cel a lui Momo(a) poate fi comparat, în materie de muşchi gonflaţi inutil, mai degrabă cu… "Kindergarten Cop" (dacă acesta ar fi plasat cu mii de ani înainte de Christos). Iar dacă în cazul lui "Pathfinder" lui Marcus Nispel i se puteau găsi scuze (un film nereuşit dar care arată un anume potenţial), cu "Conan" neamţul ne arată că, pentru a supravieţui ca cineast, viitorul lui e clar, fie se va limita să continue să ‘traducă’ pentru tâmpiţeii adolescenţi americani horror-uri culte (cum a făcut-o deja cu "The Texas Chainsaw Massacre" şi "Friday the 13th") fie să rămână cantonat în realizarea de videoclipuri cu Janet Jackson şi Cher. Cât despre prestaţia (la propriu) caricaturală a lui Jason Momoa, Stephen Lang, Ron Perlman şi Rose McGowan nimic de comentat, cu excepţia faptului că responsabilii cu machiajul şi frizurile, cu scenografia şi costumele ar trebui dusi şi părăsiţi pe o insulă pustie. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
24 Aprilie 2013


SCHINDLER’S LIST (1993, USA, r: Steven Spielberg) - 20th Anniversary Edition Definitive Collector’s Limited Set/Blu-Ray

video_vault6-schindler listIncontestabil, una dintre capodoperele cinematografiei americane mainstream, care şi-a meritat cu prisosinţă cele şapte premii Oscar şi care rezistă trecerii timpului în mod excepţional (spre deosebire de alte premiate, acum pline de praf, precum "Kramer vs. Kramer" sau "Driving Miss Daisy"). Istoria celor peste 1.000 de evrei polonezi, Schindlerjuden, salvaţi de omul de afaceri nazist Oskar Schindler de la gazarea în lagărul de la Birkenau-Auschwitz a devenit de notorietate publică încă de la publicarea cărţii australianului Thomas Keneally, "Schindler’s Ark", în 1982 (şi pentru care acesta a fost recompensat cu prestigiosul Booker Prize) dar Steven Spielberg, împreună cu scenaristul Steve Zaillian care a adaptat cartea, directorul de imagine Janusz Kaminski, editorul Michael Kahn, compozitorul John Williams şi distribuţia de excepţie (Liam Neeson, Ralph Fiennes, Ben Kingsley) au transpus-o pe peliculă într-un mod magistral. Şi cutremurător… pentru că în alb-negrul lui Spielberg descoperi extraordinar de multe tonalităţi intermediare. Nu ne propunem să intrăm în analiza filmului căci vizionarea sa este indispensabilă pentru orice iubitor al acestei arte ci doar să punctăm câteva detalii care poate au scăpat cinefililor: deşi extrem de interesat de subiect încă din anii ‘70, regizorul a acceptat să facă filmul după o perioadă destul de lungă în care nu s-a considerat suficient de matur pentru a-l aborda şi când acest lucru s-a întâmplat, în cele peste două luni de filmări în Cracovia, pentru prima oară în cariera sa, nu a utilizat storyboard-uri. Tema muzicală principală a filmului îl are ca solist pe legendarul violonist Itzak Perlman şi a sa Soil Stradivarius, fabricată în 1714 şi anterior deţinută de Yehudi Menuhin. Şi, nu în ultimul rând, la sfârşit, punând câte o piatră pe mormântul lui Schindler pot fi văzuţi realii Schindlerjuden sau rude ale acestora acompaniate de actorii din film, inclusiv văduva lui Itzhak Stern, însoţită de actorul care l-a întrupat pe acesta, Sir Ben Kingsley. În final apare văduva lui Schindler, Emilie, urmată de Liam Neeson, singur, care, în locul unei pietre, pune pe mormânt doi trandafiri. Aş vrea să închei reamintind că Steven Spielberg este unul din cineaştii care lasă pe peliculă una dintre cele mai valoroase moşteniri referitoare la WWII: "Schindler’s List", "Saving Private Ryan", "Empire of the Sun", "War Horse" şi miniseriile TV "Band of Brothers" şi "Pacific". Extra: versiune restaurată pentru HD sub supervizarea lui Spielberg, DVD & copie numerică, cărticică, poster & digibook exclusiv, cu alte cuvinte o adevarată ediţie de colecţie. Importante sunt însă bonusurile video, mai ales documentarul despre Fundaţia Shoah (University of Southern California) iniţiată de Spielberg în ideea de a duce mai departe colectarea de mărturii de la supravieţuitorii Holocaustului (actualmente arhiva lor numără peste 60,000 de testimoniale obţinute în timp de la aceştia în peste 30 de ţări) şi a cărei activitate actuală s-a extins la toate genocidele care au afectat planeta de la WWII încoace (Darfur, Cambodgia, Rwanda, etc.). Păcat, că nu avem şi comentariul audio a regizorului pe film. Tehnic: impecabil.

LES INFIDELES a.k.a. THE PLAYERS (2012, Franta, r: Michel Hazanavicius, Jan Kounen, Fred Cavaye, a.o.) – Version Integrale/Blu-Ray

video_vault6-les infidelsUn exerciţiu cinematografic produs, (co)scris şi (co)regizat de noul rege a Pariswood-ului, Jean Dujardin, ce culege încă aclamaţii după Oscarul primit pentru "L’Artiste". De altfel, tot Dujardin este cel care, împreună cu Gilles Lelouche, formează tandemul prezent în toate cele şapte sketchuri care tratează tema infidelităţii masculine. Filmul, făcut după moda celor italiene din anii ’60-’70, este legat prin intermezzo-uri regizate de Alexandre Courtes, talentat realizator de spoturi publicitare şi muzicale. Deşi "Les Infideles" a rulat recent şi pe ecranele din România, discul este inedit prin versiunea sa integrală ce conţine şi filmuleţul făcut de Jan Kounen, cel care l-a făcut mare pe Vincent Cassel cu "Dobermann" şi "Blueberry", şi care, între-adevăr, este şi cel mai subţire dintre toate (cu alte cuvinte, a meritat să dispară din versiunea de cinema). Deşi niciunul nu este lipsit de interes, celelalte şase segmente sunt extrem de inegale. Unul dintre ele este regizat de Michel Hazanavicius, vechiul prieten a lui Dujardin, pe care, după cele două delicioase OSS 117, l-a urcat pe scena de la fostul Kodak Theatre cu "Artistul", altul de Courtes, unul chiar de Dujardin-Lelouche, două ceva mai incoerente şi superficiale semnate de Eric Lartigau ("L’homme qui voulait vivre sa vie" – 2010) şi, respectiv, Emmanuelle Bercot (nominalizată anul acesta la Berlin pentru "Elle s’en va") şi cel din urmă dar nu şi ultimul în construcţia peliculei şi cel mai interesant (în opinia mea), segmentul făcut de Fred Cavaye (regizorul interesantului thriller "A bout pourtant" din 2010, tot cu Lelouche). Nu are sens să dau detalii despre conţinutul lor căci riscul spoilerelor este foarte mare. În concluzie un film pentru băieţi, uşor misogin, de văzut dar nu de reţinut. Parţial agreabil, parţial enervant, cu ceva insight-uri şi destule dialoguri savuroase, dar deseori pierdute la graniţa între zâmbet şi scrâşnit din dinţi. Extra: Making Of, scene tăiate, promoţionale. Tehnic: foarte bun.

