Arhiva Video Vault 2014


GOIN’ SOUTH (1978, USA, r: Jack Nicholson) – DVD

goin south.jpgReţeta unei comedii Western spumoase şi efervescente, pe nedrept minimizată de analiştii genului? Producători inspiraţi (având deja în palmares filme de referinţă precum "The Last Picture Show" al lui Peter Bogdanovich sau "Days of Heaven" al lui Malick), o cohortă de scenarişti versatili (de la "Smokey and the Bandit" la "The Island of Dr. Moreau") şi un liant în care toţi au crezut cu devotament... cel mai important actor pe care l-a dat vreodată Cetatea Viselor, la acea vreme (la doar 40 de ani) nominalizat deja de patru ori la Oscar pentru "Easy Rider", "Five Easy Pieces", "The Last Detail" şi "Chinatown" şi unul în vitrina proprie pentru memorabilul rol a lui McMurphy din "Zbor deasupra unui cuib de cuci" (1976), Jack Nicholson. Atât de mare a fost încrederea în Jack, deja cu experienţă în Western sub bagheta lui Monte Hellman ("The Shooting" şi "Ride in the Whirlwind", ambele din 1966, co-produse şi co-regizate împreună cu acesta), încât, deşi nu mai realizase singur în carieră decât un film, obscura dramă cu accente comice "Drive, He Said" din 1971, i s-a dat mână liberă, inclusiv la compunerea distribuţiei... care, acum, privită retrospectiv, arată fabulos: o ospătăriţă culeasă dintr-o cârciumă newyorkeză, aflată la debutul în cinematografie (Mary Steenburgen), un prieten din copilărie (Danny DeVito) şi un altul câştigat la filmările pentru "Zbor deasupra..." (Christopher Lloyd), super-vedeta show-ului "Saturday Night Live" John Belushi (atenţie, "Goin’ South" a fost filmat înainte de "National Lampoon’s Animal House" a lui John Landis, dar a avut premiera după acesta), apoi Veronica Cartwright, o actriţă de televiziune remarcată în "Păsările" lui Hitchcock, dar care avea să ne rămână ulterior pe retină ca Nancy în "Invasion of the Body Snatchers" a lui Kaufman şi, mai ales, ca Lambert în "Alien"-ul lui Ridley Scott, plus o trupă de veterani deja familiari regizorului şi familiarizaţi cu genul, precum Richard Bradford şi Luana Anders ("The Missouri Breaks" – 1976, r: Arthur Penn, cu... Nicholson), Jeff Morris (serialul "Bonanza"), Ed Begley Jr. ("Showdown" – 1973) sau Anne Ramsey ("From Noon Till Three" – 1976) într-un cameo, cea care, peste ani, avea să facă un rol memorabil în filmul lui Danny DeVito, "Arunc-o pe mama din tren", pentru care a primit o nominalizare la Oscar în 1988. În ciuda celor scrise mai sus, în ceea ce îi priveşte pe producători a fost un pariu riscant, căci avem atâtea cazuri în istorie de vedete care şi-au ‘rupt colţii’ din postura de regizor dar, în acest caz, s-a dovedit unul câştigat. Chiar după atâţia ani, "Goin’ South" îşi conservă o prospeţime uluitoare şi o forţă ludică ce nu lasă praful să se aştearnă pe el, iar aceasta constă în primul rând în faptul că Jack parcă se joacă pe el însuşi (sau, mai bine zis, pe unul dintre stră, stră, străbunicii săi ce a trăit în a doua parte a secolului 18), Henry Moon, un bon viveur amoral şi cinic, chefliu şi nelegiuit de mâna a doişpea (ce-şi asumă ca titlu de glorie că a făcut parte din Quantrill’s Raiders unde se dovedeşte a fi fost... doar bucătar) care, pentru a scăpa de spânzurătoare, se însoară cu o localnică, fată bătrână sudistă aparent frigidă (Steenburgen – Oscar şi Glob de Aur pentru "Melvin and Howard" în ’81, fosta nevastă a lui Malcolm McDowell şi actuala lui Ted Danson, în ultimii ani bună prietenă cu Hillary Clinton), obsedată de ideea de a descoperi aur pe proprietatea sa şi, astfel, a evita exproprierea datorită extinderii reţelei de căi ferate în Sud. Etern amorezatului de fermiera virgină, şerifului (Lloyd – "Back to the Future", "The Addams Family") şi aghiotantului acestuia de origine mexicană, Hector (Belushi – "The Blues Brothers", "1941") nu are cum să le pice bine această manevră şi fac tot posibilul să îl şicaneze pe Moon... ţinut sub observaţie şi de vechea sa gaşcă de criminali tâmpiţei (Cartwright, Begley Jr., Morris şi DeVito). Pe o muzică atipică unui Western, "Goin’ South" evoluează entertaining pe baza nuanţării relaţiei dintre Nicholson şi Steenburgen (şi a obiectivelor lor personale de viitor, el... o tavernă în Mexic, ea... o viaţă burgheză în Philadelphia) de la sarcasm şi ilaritate la tandreţe timidă şi ‘dezgheţ’ emoţional. Sigur că fondul simplist a naraţiunii nu îl pot plasa în rândul capodoperelor însă umorul şi plăcerea reîntâlnirii cu toţi aceşti mari actori îl recomandă pentru o evaluare mai atentă. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

ZOMBEAVERS (2014, USA, r: Jordan Rubin) – DVD

Zombeavers.jpgObservaţie esenţială: în ciuda titlului, filmul nu are absolut nicio legătură cu trilogia imbecilă şi patetică de mâna a paişpea a lui Mike C. Hartmann ("Beaver Lake Zombies" – 2003, "Detroit Blood City" – 2005 şi "Blood Orgy at Beaver Lake" - 2012). Pentru cei care au încă posibilitatea să evite suma de "capodopere" amintită, să dau totuşi câteva argumente pentru drastica sentinţă de mai sus... dacă în "Beaver Lake Zombies" (realizat cu doar 2000 de dolari!) aveam de-a face cu doi asasini din subordinea lui Mr. Delicious transformaţi în zombie de o substanţă gălbuie deversată în lac (pe modelul din "Redneck Zombies" – 1989 a lui Pericles Lewnes, unul din specialiştii în efecte speciale a francizei-cult "The Toxic Avenger" produse de Troma) ce devorează un grup de tineri veniţi să se distreze pe malul lacului, iar singura notă de inedit pentru care menţionez acest titlu este că zombie... vorbesc (!), în "Detroit Blood City" (trimitere inept-parodică la "Detroit Rock City" din ’99 ce n-are nicio legătură cu genul Horror), filmat de această dată cu ‘imensul’ buget de... 10,000 de dolari, subalternii lui Mr. D. în ale fărădelegilor reuşesc contra-performanţa să răstoarne deşeuri toxice peste un transport de marijuana în urma căruia consumatorii devin, evident, zombie, iar în al doilea sequel, "Blood Orgy...", probabil cel mai vizionabil din întreaga serie, Hartmann revine la filonul initial (bikini, ţâţe, alcool, Gore, ceva... castori şi un nou drog, "Sextasy 69", din nou un nume cu referinţe puerile la ‘Ecstasy’ şi ‘Kamasutra’). Revenim însă la "Zombeavers" care deşi inerent trimite la jargonul saxon erotic (‘beaver’ – păr pubian) şi conţine, de altfel, destule glumiţe juvenile pe această temă, se dovedeşte un film ce, prin calitatea profesională a producţiei şi, mai ales a tonului asumat fals-serios (replici presărate în dialoguri ‘tensionate’ precum "Suspansul mă omoară" şi "Surf’s Up!" în cazul căţelului sacrificat ca momeală în iaz sau bâlbe perceptibile pregnant şi conştient introduse ca înotatul la mal pe cea mai lungă distanţă (pe partea ailaltă aveau doar câţiva metri) sau lipsa de interes a animalelor pentru casa învecinată... au ce au, până la un punct, doar cu tinerii), generat de scenariul lui Jordan Rubin (abonat a script-urilor pentru premii muzicale, mai ales a MTV), o producţie interesantă, un hibrid ce mixează Teen-Com-ul şi tematica specifică (modernizată... ex. trei studente virgine crizate că nu au semnal şi nu pot trăi fără telefon mobil, fără mesaje, fără Instagram; jocul cinic pe tema "Would U Rather?" apropo de părinţi, triunghiul amoros adolescentin) cu Zom-Com-ul ("Psycho"-castorul din cabina de duş suspectat de... turbare, asaltul din bucătărie a castorului-zombie rupt în două (la propriu), asediul din "Night of the Living Dead... Beavers", ‘Beaver-Fever’ şi liniile telefonice roase de castori plus combaterea asaltului din pardoseală ce seamănă cu jocurile de bâlci în care trebuie să dai în cap la diverse creaturi ce apar aleatoriu din găuri etc., etc.). Spectatorul este avertizat din start de tonul ironic detaşat a abordării prin genericul elaborat vizual şi muzical ‘a la James Bond’ despre traseul butoiului de substanţe toxice până în lac, iar dacă reuşeşte să depăşească prima jumătate de oră, haioasă dar lentă (până la trimiterea la "Jaws"), beneficiază de o sumă de twist-uri inedite pentru această nişă cinematografică, din care memorabil este cel a modului în care muşcătura castorilor-zombie cu ochi fosforescenţi dă naştere la apariţia de... oameni-castori-zombie! E delicios cum Jenn "lopăţeşte" cu coada pe podeaua de lemn a pridvorului casei de vacanţă şi cum redneck-ului Winston îi cresc dinţii pentru a roade arborii şi crea obstacole în calea fugarilor. De remarcat şi piesa muzicală de final interpretată de Nick Amado, "Zombeavers", compusă de co-scenariştii Al şi Jon Kaplan, semnatari de OS pentru filme ‘notabile’ precum "Piranhaconda" sau "Dinocroc vs. Supergator"... care completează sugestia că "Zombeavers" este în întregime un film (sau o joacă) de autor! Absolut OK pentru fanii genului. Extra: trei interviuri, scene tăiate. Tehnic: foarte bun.

THE NOVEMBER MAN (2014, USA, r: Roger Donaldson) – DVD

November Man.jpgAdaptată după "There Are No Spies" (1987), a şaptea carte din seria ‘The November Man’, scrisă de fostul ziarist din Chicago Bill Granger, autor de un succes rezonabil, pelicula produsă de Pierce Brosnan (acesta a achiziţionat drepturile de ecranizare încă din 2005, la relativ puţin timp după ce luase decizia de a nu mai continua ca... James Bond) este un Thriller politic de spionaj a cărui acţiune se desfăşoară, în cea mai mare parte, în Europa de Est, la Belgrad şi Moscova. Fostul agent CIA Devereaux (Brosnan – "The Matador, "The Ghost") este reactivat de organizaţie şi renunţă la viaţa liniştită din Elveţia pentru a extrage din capitala rusă o spioană (ce deţine informaţii vitale legate de politicianul destinat a fi viitorul preşedinte a ţării) dar care, totodată, este o fostă mare iubire din tinereţe şi... mama fetiţei sale. Operatiunea decurge prost fiindcă se dovedeşte o înscenare de proporţii, cu obiective (pentru moment) neclare, iar femeia este împuşcată mortal de un fost discipol a lui Devereaux, Mason (Luke Bracey – "G.I. Joe: Retaliation", "The Best of Me"), nu înainte însă de a-l pune pe acesta în posesia unui nume şi a unor fotografii intrigante realizate cu telefonul mobil. Cu sprijinul unei asistente sociale depistate prin intermediul acestora (Olga Kurylenko – James Bond’s "Quantum of Solace", "Oblivion"), animat de dorinţa de răzbunare, Devereaux pleacă la vânătoare pentru scoaterea la lumină a unui adevăr considerat ameninţător în egală măsură de păpuşarii implicaţi în jocurile interne de putere din vârful ambelor două super-puteri. Tematica este contemporană şi serioasă însă subiectele (atrocităţile şi abuzurile militarilor ruşi în Cecenia, mutarea avanposturilor CIA mai adânc în Europa de Est, prostituţia şi contrabanda regională girată de oligarhi) sunt tratate cu relativă superficialitate, nefiind utilizate decât ca elemente de varietate pentru cadrul unui one-man show de acţiune. Idem în cazul relaţiei profesor-învăţăcel (ucigaşii din generaţii diferite), ce putea fi dezvoltată mai interesant, dar se limitează la un dialog ‘cocoşesc’ susţinut în cea mai mare parte de la distanţă, generat probabil de frica scenariştilor de a nu reitera un flop de tip "Assassins" a lui Richard Donner (cel din ’95, scris de fratii Wachowski, cu Stallone şi Banderas). Ar mai fi de inventariat la minusuri lipsa aproape completă a umorului şi abundenţa de clişee din zona Eurotrash (gangsterii cu dinţi şi lanţuri masive de aur în cluburi de striptease, lipsa oricărei picături de transpiraţie pe faţa unui fugar îmbrăcat într-un costum impecabil gonit de o duzină de asasini agili etc.). Pe de altă parte, "The November Man" este un film de gen decent (predictibilitatea sa mă împiedică să-l etichetez drept foarte bun), solid (ca fluenţă) şi profesionist gestionat (australianul Roger Donaldson – "The Bounty", "The Bank Job", nu este un cineast strălucitor prin stil sau inventivitate însă nimeni nu-i poate contesta meritele de super-meseriaş), cu un Brosnan, la 61 de ani, în mare formă (mai lucrase cu Donaldson la "Dante’s Peak") şi un OS interesant semnat de Marco Beltrami ("A Good Day to Die Hard", "World War Z"). O dată merge de văzut, poate când se va da la TV, dar în niciun caz de ţinut în colecţia home cinema. Extra: comentariu audio (regizor), Making Of, scene tăiate, două mini-documentare. Tehnic: impecabil.

JOHN DOE: VIGILANTE (2014, Australia, r: Kelly Dolen) – Blu-Ray

John Doe Vigilante.jpgUn vigilante este definit ca un simplu cetăţean care ia legea în propriile maini, fără a fi mandatat oficial pentru acest lucru de conducerea comunităţii în mijlocul căreia trăieşte. Deşi acte de justiţie având vigilante ca responsabili pot fi identificate până şi în scrierile biblice, în accepţiunea actuală cuvântul s-a impus în cultura Pop(ulară) de limbă engleză la mijlocul secolului XIX, în timpul ‘Goanei după Aur’ din California în care aşezările de mineri nu erau protejate prin nici o formă de guvernare, iar oamenii simpli trebuiau să lupte pe cont propriu împotriva hoţilor, ucigaşilor şi violatorilor ce gravitau în jurul lor atraşi de mirajul metalului preţios. Mai mult, au ajuns să îşi formeze organizaţii locale precum San Francisco Vigilante Movement (între 1851 şi 1856), Montana Vigilantes (1863/64), Boldknobbers (1983-1989) sau... Ku Klux Klan-ul, înfiinţat în 1865. Apariţia, multiplicarea şi popularitatea acestora s-a extins în secolul 20 nu numai la nivel geografic, dar şi din punct de vedere a obiectivelor căci nu mai avem de-a face cu un amărât care vrea, individual, să îşi protejeze/răzbune familia sau bruma de avere ci de grupuri cu interese comune specifice, ce acţionează în paralel cu justiţia oficială, de la chinezii din "Big Sword Society" uniţi în anii ’20 de lupta împotriva anarhiei care ameninţa ţara la organizaţiile anti-naziste formate post-WWII, de la "Sombra Negra" din Salvador (bazat pe foştii militari şi poliţişti din ‘escadroanele morţii’ din timpul războiului civil) la membrii sindicatului criminal rusesc Uralmash care au fondat în anii ’90 grupul "City Without Drugs" în încercarea de a curăţa orasul Ekaterinburg de traficanţii de heroină. Am reamintit aceste lucruri pentru o mai bună înţelegere a şocantei complexităţi (în ceea ce priveşte implicaţiile morale, etice şi sociale) a lui "John Doe: Vigilante", filmul tânărului australian Kelly Dolen ("Reign In Darkness", "The Gates of Hell"). Anonimul ‘John Doe’ este un funcţionar într-un serviciu de asistenţă socială care, măcinat şi frustrat de incapacitatea sistemului juridic de a-i pedepsi adecvat pe nelegiuiţi, decide să acţioneze pe cont propriu şi ucide cu sânge rece, într-un mod extrem de elaborat... 33 de oameni, 33 de criminali recidivişti despre care sistemul consideră că merită să fie lăsaţi în libertate şi în viaţă. Doe nu omoară aleatoriu, nu pedepseşte prima greşeală ci faptul că, structural, ‘ţinta’ continuă să fie tentată să comită şi altele în defavoarea unei societăţi lipsită de o protecţie perceptibilă din partea autorităţilor. Nu este un înger a răzbunării personale ce acţionează oarecum haotic sau limitat precum Charles Bronson în "Death Wish" şi nici nu are impulsivitatea şi încrâncenarea lui ‘D-Fens’ (Michael Douglas) din "Falling Down", ci mai degrabă limpezimea şi determinarea sângeroasă a lui Hannibal Lecter sau Dexter. Nu întâmplător, populaţia, mass-media şi oficialităţile se împart între a-l considera unerou sau un psihopat criminal în serie. În plus, spre deosebire de cei menţionati anterior, John Doe, deşi nu acţionează ‘la vedere’ pentru a nu-şi periclita pregătirea şi comiterea sofisticată a crimelor, ţine ca (în principal prin intermediul transmisilor live pe internet ce nu pot fi cenzurate) publicul larg să conştientizeze în detaliu profilul ieşit din comun a victimelor, iar principala consecinţă a acestei decizii (deşi clamează că nu şi-a dorit-o) este apariţia unui curent popular care naşte zeci şi zeci de alţi John Doe animaţi de spirit ‘civic’, dar cu motivaţii extrem de diverse (inclusiv în ceea ce priveşte justificarea actului şi alegerea modului de ‘pedepsire’). Thriller-ul "John Doe: Vigilante" este povestit prin prisma anchetei jurnalistice realizate de un reporter solicitat de cel aflat pentru crimele comise la închisoare în aşteptarea verdictului juriului în cazul său şi care combină frânturi din discuţiile cu Doe cu opinii felurite a celor influenţati de acesta (în egală măsură cetăţeni simpli spectatori şi profesionişti implicaţi sau afectaţi de anchetă) şi cu inserturi de ştiri media (mijloc utilizat de autor pentru arătarea violenţei explicite, altfel trecută în ansamblu în plan secundar) într-un mod fluent şi coerent a cărui singur păcat (scuzabil), voit (în opinia mea), este că se insistă mai puţin pe personajele propriu-zise (relativ schematice) în favoarea ideilor şi întrebărilor pe care îşi propune să le transmită. Ceea ce ne reaminteşte Dolen într-un mod sec, deranjant şi brutal de credibil (în opoziţie flagrantă cu tratamente cinematografice destinate exclusiv entertainment-ului precum "The Purge" sau "Neighborhood Watch") este că, trăind în criză socială şi într-un sistem imperfect şi disfuncţional, aproape zilnic, fără să vrem, avem fiecare dintre noi gânduri de tip ‘John Doe’, dar... întrebarea fundamentală pe care o lasă plutind în aer este: când şi mai ales dacă avem dreptul ca individ sau ca grup să acţionăm ca John Doe? Un film de ficţiune adult deosebit de straniu şi interesant. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
27 Decembrie 2014


THE UNDEFEATED (1969, USA, r: Andrew V. McLaglen) – DVD

The Undefeated.jpgÎn vara acestui an, pe 30 august, a plecat dintre noi la venerabila vârstă de 94 de ani unul dintre regizorii-pionieri a filmelor comerciale de acţiune, un veteran a Hollywood-ului care rămâne în memoria oricărui cinefil (ce trecuse de copilărie în România anilor ’80) prin obscuritatea eliberatoare a sălilor comuniste de cinema în care a putut să vadă (de nenumărate ori) câteva din filmele sale, precum "Lupii mărilor" sau "Aventuri în Marea Nordului". R.I.P. Mr. Andrew V. McLaglen! În ceea ce priveşte cinematografia, sunt detectabile două perioade clare în cariera lui McLaglen, una americană, începută ca regizor-secund şi apoi ca regizor ‘plin’ în seriale de televiziune, majoritatea Westernuri ("Gunslinger", "Rawhide" sau "Gunsmoke"), definită apoi la finele anilor ’60 printr-un CV eminamente Western (mare parte din ele avându-l în rolul principal pe James Stewart, de la "Shenandoah" la "Bandolero!") şi una europeană (din punct de vedere a asocierii producătorilor şi surselor de finanţare), separată de prima tot printr-un calup de experienţe în TV, de această dată ceva mai variate (ex. inclusiv cinci episoade din "Walt Disney’s Wonderful World of Color"!). În cea de-a doua, plasată în anii ’80, s-au realizat titlurile de care aminteam mai sus ("The Sea Wolves" cu Gregory Peck, Roger Moore şi David Niven, "Ffolkes" cu Roger Moore, Anthony Perkins şi James Mason, dar şi "Wild Geese" – 1978, cu Richard Burton, Richard Harris şi... acelaşi Roger Moore, care a circulat şi la noi pe subversive casete VHS). Pentru moment, am preferat să aleg "The Undefeated", un titlu din prima sa perioadă, apărut de ceva ani buni la noi pe DVD, dar căruia, cu excepţii nesemnificative, nu îi mai dă nimeni nicio importanţă. Este un Western care şi acum este înmormântat de critica americană, parte datorită caracterului său atipic şi trimiterilor istorice mai puţin strălucitor-patriotarde, parte datorită faptului că scenariul este ceva mai complex decât cel uzual în care cel bun îl împuşcă în final pe cel rău şi călăreşte în zare cu o sticlă de whisky după ce o lasă pe blondă suspinând în lumina apusului... Povestea filmului este vagamente (cu bune şi rele) inspirată din ceareală a Generalului sudist Jo Shelby şi a sa "The Undefeated" ‘Brigadă de Fier’care le-a dat numeroase bătăi de cap unioniştilor până la finalul războiului, atunci când a refuzat să se predea, optând să formeze o ‘legiune străină’ în serviciul imperial mexican. Expulzaţi odată cu revenirea la putere a lui Juarez, cei 1.000 de oameni s-au întors în SUA în 1867, tot... "undefeated" şi-au construit rapid un viitor civil de succes în Missouri, protejaţi de notorietatea impresionantă dobândită printre concetăţenii din Sud. Acţiunea filmului se desfăşoară în 1865 când Războiul Civil american s-a încheiat cu înfrângerea Sudului, rezultat ce a determinat mulţi bogătaşi conservatori americani, susţinători a Confederaţiei, să îşi îndrepte atenţia spre un Mexic apropiat geografic în care domnea ca Împărat-marionetă a francezilor Maximilian I... tânărul frate a lui Franz Joseph, instalat în primăvara lui ‘64 în urma invaziei orchestrate de marile puteri europene în frunte cu Napoleon al III-lea în numele încurajării "liberului schimb" cu naţiunile latino-americane şi de aristocraţia locală alimentată cu linguşeli şi manipulată în direcţia monarhiei de clericii romano-catolici în defavoarea republicii constituţionale a lui Benito Juarez care luase decizia să nu mai trimită bani spre Europa occidentală. Este contextul în care două grupuri, fiecare aparţinând câte unei foste tabere beligerante, se îndreaptă spre Mexic: una, mixt unionistă-indiană condusă de pragmaticul şi flegmaticul John Wayne (McLaglen era fiul prietenului de-o viaţă a lui Wayne şi lucrase deja cu el la "McLintock" şi "Hellfighters") care, după ce evitase să cadă în plasa încercării de escrocare de către birocraţii militari americani, lăsase de-o parte patriotismul şi acceptase ideea de a vinde 3.000 de mustangi armatei imperiale franceze, iar cealaltă, de idealistul Rock Hudson, lider a unui convoi de refugiaţi împănat cu familii de soldaţi confederaţi a căror speranţă se leagă de restaurarea prestigiului şi a statutului sub cârmuirea lui Maximilian. Bandiţii şi suporterii lui Juarez le încurcă ambilor planurile ba, mai mult, îi obligă conjunctural să se intersecteze, să lase deoparte fosta rivalitate şi să coopereze... Nordul şi Sudul, plus pieile roşii, trebuie să iasă cu basma curată din Mexic. În ciuda aspectelor criticabile pe drept de către pasionaţii de istorie a SUA (indienii Cherokee au fost aliaţi, în mare parte, a confederaţilor şi nu a unioniştilor, sărbătorirea de sudişti a zilei de 4 iulie pare absurdă ţinând cont că marchează capitularea oraşului-fortăreaţă Vicksburg etc.), "The Undefeated" rămâne un Western epic foarte consistent şi agreabil pentru simplul spectator cinefil care nu caută neapărat să îşi reamintescă o sumă de realităţi, ci vrea o poveste densă cu accente dramatice, dar şi cu mult umor. Distribuţia, având în frunte tandemul de colonei foşti rivali deveniţi prieteni, interpretaţi excelent de Wayne (care, se pare, a avut un cuvânt de spus şi în regizarea anumitor scene) şi Hudson, este, caracteristic acelor ani, foarte eclectică, în ea regăsindu-se de la veterani a Western-urilor precum Ben Johnson ("The Wild Bunch", "Hang ‘Em High") sau Harry Carey Jr. ("The Way West", "Death of a Gunfighter") la tinere speranţe a filmelor de acţiune din anii ’70 (Jan-Michael Vincent – "The Mechanic", "Big Wednesday") şi actori de televiziune deja consacraţi (Lee Merriweather, interpreta lui Catwoman din serialul "Batman" şi a lui Ann MacGregor în "Tunelul timpului"). Sfatul meu este să îl vedeţi, consider că veţi avea o surpriză plăcută. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

EXIT HUMANITY (2011, Canada, r: John Geddes) – DVD

Exit Humanity.jpgUn film istoric cu zombie, caz rar. La apogeul unei crize (nelocalizată temporal) în care morţii-vii ameninţă cu decimarea umanităţii, iese la iveală "Exit Humanity", jurnal scris în timpul Războiului Civil american de un anume Edward Young ("My untold story of Hell on Earth"), transmis din generaţie în generaţie, ce ar putea schimba soarta acesteia. Tennessee, 1865, primul contact a soldatului Confederat cu un oponent ce refuză să... moară. Naraţiunea continuă fluent structurată dar, uneori, agasantă prin excesul de text (cu vocea lui Brian Cox – "RED", franciza "Bourne") şi ne transportă şase ani mai târziu, într-un moment în care Young îşi înmormântează soţia (pe care a fost silit să o împuşte în cap după ce se transformase în zombie) şi este îngrijorat de dispariţia fără urmă a fiului său în pădurile din jurul fermei izolate în care locuieşte. Ingenios montat într-o combinaţie de mai multe planuri de flash-back-uri, inserturi animate originale şi viziuni onirice surprinzătoare, asociate cu o imagine definită prin mişcări elaborate de cameră, "Exit Humanity" este de la bun început un film intrigant... un anti-Western cu un anti-erou ieşit din cutume, ce aduce aminte mai degrabă de Viggo Mortensen în "The Road", decât de Danny Trejo sau Andrew Lincoln. Capturaţi, zombie devin pentru solitarul Young subiect de studiu, iar pentru spectator, implicit... cobai care încearcă să justifice un proces ‘evolutiv’ comportamental (pierderea progresivă a memoriei, acţiunea generată pur de instincte şi de simţuri) ce nu oferă însă (imediat) răspunsurile la două întrebări fundamentale: Ce îi face să ‘funcţioneze’? Cum au capacitatea să se înmulţească date fiind calităţile fizice inferioare omului (nu mai vorbim de cele intelectuale)? Tratamentul dramatic aproape non-Gore a junelui cineast John Geddes (producător, regizor, scenarist şi editor), susţinut foarte bine de muzică (în special scena cu întâlnirea cu propriul copil, devenit zombie, urmată de tentativa de sinucidere) funcţionează neaşteptat de eficace şi de... serios, mai ales că însingurarea începe să îl ‘dezumanizeze’ pe un Young din ce în ce mai lipsit de speranţă, ce lasă progresiv pornirile subiectiv-emoţionale şi cele ‘animalice’ să îi definească solitudinea cotidiană. Capitolul II... registrul se schimbă odată cu reîntoarcerea la sentimente umane prin deturnarea din quest-ul personal (cu cenuşa fiului său) spre cascada Ellis din New Hampshire aflată în nord de către Isaac, un om simplu, fost soldat analfabet aflat în căutarea surorii sale răpite de un general (Bob Moseley, favorit a lui Rob Zombie, Tobe Hooper şi Sam Raimi!) şi acoliţii săi fără scrupule sau suflet ("This men are hardly human... not anymore"), animat de speranţa că ar exista un leac deţinut de medicul aflat în echipa acestora (actorul canadian Stephen McHattie, pe care ni-l amintim din "A History of Violence" a lui Cronenberg şi din "Watchmen" a lui Zack Snyder). Capitolul III: "Rebelii". Câţiva fosti soldaţi conduşi orbeşte de credinţa că boala nu e supranaturală, deci trebuie să existe căi pentru a putea fi ţinută sub control, pe care frica i-a menţinut în viaţă şi care se comportă faţă de semeni precum ‘managerii’ unui lagăr de concentrare în care toate speranţele sunt puse în ‘Dr. Mengele’ sudist şi cobaii săi, arată că cei mai de temut inamici rămân... tot cei în viaţă. Capitolul IV şi următoarele: Revelaţia originii epidemiei. Tămăduitoarea Eve (Dee Wallace – "The Howling", "Critters", "E.T.", "Cujo", excelentă, dar aproape irecognoscibilă în rol) este cea responsabilă de renaşterea lui Edward (salvarea sa fizică şi morală) şi de dezvăluirea unui adevăr mai înfricoşător prin amplitudine decât şi-ar putea imagina orice individualitate... continuarea o descoperiţi pe peliculă. "Exit Humanity" nu este uşor de văzut întrucât pare lent, greoi, inutil de poetic şi lipsit de consistenţa acţiunii aşteptate de la un film cu zombie (cel puţin în prima sa jumătate) însă, în ceea ce mă priveşte, a meritat din plin întrucât, deşi nu lipsit de defecte, îşi justifică titlul prin tentativa de eseu peste măsură de ambiţios asupra deteriorării ireversibile a condiţiei umane în contexte extreme. Un film de pluton ce se dovedeşte a fi o bijuterie neşlefuită suficient... dar, totuşi, o bijuterie. Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun.

THE DEVIL’S DOUBLE (2011, Belgia/Olanda, r: Lee Tamahori) – Blu-Ray

The Devil's Double.jpgLatif Yahia rămâne în continuare un personaj controversat atâta vreme cât o parte din declaraţiile sale legate de perioada în care a fost sosia băiatului cel mare a lui Saddam Hussein, Uday, sunt contrazise atât de oameni din anturajul dictatorului (care îl acuză că s-ar fi folosit de asemănare pentru a obţine beneficii sexuale) cât şi de jurnaliştii care au detectat inconsistenţe sau modificări semnificative în acestea dar... asta nu îl face un personaj mai puţin intrigant. Despre el ştim cu certitudine doar că a fost un veteran a războiului dintre Iran şi Irak şi că, la începutul anilor ’90, fugar înspre nord, a fost confundat cu Uday Hussein şi aproape de a fi executat de kurzi însă odată confuzia lămurită a primit azil în Austria în 1992. De atunci, viaţa lui nu a fost niciodată una liniştită datorită unei serii de atacuri şi hărţuieli nerevendicate, indiferent unde a încercat să se stabilească în Europa occidentală. În ce îl priveşte pe Uday (care fusese deja portretizat de actorul turc de origine elveţiană Philip Arditti în mini-seria de televiziune produsă de BBC în cooperare cu HBO, "House of Saddam" - 2008), considerat de mulţi drept succesorul legitim a lui Saddam, ştim mult mai multe: că la 24 de ani, la petrecerea oficială dată în onoarea soţiei lui Hosni Mubarak, Preşedintele Egiptului, progenitura l-a ucis cu un cuţit electric de tăiat carne pe unul din oamenii de încredere a tatălui său, că a fost numit şef a Comitetului Olimpic Irakian, calitate în care a torturat sportivi ce nu au reuşit să dobândească performanţe, că era faimos pentru violenţa sa sexuală ce urma răpirii din stradă a femeilor selectate, că a împuşcat un ofiţer a armatei irakiene care a omis să îl salute corespunzător ş.a.m.d... şi, de aici, începe excepţionala speculaţie cinematografică a lui Lee Tamahori, la rândul său o personalitate dificil de pus într-un anume tipar (greu să găseşti elemente stilistice comune neozeelandezului între "Once Were Warriors" şi "XXX: State of Union" sau între "Mulholland Falls" şi James Bond’s "Die Another Day"), angajat conştient într-un demers riscant, controversat şi, din start, necomercial (a costat peste 20 de milioane şi a vândut bilete de doar 1.5 milioane de dolari înainte de a fi retras din cinematografe) prin incorectitudinea politică a subiectului: un film biografic despre Uday şi sosia sa Latif, acoperind o perioadă de aproximativ un deceniu de opulenţă şi teroare, între ’87 (convingerea prin tortură şi prin ameninţări la adresa familiei a lui Latif să devină un "fedal", o copie fără identitate a superstarului Uday) şi 1996 (tentativa eşuată de asasinare a fiului risipitor dar care avea să îl lase handicapat pentru totdeauna). Enormul câştig al acestui film este Dominic Cooper ("Dracula Untold", "Summer in February") ce a fost privat absolut nemeritat de o nominalizare la Oscar (din punctul meu de vedere... mai ales dacă îl pun în balanţă cu un ‘beneficiar’ precum Forest Whitaker, recompensat cu statueta datorită lui "The Last King of Scotland" - 2007) pentru un dublu rol senzaţional ca Uday/Latif, care reuşeşte să baleieze o paletă de trăiri şi de expresii de o asemenea varietate încât dă ambelor personaje o credibilitate ce poate crea spectatorului care îşi mai aminteşte de zvonurile din timpul dictaturii noastre legate de viaţa privată şi de excesele/extravaganţele lui Nicu Ceauşescu sau a altor plozi de înalţi demnitari comunişti versus tinerii de aceeaşi vârstă din societatea proletară... o senzaţie de şoc şi de acută durere interioară, dublată de o (nejustificabilă) jenă faţă de propriul trecut şi istorie. Fără îndoială, prin refuzul oricărui compromis comercial, captivantul tratament vizual aproape de Horror şi a energiei intoxicante pe care o infuzează în fiecare cadru, Tamahori ne oferă cel mai bun film (de până acum) din întreaga sa carieră şi, totodată, una dintre cele mai importante reuşite a cinematografiei ultimilor ani. Extra: comentariu audio a regizorului, interviuri cu Latif Yahia şi Dominic Cooper, Making Of, mini-documentare (machiaj şi design producţie). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
20 Decembrie 2014


LUCY (2014, Franţa, r: Luc Besson) – DVD

Lucy.jpgPunctul I: apetenţa lui Luc Besson pentru eternul feminin şi pentru (aproape) obsesia de a arăta că sexul "slab" este o prejudecată cu aer de misoginism (ba, mai mult, se poate dovedi o reţetă de succes pentru un produs!), domină întreaga sa filmografie de realizator. Aceasta însă relevă şi un model secundar, cel a femeii de acţiune pe care Besson o poartă în timp-spaţiu, real-fantastic, de 25 de ani încoace: Anne Parillaud ("Nikita"), Milla Jovovich ("The Fifth Element" şi "Joan of Arc"), Louise Bourgoin ("Les aventures extraordinaires d’Adele Blanc-Sec")... nu le-aş pune aici pe Isabelle Adjani ("Subway"), Rie Rasmussen ("Angel-A"), Michelle Yeoh ("The Lady") şi nici măcar pe Natalie Portman ("Leon") care, deşi femei puternice, nu se încadrează în această ‘matriţă’. Punctul II: cu toate că se laudă că nu e cazul, dacă facem abstracţie de filmele destinate adolescenţilor (ex. "Hunger Games" şi a sa eroină Jennifer Lawrence), constatăm că în ceea ce priveşte female action stars la Hollywood, cu excepţia lui Angelina Jolie, Charlize Theron şi... Lena Headey, cam bate vântul. a.) Vedetele: Kate Beckinsdale (schimbare de direcţie serioasă spre Brad Anderson şi Michael Winterbottom), Keira Knightley (frustrată, alege doar roluri ce i-ar putea aduce un Oscar), Uma Thurman (nimic relevant de un deceniu încoace, după "Kill Bill"), Jessica Biel (de la mediocrele "A-Team" şi "Total Recall" nu face decât roluri ‘uşurele’), Jessica Alba (chiar cred că fata asta are nişte sfătuitori incompetenţi), Jennifer Garner (trei plozi cu Ben Affleck, ce să-i mai ceri Elektrei?). b.) Deşi au potenţial, sunt departe de A-List şi de a ‘ţine’ un film doar cu numele lor pe afiş: Olivia Wilde, Michelle Rodriguez, Rosamund Pike, Carrie Ann-Moss, Rhona Mitra, Gina Carano sau Rinko Kikuchi, deci... nu. c.) Le-am exclus pe Milla Jovovich, Zoe Saldana ("Colombiana"), Famke Janssen sau Maggie Q (serialul "Nikita") căci ele au fost deja sau sunt asociate cu proiecte a lui Besson. Punctul III: în afară de a fi un cineast a cărui prezenţă ca artist este indispensabilă în orice enciclopedie de film, Besson este un producător cu un fler comercial incredibil care, în noul mileniu, le-a dat omologilor americani nişte lecţii pe propriul teren de nu le vor uita toată viaţa şi aici un singur exemplu este suficient prin raportul (în milioane de dolari) dintre investiţie şi încasări, cele două "Taken": raport buget investit/valoare bilete vândute – 60/500... no comment, altceva decât că, evident, acum se filmează "Taken 3". Concluzia: Besson a adorat proiectul "Lucy" (a cărui scenarist este) conform punctului 1, Scarlett Johansson era, firesc, cea mai ‘hot’ opţiune (fiind pe val cu franciza "Avengers") apropo de punctul 2, iar aceasta nu a avut probleme majore să accepte să joace într-un potenţial Eurotrash date fiind antecedentele EuropaCorp (compania de producţie a francezului), aşa cum nu au avut înaintea sa nici Liam Neeson, Kevin Costner, Robert De Niro, Michelle Pfeiffer sau John Travolta (punctul 3). Rezultatul? "Lucy" a costat 40 de milioane şi a adus încasări de aproape jumătate de miliard de dolari!... Ca referinţă, gândiţi-vă că "Edge of Tomorrow", cel mai recent film cu Tom Cruise, copilul de aur a Hollywoodului, a costat 200 de milioane şi a încasat doar 380 şi veţi vedea cine stă mai bine la rata de profitabilitate. Să revenim la Lucica şi dacă tot am folosit până acum cifra trei, să continuăm cu ea... filmul este realizat ca un triptic relativ bine echilibrat ca durată (atenţie, trailerul vă poate induce în eroare căci nu este un film de acţiune concentrat): prima parte defineşte lent premisa schimbării radicale a unei studente frumuşele dar... obişnuite din Taiwan care se trezeşte întâmplător, datorită unui amic de conjunctură (actorul danez Pilou Asbaek, cunoscut din "A Hijacking" – vezi Video Vault-ul din 22 februarie 2014 – şi din serialul "Borgen"), implicată în traficul internaţional de stupefiante în postura de curier accidental şi sacrificabil (drogul sintetizat din substanţe pe care organismul feminin le generează în dezvoltarea prenatală îi este, ironic, plantat în abdomen pentru a nu fi depistat la controalele vamale) iar când, în urma unui act de violenţă, recipientul de plastic se fisurează, iar granulele sunt asimilate de organism, capacitatea cerebrală a lui Lucy (Johansson... o dulceaţă de femeie!) creşte cu o viteză uluitoare; în paralel, la Paris, omul de ştiinţă Morgan Freeman ("The Dark Knight", "Transcendence") ne explică (indirect), pe îndelete şi pe înţelesul tuturor, cu ajutorul unui powerpoint, că omul nu îşi utilizează în mod normal decât maximum 10% din aceasta şi că nu ştie realmente ce consecinţe ar putea avea o depăşire a acestui prag. Problema e că Lucy nu îl poate auzi, nu ştie încă ce se întâmplă cu ea, dar prin accelerarea explozivă a capacităţii de asimilare depăşeşte rapid aceste probleme minore. Scenă memorabilă – ‘atacul’ de la distanţă a profesorului interpretat de Freeman prin toate mijloacele AV electronice din camera de hotel pentru a-l convinge că ea este o dovadă palpabilă a prezumţiilor sale. Partea a doua, cea de acţiune: Lucy devine conştientă că va muri dacă nu asimilează în continuare drogul şi anunţă poliţia pentru reţinerea celorlalţi colegi cărăuşi îndreptăţi spre alte capitale europene, dar acelaşi interes îl are şi gangsterul-şef asiatic (coreeanul Min-sik Choi, favoritul lui Park Chan-wook ("Oldboy", "Sympathy For Lady Vengeance"), dar şi a lui Kim Jee-woon, apropo de excelentul "I Saw the Devil" din 2010) care îşi pune toti asasinii pe urmele ei şi a punguţelor-minune. Cafteli, acţiune, viteză, nebunie. Scenă memorabilă: cursa auto prin Paris! Partea a treia, cea SF, în care ‘S’-ul se uită incredul şi siderat la ‘F’, iar Lucy se apropie de 100% utilizare a capacităţii creierului... Lucy se deşteaptă în întregime (evident, prenumele nu este ales aleatoriu, ci trimite la porecla celebrei maimuţe care a trăit cu trei milioane de ani înaintea noastră) şi... veţi vedea apoi ce se întâmplă. Scenă memorabilă: cea când Lucica începe să semene cu rochia lui Angelina Jolie în "Maleficent" şi nu (cum ne-am fi aşteptat) cu ceva tot... blond! Am sesizat instinctiv structurarea în trei părţi la vizionarea filmului, dar ea mi-a fost confirmată ulterior de un interviu citit luat lui Luc Besson în care acesta afirmă că a conceput fiecare segment gândindu-se la "Leon", apoi la "Inception" şi, în al treilea rând, la "2001: A Space Oyssey"... asta doar ca să aveţi o referinţă (căci nu se pune problema de o asemenea sofisticare pentru un simplu film de consum). Singurul lucru pe care vă sfătuiesc să îl treceţi cu vederea pentru a savura pelicula este partea cu "Big Bang"-ul. Ca să închei în aceeaşi notă aritmetică, Besson împuşcă... 3 iepuri dintr-o lovitură: vedete americane, film european şi estetică vizuală coregrafiată în parametrii brutalităţii asiatice. Foarte, foarte bine, îşi merită banii (nu e plictisitor ca filmele lui Ron Howard)... mai ales că mai prezintă şi un aspect colateral surprinzător de educaţional, le transmite tinerilor îndobitociţi de statul prin mall-uri că şi pentru a-şi lega şireturile corect trebuie să îşi folosească mai mult creierul. Extra: dezamăgitor (ediţia americană), doar două documentare ("The Evolution of Lucy" şi "The True Science of Lucy"). Este posibil însă ca ediţia europeană ce va apare abia în ianuarie 2015 să fie mai bogată în bonusuri. Tehnic: impecabil.

ARGO (2012, USA, r: Ben Affleck) – "Extended Cut"/Blu-Ray

Argo.jpgThriller-ul politic ce a reuşit performanţa să recolteze în 2013 aproape 100 de premii (!), printre care Oscarul, Globul de Aur şi BAFTA pentru cel mai bun film a anului, are ca subiect operaţiunea "Canadian Caper", iniţiată de CIA în cooperare cu guvernul canadian, în urma căreia şase diplomaţi americani care evitaseră capturarea de către militanţii islamişti în timpul invadării Ambasadei SUA din Teheran pe 4 noiembrie 1979 (criză survenită ca urmare a deciziei administraţiei Carter de a-i acorda azil şahului) şi găsiseră adăpost în casa Ambasadorului Canadei, au fost exfiltraţi cu succes din Iran în ianuarie 1980 de către agentul operativ Tony Mendez ca... echipă de producţie cinematografică canadiană care vizitase, chipurile, ţara pentru a prospecta locaţii pentru viitorul ei film SF. Scenariul se bazează în parte pe "Master of Disguise: My Secret Life in the CIA", cartea autobiografică din 1999 a lui Mendez (acesta avea să publice în anul premierei filmului o alta, "Argo: How the CIA and Hollywood Pulled Off the Most Audacious Rescue in History"), precum şi pe articolul "The Great Escape", scris (după desecretizarea informaţiilor) de către Joshuah Bearman şi publicat în 2007 în revista lunară "Wired", şi urmăreşte în paralel într-un mod deosebit de inteligent două planuri: cel eminamente dramatic preocupat de neliniştea şi de angoasele crescânde a refugiaţilor americani şi a gazdelor lor canadiene (expuse la rândul lor la riscuri enorme) şi soarta lor incertă în Teheran şi cel de Thriller cu accente involuntare comice generate de aparenta absurditate a soluţiei găsite de Tony Mendez (Ben Affleck), care trebuie planificată pe continentul nord-american cu deosebită grijă pentru detalii. Dat fiind faptul că erau în joc vieţi omeneşti, crearea unei solide ‘acoperiri’ (la prima vedere absurde), cea de echipă de filmare, care să fie credibilă în faţa oricărei autorităţi iraniene (asumarea rolurilor de către cei şase, setul de documente false, plasarea acţiunii într-un context public care să contribuie la eliminarea suspiciunilor) a presupus sprijinul Hollywoodului ce a venit benevol prin intermediul unui câştigător de Oscar (în 1969, pentru "Planeta maimuţelor"), make-up artist-ul John Chambers, cunoscut drept creatorul urechilor ţuguiate a lui Spock în "Star Trek", dar şi pentru colaborările cu Brian De Palma ("Phantom of the Paradise"), John Huston ("The List of Adrian Messenger") şi George Roy Hill ("Slaughterhouse-Five"). Încurajat de şeful său (Bryan Cranston – serialul "Breaking Bad"), Mendez, împreună cu Chambers (John Goodman – "The Big Lebowski", "The Artist") şi cu Siegel, un venerabil, dar activ producător din Cetatea Viselor (Alan Arkin – "Little Miss Sunshine", "Glengarry Glen Ross"), înfiinţează o companie de producţie, aleg un scenariu de serie B, "Argo" ("o aventură SF") pentru care plătesc un preţ modic şi dau comunicate în presa de specialitate ("Variety", "Entertainment Weekly") legate de un film pe care intenţionează să îl facă pe baza acestuia, care să fie în stil "Războiul Stelelor". Mai mult, îl cooptează în echipă şi pe faimosul artist de comics-uri Jack Kirby (Michael Parks – "Django Unchained", "Tusk"), părintele în anii ’40 a lui Captain America şi co-creator împreună cu Stan Lee a multora din faimoasele personaje Marvel (X-Men, Hulk, The Fantastic Four) pentru a dezvolta storyboard-uri şi vizualuri care să poată fi arătate ca indiciu a cât de evoluat este procesul de pregătire al falsului "Argo". Asta e partea cu ‘viaţa bate filmul’, iar restul e... istorie (deşi au fost voci care au criticat minimizarea rolului crucial avut de canadieni în operaţiune). Dată fiind stranietatea premisei, mai ales că s-a consumat în realitate, riscul era major ca pendularea între cele două planuri (ce implică un amalgam de dramă, comedie, suspans şi acţiune) de care vorbeam mai sus să prezinte derapaje care să ducă rezultatul final în anonimat doar că aici uimeşte calitatea excepţională a funcţionării tandemului scenarist-regizor: găsirea ECHILIBRULUI între toate aceste elemente, inclusiv între adevărul istoric şi componentele fictive. "Argo" îşi merită din plin toate recompensele exact pentru acest echilibru, definit cu eleganţă şi discreţie. Din punctul meu de vedere, dacă vorbim de actori care şi-au dovedit talentul şi în scaunul regizoral, această dorinţă de nu epata neapărat stilistic la nivel de masă este parcă mai vizibilă în cazul lui Affleck ("Gone Baby Gone", "The Town") decât în cel a prietenului şi co-producătorului său la "Argo", George Clooney (apropo de "Leatherheads" şi "The Monuments Men"). În ansamblu, datorită conţinutului unei poveşti care, odată asimilată, nu mai creează o nevoie acută de revizitare, presupun că nu este un film de revăzut integral mai mult de una-două ori într-o viaţă de cinefil, însă "Argo" merită cu siguranţă păstrat pentru scenele absolut delicioase care îi au ca protagonişti pe membrii trioului Affleck-Arkin-Goodman. Detaliu interesant: în 1981, la mai puţin de un an de la operaţiune, s-a făcut un film de televiziune cu acelaşi subiect, rămas obscur, "Escape from Iran: The Canadian Caper" (r: Lamont Johnson), centrat însă, spre deosebire de "Argo", aproape exclusiv pe rolul diplomaţilor canadieni şi, în primul rând, pe cel a Ambasadorului Ken Taylor în salvarea americanilor, cărora le şi atribuie meritul principal. Extra: comentariu audio a regizorului şi a scenaristului Chris Terrio, Picture In Picture (mărturii filmate a evenimentelor reale), "Rescue from There" (masă rotundă cu participarea lui Mendez şi a lui Jimmy Carter), interviu cu Ben Affleck, două documentare (unul tip Making Of şi unul istoric). Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea de cinema, mai scurtă cu 9 minute).

HIDE AND CREEP (2004, USA, r: Chuck Hartsell & Chance Shirley) – DVD

Hide and Creep.jpgÎn magazinul de închirieri casete video şi DVD-uri dintr-un cătun minuscul din Alabama, gestionarul Chuck are o conversaţie cu un solicitant telefonic de titluri cu zombie ce refuză "Braindead" a neozeelandezului Peter Jackson pe motiv că nu e american şi că are nevoie să vadă asemenea filme întrucât a aflat de o conspiraţie pusă la cale de o alianţă între comunişti şi extratereştri pentru a crea o armată de morţi-vii care să invadeze lumea ‘civilizată’, iar el trebuie să se pregătească cumva pentru asta, dar tânărul îi răspunde sec şi memorabil: "There are only 3 good American zombie movies, and Romero made all of them". La scurt timp după ce a pus receptorul jos este obligat să respingă atacul unui zombie ce apare din senin, lovindu-l în creştet cu un player VHS din care iese caseta pe care scrie cu markerul "Night of the Living Dead". În pădurile din jur, un bărbat se trezeşte doar în chiloţi... prietena şi mult-iubitul său Ford Mustang s-au volatilizat şi, ceva mai încolo, un grup de zombie în costume, cămăşi şi cu moace... corporatiste atacă membrii redneck a unui club local de tir. În biroul poliţiei orăşelului nu este decât secretara căci şeriful e în concediu pentru câteva zile, iar adjunctul a agăţat o pipiţă şi nu mai ştie (la propriu) de capul lui şi nici în ce stat american a ajuns peste noapte. Preotul local, ignorat în mare parte din timp de propria congregaţie şi folosit doar ca sursă de obţinere de mobilier pentru petrecerile private a enoriaşilor este atacat în biserica pustie în timp ce dă resemnat cu mopul. Numărul atacatorilor creşte în zonă, dar localnicii privesc fenomenul cu detaşare şi, în acest sens, mă rezum la două exemple relevante: personalul supermarketului ‘pregătit’ până în dinţi să apere clienţii de zombie pentru a nu afecta vânzările şi dialogul telefonic transmis în direct la televizor între prezentatorul de ştiri ce a întrerupt programul sportiv cu o ‘Breaking News’ şi un Chuck impasibil care îl expediază cu concluzia "Now put the game back on". În mixul comic mai este introdus şi un reprezentant al autorităţilor (ce au deja editat în secret de mult timp ghidul anti-zombie sub forma unui pliant explicativ), un agent nătâng a "Homeland Defense" ce se auto-sesizează apropo de "R.C. problem" (Reanimated Corpses - zombies)... plus referirile la farfurii zburătoare şi probe anale excitante sau referinţele ironice prin clişeele cu striperiţele-zombie, fobiile morţilor-vii (revelaţia: zombie se tem de întuneric!) sau comportamentul zombie-lor din mediul rural (în lipsă de marfă vie şi proaspătă mănâncă la fast-food). Presupun că nu trebuie să mai subliniez faptul că avem de-a face cu o comedie, un Zom-Com non-Horror în care savoarea dialogurilor (ex. cel despre ierarhizarea dintre Coca şi Pepsi-Cola sau predica neconvenţională a reverendului) este mai importantă decât acţiunea, o comedie remarcabilă (în ceea ce mă priveşte) dacă raportăm rezultatul la micro-bugetul avut la dispoziţie (20,000 de dolari). Imaginaţi-vă un "Shaun of the Dead" realizat de Ed Wood în mediul Sudului tradiţionalist! Trimiterea la "Shaun..." a lui Edgar Wright nu este întâmplătoare, deşi structura naraţiunii este radical diferită (în cazul lui "Hide & Creep" avem de-a face cu combinarea a patru poveşti independente), întrucât zombie sunt utilizaţi ca şi în referinţa menţionată pur ca pretext iar umorul este generat exclusiv de cei în viaţă, preocupaţi să îşi menţină obiceiurile de rutină chiar în condiţiile unui pericol iminent, iar abordarea satirică a consumismului şi prejudecăţilor are pe alocuri acelaşi ton acid ca filmul lui Wright (deşi e mai mult tributar lui "Dawn of the Dead" a lui Romero). Excelent, bravo acestor fani pasionaţi până în măduva oaselor de acest gen cinematografic! "Dead guy. Call Chuck!". Singurele regrete pe care le am după ce am văzut "Hide and Creep" sunt că am avut sentimentul că, european fiind, nu pot gusta la justa valoare o serie de glume sau ironii tipic sudiste (oprirea la Firehouse BBQ sau pericolul creşterii preţului la pâine şi lapte din cauza invaziei zombie) şi că, din păcate, filmul s-a dovedit (cel puţin până în momentul în care am scris acest text) un excepţional... accident singular în cariera tandemului Chuck Hartsell – Chance Shirley. Aş fi vrut mai mult! Extra: zero în versiunea curentă (dar "Special Edition"-ul conţine şi scurtmetrajul "Birthday Call" ce a stat la baza realizării filmului). Tehnic: foarte bun (inclusiv sunetul în 5.1).