RISE OF THE GUARDIANS (2012, USA, r: Peter Ramsey) – Blu-Ray

video_vault6-rise of the guardiansProbabil nu aş fi scris despre acest film de animaţie dacă nu aş considera "American Gods" a lui Neil Gaiman (tradusă, relativ decent, şi în română) drept cea mai bună carte de ficţiune pe care am citit-o construită pe ideea dependenţei exclusive a supravieţuirii, influenţei şi forţei fluctuante a entităţilor divine/mitologice de numărul credincioşilor în existenţa fiecăreia dintre ele. Co-produs de Guillermo del Toro, "Rise of the Guardians" pleacă de la o premisa similară în care masele de dreamers şi believers sunt limitate doar de… vârstă: deşi există fizic, personaje populare pozitive a mitologiei copiilor occidentali (North a.k.a. Santa Claus, The Tooth Fairy, Sandman, The Easter Bunny) sunt pe cale să dispară datorită scăderii rapide a numărului de copii care mai cred în existenţa lor datorită sabotajelor lui Boogeyman a.k.a. Pitch (interpretare antologică a lui Jude Law). Acesta fură dinţii copiilor, distruge ouăle de Paşti, înlocuieşte visele frumoase cu coşmaruri, etc, etc. Salvatorul este însă Jack Frost care devine eficient doar după ce începe să convingă copii că realmente… există. Special nu am folosit "Moş Crăciun" sau "Zâna Măseluţă" tocmai pentru că ansamblul de personaje este unul specific culturii pop(ulare) vestice şi nu nouă, românilor. Dar americanii, în scurtimea istoriei lor şi prin refuzul de asimilare la scara largă a elementelor de mitologie a nativilor descoperiţi de Columb & Co după traversarea oceanului, prin preluare şi combinare inovativă din diferitele culturi cu rădăcini istorice profunde au fost nevoiţi să îşi creeze/inventeze rapid propriile mitologii (nu puteau da copy/paste la "Legendele Olimpului" sau "Ghilgameş" iar când au încercat a ieşit de obicei ceva de calitatea îndoielnică a lui "Clash of the Titans"). Să revenim: filmul, producţie Dreamworks, rămâne totuşi unul pentru copii, splendid desenat şi spectaculos mai ales în 3D iar vocile sunt absolut OK (Alec Baldwin, un Santa tatuat cu accent rusesc, Hugh Jackman, iepurele de Paşti australian, Isla Fisher pe post de zânuţă şi Chris Pine ca Jack Frost). Sandman, evident, nu vorbeşte… Cum se poate împăca însă (într-un rezultat categoric peste media animaţiilor de buget mare realizate anul trecut) o idee atât de interesantă şi adultă cu un cadru care să o facă prietenoasă copiilor sau mai bine zis cine poate să le îmbine ? Răspunsul stă într-un singur nume: William Joyce, co-producător şi autorul cărţii după care a fost scris scenariul, de fapt a unei întregi serii de cărţi dedicate ‘biografiilor’ acestor personaje imaginare (The Guardians of Childhood), obsedat de faptul că, pentru a fi credibil în imaginaţia copiilor, fiecare trebuie să aibă o poveste care să explice cum a ajuns… ce a ajuns. În plus, Joyce este designer, ilustrator şi cineast, câştigând chiar un premiu Oscar pentru scurt-metraj de animaţie. Extra: comentariu audio, multe materiale exclusiv pentru Blu-Ray (documentare, interviuri şi… jocuri). Tehnic: impecabil.

HOW DO YOU KNOW (2010, USA, r: James L. Brooks) – Blu-Ray

video_vault6-how do you knowJames L. Brooks este un regizor şi scenarist expert al fuziunii între comedie şi dramă care, de altfel, a şi câştigat Oscarul pentru un film de acest gen ("Terms of Endearment", în 1984), cu o activitate intensă în ultimii ani care susţin ideea că nu s-a ramolit: scenarist pentru seria "Simpsons" sau comediile "As Good As It Gets" şi "Spanglish", ultimile două semnându-le inclusiv ca regizor şi producător. Ceea ce se întâmplă şi la "How Do You Know". Premise OK, mai ales dacă lui Brooks îi mai adaugi o legendă a Hollywood-ului precum Jack Nicholson (câştigător şi el a unui Oscar pentru acelaşi "Terms of Endearment"), o prezenţă rară pe marile ecrane (în ultimii 10 ani doar 4 filme), trei actori din tânăra gardă foarte în vogă (Reese Witherspoon, Owen Wilson şi Paul Rudd) plus ceva figuri cunoscute şi publicului ce se uită la TV (Tony "Monk" Shalhoub şi Mark Linn-Baker – "Law & Order"), pe care îi mixezi în faţa camerei dirijate de omul de imagine a lui Spielberg, Janusz Kaminski, în ambianţa creată de guru-ul muzicii de film din Cetatea Viselor, Hans Zimmer. La o evaluare sumară a echipei implicate în "How Do You Know" putem număra peste o duzină de Oscaruri câştigate şi vreo treizeci de nominalizări. Iar bugetul a fost uriaş pentru un film de acest gen: 120 de milioane de dolari ! Bine, bine… şi ? Răspunsul e sec: pe ecran nu se simt nici banii cheltuiţi, nici competenţele sau talentul certificat de premiile anterioare. După primele minute, am dat pe derulare cu imagine şi m-am oprit doar din când în când să văd dacă apar semne de înviorare, dar nu, nu se întâmplă. De asta nici măcar nu mă chinui să vă spun câte ceva despre poveste. Scenariul este complet debil şi conturează nişte personaje ridicole în care, este vizibil, majoritatea actorilor se simt disconfortabil (în frunte cu Witherspoon). Ca să nu fiu acuzat pentru duritatea criticii, mai ales că, aşa cum spuneam mai sus, recunosc meritele şi realizările anterioare ale celor implicaţi în proiect, şi mai ales pentru a mă verifica pe mine însumi, am surfat pe net după alte opinii, de la "Rotten Tomatoes" la "A.V. Club", şi am întâlnit aproape unanim aceleaşi gânduri traduse printr-o lungă serie de cuvinte care se tot repetau: iritant, plictisitor, dezamăgitor, lipsă de chimie, interminabil, confuz, chinuitor, etc, etc, etc. Iar "BoxOfficeMojo" arată că filmul a adus încasări de sub o treime din bugetul investit. Singurul element pentru care a meritat să cumpăr discul a fost dialogul dintre Brooks şi Hans Zimmer (exclusiv pe Blu-Ray), într-adevăr interesant, care se regăseşte în… Extra: consistente (comentariul filmului, Making Of, scene tăiate, a.o.). Tehnic: foarte bun (dar sunet destul de slab).

IOAN BIG
17 Aprilie 2013


CLOUD ATLAS (2012, USA/Germania/Hoing-Kong, r: Lana & Andy Wachowski, Tom Tykwer) – Blu-Ray

video_vault5-cloud atlasPrin complexitatea structurii şimultitudinea semnificaţiilor, “Cloud Atlas” este cu siguranţă cel mai ambiţios proiect cinematografic al anului trecut. Adaptat de cei trei autori ai săi, fraţii Wachowski (trilogia “The Matrix” dar şi duda “Speed Racer”) şi talentatul regizor german Tom Tykwer (“Run Lola Run”, “The Princess and the Warrior” şi “Perfume: The Story of a Murderer”) după cartea (considerată de cei mai mulţi) ne-ecranizabilă a lui David Mitchell, filmul, ce durează aproape trei ore, este obligatoriu de vizionat în liniştea oferită de home cinema pentru că necesită un maximum de atenţie şi concentrare. Pentru că nu este doar o poveste ci un set de şase poveşti care se întrepătrund şi care ne poartă pe diferite coordonate temporale, geografice şi de tipologie umană, din secolul 19 şi până în viitor, din Pacific în Anglia, din Hawaii în Coreea. Cât despre tipologiile individuale ce populează fiecare segment şi ale căror comportamente au consecinţe nu doar în contextul în care evoluează, găselniţa interesantă a fost a multiplelor roluri. Fiecare din protagonişti interpretează partituri extrem de diverse şi surprinzătoare: îi puteţi vedea pe Hugo Weaving ca soră medicală într-un azil, pe Jim Sturgess ca luptător coreean într-un viitor distopic sau pe Hugh Grant ca şef de trib de canibali. Distribuţia este oricum remarcabilă şi îi are ca staruri, în afara celor menţionaţi deja, pe Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Susan Sarandon, Ben Whishaw, James D’Arcy, Keith David şi Doona Bae. Muzica (parte compusă chiar de Tywker), machiajul şi imaginea susţin în mod spectaculos scenariul şi evoluţia actorilor. Pentru segmentele regizate de german, acesta a lucrat cu vechiul său colaborator Frank Griebe, iar fratii W. cu John Toll, director de imagine cu vastă experienţă în producţii plasate în epoci diferite (“Braveheart”, “The Last Samurai”, “Almost Famous”, “Iron Man 3”). Singurul lucru ce finalmente nu reuşeste pe deplin autorilor filmului este efectul de matrioşcă pe care îl dă lectura cărţii... dar nu sunt de blamat. Aşa cum spuneam deja, “Atlasul norilor” este incontestabil un proiect extraordinar de ambitios. Rămâne doar singurul regret în ceea ce priveşte apariţia pe Blu-Ray, acela că nu conţine o versiune Director’s Cut ce ar fi putut aduce (posibil) o sumă de limpeziri structurale. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