IOAN BIG
13 Decembrie 2014


JACK STRONG(2014, Polonia, r: Wladyslaw Pasikowski) – DVD

jack Strong.jpgMajoritatea covârşitoare (din care fac şi eu parte) nu au cunoştinţă de martiriul unui om dintr-o ţară vecină care, de unul singur, a contribuit decisiv la schimbarea sorţii a milioane de oameni izolaţi de comunişti în spatele Cortinei de Fier şi a cursului istoriei recente. Numele lui Ryszard Kuklinski vă spune ceva? Mie nu, cel puţin până să văd acest biopic fascinant şi cutremurător ce a avut nevoie de cinci ani de documentare pentru a fi finalizat. Născut în 1930 în Varşovia, Kuklinski, al cărui tată, membru a Rezistenţei, murise în WWII în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, alege cariera militară şi, deşi foarte tânăr, ajunge datorită remarcabilei sale capacităţi analitice unul dintre cei mai respectaţi strategi ai unei armate poloneze aflate... sub controlul aproape total a sovieticilor ("Doctrina Brejnev") şi este unul dintre ‘artizanii’ planurilor de invadare a Cehoslovaciei din 1968 pentru înăbuşirea Primăverii de la Praga. De aici începe filmul iar faptul că România nu este menţionată în scurtul text de introducere trebuie privit ca un compliment şi nu ca o omisiune căci trebuie să ne reamintim că, deşi făceam parte din Pactul de la Varşovia, am refuzat atunci să participăm cu trupe în operaţiune. Profund afectat de obiectivele şi de bilanţul tragic al invaziei dar şi de reprimarea brutală de către oamenii lui Gomulka a protestelor din nordul Poloniei (Gdansk, Szczecin, Gdynia şi Elblag) din 1970 (mărturisirea unui coleg direct implicat este una din replicile definitorii ale filmului: "Am tras. Am plâns, frate, am plâns, dar am tras... Bei ca sovieticii, te porţi ca sovieticii."), soldate cu sute de morţi şi răniţi, Kuklinski trimite doi ani mai târziu o scrisoare Ambasadei SUA de la Bonn prin care îşi oferă serviciile... fără nicio pretenţie financiară. Afirmaţia făcută peste ani, "A trebuit să aleg între a-mi servi ţara sau Imperiul Roşu", capătă astfel, spre disperarea detractorilor săi ulteriori, o relevanţă mai mare în gura unui om care, pe parcursul a aproape 10 ani (pană în 1982), a pus la dispoziţia americanilor şi, implicit, NATO, peste 35,000 de pagini de documente militare secrete ale sovieticilor (inclusiv planurile detaliate ale construcţiei bazelor militare nucleare ruseşti în trei state est-europene), fără să ceară altceva la schimb decât o pastilă cu cianură pe care să o aibă la el pentru situaţia în care va fi descoperit. Vorbeam la început de cursul istoriei... putem să ne imaginăm că, în ceea ce ne priveşte, aceasta ar fi putut fi acum, la 25 de ani după decembrie ’89, mult mai întunecată dacă listele cu cei aproape 5000 de membri ai ‘Solidarităţii’, în frunte cu Lech Walesa şi Adam Michnik, care trebuiau arestaţi de armata poloneză sub supervizarea KGB-ului, şi planurile de intervenţie militară a URSS în Polonia ce ar fi putut duce la un nou Război Mondial, nu ar fi ajuns datorită lui ‘Jack Strong’ (numele conspirativ a lui Kuklinski) în Occident iar Preşedintele Carter nu ar fi reacţionat imediat cu presiuni directe asupra lui Brejnev pentru a limita intervenţia. În condiţiile în care, în mod ironic, nebănuind încă nimic legat de acutele diferenţe de viziune dintre ei în ceea ce priveşte patriotismul, Generalul Jaruzelski i-a cerut lui Kuklinski să îl asiste la redactarea Declaraţiei privind Legea Marţială (citită de el la televiziune pe 13 decembrie 1981, la ora 6 dimineata (!), după ce fusese aprobată de Moscova încă din... martie). Turnat de un episcop romano-catolic colaborator al guvernului comunist, unul dintre cei mai importanţi spioni din spaţiul est-european din timpul Războiului Rece (primul non-american care a primit, prin decret special semnat la Casa Albă, "Intelligence Medal") a fost extras in extremis împreună cu familia în vara lui 1981 şi relocat în SUA, însă în următorii ani, ambii săi fii aveau să îşi piardă viaţa în accidente suspecte, ce pot fi atribuite KGB-ului. Condamnat in absentia la moarte, Kuklinski a putut să revină în ţara mult iubită abia în 1998, după ce tribunalul a anulat sentinţa. Până la moartea sa, la varsta de 73 de ani, a continuat să susţină că în Polonia puteau fi evitate atât aservirea aproape necondiţionată către URSS precum şi declararea legii marţiale dacă politrucul Kania şi oportunistul militar Jaruzelski ar fi fost capabili de o poziţie demnă şi fermă faţă de vecinul opresor. Dacă presupuneţi din ce am scris că "Jack Strong" este doar o dramatizare istorică minimalistă de tip "Der Untergang" vă înşelaţi într-o mare măsură căci avem de-a face cu un film consistent în care o felie de istorie este fundalul pe care se creionează dualitatea personalităţii lui Kuklinski iar întrebarea care creează suspansul şi amplifică curiozitatea este: cât va putea rezista pendulând între cele două roluri? În construcţia ‘măştii’ pe care o poartă oriunde în viaţa de zi cu zi, care să îi disimuleze trădarea, Marcin Dorocinski, incontestabil excelent (ce mai are la activ un rol notabil de ofiţer polonez în drama de război "Rose" - 2011), adoptă o abordare interpretativă ce aminteşte de Christian Bale în "American Psycho" (aduce cu acesta inclusiv ca fizionomie), indiferent de stoicismul şi aparenta apatie cu care reacţionează la crizele familiale sau de hiper-profesionalismul rigid pe care îl afişează în relaţiile cu ceilalţi miltari. Iar cineastul Wladyslaw Pasikowski (regie şi scenariu) ne livrează un "Tinker Taylor Soldier Spy" în versiune est-europeană şi nu consider comparaţia o laudă inutilă căci, dincolo de tematica comună (spionajul şi jocurile de putere), "Jack Strong" este un film realizat cu aceeaşi precizie calmă şi detaşată ca cel a lui Tomas Alfredson, care evită teatralitatea, în aceeaşi atmosferă glacială apăsătoare prin culorile terne, menită a accentua fără emfază dar cu o tensiune perceptibilă cum extraordinarul poate trece neobservat în cotidian. Pentru mine, în ansamblu, a fost o revelaţie şi îl recomand fără ezitare în primul celor ce şi-au petrecut câţiva ani din viaţa de adult sub conducerea comuniştilor. Extra: zero. Tehnic: excelent (cu menţiunea că, deşi este etichetat ca aparţinând Zonei 2, aveţi nevoie de un player multi-regiune pentru a-l viziona).

THE SERPENT AND THE RAINBOW (1988, USA, r: Wes Craven) – DVD

The Serpent and the rainbow.jpgÎn legendele Voodoo, şarpele simbolizează Pamântul iar curcubeul Paradisul. Între cele două lumi, toate vieţuitoarele trăiesc şi mor dar, având suflet, omul se poate trezi într-un loc înfiorător în care moartea este doar... începutul. Realizat de Wes Craven, unul dintre maeştrii incontestabili a Horror-ului ("The Last House on the Left", "The Hills Have Eyes", "A Nightmare on Elm Street", "Scream"), surprinzător (dat fiind plot-ul ieşit din comun), este bazat pe fapte reale, aşa cum au fost sumarizate în controversata carte de non-ficţiune cu acelaşi titlu a etnobotanistului şi antropologului canadian Wade Davis, publicată în 1985. Aceasta prezintă cazului primului... zombie adevărat (studiat, verificat şi confirmat inclusiv de medici americani), haitianul Clairvius Narcisse, intoxicat de un ‘bokor’ (vrăjitor din cultul ‘Vodou’ ce are abilitatea să opereze atât cu magia albă cât şi cu cea neagră) cu o mixtură conţinand tetrodotoxină (neurotoxină inhibitoare descoperită în pufferfish/peştele-balon) şi o bufotoxină ce afectează forţa de contractare a muşchilor inimii (extrasă din glandele şi veninul anumitor specii de broaşte) pentru a îi induce o stare comatoasă care să sugereze moartea prin lipsa temporară a semnelor vitale, şi apoi... îngropat de viu pe 2 mai 1962. Scos din mormânt, a fost menţinut într-o stare de ‘zombie’ prin administrarea regulată de pastă de ‘Datura stramonium’ (plantă ce poate fi întâlnită şi pe la noi... i se spune ‘clopotul’ sau ‘trompeta Dracului’), cu un puternic efect halucinogen şi care determină pierderi de memorie, pentru a fi exploatat mai bine de doi ani ca... sclav pe o plantaţie de trestie de zahăr. După decesul celui care îl controla şi încetarea "tratamentului", Clairvius a început să îşi revină şi a ajuns să îşi revadă satul natal după... 18 ani de la îngroparea în cimitir. Repet, nu este o invenţie ci un siderant caz real! După ce o perioadă bună şi-a petrecut-o (finanţat de Harvard Botanical Museum) în Amazonia şi în Anzi, expediţii în care a devenit fascinat de şamanism (vezi cartea sa apărută în 1991, "The Art of Shamanic Healing"), Wade Davis (interpretat în film de Bill Pullman – "Spaceballs", "Independence Day"), a ajuns la începutul anilor ’80 în Haiti, atras de procesul de zombificare şi de potenţialul pentru industria farmaceutică şi medicină a combinaţiilor de substanţe utilizate în cadrul ritualurilor tradiţionale iar concluziile sale au fost mult timp contestate de scepticii din mediul ştiinţific (criticile s-au mai diluat după înmulţirea intoxicaţiilor cu ‘fugu’ din Japonia, echivalentul pufferfish-ului, şi, totodată, o delicatesă curentă la niponi ca sashimi sau chirinabe, tocmai datorită ficatului acestui peşte, considerat partea cea mai nocivă prin conţinutul mare de tetrodotoxină). Aşa cum sublinia Patrick D. Hahn în articolul "Dead Man Walking: Wade Davis and the Secret of the Zombie Poison" din 2007, accesibil public pe biology-online.org, sunt un număr de elemente care nu pot fi puse la îndoială, de la credinţa aproape unanimă a haitienilor în zombie la faptul că această toxină are capacitatea de a induce o stare de "suspensie" vitală aproape imposibil de disociat cu moartea clinică. Să revenim la film, unul dintre puţinele realizate în anii ’80 care se referă explicit la "zombie" şi "zombificare". În parte, conţinutul său este aproape de ce v-am relatat mai sus aşa că nu voi insista decât pe câteva aspecte specifice. Sigur că "The Serpent and the Rainbow" este tributar vizual perioadei în care a fost realizat şi conţine destule concesii făcute celor care iubesc Horror-ul schematic (mai ales în final) însă nu trebuie uitat ‘sertăraşul’ subversiv din mintea complicată a lui Craven care brodează neaşteptat în acest caz (altfel, foarte ofertant prin conţinut) un film de groază de serie B pentru spectator nu pe Gore sau violenţă fizică ci pe fondul spiritualităţii tradiţionale locale şi pe modul în care ‘modernitatea’ (politică, economică, religioasă) a influenţat-o, de la pelerinajul religios ("Haitienii sunt 80% catolici şi 110% Voodoo", spune doctoriţa locală, interpretată de Cathy Tyson, memorabila Simone din "Mona Lisa" lui Neil Jordan) la contextul politic (regimul lui Jean-Claude ‘Bebe Doc’ Duvalier şi ai săi Tonton Macoute moşteniţi de la tatăl său, ‘Papa Doc", cel care îşi construise imaginea de lider pe modelul Baronului Samedi), iar din acest motiv cineastul insistă în egală măsură pe acţiunea de context (ce culminează cu fuga din ţară a familiei D. după revoltele populare din 1986) ca şi pe "filosofia" de control a maselor de către dictatură prin intermediul Voodoo. Conceptul de încarcerare a sufletelor în recipiente vulgare (obiecte-container) şi de intervenţie discreţionară în destinul individual prin acţiunea asupra subconştientului (zombie sunt fundamental suflete care bântuie eteric visele... simplilor cetăţeni) sunt componentele proaspete pe care Craven le aduce într-unul dintre cele mai interesante filme cu zombie realizate în anii ’80. Distribuţia, deşi puţin cunoscută la acea vreme, se dovedeşte a fi una de calitate: Paul Winfield (nominalizat la Oscar în 1973 pentru "Sounder", drama regizată de Martin Ritt, dar mai cunoscut pentru rolurile secundare din "The Terminator" şi "Presumed Innocent"), Michael Gough (valetul Alfred în ’90 în filmele francizei "Batman"), Paul Guilfoyle ("Session 9", serialul "C.S.I.", "Air Force One"), Brett Jennings ("Moneyball", "Witness") şi Dey Young (utilizată de Craven şi în "Red Eye" din 2005). Cu siguranţă, un film ce merită a fi re-evaluat de către fanii genului. Extra: zero. Tehnic: bun.

BREAKHEART PASS (1975, USA, r: Tom Gries) – DVD

Breakheart Pass.jpgPropria adaptare pentru cinema a singurei cărţi cu acţiune plasată în Vestul Salbatic scrise de scoţianul Alistair MacLean, unul dintre cei mai apreciaţi (inclusiv la noi) autori de Thriller-uri, un maestru a ‘scenaritei’ ce ne-a lăsat moştenire "Tunurile din Navarone", "Unde se avântă vulturii" şi "H.M.S. Ulysses" (vă mai amintiţi colecţia "Delfin" de dinainte de ’89?). Pe la 1870, într-o iarnă cruntă, un tren militar îşi croieşte solitar drumul prin Nevada cu destinaţia Fort Humboldt unde garnizoana este afectată de o epidemie de difterie. În afara trupeţilor de schimb conduşi de inflexibilul Ed Lauter ("The Longest Yard", "Eureka") la bord se mai află, printre alţi câţiva (doctor, reverend, administratorul garniturii), Guvernatorul statului (Richard Crenna – "The Man Called Noon", "Rambo"), nepoata sa (Jill Ireland... doamna Bronson în viaţa reală) şi, îmbarcaţi în ultimul moment, un şerif arogant şi laş din partea locului (Ben Johnson – "The Wild Bunch", "Chisum") cu prizonierul său, un cinic şi laconic criminal urmărit pentru multiple ilegalităţi (Charles Bronson – "Once Upon a Time in the West", "Chato’s Land"). Cel din urmă, nefiind exact ceea ce pare (în stilul inconfundabil a lui MacLean), descoperă că trenul transportă în locul medicamentelor pentru personalul fortului arme de contrabandă destinate Pieilor Roşii... şi de aici avem un soi de ’10 negri mititei’ captivi într-un tren în mişcare care dispar (violent), unul câte unul, într-un cadru tipic Western, datorită unui plan malefic pe care nu îmi propun să îl dezvălui. Datorită faptului că reuşesc să contureze o personalitate distinctă personajelor, deşi secundare, în distribuţie mai pot fi remarcaţi Charles Durning ("The Sting", "Tootsie"), David Huddleston ("Blazing Saddles", "The Big Lebowski") şi, într-un cameo, Sally Kirkland ("Anna", versiunea lui Scott Anderson la "Richard III"). Pe hârtie, opţiunea producătorilor pentru Tom Gries a fost justificată pe de-o parte că tocmai terminase un alt film cu Bronson-Ireland ("Breakout"), deci îşi ştia actorii, iar pe de alta că îşi făcuse mâna atât în Western-uri ("Will Penny" – 1968, cu Charlton Heston, "100 Rifles" – 1969, cu Raquel Welch şi Burt Reynolds) cât şi cu Thrillere detectivistice gen "Lady Ice" (1973, cu Donald Sutherland), deci ar fi putut controla un hibrid între cele două genuri. Lucrul de care n-au ţinut cont angajatorii în ceea ce îl priveşte pe fostul om de PR a lui Stanley Kramer este că, de două decenii, acesta lucra aproape exclusiv pentru televiziune iar asta, din nefericire, se vede din plin în "Breakheart Pass" prin lumina uniformă şi puternică şi cadrele statice generale ce dau în ansamblu impresia de soap-opera. Mediocritatea punerii în scenă este salvată de scenariul intrigant a lui MacLean ce curăţă naraţiunea propriei cărţi de plot-urile secundare, de muzica inspirată a lui Jerry Goldsmith (care, la data premierei acestei pelicule, avea deja în CV şapte nominalizări la Oscar pentru titluri precum "Planet of the Apes", "Patton" sau "Chinatown" şi acumulase o experienţă serioasă în compoziţia de OS-uri Western – "Rio Lobo", "Bandolero!", "Rio Conchos"), de găselniţa de contrapunctare obsedantă vizual cu ‘glasul roţilor de tren’ a experimentatului DoP Lucien Ballard ("The Wild Bunch", "True Grit", "Hour of the Gun") şi de charisma autoritarului Bronson care este perfect pentru rol (ce naiba, este... Bronson!). Punându-le cap la cap, avem de-a face cu un film agreabil (în State a avut mai mult succes decât cartea), de modă veche, ce indiscutabil merită văzut o dată măcar de fanii nostalgici care încă îşi doresc să vadă un tren distrus pe bune şi nu pe computer, dar nu revizitat ulterior. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
06 Decembrie 2014


DEREK JARMAN’s THE TEMPEST (1979, UK, r: Derek Jarman) – DVD

THE TEMPEST (2010, USA, r: Julie Taymor) – Blu-Ray

Breakheart Pass.jpg"Furtuna" lui William Shakespeare, considerată de mulţi ca fiind ultima pe care ‘Marele Will’ a scris-o singur (publicată în 1623), piesă de factură neoclasică (respectarea unităţii de timp, loc şi acţiune) mai puţin caracteristică stilistic autorului, care combină o varietate remarcabilă de genuri, de la tragi-comedie la proto-teatru de revistă (‘masque’), de la commedia dell’arte la teatrul romanţios, trecută cu atenţia timp de secole întregi, şi-a câştigat notorietatea pe care ar fi meritat-o încă de la început abia pe la jumătatea secolului XIX. Povestea: Ducele oraşului Milano, Prospero (considerat de mulţi ca o auto-reprezentare a lui Shakespeare), împreună cu fiica sa Miranda (în vârstă de doar trei ani), este silit să se refugieze pe o insulă aridă şi aproape pustie după ce a fost dat jos de pe tron de fratele său uzurpator Antonio (ajutat de Alonso, regele napolitan). Singurele fiinţe care le pot oferi sprijinul sunt Ariel, spirit eliberat de un Prospero interesat profund de magie (în sens raţional şi nu de obsesie ocultă), din ghearele unei vrăjitoare exilată din Alger, Sycorax, dar care murise înainte ca tatăl şi fiica să ajungă pe insulă, şi de fiul acesteia, Caliban, un monstru diform dar... uman, care îi învaţă să supravieţuiască în schimbul unei minime educaţii prin care este instruit să comunice verbal şi află despre religie, lume şi vieţuitoare. Din perspectiva lui Caliban, în ultimele decenii s-au înmulţit The Tempest Julie Taymor.jpgtezele ce susţin că "Furtuna" reprezintă o oglindă artistică a teoriilor postcoloniale, ajungându-se inclusiv la puneri demonstrative în scenă în... Haiti (cea a lui Andre Césaire, originar din Martinica, unul din fondatorii mişcării ‘Négritude’ în literatura francofonă). Să revenim... aflând că Antonio, Alonso şi fiul acestuia (Ferdinand), se află în apropierea insulei pe o navă ce vine din Africa, Prospero îşi foloseşte abilităţile de magician pentru a stârni o furtună ce determină scufundarea vasului şi eşuarea acestora pe ţărm. Odată ajunşi pe propriu-i teritoriu începe să îi hăituiască până când... Ferdinand se îndrăgosteşte de Miranda, ajunsă la vârsta la care hormonii se simt obligaţi să îşi ceară drepturile. Am scris aceste lucruri doar pentru rememorare şi nu ca să detaliez sinopsisul. Bogăţia potenţialului vizual sugerată de naraţiune nu avea cum să lase indiferenţi suporterii celei de-a şaptea arte care au început să îi dea târcoale încă din 1905. Ulterior, putem vorbi de două categorii de filme, adaptările libere după piesă (ex. "Tempest" din 1982 a lui Paul Mazursky, cu John Cassavetes şi Gena Rowlands, despre un arhitect newyorkez care, datorită crizei vârstei a doua, se izolează pe o insulă grecească, sau inovativul "Prospero’s Books" din 1991 a lui Peter Greenaway, montat în Japonia, ce utilizează masiv imaginile digitale pentru un mix de animaţie, mimă, operă şi dans) şi ecranizările acesteia destinate marelui ecran (prima fiind scurt-metrajul din 1911 a lui Edwin Thanhouser), categorie din care fac parte şi cele două pelicule la care ne vom referi în acest material. Iconoclastul şi controversatul Derek Jarman (autorul "Jubilee"-1978, unul dintre primele filme Punk, sau ultra-criticul la adresa regimului Thatcher "The Last of England" din 1988), care şi-a început cariera ca production designer pentru "Devils" şi "Savage Messiah" ale nu foarte "ortodoxului" cineast britanic Ken Russell, livrează un film de autor suprarealist, erotic (cu o tentă homosexuală evidentă definită în primul rând de relaţia ambiguă dintre Prospero şi Ariel dar susţinută de excesul (pentru unii spectatori) de nuditate masculină), foarte lent, în care limbajul "cvasi-elisabetan" poate face dificilă înţelegerea (mai ales că nu există subtitluri iar din textul original s-a tăiat destul de mult). Dat fiind faptul că a fost abia al treilea film semnat de britanic, ambele componente, cea homo şi cea de limbaj, amintesc de controversatul său debut, "Sebastiane" (1976), despre martiriul Sfântului Sebastian, ucis cu săgeţi în timpul persecuţiei creştinilor girată de Împăratul Diocleţian, vorbit exclusiv în latină şi plin de homoerotism (soldaţii romani din garnizoana lui Severus). De asemenea, trebuie luat în considerare că în perioada în care a filmat "Tempest", Jarman (ce avea să moară de SIDA în 1994) era un vârf de lance a luptei împotriva introducerii "Clauzei 28" care interzicea tolerarea sau promovarea homosexualităţii în sistemul de învăţămant englez. La aceste remarci s-au adăugat o sumă întreagă de alte critici: lipsa de strălucire a jocului actorilor, plasarea poveştii într-o vilă-castel opulentă pe o insulă dezolant de pustie (?) în care Caliban seamănă cu un valet tipic ‘british’, apoi distribuirea soţiei lui Robert Fripp de la King Crimson, rockeriţa Toyah Wilson în rolul Mirandei... greu de susţinut ideea de virginitate şi de puritate adolescentină, ca să nu mai vorbim de memorabila scenă a nunţii din final cu dansul marinarilor cu aspect uşor gay (de "Men in Tights") pe muzică populară românească, pusă în malaxor cu "Stormy Weather", cântecul de cabaret (şi de lebădă căci avea să fie ultimul ei rol de cinema) a veteranei starlete mulatre de musical şi de teatru de revistă Elisabeth Welch. "Furtuna" lui Jarman a fost considerată, pe bună dreptate (dar, în ceea ce mă priveşte, nu în sensul rău a cuvântului)... impertinentă! Avem de-a face cu o creaţie a unui artist complet a cărui viziune anarhistă originală deranjează (cum altfel?) percepţia de tip tradiţional deci se adresează unui foarte mic număr de spectatori (fie că e vorba de eterogenitatea tipurilor de vestimentaţie menite să sugereze atemporalitatea piesei sau de bizareria punk conturată de cromatica cadrelor şi mişcarea stranie a camerelor de luat vederi)... a cărei vizionare, cu siguranţă, nu are cum să genereze apatie sau lipsă de reacţie. Dar, în final, indiferent cât am fi sau nu de atraşi de ea, va trebui să recunoaştem că este realmente... o operă de artă! Din aceeaşi categorie face parte şi filmul lui Julie Taymor ("Across the Universe", "Frida") însă dacă cel a lui Jarman se plasează într-un registru oarecum ermetic, destinat fanilor elucubraţiilor lui Kenneth Anger, Ken Russell, Nicolas Roeg sau Julien Temple, doamna Taymor, familiarizată în egală măsură cu opera, teatrul şi filmul, ne furnizează o ‘epustuflantă’ creaţie artistică accesibilă la nivel de masă (foarte important!), în opinia mea primul FILM în sensul propriu a cuvântului (deci nu doar o transpunere teatrală pe peliculă, indiferent cât de inedită ar fi aceasta) ce are ca pretext "Furtuna", de o anvergură cinematică vizuală care l-ar face invidios până şi pe Sir Ridley Scott. Prima inovaţie pozitivă este aceea de a schimba sexul personajului principal: Prospera (Helen Mirren – "The Madness of King George", "The Queen") este mult mai credibilă ca înverşunată mamă protectoare a fiicei sale (Felicity Jones – "Cemetery Junction", "Like Crazy") şi ca înger răzbunător pentru că a fost exilată dintr-o lume misogină ignorantă şi animată de interese meschine pentru simplul motiv că e femeie. În rolurile negative îi avem pe excelenţii Chris Cooper ("Adaptation", "American Beauty") – Antonio, uzurpatorul tronului Prosperei, David Strathairn ("Good Night, and Good Luck", "Lincoln") – Regele Alonso, şi Alan Cumming ("Burlesque", "Titus") – Sebastian, fratele complotist a lui Alonso, dar... ei sunt lăsaţi în plan secund (o a doua inovaţie) faţă de ponderea pe care o au în construcţia narativă relaţiile dintre Prospera şi Ariel (Ben Whishaw – "Perfume: The Story of a Murderer", James Bond’s "Skyfall") şi dintre Caliban (Djimon Hounsou – "Amistad", "Blood Diamond") şi noii stăpâni, cei doi beţivi scăpaţi cu viaţă de pe vas, Stephano şi Trinculo (Alfred Molina – "An Education", "Raiders of the Lost Ark", şi Russell Brand – "Get Him to the Greek", "Arthur"). În mod paradoxal, dar nu (neapărat) surprinzător, în opoziţie cu modernitatea formei, Julie Taymor revine în fond la o viziune asupra piesei lui Shakespeare considerată azi depăşită de mulţi, cea a eseului despre sufletul omenesc conform teoriei tripartite a lui Platon, reluată peste secole de renascentişti: sufletul este împărţit în ‘vegetativ’, ‘senzitiv’ şi ‘raţional’ sau, în termenii lui Sigmund Freud în ‘id’, ‘super ego’ şi ‘ego’. Caliban reprezintă vegetativul (primitivul care încearcă să se adapteze din pur instinct la stimulii externi, ce caută şi produce plăcere, tentat deseori de vulgare satisfacţii), Ariel senzitivul (cel supra-omenesc, obligat să asculte directivele ‘raţionalului’ dar şi să protejeze lumea de invazii exterioare şi dezordini interioare) iar Prospera raţionalul (mediatorul realist şi organizat, responsabil de echilibru, care conduce cu blândeţe prin intermediul dragostei de cunoaştere). Datorită abordării feministe a lui Taymor, singurul sacrificat în piesă este junele amorezat Ferdinand (muzicianul Reeve Carney – serialul "Penny Dreadful"), obligat să se comporte ca un papagal visător atras de Miranda ca momeală în pânza ţesută cu infinită grijă de Prospera. Filmat integral în Hawai, filmul este indescriptibil de poetic, fluent şi frumos făcut, ranforsat fiind de costumele excentric-luxuriante a lui Sandy Powell (trei Oscaruri la activ: "Shakespeare In Love", "The Aviator", "The Young Victoria"), de muzica ieşită din comun, în sensul că nu îi este caracteristică prin inflexiunile de Metal-Rock simfonic şi Psychedelia, a consortului regizoarei, Elliot Goldentahl ("Michael Collins", "Frida") şi de imaginea fabuloasă a lui Stuart Dryburgh ("The Piano", "Painted Veil"). Evident că filmul a fost un eşec de box-office dar, în acest caz, nu datorită intelectualismului excesiv a abordării cât a unei sume semnificative de critici de film imbecili care s-au trezit peste noapte experţi în Shakespeare şi au demontat din această perspectivă pelicula, bucată cu bucată (de la replicile prea seci a lui Mirren la fermoarele de pe costume)... uitând că, pe aceeaşi linie, nici "300" a lui Zack Snyder nu trebuie privit ca un film istoric ci unul bazat pe un comics. Acestora le zic ‘Sîc!’... nici unul n-a remarcat dozele de bere ruginite din peştera lui Caliban. Revenind la tonul serios... În cazul "Furtuna", ca şi în cel a lui "Titus" şi, probabil, aşa cum se va întâmpla şi cu "Visul unei nopţi de vară" (2014), Julie Taymor are ca obiectiv personal să ne prezinte propria viziune artistică şi o estetică originală, chiar dacă se bazează pe texte scrise cu secole în urmă. Puriştii pot rămâne, e opţiunea lor, cu textul tipărit sau cu montările din sălile de teatru renumite prin conservatorism. WTF? Nu despre copy-paste e vorba în art-cinema. Ca atare, pentru aceste filme mă abţin de la recomandări... e treaba voastră ce alegeţi. Paranteze de final: Ben Whishaw şi Reeve Carney chiar... cântă (sunt vocile lor pe OS) şi... nu trebuie omisă prezenţa în filmul lui Taymor a lui Tom Conti, nominalizat la Oscar în ’84 pentru "Reuben, Reuben" dar mai drag cinefililor pentru "Merry Christmas Mr. Lawrence" a lui Nagisa Oshima (cu David Bowie). Extra: trei scurt-metraje a lui Jarman ("A Journey to Avebury"-1971, "Garden of Luxor"-1972 şi "Art of Mirrors"-1973) dar doar pe BRD-ul american, în rest zero (ambele). Tehnic: prost (Jarman), impecabil (Taymor). Atenţie la câteva detalii legate de faptul că sunt filme de circulaţie extrem de restrânsă: a lui Jarman nu este publicat decât în SUA (în format 4:3, indiferent de suport) şi, ca atare, dacă vreţi BRD-ul trebuie să aveţi un lector ce poate citi Zona 1 (îl puteţi vedea mai simplu pe DVD), iar versiunea lui Taymor a apărut doar în Franţa deci nu are subtitluri decât în franceză.

ZOMBIE HUNTER (2013, USA, r: Kevin King) – DVD

Zombie Hunter.jpgProdus de Arrowstorm, compania responsabilă şi de "Osombie" (2012)... de aceea nu e întâmplătoare prezenţa posterului acestuia pe uşa şifonierului unuia dintre personaje, "Zombie Hunter", un film DTV, finanţat în parte printr-o campanie publică de strângere de fonduri (pe site-ul "Kickstarter"), este o surpriză la fel de plăcută ca şi precedentul, însă de o altă factură căci, în acest caz, avem de-a face cu un tratament satiric a genurilor din spaţiul Grindhouse/Exploitation movies. Pe scurt... proliferarea consumului unui nou drog de sinteză, "Nasta", de culoare roz, ce are ca efecte secundare vomitatul, halucinaţiile şi creşterea agresivităţii (premisele unui ‘Exploitation Gore’ din liga inferioară, de tip "Bath Salt Zombies", cel lansat tot în 2013, dar net superior acestuia) generează o epidemie cu efecte globale în care marea masă de oameni este transformată în zombie (sau, cum sunt denumiţi în film, "Flesh Eaters"). După un an de la declanşarea acesteia facem cunoştinţă cu Hunter (Martin Copping, actor australian de televiziune) - care n-a mai întâlnit un om adevărat de şase luni - trăgând la măsea tequila în mod kamikaze la volanul unui Chevrolet Camaro tunat ce rulează prin deşert cu 150 de mile/oră pe melodia "We Did Nothing Wrong" a trupei de Rock din Utah Royal Bliss... până vede un zombie exoftalmic cu lentile de contact de un verde spălăcit, ex-"Hell’s Angels’ (poreclit în film "Death Angel" pe broderia de pe jacheta de piele), care, în pustietate, din lipsă de hrană umană, se mulţumeşte să devoreze în mijlocul drumului un raton (sau ce-o fi animalul a cărui stârv este arătat pe ecran). Exterminarea violentă a mortului-viu asociată apoi cu flash-back-urile emoţionale legate de familia pierdută (pe piesa "Crazy", tot a lui Royal Bliss) trimite clar la primul "Mad Max" iar "Zombie Hunter" continuă ca un exploitation pur dar se dovedeşte rapid a fi mai ambiţios de atât... un tribut ironic dar nu tendenţios (ci deferent) adus genului, în linia lui Tarantino & Rodriguez (inclusiv inspiraţia din muzica lui Rodriguez - ascultaţi de exemplu pe la aproximativ o oră şi cinci minute tema de pe urmărirea maniacului cu fierăstrăul mecanic... apropo, "The Texas Chainsaw Massacre" vă mai spune ceva?). În buna tradiţie Grindhouse (aplicată inclusiv prin prezenţa interstiţiilor şi a splash-urilor pe camera de filmare plus inevitabilul dans la bară a lui Debbie (planturoasa ‘fotomodeală’ Jade Regier) pe piesele de pe o casetă audio intitulată sugestiv "Make Them Sweat" asociat cu pseudo-actul sexual ulterior explicitat doar la nivel de... ‘dansul bocancilor’), filmul are un plot extrem de subţire, reductibil la o singură frază: singuraticul Hunter se intersectează cu un grup de şase supravieţuitori alături de care îşi propune să ajungă pe un aeroport de unde să decoleze spre o destinaţie exotică şi lipsită de zombie. Evident, obiectivul nu este simplu de atins mai ales că unii dintre morţii-vii nu au un comportament standard (exemplu: cel care se sinucide în supermarket introducându-şi ţeava puştii în gură) dar finalul (cu tentă zombie-"Predator") lasă speranţa că ar putea genera o posibilă franciză. Machiajul, efectele Gore (mai puţin sângele roz-magenta şi nu roşu, menit a amplifica senzaţia de artificialitate a poveştii), coregrafia luptelor şi modul de filmare sunt peste media aşteptărilor de la un produs destinat din start home-cinema-ului. Dincolo de asta, filmul este un candidat serios a unui premiu pe 2013 pentru concentraţia de replici (sau comentarii din off) voit clişeistice sau absolut debile ("That’s what is world now... garbage" sau "Nothing’s gonna put a smile on my face like a mid-day massacre" sau "There is a hell and you’re in it") iar favorita mea absolută de sorginte ‘optzecistă’ (din registrul celor pe care Arnie le debitează în "Commando") este cea în care Părintele Jesus îi pune lui Hunter o etichetă de tip Yoda (cu iz de Vanghelie)... "Consumed by hate that one is"! Memorabil! Jesus este interpretat de omniprezentul Danny Trejo care se apropie de cifra 300... de roluri în filme (din care vreo 20 anunţate pentru 2015!) dar, atenţie!, nu vă luaţi după marketing sau coperta DVD-ului... rolul său aici este unul minor. Minusurile majore evidente sunt legate de jocul sub-mediocru a actorilor (cu excepţia lui Trejo) şi de incoerenţele scenariului ce lasă mult prea multe lucruri elementare ne-explicate. Repet, pentru categoria la care a aspirat acest film, poate fi catalogat drept unul entertaining. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
29 Noiembrie 2014


OSOMBIE (2012, USA, r: John Lyde) – DVD

Osombie.jpg2 mai 2011, Abottabad (Pakistan). Trupele speciale asaltează o casă asemănătoare cu cea din "Zero Dark Thirty" a lui Bigelow dar care... arată în interior ca un depozit de containere de vechituri din care răsar zombie care îl apără pe bin Laden. Osama îşi injectează un ser în urma căruia devine, la rândul lui, zombie. Considerat mort, provoacă prăbuşirea în mare a elicopterului american care îi transporta cadavrul spre un port-avion, revine printre ai lui şi declanşează apogeul războiului ‘sfânt’... asta în primele şase minute de film. Acţiunea se mută apoi în Afganistan unde o grupă de militari din forţele speciale NATO, deşi vânată de zombie-talibani ("infected") absolut amorfi, retardaţi şi diurni (dar OK ca machiaj), îşi vede neabătută de misiunea hiper-secretă. Drumul soldaţilor prin deşert se intersectează cu cel a unei instructoare de yoga din Colorado plecată de nebună în căutarea fratelui său, fost pompier, obsedat de teoria conspiraţiei că bin Laden este încă în viaţă şi că este datoria sa să îl omoare, de această dată, definitiv. Deşi la prima vedere pare ilară (nu mai mult însă decât cea a armatelor zombie create de nazişti) şi duce cu gândul la comedie, premisa cu Osama zombie, incontestabil una originală, este dezvoltată suspect de interesant nu într-un Zom-Com sau într-un Horror comun ci, mai degrabă, într-un "Lone Survivor" de război cu zombie, tratat ca un pamflet cinematografic cu accente puternic acide la adresa ambelor tabere. Pe de-o parte avem afganii-kamikaze care se oferă fanatic, în numele lui Allah, să devină zombie pentru a câştiga... noi recruţi şi adepţi pentru cauză, iar pe de cealaltă, americanii cu o atitudine cinică şi oarecum resemnată (reieşită din dialogurile surprinzător de bine lucrate şi din flashback-uri precum cel din copilărie cu teroristul zombie pe sol american) apropo de faptul că, după 9/11 septembrie, odată cu conceptul Preşedintelui Bush de "War on Terror", acesta a alimentat cu arme orice entitate dispusă să i se alăture, fie şi doar formal, în lupta globală împotriva aşa-zisului terorism. Ni se oferă şi explicaţia originii infecţiei: "Godsmack" este un agent biologic creat de SUA cu rolul de a contamina resursele de apă potabilă şi de a forţa oponenţii să iasă din grote la suprafaţă, aflat încă în fază experimentală, până când un anume George Bonaparte a schimbat tabăra, iar rezultatul a fost un cocktail biochimic cu efecte neaşteptate - transformarea în zombie - efecte ce se transmit doar prin intermediul schimbului de fluide, mai exact a sângelui. Detaşarea sardonică asumată de realizatorii filmului, experimentaţi în varii genuri de pe nivelul B, este pregnantă pe parcursul actiunii ("Osombie" este filmat curat, coerent şi corect, cu F/X-uri decente şi un OS Hard-Rock antrenant, stilistic absolut în regulă ţinând cont de parametrii unei asemenea producţii) fie în ceea ce priveşte dialogurile sau replicile ("Who’s standing between the people of Aghanistan and the Zombie Apocalypse?" sau alt exemplu, afganii vorbesc toţi în... arabă!), fie prin credibilizarea la limita absurdului a personajelor (unul din soldaţi are o tară din copilărie legată de faptul că îşi cumpăra carduri Pokemon cu banii de mâncare daţi de părinţi, altul este recunoscător jocului "Call of Duty" pentru actualele sale calităţi de războinic iar ex-pompierul vrea să îl ucidă pe Osama simţindu-se vinovat din cauză că, bolnav fiind, nu a putut fi la datorie în timpul atentatelor din septembrie), fie prin abordări inedite în ceea ce priveşte universul zombie... unde şi cum se cufuresc ei căci, atâta vreme cât se hrănesc, trebuie să facă această operaţiune cumva şi undeva. Ce i se poate reproşa, pe bună dreptate, lui "Osombie": are destule scene în care se ia în serios în mod exagerat, bin Laden ca zombie apare mult prea puţin şi, ca atare, pare inutil, iar cadrele filmate pe video de terorişti nu îşi ating ţinta satirică (dacă această intenţie a existat într-adevăr) şi pot fi ignorate fără probleme. Una peste alta însă, un film ce merită a nu fi evitat de către fanii genului. Extra: zero. Tehnic: excelent.

DAWN OF THE PLANET OF THE APES (2014, USA, r: Matt Reeves) – Blu-Ray

Dawn of the Planet of the Apes.jpgSequel la "Rise of the Planet of the Apes" (2011, r: Rupert Wyatt), plasat temporal la un deceniu după bătălia epică de pe Golden Bridge din San Francisco, filmul poate fi vizionat fără probleme şi de către cei care au ratat prima parte. Virusul creat de oameni (de ştiinţă) care a declanşat procesul de ‘deşteptare’ a maimuţelor prin intermediul cimpanzeului Caesar (Andy Serkis) dovedeşte a avea o faţetă mortală pentru proprii creatori, ameninţaţi ca specie cu exterminarea de gripa ‘simiană’... dacă am avut probleme cu gripa aviară, dacă am simţit pericolul gripei porcine şi am tremurat în faţa ‘vacii nebune’, de ce nu ar fi plauzibil că putem fi anihilaţi de un rezultat a ştiinţei care face un animal... inteligent şi pe noi... morţi? Sună caustic ce spun dar nu deplasat. Căci "Dawn of..." reuşeşte performanţa neaşteptată de a fi credibil! Mai ales în contextul actual când marile puteri sunt obligate să îşi revizuiască radical atitudinea faţă de rasele "inferioare" sau "primitive" sau "necivilizate", cum vreţi să le spuneţi. Reliefarea brutală a faptului că nu mai suntem capabili (datorită confortului generat de consumism, de ignorarea obstinată a răului pe care îl producem de sute de ani planetei şi de o democraţie ce cultivă spiritul ‘burgeois’ ca standard de viaţă în detrimentul deschiderii intelectuale) să apreciem potenţialul evolutiv sau adaptabilitatea celor care (aproape) sunt ca noi sau a vietăţilor din biosisteme în care suntem obligaţi să trăim datorită legilor Mamei-Natură şi, alături de care, să coabităm, reprezintă marele plus a unui film în care, ca spectatori, simţim un ataşament mai mare faţă de maimuţe decât faţă de oameni (unele scene trimit clar spre... "The Lion King"). Mai... la subiect. Deşi nu lipsite de probleme interne generate de frustrările individuale, maimuţele, conduse de Caesar (un Serkis ce nu osteneşte să ne uluiască, dat fiind faptul că este mult mai dificil să exprimi actoricesc emoţia non-verbală sau fără să fii în propria ‘piele’... oricum, abia aştept să îl văd în noile "Avengers" şi "Star Wars"), şi-au construit în mijlocul pădurii în linişte şi discreţie propria micro-societate primitivă, dar aceasta este ameninţată brusc de incursiunea unor tehnicieni din San Francisco (Jason Clarke – "Zero Dark Thirty", "The Great Gatsby", Keri Russell – "Waitress", "Dark Skies", Kodi Smit-McPhee – "The Road", "Young Ones") ce trebuie să repornească o hidrocentrală din vârful muntelui pentru asigurarea curentului electric, vital pentru restul de omenire rămasă în oraş. Dincolo de fermitate, Caesar este paşnic şi cooperant dar Koba (Toby Kebbell – "The East", "Wrath of the Titans"), ce nu poate trece peste amintirea că a fost subiect de experimente pentru oameni, are alte gânduri... O umanitate decimată, rezumată în acest conflict la supravieţuitorii din Frisco ce continuă să plângă ‘pe morminte străine’, rămăşiţele unei societăţi post-industriale de a căror beneficii nu se pot lipsi (o comunitate amorfă cantonată, nu întâmplător, într-un fost complex comercial, condusă de Gary Oldman – "Tinker Taylor Soldier Spy", "Lawless") din lipsa capacităţii de adaptare, o fostă auto-considerată intangibilă "aristocraţie", este expusă... revoltei plebei, a masei celor care, ţintuiţi la zid, cu o mentalitate şi organizare proto-medievală (maimuţele) nu văd altă alternativă decât războiul deschis. Filmul poate fi interpretat şi perceput în diverse feluri, de la revolta populară aparent spontană a mulţimii ignorante (în sensul lipsei de sofisticare sau de capacitate analitică), dacă vreţi, de tip... ‘Decembrie ’89’, la superioritatea arogant-cretină afişată de Occidentul (cel mai bine simbolizat de ineptul texan Bush) faţă de un oponent considerat inferior exclusiv datorită avantajelor asociate cu tehnologia şi industria, de la mimetismul periculos ce provoacă spectatorului o senzaţie de rău crâncen generat de scene din categoria celei în care maimuţa se... maimuţăreşte pentru a masacra oamenii şi a fura armele (piranda pe Champs-Elysees: "done moa, done moa, mon mari e mort’ dan’ la revolution" ca după aia să ia pielea de pe tine pentru a înmulţi numărul turnurilor de la casa din Sinteşti) la desconsiderarea valorilor unor modele comunitare (credinţă, etică, loialitate) ce funcţionează după alte reguli decât cele ‘civilizat’ acceptabile (Vietnam, Coreea, Irak, Afganistan, etc). Maimuţele învaţă din orice, oamenii au înclinat steagul. Dincolo însă de consideraţiunile intelectualiste, "Dawn..." este un film spectaculos, foarte bine ţinut în mană de Matt Reeves, autorul lui "Cloverfield" şi "Let Me In", cu un OS inspirat (în context, aportul creativ a lui Michael Giacchino – ‘ Star Trek Into Darkness", "Mission: Impossible – Ghost Protocol" - se dovedeşte esenţial) şi o imagine neaşteptat de ‘realistă’ furnizată de veteranul Michael Seresin ("Angel Heart", "Harry Potter and the Prisoner of Azkaban"), autorul filmului-cult pentru ‘generaţia VHS’ "Homeboy" din ’88 (cu Mickey Rourke şi Christopher Walken). Viitorul francizei "Planeta maimuţelor" arată în acest moment foarte, foarte bine. Extra: scene tăiate, interviu cu Andy Serkis, şapte mini-documentare. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

CARNAL KNOWLEDGE (1971, USA, r: Mike Nichols) – DVD

Carnal Knowledge.jpgPe 19 noiembrie, la 83 de ani, ne-a părăsit laureatul premiului Oscar în 1968 pentru "The Graduate" şi autorul unor filme esenţiale pentru istoria cinematografului american precum "Who’s Afraid of Virginia Woolf?" (1968), "Catch-22" (1970), "Silkwood" (1983) sau "Working Girl" (1988), unul dintre cei (doar) 12 artişti care a câştigat în carieră „The Big Four" - Emmy, Oscar, Grammy şi Tony, Mike Nichols. R.I.P. Mr. Nichols! Am optat să revizitez în memoria sa un film la care se face acum referire mai rar, în ciuda distribuţiei impresionante: Jack Nicholson (la acea vreme deja nominalizat la Oscar de două ori, pentru "Easy Rider" şi "Five Easy Pieces"), muzicianul Art Garfunkel (care tocmai se despărţise de Paul Simon după "Bridge over Troubled Water" în 1970 şi îşi făcuse debutul ca actor în rolul Căpitanului Nately în "Catch-22" a lui Nichols), Candice Bergen (o tânără speranţă confirmată deja prin rolurile din "The Sand Peebles" a lui Robert Wise din 1966, "The Day the Fish Came Out", comedia lui Cacoyannis din ’67, şi "Vivre pour vivre" – 1967 a lui Claude Lelouch), Ann-Margret, sex-simbolul anilor ’60 originar din Suedia ce lucrase însă cu cineaşti precum Dino Risi ("The Tiger and the Pussycat" a.k.a. "Il tigre", "Mr. Kinky" a.k.a. "Il profeta") sau Stanley Kramer ("R.P.M."-1970) şi avea deja un Glob de Aur în palmares, şi Rita Moreno (Oscar pentru "West Side Story" în ’62, premiu ce avea să o trimită în elitista ‘duzină’ a câştigătorilor celor patru premii de prestigiu alături de Audrey Hepburn, Mel Brooks, John Gielgud şi... Mike Nichols). Fie şi pentru aceştia merită, eventual, să revedeţi filmul (cuvantul ‘eventual’ îşi va găsi justificarea în finalul cronicii). Titlul filmului este un eufemism în sens biblic a actului sexual ce jonglează cu ‘knowledge’, cu ‘cunoaşterea’... fiindcă, în limba engleză, în "Cartea Genezei", descrierea este "And Adam knew Eve his wife...". Scenariul (iniţial scris ca piesă de teatru) îi aparţine unuia dintre pionierii comics-urilor americane, Jules Feiffer, ucenic a lui Will Eisner, dar care şi-a dobândit notorietatea în "The Village Voice", autor a peste 20 de cărţi şi primul autor de BD-uri angajat cu normă întreagă de "The New York Times". În anii post-WWII, doi buni prieteni şi colegi de cameră, studenţi virgini de la Colegiul Amherst (unul guraliv, impulsiv şi viclean – Nicholson şi unul raţional, calculat şi timid – Garfunkel) sunt în căutarea primei iubiri carnale/aventuri sexuale din viaţă. Întâmplător, subiectul atenţiei se dovedeşte a fi acelaşi, o studentă (Bergen) care sfârşeşte prin a se culca cu primul şi a se mărita cu al doilea într-o lume închisă în care acest tip de opţiuni sunt tezaurizate în mare secret. Peste ani, studiul sexist şi şovin-macho (acum desuet) a lui Nichols se mută în faza maturităţii, centrat în continuare pe cei doi, un Nicholson (în continuare) ‘din floare-n floare’, frustrat, în ciuda succesului pe toate planurile, de faptul că nu poate să îşi definească sie însuşi motivele lipsei de satisfacţii emoţionale, şi un Garfunkel ce conştientizează că, indiferent de talentul şi grija pentru a plănui totul în detaliu, destinul nu îţi garantează... fericirea. Nu neg faptul că, în anul în care a avut premiera, "Carnal Knowledge" a avut ceva de spus dar, în 2014, se comportă la vizionare ca un balon viu colorat (odată!) desumflat. Doar trei observaţii personale în acest sens (ar fi mult mai multe dar nu e cazul): 1.) Orice urmă de prospeţime s-a dus naibii cu trecerea timpului şi a rămas un rezultat preţios şi pretenţios care nu îşi justifică utilitatea; 2.) Cu o singură excepţie notabilă (explicată mai jos), nu este un film în care să poata fi detectată vreo concepţie regizorală interesantă... este o simplă şi fadă punere în scenă teatrală a unor personaje care dialoghează; 3.) Construcţia narativă, sub faţada provocatoare a cinismului misogin, se dovedeşte a fi şocant de prăfuită şi de arhaică. Există şi un plus... probabil fascinat (sau obsedat sexual... deşi nu-mi trece prin cap să şubrezesc soclul unui monument care a avut nu mai putin de patru neveste în viaţa lui), în opinia mea, Mike Nichols îşi demonstrează abilităţile de mare cineast doar în cazul lui Ann-Margret (ce a fost nominalizată la Oscar dar a pierdut în faţa lui Cloris Leachman şi a trebuit să se mulţumească cu... Globul de Aur) într-o suită de cadre de o picturalitate ce aminteşte de capodoperele italiene a anilor ’60. Mai mult, aceasta, deşi mult mai parcimonioasă în comunicarea directă, reuşeşte să îl eclipseze pe Nicholson (caz foarte rar!) şi respiră, pur şi simplu, o feminitate felină acaparatoare. Deci... dacă veţi simţi nevoia să încercaţi a (re)vedea "Carnal Knowledge", vă rog să o faceţi pentru Ann-Margret şi din respect pentru o distribuţie impecabilă şi nu pentru o producţie care, acum, este impropriu a fi catalogată drept film. Extra: zero. Tehnic: acceptabil (ediţiile apărute în Europa).