CENTURION (2010, USA, r: Neil Marshall) – DVD

Sunt fan a regizorului şi scenaristului britanic Neil Marshall care, în opinia mea, a dus un suflu nou în horrorul insular prin “Dog Soldiers” (2002), “The Descent” (2005) şi “Doomsday” (2008). Primul, avându-i în distribuţie pe Sean Pertwee, Liam Cunningham şi Kevin McKidd este un actioner contemporan cu soldaţi vs. werevolves. Al doilea, un film de aventuri subteran cu fete vs. “crawlers” (trebuie să vedeţi filmul ca să vă lămuriţi cine sunt aceştia) şi care le-a adus în atenţia publicului pe MyAnna Buring (ce a ajuns în “Twilight”) şi Shauna Macdonald, ‘soţia’ lui James McAvoy în filmul “Filth” (lansat anul acesta). În fine, “Doomsday”, este un SF tip “Mad Max” cu toţi britanicii vs. un singur virus, poreclit sugestiv The Reaper. În rolurile principale: Rhona Mitra, Malcolm McDowell, Bob Hoskins şi David O’Hara. După acestea, vine Marshall să ne propună un film cu… şoarecele vs. pisica, mai exact românul din Legiunea a noua Michael Fassbender vânat de picta(ta) Olga Kuylenko şi gaşca ei de barbari. Ultraviolenţa este o marcă a regizorului, omniprezentă şi aici, sunt scene foarte bine/frumos filmate, actorii sunt OK dar, în ansamblu, scenariul bazat pe legenda dispariţiei Legiunii dincolo de frontiera Imperiului nu are substanţă şi nu oferă personajelor motivaţii consistente. Totuşi, dacă vreţi să îl aveţi, la cei 4.99 RON cât costă la Mega Image, “Centurion”, merită. Pe mine însă Neil Marshall m-a cam pierdut de client şi văd că nu sunt singurul din moment ce a fost forţat să se refugieze în televiziune, în seriale după “Comoara din insulă” sau episoade răzletţe din “Game of Thrones”. Extra: zero. Tehnic: Ok.

BATTLE ROYALE (2000, Japonia, r: Kinji Fukasaku) – Limited Edition Box-Set/Blu-Ray

video_vault5-battle royaleUnul din filmele din Top 10-ul meu personal într-o ediţie cu adevărat excepţionala scoasă de Arrow Video. Este ultimul film a regretatului Fukasaku, bazat pe cartea lui Koushun Takami care, în afara unui sequel la film (“BR II: Requiem” - 2003, finalizat de Kenta Fukasaku după moartea părintelui său), a mai generat şi trei serii Manga. Plasată în Japonia viitorului, povestea pleacă de la Battle Royale Act dat de guvern în urma faptului că aproape un milion de adolescenţi boicotau şcoala şi prin care, în fiecare an, aleasă în urma unei loterii, o clasă de elevi este transportată pe o insula pustie unde aceştia trebuie să se omoare între ei până rămâne doar unul, învingătorul ediţiei BR! Au trei zile la dispoziţie şi primesc de la început, în afara unei hărţi, compas şi a câtorva raţii de mâncare… câte un instrument distribuit aleatoriu, utilizabil mai mult sau mai puţin ca şi armă (cuţit, evantai, puşcă, tigaie, seceră sau… umeraş de haine). Concurenţii sunt monitorizaţi de un grup de militari dirijaţi de Takeshi Kitano prin intermediul unor gulere electronice ataşate ce conţin GPS, microfoane dar şi explozibil. În acest cadru izolat şi în contextul extrem, Kinji Fukasaku realizează un remarcabil studiu a comportamentului adolescenţilor, a relaţiei individ-grup-comunitate, a varietăţii în funcţie de structură a reacţiilor instinctive sau a capacităţii de găsire de soluţii raţionale iar rezultatul este şocant şi visceral tocmai pentru că are drept subiect individualităţi aflate la graniţa dintre copilărie şi maturitate şi care se trezesc că lumea lor trebuie să se auto-distrugă doar datorită faptului că lumea cea ‘mare’ o cere, for the greater good! Asupra filmografiei lui Fukasaku vom mai reveni însă cu siguranţă în viitorul apropiat (seriile sale dedicate yakuza, samurailor şi prietenia sa cu Sonny Chiba). Extra: fabuloase (vezi foto), în afara celor 3 discuri (2 versiuni film şi o duzină de materiale pe Special Features) o mulţime de materiale tipărite (info film & regizor, artwork, poster, booklet comics). Atenţie însă, căci această ediţie a devenit foarte rară! Tehnic: impecabil (copie restaurată pentru HD).

21 JUMP STREET (2012, USA, r: Chris Miller, Phil Lord) – Blu-Ray

video_vault5-21 jumpO comedie OK despre care scriu căci a avut un asemenea succes de masă încât o continuare a sa se afla în faza de pre-producţie. De regie este responsabil un tandem care nu mai realizase până la 21 JS decât animaţii (“Cloudy with a Chance of Meatballs” – 2009) deci ne interesează mai puţin, însă cel care atrage atenţia este scenaristul, Michael Bacall, autor al extrem de interesantelor “Scott Pilgrim vs. the World” (2010) şi “Project X” (2012), ambele având ca protagonişti tineri abia ieşiţi (sau încă nu) din adolescenţă. Căci 21 JS se referă tot la adolescenţă fiind povestea a doi politişti extrem de diferiţi între ei dar buni prieteni încă din liceu care, datorită aspectului fizic juvenil, sunt consideraţi apţi să se reîntoarcă undercover pentru a ancheta o filieră de distribuţie de droguri în mediul pe care nu demult îl părăsiseră şi să retrăiască cu sentimente diferite anii de liceu în calitate de… elevi. Dincolo de scenariu care conţine insight-uri apreciabile şi agreabile legate de mediul adolescentin, filmul stă în mod evident pe tandemul de politişti care să fie suficient de credibili ca şi liceeni. Şi stă bine căci este format din doi din cei mai talentaţi şi în vogă tineri actori de la Hollywood: Channing Tatum şi Jonah Hill. Ambii sunt foarte prezenţi pe marile ecrane în ultimii ani. Tatum, de la lucrul cu Michael Mann (“Public Enemies”, 2009) şi Steven Soderbergh (“Haywire”, 2011, şi “Magic Mike”, 2012) la franciza “G.I. Joe”, are pe ţeavă actualmente nu mai puţin de cinci proiecte (cele mai aşteptate fiind “White House Down” a lui Roland Emmerich, replica la “Olympus Has Fallen” a lui Antoine Fuqua ce rulează acum în mall-urile noastre, şi “Jupiter Ascending” a fraţilor Wachowschi) iar pentru Hill putem exemplifica (printre altele) cu comediile “Get Him to the Greek”, 2010, “Moneyball”, 2011, “The Watch”, 2012, cu animaţiile “How to Train Your Dragon” şi “Megamind” şi cu şapte filme în post - sau pre - producţie (inclusiv “The Wolf of Wall Street” a lui Martin Scorsese). Pentru cei ce consumă acest tip de comedii, cu siguranţă 21 JS este de văzut. O consider semnificativ peste media genului. Iar cinefilii nu trebuie să rateze cameo-urile absolut surprinzătoare din final! Extra: foarte bune (comentariu audio, GagReels, scene tăiate, Making Of). Calitate: foarte bună.