IOAN BIG
22 Noiembrie 2014


X-MEN: FIRST CLASS(2011, USA/UK, r: Matthew Vaughn) – Blu-Ray

X-MEN: DAYS OF FUTURE PAST (2014, USA/UK, r: Bryan Singer) – Blu-Ray

X men First Class.jpgAnii ’90. Teroarea devine un cuvânt des folosit în vocabularul naţiunii americane mai ales prin "meritele" organizaţiei al-Quaeda. 1993: primul atentat la World Trade Center. 1995: cinci cetăţeni US sunt ucişi în explozia de la centrul de pregătire a Gărzii Naţionale Saudite din Riad. 1998: atentatele asupra ambasadelor SUA din Kenya şi Tanzania, soldate cu peste 200 de morţi şi 5000 de răniţi. 2001: coşmarul ’11 Septembrie’… un şoc ce zguduie din temelii întreaga naţie, indiferent de palierul social pe care se află fiecare, şi a cărui unde sunt resimţite brutal la nivelul conştiinţei publice pe întreaga planetă. America începe să îşi aducă aminte de trecut, de ‘ghimpele în coaste’ cubanez, de aproape deja uitatul Război Rece cu lumea comunistă, ş.a.m.d. În acest context, oamenii simpli au simţit nevoia, fie de a se refugia în lumi imaginare, ideale şi idealiste, a poveştilor, fanteziei şi imaginaţiei, fie în confortul oferit de… super-eroi care, cel puţin psihologic, au menirea să îi protejeze... oamenii au simţit nevoia viscerală să îşi închipuie că luptele cu personajele negative se pot duce în alte planuri decât realitatea şi că acestea se încheie obligatoriu cu înfrângerea lor. Aceste nevoi au condus, începând cu anii ’90, la un formidabil boom a Science-Fiction-ului, Fantasy-ului şi, în consecinţă, şi a comics-urilor, în toate mediile posibile. Căci întreaga omenire avea nevoie, în masă, de psihanaliză, iar cultura Pop(ulară) a reuşit să îi ofere o sumă consistentă de tehnici de terapie la îndemâna oricărei individualităţi, indiferent de vârstă. Inamicii, fie ei zombie, vampiri, extratereştri, spirite malefice, adversităţi climatice, roboţi sau... mutanţi, au fost încarceraţi în pagini de cuvinte scrise, ilustraţii sau desene animate, în lumi cinematografice imaginare şi montaje pe internet. Iar cel mai relevant exemplu este reprezentat de cinematografie. Este suficient să vă aruncaţi o privire la Top 100 a filmelor cu cele mai mari încasări din istorie şi veţi regăsi într-o majoritate covârşitoare titluri care susţin cele scrise mai sus, de la "The Day After Tomorrow" şi "War of the Worlds" la "Armageddon" şi "Lord of the Rings", de la "Harry Potter" şi "Twilight" la "I Am Legend" şi "2012". Printre acestea, producţiile având ca protagonişti super-eroi de comics ocupă un loc fruntaş, Batman, Superman, Spider-Man, Iron Man… iar universul Marvel este până la acest moment cel mai ofertant (împreună cu cel mai important competitor, DC Comics, Marvel deţinea în 2009 aproape 83% din piaţa americană de comics-uri). De ce, totuşi, atâtea cuvinte pentru o serie de filme destinate mall-urilor, maselor nediferenţiate pe vreun criteriu… doar a intra în statistici pentru nivelul sumelor încasate? Personal, nu cred că un film (cu excepţia evidentă a desenelor animate generaliste) poate atinge şi atrage la nivel (sub)conştient (având drept consecinţă colectarea sumelor respective) un asemenea summum de consumatori dacă ceea ce transmite nu transcende subiectul, deseori posibil de catalogat drept debil, infantil, pueril… cum vreţi să îl numiţi. Să ajungi la acest tip de performanţă de masă înseamnă că ai reuşit să identifici insight-uri care le-au scăpat sociologilor şi, mai mult, acestea sunt valabile la o scară, şi folosesc din nou verbul, care transcende graniţe, vârste sau diferenţe culturale sau intelectuale. Nu fac aici inventarul numeroaselor serii de animaţii sau filme şi seriale destinate exclusiv televiziunii produse din 1939, anul înfiinţării Marvel, până în prezent, dar cifrele oficiale de la sfârşitul anului 2014 au indicat faptul că, până acum, francizele Marvel au adus companiei încasări totale pe mapamond de aproximativ… 15 miliarde de dolari! Un alt aspect important... În multe cazuri, inclusiv X-Men (creat ca bandă desenată de Stan Lee şi Jack Kirby în 1963), veţi întâlni menţionat cuvântul ‘origine’ întrucât personajele (cu o istorie şi o etate venerabilă în comics-urile tipărite şi, eventual, în seriale de televiziune) au trebuit re-inventate, modernizate, atât ca look cât şi X men days of future past.jpgcomportament, în tonalitatea mai întunecată a timpurilor pe care le trăim, pentru generaţiile nefamiliarizate cu ele. În plus, se simţea nevoia unor explicaţii legate de cauzele şi modul în care un om obişnuit devine… "special", cum îşi dobândeşte super-puterile, uniforma şi accesoriile care îi definesc identitatea vizuală şi comportamentul, ce îl motivează să acţioneze pro sau contra umanităţii. Ajungem astfel la originile X-Men şi la două dintre cele mai inteligente filme realizate după un comics în secolul 21 a căror autori sunt Matthew Vaughn ("Stardust", "Kick-Ass") şi Bryan Singer ("The Usual Suspects", "Apt Pupil") ce au colaborat strâns pe toate palierele (producţie, poveste/scenariu) pentru a asigura coerenţa narativă şi stilistică a tandemului destinat publicului. Pe scurt, "First Class" relevă cum Charles Xavier (tânăr aparţinând unei familli bogate din Anglia) şi Erick Lensherr, supravieţuitor a Holocaustului, devin Professor X, mutantul pacifist cu enorme puteri telepatice, şi, respectiv Magneto, protectorul minorităţii din care face parte în fata unei umanităţi care nu o acceptă, dotat cu capacitatea de a genera şi controla câmpuri magnetice şi, ca atare, orice obiect de metal. Puterile paranormale şi/sau supraomeneşti, dintre cele mai diverse (capacitate de teleportare, telekinezie, controlul fenomenelor atmosferice, mimetism, etc, etc) a mutanţilor încep să se manifeste la pubertate iar teza apariţiei acestora, în film, se bazează pe însumarea a două premise: 1.) mutaţiile sunt cele care pe parcursul mileniilor au stat la baza evoluţiei oricărei forme de viaţă, inclusiv a speciei umane (Homo sapiens care, datorită mutaţiilor genetice ce l-au plasat pe un nivel evolutiv superior, a făcut să dispară omul de Neanderthal) şi 2.) în secolul XX, experimentele nucleare au amplificat ritmul de apariţie şi, mai mult, diversitatea tipurilor de mutaţii, perceptibile de către omul obişnuit ca anomalii (mutanţii se auto-definesc drept "the Children of Atom"). În paranteză fie spus, ne putem aminti că şi Godzilla este tot un mutant rezultat în urma unor asemenea experimente. La început, mutanţii sunt puţini, speriaţi de puterile lor speciale (pe care încearcă din răsputeri să le disimuleze) şi izolaţi de minoritatea lor (de care nu ştiu că există până la testele Profesorului X (James McAvoy – "Wanted", "Filth") cu dispozitivul Cerebro care îi permite să îi identifice telepatic dincolo de distanţele geografice). Cu o ascendenţă de factură complet diferită dar apropiaţi datorită conjuncturii, Charles şi Erick (Michael Fassbender – "12 Years a Slave", "Prometheus") sunt construiţi dintr-o subtilă perspectivă cu substrat rasial pe modelul lui Martin Luther King şi, respectiv, Malcolm X (nu e o pură speculaţie căci, legat de primul, se vorbeşte de "Xavier’s dream" cu trimitere la faimosul discurs a lui King, "I Have a Dream", iar al doilea are o replică, "By any means necessary", citat exact din Malcolm X). Charles militează din convingere pentru ideea că omenirea va accepta şi adopta mutaţiile şi mutanţii ca o componentă firească a evoluţiei propriei specii iar Erick, cu traume serioase după torturile la care fusese supus în lagărul polonez de către oamenii de ştiinţă nazişti (conduşi de Dr. Klaus Schmidt/Kevin Bacon – "Mystic River", "Apollo 13"), consideră că minoritatea lor, odată identificată la nivel de indivizi, va fi supusă experimentelor şi apoi exterminării pe modelul Mengele & Co. O eventuală paralelă secundară de substrat a filmului cu problemele comunităţilor gay, lesbiene şi transsexuale nu trebuie însă de asemenea ignorată, mai ales că acţiunea lui "First Class" se desfăşoară la începutul anilor ’60, în conjunctura valului de notorietate crescută a mişcării homofile (Raportul Wolfenden, crearea "One, Inc."). Iar ca plot-ul să fie şi mai complex din punctul de vedere a asocierii unor personaje de comics cu realitatea istorică, Vaughn şi Singer centrează temporal povestea pe anul 1962, în contextul amplasării de către americani a rachetelor balistice Jupiter în Italia şi Turcia, a tratativelor administraţiei americane cu Ministrul rus de Externe Andrei Gromîko şi tentativa ulterioară a lui Hruşciov de a instala rachete termonucleare în Cuba ce a culminat cu blocada maritimă din octombrie. Pericolul războiului între oameni este utilizat ingenios pentru definirea conflictului dintre mutanţi şi pentru explicarea repoziţionării ‘taberelor’ în funcţie de schimbările în percepţia celor mulţi faţă de... cei ‘speciali’ iar modul în care filmul este creat şi gestionat vizual este excepţional în condiţiile în care riscul de a aluneca spre ‘Austin Powers’ (‘Those exciting sixties’) pândea la tot pasul, dată fiind perioada în care se desfăşoară (imagine, muzică, vestimentaţie, cutume comportamentale). Distribuţia este impecabilă şi merită trecută în revistă: 1.) mutanţii ("First Class") – Jennifer Lawrence ("American Hustle", "Winter’s Bone"), Nicholas Hoult ("Jack the Giant Slayer", "Warm Bodies"), January Jones ("Unknown", "The Boat That Rocked"), Caleb Landry Jones ("Antiviral", "Contraband"), Jason Flemying ("Lock, Stock and Two Smoking Barrels", "Snatch"), Zoe Kravitz ("Divergent", "Good Kill") şi 2.) oamenii (militari, servicii secrete, politicieni) – Rose Byrne ("Sunshine", "28 Weeks Later"), Oliver Platt ("Frost/Nixon", "Flatliners"), Rade Serbedzija ("Eyes Wide Shut", "Taken 2"), Michael Ironside (Top Gun", "Total Recall"), Ray Wise ("Twin Peaks", "RoboCop"), James Remar ("The Phantom", "Django Unchained", Corey Johnson ("Captain Phillips", "The Bourne Ultimatum"), ş.a.m.d. Trecem la "Days of Future Past"... un sequel cu premisă mai pronunţată SF, ce are la bază povestea cu acelaşi titlu (doar ca simplă sursă de inspiraţie întrucât nu insistă foarte mult pe componentele distopice – nu ni se arată nici lagărele de concentrare în care sunt masaţi mutanţii şi nici nu se pune accent pe încă prezentul pericol a unui holocaust nuclear) publicată în seria "The Uncanny X-Men", numerele 141 şi 142 (în multiversul Marvel este plasată temporal în viitor în anul Earth-811). Anunţarea filmului la SDCC de anul trecut a făcut senzaţie inclusiv în rândul veteranilor (chiar din cei din personalul de securitate a Convention Center care au văzut multe la viaţa lor în aceste decenii de Comic Con) prin prezenţa pe scena din Hall H a distribuţiilor a două generaţii reunite, adică peste 20 de superstaruri hollywoodiene de la Jennifer Lawrence/Mistique sau Nicholas Hoult/Beast la Halle Berry/Storm ("Monster’s Ball", "Cloud Atlas"), de la McAvoy şi Fassbender la Patrick Stewart şi Ian McKellen (Profesorul X şi Magneto în formula matură/îmbătrânită), de la newcomer-ii Ellen Page ("Inception", "Juno"), Peter Dinklage ("Game of Thrones"), Bingbing Fan ("Bodyguards and Assassins", "My Way"), Josh Helman ("Jack Reacher", "Animal Kingdom") şi Omar Sy ("Micmacs a tire-larigot", "Intouchables") la ‘verigile de legătură’ din trilogia iniţială (despre care vom scrie în Video Vault-urile viitoare) precum Anna Paquin ("The Piano", "Almost Famous"), Shawn Ashmore ("Frozen", "Mariachi Gringo"), James Marsden ("2 Guns", Superman Returns"), Famke Janssen (franciza "Taken"), Daniel Cudmore ("Twilight Saga"), ca să nu mai vorbim de jolly-joker, de liantul punţilor în timp şi spaţiu, Wolverine însuşi (Hugh Jackman – "Les Miserables", "The Fountain"), ajuns la recordul de... şapte prezenţe în rol în franciză (şi sateliţii acesteia). Într-un viitor nu foarte îndepărtat, ‘Santinelele’, terminatori robotici dotaţi nu numai cu detectoare de mutanţi ci şi cu o capacitate uluitoare de adaptare în luptă în funcţie de mutaţia-punct forte a oponentului, aduc minoritatea în pragul dispariţiei. Wolverine este trimis înapoi în timp pentru a schimba cursul istoriei, radical diferită ca flux a evenimentelor de ceea ce s-ar fi bănuit după "First Class" (Profesorul X, devenit narcoman, îşi pierduse puterile, Magneto era încarcerat la Pentagon pentru că l-a ucis pe... JFK la Dallas) şi a încerca să submineze naşterea proiectului roboţilor ce, peste ani, vor deveni adevăraţii conducători a planetei. Acţiunea se mută acum în 1973, în plină criză generată de războiul din Vietnam şi are ca punct central summit-ul care a dus la Acordul de Pace de la Paris (în urma căruia Henry Kissinger avea să primească premiul Nobel). În tentativa de asasinare a şefului de proiect obsedat de pericolul mutanţilor (minionul om de ştiinţă Bolivar Trask), Raven, acum Mistique, este capturată iar ADN-ul său utilizat pentru crearea viitoarelor Santinele. Wolverine este cel care trebuie să îi facă să conştientizeze pe foştii prieteni, ajunşi acum în relaţii conflictuale, X şi Magneto, că pot şi... trebuie să lupte pentru a modifica prezentul anilor ’70 începând cu... deciziile Preşedintelui Nixon şi a politicii Casei Albe. Asumându-şi riscuri enorme (mutanţi mobilizaţi în Vietnam, distopie sugerată eficace, paradoxuri şi bucle temporale), Bryan Singer reuşeşte să obţină în final un hibrid remarcabil între un SF ce se joacă cu călătoria în timp, un context de ‘epocă’ aproape de... realism şi o verigă cinematografică esenţială pentru coeziunea universului X-Men (prezent, trecut şi viitor). "Days of Future Past" este, fără discuţie, unul dintre cele mai valoroase blockbustere din 2014. Observaţie de final: aţi putea fi tentaţi să achiziţionaţi de pe Amazon "X-Men: Cerebro Helmet Complete Collection" (vezi foto) fiindcă arată tentant şi conţine toate cele şapte filme făcute până acum (inclusiv versiunea 3D a lui "Days of Future Past"), însă pentru o sută de lire sterline nu veţi primi ceea ce speraţi. În afara a doar câteva (nu multe) bonusuri pe discuri, obiectul de colecţie, Cerebro, este o mizerie făcută dintr-un plastic ordinar turnat odată cu suportul, cu finisaje a căror calitate este mai mult decât îndoielnică. Ca atare, de preferat să cumpăraţi fiecare titlu în parte. Extra: OS pe canal audio izolat, două documentare ("Cerebro", "Children of the Atom"), scene tăiate ("X-Men: First Class"); scene tăiate şi extinse, bâlbe, duble la scena din bucătărie, reunirea distribuţiei, "Double Take: Xavier & Magneto", "Classification: M", "Sentinel" (mini-documentare mixate cu declaraţii) – "X-Men: Days of Future Past". Tehnic: impecabil.

X men Cerebro.jpg

BULLET (2014, USA, r: Nick Lyon) – DVD

Bullet They Die.jpgFilm de acţiune din subsolul seriei B regizat de unul din mercenarii experimentaţi în produse pur mercantile ("Bermuda Tentacles", "Zombie Apocalypse", "Hercules Reborn") asupra căruia m-am oprit intrigat fiind de implicarea lui Robert Rodriguez ("Sin City", "Machete") ca producător dar, mai ales, pentru apariţia la categoria... "şi alţii" de pe generic a lui John Savage, pe vremuri o vedetă adevărată a Hollywood-ului prin rolurile din "The Deer Hunter", "Hair" sau "The Onion Field". În plus, în rolul bad-guy-ului principal joacă Jonathan Banks, mult mai cunoscut acum pentru rolul din serialul "Breaking Bad" dar pe care cinefilii cu state vechi şi-l aduc aminte din clasice a anilor ’80 precum "Airplane!", "Gremlins" sau "Beverly Hills Cop"... iar dacă Rodriguez are circumstanţe atenuante etnice şi de ataşament prietenesc faţă de star-ul acestei pseudo-producţii, Danny Trejo, ce mai colaborase cu Lyon la dubiosul "Rise of the Zombies" din 2012 (vă imaginaţi viteza cu care filmează Trejo din moment ce anul viitor vor fi gata nu mai puţin de nouă filme care îl au pe afiş?!), în cazul lui Savage şi Banks acestea nu există căci se scufundă (se pare, cu bucurie) în mocirla unei poveşti prost scrise şi prost gestionate cinematografic. Trejo e un poliţist dur, inflexibil şi "sărac da’ cinstit" din L.A., aproape de pensie, băgat involuntar într-o situaţie complicată (răpirea fetei guvernatorului Savage, apoi a propriului nepot, înscenări şi false confesiuni, micro-drame organizaţionale) având drept scop eliberarea în ceasul al 12-lea (exact cu 20’ înainte de punerea în aplicare a condamnării la moarte) a fiului unui boss de cartel a drogurilor ce nu locuieşte ca un ‘baron normal’ pe o imensă proprietate aflată în afara razei de acoperire a poliţiei ci chiar în buricul targului... de aici începem să ne distrăm / enervăm / plictisim / amuzăm / enervăm. De ce s-a hotărât în ultimul moment şeful să apeleze la această soluţie, dacă e mare şmecher local, de ce n-are destui mardeiaşi care să-l scutească de treburile murdare şi trebuie să se deplaseze personal, de ce are o singură maşină de ‘serviciu’? Prima parte, lentă, este, în cel mai bun caz, etichetabilă ca plicticoasă (dramoleta cu fiica lui Trejo care se reapucă instantaneu de droguri datorită faptului că pruncul ei e răpit... nu, serios?) iar a doua, debilă.... poliţistul sare din mers din duba celor care-l luaseră ostatec la (cu totul întâmplător) câţiva metri de unde este parcată propria maşină, gaşca de mafioţi pătrunde tacticos pe uşa din faţă în locuina lui Trejo când aceasta era supravegheată non-stop de poliţie iar el ajunge ca-n brânză în super-mega-vila şefului mafiot fără să întâmpine nicio rezistenţă din partea securităţii personale a ‘baronului’... nu are sens să continui. Iar "the Mexican stand-off"-ul de final trebuie văzut, ca să vi se pară mai palpitant, din perspectiva caricaturală a unui duel de Western modern şi doar după ce aţi băut câteva beri sau pahare de vin. Nu susţin că filmul e de nevăzut ci doar că la nivelul ligii sale, dacă punem în balanţă ‘optzecistele’ semnate de Golan-Globus, Mark L. Lester, Paul Michael Glaser sau Lance Hool, cele din urmă denotă, măcar minimal, un oarecare respect condescendent faţă de spectator şi nu o totală desconsiderare precum "Bullet". De evitat, mai ales dacă nu sunteţi consumatori de alcool. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
15 Noiembrie 2014


KILLER JOE (2011, USA, r: William Friedkin) – Blu-Ray

Killer Joe.jpgUn excepţional cântec de lebădă a lui William ‘Hurricane Billy’ Friedkin, cel care, prin "Exorcistul" şi "Filiera franceză", nu are cum să lipsească din absolut nicio enciclopedie sau dicţionar de film şi spun asta datorită faptului că, deşi e încă în viaţă iar la anul va împlini 80 de ani, mi se pare cu totul improbabil ca Friedkin să îşi propună să mai regizeze (şi-a făcut deja propriul bilanţ în cartea memorialistică "The Friedkin Connection" apărută anul trecut). Savuroasa comedie neagră "Killer Joe" este o adaptare a piesei de teatru a lui Tracy Letts (precedentul lung-metraj a lui Friedkin, "Bug", din 2006, a fost prima colaborare de acest gen dintre cei doi şi l-a avut în rolul principal pe Michael Shannon, membru a companiei de teatru Bang Bang Spontaneous Theatre, fondată de Letts la Chicago), construită pe relaţia stranie dintre Joe Cooper (Matthew McConaughey), un asasin profesionist care e în viata de zi cu zi poliţist şi cvartetul Smith, o familie texană mai puţin obişnuită (Ansel – Thomas Haden Church, tatăl sărac cu duhul dar nu complet tâmpit, Sharla – Gina Gershon, mama vitregă ce ţine casa cu banii câştigaţi ca ospătăriţă într-un birt dar secretoasă în privinţa unor aspecte a vieţii personale, Chris – Emile Hirsch, un tânăr provincial traficant de droguri a cărui vis a fost să aibă o fermă de iepuri, şi Dottie – Juno Temple, o copiliţă de doar 12 ani forţată de mizeria şi promiscuitatea din jur să se transforme prematur într-o combinaţie adolescentină de ingenuitate şi cinism sociopatic). Înglodat în datorii către mafiotul local Digger (Marc Macaulay – "Monster", serialul TV "Walker, Texas Ranger"), Chris are ideea de a îl contracta pe ‘Killer Joe’ ca să o ucidă pe mama sa naturală, o alcoolică înstrăinată de mulţi ani de el, urmând ca banii încasaţi din poliţa de asigurare de viaţă (a cărei unic beneficiar este Dottie) să fie împărţiţi în mod egal între membrii familiei Smith... după plata lui Joe. Care lucrează cu banii în avans însă acceptă de această dată să facă o excepţie, cu condiţia să primească o garanţie: pe Dottie. Prin tipologia excentrică a personajelor, dialogurile absurd-groteşti şi premisele sinistre derivate dintr-un context marcat de alienare, amoralitate şi sărăcie, filmul face parte din Southern Gothic, un sub-gen care în literatura americană a avut reprezentanţi remarcabili, de la William Faulkner şi Truman Capote la Cormac McCarthy şi Anne Rice (în cazul celei din urmă nu mă refer la celebrii săi vampiri ci la "The Feast of All Saints", romanul său istoric publicat în 1979). Actorii îşi interpretează rolurile memorabil: McConaughey (a cărui evoluţie, continuată apoi cu "Mud" în 2012 – vezi Video Vault-ul din 14 septembrie 2013, prefigurează Oscarul primit în acest an pentru "Dallas Buyers Club") este imperial ca gentleman psihopat ("Do you want me to wear your face?"), Juno Temple ("Sin City: A Dame to Kill For", "Maleficent") confirmă că reprezintă una din marile speranţe a cinematografiei cu ‘greutate’ prin modul plin de nuanţe în care construieşte amestecul de candoare şi duritate precoce ("De unde ştii că mama ta a încercat să te omoare?"... "Pentru că îmi aduc aminte"), talentul lui Hirsch ("Into the Wild", "Milk") l-a făcut pe însuşi Friedkin să îl compare cu... James Dean, iar cuplul Thomas Haden Church ("Sideways", "Easy A")-Gina Gershon ("Bound", "Face/Off") este, pur şi simplu, perfect. Scena mea favorită? Blow-job-ul Sharlei cu un copan de la KFC în rulota familiei spre excitarea lui Joe, resemnarea lui Ansel şi indiferenţa lui Dottie. Incontestabil însă, marele merit este a acestui cineast uriaş care te face să uiţi că la bază e vorba de o piesă de teatru prin modul în care se joacă cu mişcările camerei şi cromatica ce ajută definirea aurei fiecărui personaj sau situaţii şi, totodată, prin opţiunea inspirată de a refuza orice compromis, ducând filmul în zona Grindhouse ca brutalitate a fundamentului pe care caracterele, deşi fiecare în parte demne de dispreţ, ajung, în ciuda sentimentului de disconfort creat spectatorului, să devină... simpatice. Obligatoriu de văzut şi de avut în colecţie. Extra: interviuri separate cu actorii şi cu regizorul. Tehnic: impecabil.

HEADHUNTERS a.k.a. HODEJEGERNE (2011, Norvegia/Danemarca/Suedia/Germania, r: Morten Tyldum) – Blu-Ray

Headhunters.jpgRomanul lui Jo Nesbo, faimosul scriitor contemporan de Nordic Noir, care a stat la baza filmului "Hodejegerne", nu are legătură cu personajul care l-a făcut pe autor faimos şi bogat, detectivul Harry Hole, dar are o poveste interesantă. Publicarea sa a fost însoţită de un gest rarisim: Nesbo, considerând că oricum câştigă mai mulţi bani decât are el, personal, nevoie şi conştient de analfabetismul din Lumea a Treia a decis ca absolut toate încasările din vânzarea lui "Headhunters" la nivel internaţional să fie direcţionate prin intermediul ONG-ului pe care l-a fondat (numit, cum altfel, Harry Hole Foundation) către combaterea acestuia. Cartea a devenit la scurt timp un best-seller planetar iar compania de producţie Yellow Bird (cea responsabilă de trilogia "Millenium" a lui Stieg Larsson şi de "Wallander" a lui Henning Mankell) a decis demararea filmărilor pentru un lung-metraj destinat proiecţiei în cinematografe. Premiera a avut loc la Oslo în august 2011 şi, după doar câteva zile, era lansat în aproape 30 de ţări. Hollywood-ul lucrează deja la un remake, anunţat pentru 2015. Să revenim însă la original, a cărui acţiune îl are în centru pe Roger Brown, cel mai de succes headhunter norvegian (imaginat), un bun lector de caractere şi mare fan a aplicării în profesia sa a tehnicilor Reid de interogare şi intervievare utilizate de peste trei decenii de CIA şi FBI în combaterea înaltei criminalităţi şi a terorismului... şi care are o viaţă dublă atât sentimentală (soţie adorată şi amantă tolerată) cât şi… lucrativă, căci este un hoţ expert în opere de artă. Soarta pare să îi scoată în faţă o victimă perfectă, pe olandezul Clas Greve, ideal atât ca şi candidat la postul de CEO pentru o companie care îl angajase pe Roger să îi identifice persoana potrivită, dar şi ca ţintă în particular, din moment ce Greve se află în posesia unei dintre cele mai vânate picturi de Rubens de pe piaţa de artă. Ca atare, Headhunter-ul începe să îşi pregătească dubla lovitură care să îi permită să devină independent financiar: să îl ‘vândă’ pe Clas firmei contractante şi să îl lase fără tablou. Nu ţine cont însă de semnele legate de competenţele mai puţin vizibile ale "victimei" iar lucrurile se complică. Pe măsură ce straturile superficiale sunt date la o parte de pe ambele personaje şi profilul lor se conturează din ce în ce mai clar (acesta este unul dintre marile merite ale filmului), cei doi se metamorfozează pas cu pas în faţa spectatorului până la a deveni irecognoscibili. Turul de forţă actoricesc este susţinut impecabil de Aksel Hennie (o vedetă scandinavă cu multe premii Amanda la activ, inclusiv pentru "Max Manus: Man of War" din 2008, dar mai puţin cunoscută în afara regiunii) ca Roger Brown şi de Nikolaj Coster-Waldau (o tânără speranţă ce fusese remarcată în serialul "Lock, Stock & Two Smoking Barrels" produs de Guy Ritchie după propriul film, în "Enigma" lui Michael Apted şi în mici roluri din "Black Hawk Down" şi "Kingdom of Heaven", ambele a lui Ridley Scott) în rolul lui Clas Greve. Se pare că "Headhunters" a reprezentat breşa pentru ieşirea în lume pentru Hennie (care, apropo, a fost primul cetăţean norvegian din istoria ţării condamnat pentru… graffiti în spaţii publice), întrucât acesta are acum roluri în trei filme cu distribuţie internaţională de calibru greu ("Pioneer" cu Wes Bentley şi Stephen Lang, regizat de norvegianul Erik Skoldbjaerg, autorul originalului "Insomnia" dar şi a scenariului remake-ului din ’97 făcut de Christopher Nolan cu Al Pacino şi Robin Williams, "Hercules: The Thracian Wars" în regia lui Brett Ratner după un comics a lui Steve Moore în care Hennie joacă împreună cu Dwayne ‘The Rock’ Johnson, John Hurt şi Rufus Sewell, iar apoi Aksel va apare în "The Last Knights" alături de Morgan Freeman, Ian McShane şi Clive Owen) şi un proiect de viitor care sună foarte promiţător, noul Ridley Scott, "The Martian", care se filmează în această perioadă în Iordania şi Ungaria (cu Matt Damon, Jessica Chastain, Kate Mara şi Kristen Wiig). O ascensiune fulgerătoare spre stardom a avut-o şi Coster-Waldau, acum un sex-simbol războinic în ultra-popularul serial "Game of Thrones" dar şi cu partituri ne-neglijabile în 2013 în "Mama", alături de Jessica Chastain, plus "Oblivion" (SF-ul post-apocaliptic cu Tom Cruise). Waldau a obţinut rolul principal şi a filmat pentru cea mai recentă comedie a lui Nick Cassavetes, "The Other Woman", cu Leslie Mann şi Cameron Diaz, dar şi pentru mult-aşteptatul come-back a lui Alex Proyas, "Gods of Egypt", anunţat pentru 2016. "Headhunters" se recomandă singur ca un Thriller dramatic excelent, regizat de autorul lui "The Imitation Game" (cu Benedict Cumberbatch, Keira Knightley şi Mark Strong) care a luat deja anul acesta o căruţă de premii şi, probabil, nu se va opri aici (mă refer la Globurile şi Oscarurile din primăvară). Extra: Behind The Scenes. Tehnic: impecabil.

ELYSIUM (2013, USA, r: Neill Blomkamp) – DVD

Elysium.jpgUn SF interesant mai mult prin prisma ineditului şi prospeţimii abordării vizuale a cineastului sud-african Neill Blomkamp (venit din universul jocurilor "Halo" şi cel care a justificat cu vârf şi îndesat încrederea şi investiţia lui Peter Jackson în lung-metrajul său de debut, excelentul "District 9" din 2009) decât prin cea a premisei distopice (planeta suprapopulată secătuită de resurse, bogătaşii care se refugiază într-o oază artificială, aseptică şi fals-elitistă iar cei mulţi sunt utilizaţi doar ca materie vie sacrificabilă pentru procesele elementare de producţie sau... reproducţie), pe care o întâlnim declinată în varii forme în ultimii ani în zeci de pelicule mai mult sau mai puţin reuşite ("Oblivion", "After Earth", "Aeon Flux", "Priest", "Doomsday", "The Handmaid’s Tale", "In Time"... ca să nu punem la socoteală francizele destinate publicului tânăr de tip "Hunger Games" sau "Divergent") şi care este acum foarte, foarte... la modă! Bun, să dau totuşi câteva detalii despre subiect: în 2154, sărăntocii pământeni populează în devălmăşie un teritoriu deşertificat, prezentat (foarte spectaculos!) ca o uriaşă groapă de gunoaie şi deşeuri aglomerată anarhic şi deprimant de o combinaţie de favele braziliene şi ghetouri sud-africane, şi încearcă să supravieţuiască în condiţiile unei asistenţe minime din partea guvernanţilor, fie lucrând în fabricile acestora, fie ‘descurcându-se’ cu ajutorul activităţilor ilegale. Aspiraţia şi visul fiecăruia este biletul dus spre Elysium, staţia orbitală pe care nu numai că se trăieşte în confort opulent dar (aproape) orice boală poate fi vindecată iar munca de jos este făcută exclusiv de androizii produşi pe... Terra. Tentative de a trimite emigranţi ilegali pe Elysium se fac permanent însă sunt anihilate necruţător de Delacourt (Jodie Foster – "The Silence of the Lambs", "Carnage"), o oficialitate cu înclinaţii dictatoriale ce pregăteşte o lovitură de stat prin care să debarce conducerea de îmbuibaţi ce mai crede (formal) în principiile democraţiei (în spatele cărora se ascund pentru a masca ignorarea voită a situaţiei vulgului rămas la sol). Filmul este construit în patru acte, fiecare aproximativ de câte o jumătate de oră: 1.) devenit adult, orfanul Max (Matt Damon – "The Zero Theorem", "Saving Private Ryan"), fost delincvent juvenil, munceşte într-o uzină de asamblat roboţi; iradiat accidental, mai are doar câteva ore până să moară iar singura lui speranţă este în spaţiu; 2.) în schimbul promisiunii unui interlop (Diego Luna – "Milk", "Casa de mi padre") că va ajunge pe Elysium, acceptă să conducă un atac prin care să extragă din capul unui mahăr informaţii cu caracter economic dar se trezeşte în memorie cu programul de computer ce poate genera revoluţia şi, ca atare, este vânat instantaneu de asasinii lui Delacourt conduşi de Kruger (Sharlto Copley, prietenul lui Blomkamp, ce apare în toate filmele sale, inclusiv în viitorul "Chappie", alături de Hugh Jackman şi Sigourney Weaver); 3.) lucrurile se complică emoţional datorită incidentalei întâlniri cu fetiţa bolnavă de leucemie a prietenei sale din copilăria petrecută la orfelinat (Alice Braga – "I Am Legend", "Predators") şi a dorinţei sale de a încerca să o ajute şi pe aceasta, pe un substrat ce devine dominant politic; 4.)... chiar credeaţi că vă povestesc întreg filmul? Deşi uşor haotic şi inegal în cursivitatea filmării, Actioner-ul SF "Elysium" merită văzut fie şi doar pentru a doua sa parte, absolut excelentă (pe muzica surprinzător de penetrantă a debutantului Ryan Amon) dar şi pentru inovativitatea elementelor de Cyber-Punk (exo-scheletele, dronele, transportul informaţiei în cipurile din creier) şi clin d’oeil-uri subversive (ex. manşeta Hi-Tech... ‘Bvulgari’ a lui Foster, cuvintele din Afrikaans a lui Kruger precum "lekker" sau "boet") plus Copley ce, mai ales în scenele în care are tentative de a fi tandru, este impresionant în rolul mercenarului psihopat. O viziune interesantă a unui Apartheid a viitorului! Extra: două documentare despre casting şi, respectiv, producţia filmului. Tehnic: excelent.

DIE ZOMBIEJAEGER (2005, Suedia, r: Jonas Wolcher) – "Ultimate Edition"/DVD

Die Zombie Jager.jpgProbabil, primul film cu zombie realizat în Suedia, "Die Zombiejaeger" este filmul de debut a tânărului cineast Jonas Wolcher("Cannibal Fog" - 2014), născut în 1973 la Goteborg, oraşul în care se plasează şi acţiunea peliculei realizată cu un buget mai mic de 5000 de euro (!), centrată, într-un viitor nu prea îndepărtat, pe lupta împotriva invaziei zombie cauzată de... laptele infestat, în jurul unei echipe germane de vânători specializaţi, angajaţi să cureţe urbea de morţii-vii (poliţia şi armata suedeză se dovedesc neputincioase în faţa acestui tip de inamic) cu un Uzi, un Colt şi cu steluţe Shuriken (pont: zombie ‘suedezi’ pot fi ucişi şi dacă sunt loviţi în piept, nu doar în cap). Accentele dese de umor care contrabalansează Gore-ul sunt date de interacţiunea nemţilor cu membrii incompetenţi din poliţie, cu reporteri aflaţi în echipa zombie pentru a desluşi cum s-a declanşat epidemia (mass-media), într-un mix inedit pentru o cinematografie suedeză în general cuminte (scenele de sex fac trimitere la clasicul porno "Fabodjantan", regizat de Joseph W. Sarno în... 1978), în care mai sunt folosiţi ca şi pigmenţi un lider de cult satanist, Ninja, necrofili, şi, mai ales, un asasin italian, Claudio Dragonetti, auto-exilat în nordul continentului din raţiuni dubioase (care este personajul principal şi în următoarele două filme produse, scrise, regizate şi montate de Wolcher, "Dragonetti the Ruthless Killer" – 2010, prequel la "Die Zombiejaeger", şi "Dragonetti 2: An Eye for an Eye", anunţat pentru 2015). OS-ul excelent, extrem de agresiv, este realizat cu contribuţia a peste 20 de trupe (Aardia, Dismember, Dark Funeral) iar piesa "Die Zombiejaeger" este interpretată de grupul suedez de muzică electronică Sturm Café. Pe generic, realizatorul mulţumeşte pentru inspiraţie lui Peter Jackson (aluzia la "Bad Taste" este evidentă), George A. Romero, Lucio Fulci, Tom Savini, Brian Yuzna şi... Robert Rodriguez. Deşi este vizibil că e făcut cu bani de seminţe (machiaj, F/X, interpretare), Zom-Com-ul "Die Zombiejaeger" este o dovadă excelentă a faptului că unde există spirit inovativ şi dedicare rezultatul poate fi mult mai entertaining decât în cazul unor duzini de filme realizate cu bugete de zeci sau sute de milioane. Trei lucruri esenţiale pe care le-am învăţat despre suedezi din acest film: a.) fără libera circulaţie în Uniunea Europeană, până acum întreaga lor ţară ar fi fost invadată de zombie, b.) zombie ‘suedezi’ se îmbracă în blugi şi tricouri care nu se murdăresc niciodată şi c.) armata suedeză se abţine să lupte cu zombie ca să nu distrugă frumoasele clădiri din Goteborg... Aaaa, şi că trebuie să verificăm cu atenţie dacă există mici găurele în cutiile de lapte pe care le achiziţionăm de la supermarket. Extra: Making Of, scene tăiate, videoclipuri muzicale, bâlbe, interviuri cu Aldo Cunei şi Martin Brisshall, coloana sonoră... mai mult de trei ore de bonusuri pentru un film care durează 85’! Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
08 Noiembrie 2014


RARE EXPORTS: A CHRISTMAS TALE (2010, Finlanda/Suedia/Norvegia/Franţa, r: Jalmari Helander) – Blu-Ray

Rare Exports.jpgÎn Laponia zilelor noastre, aproape de frontiera cu Rusia, oamenii îşi asigură existenţa într-un climat neprietenos în primul rând prin comercializarea cărnii de ren pe care o ‘recoltează’ spre finele anului, în preajma Crăciunului. Filmul este o speculaţie de o rară originalitate ce urmăreşte câţiva prieteni fermieri-vânători care duc stoic împreună cu familiile lor o viaţă aspră în sălbăticie într-un moment în care sursa lor anuală de venit şi de... TVA este măcelărită (în masă) prezumtiv de lupi... doar că, în fapt, nu animalele sunt de vină ci oamenii, o echipă de geologi care, sub pretextul unor studii seismice, forează de zor în vârful muntelui Korvatunturi în căutarea unui mormânt secret. Surpriza apare când se dovedeşte că ocupantul acestuia, adevăratul Moş Crăciun, nu e mort, iar simultan cu masacrarea renilor copiii încep să dispară... Întrucât scenariul este şocant de inedit voi încerca să evit spoilerele, reamintindu-vă doar câteva lucruri necesare pentru înţelegerea contextului şi premisele de la care pleacă acesta, care, indirect, furnizează o sumă suficientă de indicii pentru a vă determina să vedeţi neapărat remarcabila comedie neagră cu accente Horror-Gore finlandeză. Moş Crăciun, cel care aduce cadouri copiilor cuminţi, aşa cum îl ştim noi şi îl vedem în reclamele Coca-Cola, a fost ‘promovat’ de creştinătate plecând de la imaginea şi faptele Sfântului Nicolae, episcop grec dintr-o provincie a Imperiului Bizantin ce a trăit în secolul IV, a cărui moaşte se găsesc actualmente în Italia, la Bari, iar notorietatea sa a crescut începând cu Evul Mediu (binecunoscuta dată de 6 decembrie, venirea lui Moş Nicolae). Martin Luther a fost cel care, practic l-a inventat pe Moş Crăciun întrucât, în timpul Reformei sale, a dorit să conserve obiceiul dar să diminueze interesul copiilor pentru un sfânt sau altul (în acest caz, Nicolae) în favoarea lui Iisus Christos şi a comutat sărbătoarea pe 24/25 decembrie. Nu toate au funcţionat însă conform aparatului de propagandă a Bisericii întrucât conştiinţa populară a conservat (şi încă o mai face) suficiente elemente păgâne/pre-creştine specifice unei regiuni sau naţii astfel încât nuanţele legate de mitologia personajului să nu fie puţine şi aş exemplifica doar prin menţionarea lui Krampus, în folclorul austriac membru a echipei Sfântului Nicolae/Moş Crăciun, responsabil cu pedepsirea copiilor care n-au fost cuminţi (până la măsura extremă a răpirii şi trimiterii lor în Lumea de Apoi), o figură păroasă aproape demonică, cu gheare, colţi şi coarne... nu întâmplător am menţionat aceste date. Parte a parcului naţional Urho Kekkonen, Korvatunturi este un platou muntos aflat exact între Finlanda şi Rusia (pentru a-l vizita este necesară aprobarea politiei de frontieră) mai bine cunoscut în lume drept spaţiul unde se află... casa şi atelierul de jucării a lui Moş Crăciun (copiii scriu Moşului pe adresa ‘99999 Korvatunturi’ însă plicurile sunt direcţionate în realitate de poştă spre Santa Claus Village din Rovaniemi). Dincolo de imaginea modernă acceptată planetar a unui Moş bonom ce aduce a bunic şi trăieşte la Polul Nord, cel tradiţional a finlandezilor este... altceva şi, pe limba lor, se numeşte Joulupukki. Moşul finlandez (cu origini detectabile în mitologia scandinavă, în universul lui Thor şi Woden) este un personaj cu aspect de om-ţap sau berbec (să nu uităm aici... de ‘capra’ din cetele de colindători bucovineni), îmbrăcat cu pantaloni şi haină de piele, toate roşii, a cărui sanie este trasă într-adevăr de reni dar care nu au capacitatea să zboare, care ciocăne la uşă şi nu intră pe horn şi care... nu are neapărat darul şi misiunea de a bucura pe absolut toţi copiii. Ei, exact despre latura sumbră a lui Joulupukki este vorba în "Rare Exports", o comedie excepţională avându-l ca autor pe cineastul specializat în scurt-metraje, Jalamari Helander. Garantat, nu veţi mai vedea vreodată un asemenea film despre Moş Crăciun! Extra: zero. Tehnic: impecabil.

JACKPOT a.k.a. ARME RIDDERE (2011, Norvegia, r: Magnus Martens) – Blu-Ray

Jackpot.jpgUn al doilea film scandinav legat de Crăciun de văzut obligatoriu, ce poartă semnătura lui Jo Nesbo (autorul poveştii originale care a generat scenariul şi care nu are legătură cu niciuna din cărţile sale), este norvegianul "Arme riddere" a.k.a. "JACKPOT" (2011), scris şi regizat de Magnus Martens, un cineast obscur cu ceva activitate în televiziune şi scurt-metraje. Distribuţia nu spune nici ea mare lucru: Mads Ousdal, actor de filme de acţiune gen "Codename Hunter" (2007-08) sau "Norwegian Ninja" (2010), Kyrre Hellum (scurt-metraje şi TV) sau Henrik Mestad pe care eu nu îl văzusem decât într-un rol mic în thriller-ul "Ulvenatten" a.k.a. "Night of the Wolf" a lui Kjell Sundvall, făcut după cartea lui Tom Egeland. Ca atare, dacă numele lui Nesbo, unul din maeştrii Nordic Noir-ului, nu ar fi pe generic, filmul ar putea fi trecut uşor cu vederea... şi ar fi păcat căci prezenţa vedetelor ar fi stricat poate o comedie neagră cu accente Gore ce trimite inevitabil la fraţii Coen absolut savuroasă! Un bărbat, în viaţa de zi cu zi supraveghetor într-o fabrică de pomi de Crăciun din plastic, se trezeşte pe duşumea într-un sex/strip-shop, cu o puşcă în mână, blocat sub corpul unei masive stripteuze de culoare şi înconjurat de cadavre. În timpul interogatoriului la poliţie (pigmentat cu replici ce fac să transpară obsesiile uzuale a lui Nesbo pentru proceduri, de tip "Eşti la curent cu tehnicile cognitive de interogare ?"), Oscar (Kyrre Hellum) începe să rememoreze ce s-a întâmplat, din momentul în care a fost cooptat (nu benevol) de către trei foşti deţinuti să participe la achiziţionarea unui bilet de loterie. Acesta se dovedeşte a fi marele câştigător şi generează sarabanda ulterioară asezonată cu scene grafice extrem de explicite dar care nu agresează sensibilitatea spectatorului întrucât sunt subordonate până la derizoriu umorului replicilor şi a situaţiilor. Toate personajele sunt tâmpite, preţioase sau semidocte dar îşi conservă umanitatea şi, ca atare, inclusiv minima credibilitate, astfel încât să nu alunece în cheia parodică sau grotescă (scena micului dejun luat în bucătăria mamei lui Thor este memorabilă, ca şi replica… "Christ, Thor!"). Iar muzica lui Magnus Beite, cel care semnează şi OST-ul la Horror-urile din seria "Cold Prey", susţine inspirat şi… vioi dinamica filmului (care, cel puţin spre final, pare din nefericire... cam scurt şi grăbit). "Jackpot" este disponibil pe DVD şi pe Blu-Ray, într-o copie bună, dar relativ greu de găsit întrucât (presupun eu) a fost editat într-un tiraj foarte mic. Extra: zero. Tehnic: excelent.

ALL IS LOST (2013, USA, r: J.C. Chandor) – DVD

All I Lost.jpgÎn oceanul Pacific, la 1700 de mile marine de cel mai apropiat petec de pământ, adormit legănat de valuri la bordul velierului său, Robert Redford este trezit brusc de apa care năvăleşte în carlingă printr-o spărtură creată de impactul neaşteptat cu un container de adidaşi chinezeşti căzut, probabil accidental, de pe un trailer. Toate instrumentele de navigaţie şi cele electronice devin inutilizabile, inclusiv radioul, aşa că bătrânul se trezeşte singur... cu marea (uitaţi-l însă pe Ernest Hemingway căci o asociere cu acest film nu îi face vreun serviciu). Peticeşte de bine de rău breşa, din fericire aflată deasupra nivelului apei, şi continuă să navigheze dar ghinionul face ca una din desele şi intensele furtuni specifice emisferei sudice să îngroape ambarcaţiunea pe fundul oceanului. Redford reuşeşte să salveze o cantitate limitată de provizii pe pluta gonflabilă de salvare şi, în lipsă de opţiuni, se lasă dus de curenţi cu ideea că se va intersecta cu o rută navigabilă comercială principală în care va fi recuperat de echipajul vreunei nave de transport de marfă. Pe parcursul zilelor ce trec, speranţele încep însă să i se năruie iar determinarea să se transforme în disperare întrucât, în repetate randuri, se dovedeşte prea mic şi insignifiant pentru a atrage atenţia coloşilor plutitori... aceasta este povestea. Nimic mai mult. Iar pentru a o urmări nu aveţi nevoie de subtitluri căci, cu excepţia unui foarte scurt preambul neinteligibil (nu înţelegi de ce şi pentru ce personajului îi "pare rău"), în "All Is Lost" nu se pronunţă decât două cuvinte, "God!" şi "Fuck!". În primul său rol major după ‘angajatele’ dar mediocrele (într-o exprimare elegantă) realizări proprii, "Lions for Lambs" şi "The Company You Keep", Redford îşi face ca actor pe deplin datoria însă nu asta e problema... după surpriza extraordinar de plăcută oferită de debutul său "Margin Call" (2011), unul dintre cele mai interesante filme despre declanşarea crizei economice făcute în Statele Unite, publicitarul J. C. Chandor ne pune ca cineast în faţa unei grave dileme: să îl desfiinţăm sau să îi mai acordăm un wild-card. Grav este că "All Is Lost", încadrabil în ceea ce criticii saxoni numesc ‘Survival Movie’ nu e un film prost (bine filmat, admirabil interpretat, inspirat susţinut de muzica lui Alex Ebert) dar este INUTIL! Nu transmite nimic aspiraţional sau măcar cu ceva şanse la o minimă perenitate în memoria spectatorului, e ca un reality-show despre care ştii de la început că este un fals, care te lasă cu gura căscată (a frustrare) prin lipsa oricărui final. Sigur că un film nu trebuie privit întotdeauna ca o construcţie sau o demonstraţie care se creionează etapizat însă în momentul în care scrii un scenariu a cărui dominantă este liniaritatea te aştepţi totuşi ca undeva, cândva, să îţi transmită ceva de tip... "What’s next?". Aici nu e cazul, căci, chiar şi când e furtună, "All Is Lost" rămâne plat, apatic şi, după o vreme, de-a dreptul plicticos, lipsit de spectaculozitate, suspans sau emoţie (serios, avem aici altele de ales dintr-o marjă ce pleacă de la "Cast Away" a lui Robert Zemeckis la mai recentele "Life of Pi" semnat de Ang Lee sau "Gravity" a lui Alfonso Cuaron). Snobimea critică s-a grăbit să se poziţioneze în extrema cealaltă... film meditativ, profund, ‘economicos emoţional’, natura fizică şi nu metafizică a luptei omului cu mediul, bla, bla, bla... dar singura afirmaţie (ca circumstanţă atenuantă pentru Chandor) pe care mi-o însuşesc este aceea că "All Is Lost" este un film la a cărui subiect este mai bine să te gândeşti decât să vezi pelicula în sine. Recomandarea mea pentru acest tip de filme (totuşi, măcar eu trebuie să am un final) este să vedeţi "The Deep" a islandezului Baltasar Kormakur (vezi Video Vault-ul din 15 februarie 2014). Sau puteţi aştepta noul film a lui J.C. Chandor, "A Most Violent Year", cu Oscar Isaac, Albert Brooks, Jessica Chastain şi Daniel Oyelowo. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

I AM OMEGA (2007, USA, r: Griff Furst) – DVD

I Am omega.jpgProdus de The Asylum, experţii în mockbustere DTV de tip "Transmorphers" (după "Transformers"), "Snakes on a Train" ("Snakes on a Plane"), "The Da Vinci Treasures" ("The Da Vinci Code"), "Atlantic Rim" ("Pacific Rim"), "Age of Tomorrow" ("Edge of Tomorrow"), regizat de Furst, un expert în asemenea producţii (favoritul meu personal din filmografia sa ‘monumentală’ se numeşte... "Ragin Cajun Redneck Gators"), "I Am Omega", care nu reprezintă o excepţie de la politica de parazitare a majorilor dusă de companie, îşi extrage titlul din combinarea lui "The Omega Man" (filmul din ’71 a lui Boris Sagal cu Charlton Heston) şi "I Am Legend" din 2007 cu Will Smith (r: Francis Lawrence), ambele adaptări după populara nuvelă a scriitorului de SF Richard Matheson (apărută în ’54) şi ecranizată pentru întâia oară în 1964 cu Vincent Price ca protagonist de către italianul Ubaldo Ragona (ajutat de Sidney Salkow) sub numele de "The Last Man on Earth". Dacă în povestea tipărită şi în filmul cu Price, ultimul supravieţuitor a speciei umane se lupta într-o lume post-apocaliptică după epidemia generalizată cu infectaţii deveniţi vampiri, iar apoi, în anii ’70, Heston combătea mutanţi albinoşi reuniţi într-un cult ce îşi propunea să distrugă orice tehnologie, pentru ca, în noul remake post-2000, superstarul Will ‘The Prince of Bel Air’ Smith să se războiască nu doar cu monştri umani, mutanţi afectaţi de virus, ci şi cu alte vieţuitoare (inclusiv potăi CGI), nerămase nici ele imune... în "I Am Omega", Renchard (Marc Dacascos, odată o figură iconică în underground-ul cinefil datorită filmelor lui Christophe Gans "Crying Freeman" şi "Le pacte des loups"), nu mai e om de ştiinţă ce caută vreun leac ci un fost militar care nu mai e chiar singur pe lume, care descoperă că puţinii supravieţuitori sunt mai periculoşi decât... zombie cu care are de-a face zi şi noapte. Minusurile (parţial amuzante): Renchard se adăposteşte de ani de zile de infectaţi într-o casă plină de geamuri şi nebaricadată, internetul funcţionează în mod miraculos (ca şi curentul electric, apa, etc.)... e Apple, ce naiba?, a doua jumătate a filmului e mai puţin cu zombie şi mai mult ‘umană’ iar finalul de serie B este, inevitabil, siropos ("Să facem o plimbare", îi spune ea lui în lumina apusului). Plusuri surprinzătoare ca şi contrapunctare (mai ales în prima parte): halucinaţiile generate de solitudine, întâlnirea (culmea!) aproape emoţionantă cu iepurele, zombie sunt credibili ca make-up şi comportament (mai agili dar pot fi ucişi mai usor, cu o structură osoasă niţel reptiliană ce aduce aminte de Euro-Horror-urile anilor ’70). Ce aflăm nou despre zombie în versiunea "I Am Omega": au o sensibilitate la limita intoleranţei la sare... explicaţia salvării lui Renchard (nu o imunitate genetică) rezidă în apa sărată a oceanului care l-a surprins la epidemie în conductele de canalizare a oraşului. În ansamblu, sigur că lipsa banilor este evidentă însă, pe de altă parte, poate fi considerat unul dintre cele mai bune filme din portofoliul Asylum întrucât este foarte curat, onest şi profesional realizat ţinând cont de parametri iar Dacascos joacă peste aşteptări de bine atâta vreme cât are mai multe scene în care înghite pastile decât cele în care îşi poate valorifica aptitudinile de expert în arte marţiale. Credeţi-mă, în acest caz nu sunt ironic, iar dacă am face abstracţie de diferenţa de anvergură bugetară ("I Am Legend" a costat aproape 200 de milioane de dolari iar "Omega" mai puţin de zece!), Will Smith & Co. poate să îşi lase fruntea şi urechile clăpăuge în pământ de ruşine revăzând produsele finale în paralel. Nu este obligatoriu să vă bateţi capul cu acest film dar trebuie să ţineti cont că nu trebuie desconsiderat datorită unor simple prejudecăţi. Extra: zero. Tehnic: bun.

IOAN BIG
01 Noiembrie 2014


OUT OF FURNACE (2013, UK/USA, r: Scott Cooper) – Blu-Ray

Out of Furnace.jpgRealitate. La începutul lui 2008, spre stupefacţia familiei Clinton (cu Hillary intrată oficial în competiţia prezidenţială), senatorul Edward ‘Ted’ Kennedy, deja grav bolnav, îşi declară public susţinerea pentru Barack Obama (pentru a plasa temporal naraţiunea, un fragment din aceasta poate fi văzută în film pe ecranul televizorului dintr-unul din barurile locale). Drama "Out of Furnace" se consumă sub semnul crizelor, a celei politice, a celei economice şi financiare (anii 2007-2008 sunt consideraţi de mulţi analişti economici drept cei mai dificili după "marea criză economică" ("The Great Depression") din anii ’30 datorată supraproducţiei) şi a celei armate, a luptei împotriva terorismului şi a intervenţiilor marilor puteri (mai mult sau mai puţin justificate) în războaie în care, la ani buni după Vietnam, trupeţii occidentali au ajuns să moară pe fronturi ‘exotice’. În acest context lipsit de optimism, mica comunitate din Braddock (ce avea să piardă până în 2010 două treimi din populaţie datorită exodului şomerilor), locul considerat "The Birth Place of Steel" în Statele Unite în care majoritatea cetăţenilor erau angajaţi la oţelărie, încearcă să supravieţuiască cu stoicism. Ficţiunea. "Out of Furnace" spune povestea fraţilor Blaze: cel mare, Russell (Christian Bale – "American Psycho", "American Hustle"), un om aşezat şi împăcat cu sine, mulţumit de slujba sa, cu aspiraţii casnice alături de educatoarea Lena (Zoe Saldana – "Avatar", "Star Trek"), care, cu un tată în vârstă şi grav bolnav, îşi asumă fără emfază responsabilitatea de vector de echilibru în familie, şi juniorul Rodney (Casey Affleck – "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford", "Gone Baby Gone"), încă neieşit mental din adolescenţă, încorporat în armată, ce în permisii îşi consumă în Braddock timpul şi banii la pariuri. Într-o lume mică şi izolată, nimic cu adevărat dramatic nu se întâmplă în viaţa lor până când, datorită unei greşeli generate până la urmă de un gest de pură politeţe (Russell bea o gură de whisky oferită de şmenarul local John Petty (Willem Dafoe – "Platoon", "Anichrist") căruia îi returnase o parte din datoria făcută de fratele său), Bale provoacă un grav accident rutier şi este condamnat la închisoare. Între timp, tatăl său moare, Rodney este mobilizat pentru a patra oară în Irak iar iubita îl părăseşte pentru şeriful Barnes (Forest Whitaker – "The Last King of Scotland", "Bird"). Odată pus în libertate, constată că micul său univers s-a schimbat radical, mai ales datorită fratelui său care este incapabil de a se adapta la o ‘normală’ viaţă civilă, preferând o existenţă dubioasă în mediul luptelor ilegale... care nu se va sfârşi cu bine din momentul intrării în scenă a sociopatului traficant de droguri din New Jersey, Harlan DeGroat (Woody Harrelson - "Rampart", "The People vs. Larry Flynt"), probabil, cel mai memorabil rol de bad-guy pe care Harrelson îl are de la "Natural Born Killers" a lui Oliver Stone încoace. Pe acest fond de criză personală, Russell devine ‘out of furnace’ şi, sprijinit de unchiul său (Sam Shepard – "Mud", "The Right Stuff"), declanşează propria vendetă... dar să nu mergem prea departe cu istorisirea. Tânărul cineast Scott Cooper ne-a dovedit deja cu remarcabilul său debut, "Crazy Heart" (2009), că îşi scrie scenariile pe muzică iar în acest caz Pennsylvania a fost foarte ofertantă ca sursă de inspiraţie, de la Bruce Springsteen la Soundgarden şi Pearl Jam ("Release" a acestora din urmă începe şi închide sonor pelicula), aşa că nu surprinde faptul că a optat să dea OS-ul pe mâna obscurului Dickon Hinchliffe (dar cu experienţă în filmele cu acţiune plasată în comunităţi izolate sau tradiţionaliste, precum "Winter’s Bone", "Passion Play" sau chiar "Texas Killing Fields") iar camera de filmat în sarcina japonezului Masanobu Takayanagi (rulat în drame cu protagonişti ieşiţi din comun ca "Silver Linings Playbook", "Warrior" sau "The Grey") şi rezultatul combinaţiei sunet-imagine funcţionează impecabil în definirea atmosferei locului. Am totuşi o observaţie (care nu diminuează însă meritele filmului): Cooper a fost evident influenţat de una din capodoperele cinematografiei, "Vânătorul de cerbi" ("The Deer Hunter", 1978) a lui Michael Cimino, căci similitudinile sunt prea multe pentru a fi etichetate drept simple coincidenţe... comunitatea proletară (tot oţelărie), adolescentul devenit adult fără voia sa ca veteran de război tarat, incapabil de a se adapta, ce intră în jocul luptelor sinucigaşe (ruleta rusească a lui Christopher Walken), adultul cu capul pe umeri ce îşi continuă existenţa dar... nu mai este capabil să omoare cerbul (aproape copy/paste cu scena lui Robert De Niro, doar că aici nu se desfăşoară la altitudine), schimbările dramatice de context şi consecinţele acestora (inclusiv migraţiile sentimentale din timpul absenţei celor doi), ş.a.m.d. "Out of Furnace" este un film despre un micro-univers în care visul american a murit atât de demult că nimeni nu îşi mai poate aminti care era acesta. De văzut, indiferent de gusturi sau preferinţe. Paranteză de final: deşi povestea se consumă tot în Braddock, filmul nu are nicio legătură cu "Out of This Furnace", interesanta carte semi-autobiografică a lui Thomas Bell din 1941, axată pe destinul unei familii de emigranţi din Imperiul Austro-Ungar, urmărită pe parcursul a trei generaţii, de la sosirea în oraşul ‘oţelarilor’ în 1881 şi până în WWII. Extra: interviu cu regizorul (pigmentat cu testimoniale), "Inspiration" (declaraţii ale protagoniştilor despre cum au devenit actori), Making Of a scenelor de lupte, mini-documentar despre muzică. Tehnic: impecabil.

SMILLA’S SENSE OF SNOW (1997, Danemarca/Suedia/Germania, r: Bille August) – DVD

Sense of Snow.jpgThriller-ul care a făcut Nordic Noir-ul cunoscut în întreaga lume. Adaptat după best-seller-ul danezului Peter Hoeg, filmul o are ca personaj principal pe Smilla Jasperson (Julia Ormond), o groenlandeză strămutată încă din copilărie pe continent şi care este expertă în... cristalele de gheaţă. "The way you have a sense of God, I have a sense of Snow" îi spune ea la un moment dat credincioasei Elsa (Vanessa Redgrave – "Blow-Up", "Julia"), una din persoanele care o ajută reticent la descifrarea misterului. Căci dacă pentru noi zăpada este... zăpadă, în dialectul inuit groenlandez aceasta are zeci de cuvinte pentru a o defini în funcţie de starea de agregare, de consistenţă, de spaţiul şi timpul căderii acesteia... dar să nu divagăm. Singuratica, inabordabila şi introvertita Smilla, structural încă profund legată de rădăcinile sale din Groenlanda, se trezeşte involuntar implicată într-o conspiraţie de mari proporţii în momentul în care, frământată de îndoieli apropo de cauza morţii unui băieţel din vecini de care se ataşase datorită sorginţii sale inuite, solicită Procurorului General din Copenhaga o anchetă mai amplă. Aparent copilul se juca pe acoperişul blocului şi a căzut accidental în gol însă după urmele lăsate de picioruşele sale în zăpadă şi ştiind faptul că avea rău de înălţime, Smilla are convingerea că a fost urmărit şi forţat de cineva să se expună unui asemenea risc. Semnele de întrebare se multiplică pe măsură ce reprezentanţii autorităţilor (David Hayman – "Sid and Nancy", "Hope and Glory" şi Bob Peck – "Jurassic Park", "The Black Velvet Gown") o şantajează cu închisoarea pentru a o forţa să abandoneze şi când află de la medicul legist (Jim Broadbent – "Gangs of New York", "Moulin Rouge") că însuşi şeful Institutului de Medicină Arctică, profesorul Loyen (Tom Wilkinson – "The Best Exotic Marigold Hotel", "Michael Clayton") a efectuat o biopsie post-mortem a copilului. Nu are decât doi aliaţi, pe propriul său tată, un medic reputat (Robert Loggia – "Scarface", "Independence Day"), şi pe misteriosul vecin de scară (Gabriel Byrne – "The Usual Suspects", "Miller’s Crossing"), aparent proprietar de service auto dar mult prea sofisticat în comportament pentru a fi credibil, pe care Smilla îl surprinde în compania unui controversat om de ştiinţă (Richard Harris – "This Sporting Life", "Gladiator"), aflat în solda companiilor miniere ce operează în Groenlanda. Determinarea Smillei de a merge până la capăt complică foarte mult lucrurile iar totul se va sfârşi în inima gheţarilor nordici. De altfel, finalul, pe care nu vi-l dezvălui, a atras filmului cele mai multe critici (îndreptăţite în parte dar care nu îi afectează per total calitatea). Distribuţia multi-naţională, senzaţională, este completată cu Mario Adorf – "Die Blechtrommel", "Rossini", Peter Capaldi – "The Fifth Estate", serialul "Dr. Who", Jurgen Vogel – "Die Welle", "Der freie Wille", danezii Lars Brygmann (premiul Zulu pentru "Stealing Rembrandt" şi Robert pentru "White Night", ambele în regia lui Jannik Johansen) şi veteranul Erik Holmey ("Pistoleros", "A Viking Saga") al cărui prim rol de ‘anvergură’ a fost cel a unui ofiţer turanian în... "Conan the Barbarian" din 1982! Steaua incontestabilă rămâne însă Ormond ("My Week with Marilyn", "Che"), excepţională (aproape de perfecţiune, în opinia mea) într-un rol care trebuie să exprime simultan fragilitatea şi duritatea, rebela spontaneitate emoţională şi ‘îngheţatul’ spirit calculat. Determinarea Smillei de a răzbi într-un mediu generator preponderent de energii negative (explicaţia ei vis-a-vis de apetenţa pentru matematică şi numerele negative ca justificare implicită pentru armura socială pe care a ales să o poarte este memorabilă) este susţinută vizual hiper-eficace de Bille August (premiat în ’89 pentru "Pelle cuceritorul" cu Oscar, Glob de Aur şi Palme d’Or) şi de vechiul său colaborator, directorul de imagine Jorgen Persson, ce lucrase deja împreună cu cineastul la "Pelle", "The House of the Spirits" şi "Jerusalem" (inclusiv la cele două episoade din serialul "The Young Indiana Jones Chronicles" regizate de August). Iar dacă mai era nevoie de vreun argument suplimentar pentru a (re)vedea acest film, muzica este semnată de... Hans Zimmer şi Harry Gregson-Williams! Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

MIRRORMASK (2005, UK/USA, r: Dave McKean) – Blu-Ray

Mirror Mask.jpgDeşi nu foarte în vârstă, Neil Gaiman, recompensat cu premiile Nebula, Hugo şi Bram Stoker şi cu medaliile Carnegie şi Newbery, este deja una dintre legendele în viaţă a culturii Pop(ulare) saxone datorită unei imaginaţii (unii ar categorisi-o drept bolnavă) care sfidează în totalitate barierele prejudecăţilor umane, indiferent de natura acestora (religioase, morale, sociale, culturale), reuşind astfel să ofere cititorului prin diversele scrieri cioburi de oglindă în care apar imagini distorsionate până la macabru sau absurd a unei realităţi în care ne închistăm de bună voie, deseori şocante la nivel visceral prin originalitatea opticii sau a viziunii debarasate de norme sau convenţii ordinare. Gaiman are o activitate publicistică prodigioasă: de la scurte povestiri la romane pentru adulţi (spendidele "American Gods" şi "The Graveyard Book"), de la cărţi pentru copii ("Coraline", "Blueberry Girl") la piese de teatru ("Signal to Noise"), de la adaptări de concepte rock ("The Last Temptation" a lui Alice Cooper) la biografii ("Duran Duran: The First Four Years on the Fab Five"), de la scenarii de film ("Beowulf") la celebrele sale comics-uri şi cărţi ilustrate ("The Sandman", "Stardust"). Cat despre Dave McKean, ilustrator, cineast, muzician şi fotograf, nici acesta nu stă prost cu imaginaţia, creaţiile sale vizuale utilizând de obicei un mix de tehnici (colaj, artă digitală, sculptură, pictură, grafică) care definesc o personalitate inconfundabilă. McKean a ilustrat comics-uri de masă precum "Batman: Arkham Asylum" sau "Hellblazer" şi a lucrat o multime de coperţi de albume (Tori Amos, Dream Theater, Bill Brufford) şi de carte (autobiografia lui John Cale, "The Dark Tower IV" a lui Stephen King, albumul turneului "Voodoo Lounge" a Stones-ilor). McKean este un vechi partener creativ a lui Gaiman încă din 1986 (ilustrarea povestirii "Violent Cases") şi trecând prin BD-urile "Black Orchid" şi "The Sandman", a decis să renunţe (parţial) la lucrul pe comics-urile standard (ca structură) şi să se concentreze pe transformarea în imagini... tipărite a crudelor istorioare cu titluri stranii generate de mintea acestuia, precum "Signal to Noise", "The Wolves in the Walls", "The Tragical Comedy or Comical Tragedy of Mr. Punch", "The Day I Swapped My Dad for Two Goldfish". "Mirrormask" este una dintre acestea care, cu sprijinul companiei de producţie a familiei lui Jim Henson, a devenit... film. Am făcut acest lung preambul pentru a explica de ce această peliculă (concepută din start pentru home cinema şi nu pentru multiplexuri) este aproape ne-etichetabilă şi, totodată, în lipsa imaginii, extrem de greu de definit într-o cronică. Să o clasificăm totuşi, ca simplă referinţă, în spaţiul filmului de Artă Fantastică. Pe fundalul greu perceptibil a unor stranii desene alb/negru de pe perete, dialogul a două marionete, una albă şi una neagră, ce se relevă a fi şosete pe picioarele unei fete, ne introduce încă din generic în mintea Helenei (Stephanie Leonidas – serialul "Defiance"), o adolescentă crescută într-un mic circ itinerant în care toţi (purtând măşti sau costume ca să nu se vadă cât de puţini sunt) fac de toate, vând bilete, sunt acrobaţi, clovni sau jongleri, dau de mâncare la animale, etc. Deşi plin de culoare şi de dinamism, mediul este prea limitativ pentru o tânără care îşi doreşte să fie... în "viaţa adevărată". Iar, într-o seară, la observaţia mamei ei că nu ar fi capabilă să se adapteze în viaţa reală şi că acest tip de polemici o s-o omoare cu zile, rebela Helena îi replică cu o spontaneitate necontrolată tipic adolescentină că "Mi-aş dori să mori". La scurt timp, maică-sa (Gina McKee – "In the Loop", "Wonderland"), suferă o criză şi este internată în stare gravă la spital. Circul se opreşte riscând falimentul iar tatăl (Rob Brydon – serialul "The Trip") şi fiica se mută în apartamentul unei rude de-a lor dintr-un bloc sordid şi cenuşiu... Helena intră astfel brutal şi brusc în contact cu "viaţa adevărată". În noaptea în care mama trebuie operată, ajunge în vis în Dark Lands, o lume ciudată populată de cărţi magice, de sfincşi agresivi, grifoni pasionaţi de ghicitori, uriaşi plutitori şi maimuţe-păsări, a cărei conducere se împarte între Regina Neagră şi cea Albă, ultima aflată în stare cataleptică datorită dispariţiei unui talisman, Mirrormask, furat de Prinţesa Umbrelor, fata Reginei Negre. Helena îşi asumă tentativa de a descoperi masca, angajându-se într-un periplu (pe muzica jazzy a saxofonistului Iain Ballamy) pe parcursul căruia, prin ferestre ce apar aleatoriu, vede în lumea reală un alter-ego care se comportă complet diferit faţă de propriile porniri... "Mirrormask" este, la propriu, un film uluitor ce combină bizare dialoguri a la Eugen Ionescu generate ca efect a subconştientului Helenei (memorabile: schimbul de replici între Primul Ministru, un cetăţean şi puiul de găină confundat cu talismanul; ghicitoarea cu heringul; Malcolm şi restul de Bob-i) cu estetica artei naive ce se mixează vizual cu cea a suprarealismului, expresionismului şi cu cea a urâtului, într-o combinaţie aproape grotesc de originală... opţiunea celor doi realizatori de a sublinia necesitatea revalorizării noţiunilor de ‘dragoste’, ‘speranţă’ şi ‘familie’. "We often confuse what we wish for with what it is". Ca simplu exerciţiu care să vă apropie măcar niţel de atmosfera filmului, imaginaţi-vă că visata călătorie de auto-descoperire a Helenei (un soi de anti-Alice in Wonderland... un "Darth Vader" al acesteia) începe în parametrii "Labyrinth" (există destule similitudini cu Sarah interpretată de Jennifer Connelly din filmul lui Henson din 1986), continuă în spiritul lui "The Imaginarium of Doctor Parnassus" a lui Terry Gilliam, pentru a se sfârşi în tonul lui "Being John Malkovich" (a unei alte asocieri de realizatori neconvenţionali, Spike Jonze şi Charlie Kaufman). "Mirrormask" dă titlul unui film obscur care, cu certitudine, nu este pe toate gusturile ("Look. An Idiot", replica jongleurului Valentine), atât ca fond cât şi ca formă, însă, în ceea ce mă priveşte (am toate cărţile tandemului Gaiman-McKeane), un must-have ca experiment artistic. Presupun că nu trebuie să vă mai avertizez că nu este exact un film pentru copiii mici. Extra: comentariu audio a lui McKeane şi Gaiman, interviuri cu cei doi (separate), Q&A, cinci mini-documentare (casting, pre-producţie, F/X şi animaţii, etc). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
25 Octombrie 2014


TOKYO GODFATHERS (2003, Japonia, r: Satoshi Kon, Shogo Furuya) – "Limited Edition"/DVD

Tokyo Godfathers.jpgUnul dintre doar cele patru Anime-uri realizate de extraordinar de talentatul Satoshi Kon (alături de "Perfect Blue", "Millenium Actress" şi "Paprika") în scurta sa viaţă (născut în 1943, a decedat în 2010, la doar 46 de ani, în urma unui cancer la pancreas). Pentru a ajunge însă să lase moştenire câteva dintre cele mai frumoase, originale şi emoţionante animaţii din cinematografia niponă a secolului 21, Kon a învăţat cu cei mai buni, lucrând în Manga cu Katsuhiro Otomo (ca artist asistent la "Akira") şi Mamoru Oshii ("Seraphim") sau în Anime cu aceiaşi Otomo ("Roujin Z", "Memories") şi Oshii ("Patlabor 2") dar şi cu Akiyuky Shinbo ("Detatoko Princess") sau Masaaki Osumi ("Hashire Melos!"). Embrionul lui "Tokyo Godfathers" se regăseşte într-o scurtă Manga creată de Kon, "Joyful Bell", publicată alături de alte două cu permisiunea maestrului său în 1991, în completarea adaptării tipărite a filmului lui Otomo, "World Apartment Horror", dar, cu toate acestea... principala influenţă vine dintr-un Western, "3 Godfathers" (1948) a lui John Ford, în care un trio de nelegiuiţi conduşi de John Wayne îşi caută izbăvirea prin salvarea unui copil găsit în deşert. Să vedem despre ce este vorba... În ajunul Crăciunului, un trio de prieteni homelessi (Gin, un cinic vagabond alcoolic de vârsta a doua, Miyuki, o adolescentă precoce fugită de la părinţi şi Hana, un transsexual cu pedanterii de fostă "drag queen") primesc un cadou neaşteptat, un bebeluş abia născut, descoperit prin gunoaiele în care scociorau după ceva de mâncare. Căzut pradă unui fantasmagoric sentiment ‘maternal’, Hana îi convinge şi pe ceilalţi să ia fetiţa în grijă (pe care o botează Kiyoko, în traducere însemnând "copil neprihănit", dat fiind faptul că văzuse lumina zilei de Crăciun) şi să plece într-o aventură urbană în încercarea de a-i găsi părinţii pe baza unor indicii conţinute în bileţelul descoperit asupra ei. Pentru cineast, destinul este rezultatul unui şir continuu de coincidenţe (ce pentru unii spectatori pot părea la prima vedere absurde) şi, ca atare, utilizează ‘quest’-ul dezorientat şi haotic (în prima fază) a vagabonzilor ca bază de definire a unei metafore existenţiale cu multiple semnificaţii căci, aşa cum, întâmplător, cei trei "naşi" o găsesc pe micuţă, la fel de accidentală este întâlnirea cu patronul yakuza a clubului unde lucrase mama acesteia. Tot hazardul face ca tentativa de asasinat din club să se soldeze cu răpirea fetiţei şi cu împrietenirea dintre Miyuki şi soţia atentatorului hispanic. La fel, regăsirea cu Hana şi revenirea acesteia pentru a-i asigura un adăpost temporar micuţei la fostul loc de muncă (un soi de "La Cage aux Folles") sau descoperirea mamei ce este pe cale să se sinucidă aruncându-se de pe un pod... firele continuă să se înnoade datorită aleatoriului într-un parcurs ce se dovedeşte, nu întotdeauna într-un mod confortabil, unul de auto- şi de re-descoperire spirituală a fiecăruia dintre cei trei prieteni. Miracolul pe care Satoshi Kon reuşeşte să ni-l ofere prin această fabulă aproape supranaturală plină de culoare şi oarecum diferită ca principii de animaţie/ilustrare de Anime-urile contemporane nipone (insistarea pe detaliile vizuale a portretizării personajelor în detrimentul cadrelor de fundal pe care acestea evoluează) este un film deopotrivă emoţionant şi dur, cald şi intransigent, înţelept şi amuzant, fantastic şi realist, ce se încheie inspirat cu "Odă bucuriei" a lui Beethoven (în versiune japoneză). "Tokyo Godfathers" şi-a justificat cu prisosinţă premiile obţinute la Sitges, Neuchatel şi la Tokyo Anime Award, pentru că reprezintă o realizare splendidă, care nu va îmbătrâni niciodată şi care merită cu certitudine de conservat în colecţie şi de revăzut, indiferent de vârstă, stare de spirit sau context. Extra: DVD bonus (două Making Of-uri, interviu cu compozitorul Keiichi Suzuki, studiu asupra evoluţiei animaţiei), set de 10 cărţi poştale cu fotografii din Tokyio (surse de inspiraţie reale pentru storyboard), storyboard-ul în original printat într-o carte de 650 de pagini. Tehnic: excelent.

INKHEART (2008, Germania/UK/USA, r: Iain Softley) – Blu-Ray

Ink Heart.jpgAdaptare după primul volum din trilogia ("Inkheart", "Inkspell" şi "Inkdeath") a celei care a fost supranumită "J.K. Rowling" a Germaniei, Cornelia Funke (care este şi producătoare a filmului), autoare de cărţi de aventuri şi Fantasy ce s-au vândut în peste 20 de milioane de exemplare în toată lumea. Povestea (căci este o poveste în sensul propriu, o poveste a poveştilor) are ca personaje principale pe Mo (Brendan Fraser – "The Mummy", "Pawn Shop Chronicles"), specialist în conservarea cărţilor vechi, şi pe fiica sa Meggie, ambii "Silvertongues", binecuvântaţi cu un dar foarte rar, cel de a da viaţă personajelor dintr-o carte în momentul în care o citesc cu voce tare. Ca adult, Mo îşi dă seama târziu de acest lucru, abia după ce îi citeşte fetei, încă mică, "Inheart", o carte care aduce în lumea pământeană pe Dustfinger (Paul Bettany – "Margin Call", "The Da Vinci Code"), jongleur cu focul, şi doi ‘negativi’, Capricorn (Andy Serkis – "LOTR", "Dawn of the Planet of the Apes") şi Basta (Jamie Foreman – "Layer Cake", "Ironclad") dar îi răpeşte soţia, pe Resa (Sienna Guillory – "Eragon", "Love Actually"). Căci acest har vine şi cu o responsabilitate: la fiecare lectură, cineva sau ceva din lumea poveştilor se materializează pe Pământ dar, la schimb, cineva dintre oameni este dus dincolo. De zece ani, Mo bântuie prin toate anticariatele din Europa pentru a mai găsi un exemplar din carte, devenită extrem de rară, prin deschiderea căreia speră să îşi poata rechema partenera de viaţă şi, totodată, mama fetei (care ştie doar că aceasta i-a părăsit fără explicaţii). Această ‘vânătoare’ este îngreunată de faptul că trupa de inspiraţie nazistă a lui Capricorn (uniforme, drapaje în culorile naţional-socialiste, arderea cărţilor pe rug) este pe urmele lor tocmai pentru a o contracara întrucât a început să se simtă bine la noi şi vrea să posede controlul exclusiv asupra transferurilor între universuri. Îl răpesc pe Mo (pentru a-l înlocui pe "Silvertongue"-ul bâlbâit din dotare care nu performează cum trebuie) dar şi pe mătuşa acestuia, ursuza Elinor (Helen Mirren – "The Debt", "The Queen"), precum şi pe însuşi autorul cărţii (Jim Broadbent – "Cloud Atlas", "Moulin Rouge"), pe care îi aduc succesiv în castelul din Alpii italieni construit conform ilustraţiilor din "Inkheart". Problema este aceea că, din dorinţa de a reveni în poveste la prietena sa (Jennifer Connelly – "Noah", "A Beautiful Mind"), Dustfinger ascunde faptul că Resa a fost deja readusă accidental înapoi dar nu mai poate vorbi (datorită unei bâlbe... în lectură) şi îl pune permanent pe Mo pe piste greşite. Meggie este cea care va salva situaţia... dar nu despre asta voiam să scriu în mod special ci despre faptul că într-o societate în care, indiferent de vârstă, se citeşte din ce în ce mai puţin cuvânt tipărit, era oarecum de aşteptat ca filmul, altfel un Fantasy extrem de agreabil, să fie un eşec pentru că atât copii cât şi adulţii spectatori trebuie să fie familiarizaţi cu literatura, de la Minotarul lui Tezeu şi câinele din Baskerville a lui Conan Doyle la crocodilul din "Peter Pan" şi pluta lui Huckleberry Finn (aflaţi în prizonieratul/colecţia castelului) sau la referinţele din spusele lui Mirren sau Broadbent la Thomas Hardy sau Geoffrey Chaucer... trebuie să ai minime cunoştinţe de cultură generală şi de iubire de carte ca să savurezi detaliile. Iar replica mea favorită este cea când Elinor îl descrie pe Capricorn: "a barbaric piece of pulp fiction". Să vă mai spun de tăiatul părului lui Rapunzel sau de aruncatul lui Ali Baba hrană la crocodil?... Excelent filmat de Iain Softley ("Backbeat", "The Wings of the Dove") şi susţinut muzical de compoziţiile spaniolului Javier Navarrete ("Pan’s Labyrinth", "Byzantium"), în ciuda unor probleme de ritm sau de excesivă punere în valoare a starurilor din distribuţie, "Inkheart" este, în opinia mea, un film îngrozitor de sub-evaluat din categoria ‘uşoară’ din ultimii ani şi care, poate, cândva, va fi reconsiderat. Eu consider că merită din plin acest lucru. Extra: scene adiţionale, discuţie despre carte cu autoarea (Cornelia Funke) şi cu tânăra actriţă Eliza Bennett/Meggie, Making Of, mini-documentar despre redactarea scenariului. Tehnic: impecabil.

HORRORS OF WAR (2006, USA, r: Peter John Ross, John Whitney) – DVD

Horrors of War.jpgUn demers ambiţios a celor doi debutanţi în lung-metraj întrucât îşi propune ca într-un film de serie B să integreze în acelaşi context (WWII) trei tipuri de simboluri negative la modă în cinematografia Horror post-2000: nazişti, vârcolaci şi zombie. Un soi de "Dirty Dozen" trimis în spatele frontului să afle provenienţa noilor soldaţi a lui Hitler, nişte "loup garou" super-rapizi (dar cu prezenţă episodică), pentru a da (la nivel de masă, de-abia însă după minutul 50) de zombie-nazişti super-puternici... practic, avem trei segmente care aduc fiecare aminte de altceva (în ceea ce priveşte tratamentul cinematografic şi influenţele): a.) primul contact izolat cu mutantul-monstru nazist în faţa căruia soldaţii întâi zbiară după ajutor până să se decidă să tragă (evident, în buna tradiţie arhicunoscută, acesta moare doar împuşcat în cap), pentru ca, apoi, să facă raport către OSS, precursorul CIA; b.) raidul sinucigaş din spatele liniilor inamice pentru descoperirea sursei (cu influenţe clare din "Dog Soldiers" a lui Neil Marshall din 2002, mai ales în ceea ce priveşte agilitatea şi invulnerabilitatea licantropilor) şi c.) asaltul condus de cei doi veterani a experienţelor cu diversele creaturi supranaturale a lui Hitler asupra laboratorului condus de psihopatul pitic doctor Schaltur (pentru modul în care acesta se finalizează va trebui să vedeţi filmul). "Horrors of War" este tratat cu o surprinzătoare tuşă de comedie neagră (nu întotdeauna inspirat utilizată), neaşteptat de curat realizat şi impresionant din punct de vedere a recuzitei în ceea ce priveşte cadrele de razboi... cu inerentele excepţii (aruncatul grenadelor, violatul franţuzoaicelor, zombie care mai continuă să mişte, machiajul ce, deseori, este inferior unor cosplayeri începători), dar, din nefericire, sunt foarte rare cazurile când împletirea a două genuri, Horror-ul pur şi cinematografia de război, să creeze bastarzi reuşiţi (e ca şi cum Romero sau Fulci s-ar apuca să facă un film despre Sgt. Rock din "Justice League" sau să îl expună pe Captain America din "Avengers" unei invazii zombie în 1944 pentru a face WWII mai consumabil de către publicul tânăr). Nu e cazul nici a lui "Horrors of War" care, în pofida creativităţii şi ingeniozităţii rezonabile, nu reuşeşte să îşi depăşească condiţia de "wannabee" deşi unii dintre fanii înrăiţi a Horror-ului nu au ezitat să găsească referiri la... "Saving Private Ryan" a lui Spielberg. Ca atare, nu este de evitat dar nici ‘to kill for’. Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun (apărut doar în USA).

OSLO, 31. AUGUST (2011, Norvegia, r: Joachim Trier) – DVD

Oslo August.jpgImportant: deşi este realizat tot după cartea scriitorului colaboraţionist francez Pierre Drieu La Rochelle, filmul nu este un remake a clasicului alb/negru "Le feu follet", realizat în 1963 de Louis Malle, propunând o cu totul altă abordare. 24 de ore din viaţa lui Anders, dependent de droguri şi de alcool, care, cu două săptămâni înainte de terminarea tratamentului ce a durat ani buni într-un centru de reabilitare, primeşte o ‘permisie’ pentru a ajunge în Oslo, oraşul său natal, la un interviu pentru o slujbă. De altfel, filmul debutează cu o serie de testimoniale personale susţinute din off de către vocile a diverşi tineri, care încep întotdeauna cu ‘ce îmi amintesc’ sau ‘ce nu îmi amintesc’ legat de capitala Norvegiei, asociate vizual cu diverse imagini documentare (inclusiv demolarea clădirii Philips). După o tinereţe consumată ca o petrecere continuă, cu excesele aferente şi care a avut drept efect înstrăinarea de cei apropiaţi, după o perioadă de recluziune, la 34 de ani, Anders, deşi dezbărat de vechile-i obiceiuri, nu îşi mai găseşte nici locul în mediul urban odată familiar şi nici scopul vieţii. Ca atare, ziua de 31 începe cu o tentativă eşuată de sinucidere în lacul din preajma sanatoriului. Acelaşi instinct de auto-conservare îl mână apoi spre oraş în încercarea de a găsi răspunsuri la frământări şi la frustrările care îl macină angoasant. Mai ales că, în trecut, beneficiase de tot suportul celor din jur, în special a familiei ajunsă aproape falimentară din cauza datoriilor sale (el însuşi recunoaşte că "este un ratat răzgâiat"), deci nu ar fi avut de ce să se plângă. La Oslo, Anders (Anders Danielsen Lie – "Reprise", "Hidden") îşi vizitează prietenii, acum familişti, apoi posibilul angajator, încearcă să dea de fosta iubită şi să îşi vadă sora şi constată că... în mare parte, acest sprijin se manifestă şi acum dar într-o formă mult mai rezervată datorită reticenţelor raţionale a celorlalţi apropo de o eventuală recidivă dar şi a spaimei lăuntrice de a nu mai fi răniţi de o figură din trecut a cărui prezent şi viitor poate să continue să le afecteze destinele într-un mod necuantificabil. Teama că, în aceste condiţii, nu mai este capabil să plece de la zero, accentuată mai ales de sentimentul lipsei de şanse (interviul, evitarea de către propria soră) şi de percepţia asupra lumii din jur (vede fericire şi plăcerea de a trăi peste tot dar se consideră incapabil de a îşi construi un "bucket list" propriu, mai ales şi după experienţa, încercată şi asta, de a reveni în mediul de cheflii), îl duce fatalist spre închiderea cercului început în zori: se sinucide cu o supradoză conform convingerii că, oricum, acest gest nu va fi pentru nimeni o surpriză ci, mai degrabă, o uşurare. Anders descoperise că ‘nu-şi mai aminteşte’ Oslo. Nu am ezitat să relev şi finalul pentru că valoarea filmului, câştigător a Trofeului Transilvania pentru cel mai bun film la TIFF în 2012, dar şi a multor alte premii la festivaluri internaţionale prestigioase (printre care şi Amanda pentru regie), nu rezidă în vreo surpriză spectaculoasă sau în vreun twist inedit ci în construcţia migăloasă şi emoţionantă a unui personaj distanţat în coconul său de o societate care, deşi face eforturi de a găsi soluţii, se teme de el la fel de mult cum se teme şi el de ea. "Oslo, 31. August" este nespectaculos, fiind realizat detaşat, aproape documentaristic în maniera minimalistă tipică Noului Val scandinav din care Joachim Trier ("Reprise") face parte, departe de anvergura efervescentă a unui "Trainspotting" (1996, Danny Boyle) sau cea sumbră a unui "Requiem for a Dream" (2000, Darren Aronofsky), iar Anders se relevă ca opus a lui Renton (Ewan McGregor) din "Trainspotting" care, în final, nu optează pentru "Choose Life". Trier pune lupa pe ideea de viaţă, nu numai a unui individ narcoman ci şi a celorlalţi, într-un mod cutremurător şi cu o naturaleţe creatoare de disconfort spectatorului. Un excelent film de festival care merită văzut însă în nici un caz de achiziţionat pentru colecţia proprie. Extra: concepte alternative de design a producţiei, trailer. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
18 Octombrie 2014


SNOWPIERCER (2013, Coreea de Sud/Cehia/USA/Franţa, r: Joon-ho Bong) – "Coffret Edition Ultime"/Blu-Ray

Snowpiercer.jpgAvertisment amical: acest text este mai lung decât cele cu care v-am obişnuit întrucât consider că "Snowpiercer" este unul dintre cele mai importante filme a cinematografiei mondiale post-2000, rămas din raţiuni necunoscute (mie) într-un cvasi-anonimat complet nemeritat, şi, drept consecinţă, mă simt dator să intervin cu unele detalii ce au pe alocuri caracter secundar dar pe care le consider relevante pentru concretizarea acestui produs formidabil de complex atât în conţinut cât şi în formă. "Le Transperceneige" este un comics SF post-apocaliptic imaginat de tandemul sudat la legendara (deja) revistă lunară belgiană de benzi desenate "A Suivre", versatilul povestitor Jacques Lob ("Superdupont", "Metal hurlant", "Blanche Epiphanie") şi Jean-Marc Rochette ("Edmond le cochon", "Louis et Dico"), care a desenat în alb/negru, publicat în perioada 1982-1983. Deşi pentru lectorul/spectatorul din exterior poate apărea ca inedită (în ceea ce priveşte tema principală), în Franţa nici măcar nu este o revelaţie la nivel conceptual căci, de la finele anilor ’80, Georges-Jean Arnaud a început să publice seria "La Compagnie des glaces", considerată cea mai longevivă operă literară de SF având acelaşi autor (98 de istorisiri tipărite până în 2005!, pentru care au existat destule tentative de a fi adaptate ca BD) şi... aceeaşi temă inspirată de "1984" a lui George Orwell: planeta este acoperită de gheaţă iar companiile feroviare sunt singurele care pot garanta supravieţuirea rămăşiţelor omenirii. Revenind însă la... origini, Lob avea în cap ideea încă din 1977 dar moartea partenerului său ilustrator, Alexis (datorită unui anevrism cerebral), a ‘îngheţat’-o până la întâlnirea cu Rochette. Într-o altă parte a planetei, în 2004, un client fervent a magazinelor de BD-uri, coreeanul Bong Joon-ho, ce tocmai terminase "Memories of Murder" şi intrase în pre-producţie cu "The Host", se îndrăgosteşte de "Transperceneige" ba, mai mult, îl convinge pe Park Chan-wook (deja un cineast aclamat internaţional pentru "Sympathy for Mr. Vengeance" şi "Oldboy") să fie producător şi, mai mult, să îl ajute la primul draft de scenariu (prima versiune conţinea majoritar dialoguri în coreeană). Ulterior, după succesul cu "Before the Devil Knows You’re Dead" (2007, ultimul film regizat de Sidney Lumet), Kelly Masterton este cooptat pentru a schimba ponderea în ecuaţie şi, probabil, că tot lui i se datoreză şi inspiraţia de a numi personajul interpretat de John Hurt... Gilliam (ca referinţă posibilă la Terry Gilliam, autorul lui "Brazil"). Practic, filmul a avut nevoie de şapte ani pentru finalizare şi a devenit cea mai scumpă producţie din istoria Coreei de Sud. Dificultăţile au fost legate de sintetizarea în două ore a câteva mii de pagini legate de trenul perpetuum mobile cu 1001 de vagoane care prin mişcarea continuă asigură condiţiile de supravieţuire a restului umanităţii, condamnată să traiască pe vecie în acest spaţiu etern închis datorită unui experiment eşuat de geo-inginerie de combatere a încălzirii globale desfăşurat în... 2014 şi care a avut drept efect instalarea unei noi ere glaciare. Oamenii populează vagoanele într-o ordine socială dictată de un criteriu foarte simplu (cât de mult a putut plăti fiecare pentru a fi acceptat la bord), promiscuitatea şi raţionalizarea devenind din ce mai apăsătoare şi mai pregnante pentru ‘sărăntocii’ ce trăiesc în devălmăşie în ultimile vagoane. Wilford, inventatorul motorului şi responsabilul de funcţionarea trenului ocupă primul vagon de la locomotivă iar importanţa şi imaginea sa sunt cultivate aproape mistic de către forţele poliţienesti şi cele propagandistice menite a menţine ordinea şi diciplina, iar secţiunea de mijloc, ce separă bogaţii de săraci, este rezervată producerii (în cea mai mare parte prin reciclare) a resurselor necesare existenţei (apă şi hrană). La 18 ani după punerea trenului în mişcare şi dispariţia oricărei alte urme de viaţă pe Terra (cifra nu e întâmplătoare făcând trimitere directă la prima generaţie... născută în tren), din spatele acestuia începe o revoltă condusă de Curtis Everett (Chris Evans – "Captain America", "The Iceman"), mai tânărul Edgar (Jamie Bell – "Billy Elliott", "The Adventures of Tintin") şi respectatul patriarh Gilliam (John Hurt – "Tinker Taylor Soldier Spy", "The Elephant Man") prin care colonia primitivă care trăieşte amorf (dar fără să fie forţată să producă nimic util) îşi propune simplist şi idealist o viaţă mai bună prin obţinerea controlului asupra resurselor. Asta nu înseamnă că... clasa de jos nu este lipsită de determinare sau ingeniozitate (în găsirea soluţiilor artizanale de luptă, a fabricării de droguri sintetice sau de înlocuire a fotografiilor cu sketch-uri grafice realizate de cei mai talentaţi din grup). Treptat, pe măsură ce vulgul avansează prin violenţă iar revelaţiile se acumulează pas cu pas din ce în ce mai copleşitor, întrebările existenţiale fac uitate scopul primar, atât în ceea ce-i priveşte pe ‘revoluţionari’ cât şi pe spectatori, dar devin ‘motorul’ de a înainta şi mai mult. A dezvălui mai multe detalii despre plot ar fi realmente un deserviciu adus oricui îşi propune să vadă "Snowpiercer" căci multitudinea de ‘De ce?’-uri la care fiecare îşi găseşte propriile răspunsuri va necesita cu certitudine mai multe vizionări... trenul ca arcă în contextul cataclismului, societatea/microcomunitatea supravieţuitoare condamnată datorită legilor entropiei, implicaţiile religioase, restructurările sociale, morale, economice şi politice impuse de noile condiţii şi modul lor de gestiune, ş.a.m.d. Distribuţia este una la rândul ei remarcabil de eclectică, în celelalte roluri principale apărând Tilda Swinton ("Michael Clayton", "The Zero Theorem", Ed Harris ("The Truman Show", "Pollock"), Octavia Spencer ("The Help", "Fruitvale Station"), românul Vlad Ivanov ("Poziţia copilului", "Poliţist, adjectiv"), Ewen Bremner ("Trainspotting", "Black Hawk Down"), Song Kang-Ho şi Go Ah-sung (ambii protagoniştii lui "The Host", succesul lui Bong din 2006). Câteva amănunte adiacente legate de adaptarea unui BD desenat în alb si negru. Cineastul coreean face inclusiv din cromatică un instrument de susţinere a avansării în tren, de la cenuşiul anost şi maroniul decrepit iniţiale, trecând prin tehnicile de tip Anime (sângeroasa bătălie de la jumătatea garniturii), la culorile foarte puternice (galben, albastru, roşu) ce contribuie la definirea personalităţii fiecărei secţiuni din traversare... dublat de o mulţime de alte simboluri, nu totdeauna perceptibile la prima vizionare (ex. ‘quest’-ul culinar – gelatina (ca produs sintetic destinat maselor)/sushi (carne crudă dar naturală)/muşchi de vită (carne autentică gătită sofisticat), muzica lui Marco Beltrami sau F/X-urile lui Eric Durst ce fac din munţii Tirolulului austriac spectaculosul cadru alb şi imobil, contra-balans vizual pentru mişcarea trenului şi a pasagerilor acestora în interior). Închei cu o precizare legată de BRD: din nefericire, acesta a apărut până acum doar în Franţa şi Spania (ca atare, pentru replicile în coreeană, nu are subtitluri decât în aceste limbi); ediţiile cu subtitluri în engleză întârzie să apară, probabil datorită scandalului iscat de fraţii Weinstein, distribuitorii filmului în US, care au încercat să îl convingă pe coreean să îl re-decupeze pentru a fi mai... inteligibil pentru spectatorul de mall. E foarte bine că nu le-a ţinut figura. Detaliile de mai jos sunt legate de o ediţie de colecţie franceză (sigur, filmul poate fi achiziţionat şi separat de aceasta), cea mai completă de pe piaţă, cu excepţia uneia editate în Coreea doar în 666 de exemplare (eu sunt norocosul posesor a exemplarului nr. 125) dar care, în acest moment, nu mai este disponibilă şi, în plus, nu poate fi lecturată de player-ele europene. Extra: intro explicativ în stil Anime, interviuri cu Evans, Swinton, Hurt şi Spencer, documentar "Tranceperceneige, de la feuille blanche a l’ecran noir" (52’, r: Jesus Castro), galerie foto, cărticică cu crochiuri desenate de artistul ‘fotograf’ din tren, carte cu extrase din comics-ul original. Tehnic: impecabil (subtitluri doar în franceză).

MACHETE (2010, USA, r: Robert Rodriguez, Ethan Maniquis) – Blu-Ray

Machete.jpg"Machete" s-a născut din unul din falsele trailere care au împănat "Grindhouse" (2007), proiectul comun a lui Quentin Tarantino şi Robert Rodriguez, tribut adus filmelor de serie B combinând diverse genuri de Exploitation din anii ’70. Despre soarta celorlalte trailere, mai ales despre "Hobo with a Shot Gun", vom vorbi într-unul din Video Vault-urile viitoare. Datorită combinaţiei dintre talent (scenarist, compozitor, director de imagine, regizor, producător), ascendenţa mexicană şi pasiunea pentru acest gen de filme (a devenit fan a lui John Carpenter şi a lui Sergio Leone încă din şcoala generală), Robert Rodriguez ("Sin City", "Once Upon a Time in Mexico"), este la momentul actual cel mai îndrituit să omagieze (în stilul său ironic dar lipsit de răutate) violentele producţii de tip Mexploitation şi să satirizeze indirect, plecând de la clişeele genului, diversele faţete ale societăţii şi ‘visului’ american. Acestea sunt cele două paliere de percepere a filmului, unul elementar de pur entertainment gratuit, hiper-violent şi sexist, iar celălalt, mai sofisticat, în care cinefilul este preocupat să detecteze trimiterile parodice sau aluzive (la alte pelicule sau simboluri a culturii Pop din US) şi să se delecteze cu caricaturizarea tematică obţinută prin simplificare excesivă (la adresa politicii, autorităţii, rasismului, evoluţiei tehnologice, religiei, etc). Machete Cortez (Danny Trejo, fostul puşcăriaş ce a adunat în carieră aproape 300 de roluri în cinema şi televiziune!) este un Federale (FBI-ul mexican) brutal, mare expert în mânuirea oricărui obiect care... taie, urât fizic dar ‘magnet’ pentru femei, taciturn (rareori se exprimă în fraze, de obicei e mono-silabic sau se limitează la enunţuri succinte de tip "Machete don’t text" sau "Machete improvises"), care se auto-exilează la munca de jos în Texas după ce, trădat de propriul şef, îşi vede familia ucisă de un baron a drogurilor (Steven Seagal, la prima sa apariţie pe ecrane după sub-mediocrul "Half Past Dead" din 2002). Acceptă forţat, la comanda unui om de afaceri local (Jeff Fahey, prolific actor de serie B şi TV începând cu anii ’80, protagonist a unor filme precum "The Lawnmower Man" după Stephen King sau "Freefall" a lui John Irvin), să asasineze un senator texan (Robert De Niro, ce s-a distrat probabil într-o pauză de filmări la... "Little Fockers"), responsabil chipurile de expulzarea a sute de emigranţi ilegali peste graniţă, însă se trezeşte în mijlocul unui scenariu în care este doar un simplu instrument necesar unui plus de avânt a campaniei electorale a acestuia. Să se răzbune pe Fahey, îi răpeşte nevasta şi fiica (Lindsay Lohan, odată o mare speranţă a Hollywoodului, acum eşuată, din cauza exceselor, în producţii de duzină sau cameo-uri irelevante) cu care filmează scene de sex, dar acesta angajează un asasin feroce, pe numele său Osiris (veteranul cascador, expert în efecte speciale şi actor din Horror-uri Tom Savini) care să îi facă felul. Mai intervin în ecuaţie fratele "sfânt" a lui Machete, devenit preot, Benito del Toro... aluzie la Benicio şi Guillermo del Toro (interpretat de Cheech Marin, mai aproape aici de "From Dusk Till Dawn" decât de "Cheech & Chong"), un vigilante redneck (Don Johnson din vechile seriale "Miami Vice" şi "Nash Bridges", rescos în aceşti ani de la naftalină de Tarantino & Rodriguez) şi bombele sexy Jessica Alba ("The Killer Inside Me", "Fantastic Four") şi Michelle Rodriguez ("Avatar", "Battle Los Angeles"), prima agent în serviciul de Imigrări iar a doua liderul organizaţiei subterane ce sprijină integrarea mexicanilor în societatea şi... economia texană. Politicul ajunge din sferele-i înalte în mijlocul războiului naţionalist şi rasist purtat de cele două tabere iar Machete este, evident, catalistul tuturor scenelor de violenţă şi sex. Cu excepţia stranietăţii distribuţiei asamblate de Rodriguez (inclusiv cameo-ul regizorului de origine maghiară Nimrod Antal – "Metallica Through the Never", ca gardă de corp a lui Fahey), aproape nimic din ce am scris mai sus nu sugerează însă umorul şi aerul de pastişă agreabilă care domină pregnant întregul film (gemenele Avellan, nepoatele regizorului, ca supreme fantezii masculine - asistente medicale ‘revoluţionare’, împuşcarea accidentală a senatorului... confundat cu un mexican, etc.) şi care aduc "Machete" aproape de impresia de... desen animat adult. Dar nu avea sens să dau multe exemple căci e mai bine să le descoperiţi singuri. Extra: scene tăiate. Tehnic: impecabil.

MACHETE KILLS (2013, Rusia/USA, r: Robert Rodriguez) – Blu-Ray

Machete kills.jpgAnunţat printr-un trailer de ‘epocă’ la sfârşitul primului, sequel-ul merge pe principiul riscant "bigger (& more) is better" (distribuţie, număr de deraieri aluzive mai puţin accesibile unui simplu consumator de film, multiplicare scene Gore) însă dat fiind flerul şi imaginaţia lui Rodriguez, de această dată, pariul este câştigat. Să ne ocupăm însă mai întâi de acţiune şi de protagonişti. Uciderea într-un raid a partenerei sale (Jessica Alba) este utilizată de către Preşedintele Statelor Unite (Charlie Sheen... trecut pe generic ca Carlos Estevez, numele său real de botez, deşi este fiul actorului Martin Sheen) ca mijloc de şantaj sentimental a lui Machete pentru a-l convinge să-l anihileze în Acapulco pe Mendez (Demian Bichir – "Che", "A Better Life"), un psihopat controversat cu o personalitate duală, parte revoluţionar-parte poliţist traumatizat de activitatea sub acoperire în carteluri, care ameninţă Washingtonul cu detonarea unei rachete nucleare. Sprijinit iniţial de o agentă secretă disimulată ca Miss San Antonio (Amber Heard, spărgătoarea cuplului Johnny Depp-Vanessa Paradis după "The Rum Diary"), Machete ajunge la baza Hi-Tech a acestuia din templul aztec prin intermediul virginei preferate de Mendez (Vanessa Hudgens, tânără starletă lansată în "High School Musical"), care îşi are domiciliul în bordelul patronat cu o mână de fier de propria mamă (Sofia Vergara – serialul "Modern Family", "Chef"). Nebunul şi-a ataşat detonatorul de propria inimă deci nu poate fi ucis, ba, mai mult, a setat contorul la 24 de ore până la explozie. Trejo îl răpeşte cu intenţia de a-l duce în US la producătorul armei, Voz (Mel Gibson, care venea după prima încercare serioasă de relansare a carierei, actioner-ul "Get the Gringo", legat tot de Mexic) pentru a-l persuada să o dezamorseze dar traversarea Mexicului nu este atât de simplă întrucât zeci de persoane îi vor capturaţi în urma uriaşului premiu pus pe capul lor (inclusiv un asasin profesionist, El Chameleon, care îşi schimbă frecvent deghizările şi măştile trecând din Walter Goggins – "Sons of Anarchy", "Django Unchained" în... Cuba Gooding Jr. – "Jerry Maguire", "As Good as It Gets", apoi în... Lagy Gaga şi apoi, în... Antonio Banderas). Locul lăsat vacant de Don Johnson ca redneck sudist fără scrupule este luat de şeriful interpretat de William Sadler ("Die Hard 2", "The Shawshank Redemption") însă parte a distribuţiei revine în sequel (Michelle Rodriguez, surorile Avellan şi, nu în ultimul rând, Tom Savini în rolul lui Osiris, ex-ucigaşul care caută mântuirea sub straie preoţeşti în serviciul organizaţiei The Network). Totul o ia razna când se relevă faptul că Luther Voz (trimitere evidentă la Lex Luthor, bad-guy-ul interpretat de Gene Hackman în primul "Superman"), obsedat de "Star Wars" (inclusiv designul scooter-elor din fabrică este făcut după X-34 Landspeeder a lui Luke Skywalker), are planuri malefice de a distruge planeta. Aşa cum spuneam la început, referinţele parodice/ironice la actori (Justin Bieber, Leonardo DiCaprio... cu trimitere la "Omul cu masca de fier") şi filme ("Mission: Impossible" sau James Bond, de la "Moonraker" - prin finalul din cosmos - la cererea lui Gooding Jr. de la bar: "Dirty Martini, 2 olives") sunt multiple dar cu siguranţă cel mai puţin în serios se ia Sheen (implicat de ani buni în scandaluri domestice în care sexul este amestecat cu alcoolul şi cu drogurile) ca Preşedinte a SUA (numele de "South West Wing" de pe uşă ca clin d’oeil la "The West Wing" - serialul de succes în care a jucat tatăl său şi pentru care acesta a câştigat un Glob de Aur, apoi abuzul incorect politic de ţigări şi tequila din Salonul Oval sau replici clişeistice gen "You’re Mexico", etc.). Mai este însă un lucru de remarcat succint: în această companie, era puţin probabil ca Trejo să facă faţă dar Rodriguez a avut inspiraţia să le ofere partituri consistente atât lui Bichir cât şi lui Gibson iar cei doi performează excelent, eclipsându-l vizibil în multe din scene pe... Machete. Rămân cu interes în aşteptarea celui de-al treilea film, intitulat genial "Machete Kills Again... In Space"! Savuros. Extra: interviuri, două documentare ("If Carlos Estevez Were President", "Six Degrees Of Robert Rodriguez"). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
11 Octombrie 2014


WELCOME TO NEW YORK (2014, USA, r: Abel Ferrara) – Blu-Ray

Welcome to New York.jpgUn film ce a fost distribuit direct pe VOD (Video On Demand) în luna mai a.c. după ce nu a fost selecţionat pentru Festivalul de la Cannes şi, considerat atât de incorect politic ca abordare, a fost ameninţat cu cenzura şi boicotul atât de către distribuitori cât şi de mass-media, în primul rând cea din Hexagon. Îl admir pe Abel Ferrara pentru curajul de a aborda şi trata subiecte şi teme care să stârnească controverse uriase, sunt un fan a lui pentru "Bad Lieutenant", "King of New York" sau "Driller Killer" dar mărturisesc că cel mai recent demers cinematografic al său m-a lăsat la început siderat (în cel mai mizerabil sens a cuvântului). Începi ca cineast prin a spune că faptele şi informaţiile publice sunt reale dar foloseşti ca scuză pentru ficţiune, prin expresii pompoase de tip "adevărul complex...", faptul că viaţa privată a cuiva nu poate fi decât bănuită şi apoi, timp de mai bine de jumătate de oră, îl prezinţi în mod grotesc pe şeful FMI, Dominique Strauss-Kahn, o personalitate publică ce nu a ajuns peste noapte în acea poziţie de vârf a carierei (care are deci exerciţiu şi experienţă incontestabilă în a păstra măcar aparenţele în ceea ce ţine de comportamentul... public) ca pe un gras libidinos, obsedat de sex într-o asemenea măsură că nu găseşti în prima parte a filmului mai mult de vreo 40 de secunde (în total) care să nu respire în mod vulgar această declaraţie? Realmente, cât de credibilă sau la ce serveşte o demonstraţie pseudo-‘artistică’ care ni-l arată pe marele boss a FMI întâmpinand cu curve de lux oficialităţi în... biroul oficial sau făcând avansuri explicite recepţionerei de la hotelul Carlton (în realitate a fost Sofitel)? Repet, aproape 40 de minute non-stop în care lui Gerard Depardieu ("Cyrano de Bergerac", "Vatel") îi curg balele pe serii întregi de femei (inclusiv modul în care îşi sărută fiica), un soi de Caligula... fără acoperire şi fără vreun conţinut psihologic atâta vreme cât nu ni se mai relevă absolut nicio altă trăsătură a personajului. Nu-mi dau seama unde e metafora, parabola sau fabula, fiindcă totul respiră un GRATUIT şi un INUTIL atât de plictisitoare încât până şi un fan a filmelor porno ar reveni la VHS-urile lui cu Teresa Orlowski. Iar dacă acest preambul la tentativa de viol asupra cameristei este să explice o (doar una!) faţetă a personalităţii lui Kahn, acesta putea fi spus într-un mod mai puţin exagerat, într-un timp mai scurt şi nu prin (inclusiv) dialoguri ireale cu tânărul prieten a fiicei sale deja jenată de întrebarile directe cu accent francez de tip ‘hau’s ză fachin?’ ce includ explicaţii precum aceea că Bouillabaisse este "the sex party of the fish"... cam asta e impresia până depăşeşti acest segment. Sigur că, nici ulterior, nimic nu este imprevizibil ca naraţiune... ce poate fi citită în rezumat în orice ştire cu elemente biografice legată de Kahn (procesul, încarcerarea, eliberarea pe cauţiune şi domiciliul forţat) iar optica lui Ferrara asupra personajului nu se schimbă fundamental (deşi pretendent la preşedinţia Franţei, Directorul General a FMI este prezentat ca o minte simplă aproape de binar, care, cu viclenie, se pretinde naiv, şi care îşi recunoaşte ingenuu dependenţa de sex) însă filmul câştigă progresiv în greutate şi forţă prin două elemente: punerea în faţa lui Depardieu a salvatoarei sale Simone, în realitate Anne Sinclair, a treia sa nevastă şi moştenitoarea uriaşei averi a lui Paul Rosenberg, colecţionarul de artă care i-a reprezentat pe Matisse, Picasso, Leger şi Braque, interpretată magnific de Jacqueline Bisset ("Bullitt", "Under the Volcano") ce dă naştere la o pereche de dialoguri absolut memorabile (cel de după eliberare şi cel din timpul vizionării... nu întâmplătoare a filmului lui Francois Truffaut din 1970, "Domicile conjugal") iar al doilea (care explică într-o anume măsură prima parte a filmului, fără să scuze însă complet lungimea excesivă), excepţionalul exerciţiu artistic vizual pe care Ferrara îl face folosind New York-ul ca mediu experimental. Practic, cu ajutorul luminilor, controversatul cineast pictează realmente fiecare cadru, transformând-ul într-o operă de artă modernă, parte a unui caleidoscop urban pe care se fereşte să îl judece şi ni-l propune doar spre analiză, ca într-o galerie. "Welcome to New York" este un film ce trebuie abordat cu extrem de multă precauţie şi, atenţie, pe care îl recomand doar... ‘avansaţilor’. Extra: versiunea cinematografică şi versiunea "Alternate Cut" (atenţie, alegeţi să o vedeţi pe prima căci cea de-a doua este cea scurtată de cenzura americană de la 125’ la 108’), în rest zero. Tehnic: impecabil.