Ioan Big
10 aprilie 2013


TOTAL RECALL (2012, USA, r: Len Wiseman) – “Extended Director’s Cut”/Blu-Ray

Nu pentru ‘Extended’ (versiunea e mai lungă cu aprox 12 minute) ci pentru ‘Director’s Cut’ am decis să revăd filmul pe Blu-Ray după ce fusesem la cinema în baza promisiunilor vizuale făcute de scurtul preview din vara trecută de la Comic Con, San Diego. Am sperat că, remontând unele scene sau adăugând câte ceva, regizorul Len Wiseman (“Underworld”, “Live Free Or Die Hard”) va reuşi să demonstreze că a vrut să realizeze un produs ceva mai ambiţios decât un simplu actioner SF. Nu este cazul, se pare că soţul lui Kate Beckinsdale nu poate mai mult. La fel, nici scenaristul Kurt Wimmer care, în carieră, a oscilat cu obstinaţie între a fi promiţător (“Equilibrium”, “Street Kings”) şi profund dezamăgitor (“Sphere”, “Ultraviolet”). Dacă este să analizăm rezultatul, acest “Total Recall” nu este un remake după versiunea lui Paul Verhoeven având la bază nuveleta lui Philip K. Dick, nume de referinţă în domeniile lor creative, ci este, mai degrabă... un tribute tragi-comic! Comic pentru faptul că singura legătură cu originalul este dată de apariţiile inutile a prostituatei cu trei sâni şi a măştii polimorfice a lui Quaid iar tragic pentru că Rekall şi jocul cu tripleta realitate – amintiri reale – amintiri inchipuite/fantezie, fundamentale în scrierea din ’66 a lui K. Dick, devin în filmul lui Wiseman realmente a treia roată la căruţă, element de susţinere secundar pentru un plot debil (de câte ori şi în câte filme am văzut povestea ‘imobiliară’ a omnipotenţilor care vor să ia pământul şi casele sărmanilor) şi a cvasi-permanentelor scene de acţiune. Cât despre înlocuirea planetei Marte cu (colonia) Australia, ce să mai vorbim... În consecinţă miza este diluată conştient iar rezultatul final, în ansamblu, deşi fastuos vizual, este mult prea lung şi rămâne doar un simplu vehicul pentru muşchii lui Farrell, a dnei Wiseman şi Jessicăi Biel. Pe coperta discului este scrisă o caracterizare laudativă a unui reporter de la “Access Hollywood”: “Inteligent, sexy şi plin de acţiune”. Singurul cuvânt inutil folosit este “inteligent”. Să fim în ‘trend’, aşteptăm în viitor cu mare interes un remake a regizorului la “Basic Instinct” cu, evident, Kate Beckinsdale în rolul lui Sharon Stone. Ne permitem să avem propuneri de înlocuire a lui Michael Douglas, Jeanne Tripplehorn şi George Dzundza: Scott Speedman, că tot e familiarizat cu vampiriţa Kate, Selena Gomez (să aibă priză la publicul adolescentin) şi Robert Pattison (la ce ‘capodopere’ a făcut în ultimul timp este foarte ieftin). Iar ca scenarist care să modernizeze ce a scris Joe Eszterhas, din nou pe Kurt Wimmer (dupa una proastă, conform regulii, ar trebui sa îi iasă una bună). Extra: comentariu audio şi un documentar, plus versiunea de cinema. Tehnic: nimic de reproşat.

TOTAL RECALL (1990, USA, r: Paul Verhoeven) – “Ultimate Rekall Edition”/Blu-Ray

video_vault4-total recallUn clasic american a regizorului olandez. Şi chiar dacă nu se plasează pe acelaşi palier cu “Blade Runner”, “Alien” sau “Star Wars”, unul din filmele de referinţă a genului Science Fiction. Mai ales că demarase exclusiv ca star-vehicle pentru Arnie şi se afla la a 42-a revizuire a scenariului ! Cu ajutorul scenaristului Gary Goldman, Verhoeven a adus componenta filosofică a pendulării individului între realitate şi imaginaţie pe primul plan (“Your whole life was a dream… In one hour he will have total recall... I don’t remember me…If it is my delusion who the hell invited you?... You’re a stupid dream”) reuşind simultan să contureze în fundal o lume a treia în care exploataţilor le lipsesc nu numai banii şi alimentele dar inclusiv aerul! Trimiterea la o provincie colonială administrată dictatorial de către reprezentanţii “Imperiului” pentru a o secătui de resursele naturale cu orice preţ este accentuată vizual în mod conştient de către olandez prin grotescul, construit vizual cu mijloacele Pop-Art-ului, a mutaţiilor şi a mutanţilor. Dar şi prin contrastul cromatic între albul dominant a societăţii pământene şi roşul apăsător şi omniprezent în fiecare cadru de pe Marte. Fără a neglija însă partea de acţiune inclusiv dreptul câştigat de starul Schwarzenegger la o parte consistentă de punch-lines (“Sue me, dickhead!”, “Consider it a divorce”). Arnie, un ‘bad guy’ ?... Nice touch, Verhoeven style. Şi din nou, în afara, rutinelor hollywoodiene. Nu are sens să continui pentru că tot ceea ce NU este acest film am scris mai sus, la remake-ul său. Un must-have în colecţie. Extra excepţionale: cărticica (“In The Heart of The Movie”) conţinând detalii despre producţia filmului, copii DVD & digitală, un interviu nou (!) cu Verhoeven (“TR 20 Years After”), comentariul regizorului împreună cu Arnie, documentar despre realizarea F/X şi info privind restaurarea filmului. Tehnic: excelent.

LA CHISPA DE LA VIDA (2011, Spania, r: Alex de la Iglesia) – Blu-Ray

video_vault4-la chispa de la vidaÎn calitate de vechi fan a regizorului (încă din anii ’90, când Antena 1, “unicul canal de film şi ştiri”, difuza de pe o casetă VHS “Accion Mutante”), mărturisesc că îmi este greu să scriu despre acest film. Nu că ar fi (chiar atât de) rău şi nici că nu aş regăsi în el din vechii săi colaboratori precum Santiago Segura, care de la “Accion...” a ajuns şi în “Hellboy”-urile lui Del Toro. Iar ambii protagonişti, Jose Mota şi Salma Hayek, au fost nominalizaţi pentru premiile Goya. Dar pare ceva mai îndepărtat de fantezia lui de la Iglesia. Iar finalul este (pentru mine) dezamăgitor. Personajul principal este un publicitar între două vârste ce nu îşi găseşte de lucru de o bună bucată de vreme şi a cărui deprimare şi frustrări cresc cu o viteză similară scăderii respectului faţă de sine însuşi. Suferă un accident într-un teatru antic şi se trezeşte în mijlocul acestuia cu o bară de metal înfiptă în ceafă. Netransportabil dar conştient decide să facă din situaţia sa un spectacol mediatic din care să producă bani pentru familie. Deşi temele sunt interesante (media made them superstars, preţul vieţii/morţii) iar actorii îşi fac datoria cu brio, partitura dă dovadă de anemie. Senzaţia este că filmul răzuie doar suprafaţa şi nu reuşeşte să intre în profunzime. De aici o serie întreagă de accente patetice. Dar despre Iglesia şi peliculele sale, mai pe larg, într-unul din viitoarele Declin d’Oeil. Extra: anemic (discul a apărut doar într-un tiraj mic, în Spania), câteva scene tăiate la montaj dar pe care nu am fost curios să le văd. Tehnic: OK

CRANK & CRANK 2 (2006/2009, USA, r: Mark Neveldine & Brian Taylor) – Blu-Ray

video_vault4-crankSpre deosebire de mizeria de “Ghost Rider: Spirit of Vengeance”, cel filmat în România şi din care (eventual) este de vizionat – pentru ineditul său - doar urmărirea de pe Transfăgărăşan, aventurile lui Chev Chelios (Jason Statham) merită cu siguranţă achiziţionate pe Blu-Ray pentru raftul destinat plăcerilor vinovate, mai ales că se găsesc la preţul de 29 lei bucata! Premisa absolut ţicnită (ne-plauzibil ar fi un termen mult prea delicat) bazată la propriu pe inima Chelios(ului) şi ritmul techno-heavy rock al acţiunii face ca ambele action-movies să fie delicioase pentru home cinema. Primul, în care aceasta este otrăvita (sort of speaking...) şi, pentru a supravieţui, Chev trebuie să îşi menţină constant nivelul ridicat al adrenalinei prin acţiune iar al doilea unde acesta trebuie să-şi recupereze inima după ce a fost aruncat din avion şi... a supravieţuit prin infuzii de energie! În ambele cazuri totul se petrece în criza de timp şi, de aici, dinamică de videoclip a filmelor. Pe care le-aş asimila mai degrabă cu două jocuri video interpretate de actori, filmate şi coregrafiate ca atare (iar genericele de început ranforsează comparaţia). Care, fără pretenţii de subtilitate, încep sonor cu “Metal Health” (Quiet Riot), trec prin “Achy Breaky Heart” şi “Adrenalina”, ajung la “The Stroke” a lui Billy Squier şi se încheie cu... Johann Strauss. Două argumente suplimentare pro-“Crank”: muzica lui Paul Haslinger (“Underworld”, “Shoot ‘Em Up!”, “Death Race”) şi, în sequel, a debutantului în compoziţia de lung metraj, Mike Patton de la Faith No More. Şi al doilea: pentru ‘arheologii’ Pop sunt de remarcat cameo-urile din partea a doua a lui Geri Halliwell de la Spice Girls (Karen Chelios), chinezoaica Bai Ling pe care ne-o amintim ca Myca din “The Crow” şi mai puţin ca Miss East în “Wild Wild West”, Corey “The Lost Boys” Haim, dar mai ales a regretatului David Carradine ca… Poon Dong. Concluzie redundantă: de avut în colecţie. Wreck-It Stath ! Extra: “Crank” – zero (dacă vă doriţi, căutaţi ediţia limitată pe DVD – două discuri, are 3 documentare, interviuri, etc) iar “Crank 2”, ceva mai bine, un Making Of savuros prin onestitate şi umor, Gag Reels şi interviuri. Tehnic: OK. Oricum, Nicolas Cage trebuie să mulţumească tandemului Neveldine/Taylor, căci dacă nu l-ar fi pus pe Stath să lupte cuprins de flăcări în finalul seriei a doua din “Crank”, poate continuarea la “Ghost Rider” ar fi rămas (mai bine) on hold. Şi salariul său neîncasat.