COCO AVANT CHANEL (2009, Franţa/Belgia, r: Anne Fontaine) – DVD

Coco Before Chanel.jpgInspirat din cartea cu acelaşi titlu a lui Edmonde Charles-Roux, fostă redactor-şef a ediţiei franceze a revistei "Vogue", "Coco avant Chanel" este un biopic legat de modă ce arată a film şi nu a teatru filmat cum e cazul lui "Yves Saint Laurent" (vezi Video Vault-ul din 13 septembrie 2014) iar asta se datorează aproape exclusiv cineastei Anne Fontaine ("Adore", "Comment j’ai tue mon pere") a cărei experienţă prealabilă de actriţă în anii ’80, mai ales în seriale de televiziune, se dovedeşte esenţială în modul în care reuşeşte să pună în valoare din spatele camerei alte talente feminine ce trebuie să interpreteze personaje puternice şi complexe. În acest caz Audrey Tatou ("Le fabuleux destin d’Amelie Poulain", "The Da Vinci Code"), magnifică (dar fără a încerca să epateze) în rolul tinerei orfane Gabrielle Chanel în anii în care, marcată de o copilărie şi de o adolescenţă frustrante prin lipsa de orizont, se descătuşează cu o determinare feroce mascată de o feminitate ingenuă şi pleacă pe un drum a independenţei şi succesului într-un univers social în care sexul slab avea pe atunci încă rol de accesoriu. Abandonată împreună cu cele două surori la abaţia din Aubazine (după moartea prematură a mamei) de către un tată nestatornic şi incapabil de a-şi asuma vreo obligaţie familială, Gabrielle a crescut până la 19 ani în mediul strict a călugăriţelor catolice unde, de altfel, a şi învăţat să coase şi să croiască. Filmul spune povestea anilor (aproximativ 1906-1919) a transformării ei în Coco (încă nu există unanimitate dacă porecla a venit de la ‘cocotă’, succintul cuvânt găsit de francezi pentru a eticheta o femeie întreţinută, sau, aşa cum se sugerează în peliculă, de la cele două populare piese de cafe-concert pe care tânăra le cânta seara în baruri pentru a mai câştiga un ban în plus, "Qui qu’a vu Coco" şi "Ko Ko Ri Ko"), datorită relaţiei cu cei doi bărbaţi decisivi pentru existenţa sa, tolerantul (şi aproape paternul în a o cocoloşi) amant, Etienne Balsan (Benoit Poelvoorde – "C’est arrive pres de chez vous", "Entre ses mains"), şi rafinatul amorez britanic Arthur Capel (Alessandro Nivola – "American Hustle", "Face/Off", ce a învăţat special limba franceză pentru rol) care, nu numai că i-a sponsorizat afacerea la început de drum, dar a şi influenţat-o indirect prin gusturile sofisticate în alegerea materialelor şi texturilor pentru ţinute şi... chiar pentru designul recipientului iconicului "Chanel No. 5". Din fericire, Anne Fontaine are inspiraţia să nu încerce să ne dea o lecţie de modă (deşi trecerea de la convingeri la fapte în privinţa eliberării femeilor de corset şi impunerea unor ansambluri casual, reinventarea pălăriei ca obiect de îmbrăcăminte cool pentru sexul slab sau a "mariniere"-i sunt bine punctate) ci să ne relateze artistic o felie de viaţă şi, totodată, talentul de a pune în valoare personalitatea lui Chanel prin contrastul dintre fragilitatea cu aspect căutat uşor androgin din planurile întregi a protagonistei şi prim- sau gros-planurile menite a sublinia hotărârea imuabilă de a răzbate dincolo de prejudecăţi sexiste sau bariere sociale. "Coco avant Chanel" nu este o capodoperă însă rămâne un film foarte bun iar dovada o constituie seria numeroasă de nominalizări la premii în foarte multe festivaluri (de obicei, finalizate însă doar cu recompense pentru costumele lui Catherine Leterrier sau muzica lui Alexandre Desplat). Extra: zero (valabil pentru ediţia românească, căci cea din UK conţine comentariul audio a lui Anne Fontaine, Making Of şi interviuri cu realizatoarea şi cu Audrey Tatou). Tehnic: rezonabil.

ANOTHER EARTH (2011, USA, r: Mike Cahill) – DVD

Another Earth.jpgMai ales pentru consumatorii de film hârşâiţi în toate genurile, satisiţi de prea multe vizionări şi cinic-bătranicioşi (ca mine) în a judeca un produs cinematografic, "Another Earth" provoacă o undă de şoc prin prospeţimea şi... inocenţa abordării, că altfel nu am cum să clasific demersul. O idee plecată parcă din mintea complet lipsită de prejudecăţi a unui copil (fără a avea, când spun asta, intenţia minimizării valorii ei) care generează o naraţiune construită pe ADN-ul artei naive, simplă şi despuiată de înflorituri stilistice, cu misiunea de a ne face să ne întrebăm nu ‘Ce credem?’ ci ‘Ce simţim?’. "Another Earth", film independent premiat în 2011 la festivalurile Sundance, Locarno şi Sitges, este produsul creativ a lui Britt Marling şi Mike Cahill, ambii pasionaţi de relaţia între societate şi ştiinţă ("The East", eco-thrillerul din 2013 trata impactul politicii duplicitare a companiilor farmaceutice asupra oamenilor şi mediului – vezi Video Vault-ul din 1 decembrie 2013 iar în cazul recentului proiect a tandemului, "I Origins", din 2014, subiectul e legat de noile descoperiri din biologia moleculară). În cazul de faţă avem de-a face cu astronomia într-o premisă SF (a apariţiei în apropierea lumii noastre a unei planete identice cu Terra) înglobată într-un mix de genuri, alături de dramă şi de filmul de dragoste. Rhoda (Marling) este o tânară pasionată de astre care, la 17 ani, primeşte vestea că este acceptată la MIT. În acea seară, în al noulea cer de fericire şi, în plus, distrasă de ştirea auzită la radio în maşină că a fost identificat un nou corp ceresc în apropierea Pământului, provoacă un grav accident rutier în care o femeie şi un copil sunt omorâţi iar un bărbat este transportat la spital în comă. Libertatea (după patru ani de închisoare) nu face decât să îi accentueze pustietatea dintr-o minte odată strălucitor de bine aşezată raţional, ce acum se comportă amorf, cu sensibilităţi aleatorii stârnite doar ca reacţie la unele impulsuri emoţionale necontrolabile. În urma unui asemenea imbold, la aflarea veştii că John (William Mapother – "The Grudge", "In the Bedroom"), victima accidentului, a supravieţuit, Rhoda, devenită extrem de introvertită, letargică şi necomunicativă şi care a ales să îşi câştige existenţa ca femeie de serviciu într-un liceu, se duce la casa izolată a acestuia pentru a îşi cere iertare. Paranteză: John nu ştia identitatea persoanei care i-a ucis soţia şi băieţelul fiindcă, la momentul producerii accidentului, Rhoda era minoră iar legea interzice dezvăluirea numelui agresorului în acest tip de cazuri. În faţa uşii, tânăra se pierde şi, la vederea victimei sale, invocă faptul că reprezintă o companie de curăţenie la domiciliu ce oferă o şedinţă demonstrativă gratuită. Ca şi "celălalt Pământ", John este în mare măsură o oglindă a Rhodei, nu e un om pasionat de ştiinţă ci de artă (mai exact de muzică), dar care şi-a pierdut datorită nefericitului eveniment orice motivaţie şi trăieşte într-o aproape completă stare de prostraţie. Relaţia dintre cei doi se construieşte lent, în contextul metaforic a ‘curăţeniei’ casei/sufletelor şi a fascinaţiei comune pentru ce lume populează astrul de pe cer (dacă alter-ego-urile lor au o viaţă identică cu a lor sau destine diferite), iar pas cu pas devine una romantică în care sufletul şi psihicul fiecăruia încep să îşi redobândească vitalitatea. Sigur că aceste indicii sunt sumare însă vă asigur că "Another Earth" are mult, mult... mai multe de spus. Un film meditativ şi generator de meditaţii, ce pune întrebări simple dar nu copilăreşti (ci dimpotrivă) şi care, mai mult, are garantat un final năucitor. Nu ştiu dacă de văzut şi a doua oară însă este de pus în player măcar o dată. Extra: scene tăiate, Making Of, mini-documentare ("The Science of Another Earth"), videoclip muzical. Tehnic: excelent.

MALEFICENT (2014, USA/UK, r: Robert Stromberg) – DVD

Maleficent.jpgDincolo de faptul că este un film cu Angelina Jolie... când un producător ca Joe Roth, expert în Fantasy-uri de mare anvergură şi bugete pe măsură destinate în primul rând copiilor ("Oz the Great and Powerful", "Alice in Wonderland", "Snow White and the Huntsman") decide ca în locul lui Tim Burton să ofere scaunul de regizor debutantului Robert Stromberg, unul dintre... cei mai reputaţi creatori de concepte vizuale de la Hollywood (Oscaruri pentru "Avatar" şi "Alice in Wonderland", cinci premii Primetime Emmy pentru seriale precum "Star Trek" sau "Boardwalk Empire" şi zeci de alte distincţii sau nominalizări legate de aportul său artistic la "Pan’s Labyrinth", "Master and Commander", "Pirates of the Caribbean" şi "The Golden Compass"), este evident că rezultatul vizual trebuie să fie unul somptuos iar încasările de aproape 800 de milioane de dolari generate de film i-au confirmat inspiraţia. Compania Disney continuă să reinventeze vechile şi clasicele poveşti în forme atractive pentru noile generaţii de copii şi de această dată a ales "Frumoasa din pădurea adormită" a lui Charles Perrault pe care să o tăvălească niţel prin cărbune pentru a-i da o tonalitate mai sumbră şi spun asta fără nici cea mai mică urmă de maliţiozitate întrucât "Maleficent", ce avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi finalizat, este realmente o încântare pentru cei mici... născuţi în vremurile noastre. Dar şi pentru adulţii care pot descifra filmul într-o cheie proprie. Propunerea mea: Maleficent este o zânuţă responsabilă cu ‘Corporate Affairs’ (sau... cu protocolul la Cotroceni, la alegere) în Regatul Moors care nu are capete încoronate (o societate ce refuză regalitatea) dar cineva trebuie totuşi să ţină moralul sus membrilor echipei, lăudându-le activitatea, aspectul, motivându-i, etc, şi, firesc, cu timpul, ajunge un preşedinte de partid democratic căreia începe la propriu să îi placă să fie la înălţime şi să privească de sus. În ‘partidul’ rival (Regatul Oamenilor), Nea Nelu... scuze, Regele Henry (preşedintele autoritar - dar în etate - a tuturor structurilor din teritoriu şi şef peste baronii locali) auzise de "marea putere" din Moors (e vorba de avuţie şi nu de zânuţa noastră, acum adultă) şi se decide să îl anexeze cu forţa... regatele astea existau de ceva vreme aşa că nu e clar de ce de-abia acu’ se hotărăşte dar, în fine... tentativa de înglobare a competiţiei în propriul partid eşuează în mod lamentabil datorită echipei rămase fidele lui Traian şi care o serveşte acum pe Elena... scuze din nou, pe Maleficent (apropo, de unde a dobândit zânuţa crescută în universul idilic asemenea abilităţi de luptă corp la corp?). Cu organizaţia demoralizată după pierderea confruntării, Nea Nelu dă o ordonanţă de urgenţă prin care se încurajează traseismul, iar ambiţiosul ofiţer de intendenţă Stefan (a nu se citi atât Oprea cât Adrian), aflat odată în relaţii bune transpartinice cu opoziţia, profită şi îi succede la tron după ce dovedeşte că i-a tăiat mişeleşte aripile liderului acesteia. Ideea migraţiei seduce şi trei zâne cu gura mare dar puteri mici (Călin Popescu & Co.) care se oferă să vegheze asupra viitorului lider, proaspăt născuta Aurora... V.V., blestemată la botez de Elena (de care toată lumea zice că e rea dar se dovedeşte că e chiar bună) că la 16 ani va intra în catalepsie şi doar sărutul unei iubiri adevărate o va putea trezi. Acesta vine la un moment dat însă nu din partea cuiva din popor ci, năstruşnic şi nesperat, din cea a opoziţiei politice şi se soldează cu un V.V. dezmeticit care luptă pentru reconciliere naţională şi cooperează fericit cu Maleficienta Elena până la adânci bătrâneţi... ăsta da basm! Distribuţia: Traian (nimeni, că nu-şi mai are locul), V.V./Aurora (Elle Fanning – "Super 8", "Ginger & Rosa"), Nea Nelu/Henry (Kenneth Cranham – "Valkyrie", "Layer Cake"), Călin Popescu & Co./cele trei pixies (Imelda Staunton – "Vera Drake", "Harry Potter", Juno Temple – "Killer Joe", "Atonement", Lesley Manville – "Another Year", "Ashes"), Adrian/Stefan (Sharlto Copley – "District 9", "Elysium"), Diaval (Sam Riley – "Control", "Byzatium") şi, bineînţeles... dominatoarea Jolie. Dincolo însă de glumă, pentru publicul-ţintă fixat, "Maleficent", ce mie mi se pare mai substanţial inspirat estetic de punerile în scenă a baletului lui Ceaikovski decât de sursa originală a lui Perrault, este absolut în regulă (inclusiv muzica lui James Newton Howard) iar, în ceea ce mă priveşte, când ai împrumutat garderoba Morticiei Addams, ai reciclat un set de coarne a lui Hellboy, ai pomeţii lui Willem Dafoe din "Shadow of a Vampire", urechile lui Orlando Bloom din "LOTR" şi privirea sticloasă a lui Dean Martin după a patra sticlă de whisky şi continui să arăţi splendid şi majestuos, Angelina Jolie, mă înclin în faţa ta! Măcar pentru tine şi trebuie văzut acest film. Extra: scene tăiate. Tehnic: impecabil (de preferat ediţia pe BRD ce conţine şi versiunea 3D, deşi, personal, nu o consider esenţială).

IOAN BIG
04 Octombrie 2014


EDGE OF TOMORROW (2014, USA/Australia, r: Doug Liman) – Blu-Ray

Edge of Tomorrrow.jpgUn film SF de război pe care mi-aş fi dorit să îl văd la cinema însă l-am ratat, din fericire apărut rapid pe BRD la noi (chiar înainte să fie lansat în UK), realizat pe baza unui scenariu conceput de Christopher McQuarrie (oscarizat pentru "The Usual Suspects" în ’96), adaptare a nuvelei SF japoneze "All You Need Is Kill" (2004) scrisă de Hiroshi Sakurazaka (ulterior transformată într-o serie Manga desenată de către Takeshi Obata), regizat de Doug Liman ("The Bourne Identity", "Mr. & Mrs. Smith"). Din raţiuni evidente de ‘cruise-are’ (deşi e unul dintre foarte puţinele filme din ultimii ani pe care scientologul nu îl produce împreună cu Paula Wagner), personajul principal nu mai este asiatic ci Bill Cage (Tom Cruise – "Rain Man", "Magnolia", "Jerry Maguire"), un arogant ofiţer american responsabil cu propaganda şi care n-a luptat în viaţa lui altfel decât cu vorba şi cu pixul, aruncat conjunctural în linia întâi a frontului, într-un război deprimant în care umanitatea pierde, pas cu pas, teren (în fapt, a pierdut deja întreaga Europă) în faţa unui inamic extraterestru, "mimics", specie radical diferită faţă de a noastră atât biologic cât şi comportamental (supranumită aşa datorită infernalei capacităţi de adaptare) şi care, mai mult, se află într-un stadiu evolutiv ce îi permite să prevadă viitorul deci, întotdeauna, îşi poate calcula mişcările înaintea oponentului. Un război fără şanse de succes pentru o omenire care se cramponează în continuare de tehnică şi tehnologie uitând că poate apela şi la puterea... minţii. Cage este un militar neantrenat şi, în ciuda ‘cocoşismelor’ sale de faţadă, un laş, dar care, implicat accidental pe front într-un duel cu un alien în urma căruia se trezeşte blocat într-o buclă temporală, adoptă rapid principiul "learning by doing". Din start, premisa este interesantă... inversarea simbolisticii (prima mare victorie – Verdunul!, numele invaziei – "Operation: Downfall"/’Der Untergang’... eşecul fundamental – debarcarea din Normandia!, mutarea polului de comandă inamic din previzibila Germanie în... subsolul piramidei Luvrului!), conştientizarea futilităţii eforturilor ofensivei (adversarii ştiu dinainte ce plănuiesc oamenii) şi disperarea generată de aceasta (ori de câte ori Cage, un Cruise care combină inteligent cinismul cu umorul, se trezeşte/revine pe plajă este marcat de faptul că fiecare gest minuscul poate să reprezinte o soluţie sau, dimpotrivă, un deces asumat). Cruise moare de câteva zeci de ori (de cele mai multe ori împuşcat chiar de partenera sa, ‘eroina de la Verdun’, sergentul Rita Vrataski – Emily Blunt, câştigătoare a Globului de Aur pentru "Salmon Fishing in the Yemen") pentru ca naraţiunea să ajungă la final căci singura soluţie pentru a învinge este să distrugi ‘creierul’ E.T. ce îşi alimentează armata cu informaţii şi cum o poţi face dacă acesta ştie în avans cum vei acţiona? Marea provocare a fost aceea de a găsi soluţii pentru atenuarea inevitabilei senzaţii de repetitivitate vizuală şi de ermetism însă Liman, adoptând o mentalitate de video-gamer, pune în scenă foarte spectaculos acest mix (peste medie de) interesant de "Groundhog Day", "Saving Private Ryan" (evident, debarcarea) şi "War of the Worlds" (cel a lui Spielberg) cu aportul incontestabil a directorului de imagine, australianul Dion Beebe (Oscar pentru "Memoirs of a Geisha"), a directorului de producţie responsabil cu designul Hi-Tech a echipamentelor armatei viitorului (germanul Oliver Scholl, acolitul cu state vechi a lui Roland Emmerich), a tandemului Cruise (iniţial, rolul fusese oferit de Warner Bros. lui Brad Pitt)-Blunt dar şi a actorilor din rolurile secundare (ex. Brendan Gleeson – "The Guard", "In Bruges", Bill Paxton – "Aliens", "Apollo 13", "Titanic"). Vizual, cineastul conservă stilistica Manga prin excesul de inedite gadget-uri şi gimmick-uri tehnologice belicoase, prin concepţia ‘mimicilor’ vis-a-vis de care încă am polemici cu mine însumi dacă au picioare sau tentacule şi prin... tonalitatea melancolică a finalului (în ciuda accentelor de umor exagerat, care, într-o anume măsură, în opinia mea, duc întregul film în jos, spre mediocru). Sigur că un consumator înrăit de SF poate ridica destule probleme: Ce naiba vor extratereştrii ăştia şi cum de şi-au ales exact Europa? Dacă sunt aşa de deştepţi şi de evoluaţi încât să vadă în viitor şi să posede tehnologii de călătorie intergalactică de ce trebuie să se lupte corp la corp cu amărâţii de umanoizi?, ş.a.m.d.... "Edge of Tomorrow" este departe de a fi o capodoperă subversivă precum "Starship Troopers" a lui Paul Verhoeven însă, cu certitudine, se impune ca unul dintre cele mai deştepte blockbustere SF destinate maselor din ultimii ani (sper că am fost suficient de clar şi că nu se înţelege că asociez acest produs cu "Gravity" sau "Interstellar"). Mai rămâne de subliniat doar un detaliu de final... muzica excelentă a lui Christophe Beck ("Hot Tub Time Machine", trilogia "Hangover"), cel care l-a înlocuit pe Ramin Djawadi ("Dracula Untold", "Pacific Rim"), care, la rândul sau, îi ocupase locul colaboratorului uzual a lui Liman, John Powell (care însă a decis în acea perioadă să îşi ia un an sabatic în ceea ce priveşte muzica de film), ce trebuie avută şi ascultată independent de vizionare. "Find me when you wake up"... Merită! Mai ales pentru atitudinea dezabuzată a lui Cruise ce aminteşte de coiotul Wile E. din desenele animate "Looney Tunes" a lui Chuck Jones cu Roadrunner sau Bugs Bunny. Extra: scene tăiate, interviu cu Liman, două mini-documentare. Tehnic: impecabil (include şi versiunea 3D... pe care, în acest caz, merită realmente să o aveţi).

ATTACK OF THE HERBALS (2011, UK, r: David Ryan Keith) – DVD

Attack of the Herbals.jpgZom-Com realizat cu un buget mai mic de 30 de mii de euro, "Attack of the Herbals" este o lecţie despre cum se poate face film de către amatori pasionaţi... ce trebuie arătată puzderiei de canale TV care cheltuiesc mult, mult mai mulţi bani pentru rezultate îngrijorător de slabe calitativ. Căci avem de-a face cu un film făcut foarte ‘curat’ şi corect, cu noimă şi performanţe actoriceşti rezonabile (pentru solicitările rolurilor) care, sincer, mi-a amintit de "Grabbers" ca inedit a poveştii (OK, acesta era în Irlanda, a fost făcut după "Attack..." şi... e de un calibru superior). În cătunul scoţian Lobster Cove, în care pe toţi îi cheamă Mc sau Mac (dar nu există McDonald’s), aproape de faliment datorită unui veros investitor imobiliar ce visează la supermarketuri şi cazinouri, se reîntoarce Jackson MacGregor, un ochelarist rubicond înfrânt de ‘marele oraş’, urât în continuare de comunitatea locală (inclusiv de fosta vedetă a satului, atletul imobilizat în cărucior şi devenit alcoolic, "Roadrunner") pentru încercarea sa de evadare din spaţiul rural, ca să... trăiască în casa bunicilor şi să îşi câştige painea ca funcţionar la oficiul poştal. În micro-războiul personal purtat cu expansiunea industrială, în afara prietenului său din copilărie (nu mi-e foarte clar dacă numele personajului, Russell Wallace, este o trimitere la naturalistul ce a creat teoria evoluţiei speciilor alături de Darwin sau de Randall W., scenaristul lui "Braveheart" care i-a adus ‘scoţianului’ Mel Gibson o căruţă de Oscaruri), MacGregor mai are doi aliaţi: un Rambo autohton, în persoana boss-ului afacerii cu homari, şi pe... preotul de origine germană Adolf Frankenfurter. Căci plot-ul este construit pe ideea fictivă de "Nazi-Tea", un drog experimental făcut de nemţi în timpul WWII pentru a naşte super-războinici dar abandonat, descoperit de cei doi prieteni într-o ladă eşuată pe plajă şi scos la vânzare către localnici drept... ceai, în speranţa salvării localităţii de la barbara invazie urbană. Deveniţi rapid dependenţi, sătenii se zombifică şi se transformă în canibali (la modul amuzant, nu Gore) iar singurii oponenţi rămân abstinenţii sau beţivii. Problema lor cea mai mare este aceea că provizia de "ceai" din ladă se apropie de epuizare iar zombie sunt din ce în ce mai agresivi. "Attack of the Herbals" are câteva scene reuşite (motostivuitorul urmărit de zombie, duelul în cărucioare, "Leave the kids alone") dar, până la urmă, rămâne un film fără mari pretenţii, realizat în trena lui Edgar Wright (pot fi identificate elemente combinate din "Shaun of the Dead" şi "Hot Fuzz"), peste medie, agreabil, însă cu insuficient umor şi acţiune. Extra: comentariu audio a regizorului, Making Of, trailer. Tehnic: excelent.

AUTOMATA (2014, Spania/Bulgaria, r: Gabe Ibanez) - DVD

Automata.jpgDupă zece ani, în sfârşit, primul SF cu roboţi ceva mai consistent de la "I, Robot" a lui Alex Proyas încoace. Să ne readucem însă aminte de cele trei legi ale Roboticii aşa cum au fost ele definite de vizionarul Isaac Asimov încă din 1942 (în povestirea "Runaround"): 1. un robot nu poate face rău unei fiinţe umane sau, prin lipsa de reacţie, să permită ca o fiinţă umană să fie rănită; 2. un robot trebuie să execute ordinele date de oameni, cu condiţia ca acestea să nu încalce legea 1; 3. un robot trebuie să se auto-protejeze atâta vreme cât această protecţie nu intră în conflict cu legile 1 şi 2. Să vedem însă ce este cu acest film independent, realizat de tânărul cineast madrilen Gabe Ibanez (specialist la origini în studiul CGI) şi filmat în Bulgaria în studiourile unde s-a turnat parte din franciza "Expandables". Anul 2044. Populaţia planetei, ajunsă un deşert radioactiv datorită exploziilor solare, a scăzut cu... 99.7%. Într-o perioadă de regres tehnologic pronunţat şi o stare generală de depresie, disperare şi dezorientare, corporatia ROC a creat "Automata Pilgrim 7000", roboţi primitivi meniţi a construi ziduri şi nori mecanici care să protejeze puţinii supravieţuitori şi a căror număr a ajuns să depăşească deja câteva milioane. Aceştia funcţionează în baza a două protocoale inalterabile: a.) să nu facă rău niciunei forme de viaţă şi b.) să nu aducă modificari nici lor, nici altor roboţi, deci... o distanţare semnificativă faţă de propunerea lui Asimov. Criza o declanşează un robot care nu numai că încalcă flagrant al doilea protocol (este surprins reparându-se), dar se dovedeşte a fi modificat clandestin pentru a sustrage diverse piese, apoi este amplificată de un al doilea care, manifestând intrigante devieri comportamentale (mecanice), încearcă să se... sinucidă (asta apropo de - nemenţionata în film - lege a treia a lui Asimov, dar implicit legată de acelaşi protocol 2 care îl impiedică să se modifice). Antonio Banderas ("Evita", "The Skin I Live In") joacă rolul unui agent de asigurări ROC însărcinat cu muşamalizarea anomaliilor care, pe de-o parte, încearcă să îşi conserve statutul social privilegiat dat fiind faptul că soţia lui (Birgitte Hjort Sorensen, actriţa daneză mai cunoscută din splendidul "Marie Kroyer" a lui Bille August sau din serialul "Borgen") este gravidă, însă, pe de alta, să ajungă profesional din punct de vedere etic... la pace cu el însuşi, indiferent că e vorba de presiunea şefului său birocrat (Robert Forster – "Jackie Brown", "Mulholland Drive"), a umanoizilor ambigui moral cu care are de-a face (Dylan McDermott – "Olympus Has Fallen", "In the Line of Fire", Melanie Griffith – "Working Girl", "Cecil B. DeMented") sau a roboţilor, mai ‘curaţi’ şi ‘sănătoşi’ moral decât oamenii (una din voci este a lui Javier Bardem). "Automata" este în mod cert un film care şi-a propus mai mult decât ceea ce relevă ca rezultat finit (datorită, în egală măsură, contextului de producţie şi abilităţii limitate a cineastului), sugerat în detalii (cotidianul care se numeşte "De omni re scibili", titlul sumei de 900 de teze ce întrepătrund teologia cu filosofia combinate de Pico della Mirandola în 1486, care spera în mod ambiţios să acopere "tot ceea ce poate fi cunoscut" sau roboţii ce au ca misie lupta împotriva deşertificării care sunt numiţi "pelerini", apoi mediul urban inspirat din "Blade Runner" (hologramele publicitare, pelerinele din plastic transparent, etc.) şi din filmele sud-africanului Neill Blomkamp, "District 9" şi "Elysium" (ghetourile din exteriorul zidului de protectie a orasului), ş.a.m.d.) şi conţine scene cu adevărat interesante, inedite şi creative vizual, mai ales în ceea ce priveşte roboţii (roboţii-cerşetori, cei schilodiţi care se deplasează în cârje şi cărora li se acordă prioritate pe trecerea de pietoni, prostituate-robot care pot induce bărbatului inclusiv durere dacă acesta o cere), însă, uman... se rezumă în principal (şi în final, pentru că se diluează progresiv) la o simplă dramă de familie, ceea ce îi reduce semnificativ din anvergura pe care ar fi meritat-o. În ciuda defectelor, "Automata" este un film SF interesant, nu de văzut la multiplex (unde limitările bugetare a producţiei ies mai pregnant în evidenţă), care merită însă o vizionare pe sistemul home cinema. Extra: interviuri, Making Of. Tehnic: excelent (apărut pentru moment doar în US).

ZOMBIE LAKE a.k.a. LE LAC DES MORTS VIVANTS (1981, Franţa/Spania, r: Jean Rollin a.k.a. J. A. Laser) – DVD

Zombie Lake.jpgDupă un început tipic de Sexploitation (fotomodeala goală puşcă pe care camera se plimbă în voie vreo trei minute în foişor şi apoi în lac) se trece într-un pseudo-"Jaws" cu un nazist-‘amfibie’ în loc de rechin (muzica e la fel de cretin anti-suspans ca în cazul majorităţii peliculelor lui Rollin)... ce poate fi mai interesant ca premisă a unui film care se numeşte "Lacul cu zombie"? Mai ales că zombie-ul, ce seamănă izbitor cu Johnny Depp în rolul lui Tonto din "Lone Ranger" (e drept, ceva mai verzuliu la faţă de-atâta stat printre alge), odată ce a prins gustul cărnii de femeie (se hrăneşte vampireşte, direct din jugulară) se decide să iasă din apă şi să se mişte la vânătoare prin sat. Apare reporteriţa pe urmele legendei ("The Lake of the Damned") care se întâlneşte cu primarul (rezident într-un turn medieval cu gargui), pasionat de ocultism, care îi spune povestea. Flashback pe scurt: în cursul invadării Franţei, un soldat german rănit în timpul unui raid aerian în timp ce încerca să protejeze o tânără localnică este cuprins de o mare dragoste şi dorinţă de... sex. Lacrimi blonde pentru arianul care se este obligat să se întoarcă la război. După ceva timp, când lucrurile se împut iar nemţii se retrag... fata moare dând naştere unui copil iar soldatul împuşcat într-o ambuscadă (ca şi toti ceilalţi colegi din grupă) este aruncat de Rezistenţă în lac pentru a face dispărute cadavrele. Înapoi în prezent... un grup de june basketbaliste despuiate fac baie în lac. De data asta apar mai mulţi zombie care le bagă în adâncuri. Cu o excepţie... care reuşeşte să se salveze şi să dea alarma. Ca urmare a reclamaţiei, doi poliţişti sunt trimişi de la oraş să investigheze. Explicaţia primarului se bazează pe legendele asociate cu lacul încă de pe vremea Inchiziţiei, când copii erau sacrificaţi şi aruncaţi în acesta în cadrul ceremonialurilor de magie neagră pentru a îmbuna spiritele care, altfel, ieşeau din "mormintele lor acvatice" setoase de sânge... numai că, în cazul soldaţilor, nu era vorba de un sacrificiu iar fantomele vor răzbunare. Între timp, zombie-nazişti bântuie noaptea pe străzi şi, la un moment dat, tânărul (pe vremuri) îndrăgostit intră în casei fostei. Ieşită din comun este scena întâlnirii tandre dintre tatăl-zombie şi fata sa, pe care mortul-viu o recunoaşte instantaneu!... Urmată de atacul trupeţilor asupra poliţiştilor prea siguri de ei. Inedit ca abordare pentru acest gen cinematografic este că zombie sunt mai mult furioşi decat înfometati (ex. distrugerea birtului sătesc sau că zombie-tatăl se revoltă împotriva şefului pentru a-şi proteja fiica). Adolescenta, la îndemnul primarului, îi momeşte pe zombie într-un grajd cu o găleată cu sânge proaspăt (memorabil cadrul cu un zombie care îşi linge degetele de plăcere) unde sunt făcuţi scrum de săteni cu aruncătorul de flăcări. Simţiţi nevoia să vă dau detalii despre distribuţie? Nu cred. N-am decat un cuvânt pentru speologii acestui gen... haios! Extra: un mini-documentar, scene modificate (pentru cenzura britanică). Tehnic: prost.

IOAN BIG
27 Septembrie 2014


GODZILLA (2014, USA/Japonia, r: Gareth Evans) – Blu-Ray

Zombie Lake.jpgCompania niponă Toho, înfiinţată în 1932, este una dintre cele mai respectate instituţii asiatice în ceea ce priveşte producţia şi distribuţia de film, de care, pe parcursul timpului, sunt legate nume precum Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi sau Anime-urile semnate de Studio Ghibli a lui Hayao Miyazaki. Celebritatea planetară şi-a dobândit-o însă prin implicarea în cinematografia Kaiju şi, mai ales, prin crearea personajului Godzilla ce apare în 29 din filmele co-produse de Toho! În 2004, la premiera "Godzilla: Final Wars", menit să aniverseze 50 de ani de existenţă a şopârlei, studioul a anunţat public că cel puţin zece ani nu va mai face vreun film cu aceasta ca personaj (mai ales că drepturile acordate americanilor de la Tristar, cei responsabili de filmul lui Emmerich din ’98, care intenţionau să realizeze o trilogie, expiraseră cu un an mai devreme). Acest interval de timp s-a scurs şi suntem în faţa încercării semnate de britanicul Gareth Edwards ("Monsters") de a repune franciza pe direcţie. Nici nu se pune problema să ne propunem vreo trimitere sau comparaţie cu filmul lui Ishiro Honda din 1954 întrucât avem de-a face cu totul altceva (abordare, tehnologie, public, buget). Plot: în... ’54, detonarea unei bombe nucleare coincide cu apariţia din ocean a unei creaturi uriaşe (bănuiţi despre cine e vorba). Peste ani, în 1999, se relevă faptul că în adâncuri mai există alte organisme de dimensiuni halucinante pe care oamenii de ştiinţă le botează MUTO ("Massive Unidentified Terrestrial Organism") care se hrănesc cu radiaţii şi care, odată trezite din amorţire, ţin să se împerecheze în San Francisco... mai exact în Chinatown. Doar Godzilla, a cărei existenţă fusese menţinută până atunci secretă, poate să se constituie într-un adversar redutabil pentru perechea de MUTO căci oamenii, privaţi de utilizarea celei mai puternice arme a lor, cea nucleară, nu pot face decât să monitorizeze patetic situaţia şi să se învârtă neajutoraţi cu portavioanele sau elicopterele în jurul monştrilor, în funcţie de mediul în care aceştia evoluează. Mare parte din acţiune se construieşte în jurul familiei Brody: tatăl (Bryan Cranston – "Argo", serialul "Breaking Bad"), supervizor la reactorul nuclear din Janjira îşi pierde soţia (Juliette Binoche – "The English Patient", "Chocolat") în accidentul seismic şi, obsedat de misterul producerii acestuia, continuă după ani şi ani să bântuie în zona de carantină cu speranţa că va afla adevărul; fiul (Aaron Taylor-Johnson – "Savages", "Anna Karenina"), locotenent în Marină, îşi abandonează temporar nevasta (Elizabeth Olsen – "Martha Marcy May Marlene", "Oldboy") şi copilul în Frisco şi ajunge în Japonia în încercarea de a-i băga minţile în cap, numai că este momentul în care creaturile devin active. În alte roluri: Ken Watanabe ("Inception", "The Last Samurai"), David Strathairn ("Good Night, and Good Luck", "Lincoln") şi Sally Hawkins ("Blue Jasmine", "Layer Cake"). "Godzilla" este incontestabil un produs foarte spectaculos dar... inuman. Protagoniştii (cu putine excepţii) au contururi lipsite de consistenţă (unele aproape de caricaturile de personaje din "Battleship" a lui Peter Berg) şi, ca atare, nu te poti ataşa de ei. Sunt obligaţi să se comporte ca şi cum ei înşişi ar fi simpli spectatori la duelul monştrilor, fără a simţi (şi a transmite acest sentiment sau emoţie dincolo de ecran) o ameninţare reală... în mare parte, ai acuta senzaţie că au o atitudine detaşată pentru că totul se petrece la mare distanţă (simţi doar rareori contactul cu Godzilla). Filmul se ia foarte în serios în condiţiile în care, pe bune, avem de-a face totusi cu... o şopârlă gigantică şi nu cu Hamlet (păcat întâlnit şi la "Pacific Rim" a lui Guillermo del Toro), iar aspectele dramatice nu au legătură cu Godzilla ci cu familia Brody (mai mult de jumătate din film se referă la aceasta). Incredibil, dar am avut deseori impresia că personajul ce dă titlul filmului are un rol... secundar. Un film care nu m-a ‘speriat’ şi nu m-a ‘amuzat’, dar poate îmi voi revizui opinia (contrară primirii favorabile de către critică şi a încasărilor de peste jumătate de miliard de dolari în cinematografe) după ce apar cele două sequel-uri aflate în lucru. Ca atare, mă abţin de la a vă face o recomandare în acest caz şi rămâne la latitudinea voastră dacă veţi dori să îl vedeţi sau nu. Extra: patru documentare, Making Of. Tehnic: impecabil (conţine opţional şi versiunea 3D, în opinia mea... ne-obligatorie).

GODZILLA (1998, USA/Japonia, r: Roland Emmerich) - DVD

Godzilla 1998.jpgÎncep cu concluzia: acest film se plasează aproape în integralitatea sa la polul opus faţă de cel a lui Edwards. Nu se ia în serios şi are o doză considerabilă de umor, şopârla e omniprezentă iar interacţiunile ei cu reprezentanţii speciei umane sunt cele care rămân pe retină deşi deseori sunt caraghioase, dramatismul se limitează la suspansul scenelor de acţiune şi nu este extins la nivelul dialogurilor, pe scurt... un film simpatic. Pe de altă parte, după premieră, a fost pus la zid de către fanii ‘hardcore’ şi de către critică pentru că a denaturat imaginea originală a personajului, că s-a inspirat mult prea evident din primele două "Jurassic Park"-uri (1993, 1997) a lui Steven Spielberg, că de ce, plecând din Pacific, Godzilla a ales New York-ul şi nu s-a orientat, cum era mai firesc, spre Coasta de Vest, etc, etc, reproşuri aproape în totalitate adevărate şi care au adus filmului un număr impresionant de nominalizări la Zmeura de Aur, însă... asta dacă privim din perspectiva ‘moştenirii’ originale. Spectatorul mai puţin familiarizat cu aceasta sau care este capabil să facă abstracţie de ea, va descoperi un pur produs marca Roland Emmerich ("Independence Day", "The Day After Tomorrow") în care, de la Chrysler Building şi Brooklyn Bridge la Madison Square Garden, nu rămâne nimic neatins, de la Elvis şi vedetism la ‘competenţa’ armatei americane (tratată în stilul lui "1941" al aceluiaşi Spielberg) şi dispreţul autorităţilor faţă de elementarul bun simţ, nu multe subiecte sunt scutite de ironie, un film entertaining, plasabil mai degrabă în genul de aventuri decât a Thriller-ului SF, ce se ţine foarte bine (inclusiv din punctul de vedere a efectelor speciale) chiar şi acum. Dovada este că, în ciuda criticilor, "Godzilla" nu numai că a generat un cult dar i-a convins până şi pe japonezii de la Toho să recunoască personajul creat de Emmerich ca unul de sine stătător în universul Kaiju şi care a fost botezat... "Zilla". Povestea... genericul ne defineşte succint originile ("Gojira" se naşte ca reptilă mutantă în urma experimentelor nucleare din Polinezia franceză) după care îl vedem pe omul de ştiinţă Nick Tatopoulos (nume luat de la designerul francez de film Patrick Tatopoulos, vechi colaborator a lui Emmerich la "Stargate" şi "Independence Day" dar cu realizări remarcabile şi la "Pitch Black", "I, Robot" sau "Underworld", cel care a fost responsabil pentru noua înfăţişare a lui "Zilla"... "Iguana Get You Sucka") pasionat de studiul mutaţiilor provocate de radioactivitate la Cernobâl asupra... râmelor, de unde şi porecla primită de la militari de "Worm Guy". Nick (Matthew Broderick – "War Games", "Ferris Bueller’s Day Off") este luat pe sus şi dus în Tahiti pentru a examina urmele lăsate de un animal de talie mare care şi-a făcut brusc apariţia pe uscat. Aici se intersectează cu agentul DGSE ("Direction generale de la securite exterieure") Roache (Jean Reno – "Leon", "Ronin"), camuflat sub ‘umbrela’ unei companii de asigurări, trimis de francezi să şteargă împreună cu comandoul său urmele vechilor erori ‘istorice’. Gojira, un animal asexuat capabil de reproducere şi care este... însărcinat, se află însă în drum spre Big Apple cu intenţia clară de a face cât mai mulţi pui şi a introduce în biosistem o nouă specie care să preia supremaţia asupra planetei. Mult peşte (măcar aici, spre deosebire de filmul lui Edwards, animalul nu mănâncă... radiaţii), o fostă iubire din tinereţe (Maria Pitillo – "Chaplin", "Dear God"), ratată ca jurnalist TV dar încă nu lipsită complet de aspiraţii, multe ouă de şopârlă, un primar dependent de dulciuri (Michael Lerner – "Barton Fink", "Eight Men Out") şi doi militari tâmpiţei (Kevin Dunn – "Warrior", "Transformers", Doug Savant – serialele TV "Melrose Place" şi "Desperate Housewives"), multe elicoptere şi submarine distruse şi un cameraman (Hank Azaria – "The Simpsons", "The Birdcage") ce face deliciul filmului, compensând prestaţia jenantă a lui Pitillo (ce a fost de altfel recompensată pe merit cu Zmeura de Aur pentru rol). Personal, încă îl consider un film de consum cool, mai bun decât reinventarea din 2014 dar, evident, fiecare cu părerea sa. Extra: Making Of, videoclip (Wallflowers), comentariu audio specialist F/X. Tehnic: excelent.

THE FROZEN DEAD (1966, UK, r: Herbert J. Leder) – DVD

The Frozen Dead.jpgDeşi nu are decât adiacent tangenţă cu genul ‘Zombie’, privit din perspectiva ‘mitologiei Frankenstein’, am ţinut să revizitez/menţionez acest titlu datorită premisei SF bulversante care l-ar face şi pe bietul Jules Verne să îşi roadă în mormânt unghiile de la... picioare: în întreaga lume, oameni de ştiinţă nazişti menţin în viaţă timp de decenii întregi 1500 de creiere a elitei ariene (un soi de proto-criogenie) cu speranţa că vor găsi corpurile adecvate în care să le ‘integreze’ şi, astfel, să reînvie un nou Reich. Sigur că, dacă ne gândim la nebunii ani ’60 (şi ce filme s-au făcut atunci), lucrurile nu mai par atât de deplasate, însă rezultatul este, oricum, aiuritor. Scuze, dar scena cu creierul vorbitor ce manipulează mâinile din perete este... inclasificabilă! Unde începe să ne piară zâmbetul de pe buze este rememorarea faptului că naziştii au fost realmente tehnologic cu un pas în faţa celorlalţi în anii ’40 în aproape toate domeniile, de la experimentele cu ‘apa grea’ la rachetele V2, de la tehnica de bruiere a transmisiilor radio la studiile de detecţie subacvatică. În fond însă acest Horror independent britanic este inspirat dintr-o combinaţie de "The Brain That Wouldn’t Die" (1962, r: Joseph Green... chirurgul ce încearcă să ‘lipească’ creierul logodnicei decapitate într-un accident de maşină pe un corp nou) şi "The Madmen of Mandoras" (1963, r: David Bradley... creierul salvat a lui Hitler ce ajunge să dea ordine pe o insuliţă tropicală!). Paranteză apropo de cel din urmă: Bradley a făcut în ’68 şi un film de televiziune pe acest subiect, intitulat foarte sugestiv "They Saved Hitler’s Brain" (am menţionat acest lucru pentru faptul că mulţi spectatori au impresia că este vorba de acelaşi film şi, mai mult, la unele oferte de pe net, "The Frozen Dead" se vinde la pachet cu acest titlu). În rolul principal, cel a Dr. Norburg, cu un infect-amuzant acent german, îl revedem pe Dana Andrews, fost Preşedinte a Screen Actors Guild între ’63 şi ’65, mai cunoscut cinefililor pentru filmele din anii ’40 precum "Laura" (1944) sau "Fallen Angel" (1945), ambele ale lui Otto Preminger, sau "The Best Years of Our Lives" (1946) a lui William Wyler şi "Boomerang!" a lui Elia Kazan, însă, la vremea turnării lui "The Frozen Dead" deja... un alcoolic cu acte în regulă. Un plus de detalii inedite legate de distribuţia... în care îi veţi putea vedea (mai mult sau mai puţin) pe Kathleen Breck (carieră de succes în televiziune dar lansată pe marile ecrane de Michael Winner în "West 11" din 1963), prietena fetei omului de ştiinţă, ajunsă doar un neputincios cap într-un borcan, şi pe Edward Fox într-unul din primele sale roluri (mai exact, prizonierul numărul trei, fratele doctorului Norburg), mult înainte de "The Day of the Jackal" sau "Gandhi". Replica finală este monumentală... "Bury me. When the Legend Becomes Fact, Print the Legend". Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun (transfer în format 16/9).

WAR OF THE DEAD (2011, USA/Lituania/Italia, r: Marko Makilaakso) – DVD

War of the Dead.jpgCel mai costisitor film produs în Lituania (buget: aproximativ un milion de euro) care speculează pe tema unor (neconfirmate, în ciuda claim-ului de introducere că o parte din lucruri se bazează pe fapte reale) experimente "anti-moarte" făcute de nazişti timp de doi ani, începând cu 1939, undeva, la graniţa estică a Finlandei, pe prizonieri de război ruşi. Un singur lucru este însă cert: americanii au cooperat cu finlandezii în ’41 în timpul "Războiului de iarnă" purtat cu Rusia. Să vedem despre ce este vorba... un pluton mixt condus de Căpitanul Stone (Andrew Tiernan – "300", "Automata", "Mr. Nice", care l-a înlocuit pe James Van Der Beek, vedeta din serialul "Dawson’s Creek", optiunea iniţială a producătorilor) are ca misiune să captureze un bunker german, numai că se trezeşte asaltat la nesfârşit de aceiaşi oponenţi, deja împuşcaţi/explodaţi/înjungheaţi în nenumărate randuri. Abia ajunşi la destinaţie, după nenumărate avataruri, realizează cum e cu armata-zombie şi ce a generat-o. Remarcabil de bine făcut, inclusiv muzica (autori: tandemul Neal Acree-Joel Goldsmith – serialul "Stargate", jocurile "World of Warcraft", "Call of Duty 3" şi "Star Craft II") inspirat asociată cu coregrafia de intro a confruntării cu nemţii şi ambiguitatea indusă de relaţia cu soldatul rus, filmul păcătuieşte prin sporadicele dialoguri forţate, macho-patriotarde, ‘a la Sergiu Nicolaescu’, în detrimentul accentului care trebuia pus pe fondul secretelor experimentelor. Primul atac a zombi-ilor este sugerat doar prin designul sunetului, altfel, ei atacând ca un comando ‘uman’ ce manifestă o agilitate de tip "Planeta maimuţelor" (asediul casei). Până pe la minutul 30, "War of the Dead" rămane un simplu (dar eficace) film de război dar lucrurile se schimbă odată cu primul demo de resuscitare a unui mort (urmat de evadarea în maşină, ş.a.m.d.) însă asta, din nefericire, nu îl împiedică să se fâsâie progresiv spre final... mai ales că, deşi adoptă o pronunţată abordare Noir-Horror, filmului îi lipsesc obligatoriile accente Gore şi (măcar tentativele de a crea) tensiune şi suspans în cadrul mini-grupului de supravieţuitori (pe ţăranca din sat nici nu merită să o pomenim). Ce îi animă pe zombie? Ce tot au aceştia de împărţit în mod expres cu amărâţii ăia de nu înţeleg ce li se-ntâmplă? "War of the Dead" a fost pentru mine o dezamăgire majoră (probabil nu e un accident faptul că el ar fi trebuit să aibă premiera încă din 2008!) în ceea ce priveşte aşteptările personale legate de ‘potenţial vs. rezultat concret’ conectate cu originalitatea şi creativitatea abordării cinematografice, însă lituanienii ar trebui să persevereze, mai ales că mai au în istorie destule episoade tulburi. Un exerciţiu cinematografic interesant şi promiţător vizual pentru gen dar care se dovedeşte a fi inconsistent din punct de vedere a conţinutului. Atenţie, a nu se confunda cu filmul canadian cu acelaşi titlu scos DTV în 2006 (r: Sean Cisterna) în care un trio de zombie-nazişti vânează pe teritoriul US veterani din WWII responsabili de uciderea lor (film care, dacă faceţi abstracţie de flashback-urile inutile, are câteva bune momente de umor... specific). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
20 Septembrie 2014


THE ZERO THEOREM (2013, UK/România/Franţa/USA, r: Terry Gilliam) – Blu-Ray

zero theorem.jpgUna dintre cele mai fascinante, efervescente vizual şi originale fantezii cinematografice Science-Fiction pe care am avut ocazia să le văd în ultimii ani. La 30 de ani după “The Meaning of Life”, scris şi realizat împreună cu colegii de la Monty Python, vizionarul Terry Gilliam vine să ne pună în încurcătură cu un nou eseu nonconformist tipic lui asupra sensului vieţii... dacă există într-adevăr vreunul, căci cineastul, ca de obicei, nu îşi propune să ofere răspunsuri categorice ci să zgândăre mintea spectatorului în a medita la o serie de teme legate de propria-i existenţă cotidiană şi, mai ales, la viitorul acesteia. Qohen Leth (Cristoph Waltz, dublu oscarizat pentru “Inglorious Basterds” şi “Django Unchained”) este un programator genial ce se dedică aproape exclusiv lucrului pe computer. Profund anti-social, cu o multitudine de fobii, nu vede raţiunea de a pierde timpul pentru a se deplasa zilnic într-un loc, o instituţie, în care, deşi este înconjurat de colegi, oricum lucrează individual. În plus, Leth aşteaptă de o viaţă întreagă un telefon de origine necunoscută care să îi explice sensul vieţii pe care, până acum... nu îl percepe (îşi doreşte să afle ce îl poate face unic într-un “stup de albine muncitoare” în care se simte la fel de lipsit de identitate ca milioane de alte individualităţi). Dieta îi contra-recomandă orice mâncare cu “o aromă perceptibilă”, îşi consultă regulat psihiatrul digital Shrink-Rom (Tilda Swinton – “Michael Clayton”, “The Grand Budapest Hotel”) şi, periodic, se prezintă la controale medicale (din comisia de examinare fac parte Peter Stormare – “The Big Lebowski”, “Pain & Gain”, Ben Whishaw – “Cloud Atlas”, James Bond’s “Skyfall” şi Sanjeev Bhaskar – “London Boulevard”, “Notting Hill”) în speranţa că i se va aproba cererea de lucru exclusiv... de la domiciliu. Aparent ca să îl ajute, cameleonicul boss poreclit Management (Matt Damon – trilogia “Bourne”, “Good Will Hunting”) îi acordă acest privilegiu cu condiţia să încerce să facă imposibilul şi să demonstreze “Teorema Zero”, că 0 = 100%. Am spus aparent pentru că, tot la comanda acestuia, viaţa şi munca recluzivului Qohen sunt date peste cap de intervenţiile intempestiv-haotice a unei seducătoare striperiţe de pe web (Melanie Thierry – “La princesse de Montpensier”, “Babylon A.D.”), a propriului său fiu, Bob, un wunderkind a tehnologiei (Lucas Hedges – “Moonrise Kingdom”, “Labor Day”) şi a singurului “prieten” a lui Leth, şeful ierarhic, pe care îl cheamă... Job (David Thewlis – “Kingdom of Heaven”, franciza “Harry Potter”). Misiunea tuturor este ca, într-un fel sau altul, să îi erodeze concentrarea lui Waltz şi să-i distragă atenţia de la obsedantul său obiectiv. Cât vor reuşi... rămâne de văzut. Să vorbim niţel de modul în care Gilliam, căruia îi reuşeşte un SF comparabil fără teama de a exagera cu clasicele sale “Brazil” (1985) şi “Twelve Monkeys” (1995), abordează lumea viitorului. Pentru britanic, tehnologia este noua religie, omniprezenţă manipulatoare prin intermediul mediilor publice (pe multicolorele billboard-uri cu LED ce domină vizual în mod copleşitor un mediu urban cu iz arhaic, pot fi văzuţi şi/sau auziţi ‘predicând’ diverse mesaje publicitare care, în fond, asociază sevicii sau produse tehnologice cu viaţa individului, în cameo-uri: Lily Cole – “The Imaginarium of Doctor Parnassus”, muzicianul Ray Cooper, aflat la a 5-a prezenţă într-un film a lui Gilliam, şi Rupert Friend din serialul “Homeland”). Qohen Leth, a cărui nume este inspirat din cel ebraic a vechii scrieri “Ecleziastul”, Qoheleth) este un ascet debusolat ce aşteaptă răspunsuri existenţiale fundamentale exclusiv de la tehnologie, de la telefon şi computer (a căror design original, undeva între organic şi mecanic aminteşte clar de cele două filme pomenite mai sus dar şi de David Cronenberg), în locuinţa sa care este, la propriu, un templu (o fostă biserică cu vitralii, fresce murale, icoane şi multe lumânări) dar care şi-a făcut porţia de excese ‘pământeşti’ până să realizeze futilitatea acestora. Camera de supraveghere instalată de Management în locul capului lui Iisus de pe statuia răstignită este definitorie pentru simbolizarea noii divinităţi (“Maşina”). Iar întrebarea exasperată a lui Qohen, “Cum poţi să crezi în suflet dacă nu crezi în nimic?”, se regăseşte implicit în definirea unei societăţi aproape complet subjugată tehnologiei, tratată la fel de sarcastic ca şi în “Brazil”... crahul lui “Sit on My Facebook”, petrecerea Disco în care fiecare dansează pe muzica propriului telefon sau tabletă, simulacrul de fumat pe bază de... ‘app’ digital, costumul destinat sexului în realitatea virtuală, memorabilul cadru cu peretele din parc ce conţine câteva zeci de semne de ‘Interzis’... lucruri care mi-au adus aminte în mod straniu de scrierile lui Norman Spinrad, cele marginalizate de puriştii SF (dar asocieri cu o mulţime altele, de la Kafka la Orwell, pot apare în mintea spectatorului). Controlul asupra propriului destin, libertate, realitate fizică şi imaginară, credinţă, involuţia comunicării sociale... teme care se împletesc mai mult sau mai puţin pregnant într-o naraţiune cinematografică complexă ce are, nevoie, cu siguranţă, de mai multe vizionări pentru degustarea detaliilor. Mai există şi o motivaţie suplimentară pentru asta, faptul că “The Zero Theorem” a fost co-produs de MediaPro Pictures şi filmat integral în Romania iar redescoperirea unui Bucureşti futurist, cuprins de explozii de culoare, este o experienţă ce nu trebuie ratată. În rolul uneia dintre clonele-bodyguard a lui Bob îl veţi recunoaşte pe Emil Hoştină, care a mai colaborat cu Gilliam şi la “The Imaginarium of...” (2009). “The Zero Theorem” (re)pune, într-un mod dramatic şi aproape tragic, o serie de întrebări de fond la care fiecare trebuie să îşi găsească propriile răspunsuri. Extra: Making Of, nouă mini-documentare (locaţii, costume, F/X, etc), interviuri cu actorii Sanjeev Bhaskar şi Emil Hoştină, Q&A cu Gilliam la London Film Festival. Tehnic: impecabil.

FIRST SQUAD: THE MOMENT OF TRUTH (2009, Rusia/Japonia/Canada, r: Yoshiharu Ashino, Aljosha Klimov, Misha Shprits) - DVD

first squad.jpgPovestea acestei inedite coproducţii a început în 2005 cu videoclipul rapperului rus Ligalize pentru piesa “Our Victory”, produs de Klimov şi Shprits, regizat de niponul Daisuke Nakayama, care descria vizual o bătălie monumentală dusă între pioneri sovietici (la propriu, copii cu cravate roşii) şi soldaţi nazişti dotaţi cu tot soiul de calităţi supranaturale şi asistenţi Hi-Tech de tip ‘Mecha’. Doi ani mai târziu, prin asocierea între Molot Entertainment (companie special creată de Klimov pentru proiect) şi Studio 4˚C, responsabil de opere de animaţie de avangardă sau Anime-uri cu zeci de premii la activ, precum “Mind Game” (2004), “Steamboy” (2005) sau “Tekkon Kinkreet” (2006), a demarat lucrul la “First Squad”, ce avea să fie prezentat în 2009 la festivalurile de la Cannes, Locarno, Moscova şi Fantasporto. Regizat, în baza scenariului dezvoltat de ruşi, de către Yoshiharu Ashino, un animator experimentat inclusiv în cross-overe internaţionale (a lucrat şi la Hollywood pentru “Mulan II”, “Final Fantasy”, “The Tigger Movie”, etc.) deci familiarizat cu estetica non-asiatică, atipică pentru Anime-uri, “First Squad: The Moment of Truth” este un inedit proiect de animaţie adultă, extrem de rafinat vizual şi de surprinzător prin împletirea opticii a două civilizaţii diferite într-o poveste originală... şocul ‘exotismului’ combinaţiei se produce din prima secundă prin începutul de jurnal de propagandă sovietic, cu un generic care ne furnizează deja grafic asocierea esteticii japoneze din construcţia personajelor cu elemente de artă vizuală specifice afişajului comunist din timpul şi post-WWII (culori şi linii puternice şi agresive, sloganuri în chirilică, etc.). Acţiunea se petrece în iarna lui 1941/42 şi se centrează în jurul lui “First Squad”, o echipă de adolescenţi sovietici cu puteri paranormale, încorporată forţat în armată pentru a lupta împotriva unor ofiţeri SS care încearcă să confecţioneze o armată de zombie din rândul Cavalerilor Teutoni, aducând la viaţă războinici din secolul 12. În confruntare, cea mai mare parte a echipei este decimată iar Nadia, aparent singura supravieţuitoare, este transportată într-o bază militară secretă unde, datorită abilităţilor sale de a prevedea “momente de adevăr” (de aici şi titlul filmului), este ‘încurajată’ să continue să comunice cu morţii. Într-un no man’s land supranatural îşi întâlneşte şi colegii decedaţi pe care îi determină să continue lupta pentru a evita haosul şi riscul ca trecutul, prezentul şi viitorul să fie bulversate de masele de morţi-vii. Muzica de pe OS este semnată de DJ Krush (Hideaski Ishi), fost discipol în adolescenţă într-o bandă Yakuza (a părăsit-o după ce a găsit degetul secţionat a celui mai bun prieten, învelit în hârtie, pe biroul său), care este actualmente considerat unul dintre părinţii Hip-Hop-ului japonez şi unul dintre cei mai apreciaţi şi respectaţi producători-muzicieni de pe scena muzicală contemporană niponă. Revenind, “First Squad” este un Anime cu tentă retro, foarte interesant şi unic prin modul în care este tratat în stil de semi-documentar (inclusiv cu interviuri ce întrerup firul acţiunii, în unele cazuri în mod inutil) şi, aşa cum indică şi plot-ul, unul hiper-violent, destinat aproape exclusiv amatorilor de Gore desenat. A fost bine primit de public, generând chiar şi personaje de cosplay, însă e păcat că proiectul nu dă semne că ar putea evolua într-o serie căci cei mai mulţi fani l-au considerat drept un pilot şi au aşteptat continuările. Extra: zero. Tehnic: excelent (apărut doar în USA în ediţie “Anchor Bay”).

YVES SAINT LAURENT (2014, Franţa/Belgia, r: Jalil Lespert) - DVD

yves saint.jpgDupa cum indică şi titlul avem de-a face cu un Biopic a creatorului de modă, bazat pe cartea biografică scrisă de Laurence Benaim, precum şi pe “Scrisori către Yves”, a îngerului păzitor, prietenului şi partenerului său de-o viaţă, omul de afaceri Pierre Berge. Berge, care nu l-a părăsit pe YSL nici când i s-a propus să preia conducerea Operei din Paris şi nici când a fost ofertat de Coco Chanel, a fost nu numai consultant pentru film ci şi un real sprijin, dându-şi acordul realizatorilor să filmeze în cartierul general a companiei de pe Avenue Marceau şi să împrumute acestora vestimentaţii şi accesorii originale din 1977, stocate de către “Fondation Pierre Berge-Yves Saint Laurent”, pentru reconstituirea prezentării faimoasei colecţii “Opera Ballets Russes” la hotelul InterContinental (actualmente Westin). Am dat aceste detalii pentru că biopicul, ce poate fi privit şi ca o poveste de dragoste, începe în 1957, când YSL era designer-şef a casei Christian Dior şi văzut de acesta din urmă drept succesorul său de drept, cu doar câteva luni înainte de a face cunoştinţă cu Berge şi a se implica afectiv în relaţia cu acesta. Asumarea deschisă a homosexualităţii, armata, spitalizarea pentru instabilitate psihică, revenirea, fondarea casei YSL cu Berge, ascensiunea spre recunoaşterea absolută asociată cu excesele din cluburi din 1976/77 (iar apoi o sincopă până la dispariţia sa pe 1 iunie 2008, în urma unui cancer cerebral)... naraţiunea evoluează cronologic (cu excepţia de final menţionată anterior), cu un pas egal, fără modulaţii dramatice majore din punct de vedere a ritmului, fără a puncta sau accentua altceva decât... o lume ce pare mai tristă şi mai puţin glamour văzută constant prin prisma hibersensibilităţii bolnăvicioase a lui YSL. Deşi nu sunt ignorate, detalii esenţiale din cariera sa precum promovarea modei ‘beatnik’ în anii ’60 sau utilizarea manchinelor de culoare, controverselor generate de introducerea smokingului în moda feminină sau prietenia cu muze precum Betty Catroux, sunt în parte sacrificate ca importanţă în favoarea contextului personal şi intim în care YSL a evoluat. Ca atare, avem de-a face cu un film mediu (nu mediocru), interesant ca reconstituire vizuală a lumii modei (şi mondene) pariziene dar fără pretenţia de a fi un produs de artă şi nu doar un simplu vehicul documentar abordat mai mult ca o piesă de teatru. Nu întâmplătoare a fost, cred, şi alegerea pentru rolurile principale a doi actori de la Comedie-Francaise (Pierre Niney/YSL şi Guillaume Gallienne/Berge) sau a regizorului Lespert, de origine algeriană ca şi creatorul de modă. Un film de văzut de catre pasionaţii istoriei modei. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

THE GRAPES OF DEATH a.k.a. LES RAISINS DE LA MORT (1978, Franţa, r: Jean Rollin) – DVD

the grapes of death.jpgDacă vă închipuiţi că titlul este vreo trimitere parodică la “The Grapes of Wrath”, cartea lui John Steinbeck, luaţi-vă gândul, căci el este menit să definească exact ce se întâmplă: un pesticid fabricat artizanal de proprietar şi dispersat în podgoria sa, amplasată într-o zonă izolată de munte, transformă localnicii în zombie. Ce poate fi mai simplu de atat? Filmul începe scurt şi sec: muncitorii ce dau cu soluţie peste struguri... un tractorist din echipa lor care acuză bruşte dureri de gât dar este nebăgat în seamă şi trimis de angajator din nou la muncă. De aici debutează povestea coerentă, care o are în prim plan pe Elizabeth, logodnica ‘boierului’ (Marie-Georges Pascal), ce vine de la Paris să stea o perioadă împreună cu el. La o haltă unde schimbă trenul, în vagon urcă tractoristul deja menţionat iar pe faţa sa încep să fie deja sesizabile urmele evoluţiei infecţiei. Speriată, Elizabeth trage semnalul de alarmă, coboară din tren şi o ia la fugă în necunoscutul rural. Anxietatea i se amplifică gradual... crima din tren - primul şoc, peisaj montan nepopulat - frica orăşeanului de sălbăticie, ferma izolată - contactul cu violenţa fizică directă de tip Giallo (Pupi Avati & Co), apoi... aceasta devine dublată de neîncredere (episodul cu oarba care o ghidează dar care se simte trădată şi o predă protectorului ei infectat, apoi contactul cu tandemul de ţărănoi grobieni ce ar trebui să o liniştească dar, în fapt, îi creşte senzaţia de insecuritate). Practic, Jean Rollin (acesta este singurul din cele şase filme făcute de el în ’78 pe care l-a semnat cu numele său real, celelalte fiind din categoria Sexy/Porno) spune odiseea acestei femei într-un mediu natural şi social plin de pericole şi o face mult mai interesant decât m-am aşteptat, neinsistând foarte mult pe Gore (asta nu înseamnă că nu există) iar spectatorul nu îşi poate da seama până la final în ce măsură aceasta se va termina cu bine sau nu. Cât despre zombie, ei nu fac parte ca aspect din specia lui Lucio Fulci ci sunt precursori Euro-Horror a unor filme precum “Bloodeaters” a.k.a. “Toxic Zombies” (1980, Charles McCrann) sau “Night Shadows” a.k.a. “Mutant” (1984, r: John ‘Bud’ Cardos), a cărui plot este surprinzător de asemănător (dispersia de substanţe chimice nocive ce au ca efect transformarea oamenilor în zombie în comunităţi mici şi izolate). Fără discuţie însă, “The Grapes of Death” rămâne superior acestora. Un film OK, de epocă, ce poate fi (re)văzut de pasionaţi cu încredere. Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun.

IOAN BIG
13 Septembrie 2014


PAIN & GAIN (2013, USA, r: Michael Bay) – Blu-Ray

pain & gain.jpgMiami, 1994. Un trio de culturişti obsedaţi de propriul fizic (Mark Wahlberg – “The Fighter”, “The Departed”, Dwayne Johnson – “Fast & Furious”, “G.I. Joe”, Anthony Mackie – “The Hurt Locker”, “Captain America: The Winter Soldier”) decid să îşi împlinească “visul american” şi răpesc un client a complexului de fitness Sun Gym pe care îl sechestrează şi torturează timp de câteva săptămani până îl determină să le cedeze sub semnătură absolut toate proprietăţile, banii şi afacerile sale. Decid să îl omoare dar prizonierul (Tony Shalhoub – serialul TV “Monk”, “Men In Black”), american evreu de origine columbiană, supravieţuieşte în mod miraculos şi, confruntat cu incredulitatea poliţiei faţă de cazul său, angajează un detectiv particular (Ed Harris – “Pollock”, “Apollo 13”) să încerce să regleze situaţia. Între timp, cei trei încep să se obişnuiască cu viaţa pe picior mare şi decid să mai dea o lovitură asemănătoare, fixându-şi ca ţintă un milionar a cărui avere provine din liniile telefonice cu caracter pornografic. Intraţi în impas, aceştia îl ucid la un moment dat şi, capturaţi de forţele de ordine, sfârşesc prin a fi condamnaţi, doi la moarte iar unul (cel mai cooperant) la 15 ani de închisoare. Citind aceste rânduri şi ştiind că este un film a lui Michael Bay (“Bad Boys”, “The Rock”, “Transformers”), ne-am putea aştepta la un brutal şi spectaculos Thriller de acţiune şi, în parte, asta şi e, numai că lucrurile nu stau chiar atat de simplu. Căci... cei trei sunt niste reduşi mintal (la propriu) iar acţiunile lor ţin de comicul grotesc pe care Bay nu se sfieşte să îl accentueze în tentativa ambiţioasă de a crea o satiră ceva mai profundă care să atingă multe din aspectele sensibile ale Americii contemporane: educaţia, sexul, religia, rasismul. Să va dau doar câteva exemple (căci lista de cretinisme la care te uiţi siderat este mult prea lungă): scena în care “The Rock” îl creştinează pe evreul torturat legat la ochi în timp ce acesta din urmă mănâncă impasibil un taco, fariseismul şi homosexualitatea preotului, mascarea frustrărilor şi disfuncţionalitătilor sexuale sub atitudinea de macho alimentată de steroizi şi, nu în ultimul rând, replica lui Lugo/Wahlberg ce sumarizează imbecila lor filosofie de viaţă: “US... the most buff, pumped-up country on the planet”! Iar acum... măslina din martini: filmul este bazat pe fapte reale! Aceşti moroni au existat cu-adevărat (pe genericul de final apar inclusiv fotografiile personajelor reale) şi, în mare parte, chiar atât de stupid au gândit şi s-au comportat! Din toată această sumă de elemente, puteţi realiza că avem de-a face cu o combinaţie crudă şi crâncenă (pentru spectator) pigmentată cu excesiv umor negru ca noaptea, inspirat de zicala “viaţa bate filmul”... obositoare şi deranjantă de urmărit cu aceeaşi atenţie pe întreg parcursul său tocmai datorită ambiţiei exagerate a regizorului de a spune prea multe. Aproape de limita insuportabilului. Dar mai e ceva, cei trei au fost înconjuraţi şi de mulţi alţi prostănaci de tip “I’m a Do-er” sau din categoria micilor afacerişti parveniţi (Rob Corddry – “Hot Tub Time Machine”, în rolul patronului de sală de fitness şi, simultan, de notar veros), însă Premiul 1 îi revine incontestabil sexoasei romance, femme fatale a grupului (numit ulterior de presa din Miami ‘Sun Gym Gang’), botezată în film Sorina Luminiţa (pe numele său real Sabina Petrescu, o fostă concurentă la Miss România, ajunsă în State din Mexic în portbagajul unei maşini şi descoperită de Lugo pe când era dansatoare la bară şi model “Penthouse”) care explică de ce este convinsă că va face o carieră frumoasă, prin trimiterea la “Pretty Woman”: “Tot ceea ce a avut de făcut Julia Roberts a fost să îi arate lui Richard Gere... ‘pisda’” (şi nu e singura referire la “pisda” din film). Sabina era atât de prostuţă încât, şi în realitate, a fost convinsă, inclusiv în timpul procesului, că Lugo şi acoliţii sunt agenţi CIA şi că ea acţionează în interesul patriei sale de adopţie! Tragic, mai mult decât comic. Fără alte comentarii. Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

THE WORRICKER TRILOGY: PAGE EIGHT (2011) & TURKS & CAICOS (2014) & SALTING THE BATTLEFIELD (2014, UK, r: David Hare) – Box-Set DVD

worricker.jpgDespre “Page Eight” am scris deja în Video Vault-ul din 24 mai a.c. (aşa am şi descoperit existenţa unei... trilogii), însă pentru a nu vă obliga să fragmentaţi lectura şi a oferi o imagine coerentă asupra seriei, voi relua o sumă de informaţii date anterior. Primul este un film produs de BBC pentru televiziune, cu un titlu neincitant, dar care mi-a atras iniţial atenţia prin distribuţia formidabilă, mai puţin caracteristică unei producţii destinate micului ecran (Bill Nighy – “Love Actually”, “Pirates of the Caribbean”, Rachel Weisz – “The Constant Gardener”, “The Lovely Bones”, Ralph Fiennes – “Schindler’s List”, “The English Patient”, Michael Gambon – “Gosford Park”, “Harry Potter”, Marthe Keller – “Marathon Man”, Oci ciornie”, Judy Davis – “A Passage to India”, “Marie Antoinette”, Ewen Bremner – “Trainspotting”, “Black Hawk Down”, Alice Krige – “Thor: The Dark World”, “Silent Hill”, Felicity Jones – “The Amazing Spider-Man”, “The Tempest”, Alice Krige – “Barfly”, “Thor: The Dark Wolrd” şi tânărul Tom Hughes din “About Time“ a lui Richard Curtis) şi, mai ales, prin faptul că scenariul este scris de David Hare (care asigură şi regia), nominalizat la Oscar pentru “The Hours” (2002) şi “The Reader” (2008), care, ambele, au adus câte un premiu de interpretare pentru rolul feminin principal (Nicole Kidman şi, respectiv, Kate Winslet). Mai mult, director de imagine este Martin Ruhe, cel ales de Julie Delpy pentru al său “The Countess” din 2009 şi… favoritul lui Anton Corbijn (“Control”-2007 şi “The American”-2010). Cu alte cuvinte, o mulţime de premise OK ca o producţie TV să merite a fi urmărită. Iar rezultatul nu dezamăgeşte, mai ales pentru publicul matur. “Page Eight” este un film contemporan, un Thriller politic plasat în cercul interior a spionajului britanic, în trena (păstrând, desigur, proporţiile) lui “Tinker Tailor Soldier Spy” (vezi Video Vault-ul din 19 aprilie 2014). Pentru a evita spoiler-ele, voi inventaria doar premiza: în timpul unei întâlniri convocate de şeful şi prietenul său încă din anii studenţiei (Gambon) cu Secretarul de Stat (Saskia Reeves, pe care ne-o aducem aminte din “Butterfly Kiss” a lui Michael Winterbottom) şi cu un alt agent (Davis), pentru o discuţie pe marginea unui raport primit de la o sursă americană (evident) păstrată confidenţială, Johnny Worricker (turks caicos.jpgNighy intr-un rol pentru care a fost nominalizat atat la Globul de Aur cat si la BAFTA), agent cu state vechi în MI5 (serviciul secret militar), relevă, fără să realizeze consecinţele, importanţa a câtorva cuvinte scrise în josul paginii cu numărul opt şi care indică faptul că Prim Ministrul a Regatului Unit (Fiennes) ar fi avut cunoştinţă de la americani de existenţa închisorilor secrete în care prizonierii sunt torturaţi fără ca… să comunice aceste informaţii propriilor servicii de informaţii. Cu preţul pierderii de vieţi a unor cetăţeni englezi, spioni sau nu. În viaţa privată, Worricker se apropie sentimental de mult mai tânăra sa vecină de palier, o activistă politică de origine siriană (Weisz), a cărui frate fusese asasinat de forţele de securitate israeliene. Din ambele direcţii, Nighy devine dintr-un analist birocrat o ţintă şi, deopotrivă, un trofeu de vânătoare. Trebuie să ia nişte decizii şi să îşi revizuiască principiile şi propria filosofie de viaţă. Lăsând în spate un imens scandal politic, îl vedem în final pe Worricker, în mână cu o pungă de plastic conţinând bani cash, îndreptându-se spre o poartă de îmbarcare într-un avion... pe fundalul sonor a imnului patriotic “I Vow to Thee, My Country”. Vă asigur că “Page Eight” are o construcţie foarte solidă şi inteligentă care, deşi proiectat pentru televiziune (repet încă o dată, nu are anvergura vizuală a unui produs de multiplex), este realizat remarcabil… atenţie însă, nu e un film de acţiune, ci mai degrabă o dramă contemporană cu semnificaţii profunde, valabile inclusiv pentru publicul non-britanic indiferent că vorbim de morală sau etică în viaţa “publică”, de politică sau de jocuri efemere de putere. Pentru cinefilii din categoria ‘old-timers’ îl recomand fără ezitare. A apărut pe DVD în Anglia dar e mai simplu, daca vreţi să testaţi, să îl vizionaţi pe Cinemax înainte de a-l achizitiona... independent sau în box-set cu întreaga serie, căci s-au făcut încă două sequel-uri (tot sub bagheta şi pe baza scenariilor lui Hare) care completează aşa numita trilogie “Worricker”, “Turks & Caicos” şi “Salting the Battlefield” (ambele 2014). “Turks & Caicos” îşi ia numele de la un grup de insule din Antile aflate sub jurisdicţie britanică, cunoscut deopotrivă ca paradis turistic şi... fiscal, unde Worricker, în continuare o oaie neagră pentru serviciile de informaţii şi pentru politicienii din UK, a decis să încerce să se bucure în anonimat de micile plăceri ale restului vieţii sale. Numai că, din nefericire, este recunoscut de un agent CIA sub acoperire (Christopher Walken – “The Deer Hunter”, “Man on Fire”) şi, fără voia sa, se trezeşte implicat într-o operaţiune de dezvăluire a unei reţele de potenţi oameni de afaceri, americani şi englezi (fantomaticul grup Gladstone, condus aparent de Dylan Baker – “Across the Universe”, “Spider-Man”), ce caută modalităţi de a spăla banii obţinuţi din construcţia diverselor facilităţi secrete pentru armată, inclusiv închisorile de pe întreaga planetă destinate torturării prizonierilor, realizate la preţuri exorbitante din taxele plătite de cetăţeanul neştiutor. Politicul nu are cum să nu fie implicat dar Worricker o scoate la capăt cu ajutorul responsabilei cu PR-ul organizaţiei (Winona Ryder – “The Age of Innocence”, “Black Swan”) şi a unei iubite din tinereţe, Margot (Helena Bonham Carter – “The King’s Speech”, “Fight Club”), fostă analistă MI5, ajunsă consilier financiar a mogulului londonez Stirling Rogers (Rupert Graves – serialul “Sherlock”, “V for Vendetta”)... bun prieten cu PM-ul (acelaşi Ralph Fiennes). Privit în raport cu oricare dintre James Bond-uri, “Turks & Caicos” este un film de ‘spionaj’ în cheie diametral opusă, în care vi-l puteţi imagina pe M, nu pe Bond, forţat să se exileze pe o insulă şi să rezolve un caz exclusiv prin inteligenţă şi putere de persuasiune, fără gadget-uri sau violenţă. La final, Worricker părăseşte clandestin insula împreună cu Margot, prietena sa regăsită. Dacă primul film se concentra pe relaţia dintre politic şi serviciile de informaţii (“Politics is a fair game, national security is not”) iar al doilea introducea o dimensiune suplimentară, cea a influenţei salting.jpgvectorilor ce deţin puterea economică şi financiară în conducerea politică (“Cu cât eşti mai aproape de noi, cu atât viaţa ta va fi mai uşoară”), “Salting the Battlefield” adaugă încă o componentă: mass-media. Titlul vine din Războaiele Punice dintre Roma şi Cartagina, când romanii au presărat sare pe terenurile agricole pentru a le face infertile... mai neaoş, au pârjolit ogoarele şi au otrăvit fântânile. Hăituit de servicii prin întreaga Europă, Worricker (împreună cu Margot), îşi continuă de la distanţă, prin intermediul presei, lupta donquijotescă pentru scoaterea la lumină a adevărului. Numai că nimic nu este în alb şi negru, indiferent de ambiţia, loialitatea sau morala unui individ sau altul. Distribuţia, în mare parte aceeaşi, este completată cu apariţia notabilă a lui Olivia Williams (“The Ghost Writer”, “Rushmore”), în rolul redactorului-şef de la “The Independent”. Trilogia se închide excelent ca o construcţie tetraedrică de tip pitagoreic cu linii trasate convingător între toţi cei patru poli de putere: politică-economie-informaţii-media. Din acest punct de vedere, trebuie văzută de orice adult cu capul pe umeri şi cu un discernământ peste medie căci lecţiile oferite vis-a-vis de hăţişurile din spatele administrării unei naţii, deşi puse sub formă de ficţiune, sunt neaşteptat de coerent şi inteligibil narate vizual de către David Hare... şi din care pot fi reţinute destul de multe similitudini cu ceea ce se întâmplă de ani buni şi la noi. Extra: foarte multe interviuri (producători, regizor/scenarist, mulţi actori, de la Nighy şi Weisz la Walken şi Bonham Carter). Tehnic: excelent.

HARD ROCK ZOMBIES (1985, USA, r: Krishna Shah) – DVD

hard rock zombies.jpgIniţial a fost gândit ca un scurt-metraj destinat includerii în “American Drive-In”, comedioara aceluiaşi Shah din 1985, dar s-au mai găsit bani pentru finanţarea unui produs de sine stătător (un model recent îl avem in “Machete” a lui Robert Rodriguez, plecat ca simplu trailer de Mexploitation în “Grindhouse”). Ca atare, nu generează foarte mari aşteptări din partea spectatorului. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia realizatorilor însă a rezultat una dintre cele mai aiuritoare miştouri la adresa Glam-Rock-ului (căci nu prea e Hard-Rock) optzecist pe care le-am văzut, aproape de eticheta de ‘capodoperă Kitsch’... skateboard-uri, cămăşi roz, filmări, scene & dialoguri ca în “Liceenii” (primul!)... WTF? O trupă de cretinei ce îşi închipuie că revoluţionează Metal-ul ajung să susţină un concert în Grand Guignol (referire directă la teatrul parizian specializat în spectacole Horror), un cătun conservator din sudul US. Opăriţi de ideea de muzică blasfemiatoare, localnicii îi linşează pe muzicieni (adevărul este că, la ce cântă în film, şi eu aş fi făcut la fel) dar aceştia se întorc ca zombie, resuscitaţi (aparent) de... spiritul colectiv a rockerilor oprimaţi de pe toată planeta, ca să salveze dragostea vocalistului pentru o puştoaică din partea locului dar, simultan, şi orăşelul şi întreaga lume. Să vă spun mai multe? Pitici nazişti canibali, scene de sex cu persoane ce au depăşit vârsta de 90 de ani, R’n’R-ul care readuce la viaţă păianjeni-zombie, Hitler însuşi (!?!), vârcolaci, scena de la duş (o ţicneală între “Psycho” şi “Blow Up” de zici că trimiterile au fost făcute cu intenţie deşi sunt sigur că nu e cazul), fetele care se apără de zombie-rockeri cu scuturi de carton cu fotografiile lui Marilyn, Elvis, Lennon şi Sinatra, impasibilitatea cu care sunt asociate machoismul şi pedofilia (nu în sens vizual ci sugerat pueril), atacul morţilor-vii asupra tinerei din sala de concert ce aminteşte într-o formulă sărăcuţă ‘Popish’ de violul de pe scena părăsită din “A Clockwork Orange”, dar pe ritmuri de rock şi nu pe uvertura din “Coţofana hoaţă” a lui Rossini... şi enumerarea poate continua fără probleme căci mixtura aproape suprarealistă de simboluri şi personaje şi aproape absurdă pe anumite porţiuni este atât de densă încât vizionarea lui “Hard Rock Zombies” te poate lăsa... bouche bee! Presupun că v-aţi dat deja seama că distribuţia nu conţine actori ce trebuie menţionaţi în mod obligatoriu. “I got it from a book. You know, a boo-ook?”. Un film-cult (OS-ul, foarte rar, cu toate cântecele originale, se vinde pe eBay la preţuri năucitor de mari), definitoriu prin ridicol pentru modul în care zombie erau utilizaţi în cinematografie în anii ’80... ce nu are voie să fie ratat, mai ales de cinefilii trecuţi de 40 de ani care au trăit epoca Modern Talking şi Poison, au purtat blugi ‘piramidali’ şi cămăşi sau sacouri cu umeri falşi. Candidat serios la “the best stupid zombie film ever made”. Atenţie însă, e atât de amuzant de prost încât poate crea... dependenţă! Extra: zero. Tehnic: execrabil (probabil se vede mai bine pe VHS).

IOAN BIG
06 Septembrie 2014


NOAH (2014, USA, r: Darren Aronofsky) – Blu-Ray

noah.jpgNoe... Arca lu’ Noe. Cel care a construit o corabie să salveze de la Potop toate animalele. O poveste simplă şi populară ce face parte, totuşi, din cosmogonia Vechiului Testament, arhicunoscută la nivel elementar până şi de cei care abia îşi pot număra pungile de seminţe cumpărate de la chioşc. De ce s-ar face un film după aceasta, de ce s-ar băga 125 de milioane de dolari în el şi ce ar mai de spus în plus faţă de cuvintele scrise la începuturi? Chiar în eventualitatea că a fost finanţat de fanatici în propovăduirea religiei, nivelul sumei presupunea că se aştepta un profit ori... acesta a fost minimal (la investiţia făcută, încasările totale de 360 de milioane nu fac din acest film, după standardele hollywoodiene, un mega-succes). Existau două posibilităţi de abordare, una pur tradiţională, propagandistică (religios) şi una inovativă, originală, creativă artistic... ceea ce eu am şi sperat de la Darren Aronofsky (“Black Swan”, “The Wrestler”), mai ales după interesantul experiment “The Fountain” din 2006 şi, ca atare, am aşteptat cu destul interes apariţia sa pe marile ecrane. Am făcut pasul înapoi când am citit primirea favorabilă făcută de critica americană şi am înţeles că cineastul a mers pe calea cea cuminte şi fidelă vechilor scrieri biblice. Uitasem că Aronofsky provine dintr-o familie de evrei conservatori. Am aşteptat apoi ca filmul să apară pe BRD şi să îl pot vedea cu mintea eliberată de prejudecăţi sau prezumţii iniţiale. Bazat sau, mai bine zis, inspirat din “Cartea Facerii”, “Noah” are un intro explicit pre-generic ce ne aduce aminte că Adam şi Eva, după căderea în păcat, au avut trei fii, Cain, Abel şi, apoi, Set. După ce îl omoară pe Abel, Cain, deja îndepărtat de Dumnezeu, se stabileşte în ţara lui Nod şi pune bazele unei civilizaţii... industriale care, în timp, se extinde în toată lumea. În schimb, descendenţii lui Set au rămas păstrători a credinţei şi “fiii lui Dumnezeu” iar Noe (care asistă în copilărie la uciderea tatălui său, Lameh, de către urmaşii lui Cain), nepot a lui Matusalem, este cel responsabil din naştere să vegheze asupra lumii pământeşti. De aici, “Noah” ne arată cum Noe (Russell Crowe – “Gladiator”, “Les Miserables”), în urma viziunilor, construieşte Arca cu materiale furnizate de pădurea crescută dintr-o sămânţă din Grădina Edenului, în care adăposteşte câte o pereche din fiecare vieţuitoare de pe Pământ astfel încât, după retragerea apelor, devin posibile un nou început şi o nouă viaţă pentru fiecare dintre specii. Iar el descoperă viţa de vie, vinul, şi are o bună perioadă de rătăcire bahică până când îi reintră minţile în cap (scuze pentru sarcasm, dar, serios, până şi acest episod este prezent în film). În distribuţie: Jennifer Connelly (“A Beautiful Mind”, “Requiem for a Dream”), cu o prezenţă dramatică mult mai puternică decât a lui Crowe, în rolul soţiei acestuia, Anthony Hopkins ca Matusalem, Ray Winstone (“Sexy Beast”, “The Departed”), Emma Watson (“Harry Potter”, “The Bling Ring”), Logan Lerman (“Percy Jackson”, “The Three Musketeers”), Marton Csokas (“The Equaliser”, “LOTR”), Kevin Durand (“Robin Hood”, “Real Steel”) şi Nick Nolte (doar cu vocea). Dacă este să judecăm la rece şi detaşaţi de sorgintea religioasă, avem de-a face cu un film din categoria celor ‘catastrofice’. Ce este radical diferit de 99,99% dintre acestea, care sunt SF-uri sau Fantasy-uri? În aproape toate, din varii raţiuni, Pămantul, întreaga lume este ameninţată cu dezintegrarea şi, în mod uzual, extrem de egoist, specia umană este preocupată exclusiv de propria supravieţuire. Va vedea ea ulterior unde îşi găseşte alt locaş, pe vreo insulă neafectată de dezastru sau pe o altă planetă, dar nu este interesată de prezervarea a nimic altceva din jur. Cred că aici meritul lui Aronofsky este să ne reamintească, repet, lăsând la o parte religia, cât de mici suntem şi cât de dependenţi suntem de un ansamblu complex de biosisteme fără de care nu am putea supravieţui, că este doar vina umanităţii că a adus mediul, natura, odată Grădina Edenului, la halul în care este acum şi că nu poate depăşi o criză globală prin pur egoism de specie. Acesta este plusul ‘eco’. Dar marele minus vine din portretizarea lui Noe, prezentat ca un lider religios fanatic a comunităţii sale (formată exclusiv din familie) care, în prima jumătate îl urmează fără crâcnire iar în a doua (după Potop) începe să aibă tentative criminale generate de inflexibilitatea acestuia în gestionarea dilemelor şi dramelor individuale. Iar un al doilea defect este simplu de perceput: cu puţine excepţii (pentru care 3D-ul nu se justifică), filmul nu este atat de spectaculos pe cât, probabil, şi-ar dori. Cu siguranţă, Roland Emmerich ar fi făcut o treabă mult mai bună decat Aronofsky. “Noah” rămâne un exerciţiu costisitor de educaţie religioasă (tern, aproape de nivelul de a fi arătat în şcoala primară!) căruia nu îi poti acorda nici măcar scuza că ar fi fost conceput ca instrument cultural de manipulare, un eşec de proporţii biblice a talentatului cineast. Extra: documentar despre Islanda, două documentare Making Of despre Arcă. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

KING OF DEVIL’S ISLAND a.k.a. KONGEN AV BASTOY (2010, Norvegia/Suedia/Franţa/Polonia, r: Marius Holst) – Blu-Ray

kings of devil s island.jpgPuţini ştiu că “prima închisoare ecologică din lume”, unde deţinutii locuiesc în căbănuţe cochete, degustă meniuri pregătite de Chefi şi au terenuri de tenis şi saună, a fost fondată în 1982 pe terenul şcolii (coloniei) de corecţie juvenilă de pe insula norvegiană Bastoy, aflată la 75 de kilometri sud de Oslo, ce a funcţionat mai bine de jumătate de secol, între 1900 şi 1953. Filmul, bazat pe fapte reale, spune într-o formă romanţată povestea originii rebeliunii adolescenţilor din 1915 în viziunea lui Marius Holst, regizor norvegian reputat mai ales pentru dramele sale intimiste “Cross My Heart and Hope To Die” (1994), premiată inclusiv cu ‘Blue Angel’ la Festivalul de la Berlin, “Dragonflies” (2001), cea cu Kim Bodnia şi Maria Bonnevie, sau “Mirush” (2007), pentru care a fost nominalizat la Amanda şi a câştigat Lebăda de Aur la Festivalul Internaţional de film de la Copenhaga. Într-o atmosferă care îţi induce frigul până în măduva oaselor, tânărul matelot Erling, condamnat pentru crimă, este adus pe insula penitenciară Bastoy, condusă de Guvernatorul Hakon (versatilul actor suedez Stellan Skarsgard, ce continuă să penduleze fără efort între filmele de artă a lui Von Trier şi franciza “Avengers”) unde primeşte indicativul C19 şi este silit să se integreze în durul program de muncă forţată, alături de zeci de alţi copii şi adolescenţi de vârste diferite. Se împrieteneşte cu C1, ce urmează să fie eliberat în curând, dar, în ciuda unei aparente încercări de a se adapta regulilor aspre impuse coloniei, dorinţa de a fi liber îl macină în permanenţă. Mai ales cand sesizează abuzurile sexuale ale supraveghetorului lor, Brathen, interpretat de Kristoffer Joner (Shooting Star la Berlin şi un premiu Amanda în 2005 pentru “Next Door” a lui Pal Sletaune), un mix de Soră Ratchett din “Zbor deasupra unui cuib de cuci” şi Sergentul Hartman din “Full Metal Jacket”, camuflat sub o mantie... creştină. Foarte inspirat, regizorul marşează recurent pe metafora balenei care, deşi împunsă cu trei harpoane şi cu multiple răni din vechile lupte, îşi continuă drumul spre/în libertate. Adolescentul Erling este un pur ‘animal’ egoist, analfabet şi neatins de vreo spoială socială, a cărui singur vis este libertatea totală şi pentru asta are viclenia şi inteligenţa nativă de a utiliza orice element din mediul înconjurător, inclusiv oamenii, pentru a şi-l atinge. Nu realizează că poate răni aşa cum este imun la răni... psihice. Asta, până la sinuciderea timidului Ivan, victima favorită a lui Brathen... Deşi, inevitabil, “Zbor deasupra unui cuib de cuci” revine periodic în minte ca element de comparaţie (poate şi ceva din William Golding), aici avem mai mult de-atât şi, în plus avem... altceva, întrucât cineastul scandinav nu are teama să accentueze importanţa asumării responsabilităţii chiar şi la nivele inferioare, conştientizată de cele mai multe ori când e prea târziu. “King of Devil’s Island” este o parabolă a unui întreg sistem în care masa neştiutoare este victima compromisurilor şi a devierilor unor individualităţi... arătată mult mai pregnant şi cutremurător în contextul aşa-zişilor ‘copii’ şi aşa-zişilor ‘adulţi’ conducători. Iar drama celor mulţi cand constată că revoluţia de care s-au bucurat a fost doar un abil exerciţiu de manipulare şi rezultatul unui joc politic de culise (întoarcerea calculată a lui Brathen), pur şi simplu, îţi creează o stare de rău. Cât despre revolta (“revoluţia”) propriu-zisă, aceasta este înfăţişată fără menajamente sau idealism... unii au motivaţii serioase, alţii acţionează din impuls sau luându-se robotic după ceilalţi, unii au motive, alţii obiective, unii vor să se razbune iar alţii... doar să mănânce (pentru moment) mai bine, iar cei care au aprins scânteia acesteia ajung să privească sideraţi şi neputincioşi la dimensiunile ‘incendiului’ pe care l-au cauzat. Skarsgaard este firul roşu a filmului în rolul complex a Guvernatorului, pe care îl tratează cu sobrietate şi lipsă de emfază, nuanţarea evoluţiei comportamentului personajului său intervenind în permanenţă pe parcurs printr-o sumă de tuşe fine care să contrapuncteze actele brute ce construiesc, pas cu pas, naraţiunea. Remarcabil. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

DEAD WALKERS: RISE OF THE FOURTH REICH (2013, UK, r: Philip Gardiner) – DVD

dead walkers.jpgPrincipalul motiv pentru care am introdus acest film în player este că acţiunea se desfăşoară în România (deşi, real, este filmat integral în Anglia). O ameninţare teroristă apărută pe meleagurile noastre provoacă o incursiune a unei echipe a serviciilor secrete britanice care dispare fără urmă (palinca, femei, peisaje... nu ştim cauzele). Un alt comando trimis în căutarea sa descoperă rezultatele, aproape de finalizare, a experimentelor unor oameni de ştiinţă nazişti care vor să instaureze cel de-al 4-lea Reich prin mijloace oculte. Gata, până aici cu tonul analitic, că nu mai rezist. Căci comandoul este format doar din două persoane (unul cu mască, unul fără, unul negru, unul alb... nu glumesc) care descind, pe o muzică Rave şi o încadrare grafică de tip joc video, într-o hală industrială părăsită (din cele privatizate pe 1 leu) şi care descoperă chiar în primul dulap din vestiar nişte documente pe care este imprimată o svastică uriaşă (să se prindă clar şi spectatorul despre ce e vorba!) şi care au şi... traducere în engleză. Apoi... se ajunge în centrul “ştiinţific” ce arată mai degrabă a orgie sexuală a la Caligula (versiunea în care acesta a ajuns la faliment), în care, printr-o coregrafie mult sub nivelul execrabilului, câţiva oponenţi violatori de inocente sunt puşi la pământ. Zombie îmbrăcaţi în plastic apar abia în ultima parte, sunt nerelevanţi, deci n-are sens să continui. Un film de ligă inferioară care, din nefericire, se vrea, culmea, deştept dar... nu e. Dacă-ţi conduci noaptea cu viteză BMW-ul cu numere de Bulgaria prin Ferentari nu înseamnă că ai şi calităţi de pilot de Formula 1 (uitaţi-vă de curiozitate la cât de pretenţios sună sinopsisul filmului postat pe IMDB, scris de însuşi regizorul, şi veţi avea impresia că e cel puţin “World War Z”)... este enervant cat de în serios se poate lua un film cu acest titlu dar dacă, totuşi, vreţi să îl vedeţi, treceţi măcar peste primele 15 minute, o imbecilitate neinteligibilă conţinând fragmente de confesiuni şi panseuri de doi lei debitate psihiatrului (“ce este normalul?”, “de ce trebuie să retrăim amintiri urâte?”, “percepţia legată de viaţa de după moarte”, etc.), ciuntite de viziuni (flash-back-uri?... neclar) inspirate vag din “Avalon” a lui Mamoru Oshii dar tratate “profesional” în ceea ce priveşte lumina, filmarea, sunetul şi muzica la nivel de... clasele 1-4. Restul filmului nu depăşeşte “calibrul” primei părţi însă, poate, o dată la câteva minute vă va smulge măcar câte o grimasă apropo de cât de cretin este conceput şi realizat. Să vi-l recomand pentru vizionare sau pentru colecţie? Nope... mai bine îmi calc pe suflet şi vă recomand “Kramer contra Kramer”. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (apărut doar în US).

CODE RED (2013, USA, r: Valeri Milev) – DVD

code red.jpgDe această dată un film cu zombie scris şi regizat de un bulgar, filmat chiar în Bulgaria. Un ofiţer din Forţele Speciale americane este trimis să investigheze posibilitatea ca, după 70 de ani de la WWII şi după asediul Stalingradului, într-unul din bunkerele armatei vecinilor noştri, plasat strategic pe o insuliţă, să mai existe un gaz paralizant inventat de echipele de oameni de ştiinţă a lui Stalin ca armă biochimică împotriva naziştilor dar... cu scopul final de a crea o ‘specie’ de super-războinici. Raspunsul e afirmativ, gazul mai există şi transformă oamenii în zombie (foarte agili, mult mai reactivi la nivel fizic/animalic decât oamenii). Când lucrurile scapă de sub control (colonelul bulgar ce vinde arme la negru, birocraţi corupti ce ignoră protocoalele de securitate), având ca efect o explozie care trimite gazul în atmosferă, se anunţă “Codul Roşu”, echivalent a anihilării oricărei fiinţe vii aflate în perimetrul contaminat, securizat de armată. Dacă facem abstracţie de faptul că Robert Rodriguez a utilizat deja această premisă (inclusiv pustulele de rigoare de pe corpul infectaţilor) în “Planet Terror” suntem absolut OK, mai ales în contextul unui cadru absolut schimbat şi fără... Bruce Willis. Trecând peste inconsistenţele scenariului (selectivitatea cu care acţionează gazul, de exemplu, sau faptul că zombie mor inclusiv împuşcaţi în piept deci se comportă mai degrabă ca victime ale unei epidemii decât ca morţi-vii), Milev foloseşte spaţiul urban proletar, atât vizual cât şi sonor, aproape la fel de bine ca Danny Boyle (‘aproape’... date fiind limitările de buget), inclusiv cu amuzantele euro-balcanisme de tip “Noubadi taci mai gărlz” (proprietarul bordelului). Capul de afiş este Paul Logan, actor mai cunoscut dintr-una din cele mai longevive soap-opera din istoria televiziunii, “Days of Our Lives” (aşa cum a şi fost promovat în cadrul vizitei sale din România), dar, altfel, identificabil de către cinefilii înclinaţi spre genuri de nişă pentru filmele din seria “Komodo” sau alte producţii de serie B-F în care îşi valorifică fizicul şi talentul în artele marţiale. Aici, e rezon... abil. Restul distribuţiei este în cea mai mare parte localnică şi nu e cazul să o menţionăm (nu că n-ar avea merite), poate, cu exceptia lui Forbes KB ca şef a lui Logan, ceva mai cunoscut, mai ales fanilor serialului “Game of Thrones” unde l-a jucat pe Lorren. Dincolo însă de ultimile remarci, în ceea ce mă priveşte, consider că este cel mai bun film cu zombie făcut până acum în Europa de Est. O surpriză extraordinar de plăcută... Excelent! Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
30 August 2014


LONE WOLF McQUADE (1983, USA, r: Steve Carver) - DVD

lone wolf.jpgSub titlul "Lupul singuratic", în dublarea inconfundabilei voci a Irinei Nistor, a fost primul film pe care l-am văzut pe casetă VHS într-o săliţă a unei case de cultură de provincie, acum 30 de ani, pe timpul comuniștilor... motiv aniversar pentru care am ţinut să îl re-vizitez după destulă vreme în care a zăcut pe rafturile mele de ‘optzecisme’ de acţiune. Pentru o minte necoaptă aflată la prima experienţă reală de home-cinema era firesc să mă marcheze piruetele lui Chuck Norris, indiferent că aveau ca rezultat uciderea a zeci de răufăcători cu automatul sau punerea la pământ a unui oponent cu o lovitură de picior demnă de o legendă a artelor marţiale. Acum, după ce un X-Man sau Matrix spulberă mental sute de inamici sau Iron Man distruge planete, evident, "Lupul..." mi se pare de-a dreptul un film cuminte, pe care îl pot vedea detașat, cu mintea limpede. În câteva cuvinte, este povestea unui episod din viaţa unui solitar și brutal Texas Ranger (Norris), workaholic încremenit în proiect cu metodele sale de a apăra legea, invidiat de colegi dar vajnic și temut de către adversari, indiferent de anvergura acestora. Aproape de unul singur, șeriful J.J. McQuade ajunge să anihileze o retea internaţională de contrabandă cu arme, condusă de fostul campion european (!?) de karate Wilkes (David Carradine – "Kill Bill", "Kung Fu"), asociat conjunctural cu frumoasa și bogata văduvă Lola (Barbara Carrera – James Bond’s "Never Say Never Again", "Embryo"). Sigur că plot-ul este simpluţ și nu are nicio pretenţie de sofisticare, pretext aproape exclusiv pentru susţinerea scenelor de acţiune și lupte, însă surprizele apar la re-vizionare din partea tratamentului acestuia. Avem de-a face cu un film lucrat cu grijă, bine coregrafiat, cinstit și curat filmat, gândit cu destulă seriozitate în tradiţia... Western-urilor spaghetti. Nu întâmplător, rolul avea să genereze peste ani cel mai celebru personaj din cariera lui Norris, "Walker, Texas Ranger" (un serial ce a fost difuzat între 1993 și 2001 plus câteva lung-metraje). Suntem avertizaţi de acest lucru încă de la genericul realizat în stilul Western-urilor clasice (cromatică, caractere litere, muzica lui Francesco De Masi, cunoscut atât pentru filme de război precum "Eagles Over London"–1969 sau "Inglorious Bastards"-1978 ale lui Enzo Castellari, cât și pentru Western-urile din anii ’60-’70 ca "La sfida dei MacKenna" a lui Leon Klimowski, "7 pistole per un massacre" sau cele din seria "Sartana", cu Franco De Gemini la muzicuţă... ce poate fi auzită și pe ‘clasicele’ "The Good, the Bad and the Ugly" și "Once Upon a Time in the West" a lui Sergio Leone). "Lone Wolf McQuade" este filmat pe dealurile aride din El Paso, Texas... doar că, spre deosebire de predecesorii săi, utilizează un Dodge super-tunat în loc de cal, Uzi-uri în loc de Smith & Wesson, Kung Fu în loc de scatoalce de saloon. În plus, în distribuţie sunt detectate câteva prezenţe interesante: L.Q. Jones, unul dintre favoriţii lui Sam Peckinpah (apariţii în cinci din filmele acestuia, toate Western-uri) și R.G. Armstrong, coleg de platou a lui Jones în filmul lui Peckinpah "The Ballad of Cable Hogue", el însuși un veteran a Western-urilor ("El Dorado" – 1966, "My Name Is Nobody" - 1973) dar și... William Sanderson (J.F. Sebastian din "Blade Runner" a lui Ridley Scott și Joe Monday din "Last Man Standing" a lui Walter Hill). Mai mult, avem parte de savoarea accentelor comice involuntare apropo de arhaismele metodelor (surpriza lui McQuade faţă de utilizarea computerului), avuta Carrera dând trendy cu aspiratorul în bojdeuca șerifului (probabil un proto-model pentru Elena Udrea), până la Mercedesul înmatriculat în Texas a lui Carradine, pe a cărui plăcuţă scrie... "Carate". În concluzie, a fost o întoarcere în timp emoţională care nu s-a dovedit a fi o pierdere de timp și rămâne, probabil, cel mai bun film din C.V.-ul lui Chuck Norris. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

PRINCE OF DARKNESS (1987, USA, r: John Carpenter) – DVD

pirnce of darkness.jpgUn produs tipic John Carpenter ("The Thing", "Escape From New York", "Assault on Precinct 13") care oferă două paliere de vizionare. 1.) Ca un Horror-SF optzecist oarecum pueril, a cărui poveste poate fi descrisă în doar câteva cuvinte: într-o biserică catolică construită pe la 1500 de spanioli în Los Angeles, condusă de o sectă recluzivă și hiper-discretă, "Păzitorii Somnului", de a cărei existenţă nu știe nici măcar Vaticanul, este descoperit după moartea gardianului-șef un container conţinând un misterios lichid verde. Un preot (Donald Pleasence – "The Great Escape", "THX 1138") aduce de la Universitate o echipă de oameni de știinţă și studenţi (fizicieni, biologi, IT-iști) care să investigheze natura acestuia. Lichidul prinde viaţă, dovedindu-se a fi esenţa Satanei, și începe să îi transforme pe curioși în zombie, în tentativa de a descătușa Diavolul. Chiar și prin această abordare simplissimă, "Prince of Darkness" este o realizare de gen mult peste medie: muzica formidabilă (semnată tot de Carpenter), tipul de detalii neliniștitoare care îţi induc rapid suspansul și insecuritatea (furnicile agitate pe mușuroi, fazele lunii, vagabonzii care se adună în căutarea ‘luminii’), directa lansare a conflictului dintre religie și știinţă, două credinţe diferite în ceea ce privește ordinea universală, văzut prin prisma a câte unui reprezentant mai putin convenţional (din punct de vedere spiritual) a fiecăreia dintre părţi: preotul care cere ajutorul raţionalului om-savant și acesta, care, inclusiv din cursurile ţinute în fata studenţilor, nu este convins că omenirea este pe drumul cel bun a poziţionării sale în evoluţia lumii, sau... prezenţa lui Alice Cooper (memorabilă scena cu porumbelul crucificat și tragerea în ţeapă a asistentului cu fragmentul de bicicletă). Iar dacă tot suntem la actori, trebuie amintit că componenta de distribuţie de sorginte asiatică, Victor Wong ("The Last Emperor", "Seven Years In Tibet") și Dennis Dunn (serialul "Midnight Caller"), este refolosită din precedentul film a lui Carpenter, "Big Trouble In Little China". Alte apariţii interesante: Lisa Blount (nominalizată în ’83 la Globul de Aur pentru "An Officer and a Gentleman" și care avea să câștige în 2002 un Oscar pentru... scurt-metraj) și populara actriţă de televiziune Susan Blanchard (serialele "Love Boat" și "Young Maverick"). Palierul de vizionare numărul 2.), cel "carpentofil", se va concentra pe teza subversivă generată de imaginaţia ieșită cu mult din normele ordinarului a lui John Carpenter, care dorește să vizualizeze într-un mod inteligibil esenţa răului, scenariul speculând pe marginea premisei că acesta este prezent în cele mai infime (ca mărime... "mai mici decât atomul", după cum afirmă preotul interpretat de Pleasence) componente a tuturor organismelor vii și că fluctuaţia forţei sale depinde de însumarea acestor componente... că definirea răului ca forţă spirituală a fost o manipulare voită a Bisericii pentru a îndepărta umanitatea de la o realitate mult mai crudă, că răul are substanţă, o conștiinţă materializabilă în particule nedetectabile dar cu forţa telekinetică de a controla obiectele și formele de viaţă (și a le transforma, astfel, în zombie, în morţi-vii, care se comportă însă, evident, altfel decât cei cu care ne-am obișnuit pe ecrane în ultimii ani, deși, în ultimile minute, încep să aducă ca aspect cu colegii lor din filmele lui Lucio Fulci). Pentru un Horror se vorbește foarte mult în film (violenţa este explicită abia în a doua parte a acestuia), în sens pseudo-filosofic, știinţific și religios, se amintește de supernove, de ecuaţii diferenţiale inventate cu 2000 de ani în urmă și de un recipient sofisticat produs acum 7 milioane de ani, de materie și anti-materie, de Dumnezeu și anti-Dumnezeu... după care "Tatal Satanei" l-a îngropat pe junior spre conservare în container... apoi a apărut Iisus care, deși humanoid, era un extraterestru cu misiunea de a da umanităţii un avertisment; mai mult, fiind considerat nebun, acesta a fost sacrificat de către discipoli până când... ceva (știinţa) va evolua în faza în care va putea aduce dovezi în sprijinul celor propovăduite de acesta. Vă tentează vreunul din cele două paliere? Extra: comentariu audio a lui Carpenter și a actorului Peter Jason. Tehnic: bun.