Ioan Big
03 aprilie 2013


RUBY SPARKS (2012, USA, r: Jonathan Dayton & Valerie Farris) – Blu-Ray

Primul film după şase ani a tandemului polivalent (videoclipuri pentru Red Hot Chili Peppers, R.E.M., Oasis, Ramones, reclame pentru Apple, Ikea, Sony Playstation, seriale şi documentare TV) care a regizat “Little Miss Sunshine” (Oscar pentru scenariu original şi pentru Alan Arkin în 2007) este un nou sirop… de bună calitate. Nefiind un fan al genului, mărturisesc că l-am urmărit cu o atenţie variabilă, fiind mai degrabă atras de momentele savuroase în care apare tandemul Annette Bening-Antonio Banderas decât de firul narativ. Premisa este însă una interesantă şi, în ansamblu, consistent închegată. Este povestea unui scriitor (interpretat de Paul Dano), ce a dobândit succesul de foarte tânăr şi care, în pană de inspiraţie dar simultan confuz şi debusolat în comunicarea cu cei din jur, în special cu sexul feminin, îşi inventează cu ajutorul maşinii de scris iubita ideală. Ajunge să creadă atât de mult în personaj încât acesta trece de pe hârtie în realitate... de aici încolo trebuie să vedeţi filmul. Care, în cea mai mare măsură, este opera lui Zoe Kazan ce nu numai ca o întrupează pe Ruby Sparks dar este şi autoarea scenariului şi producător executiv a filmului. Zoe (remarcată mai degrabă în “Meek’s Cutoff” decât în apariţiile mai puţin relevante din “Revolutionary Road” sau din “In The Valley of Elah”) este nepoata regizorului Elia Kazan şi prietena din viaţa reală a lui Dano (care a susţinut-o din răsputeri pentru concretizarea proiectului). Simpatice prezenţele în “Ruby Sparks” a lui Elliott Gould şi Steve Coogan. Extra: documentare şi interviuri interesante din care se conturează geneza filmului. Tehnic: foarte bun.

HOLY MOTORS (2012, Franţa/Germania, r: Leox Carax) – Seria “Artificial Eye”/Blu-Ray

video_vault3-Holy MotorsMmmm... mmmm... greu de spus. Două lucruri sunt însă certe: 1.) este un film de artă impresionant dar nu este un film “frumos” sau entertaining şi 2.) este un film pe care fie îl respingi şi îl scoţi din aparat după maximum 20 de minute, fie îl înghiţi (nu fără noduri) până la final şi îl mai vezi de câteva ori în următorii ani pentru a-i descoperi semnificaţiile multiple. Căci, “Holy Motors” este cu-adevărat un film intrigant ce nu poate lăsa indiferent pe niciun cinefil. Ca atare, este inutil să vă împărtăşesc ce cred sau îmi închipui eu că am descoperit ca substraturi sau mesaje... la prima vedere. Câţi spectatori, tot atâtea opinii şi interpretări. De curiozitate, însă după ce vedeţi filmul şi vă formaţi o idee (însoţită inevitabil de un şir de întrebări), căutaţi pe net atât cronici scrise de critici cât şi simple păreri de consumator şi veţi vedea că rareori ele coincid într-o proporţie semnificativă. Doar câteva detalii: este povestea a câtorva ore din viaţa unui personaj misterios, Monsieur Oscar (interpretat magistral de Denis Lavant), ce trebuie să execute 10 misiuni care de care mai stranii (pentru fiecare dintre acestea este obligat să îşi construiască un personaj). Distribuţia este eclectică: Kylie Minogue, Eva Mendes, Michel Piccoli, Edith Scob, printre mulţi alţii. Este primul lung-metraj a regizorului după 13 ani (“Pola X”). Probabil, voi simţi nevoia să updatez această cronică cu impresii personale mai de substanţă după ce mai văd de două sau trei ori filmul. Oricum, îl consider indispensabil pentru colecţia home cinema. Extra: interviu cu Carax la Festivalul de la Locarno şi câteva scene căzute la montaj. Tehnic: impecabil.

COSMOPOLIS (2012, Canada/Franţa/Italia, r: David Cronenberg) – Blu-Ray

Un alt scenariu bazat pe o zi din viaţa unui om, de această dată un bogătaş new-yorkez, interpretat de Robert “Twilight” Pattison. O multitudine de argumente care să genereze aşteptări mari: regizor şi scenarist David Cronenberg al cărui fan sunt pentru o multitudine de realizări (de la “Videodrome” şi “the Fly”, trecând prin “Dead Ringers” şi “Naked Lunch”, până la “A History of Violence” şi “Eastern Promises”), un best-seller intrigant semnat de Dom DeLillo şi o distribuţie plină de nume mari sau în vogă: Juliette Binoche, Mathieu Amalric, Paul Giamatti, Samantha Morton, Kevin Durand şi Jay Baruchel. Rezultatul? Înfiorător de plictisitor, cu multe vorbe despre nimic, cu personaje secundare ce trec fără sens pentru scurt timp prin cadru, cu un Pattison la fel de expresiv ca bocancul lui Dorel şi cu un Giamatti în rol de asasin ce fusese mult mai bine servit de rol chiar şi în sub-evaluatul (în opinia mea) “Shoot ‘Em Up” din 2007. Doar două plusuri: muzica lui Howard Shore, discretă şi rafinată, dar de cele mai multe ori scufundată de dialoguri, şi imaginea credinciosului colaborator a lui Cronenberg, Peter Suschitzky (a mai lucrat cu Tim Burton, Ken Russell, dar rămâne mai cunoscut pentru “Star Wars: The Episode V - The Empire Strikes Back” şi “The Rocky Horror Picture Show”). Toate puse în balanţă, verdictul e clar: vizionarea unui sfert de oră din “Cosmopolis” este absolut suficientă. Una dintre cele mai mari dezămagiri pe care mi le-a produs autorul într-o filmografie ce acoperă peste patru decenii. Extra: documentar exclusiv (“Citizens of Cosmopolis”), interviuri. Tehnic: impecabil.