THE BIG SLEEP (1946, USA, r: Howard Hawks) - DVD

the big sleep.jpgUna dintre ultimile dive din generaţia de aur a Hollywood-ului ne-a părăsit pe 12 august, la vârsta de 89 de ani. R.I.P., Lauren Bacall! Avea să își câștige prima (și singura) nominalizare la Oscar abia în 1996 cu rolul din siropul Barbrei Streisand, "The Mirror Has Two Faces", după mai bine de 50 de roluri în filme destinate marelui ecran sau televiziunii, din care, multe... memorabile, fie că ne gândim la mai recentele apariţii în peliculele lui Lars Von Trier precum "Dogville" sau "Manderlay", fie că vorbim de neuitatele "How To Marry a Millionaire" a lui Jean Negulescu, din 1953, sau "Key Largo" (1948) a lui John Huston. Dincolo însă de toate acestea rămâne prezenţa sa fascinantă ca Vivian Rutledge în capodopera Noir "The Big Sleep" (titlu dramatic de adecvat comemorării), în care beneficiază (direct sau indirect) de sprijinul a patru bărbaţi... de mare forţă: scriitorul Raymond Chandler, autor a nuvelei, celebru pe întreaga planetă pentru romanele sale poliţiste (unele apărute inclusiv la noi pe vremea comuniștilor în colecţia "Enigma"), parte a trioului "C" care a dominat genul literar în anii ’40, Chandler-Chase (James Hadley)-Cheyney (Peter), avându-l ca personaj principal pe cinicul detectiv particular Philip Marlowe, apoi o altă legendă a literaturii secolului XX, în acest caz semnatarul adaptării cărţii, William Faulkner (ulterior, în 1949, laureat a premiului Nobel pentru literatură, dar care mai scria și scenarii, să câștige un ban în plus), regizorul Howard Hawks, deja un nume consacrat la Hollywood prin "His Girl Friday" – 1940 și "Sergeant York" – 1941, și, nu în ultimul rând, Humphrey Bogart, deja o icoană a Cetăţii Viselor, oscarizat pentru "Casablanca" în ’44, și care se îndrăgostise (pe bune) de Bacall la filmările de la "To Have and Have Not" (regizat de același Hawks), filmul de debut a blondei, pe atunci în vârstă de doar 19 ani (Bogart avea... 44). Să revenim însă la film. Bogart a fost o alegere firească pentru rolul lui Marlowe datorită pedigree-ului în genul Noir ("High Sierra" a lui Raoul Walsh sau "The Maltese Falcon" a lui John Huston, ambele din ’41) și se dovedește perfect, de la dialogul cu tinerica bibliotecară ("Nu păreţi tipul de om interesat în ediţii princeps"... cu o privire seacă, el: "Colecţionez de asemenea și blonde în sticle") până la cacealmaua din anticariatul lui Geiger încheiată cu replica "I’m a private dick on a case"). Nu voi consuma cuvinte pentru ‘enigma’ pe care Marlowe trebuie să o deslușească pentru simplul motiv că acest film este unul dintre cele obligatorii în colecţie, nemuritor și vizionabil oricând. Aș mai adăuga doar acum necesitatea plusului de atenţie asupra relaţiei formidabile a cuplului Bogart-Bacall, vizibil pe ecran, chiar după atâta timp, ce evoluează de la primul contact în care un Bogart transpirat, abia ieșit din sera cu orhidee, în faţa unei Bacall cu o atitudine aristocratică, o determină pe aceasta în cursul schimbului de replici să treacă din poziţia inchizitorială în cea anxios-defensivă, apoi prin jocul telefonic cu poliţia din biroul lui Marlowe care instalează... chimia între cei doi (de la scărpinatul nervos a femeii pe gambă la privirea jenată când este silită să devoaleze ceva din secretele familiei), spre jocul de-a șoarecele și pisica (cel mai evident în duelul privirilor din scena în care Bacall cântă înconjurată de bărbaţi în cazinoul lui Mars) și aparent seaca declaraţie reciprocă de dragoste din mașină. Ultima replică a filmului este: "Nothing you can’t fix". Nu a fost așa... fondatorul lui "The Rat Pack", consumator intensiv de alcool și tutun, avea să moară în 1957 de cancer la esofag. După petrecerea nebună din primăvara lui ’55 de la Las Vegas în compania lui Frank Sinatra, Judy Garland, David Niven și Angie Dickinson, Lauren Bacall (care, în ‘Pack’, a primit porecla de "Den Mother") a fost cea care le-a spus celorlalţi: "You look like a goddamn rat pack."). Extra: zero. Tehnic: bun (ne-remasterizat).

PET SEMATARY (1989, USA, r: Mary Lambert) – DVD

pet sematary.jpgAdaptare fidelă a cărţii maestrului Horror Stephen King (scenariul este scris de el însuși), "Pet Sematary" își centrează povestea în jurul familiei Creed, proaspăt mutată într-un orășel de provincie din Maine într-o reședinţă ce are două probleme de... vecinătate: drumul intens circulat, mai ales de camioane de tonaj mare, și cimitirul misterios în care, tradiţional, copiii din zonă își îngroapă animalele de casă decedate, de cele mai multe ori, din cauza mașinilor ce trec pe șosea. Deasupra acestuia se află însă, neștiut decât de localnici, un alt cimitir, unul sfânt, aparţinând indigenilor Micmac (Mi’kmaq), una din primele etnii din Provinciile Maritime Canadiene. Filmul debutează incitant pe muzica lui Elliot Goldenthal ("Frida", "Interview with the Vampire") printr-un generic ce introduce vizual cimitirul animalelor structurat straniu prin dispunerea mormintelor în cercuri concentrice și prin detalii care sugerează aportul copiilor (crucea din picioare de scaun, textele și scrisul infantil de pe pietrele de mormânt, etc.). Adulţii Creed au din start o stare de neliniște în contact cu localnicii, care, mai filosofi, văd partea plină a paharului... mai devreme sau mai târziu, copiii trebuie să înveţe ce înseamnă moartea (vine și contra-reacţia spontană a fetiţei: "Dar nu e pisica lui Dumnezeu, e pisica mea!"). Fiindcă familia are un pisoi, un British Short-Hair în prag de castrare pe care îl cheamă Church, prescurtare de la... Winston Churchill, care, în timp ce aceasta este plecată la bunici de Ziua Recunoștinţei (mai puţin tatăl), este omorât de un autovehicul și, la indicaţia unui vecin, înmormântat în cimitirul aborigen de unde reapare la scurt timp ca... pisică-zombie. Semnele începuseră însă să apară prin viziunile bărbatului (Dale Midkiff, mai cunoscut ca actor de televiziune), doctor la Universitate, în coșmarurile căruia este prezent recurent un tânăr decedat tot într-un accident auto și care pare suprinzător de viu, real și determinat să îl prevină de viitoarele pericole. După câteva zile, băieţelul său este la rândul său ucis iar tatăl Creed se decide să încerce să îl resusciteze pe modelul pisicii, îngropându-l în cimitirul sacru, iar lucrurile nu se opresc aici... Ca și în majoritatea celor câteva zeci de filme realizate după scrierile lui King, distribuţia este cvasi-anonimă și nu merită să insist asupra ei, dar trebuie remarcat aportul regizoarei Mary Lambert (la acea vreme autoarea extrem de interesantului dar, în continuare, subevaluatului "Siesta" din 1987) care duce, prin talent și inspiraţie (foarte mult joc vizual pe detalii precum inima apărută în lemn după plecarea familiei în scurta vacanţă), "Pet Sematary" peste media realizărilor (știm cu toţii că cele mai multe tentative de a-l adapta pe King au dus la rezultate... mizerabile calitativ, inclusiv sequel-ul "Pet Sematary 2" din 1992, asumat tot de Lambert). Detaliu interesant pentru melomani: două din piesele de pe OS sunt ale unei trupe favorite a scriitorului, The Ramones, iar prima dintre ele (compusă special pentru film), "Pet Sematary", a devenit unul dintre cele mai importante succese de top a grupului de Punk american (dar a primit și o nominalizare la Zmeura de Aur pentru cel mai prost cântec). Extra: zero. Tehnic: mediocru.

IOAN BIG
23 August 2014


CAPTAIN AMERICA: THE WINTER SOLDIER (2014, USA, r: Joe & Anthony Russo) – Blu-Ray

captain america.jpgA noua peliculă din seria super-eroilor Avengers creată sub titulatura "Marvel Cinematic Universe" care, în ansamblu, a adus miliarde de dolari în conturile atât a Marvel Comics cât și a studiourilor Buena Vista/Disney, ce vine ca sequel după "Captain America: The First Avenger" (2011) dar își plasează acţiunea după "The Avengers" (2012), după ce grupul format conjunctural din Iron Man, Thor, Captain America, Hulk și agenţii organizaţiei S.H.I.E.L.D (condusă de Nick Fury), Black Widow și Hawkeye, îi dejoacă complotul lui Loki (fratele lui Thor) de a pune stăpânire pe planetă și apoi se dezmembrează, fiecare urmându-și propriul traseu și obiective. Am ţinut să reamintesc aceste lucruri pentru a sublinia că "The Winter Soldier", ca și "Iron Man 3" și "Thor: The Dark World", face parte dintr-o strategie bine pusă la punct de extensie a universului Marvel, a cărei nouă etapă ("Phase 2") se va încheia anul viitor cu reunirea din "Avengers: Age of Ultron". Iar faptul că este o componentă de tranziţie... se vede. Pentru cei nefamiliarizaţi cu comics-urile sau cu seria de filme, este un blockbuster de acţiune foarte spectaculos dar, în spiritul benzilor desenate, relativ inconsistent ca poveste (foarte departe de primul și de savoarea sa de tip Indiana Jones)... ca atare, îl vor privi ca pe un "Transformers 3". Dat fiind faptul că a fost resuscitat la zeci de ani de la terminarea WWII, Captain America este cel mai insipid și desuet super-erou din gașca Avengers cu moralitatea și comportamentul său arhaic, cu inocenţa sa ce amintește mai degrabă de "Liceenii" (prietenie, dragoste, datorie, etc, etc.). Este foarte dificil să îi dai nuanţe caracterului sau să amplifici brusc complexitatea unei personalităţi acolo unde... nu ai cum. Acesta e motivul pentru care fanii (inclusiv eu) pot simţi, în timpul vizionării, unele frustrări legate de simplitatea scenariului, sacrificat în favoarea anvergurii grafice, a epicului vizual de tip comics. Mai mult, personajul care, în esenţă, este lipsit de simţul umorului, nu ajunge (decât cu foarte putine excepţii ca, de exemplu, lista sa haotică de noi ‘revelaţii’: nu "Star Wars" ci "Star Trek", Nirvana, "Rocky 2", căderea zidului Berlinului, Steve Jobs, Marvin Gaye) în situaţii în care tușele amuzante să funcţioneze ca elemente de balans eficace (ca în primul film). În esenţă, plot-ul este inspirat din "Three Days of the Condor" (1975), Thriller-ul politic regizat de Sydney Pollack, avându-l în rolul principal pe Robert Redford (acesta apare, de data asta ca bad-guy, și în "The Winter Soldier"): ‘Căpitanul’ (Chris Evans, absolut OK în rol) are nostalgia luptelor drepte pentru cauze nobile și se trezește implicat într-o conspiraţie cu rădăcini în propriul său trecut... Hydra, organizaţia nazistă condusă în război de răposatul Red Skull se dovedește a fi mai vie decât oricând, supravieţuind ca parazit din umbră a structurii de securitate S.H.I.E.L.D., un soi de Mr. Hyde a serviciilor secrete, prin grija și viziunea doctorului Zola (Toby Jones – "Berberian Sound Studio", "The Hunger Games"). Evident, ‘Cap’ trebuie să ia măsuri și, deși nu prea înţelege ce i se întâmplă, o face cu ajutorul vechilor acoliţi din sistem, Natasha Romanoff (aici, mai ușor cu ‘Black Widow’... Scarlett Johansson, un mare plus pentru peliculă prin deliberata atitudine ferm-maternală faţă de Evans), Falcon, new-entry în galeria personajelor Marvel (Anthony Mackie – "The Hurt Locker", "The Adjustment Bureau"), Maria Hill (Cobie Smulders, căreia îi prevăd un viitor strălucit în colaborarea cu Buena Vista, mai ales prin evoluţia din seria TV "Agents of S.H.I.E.L.D.") și, bineînţeles, nelipsitul Nick Fury (Samuel L. Jackson – "Pulp Fiction", "Oldboy"). Încadrarea în lumea Marvel este făcută cu grijă atât prin referinţe la nivel de scenariu și replici cât și prin cameo-uri (Hayley Atwell ca Peggy Carter) sau vizualuri din trecut (Dominic Cooper... Stark Sr.), cu gagurile de rigoare (apariţia lui Stan Lee ca paznic la Smithsonian și a actorului de comedie Garry Shandling în rolul coruptului Senator Stern sau, deja uzuala, surpriză de final post-generic) și cu... însuși "Winter Soldier", interpretat de Sebastian Stan (constănţeanul devenit vedetă în America prin serialul "Gossip Girl"), creat de Ed Brubaker, laureat a trei premii Eisner (2007, 2008, 2010) pentru comics-ul "Captain America". Un film de consum accidental pentru neiniţiaţi dar obligatoriu pentru fanii "Avengers", chiar dacă reprezintă o tranziţie mentală ‘adolescentină’ a personajului principal (ai vrea să te atașezi de el dar nu îl înţelegi întru totul, că nu e nici copil nici adult) între originile personajului și viitoarea sa maturitate. Extra: comentariu audio regizori și scenariști, mini-documentare, scene tăiate și extinse, bâlbe. Tehnic: impecabil.

GOOD MORNING, VIETNAM (1987, USA, r: Barry Levinson) – DVD

good morning vietnam.jpgPe 11 august, Robin Williams s-a sinucis (sau, cel puţin, acesta este primul verdict a medicilor legiști). R.I.P., Robin Williams! Ne vei rămâne în memorie în "The Fisher King", în "Dead Poets Society", în "Good Will Hunting" ba chiar și în... "Toys" sau "Flubber". Dar, pentru mine, va fi întotdeauna cel din faţa microfonului, cel care a schimbat... sunetul războiului din Vietnam. 1965, jurnaliști de radio, slujbași a armatei americane, se mulţumesc să enunţe la microfon, plat si neutru, mesaje religioase, știri propagandistice sau anunţuri pentru soldaţi, de la cum să reclame pierderea bagajelor la perioada cea mai bună pentru expedierea felicitărilor de Crăciun, cu doi cenzori desemnaţi... pe cap de DJ. Un ‘funny-guy’ importat din Creta, Adrian Cronauer (filmul este bazat pe propriile sale experienţe din Saigon, puse pe hârtie), ce aduce, prin intermediul eterului, viaţă în loc de moarte, non-conformismul efervescent a culturii Pop (mai exact a ireverenţei contra-culturii anilor ’60) în locul conservatorismului birocratic lipsit de riscuri și a ‘corectitudinii politice’. În rolul lui Cronauer, pentru care a primit o nominalizare la Oscar (dar a câștigat, totuși, un Glob de Aur și un... Grammy la categoria "Best Comedy Recording"!), Robin Williams nu e interesat de ceea ce îi zbiară din urmă adjutantul său (Forest Whitaker – "The Last King of Scotland", "Ghost Dog: The Way of the Samurai"), gâfâind pe bicicletă, "Domnule, avem o demnitate de menţinut"... așa cum, probabil, a fost și în viaţa reală, fără a încerca să se alinieze la un trend sau altul, a vâna proiecte doar pentru bani sau a refuza să își asume riscuri deși era conștient că pot fi din categoria celor sinucigașe profesional. Dincolo de asta, în "Good Morning, Vietnam", Williams trece cu o mare viteză, dublată de o fineţe uluitoare, de la clovnerie și comicul cu iz sarcastic la (melo)dramă și invers, în, probabil, rolul vieţii sale, reușind să nuanţeze o partitură introdusă ca fiind cea a unui simplu bufon (dar nu vă lăsaţi amăgiţi de primele aparenţe, luminoase și amuzante), cu atât mai de aplaudat cu cât este formată, în mare parte, din propriile improvizaţii. Distribuţia ce susţine rolurile secundare este una foarte solidă, fiind majoritar formată din actori prezenţi deja în cel puţin un film a lui Barry Levinson ("Rain Man", "Bugsy", "Wag the Dog") dar rămași în memorie pentru cu totul alte partituri: J.T. Walsh ("Sling Blade", "A Few Good Men"), Bruno Kirby ("When Harry Met Sally", "Donnie Brasco"), Robert Wuhl ("Bull Durham", "Batman"-ul lui Tim Burton), Noble Willingham ("The Last Boy Scout", "Paper Moon") si Richard Portnow ("Barton Fink", "Law Abiding Citizen"). Iar coloana sonoră (The Beach Boys, Perry Como, Martha & The Vandellas, Bob Dylan) este magică în contrast cu imaginile unui război purtat de oameni confuzi (de ambele părţi) în privinţa motivelor și motivaţiilor din spatele acestuia... "What A Wonderful World", cântată de Louis Armstrong pe fundalul realităţii brutale, rămâne antologică. Un film de re-vizitat oricând, o comedie dramatică despre război, foarte rară ca și nivel superior a calităţii cinematografice în era post-"M*A*S*H". Extra: zero. Tehnic: bun.

UNDEAD (2003, Australia, r: The Spierig Brothers) – DVD

undead.jpgLung metrajul de debut a gemenilor australieni de origine germană, Michael și Peter Spierig, "Undead" este un Zom-Com original foarte entertaining, deși influenţele din "Braindead" a lui Peter Jackson sunt evidente (la fel ca și referinţele, deferente de altfel, la adresa lui Romero... vezi scena apropierii morţilor-vii de fermă de la minutul 30 sau asediul din supermarket ca mini-aluzie la mall-ul din "Dawn of the Dead"). Deși filmul începe ca o comedie pură în spaţiul rural, un cătun liniștit de pescari, Berkeley (vacile care se plimbă pe strada principală, beţivii comunităţii, bătrâni care-și văd de jocul de cricket), se confruntă cu o ploaie de meteoriţi care, la impact, îi transformă pe cetăţeni în zombie, care, la rândul lor... dar bănuiţi ce urmează. Trecerea bruscă de la contextul liniștit și simpatic la comedia Gore beneficiază în mare măsură de aportul muzicii lui Cliff Bradley (combinaţie de sonorităţi vesele a anilor ’50-’70 orchestrate modern și combinate pentru contrapunctare cu inserturi dramatice de forţă), ce atenuează violenţa vizuală amintind permanent spectatorului că nu privește un Horror menit exclusiv să îi dea frisoane. Tot muzica este cea care, dobândind accente Western, ni-l introduce pe Marion (Mungo McKay – "Daybreakers"), un soi de Crocodile Dundee mixat cu un Van Helsing sătesc - aici mă refer la caricaturala portretizare făcută de Hugh Jackman (alt australian) un an mai târziu în ‘chifla’ lui Stephen Sommers - cel care o ia în grijă pe frumușica (în accepţiunea fermierilor australieni) a locului, Rene (Felicity Mason, Nativity în straniul "Brizbin Boy Canberra Girl") decisă să părăsească zona fiindcă pierduse ferma părinţilor din cauza datoriilor moștenite. Chestia e că zombie nu mor ba’... unii mai și vorbesc, cel puţin până la jumătatea filmului când Marion se prinde finalmente că trebuie împușcaţi în creier. Intervine componenta extraterestră iar Marion se relevă a fi o victimă a tentativei de răpire de către E.T. (pe modelul cunoscut... de la Randy Quaid, sechestrat de alieni în "Independence Day" din ’96 a lui Roland Emmerich, până la serialul "Under the Dome", cel făcut după cartea lui Stephen King). Partea a doua, surpriză! Intrăm aproape total în zona SF cu o mulţime de întorsături de situaţie ce ne vor aminti, inevitabil, de "Doomsday" sau de "The Walking Dead", cu diferenţa că, ambele, au fost realizate... după "Undead". Cert e că naraţiunea nu te lasă să te plictisești, beneficiind în plus de nenumărate scene ilare memorabile: fundul șmecherașului de oraș care se deplasează doar cu o bucată de coloană deasupra lui, peștii-zombie din flashback, dezertarea panicată a juniorului de lângă logodnica gravidă când o zombiliţă își bagă o mână prin creierul lui maică-sa, criza generală de isterie din bunker, cvartetul la pielea goală după provizii în ‘Generalul Store’... "Când eram mici ne respectam părinţii, nu îi mâncam", "Eu vreau la mama" sau traducerea poziţiei de ‘constable’ în poliţia australiană în română ba ca... ‘contabil’ ba ca... ‘chestor’. Un film de nișă mult prea ușor trecut cu vederea care merită re-evaluat prin prisma neconvenţionalismului și a prospeţimii abordării. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

LA VIE D’ADELE a.k.a. BLUE IS THE WARMEST COLOR (2013, Franţa/Belgia/Spania, r: Abdellatif Kechiche) – DVD

LA VIE D'ADELE.jpgDeși, mărturisesc, subiectul nu era tentant pentru mine, am ţinut să văd acest film pentru faptul că este realizat după o bandă desenată adultă a lui Julie Maroh (autoarea lui "Skandalon") și, bineînţeles, datorită celor peste 80 de premii câștigate și a vâlvei create de critică (inclusiv cea de la noi) pe marginea calităţilor sale. Povestea a două tinere lesbiene care să determine juriul Festivalului de la Cannes să acorde, în premieră, Palme d’Or și actriţelor din rolurile principale (nu doar regizorului francez de origine tunisiană), nu are cum să fie ignorată... Odiseea în căutarea identităţii sexuale a tinerei de 15 ani Adele (Adele Exarchopoulos, care a debutat la 14 ani, în 2007, în "Boxes" a lui Jane Birkin), spusă cu lentoare și minuţie pe parcursul a trei ore, începe cu clasa sa de liceu în care elevii, fete și băieţi, lecturează pe rând fragmente din nuvela neterminată a lui Marivaux, dramaturgul și scriitorul francez preocupat de "metafizica sexului", publicată în 11 fascicule între 1731 și 1745. Pe scurt, după o primă experienţă sexuală neconcludentă cu un coleg de școală, Adele, din ce în ce mai confuză și pradă fanteziilor adolescentine, se lasă dusă de un prieten într-un club gay iar apoi într-unul de lesbiene. O întalnește pe Emma (Lea Seydoux – "The Grand Budapest Hotel", "Mission: Impossible – Ghost Protocol"), studentă la arte, neconvenţională, lipsită de inhibiţii și prejudecăţi, a cărei iubită devine. În timp însă, pe măsură ce frământările Adelei, specifice varstei, se nuanţează (fără a-și pierde din ambiguitate) în evoluţia spre maturitate, fractura între lumile extrem de diferite a celor două femei se adâncește. Kechiche livrează în ansamblu un film de artă minimalist, nesurprinzător pentru influenţele și apetenţele manifestate deja în peliculele sale: cadre statice extrem de lungi alternate cu prim-planuri, durata mare a produsului finit care să îi permită disecţia minuţioasă a problematicii, lucrul cu actori amatori și stilul pseudo-documentar în care tratează vizual naraţiunea. Obsesia sa de a căuta sofisticatul în cotidian și de a sugera simboluri/a construi metafore bazându-se doar pe cenușiile și ternele ingrediente oferite de realism este remarcabilă dar... nu mai puţin obositoare pentru spectatorul care se simte obligat să le descifreze (diferenţele sociale în... înfulecatul dizgraţios de spaghetti versus ritualul degustării stridiilor, albastrul ca simbol simultan a ecstazului și a tristeţii, etc.). Cu alte cuvinte, este probabil că acest film ar fi rămas un exerciţiu de Art-Porn (primul gând mă duce la "9 Songs" a lui Michael Winterbottom) dacă ar fi fost privat de prestaţia cu totul excepţională a celor două protagoniste. Un film pe care eu, cu certitudine, nu îl voi mai revedea vreodată și nici nu îl voi păstra în colecţie. Altfel, o realizare notabilă (admit acest lucru fără rezerve), însă care, în opinia mea, fiind foarte departe de a fi o capodoperă, peste câţiva ani, va fi la fel de neinteresant pentru cinefili (noi sau vechi) ca și alte duzini de câștigători de premii de festivaluri de ‘artă’, inclusiv Palme d’Or-uri la Cannes, și care se va umple de praf pe suporturile digitale din rafturile supermarketurilor. Extra: interviuri. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
16 August 2014




NIGHT TRAIN TO LISBON (2013, Germania/Elveţia/Portugalia, r: Bille August) - DVD

night train to lisbon.jpgPlot... pentru cine nu a citit cartea lui Pascal Mercier (profesor de filosofie la universităţi din Heidelberg, Marburg şi Berlin) dar se aşteaptă la un Thriller cultural de tip “Numele trandafirului “ sau “Codul lui Da Vinci” se înşeală, mai ales că vorbim de un film semnat de Bille August, câştigător a două Palme d’Or la Cannes pentru “Pelle cuceritorul” şi “The Best Intentions” (pe scenariul lui Ingmar Bergman), mai greu de asociat de către cinefili cu acest gen cinematografic. Raimund Gregorius (Jeremy Irons – “Reversal of Fortune”, “Dead Ringers”), profesor de limbi ‘moarte’ din Berna, în drum spre şcoală, împiedică o tânără să se arunce de pe pod, pentru ca, apoi, aceasta să dispară iar în urma ei să rămână doar un pardesiu roşu, o carte editată doar într-o sută de exemplare, scrisă de un doctor portughez, Amadeu de Prado, şi un bilet de tren spre Lisabona. Sub un imbold de moment, proful urcă în tren şi, fascinat de conţinutul cărţii, îşi asumă o călătorie a auto-descoperirii în care prezentul şi trecutul se împletesc. Povestea este susţinută din off (nararea îi aparţine tot lui Irons, pentru a sublinia obsesia) de translatarea subiectivă a gândurilor puse în pagină... tot ceea ce facem este generat de frica noastră de singurătate. Frica de moarte este frica că nu vom deveni ceea ce ne propunem sau visăm să devenim. Viaţa este tributară ‘accidentelor’, nu în sensul de soartă sau destin ci de acela a şansei care intervine aleatoriu. Gregorius ajunge într-o lume care, deşi modernă, îl trimite într-un alt trecut, o altă istorie şi o altă cultură, un alt mod de viaţă şi de gândire, iar August are grijă să sublinieze acest fapt în permanenţă cu delicateţe şi discreţie (ex. schimbarea ochelarilor ca semnificaţie simbolică apropo de felul în care Irons îşi nuanţează optica asupra realităţii). Pe măsură ce el avansează în cercetările sale legate de autorul volumului, odată cu descoperirea cavoului în care acesta este înmormântat sub citatul “Când dictatura e un fapt, revoluţia e o datorie”, naraţiunea se defineşte pe două paliere temporale: cel a avatarurilor trecute a “preotului fără Dumnezeu” Amadeu, după cum îl caracterizează fostul său coleg din Rezistenţă (Tom Courtenay – “Doctor Zhivago”, “The Dresser”), supravieţuitor a torturilor poliţiei secrete din Estado Novo a lui Antonio Salazar la începutul anilor ‘70 şi marcat pe viaţă psihologic de faptul că preţul pe care îl plăteşte individul participant în revoluţie este lipsa de încredere, inclusiv faţă de prieteni sau familie, şi în care arta şi cultura devin instrumente de sacrificiu şi mântuire individuală într-o societate a compromisului, şi... cel contemporan, a înmulţirii dilemelor intelectualului care, prin prisma revelaţiilor aduse de trecut, devine tot mai captiv a obsesiei legate de sensul propriei vieţi. Compromis şi morală, meschinărie şi idealism, ignoranţă şi bigotism, credinţă şi resemnare, vină şi onoare, o mixtură extrem de alambicată în jurul semnelor de întrebare ridicate de diversele opţiuni cărora trebuie să le răspundem în fiecare zi, foarte inspirat gestionată de Bille August şi de distribuţia realmente colosală: Jeremy Irons, Charlotte Rampling (“The Night Porter”, “Melancholia”), care a înlocuit-o în ultimul moment pe Vanessa Redgrave, Christopher Lee (“LOTR”, “Star Wars”), Jack Huston (“American Hustle”, “Kill Your Darlings”), Tom Courtenay, Bruno Ganz (“Der Untergang”, “Wings of Desire”), Lena Olin (“The Unbearable Lightness of Being”, “Romeo Is Bleeding”), Melanie Laurent (“Inglorious Basterds”, Now You See Me”), August Diehl (“The Counterfeiters”, “Salt”), Martina Gedeck (“The Baader Meinhof Complex”, “The Lives of Others”). O meditaţie melancolică (pe muzica compozitoarei germane Annette Focks, ce combină cu fineţe sunetul de factură clasică a pianului cu tonalităţi portugheze aduse de chitara tradiţională şi de vocea Mariei Carvalho) impregnată însă de o serenitate pozitivă surprinzător de reuşită, grefată pe fondul unei brutale istorii politice de dată nu foarte îndepărtată, un exerciţiu fictiv riscant cinematografic de arheologie în trecutul unui necunoscut (altfel decât prin intermediul cuvântului scris) care se dovedeşte un quest pentru descoperirea de sine a unui intelectual trecut de vârsta a doua. “Arhaic”, “relicvă europeană”, “lentoare insuportabilă”, cam astea au fost categorisirile criticilor saxoni ce au determinat poziţia distribuitorilor de a-l trimite DTV... etichetări completamente cretine. Pentru mine, “Night Train To Lisbon” rămâne unul dintre extrem de puţinele filme de suflet a ultimilor ani. Mă bucur că îl am în colecţie. Excepţional! Extra: interviuri, Making Of. Tehnic: excelent.

BRAINDEAD a.k.a. DEAD ALIVE (1992, Noua Zeelandă, r: Peter Jackson) – DVD

Braindead.jpgPrimul film cu zombie din istoria cinematografului neo-zeelandez, film multi-premiat la festivalurile specializate (Avoriaz, Fantasporto, Amsterdam Fantastic Film Festival, Fantafestival, Sitges), semnat de Peter Jackson (al treilea său film după “Bad Taste” şi “Meet the Feebles”), cel care ne-a dat în ultimii ani trilogiile “Lord of the Rings” şi “The Hobbit”. WOW! Un început voit ironic cu Regina Elizabeta a II-a în prima sa vizită în Noua Zeelandă (în anii ’50), legată de un intro a la Indiana Jones cu capturarea unei maimuţe în Sumatra (dar într-o explicită notă Gore pentru a nu lăsa loc de interpretări asupra abordării cinematografice, filmată într-o locaţie ce va fi reutilizată peste mulţi ani pentru “LOTR: Return of the King”) pentru ca, după generic, genul feminin să continue să domine: bunica mumificată (ce îi prezice cu ajutorul cărţilor de tarot tinerei vânzătoare Paquita că va avea parte de o poveste de dragoste cu un băiat legat de simbolul unei stele asociată cu luna) şi snoaba, pedanta şi autoritara mamă a lui Lionel, rudă incontestabilă şi savuroasă a ‘Mamei Bates’ din “Psycho” (dacă vreţi, puteţi să vă jucaţi mental inclusiv cu Complexul lui Oedip... Peter Jackson şi Fran Walsh lasă prin construcţia schimburilor de replici uşa deschisă). Aceasta din urmă este muşcată la grădina zoologică din Wellington de pseudo-maimuţă (am folosit acest termen că arată mai mult ca un şobolan coşmaresc de talie mare, căci este un hibrid, o “rat-monkey”) pe care nu am apucat să o vedem la început dar care a apucat să violeze sau să mutileze toate celelalte primate din Zoo... iar femeia începe să se transforme, uşor-uşor, într-un atotputernic zombie. Scena cu pustulele explodând în budinca invitaţilor şi cu baba mâncându-şi impasibilă urechea cu tot cu cercel din castron este un semnal clar pentru dezmăţul Gore ce urmează, culmea!, ca fundal a poveştii de dragoste dintre inocenţii Paquita şi Lionel. Otrava pe care cel din urmă încearcă să o folosească pentru a anihila zombie se dovedeşte a fi un stimulent animal care nu face decât să le crească acestora energia şi vitalitatea şi, ca atare, tanărul apelează la o formulă clasică... maşina de tuns iarba. La final, mama-zombie, ajunsă la dimensiuni apocaliptice, îşi deschide pântecele (la propriu) şi declară “nimeni nu te va iubi niciodată mai mult decât mama ta” şi îl absoarbe în interior pe Lionel. Evident, nu aşa se termină una dintre cele mai (aparent) dezgustătoare, groteşti (densitatea de organe eviscerate şi de părţi ale corpurilor separate violent de acestea în băi de sute de litri de sânge sau alte lichide este indescriptibilă) şi extremiste satire la adresa familiei (în ansamblul ei), consumismului, prejudecăţilor sociale sau religioase şi clişeelor culturale Pop(ulare) transpuse vreodată pe marele ecran. Ai senzaţia atemporală că, duşi pe o insulă pustie, Monty Python l-au cooptat în trupă pe Rob Zombie şi pe Herschell Gordon Lewis. “Braindead” este o comedie excepţională, într-adevăr de nişă, de un umor nebun pentru cinefilii cu stomacul tare şi care vor depista (nu neapărat la prima vizionare) cu plăcere ‘minele’ comice plantate de Jackson, precum reverendul Kung-Fu (“I kick ass for the Lord!”), bebeluşul zombie sau nostalgicul veteran nazist, un amestec absolut nebunesc ce aminteşte simultan de Hieronymus Bosch, Tex Avery şi Robert Crumb. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

THE MACHINE (2013, UK, r: Caradog W. James) – DVD

The Machine.jpgÎntr-un peisaj arid, apare unul dintre puţinele filme SF serioase ale anului 2013. Şi când zic SF, accentul cade pe “Science”. Tânărul cineast, autor şi a scenariului, s-a documentat atent în fizica cuantică, robotică şi inteligenţă artificială şi a creat o poveste care, spusă rezumativ, poate părea nu foarte originală, dar, atâta vreme cât l-a avut pe autor şi în scaunul de regizor, a permis obţinerea unui rezultat vizual surprinzător de interesant. Într-un viitor nedefinit dar nu foarte îndepărtat, datorită unui nou ‘Război rece’, de această dată purtat cu China, Ministerul Britanic al Apărării finanţează un proiect ştiinţific menit să redea funcţiile cerebrale, în special cele cognitive, soldaţilor afectaţi în luptele din zonele de conflict. Sub conducerea cinicului birocrat Thomson (Denis Lawson – “Perfect Sense” şi... pilotul Wedge Antilles născut pe Corellia, din trilogia originală “Star Wars”), şef de lucrări este numit Vincent McCarthy (Toby Stephens – James Bond’s “Die Another Day”, serialul produs de Michael Bay, “Black Sails”), un relativ june savant care se implică din dorinţa secretă de a dezvolta o tehnologie care să îi permită să îşi salveze fiica, bolnavă de sindromul Rett (o boală genetică rară ce afectează materia cenuşie)... deci nu e un salvator a naţiunii ci, mai degrabă, un Dr. Frankenstein. Experimentele A.I. merg prost până în momentul în care Vincent o cooptează pe Ava, o specialistă în domeniu, dar, în acelaşi timp, o oaie neagră a sistemului datorită opiniilor categorice ‘incorecte politic’, şi de care, în timp, ajunge să se îndrăgostească. Va conştientiza acest lucru abia cand Ava (Caity Lotz – serialele “Arrow” şi “Mad Men”), asasinată la comanda engleză de un agent chinez, devine... The Machine (datorită insistenţelor savantului de a îi utiliza creierul în dezvoltarea noului tip de android cu conştiinţă proprie). Problema apare în momentul în care The Machine dovedeşte că are nu numai voinţă proprie dar şi... principii morale şi sentimente. O “Robo-Ava”. Situaţia se complică dar, pentru a evita spoilerele, nu continui cu detaliile. Realizat cu un buget minuscul pentru un SF (sub un milion de lire sterline), filmul independent a avut premiera la Festivalul Tribeca din N.Y., cel iniţiat de Robert De Niro în 2002, a câştigat trei premii BAFTA Cymru (Tara Galilor), a fost bine primit de critică chiar până la etichetări exagerat de entuziaste de tip “Blade Runner-ul galez” însă nu a fost accesibil publicului larg pe marile ecrane din raţiuni care îmi scapă. Referinţele şi trimiterile sunt inevitabile, de la “Robo Cop” şi “Universal Soldier” la “A.I.” a lui Spielberg şi chiar la “Metropolis”-ul lui Lang dar acestea nu umbresc calitatea incontesabilă a creaţiei lui James. Este, probabil, cel mai ambiţios (şi nu mă refer la anvergură) SF britanic pe care l-am văzut în ultimul timp, de la “Moon” (2009, r: Duncan Jones) încoace, care ar merita colecţionat întrucât din lipsă de public de cinema (distribuitori neinteresaţi) este un candidat serios la statutul de cult-movie peste câţiva ani. Extra: zero. Tehnic: excelent.

BLOOD CREEK a.k.a. TOWN CREEK (2009, USA, r: Joel Schumacher) – DVD

Blood Creek.jpg1936, West Virginia. Famila Wollner, imigranţi germani, primesc o scrisoare de la Berlin în care li se solicită de către al Treilea Reich, contra cost, să găzduiască un istoric, Richard Wirth (Michael Fassbender, înainte să devină un superstar global cu “X-Men: First Class”, “Prometheus” sau “12 Years a Slave”), cercetător a ‘moştenirii germane’ pe tărâm american. Din textul de introducere ni se explică obsesia lui Hitler pentru ocult şi pentru runele scandinave sculptate în pietre străvechi ca factor esenţial pentru dobândirea supremaţiei rasei ariene. Şapte decenii mai tarziu, Victor (Dominic Purcell – “Blade: Trinity”, serialul “Prison Break”), fost militar în Irak, dat dispărut de doi ani, apare cu o noapte înainte de eclipsa de lună şi-l racolează pe fratele său Evan (Henry Cavill – “Man of Steel”, “Immortals”) pentru o expediţie de răzbunare în Town Creek, la ferma unde totul începuse în ’36, unde fusese ţinut captiv şi torturat. Se dovedeşte însă că familia ce locuieşte în fermă, cu preţul nemuririi, îşi duce resemnată crucea de a îl ţine sub control (relativ) pe Wirth, care, pentru a se elibera, conta exact pe întoarcerea impulsivă a lui Victor. Odată scăpat (în mod accidental), ocultistul nazist deschide porţile infernului în jurul fermei având capacitatea de a resuscita orice fiinţă moartă, aşa că avem de-a face... de la porumbei zombie la cai zombie (dar care mor odată cu stăpânul care i-a readus la viaţă şi îi controlează). Căci Wirth este decapitat în final iar toată lumea îşi dă duhul în mod natural (inclusiv Wollnerii) în jurul celor doi fraţi, nu înainte însă ca aceştia să afle că au mai fost şapte familii din Statele Unite cărora, cu ani înainte de începerea WWII, la comanda lui Himmler, sub enigmaticul nume de cod “Kensington Projekt”, li s-a expediat câte un ocultist de aceeaşi anvergură... pentru un eventual sequel? Sper că nu. Fiindcă de la cadre elaborate cu tuşe expresioniste la flashback-uri filmate a la “Blair Witch Project”, “Blood Creek” este încă de la debut haotic şi confuzant ca amestec de tehnici de filmare, sunet şi montaj, dovedind o lipsă de unitate stilistică necaracteristică lui Joel Schumacher (“The Lost Boys”, “Falling Down”, “Tigerland”) şi destinată parcă a masca (exclusiv) micimea bugetului (în ciuda efectelor Gore decente, tot restul producţiei are un aer sărăcăcios). Plus că este o discrepanţă deranjantă între dinamica vioaie a muzicii şi modul insultător (pentru spectator) în care curge acţiunea: după cum apare şi dispare soarele pe cer trec ore întregi până când un prizonier este eliberat din cătuşe, până când este transportat în casă, până când o maşină parcurge câteva sute de metri, etc, etc, etc. Un film de serie B slab, lipsit de inventivitate şi de resurse, interesant pentru afficionados doar pentru ineditul distribuţiei şi a faptului că a fost filmat aproape integral în România, în studiourile Mediapro din Buftea. O decădere groaznică a lui Schumacher care ne demonstrase totuşi că poate să facă lucruri bune şi cu bugete mici (ex. “Phone Booth” din 2002, cu Colin Farrell) însă acum a ajuns să fie mulţumit dacă i se oferă posibilitatea să regizeze măcar un episod din serialul de televiziune “House of Cards”. În general însă, “Blood Creek” e un film ce poate fi ignorat fără remuşcări. Asta nu înseamnă că nu sunt de acord cu opinia unor critici americani ce susţin că este “the best satanic nazi vampire zombie-master flick that Schumacher’s ever made”. Absolut corect căci... până acum n-a mai făcut altul, acesta e singurul, deci e şi... cel mai bun. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
09 August 2014


Rush 2.jpgRUSH (2013, Germania/UK, r: Ron Howard) – DVD

Deşi a câştigat două Oscaruri şi îl respect pentru o sumă din realizările sale, mă ia cu frisoane când aud de un nou film a lui Ron Howard bazat pe fapte reale sau care este un biopic. “A Beautiful Mind”, “Cinderella Man”, “Frost/Nixon”, “Apollo 13”, “Backdraft”, etc, etc, etc. Omul ăsta e atât de serios că aproape ucide ideea de cinema entertaining... dacă până şi lui Grinch (Jim Carrey) a încercat să îi dea o dimensiune shakespeariană, ce să mai zic? Mai ales când continuă să se asocieze cu un scenarist, Peter Morgan, a cărui creativitate se manifestă mai mult pe scena de teatru (pelicula “The Queen” versus piesa sa sclipitoare “The Audience”, pe care am văzut-o anul trecut la Gielgud Theatre) şi care e... la fel de serios (“The Last King of Scotland”, “Frost/Nixon”, “The Damned United”). Nu spun că nu fac bine ceea ce fac dar de ce mi-i uzează pe Russell Crowe sau pe Tom Hanks, pe Cillian Murphy sau pe Robert De Niro, care ar trebui să joace în poveşti care să ne facă să visăm sau măcar să ne detaşăm provizoriu de realitatea cotidiană? Sincer, îl prefer pe De Niro în “Fockers” decât în “Backdraft”. Revenim... “Rush” este povestea complet nesurprinzătoare a rivalităţii dintre două mari talente din Formula 1, Niki Lauda şi James Hunt, având ca pol central gravul accident de pe circuitul de la Nurburgring a lui Lauda. Morgan & Howard nu îşi asumă nici un fel de riscuri iar perioadele de ‘dinainte’ şi de ‘după’ accident le tratează liniar, aproape 100% în oglindă, atât ca definire a personajelor cât şi ca evoluţie a acestora la nivel de caracter, pre- şi post-factum. Până la accident... mintea rece, lucidă şi calculată a lui Lauda (Daniel Bruhl – “Inglorious Basterds”, “Good Bye Lenin!”) versus impulsivitatea şi gândirea tip ‘trăieşte clipa cu intensitate, asumă-ţi riscuri’ a lui Hunt (Chris Hemsworth – “Thor”, “The Cabin in the Woods”), precocitatea unei determinări feroce tipic teutonă versus sclipirile generate de talentul unei minţi de playboy rămase blocate în faza de adolescenţă. Aşa cum spuneam, până la minutul 45 (aproximativ), personajele evoluează absolut simplist pe această linie după care se întoarce oglinda... după accident şi schimbarea ierarhiei în Formula 1 (din păcate, nu se insistă mai deloc pe rivalitatea din fundal dintre McLaren şi Ferrari), unul divorţează (Hunt) de supermodelul Suzy Miller (Olivia Wilde – “Tron”, “Deadfall”) şi devine obsedat de carieră inclusiv de business, iar celălalt se însoară (Lauda) cu Marlene (românca Alexandra Maria Lara – “Der Untergang”, “Control”) şi îşi redefineşte priorităţile în viaţă (referirile în paralel la Richard Burton şi Curd Jurgens, deşi reale, sunt menite a sublinia schimbarea de atitudine)... unul alege adrenalina iar al doilea fericirea molcomă, unul va dispărea ca un meteorit iar celălalt îşi va vedea numele pe avioane. “Rush” este un film necaptivant căci ştii de la început care este climaxul dramatic. Ca şi în destule alte cazuri, la Ron Howard nu poţi detecta vreo ‘viziune’ regizorală anume... abia după vreo 80 de minute, odată cu revenirea lui Lauda la Monza apare ceva ‘suflu epic’ şi, în sfârşit, muzica lui Hans Zimmer începe să fie sesizabilă (mai ales pe succesiunea de cadre ploioase de pe circuitul japonez). Totuşi, la un film cu asemenea pretenţii, doar o jumătate de oră vizionabilă e cam puţin. Din punctul meu de vedere, putea fi difuzat direct pe “History Channel”... dar, sincer, nici nu mă aşteptam la mai mult. Asta nu diminuează respectul pentru prestaţia actoricească admirabilă a lui Hemsworth şi, mai ales, a lui Bruhl. Chiar pentru fanii obiectelor pe patru roţi care se mişcă cu viteză mare, “Rush” poate fi înlocuit oricând cu o transmisie live a oricărui Grand Prix F1. Extra: Making Of, scene tăiate, documentar (“The Real Story of Rush”). Tehnic: excelent.

DEAD SPACE: DOWNFALL (2008, USA, r: Chuck Patton) – DVD

Dead Space downfall.jpgLa finele anului 2008, EA Redwood Shores lansa “Dead Space”, joc video ‘Survival Horror’ SF, ce avea să se vândă în peste două milioane de unităţi şi va încuraja apariţia unei serii de continuări (în 2011 şi, respectiv, 2013). Ca gamer, eşti în pielea unui inginer, Isaac Clarke, ce se luptă cu Necromorfii (corpuri umane reanimate, deci un soi de... zombie), la bordul unei nave spaţiale de minerit, USG Ishimura. Simultan cu intrarea pe piaţă a jocului, în cadrul campaniei de marketing, a avut premiera “Dead Space: Downfall”, o animaţie prequel la universul jocului, gândită iniţial pentru marile ecrane dar ajunsă DTV, regizată de Chuck Patton (seriile TV animate “Spawn”, “Swamp Thing”), destinată să explice cum Necromorfii au ajuns să invadeze nava. La ordinul “Bisericii Unitologice”, Ishimura este trimisă să recupereze şi să aducă pe Terra o relicvă de origine extraterestră considerată de o importanţă capitală din punct de vedere religios şi descoperită de coloniştii planetei Aegis VII, doar că echipajul este confruntat cu surpriza că cei din urmă sunt prinşi într-un conflict inexplicabil în care se moare pe capete iar supravieţuitorii îi imploră pe cei din jur să fie ucişi. Odată cu relicva, pe navă ajunge şi corpul unei femei sinucigaşe, fără ca cineva să realizeze prezenţa unei fiinţe extraterestre... pasionată de a omorî oameni şi a-i transforma în mutanţi. Aceşti zombie, Necromorfii, proliferează cu viteză prin decimarea personalului iar lucrurile scapă de sub control. Vor ajunge pe Pământ pentru a declanşa Apocalipsa? Prin intermediul jurnalului video a ultimului om supravieţuitor se relevă că, în fapt, relicva este cea care avea rolul să îi ţină prizonieri pe planetă (Aegis), dar... prea târziu. Acesta (de fapt aceasta... că este o ea, Alissa Vincent – voce: Nika Futterman, actriţă versată în lucrul cu animaţiile precum “Star Wars: The Clone Wars”, “The Boxtrolls”, “Teen Titans Go!”) se pulverizează în spaţiu împreună cu inamicii umanităţii (pe melodia “Twinkle Twinkle Little Star”) iar filmul se termină cu USG Kellion care soseşte la faţa locului şi a cărui echipaj se pregăteşte să urce la bordul lui Ishimura. De aici începe jocul video original. Un sequel DTV la film, “Dead Space: Aftermath”, a fost făcut pentru a asigura coerenţa poveştii şi legătura dintre cele două versiuni ale jocului (cea din 2008 şi “Dead Space 2”, lansat în 2011). Să revenim... Dacă vă închipuiţi că este un desen animat pueril la care vă puteţi uita împreună cu copiii, vă înşelaţi grav căci e una dintre cele mai brutale şi violente animaţii pe care americanii le-au făcut vreodată. Dacă vă închipuiţi că este una din producţiile de duzină menite doar să susţină pe termen scurt marketingul unui video-game, pe modelul “House of the Dead” a lui Uwe Boll, vă înşelaţi din nou! “Dead Space: Downfall” este o provocatoare reuşită hiper-adultă ce aduce aminte de estetica Manga (gândiţi-vă la “Vampire Hunter D”) în spatele căreia stau veteranii în comics-uri şi jocuri video Jimmy Palmiotti şi Justin Gray (“Painkiller Jane”, “The Punisher”, “Jonah Hex”, “Trailblazer”). Un must-see pentru fanii animaţiei Horror. Extra: scene tăiate, soundtrack separat (izolat), galerie foto. Tehnic: excelent.

AIN’T THEM BODIES SAINTS (2013, USA, r: David Lowery) - DVD

Aint them.jpgUn bărbat ajută o tânără să îşi amintească trecutul iar un cuplu se ceartă pe tema infidelităţii reciproce (“Deadroom” – 2005), frate şi soră care se ascund prin păduri (“St. Nick” – 2009), un tată care îi spune poveşti fiului său (scurt-metrajul “Pioneer” – 2011)... este clar că cineastul independent David Lowery are o pasiune pentru cifra 2 şi pentru ideea de tandem. Premiat la Sundance şi inclus în selecţia de la Cannes, “Ain’t Them Bodies Saints” respectă regula, fiind o dramă romantică lipsită de originalitate dar nu şi de interes, centrată în jurul perechii Bob Muldoon-Ruth Guthrie, interpretate de doi dintre cei mai talentaţi tineri actori de la Hollywood, Casey Affleck (“The Killer Inside Me”, “Gone Baby Gone”, “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford”, pentru care a fost şi nominalizat la Oscar) şi Rooney Mara (“The Social Network”, “Side Effects”, “Her”, “The Girl with the Dragon Tattoo” – nominalizare la Oscar). O poveste de dragoste ce se desfăşoară în Texasul rural ai anilor ’70. Bob este un infractor mărunt care, într-una din înfruntările violente cu oamenii legii, se sacrifică pentru iubita sa Ruth, gravidă, şi îşi asumă responsabilitatea în locul acesteia pentru rănirea (prin împuşcare) a unui şerif (Ben Foster – “Rampart”, “Lone Survivor”, “X-Men: The Last Stand”) şi, drept consecinţă, este trimis la puşcărie. Evadează după patru ani şi revine la mamă şi la fetiţa sa (pe care nu apucase să o vadă vreodată, întrucât aceasta se născuse când el era deja încarcerat). După cum se poate bănui, reunirea nu are cum să se producă fără incidente de parcurs, mai ales că, între timp, un vecin, prieten de familie şi fost partener de afaceri ilegale (Keith Carradine – “The Duellists” a lui Ridley Scott, “Southern Comfort” a lui Walter Hill) îşi asumase rolul de protector a celor două. Revenind la “doi”, din păcate, cineastul reuşeşte în bună măsură să se anihileze singur, regia excelentă (cea care salvează practic filmul) a lui Lowery fiind afectată de tarele scenariului simplist, neataşant şi plat scris de... Lowery, care pune insuficient în valoare distribuţia remarcabilă. Teme precum compromisul moral, conservatorismul sau incapacitatea de adaptare, rămân în “Ain’t Them Bodies Saints” doar în stadiul embrionar. A compara acest film cu “Badlands” a lui Malick este aproape o blasfemie dar asta nu înseamnă că nu rezistă la o vizionare, în primul rând datorită imaginii superbe şi a ritmului lent, descriptiv, în care naraţiunea, susţinută bine muzical, evoluează ambiental. În final, un detaliu interesant, trei dintre actori chiar cântă pe OS-ul filmului câte o piesă compusă de Curtis Heath: Rooney Mara – “Bluejay Lullaby”, Keith Carradine – “The Lights” (să nu uităm că acesta a câştigat un Oscar în 1976 nu pentru actorie ci pentru... cel mai bun cântec, “I’m Easy”, de pe soundtrack-ul filmului “Nashville) şi Ben Foster – “I Will Go A’Wandering No More”. Extra: interviuri, Making Of. Tehnic: excelent.