FLESH+BLOOD (1985, Olanda/Spania/USA, r: Paul Verhoeven) – “Edition Collector”/Blu-Ray

video_vault3-Chair et le sangUltimul film realizat de Verhoeven în Olanda (înainte de a zbura în State pentru “Robocop”) dar primul în limba engleză beneficiază de o lansare izolată pe Blu-Ray doar în Franţa şi, ca atare, cu un minus de start: nu are decât subtitluri în franceză şi acelea sunt obligatorii, nu pot fi scoase. L-am inclus în aceasta rubrică din două motive. Primul: este una din producţiile europene din zona de consum teribil de sub-evaluate. În condiţiile în care povestea bandei de mercenari lipsiţi de scrupule ce acţioneaza într-un Ev Mediu non-glamour şi anti-hollywoodian, a războaielor, ciumei, minciunii, exceselor, credinţei şi moralei îndoielnice rezistă foarte bine trecerii timpului. Ba chiar uşoară granulozitate a copiei, altfel mult mai bună decât cea apăruta cu ani în urma pe DVD, nu face decât să accentueze patina unei producţii care nu îşi propune nicun moment să îşi dea aere de adaptare shakesperiană. Ci să fie (mult) deasupra unor filme de aventuri plasate în context similar de tip “Nemuritorii” lui Sergiu Nicolaescu (1974) sau “Il soldato di ventura” (1976), cel cu Bud Spencer (care, dacă vă amintiţi, a rulat pe ecranele noastre cu titlul “Cei 13 de la Barletta”). Mai ales că Verhoeven le precedase în ’68-’69 cu serialul medieval “Floris” cu aceiaşi Rutger Hauer ca interpret principal şi Gerard Soeteman (scenariu). Al doilea motiv pentru care Blu-Ray-ul merită avut sunt cele trei ‘extra’: un interviu în exclusivitate cu Verhoeven, un dialog susţinut de J-F Rauger de la Cinemateca Franceză şi Nathan Rera, autorul cărţii de interviuri cu regizorul, “Au jardin des Delices”, şi, în sfârşit, un interviu luat de către cel din urmă lui Patrick Boucheron, istoric expert în Evul Mediu şi având ca subiect reflectarea epocii în “Flesh+Blood”.

Notă separată... până se aşterne praful pe ele. Muzica la “Il soldato di ventura” a fost compusă de Guido şi Maurizio De Angelis şi se bazează în cea mai mare parte pe re-orchestrări a melodiei de generic “O, Ettore”. Filmul a apărut în 1976. Doi ani mai târziu, avea să apară la Electrecord pe noul album a lui Mihai Constantinescu o piesă ce va deveni unul dintre cele mai importante şlagăre ale sale, “Ce lume minunată”. Şi ce? Comparaţi-le şi spuneţi-mi că nu seamănă izbitor de mult una cu alta!

A PERFECT GETAWAY (2009, USA, r: David Twohy) – Blu-Ray

video_vault3-A perfect getawayUn film fabulos dacă ne referim strict la personajul său principal: Hawaii. Un film peste medie dacă rămânem la nivelul seriei B şi ne raportăm la genul din care face parte, adventure thriller, tratat old-fashion cu o evoluţie lentă dar care permite simultan definirea relaţiilor dintre personaje şi a portretelor acestora. Nu este excepţional datorită faptului că numărul redus de personaje îl face, inevitabil, de la un anumit moment previzibil (şi desori improbabil) dar jocul actorilor este OK (Timothy Olyphant, Steve Zahn, Milla Jovovich, Chris Hemsworth). Decât să vă dau detalii despre poveste mai bine vă spun pe scurt că este un ‘Hawaiian Natural Born Killers’... cu particularităţile sale. Un film cu siguranţă de văzut dar nu de păstrat în colecţie întrucât de la a două vizionare, ştiind întorsăturile de situaţie, vi se vă părea din ce în ce mai prost. Poate cu excepţia fanilor regizorului David Twohy, deseori mult prea uşor trecut cu vederea de public şi critică (“Timescape”, “Below”). Deoarece capitolul final (?) a trilogiei “Riddick” se va lansa în abia toamnă sperăm să îl întâlnim cu un preview pe Twohy la Comic Con, la San Diego, în iulie! Extra: versiunea “Director’s Cut” şi un sfârşit alternativ (cel din scenariul original), ambele neaducând nimic nou relevant şi un Making Of interesant. Tehnic: impecabil.

Ioan Big
26 martie 2013


PREMIUM RUSH (2012, USA, r: David Koepp) – Blu-Ray

Implicaţi în proiect: David Koepp, scenarist de succes (“Jurassic Park”, “Carlito’s Way”, primul “Mission Impossible” şi “Snake Eyes” a lui Brian De Palma) şi regizor lipsit de strălucire dar nu complet neinteresant (“Stir of Echoes”, “Secret Window”), Joseph Gordon-Levitt, pe cai mari între “Inception”/“The Dark Knight Rises” şi “Looper”/”Lincoln” şi Michael Shannon, una din revelaţiile actoriceşti (târzii) a Hollywood-ului din anii 2000 (“Bad Lieutenant…”, “The Runaways” şi, în special, “Take Shelter”). Un trio promiţător. Intervine însă premiza filmului: un action-thriller new-yorkez având ca eroi principali un curier pe bicicletă (Levitt) şi vânătorul său, un poliţist amoral şi uşor psihopat (Shannon). Miza? Un plic ce conţine un bilet cu o valoare de câteva mii de dolari. Un action-triller ce începe cu textul “pietonii sunt un pericol, taxiurile sunt ucigaşii” ! Aici… ridicarea dintr-o sprânceană ŕ la Jack Nicholson: pe bune? Va daţi seama ce serial amplu, nu doar un film, s-ar putea face la Bucureşti dacă am pleca de la această idee? Din nefericire, rezultatul hollywoodian dă dreptate scepticilor: filmul este abordat şi realizat ca un joc video debil cu un soundtrack mai aproape de “Police Academy” sau “Home Alone”, confuz şi ne-credibil (biciclistul îşi riscă viaţa pentru 30 de dolari iar poliţistul închisoarea pe viaţă pentru 17.000) şi, ca atare, mărturisesc că nu am fost nici măcar curios să văd cum se termină sau ce este inclus pe… Extras: două mini documentare cu rol de Making Of (unul dedicat, evident, bicicliştilor din N.Y.). Din punctul meu de vedere, de evitat consumul de timp cu acest film.

ABOUT CHERRY (2012, USA, r: Stephen Elliott) – Blu-Ray (US Only)

video_vault 2-about_cherryElliott a fost realmente ‘sex-worker’ în San Francisco… înainte de a deveni un scriitor de succes în US, în special cu “The Adderal Diaries” ridicat în slăvi de “Vanity Fair”. Deci cunoaşte foarte bine insight-urile! Filmul, scris şi regizat de el, nu este unul uşor consumabil dar este evident că este bazat pe experienţa profundă a autorului. La prima vedere, povestea e simplă, cea a unei tinere care evoluează în industria porno. La o analiză de substanţă, lucrurile stau altfel: Elliott încearcă (nu totul îi reuşeste) să facă un film despre criză, despre cea a generaţiei de 40-50 de ani care nu mai are repere sau standarde şi nici căi efective de comunicare cu progeniturile lor, despre tinerii proaspăt ieşiţi din adolescenţă cu un minim discernământ şi maturitate în exprimarea opţiunilor care nu ştiu încotro să zboare iar busola şi-o găsesc din mers, despre industriile de subsol a economiilor de piaţă care şi-au conservat tactici şi principii de business clare fiindcă sunt singurele care… mai au o cerere bine definită în continuare. În opinia mea, un film extrem de curajos în intenţie şi (parţial) în realizare. Culmea, finalul (fără spoiler dezvăluit!) este, în spiritul întregului film, foarte tonic! De remarcat prestaţia lui Ashley Hinshaw (Angelina) care văd că se încăpăţânează (şi cine o condamnă ?) să rămână în zona Indie şi plusurile aduse de Dev Patel, Lili Taylor, James Franco şi Heather Graham în susţinerea poveştii sale. Extra: zero. Este puţin probabil să fie editat, chiar şi doar ca DVD, în Europa. Tehnic: OK.

PUPPET ON A CHAIN (1971, USA, r: Geoffrey Reeve, Don Sharp) – DVD

video_vault 2-puppet_on_a_chianDupă cărţile lui Alistair MacLean, unul din maeştrii incontestabili a genului adventure thriller, s-au făcut aproape 20 de filme. Unele înfiorător de proaste (ex. “Force 10 From Navarone” -1978 sau “Detonator 2: Night Watch” – 1999), altele (doar) agreabile (ex. cele două regizate de John Sturges, “The Satan Bug” şi “Ice Station Zebra” în 1965 şi, respectiv, ’68), unele subevaluate (în opinia mea, “Breakheart Pass” din 1975, cu Charles Bronson), doar două cu adevărat excelente, “The Guns of Navarone” (1961, r: J. Lee Thompson) şi “Where Eagles Dare” (1968, r: Brian G. Hutton) iar restul (majoritar), mediocre. Cu excepţia ultimelor trei titluri menţionate, celelalte sunt dificil de găsit pe DVD sau chiar imposibil. Pentru români, “Teroare la Amsterdam” (“Puppet On A Chain”) este aproape un film-cult întrucât a fost unul din puţinele producţii de această factură difuzate de cinematografe în perioada comunistă. L-am văzut atunci în alb-negru şi, adolescent fiind, mi-a rămas mult timp în memorie imaginea păpuşii spânzurate şi urmărirea cu şalupe pe canale. Am reuşit să obţin în sfârşit DVD-ul cu fimul în versiunea originală, cea color. Prima concluzie: cromatica vie specifică anilor în care a fost realizat edulcorează mult atmosfera şi taie din suspans. Pentru cei ce nu şi-l amintesc, nu l-au văzut sau nu au citit cartea, “Puppet On A Chain” este centrat în jurul unui ofiţer Interpol ajuns la Amsterdam pentru a ancheta o filieră de traficanţi de heroină. Iar păpuşile olandeze au un rol esenţial. Povestea este foarte densă, neagră şi brutală. Şi aşa cum spuneam, culorile vii distrag atenţia. Filmul nu e rău, se ţine încă bine pentru cei mai bine de 40 de ani pe care îi are deşi vârsta e vizibilă şi beneficiază, cred eu, de un atu: nu are staruri în distribuţie ceea ce face din Amsterdam personajul principal (ca spaţiu exotic – la vremea aceea – de desfăşurare a unui thriller). Este regizat în tandem, Reeve (la debut) ocupându-se de povestea propriu-zisă iar Sharp de scenele de acţiune şi, mai ales, de spectaculoasa urmărire cu bărcile cu motor din final. Deşi rămaşi obscuri în istoria cinematografiei, cei doi aveau să rămână fideli lui MacLean. Pe baza scrierilor sale, Geoffrey Reeve avea să mai realizeze două filme, “Caravan To Vaccares” (1974) şi “The Way To Dusty Death” (1996), deci trei dintr-un total de cinci pelicule înscrise în filmografia sa!, iar Don Sharp unul, subevaluatul “Bear Island” (1979), cu Donald Sutherland, Christopher Lee, Vanessa Redgrave şi Barbara Parkins cu care lucrase pentru întâia oară în… “Puppet On A Chain”. Extra: zero (era de aşteptat). Tehnic: acceptabil.

AMSTERDAMNED (1988, Olanda, r: Dick Maas) – Director’s Cut/DVD

video_vault 2-amsterdamnedÎncep cu sfârşitul (pentru colecţionari): există mai multe ediţii pe piaţă, dar vă recomand “Shameless Fan Edition” ce conţine nu numai versiunea ‘uncut’ cu un sunet remasterizat sub supervizarea autorului dar şi un ‘Making Of’ extrem de interesant. Mai mult, săpaţi pe net în catalogul Shameless Screen Entertainment, plin de comori horror, gore sau exploitation. Avati, Deodato, Fulci, Argento, Mignozzi… sunt doar câteva nume. Să revenim însă la Amsterdam(ned). Nu este întâmplătoare ‘cuplarea’ cu “Puppet On A Chain”. Căci urmărirea cu şalupele pe canalele metropolei olandeze a fost inspirată din filmul lui Reeve & Sharp. Un cult-classic, “Amsterdamned” rămâne o excelentă realizare chiar şi la o vizionare într-un context cinematografic în care CGI, “computer-generated-imagery”, a devenit o sintagmă familiară inclusiv preşcolarilor. Sub pretextul oarecum simplu a anchetei unei serii de crime comise de un psihopat ce operează… în canale, iese la suprafaţă un rezultat artistic surprinzător de complex, ne-etichetabil prin multitudinea semnificaţiilor şi a trimiterilor pe care le face, de la “Jaws” (scena atacului fetei care se bronzează pe colacul gonflabil este memorabilă) la John Carpenter (nu întâmplător şi acesta e un film de autor, Maas semnând regia, scenariul şi muzica). Avându-i în rolurile principale pe vechiul său colaborator Huub Stapel (detectivul Eric Visser) şi pe Monque van de Ven, una din favoritele lui Paul Verhoeven (Laura, noua prietenă a lui Visser, ghid de muzeu ce are nevoie de psihanalist), filmul este foarte bine balansat, firul acţiunii principale, a horror-thriller-ului, fiind contrapunctat de scene / personaje / cadre ce amintesc de eterogenitatea, din toate punctele de vedere, a Amsterdamului (ex. prietenul cu abilităţi paranormale a fiicei lui Visser, bătrânul care se auto-denunţă, şuvoiul de excremente care se scurge pe lângă detectiv în canalizarea oraşului, aso, aso). Un film care nu a îmbătrânit şi care rămâne nu numai un must-see dar şi un must-have!

CASA DE MI PADRE (2012, USA, r: Matt Piedmont) – Blu-Ray

O parodie la telenovele? Cred că Will Ferrell are în familie mai multe consumatoare a genului care îl asasinează cotidian cu râuri de lacrimi în faţa televizorului şi s-a decis să se răzbune. Cu siguranţă nu a făcut-o pentru profit căci nu avea cum. În lumea asta sunt două categorii de spectatori tv: cei care urmăresc telenovele şi cei care nu o fac. Nu exista alta, nu exista unii care să se uite pe sărite la eipsoadele 214, 378 sau 1205 dintr-o telenovelă (şi să le şi placă) şi în restul timpului să vizioneze altceva. Deci, dacă îmi plac telenovelele nu apreciez şi nu plătesc bilet la o parodie a lor iar dacă nu îmi plac nu am cum să cunosc însuşi obiectul parodiei deci nu am cum să o gust. Şi, din nou, nu sunt dispus să plătesc biletul de cinema. Mai mult, să nu uităm că, în State, soap-opera-urile sunt încă dominante (ex. “Tânăr şi neliniştit”, lansat exact acum 40 de ani, în ’73, şi care încă se filmează), telenovelele fiind consumate nişat de populaţia de sorginte hispanică. Cu extrem de puţine excepţii, în CV-ul lui Ferrell, filmele sale cu cele mai slabe încasări depăşesc totuşi 50 de milioane de dolari/producţie. Iar “Casa de mi Padre” a avut doar cinci şi ceva, deci de zece ori mai puţin. Q.E.D. Dar ne bucurăm că a făcut-o căci filmul regizat de Matt Piedmont după un scenariu a lui Andrew Steele (ambii premiaţi cu Primetime Emmy pentru scenariile la “Saturday Night Live” şi prieteni vechi a actorului) este pur şi simplu… delicios! Este povestea lui Armando (Will “Anchorman” Ferrell), fiu de fermier mexican (Pedro Armendariz Jr. – “Once Upon A Time In Mexico”, “The Mask of Zorro”, “Licence To Kill”), care se îndrăgosteşte de Sonia, logodnica fratelui sau Raul (Diego Luna – “Y Tu mama tambien”, “Milk”, The Terminal”), chemat în ajutor să salveze ranch-ul de dificultăţile financiare. Numai că se dovedeşte că afacerile lui Raul sunt în afara legii, de aici conflictul cu un potent baron local al drogurilor, Onza (Gael Garcia Bernal – “Amores Perros”, “Babel”, “La mala educacion”). De ce aş recomanda acest film plin de umor? 1.) un film vorbit aproape integral în spaniolă cu distribuţie remarcabilă ce pune în valoare prestaţia lui Ferrell (efectul comic este accentuat de faptul că acesta vorbeşte în spaniolă fără… să cunoască limba); 2.) o eroină principală jucată impecabil de o actriţă cu experienţă reală în… telenovele, Genesis Rodriguez (mai nou în vogă prin prezenţa în “The Last Stand” şi “Identity Thief”), 3.) o realizare având în spate experienţa “Saturday Night Live”, 4.) o melodie pe genericul de început a la James Bond, interpretata de Christina Aguilera, intitulată, evident, “La Casa de mi Padre”, şi, nu în ultimul rând, 5.) filmul e mai mult decât o simplă parodie, este şi un fin tribut adus westernurilor mexicane din anii ’40-’50 când în Mexic se produceau mai mult de 100 de filme pe an (decorurile de carton, Sara Montiel, coioţii împăiaţi… remember ?). Extra: unul din ultimile interviuri filmate cu Pedro Armendariz Jr. (decedat la finele lui 2011), cu un sunet execrabil dar valoros ca document, trei ilare false reclame la tigari şi bere mexicană, videoclipul piesei lui Aguilera, Making of (cu participarea plină de umor a principalilor protagonişti, inclusiv tandemul Luna-Bernal) şi Deleted Scenes. Tehnic: cu excepţia interviului lui Armendariz, impecabil.

Ioan Big
19 martie 2013


SAVAGES (2012, USA, r. Oliver Stone) - Uncut & Extended Edition/Blu-Ray

Stone spune că primul său ‘cut’ a avut peste patru ore (din păcate, versiune absentă pe disc) dar că, împreună cu autorul cărţii, Don Winslow, a convenit o sumă de simplificări. Chiar şi aşa… pentru cei ce iubesc “Natural Born Killers” şi nu “World Trade Center”, versiunea lui “Savages” extinsă (141’) şi remontată de către regizor este un ‘must-see’. Se creează mai mult spaţiu pentru definirea personajelor şi a relaţiilor dintre ele iar comportamentul celor două tabere de ‘sălbateci’ este mai coerent argumentată: rolul lui O (şi, ca atare, întregul triunghi) câştigă în consistenţă, dispar tuşele caricaturale din portretizarea (varianta de cinema) a killerului Lado (Benicio Del Toro) şi a mamei-boss de cartel (Salma Hayek) iar John Travolta este plasat ceva mai în umbră. Veste proastă: Uma Thurman (în rolul mamei lui O) nu îşi găseşte locul nici în această versiune. Cea bună: multe şi interesante extra-uri - “deleted scenes”, comentariul lui Stone şi un bogat “making of” în cinci părţi, Stone Cold Savages. Tehnic: calitate impecabilă.

GINGER & ROSA (2012, UK, r. Sally Potter) – Seria “Artificial Eye”/Blu-Ray

video_vault_1-ginger_rosaDin filmografia (destul de rarefiată) a experimentalistei şi polivalentei Sally Potter nu văzusem decât dezamăgitorul “Rage” (2009) iar acesta m-a făcut să o trec în categoria ‘la pomul lăudat…’. Ca atare, nu am mai perseverat în a căuta “Yes”, “Orlando” sau documentarele sale din anii ‘80. Însă “Ginger & Rosa”, plasat la mijlocul anilor ’60, drama a două adolescente din prima generaţie de baby-boomers merită cu siguranţă să fie văzut, cel puţin din două motive: rolul făcut de Elle Fanning (“Super 8”) ce o plasează în trena lui Elizabeth Olsen la capitolul ‘tinere revelaţii feminine Indie’ şi imaginea care este (fără exagerare) fabuloasă! Un film greu de digerat prin prisma subiectului dar care se ţine foarte bine şi datorită aportului restului distribuţiei: Alessandro Nivola, Christina Hendricks, Annette Bening, Timothy Spall, Oliver Platt şi debutanta în lung-metraje Alice Englert, nimeni alta decât fata regizoarei neo-zeelandeze Jane Campion (Oscar în 1994 pentru “The Piano”). Extra (exclusiv pe Blu-Ray): Making Of, scene tăiate. Alături de interviuri cu actorii şi comentariul audio a regizoarei. Tehnic: impecabil.

RED DAWN (2012, USA, r. Dan Bradley) – Internet

Un remake după filmul cu (pe atunci) adolescenţii Patrick Swayze, Jennifer Grey (pre-“Dirty Dancing”) şi Charlie Sheen din anii ’80, filmat în 2009, înainte de “Thor” şi de “Hunger Games”, lansat cu un succes sub-mediocru pe ecrane abia la finele anului trecut pentru a profita de creşterea popularităţii lui Chris Hemsworth şi Josh Hutcherson. O producţie regizată de un cascador care… se ia prea în serios. Mai ales în contextul crizei reale generate de Coreea de Nord în ultimele luni cu ale sale experimente nucleare. Şi în care ‘cârligele’ pentru publicul adolescent se limitează la replici de tipul “we’re living Call of Duty... It sucks”. Iar cinefilul adult are un sentiment de jenă văzându-l pe Jeffrey Dean Morgan înjosindu-se în tentativa de a deveni cool pentru eventualii liceeni din sală. În concluzie, pierdere de vreme. Nostalgicilor după epoca VHS, le recomand mai degrabă să revadă originalul, măcar pentru faptul că e regizat de John Milius (“Conan the Barbarian”) după un scenariu scris împreună cu Kevin Reynolds (“Hatfield & McCoys”). Şi dacă nu le este suficient… pe Chuck Norris în “Invasion U.S.A.”.

SURF NAZIS MUST DIE (1987, USA, r: Peter George) – Director’s Cut/DVD (“Arrow Video”)

video_vault_1-surf_nazisIndisponibil pe Blu-Ray, ne mulţumim şi cu versiunea (mai ales că este) restaurată pe DVD. Pe bune… California devastată de cutremur şi apoi invadată de armata de nazişti-surferi a lui Hitler? Bunica ce salvează situaţia, bunica fiind… Gail Neely din seria de reclame TV în State pentru laptele Phillips (Magnesia)… cel ce evită constipaţia şi pe care eu nu am mai apucat să o văd decât în episodul doi din “Naked Gun” în rolul lui Winnie Mandela? Din punctul meu de vedere, mult mai entertaining decât “Roma…” lui Woody Allen sau decât “The Last Stand” cu Schwarzenegger. Ediţie deosebit de îngrijită, cu booklet dedicat Troma semnat de Calum Waddell şi plin de…. Extra: interviuri cu regizorul şi producătorii. E ‘director’s cut’-ul ! Calitate: surprinzător de bună, ţinând cont de locul minor a filmului în enciclopediile cinematografice dedicate maselor raportat la investiţia făcută în restaurarea copiei-master.

 

 

DETACHMENT (2011, USA, r. Tony Kaye) – Blu-Ray

video_vault_1-detachmentUnul din filmele care mi-au marcat tinereţea a fost “American History X”, cu Edward Norton şi Edward Furlong. Chiar în versiunea făcută publică, mutilată de producători. Şi care a determinat retragerea lui Tony Kaye din show-biz pentru câţiva ani buni. Fie şi din acest considerent, mi-am dorit să văd come-back-ul lui Kaye din zona Indie chiar dacă (sau poate de aceea) premisa era una anostă… viaţa şi problemele cotidiene ale dascălilor. În primul rând, cum s-a putut face acest film? Pot presupune că autorul a găsit nişte ‘believer’-i în proiectul sau care i-au dat girul şi banii: Adrien Brody (care joacă şi rolul principal dar trecut şi în prima poziţie la producători), Greg Shapiro – producător inspirat (ex. “The Rules of Attraction” sau “Harold & Kumar…”) dar confirmat de sistem prin oscarizatul “The Hurt Locker” - plus… Bob Dylan şi Leonardo DiCaprio cărora Kaye le mulţumeşte pe genericul peliculei. Lobby, bani? Important este că producţia s-a realizat. O poveste despre profesori realizată în stil ‘documentar’, în ciuda unei distribuţii absolut interesante (Brody, James Caan, Marcia Gay Harden, Bryan Cranston, Lucy Liu, Blythe Danner, aso, aso), ce putea să ne spună? Vă garantez că are ce. Nu este tipul de film care să fie expus la riscul spoilerelor dar, totuşi, aş prefera să îl încercaţi ca experienţă directă, fără indicii de plecare. Extra: zero (firesc, la cât e de nişat, mă mir că a ieşit chiar şi pe Blu-Ray). Tehnic: OK.

ULTIMATE SHOCKFEST (2011, USA, r: Various) – Blu-Ray

20 de filme horror pe un singur Blu-Ray. Cool ! Mai ales că printre ele se află rarităţi greu de găsit chiar şi pe Internet sau DVD, precum “Dementia 13” a lui Coppola (1963), “Oasis of the Zombies” aka “The Treasure of the Living Dead” a lui Franco (1982) sau “Don’t Look In The Basement” aka “The Forgotten” a lui Brownrigg (1973). Plus Argento, Cozzi, Romero… Cult-urile sunt disponibile ca titluri individuale pe piaţă şi în ediţii mai îngrijite, dar cel puţin jumătate din peliculele prezente pe disc le veţi găsi cu dificultate. O introducere sintetică, chiar dacă nu cea mai rafinată sau revelatoare, în evoluţia genului din anii ’60 încoace. Horror pentru consumatorii începători plus căteva bijuterii rare pentru fani. Absolut OK raport calitate-conţinut-preţ. Extra: zero, era normal. Tehnic: depind de fiecare peliculă…

Ioan Big
12 martie 2013