TEENAGE ZOMBIES (1959, USA, r: Jerry Warren) – DVD

teenage zombies.jpgÎn ciuda unei copii execrabile din punct de vedere tehnic, a fost imposibil de rezistat să nu mă uit la un film regizat de Jerry Warren, un demn descendent a lui Ed Wood (alături de Phil ‘Robot Monster’ Tucker şi Al ‘Brain of Blood’ Adamson), responsabil de titluri precum “The Wild World of Batwoman”, “Curse of the Stone Hand” sau “The Incredible Petrified World”... norocul lui că Razzies nu existau pe atunci căci “Teenage Zombies” este cu siguranţă unul dintre cele mai fascinant de imbecile filme de gen din istoria cinematografiei, la care Warren a fost producător, scenarist, regizor, monteur şi compozitor a muzicii. Patru “Cireşari”, liceeni pasionaţi de skiul nautic (staţi liniştiţi, nu este inclus niciun cadru cu acest sport în film), a căror joc actoricesc ar fi trebuit, prin comparaţie, să îi garanteze lui Oana Sârbu un Oscar, ajung pe o insulă izolată pe care o înconjoară la pas într-o oră (supravegheaţi din tufişuri de zombie care arată precum cocoşatul de la Notre Dame sub hipnoză) în căutarea şalupei ce le dispăruse instantaneu, şi dau nas în nas cu o distinsă şi misterioasă femeie “om de ştiinţă”, îmbrăcată în miez de zi în rochie de seară, care le spune că nu există bărci fiindcă nimeni nu părăseşte vreodată insula, timp în care le oferă răcoritoare îmbuteliate industrial, cu etichete şi capace (!?), fabricate probabil în propria bucătărie... după care îi sechestrează într-o cuşcă din subsolul vilei. Doamna doctor Myra (Katherine Victor, o apropiată a lui Warren, cu multe apariţii în filmele sale, de la “Creature of the Walking Dead” la “Frankenstein Island”), cu aspect de dizeuză manelistă, se află în “Faza a Treia” a unei cercetări comandate de o putere din “Est” (a cărui agenţi vizitează insula la bordul unei bărcuţe evident incapabile să traverseze măcar Dâmboviţa) având ca obiectiv transformarea întregii populaţii a Statelor Unite în zombie proletari cu ajutorul unei formule secrete de... gaz. Adolescenţii reuşesc să scape cu viaţă datorită unei gorile dezombificate (genial!) şi, ca atare, până la final, titlul filmului nu se justifică de niciun fel, nu apare în cadru niciun adolescent zombie. Pe cât e de prost “Teenage Zombies”, pe atât e de (aproape) amuzant iar dacă vreţi realmente să vedeţi cât de “Horror” este acest film, încercaţi de curiozitate o vizionare de câteva minute... fără muzică/sonor. Extra: interviuri cu actorii Katherine Victor şi Chuck Niles, trailere. Tehnic: foarte prost (inclusiv zgârieturi şi fotograme lipsă).

IOAN BIG
02 August 2014


NURSE BETTY (2000, Germania/USA, r: Neil LaBute) – DVD

Nurse Betty.jpgÎncă o dovadă a apetenţei dramaturgului şi cineastului american Neil LaBute pentru subiecte alambicate şi exerciţii ludice şi cinice având ca obiect “meandrele” sufletului uman... a treia după “A Company of Men” (’97) şi “Your Friends & Neighbors” (’98). Betty Sizemore (Renee Zellweger – “Cold Mountain”, “Chicago”) este o tinerică naivă, romantică şi idealistă, ospătăriţă într-o cârciumioară din Kansas City, a cărei fericire supremă este să urmărească cu fervoare la televizor în fiecare seară soap-opera “A Reason to Love” (un soi de “Spitalul de urgenţă” grefat pe “Tânăr şi neliniştit”). Mai ales că este lăsată mai tot timpul singură de către soţul ei, un vânzător de maşini cu fiţe de macho provincial (Aaron Eckhart – “The Dark Knight”, “I, Frankenstein”), care are intenţia să o părăsească pentru a-şi continua relaţia cu focoasa sa secretară. În timp ce dulcica Betty propovăduieşte tuturor celor din jur învăţămintele pe care le extrage din replicile siropoase de pe micul ecran, bărbatu-său îşi suplimentează veniturile vânzând droguri pe care le ţine depozitate în autovehicule expuse în show-room. Numai că o tranzacţie se termină prost iar el sfârşeşte prin a fi torturat, omorât şi scalpat de doi asasini, Charlie (Morgan Freeman – “Driving Miss Daisy”, “Million Dollar Baby”) şi Wesley (Chris Rock – “Grown Ups”, “Bad Company”). Betty este martor involuntar a scenei iar şocul îi induce o amnezie disociativă prin care, mental, evadează din realitatea imediată pentru a se refugia în confortul oferit de fantezia soap-operei. În timp ce şeriful (Pruitt Taylor Vince – “Monster”, “Natural Born Killers”) şi un reporter local (Crispin Glover – “Alice In Wonderland”, “Back To the Future”) demarează ancheta, ea îşi împachetează câteva lucruri într-o valiză, se urcă senină într-una din maşinile răposatului (ignorând, evident, stupefiantele ascunse în portbagaj) şi pleacă spre Los Angeles, convinsă că spitalul şi, mai ales, doctorul ei favorit din serial, chiar există şi că ar putea să îl facă pe acesta (Greg Kinnear – “As Good as It Gets”, “You’ve Got Mail”)... să se îndrăgostească de ea. Aflat pe urmele ei, unul dintre cei doi ucigaşi începe să se simtă la rândul său tot mai atras de femeie (spre stupefacţia partenerului de tandem). Printr-un concurs de împrejurări, ajunsă în L.A., aceasta este angajată la farmacia unui spital iar metamorfoza sa din Betty Sizemore în “Sora” Betty devine aproape completă iar realitatea începe să imite din ce în ce mai mult ficţiunea şi viceversa. Nu dau mai multe detalii despre plot pentru a nu ruina vizionarea acestei “comedii” negre şi ciudate (în sensul bun a cuvântului) care a luat premiul pentru scenariu la Cannes şi i-a adus lui Zellweger (pe atunci încă plină de prospeţime şi nemutilată de operaţiile estetice) primul Glob de Aur din carieră. Am utilizat ghilimele pentru comedie întrucât, în profunzime, “Nurse Betty” e în fapt un film trist şi întristător, fiind vorba de oameni care ajung să îşi hrănească sufletul cu firimituri generate de imaginaţie şi a cărui concluzie este aceea că nu ar trebui să mai depindem în nici un fel de cei din jur pentru că “ne avem pe noi înşine”. În ceea ce mă priveşte, re-vizitarea sa a meritat. Extra: Making Of, galerie foto, bâlbe a lui Freeman. Tehnic: foarte bun.

REVENGE OF THE ZOMBIES (1943, USA, r: Steve Sekely) – DVD

voodoo woman.jpgAvem de-a face cu un sequel-remake la “King of the Zombies” a lui Jean Yarbrough din 1941 (vezi Video Vault-ul din 5 iulie a.c.), produs tot de Monogram cu un scenariu al aceluiaşi Kelso şi cu simpaticul Mantan Moreland care reintră în pielea valetului Jeff. Spre deosebire însă de primul care rămăsese la stadiul de sumă de aluzii, în ’43, fiind în plin război cu Germania, scenariul devine explicit în ceea ce priveşte inamicul nazist. Din dorinţa de a lămuri detaliile morţii surorii sale, Scott, însoţit de un agent FBI sub acoperire, ajunge la vechea casă din mijlocul mlaştinilor din Louisiana ce aparţine cumnatului său, Dr. Max Von Altermann (respectatul John Carradine, care se bucura deja de o celebritate bine meritată, mai ales prin rolurile din filmele lui John Ford, “Stagecoach” – 1939 şi “The Grapes of Wrath” – 1940). Acesta este un om de ştiinţă nebun care a fost contactat şi contractat de reprezentanţii celui de-al Treilea Reich pentru a le crea o armată de super-soldaţi zombie. Max este atât de devotat cauzei încât şi-a ucis şi... soţia, după care a resuscitat-o, însă Lila se dovedeşte un caz mai aparte de mort-viu întrucât dă semne de eliberare de sub controlul acestuia (chiar răspunde pe un ton neutru la unele întrebări). Presat de intruşi, doctorul se refugiază în mlaştină vânat de hoarda de zombie (în fapt, cam vreo 10-12 bucăţi în total) conduse de Lila. Cei doi soţi mor în final, scufundaţi în nisipurile mişcătoare, iar zombie se dispersează fără a da însă semne că, după dispariţia stăpânului şi a “telecomenzii”, ar ieşi din “program”. Filmul are valoare istorică din două raţiuni: 1.) este cel dintâi (din nu foarte multele apărute până în anul respectiv) care pleacă de la presupunerea că spectatorul ştie deja ce este un zombie şi (2.) care se detaşează de legătura originilor cu ritualurile Voodoo haitiene şi explică apariţia lor ca rezultat a testelor ştiinţifice (‘îngheţarea’ zonelor din creier care controlează voinţa proprie a individului, astfel încât acesta să fie manipulat din exterior... un indiciu primordial pentru viitorul acestei nişe din cultura Pop(ulară), acela că un zombie nu poate fi anihilat decât distrugându-i creierul). Păcatul lui “Revenge of the Zombies” este că s-a luat mult mai în serios decât precedentul şi că s-a vrut mai mult Horror decât Zom-Com aşa că momentele amuzante sunt mai rare, îi aparţin aproape integral lui Moreland (scena culegerii de flori din pădure sau cea din laborator cu descoperirea lui Scott în dulap) şi, în mare măsură, sunt construite pe aceleaşi clişee rasiste, dar, la o vizionare în zilele noastre, la acestea se adaugă umorul involuntar dat de ‘praful’ pus pe peliculă cu trecerea timpului: embrionul armatei de zombie nu prea arată a fi compus din “uber-zombies” căci aceştia sunt fie scunzi şi graşi, fie slabi ca nişte scobitori, pe scurt, dau impresia diametral opusă unor vajnici morţi-vii care să ajute rasa ariană să câştige războiul. Iar la final... ca să vă stric pofta de mâncare, doar o scurtă paranteză legată de titlu: în afara câtorva produse de televiziune nesemnificative, din Orientul Îndepărtat avea să apară în 1976 un film cu un titlu similar (în original: “Gou hun jiang tou”, finanţat de companii din Hong Kong şi Singapore, regizat de chinezul Meng Hua Ho, şcolit de către fraţii Shaw) care este un Horror-Gore extrem (un spital în care gravidele avortează fetuşi de zombie, în care sub pielea pacienţilor circulă paraziţi, viermi, ba chiar şerpi, la care se adaugă un vrăjitor care înfige ţepuşe în capul femeilor pentru a le transforma în zombie... în fine, aveţi câteva indicii relevante pentru cazul în care aţi fi amatori). Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun (în ciuda efectului voit înceţoşat de... “horrorscope”).

APOCALYPSE: THE RISE OF HITLER (2011, Franţa, r: Isabelle Clarke & Daniel Costelle) – DVD

the rise of hitler.jpgUn documentar în două părţi (“The Menace” şi “The Fuhrer”), produs de National Geographic împreună cu o sumă de organizaţii franceze (CNC, France Television, TV5 Monde, etc), narat de Matthieu Kassowitz (versiunea franceză) şi de Doug Rand, cu o muzică originală compusă, surprinzător, de Kenji Kawai (“Ghost in the Shell”, “Ring”, “Ip Man” şi “Ganz”!), care nu îşi propune să rezolve enigme sau să clarifice dileme ci doar să pună cap la cap o sumă de date biografice legate de ascensiunea politică a celui care va deveni responsabil de moartea a 50 de milioane de oameni. Prima parte o ia sistematic de la naştere şi ascendenţă (niciodată Hitler nu a putut dovedi oficial că nu are sânge de evreu) la participarea în WWI şi decorarea cu Crucea de Fier, apoi decizia de a intra în politică pentru a-şi ajuta camarazii (susţinută conjunctural de evacuarea generată de orbirea temporară). Cum? Devenind propagandist şi agitator de extremă dreaptă în perioada regimului Ebert şi virulent activist în anii de după semnarea Tratatului de la Versailles. Urmează, bine ştiut, Societatea Thule, Republica de la Weimar, puciul eşuat susţinut de Ludendorff din 1923, începerea ‘ambalării’ în misticismul de sorginte nordică, încarcerarea lui Hitler în condiţii de lux, etc. “The Fuhrer”, episodul doi, pleacă din 1929 de la Congresul Naţional-Socialist de la Nurnberg şi de la spusele lui Bertold Brecht că a fost momentul “când ascensiunea lui Hitler putea fi oprită”... scandalul sexual cu nepoata sa Geli (înlocuită rapid cu Eva Braun) şi suspiciunea de asasinat, băgat sub preş de viziunea avangardistă în ceea ce priveşte marketingul politic a lui Goebbels (cu ajutorul Lufthansa – “Hitler above Germany”) pe un fond prielnic a crizei economice majore, creşterea uluitoare a importanţei şi numărului ‘cămăşilor brune’ (mai ales în contextul ciocnirilor de stradă cu grupările paramilitare comuniste germane de tip “Frontul Rosu”), fraudarea alegerilor şi trimiterea fruntaşilor comunişti în lagărele de la Dachau şi Oranienburg (deja înfiinţate în 1933!), ‘Noapea cutiţelor lungi’, ‘Noaptea de cristal’, etc, etc... Un demers captivant prin ineditul abordării (inclusiv vizual, căci imaginile de arhivă sunt colorizate) şi tonul său sec, detaşat, un film documentar cu caracter de inventar politic faptic, lipsit de ambiţia de a scoate la iveală ipoteze sau surprize majore, dar extrem, extrem de interesant, mai ales în prima sa parte, printr-o sumă de imagini inedite (cel puţin, pentru mine – de exemplu, cele filmate şi montate de Eva Braun în 1939 la vizita lui Hitler la mormantul părinţilor, prima sa participare ca turnător infiltrat la manifestaţia DAP, cadrele cu Winifred, nora compozitorului Richard Wagner, care l-a aprovizionat cu hârtie de scris în închisoare, etc) din biografia ‘vizuală’ a dictatorului. Mai mult, “Apocalypse...” este valoros prin readucerea în memorie a unor fapte sau informaţii importante pentru definirea contextului, obscure sau ignorate până acum de către cei mai mulţi dintre noi, legate de accederea la putere a lui Hitler pe parcursul a două decenii (imaginea-sursă a naşterii svasticii ca simbol a nazismului, prigoana oficială a evreilor “ne-patrioţi” din armata germană din 1918 generată de Hindenburg, recrudescenţa dreptei între războaie, mai ales în Bavaria, ca reacţie la mişcările marxiste/comuniste extrem de agresive, agresiunile militarilor francezi din timpul crizei cărbunelui din Ruhr, crearea uniformelor trupelor S.A., Hitlerjugend şi S.S. de către... Hugo Boss, simpatia lui Henry Ford pentru nazişti, luptele de stradă din campania din ’32, ş.a.m.d.). Un documentar dens dar nu foarte lung (în total, sub două ore) care ne face să ne dorim să avem mai mulţi Alexandru Solomon sau Florin Iepan printre noi şi mai multe restituiri autohtone din această categorie de filme care să ne ţină trează şi activă memoria în privinţa evenimentelor care au definit istoria noastră recentă şi, implicit, viaţa noastră şi a copiilor noştri. Mai ales că, din nefericire, mult prea mulţi dintre politicienii noştri aplică (fără să ştie) credinţa după care se ghida demagogul Hitler: “Masele sunt feminine şi stupide. Doar emoţia şi ura le pot ţine sub control” iar similitudinile cu ‘jungla’ politică dâmboviţeană şi instrumentele uzitate de aceasta în secolul XXI nu se opresc aici . Extra: zero. Tehnic: foarte bun (apărut doar în Olanda, pentru piaţa nordică).

BATH SALT ZOMBIES (2013, USA, r: Dustin Wayde Mills) – DVD

bath salt zombies.jpg“Bath Salts”, “sărurile de baie”, sunt o familie de droguri de sinteză pentru relaxare/stimulare (‘recreaţionale’) ce conţin catinonă, principalul constituent activ din Khat, drog vegetal provenit dintr-un arbust din familia arborelui de ceai, cu efecte asemănătoare amfetaminelor sau cocainei şi care, ca pudră sau cristale, seamănă cu adevăratele săruri de baie vândute în magazinele de întreţinere corporală. Despre ce se vorbeşte însă mai puţin sunt câteva efecte secundare posibile generate de consumul acestora (studiate încă insuficient) precum comportamentul violent, creşterea rezistenţei la durerea fizică şi multiplicarea atacurilor de panică. Acestea sunt exacerbate la nivel Gore în pelicula lui Mills, un regizor cu o imaginaţie aparte, foarte prolific în nişa Horrorului extrem (patru filme în 2013 şi nu mai puţin de cinci în 2014) care se anunţă un contracandidat redutabil a lui Uwe Boll la titlul de... ‘cel mai prost regizor a tuturor timpurilor’. După un intro psihedelic animat, alb-negru, fals retro, interesant (probabil cel mai reuşit segment a filmului), cu adolescentul Timmy zombificat după consumul ‘sărurilor’ şi devenit canibal, genericul continuă aiuritor cu un soldat zombie ce arată precum Red Skull, pentru a se trece la un text de început ‘a la John Carpenter’ (după o serie de acţiuni guvernamentale de o amploare fără precedent - blocare importuri materie primă, închidere magazine şi laboratoare, etc - dealerii şi dependenţii de droguri îşi stabilesc cartierul general la New York)... toată această varză durează circa 15 minute din cele 68 a întregului film! Care, în fond, nu este despre zombie în accepţiunea Pop(ulară) ci despre junkies zombificaţi de aşa numitele “designer drugs”, o premisă nu lipsită de interes dacă nu ar fi tratată înfiorător de pueril. Toate, absolut toate, sunet, filmare, joc actoricesc, coregrafie, regie, efectele Gore, sunt execrabil de amatoriceşti, ca să nu mai vorbim de multitudinea de replici cretine precum “you’re sucking my balls... two times”. Un film de evitat. Aş mai vrea totuşi să fac o menţiune de final legată de coloana sonoră Punk şi de fascinaţia evidentă a lui Mills pentru GG Allin (în buletin... Jesus Christ Allin), controversatul punk-rocker (“cel mai spectaculos degenerat din istoria R’n’R” - AllMusic) ce a cântat cu trupe precum The Scumfucs şi The Texas Nazis, a cărui prestaţii scenice l-au făcut pe Iggy Pop să pară un îngeraş prin extremism (coprofagie, violenţă împotriva publicului, auto-mutilare) şi a cărui piese conţin frecvente referiri la pedofilie, misoginism, rasism şi blasfemie. De ce vorbeam de fascinaţia autorului peliculei pentru narcomanul Allin? Acesta a fost încarcerat în 1989, după ce a admis că a ars, a tăiat şi a băut sângele unei prietene în timpul unei partide de sex iar filmul conţine scene clar influenţate de acest episod. Mai mult, revenind la soundtrack, el este o compilaţie de piese a unor trupe Punk americane fie tributare ‘oficial’ lui Allin (Dwarves, The Meetheads, Combat Crisis) fie chiar unele în care acesta a cântat (The Murder Junkies). Dacă totuşi ţineţi să vedeţi “Bath Salt Zombies”... Extra: zero. Tehnic: excelent (a apărut însă doar în US, deci trebuie să aveţi player multi-regiune).

IOAN BIG
26 Iulie 2014


pieces.jpgSăptămâna aceasta va fi una integral Horror întrucât selecţia titlurilor provine de pe un singur BRD, “Ultimate Shockfest”, o antologie compresată în SD ce conţine 20 de filme, printre care o sumă de ‘celebrităţi’ precum “Profondo rosso” sau “Phenomena” a lui Argento, “Night of the Living Dead” a lui Romero sau “Driller Killer” a lui Abel Ferrara (ce pot fi însă achiziţionate separat, în ediţii mult mai îngrijite). Mă voi referi la câteva pelicule inedite, mai greu de găsit pe suport video şi care sunt OK de vizionat în această colecţie de către fanii genului, mai ales prin prisma raportului calitate-preţ a întregului ‘pachet’. Primul dintre acestea este “Pieces”, unul din cele mai violente Slashere realizate la începutul anilor ’80, marketat (pe bună dreptate) sub sloganul “You don’t have to go to Texas for a chainsaw massacre”, cu trimitere directă la clasicul lui Tobe Hooper din 1974. Boston, 1942. Un copil îşi măcelăreşte mama cu un topor pentru că aceasta l-a prins rezolvând un puzzle înfăţişând o femeie în costum de baie. 40 de ani mai târziu, într-unul din libertinele campusuri studenţeşti ai anilor ’60, o studentă îşi pierde capul la propriu... cu drujba, iar poliţia suspectează că autorul face parte din cercul interior academic. În doar câteva zile, lista tinerelor masacrate se lungeşte, iar fiecăreia dintre acestea i se amputează (tot cu fierăstrăul mecanic), cu precizie de expert, diverse părţi ale corpului. Începe să fie clar pentru spectator că cineva insistă să îşi completeze puzzle-ul din copilărie iar bănuitul principal este profesorul de anatomie. Realizatorul filmului este spaniolul Juan Piquer Simon, un expert în ‘exploitation’-uri (“Los diablos del mar”, “Los nuevas extraterrestres”), cel responsabil de alcătuirea unei distribuţii conţinând câteva figuri interesante. În afara profesorului Brown a.k.a. Jack Taylor (“The Ninth Gate” a lui Roman Polanski, “Enigma rosso”, Thriller-ul lui Alberto Negrin cu Fabio Testi, din ’78), avem un Chevy Chase cu lucirile din ochi ale lui Malcolm McDowell - Paul L. Smith în rolul ‘drujbaşului’ Willard, cu figura sa de Bud Spencer jemanfişist (partituri minore dar nu lipsite de consistenţă în “Midnight Express”-1978 a lui Alan Parker sau “Maverick” a lui Richard Donner, din ’94), pe Christopher George din “City of the Living Dead” a lui Lucio Fulci (dar şi din serialul “Rat Patrol” pentru care a fost nominalizat la Globul de Aur sau Western-ul “Chisum” a lui Andrew V. McLaglen) şi pe Lynda Day George (nominalizată şi ea la un Glob pentru serialul “Mission: Impossible”). În ciuda unor bâlbe monumental de amuzante (fetei căreia i se taie gâtul cu fierăstrăul pe marginea piscinei îi vedem sângele curgând înainte ca ucigaşul să se apropie fizic de ea cu obiectul ‘mecanic’, apoi aerobicul pe muzica de anii ’80 la casetofonul ce a fost inventat ani mai târziu, respiraţia ‘a la Darth Vader’ a psihopatului, etc.) ce fac din “Pieces” un film uşor stângaci şi tributar epocii în care a fost realizat, acesta rămâne interesant prin construcţia treptată a portretului psihopatului cu ajutorul unor elemente simple, aproape expresioniste, utilizate cu obstinaţie pentru a defini modul prin care se reiterează vizual obsesia acestuia (pantofii, pălăria tip “The Spirit”, compunerea treptată a puzzle-ului) şi, nu în ultimul rând, prin punerea în scenă a violenţei fizice. Filmul a apărut şi într-o ediţie “Arrow”, motiv pentru care, mai jos, am dat câteva detalii legate de aceasta, dar, personal, nu am văzut o diferenţă atât de mare în calitatea imaginii între cele două versiuni (şi nici bonusurile nu sunt peste medie de atractive) încât să vă recomand să o achiziţionaţi. Versiunea de pe antologia “Ultimate Shockfest” mi se pare suficientă. Extra: zero (antologie); booklet, comentariu audio a criticului Calum Waddell împreună cu Tony Timpone de la revista “Fangoria”, introducere a lui Jack Taylor, interviu cu Taylor şi masă rotundă (“Looking Back at a Grindhouse Gorefest Hostel”) cu analistul Horror Santos Ellin Jr., cineastul Howard S. Berger, producătorul Scott Spiegel şi criticul Michael Gingold (ediţia “Arrow Video”). Tehnic: mediocru (antologia); bun (ediţia “Arrow”).

MESSIAH OF EVIL a.k.a. DEAD PEOPLE (1973, USA, r: Willard Huyck) – DVD

pieces.jpgPe fondul unei muzici electronice atemporale, pe holul unui ospiciu, o pacientă se tânguie repetat: “No one will hear you scream!” (peste ani, marketingul francizei “Alien” nu a avut de făcut decât să adauge două cuvinte... “In space” la începutul propozitiei şi uite-aşa a rezultat sloganul pentru filmul lui Ridley Scott). Imaginea se mută pe profilul unei tinere aflate la volan în miez de noapte, susţinută de vocea din off care explică motivul călătoriei: regăsirea tatălui, artist plastic, autoexilat de mulţi ani într-un cătun izolat de pe malul oceanului, după o lungă relaţie avută exclusiv prin intermediul corespondenţei scrise. Tranziţia se face apoi brusc, odată cu apariţia albinosului asociată cu crima din benzinărie şi şocantul (vizual) interior Pop-Art (tablouri uriaşe, excepţional studiate şi amplasate ca şi susţinere a perspectivei şi amplificare a mărimii spaţiului... un soi de Andy Warhol care îl reinterpretează în tonuri întunecate pe Edward Hopper) a casei pictorului, care creează sugestia suprarealistă a unui mediu urban şi social artificial populat, în contrast cu solitudinea apăsătoare a mediului natural (la a cărei stranietate contribuie şi animalele împăiate din casă)... Relevantă pentru mediul în care se desfăşoară (în cea mai mare parte) naraţiunea este scena balansoarului cu jocul camerei de filmare între siluetele/figurile pictate şi cele reale. Un film lent, intrigant şi captivant, care te poartă ca cinefil de la Carl Theodor Dreyer la David Lynch. Nu exagerez deloc... “Do you want a ride?/Yeah, what the hell?/Do you like Wagner?”. O bijuterie cinematografică a genului, controversată şi subevaluată tocmai datorită faptului că nu se explică absolut nimic, spectatorului lăsându-i-se întreaga libertate de interpretare. Arletty îşi caută tatăl dar tot ce descoperă în casa acestuia este un jurnal în care acesta scrie de viziuni coşmareşti din ce în ce mai dese, de faptul că temperatura corpului său sugerează că este... mort-viu, de apropiatul centenar de la prima apariţie a unui “dark stranger”. Tânăra acceptă să găzduiască conjunctural un trio de hedonişti condus de misteriosul aristocrat Thom, aparent obsedat de legenda “lunii însângerate” şi de întrunirile localnicilor de pe plajă, pe care le numeşte “The Waiting”. În fiecare noapte, în casă şi în jurul acesteia se întâmplă lucruri stranii care, aşa cum spuneam, sugerează... dar nu explică nimic, lăsând totul la nivelul imaginaţiei celui din faţa ecranului. Nu este un film care să conţină violenţă explicită în doze masive (cum s-ar putea presupune) ci unul care, la nivel visceral, transmite nelinişte şi induce o agitaţie interioară într-un fel rar întâlnit pentru o producţie realizată la începutul anilor ’70. În final, nu ai habar dacă Arletty a fost vie (sau nu) de la început sau totul este rezultatul modului pur subiectiv în care ai perceput naraţiunea. Mă opresc aici cu detaliile... “Messiah of Evil” trebuie obligatoriu văzut, fie şi doar pentru două scene absolut memorabile: 1.) Supermarketul. Mediul urban real (oraşul), pustiit de oamenii transformaţi în vampiri-zombie, care, în hoardă compactă, se îndoapă cu carne la raionul de specialitate din supermarketul cătunului dar nu refuză o fleică proaspătă (‘subiectul’ este mai întâi muşcat de gât apoi devorat). Scena este formidabilă, cu ‘cravatele negre’ (aspect rezonabil de uman... vampiresc) ce aleargă victima printre rafturile cu mii de produse, ca într-un spectacol coregrafiat de dans Step (susţinut sonor de un mix de Jazz asociat cu sunetul zecilor de pantofi pe pardoseală), amintind de ceea ce, în viitor, urma să fie “Shaun of the Dead”. Poate fi luată de asemenea în considerare ca o influenţă posibilă a abordării sarcastice apropo de consumerism din “Dawn of the Dead” a lui Romero, din ’78. 2.) Cinematograful. Pe ecran rulează un Western, “Kiss Tomorrow Goodbye”, şi pe măsură ce trece timpul, sala se populează cu zombie ce vizionează cuminţi pelicula până la a-şi ataca în final prada. Fără a fi lipsit de coerenţă (foarte important!), atât ca scenariu (scris de tandemul Willard Huyck-Gloria Katz, înainte de a fi adoptat de George Lucas pentru care a creat “American Graffitti”, “Indiana Jones and the Temple of Doom” şi... “Howard the Duck”) cât şi vizual (responsabil a fost Jack Fisk, cel care, ulterior, avea să lucreze cu David Lynch, Terrence Malick şi Brian De Palma), “Messiah of Evil” este împănat de trimiteri, referinţe şi influenţe, de la “Donner Party” (grupul de pioneri americani aflaţi în drum spre California în 1846 care au devenit canibali pentru a supravieţui iernii) din care ‘Mesia’ este unul dintre cei rămaşi în viaţă, la “Profeţia Lunii Însângerate” asociată cu tetrada eclipselor complete, de la numele protagonistei (cel a actritei franceze devenită faimoasă pentru rolul din filmul lui Marcel Carne din 1945... “Children of Paradise”) până la comportamentul său într-o atmosferă halucinantă ce aminteşte de Kafka, E. A. Poe şi H. P. Lovecraft. Un film fascinant de văzut şi revăzut dar... în altă versiune, nu cea disponibilă pe BRD “Ultimate Scockfest” (execrabilă tehnic). De final, o sugestie, dacă v-a plăcut “Messiah of Evil” încercaţi şi “Lemora: A Child’s Tale of the Supernatural” a lui Richard Blackburn, tot din ’73, plus... o temă-încuietoare: depistaţi-l in filmul lui Huyck pe Walter Hill (“Last Man Standing”, “48 Hrs.”), în singurul său cameo din întreaga carieră! Extra: zero. Tehnic: foarte prost.

OASIS OF THE ZOMBIES a.k.a. THE TREASURE OF THE LIVING DEAD a.k.a. LA TUMBA DE LOS MUERTOS VIVANTES (1982, Franţa/Spania, r: Jesus Franco)

oasis of the zombies.jpgUnul dintre cei mai prolifici cineaşti din istorie, cu peste 200 de filme la activ doar ca regizor, spaniolul Jesus Franco declara la un moment dat: “Nu mă consider un intelectual aşa cum o fac mulţi în această industrie. Cred însă că cinema-ul este o formă de artă în sine. Este o formă de exprimare artistică care, să spunem aşa, face publicul fericit”. Prieten cu Luis Bunuel, Franco a semnat (sub diverse pseudonime) atât pelicule bine recepţionate de critică precum suprarealistele “Succubus” din 1968 (nominalizat la Festivalul de la Berlin) sau “Venus In Furs” a.k.a. “Paroxismus” din ’69, cu Wanda care revine ca zombie pentru a se răzbuna pe ucigaşii săi şi este protagonista unei stranii poveşti de dragoste cu un muzician de Jazz căruia nu-i pasă dacă e vie sau moartă, cât şi zeci de produse de consum cu titluri sugestive precum “Vampire Killer Barbys”, “Dracula Contra Frankenstein” sau “Night of 1,000 Sexes”. “Oasis of the Zombies” se încadrează în a doua categorie: în WWII, un pluton de soldaţi germani însărcinaţi cu paza unui transport de lingouri de aur prin deşerturile africane se ciocneşte într-o oază de un grup de inamici. Din confruntarea armată vor rămâne doar doi supravieţuitori, câte unul din fiecare tabără, ce dispar în peisaj fără să ştie unul de altul. După ani şi ani, neamţul vrea să recupereze comoara, îl asasinează pe american după ce pune mâna pe harta acestuia însă, ajuns în oază, constată că lucrurile nu sunt aşa de simple: soldaţii nemţi, acum zombie, continuă să fie la datorie şi măcelaresc pe oricine se apropie. Pană aici, la minutul 30, lucrurile sunt în regulă, în primul rând datorită eficacităţii lui Franco ce utilizează tactici simple şi directe (fetele în oază în contraplan cu insecta prinsă în pânza de păianjen din introducere, mişcarea din mână a camerei care să amplifice sentimentul de panică, recurenţa simbolisticii negative pentru menţinerea suspansului vis-a-vis de ce se află în pămant - svastica, arme, cranii, etc.). Şi, în continuare, “Oasis of the Zombies” rămâne lucrat curat şi onest (aspectul zombie, deşi limitările de buget sunt sesizabile, face trimitere explicită la Lucio Fulci, inclusiv prin modul în care aceştia sunt filmaţi în prim-planuri statice iar cadrul cu ‘armata’ de morţi-vii ce apare, sub formă de siluete la asfinţit pe dunele aride, este unul reuşit), dar îşi devoalează lipsa ambiţiei şi publicul-ţintă, adolescenţii. Căci băiatul americanului, student la Londra, se hotărăşte, cu un grup de colegi, să plece după comoară şi, evident, dă nas în nas cu zombie. Este un Teen-Horror depăşit, de pus în acelaşi pachet juvenil cu “Porky’s”, “Îngheţată pe băţ” sau “Liceenii” (ex. să renunţăm infantil la sesiunea de examene şi să plecăm în aventură după aur, modelul ‘cuminte’ de incitare a publicului adolescentin a anilor ’80 cu ‘săruturi şi ţâţe pe dune, în lumină studiată’, etc.)... plus întrebarea fundamentală care bântuie amuzant pe tot parcursul filmului: cum reuşesc zombie la fiecare răsărit de soare să se îngroape singuri în nisip? Deci, un film ce poate fi evitat. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (format letterbox).

HORROR EXPRESS (1972, UK/Spania, r: Eugenio Martin) – DVD

horror express.jpgSpaniolul Eugenio Martin rămâne în memoria noastră în primul rând datorită lui “Pancho Villa” (1972) cu Telly Savalas în rolul principal, pe care am avut ocazia să îl vedem încă de pe vremea comuniştilor şi, poate, pentru amatorii de Western-uri, pentru “El precio del un hombre” a.k.a. “The Ugly Ones”, spaghetti-ul cu Tomas Milian din ’67, al carui concept, susţine în continuare ibericul, precede şi a influenţat realizarea de către Sergio Leone a clasicului “For A Few Dollars More”. Incontestabil însă, “Horror Express” este cea mai mare reuşită a sa prin punerea în scenă şi coordonarea inspirată a unei distribuţii remarcabile (pentru un film cu pretenţii minimale): Sir Christopher Lee (pe atunci, deja o legendă a Horror-ului), Peter Cushing (care debutase în “Omul cu masca de fier” în... 1939 până să devină omul de casă a Hammer), Telly Savalas (“The Dirty Dozen”, “Kelly’s Heroes” şi inubliabilul “Kojak”), plus respectaţii actori spanioli Silvia Tortosa (ce avea să joace şi în următorul film a lui Martin, “The Girl from the Red Cabaret”, alături de Mel Ferrer) şi Angel del Pozo (Jussac în “Muşchetarii” lui Richard Lester). Să intram însă în subiect... Manciuria 1906. Profesorul Saxton (Lee) descoperă într-o grotă îngheţată cadavrul unei creaturi ciudate pe care o presupune a fi veriga lipsă în evoluţia speciei umane, o ambalează şi o îmbarcă în trenul Trans-Siberian pentru a o duce la Londra spre studiu. Aflat la bord, doctorul Wells (Cushing), intrigat de secretomania celuilalt, mituieşte un funcţionar să verifice conţinutul cutiei. Nesurprinzător, mumia-yeti se trezeşte, ba mai mult, dovedeşte că are abilităţi de spărgător (ştie să îşi deschidă lacătul îndoind un simplu cui) şi începe să măcelărească pasagerii. Cărora, doar cu ajutorul privirii, le absoarbe cunoştinţele lăsându-le creierul moale ca un pachet de unt iar ochii de un alb ca a unui peşte fiert. Şi toţi se transformă în zombie căci fiinţa se relevă a fi una de origine extraterestră, care utilizează corpurile ca simplu ambalaj de tranzit şi de supravieţuire. Savalas apare doar în ultima parte în rolul unui militar cosac (ce-o fi căutând cosacu’ în Siberia?) mare consumator de vodcă, ce urcă în tren cu trupa lui la o haltă, ca să facă ordine şi să clarifice situaţia. Nu reuşeşte dar autorităţile ruse iau problema în mână în stilul lor tranşant şi aruncă trenul într-o prăpastie. Acest film SF-zombie se ţine formidabil de bine cu trecerea timpului iar asta nu numai datorită argumentelor pe care le-am adus la început (autor, distribuţie) dar şi, probabil, pentru faptul că acţiunea se menţine într-un mediu închis dar dinamic, într-un spaţiu în care cineastul a fost conştient că fiecare detaliu îşi are importanţa sa. Proaspăt şi entertaining! Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun.

IOAN BIG
19 Iulie 2014


RAMPART (2011, USA, r: Oren Moverman) – Blu-Ray

rampart.jpgRampart este unul dintre cartierele cu cea mai mare densitate a populaţiei din Los Angeles în care poliţia trebuie să vegheze asupra păstrării legii şi ordinii într-o comunitate extrem de eterogenă rasial ce numără peste 200.000 de cetăţeni. Încă din anii ’70, LAPD a înfiinţat un program special de luptă împotriva găştilor de cartier, “Community Resources Against Street Hoodlums” (CRASH), ce avea să fie implicat între 1998 şi 2000 într-o serie răsunătoare de scandaluri publice în care o serie de figuri proeminente din divizia CRASH din Rampart au fost acuzate că îşi depăşesc atribuţiile prin folosirea excesivă a violenţei şi, mai mult, prin tacticile neortodoxe de infiltrare în mediul infracţional, urmăresc beneficii financiare personale. Pe parcursul timpului, acestea s-au dovedit o continuă sursă de inspiraţie pentru cultura Pop(ulară), de la televiziune (serialul “The Shield”) la jocuri video (“GTA San Andreas”), de la romane (“Echo Park” a lui Michael Connelly) la filme de cinema (“Colors” a lui Dennis Hopper, “Training Day” – Antoine Fuqua, sau “Faster” din 2010 cu Billy Bob Thornton în rolul ofiţerului corupt). James Ellroy, născut în 1948 in Los Angeles, oraş ce avea să devină cadrul celor mai multe din cărţile sale, a fost traumatizat încă de la vârsta de 10 ani de uciderea mamei sale şi de faptul că autorul crimei nu a fost niciodată prins iar, ulterior, a devenit aproape obsedat de subiect (cazul “Black Dahlia”, devenit la rândul său film, în regia lui Brian De Palma). Ellroy este la ora actuală unul dintre cei mai apreciaţi autori de romane poliţiste Noir, mai ales prin “L.A. Quartet” (seria formată din “The Black Dahlia”, “The Big Nowhere”, “L. A. Confidential” şi “White Jazz”). Ca atare, era oarecum firesc să fie atras de scandalurile CRASH pe care se bazează scenariul său pentru filmul “Rampart”, marketat în State prin postere ce înfăţişau un poliţist care bate cu bulanul un civil, imagine asociată cu sloganul “I Work For You”. Ajungem la regizor, Oven Moverman. Cu “The Messenger” (deşi nominalizat la două Oscaruri în 2010), filmul său de debut, cineastul nu m-a impresionat. Sigur că i-a oferit o partitură formidabilă lui Woody Harrelson în rolul ofiţerului însărcinat cu ingrata misiune de a da famillior vestea pierderii progeniturilor lor în război,dar filmul arată mai degrabă a producţie TV sau DTV. “Rampart” este însă o dovadă de maturitate artistică remarcabilă în ceea ce îl priveşte. Ideea despre personaj se face rapid şi inspirat prin succesiunea de profiluri la volan având în fundal varii peisaje urbane, la diverse ore, iar ca sonor bombardamentul informaţional oferit de radioul maşinii. Iar faptul că Moverman a ajuns să îl cunoască şi să îl inţeleagă foarte bine pe Woody Harrelson (“Natural Born Killers”, “The Thin Red Line”) se vede în modul în care îi pune valoare imensul (şi, anterior, în multe cazuri, risipitul) talent în portretizarea extrem de dificilă a lui Dave ‘Date Rape’ Brown, un poliţist (fictiv) din Rampart, veteran din Vietnam şi purtător de insignă oficială cu state vechi în serviciu, ce este în fapt (socialmente) la slujbă rasist, misogin, violent, intolerant, naţionalist (aproape de neo-nazism), dar care... beneficiază totuşi de respectul colegilor de breaslă, ba, mai mult, este, printre altele, plătit din bani publici să educe tinerii aspiranţi la profesie. În acelaşi timp, aparent, este un cetăţean model, un bun tată (deşi cele două fete ale sale s-au născut în urma căsătoriilor consecutive cu două surori), un bun vecin (deşi are o relaţie sexuală ambiguă cu ambele foste soţii) şi un bun exemplu comunitar (deşi eludează plata impozitelor fiindcă... moral nu consideră că şi-a asumat vreodată acest angajament). În particular este un american completamente incorect politic, fumător, beţiv şi afemeiat, a cărui ingenuitate nu reprezintă altceva decât o armură auto-fabricată inteligent şi cinic pentru a masca lipsa nativă a oricărui simţ moral sau etic şi care se erodează progresiv, pe toate planurile, pe parcursul escaladării crizei generată de scandal. În ciuda ritmului foarte lent şi a subiectului care induce spectatorului o stare de disconfort, “Rampart” rămâne o dramă excelentă ce merită a fi văzută, inclusiv din punct de vedere a restului distribuţiei care susţine discret partitura lui Harrelson: Robin Wright (“Forrest Gump”, “The Private Lifes of Pippa Lee”), Sigourney Weaver (“Alien”, “Working Girl”), Ned Beatty (“Deliverance”, “The Killer Inside Me”), Ice Cube (“22 Jump Street”, “XXX: State of Union”), Jon Bernthal (“The Wolf of Wall Street”, serialul “The Walking Dead”), Cynthia Nixon (seriile “Sex and the City” şi “Hannibal”), Anne Heche (“Donnie Brasco”, “Wag the Dog”) şi, nu în ultimul rând, Ben Foster (“Lone Survivor”, “Contraband”) şi Steve Buscemi (“Con Air”, “Reservoir Dogs”), ambii cu roluri importante inclusiv în precedentul film a lui Moverman, “The Messenger”. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

THE THREE MUSKETEERS (2011, Germania/Franţa/UK/USA, r: Paul W. S. Anderson) – Blu-Ray

3 muschetari.jpgCu siguranţă, muşchetarii lui Alexandre Dumas sunt printre cele mai valorificate personaje din patrimoniul literaturii universale... în cultura Pop. Desene animate, anime-uri şi comics-uri (inclusiv o serie apărută sub egida DC Comics), cărţi de Fantasy, musical-uri (primul dintre acestea a debutat pe Broadway în 1928 cu texte scrise de P. G. Wodhouse, creatorul celebrului tandem Jeeves & Wooster), jocuri pentru computere şi console, seriale de televiziune, scurt-metraje, board-game-uri şi, în peste 110 ani, din 1903 încoace, nenumărate, nenumărate filme. Am ţinut să reamintesc acest lucru pentru faptul că sunt sătul de comentariile puriştilor (inclusiv din rândul criticilor de film ‘profesionişti’) care zbiară ca nişte babe violate că nu sunt respectate cu acurateţe datele istorice sau spiritul unei anume cărţi în filme Fantasy sau de aventuri, care omit voit sau din ignoranţă crasă faptul că “300” sau “Hercules” (cel a lui Brett Ratner) sunt bazate pe comics-uri şi nu pe cartea de istorie din şcoală sau că “Robin Hood” a lui Scott este influenţat de mitologia populară şi nu de date factuale confirmate. Tuturor acestora le recomand să rămână cu “Legendele Olimpului” pe noptieră şi cu telecomanda blocată pe “History Channel”. Căci presupun că fiecare cinefil cu mintea deschisă realizează că a vedea pe ecran exact aceeaşi poveste, absolut deloc adaptată, transpusă copy-paste (de la dialoguri la comportamentul personajelor), de zeci de ori, pe parcursul unor decenii în care omenirea evoluează cu repeziciune, ar fi o pură inutilitate. Probabil, cea mai pregnantă imagine întipărită pe retina mea legată de cartea lui Dumas este ţeasta cheală a lui Richelieu dotată cu doar patru fire de păr pe care le smulge unul câte unul, pe măsură ce muşchetarii sunt opriţi din drumul către Anglia, din filmul lui Max Linder, “The Three Must-Get-Theres”, din 1922, iar în minte încă îmi răsună câteva din numele personajelor: Dart-In-Again, Roquefort, Li’l Cardinal Richie-Loo... păi, nu este un ultragiu de neiertat la adresa scriiturii originale? Nu, pe acesta îl considerăm un clasic dar măturăm pe jos cu filmul lui Paul W. S. Anderson. Sigur, acesta este cunoscut drept un cineast 100% dedicat entertainment-ului facil însă nimeni nu poate nega că producţiile sale au stil şi anvergură, indiferent că vorbim de franciza “Resident Evil”, de “Death Race” sau de “Pompeii”. Iar “The Three Musketeers” este un film somptuos, susţinut de combinaţia remarcabilă dintre imagine (a experimentatului Glen MacPherson – “Rambo”, “Resident Evil”, “Romeo Must Die”) - atât interioarele cât şi exterioarele filmate în Bavaria - costume & make-up, efecte speciale, coregrafia luptelor şi, mai ales, excepţionala muzică a lui Paul Haslinger (“Underworld”, “Crank”, “Shoot ‘Em Up”) pe care v-o recomand calduros să o achiziţionati şi ca OS separat pe CD. Avem o comedie de acţiune îmbibată de ironie şi sarcasm, animată de o distribuţie fascinantă prin eclectism şi, simultan, prin adecvarea în rol (poate, cu excepţia lui Lerman): maleficul tandem Richelieu-Rochefort (Christoph Waltz – “Django Unchained”, “Inglorious Basterds” şi Mads Mikkelsen – “Casino Royale” “The Hunt”), Milady - Milla Jovovich (“The Fifth Element”, “Resident Evil”), ce abordează rolul ca o Leeloo de epocă cu know-how şi gadget-uri de “Mission: Impossible” şi James Bond, un bad-guy inedit cu o freză a la Ziggy Stardust - Orlando Bloom (“LOTR”, “The Hobbit”) în pielea Ducelui de Buckingham, doi regişori tineri şi proaspeţi (Freddie Fox – “St. Trinian’s”, “Pride” si Juno Temple – “Atonement”, “Maleficent”), evident, cei patru – D’Artagnan (Logan Lerman – “Noah”, “Percy Jackson”), Athos (Matthew MacFayden – “Anna Karenina”, “Robin Hood”), Aramis (Luke Evans – “Dracula Untold”, “The Hobbit”) şi Porthos (Ray Stevenson – “Thor”, “Divergent”), plus o apariţie surpriză a lui Til Schweiger (“Inglorious Basterds”, “Lara Croft”) în rolul lui Cagliostro. Pentru a rezuma, o sumă întreagă de premise ca filmul să fie privit de critică măcar cu indulgenţă. Nu a fost aşa iar majoritatea atacurilor s-au concentrat exact pe fondul unei aşa zise lipse de respect faţă de carte şi a comparaţiilor cu precedentele adaptări. Personal, după cum scriam la început, sunt în complet dezacord cu acest tip de abordare. Să schiţez măcar niţel mărul discordiei. Peste plot-ul original, păstrat ca fir director dar simplificat (Planchet este lacheul întregului cvartet, relaţia cu Constance este expediată la nivelul unei simple idile), Anderson intervine cu o miză greu de digerat de nostalgici dar ofertantă pentru un film care nu îşi propune să fie luat în serios: muşchetarii, cu reale abilităţi de... ninja, fac ocazional spionaj cot la cot cu Milady, de această dată pentru a fura planurile maşinilor zburătoare, a dirijabilelor desenate de Leonardo Da Vinci pe care atât Franţa cât şi Anglia ar vrea să le transforme în arme secrete de război. Ca atare, acţiunea dobândeşte o nouă componentă: se poartă şi în aer. Nu mai continui dar aş vrea să vă amintesc de faptul că inclusiv în al doilea sequel (e drept, făcut mult mai târziu faţă de primele două, din ’73-’74) din apreciata serie regizată de Richard Lester, “The Return of the Musketeers” (1989), Michael York & Co. evadează din castel cu ajutorul unui... balon, deci există un precedent. Închei prin a reitera afirmaţia că mi se pare un film de consum foarte reuşit, ce poate fi vizionat ori de câte ori aveţi nevoie de a fi distraşi de la problemele cotidiene. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

HOUSE OF THE DEAD (2003, Germania/Canada/SUA, r: Uwe Boll)

HOUSE OF THE DEAD 2 (2005, USA, r: Michael Hurst) – DVD

house of dead.jpgPrequel la jocul video (un Arcade Light Shooter) cu acelaşi nume produs de SEGA şi lansat cu succes în 1997 (de altfel, logo-ul companiei apare explicit pe bannerul de pe scena petrecerii din film). Câţiva studenţi din Seattle sunt convinşi să accepte invitaţia la un Rave-Party organizat pe o insulă izolată dintr-un golf dar, ajunşi la debarcader, constată că au pierdut şalupa şi trebuie să îşi caute altă ambarcaţiune. Conving un localnic dar, odată aflaţi pe insulă, au şocul să constate că aproape toţi ceilalţi participanţi fuseseră măcelăriţi de zombie. Într-un grup restrans, hăituiţi de corpurile reanimate, încearcă să ajungă în miez de noapte din nou la ţărm unde ar fi trebuit să îi aştepte barca. Aceasta e acolo dar fără căpitan. Odată cu referinţa unuia dintre protagonişti la trilogia lui Romero, sesizăm caracterul special a acestor zombie: au dobândit capacitatea de a se mişca în lumina zilei şi, mai mult decât atât, au o agilitate şi o viteză uluitoare (justifică ritmurile muzicale Techno), ştiu să înoate, ba chiar să folosească arme primitive... dar pot fi ucişi, loviţi şi în alte părţi ale corpului (nu doar în cap). După o primă jumătate de film decentă, ruptura se produce odată cu intrarea în atmosfera jocului video (inclusiv cu introducerea de inserturi grafice din acesta). După ce descoperă un mini-arsenal variat ca tipuri de arme, brusc, orice urmă de teamă sau panică le piere supravieţuitorilor ce realizează, în acelaşi timp, că sunt experţi nu numai în mânuirea lor ci şi în diverse tehnici acrobatice de luptă fizică. Muzica trece la ritmuri Hip-Hop alternate cu Heavy-Metal odată cu masacrarea agresorilor în cimitir, după care tinerii ajung la casa morţilor (o casă în sensul propriu). O aruncă în aer dar lupta continuă în catacombele de sub aceasta mai ales că zombie stau pitiţi în pereţii tunelurilor sub un (rizibil) strat vegetal care nu are nevoie de lumină pentru a fotosintetiza. Cireaşa de pe tort constă în apariţia unui ‘Lord of the Dead’, ce arată ca un Sith decolorat (are inclusiv pelerină şi house of dead 2.jpgcapişon asemănătoare cu a lui Darth Maul din “Star Wars: Episode 1” din 1999), savant nebun care a descoperit un ser care i-a dat... nemurirea şi care, în timp, şi-a asamblat (la propriu, din schelete şi organe putrezite) armata de supuşi. Nu are sens să vă dezvălui dacă scapă cineva de pe insulă sau dacă nemuritorul... moare. Aşa cum scriam mai sus, dacă a doua parte a filmului este puerilă şi clar asociată cu produsul promovat (apar scrise pe ecran comenzi precum “Reload” sau icon-uri cu numărul de cartuşe rămas), cea dintâi este mult mai simpatică, mai ales datorită prezenţei lui Clint Howard, un favorit a lui Boll dar şi a lui Rob Zombie (care a jucat însă şi în filme mai importante precum “Frost/Nixon”, “Planet Ibsen” sau “Grinch”), şi a lui Jurgen Prochnow (“The English Patient”, “The Da Vinci Code”) în rolul Capitanului Victor... Kirk, nume ce generează inevitabil glume din zona “Star Trek”. Referinţele sunt însă mult mai multe, de la eticheta de “Foxy Brown” pusă unei studente, la replica băiatului când îl întâlneşte pe Prochnow: “Jesus, a U-Boat commander!”, aluzie la rolul acestuia din “Das Boot”, capodopera lui Wolfgang Petersen din 1981. Ca atare, nu pot fi în întregime de acord cu “Entertainment Weekly” care a catalogat “House of the Dead” ca fiind de o “stupiditate absolută”. Să trecem la No. 2, un produs destinat televiziunii care, în ciuda titlului, nu este un sequel propriu-zis la primul, având în comun cu acesta doar inspiraţia din acelaşi joc video (menit a revitaliza popularitatea acestuia) şi pe unul dintre co-scenarişti. Se petrece la puţin timp după evenimentele de pe insulă, într-un campus universitar în care un profesor reuşeşte să recreeze serul nemuririi şi începe să omoare studenţi pentru a-l experimenta pe aceştia şi a-i transforma in “Hyper sapiens”. Evident că, în mediul populat de tip urban, zombie se înmulţesc exponenţial, armata izolează aria şi o echipă este trimisă cu misiunea să recupereze o mostră de ser până ca rachetele să radă totul de pe faţa pământului. Cu excepţia lui Emmanuelle Vaugier (“Far Cry”, “Saw”) şi a actorului de televiziune Ed Quinn (serialele “CSI:NY”, “Eureka”), distribuţia este formată din necunoscuţi. Deşi în anumite puncte (efectele Gore, premisa interesantă a necesităţii identificării primului zombie) depăşeşte filmul lui Boll, din nefericire, această continuare DTV se ia mult prea în serios şi, ca atare, este plictisitoare. Plus că... nu mai avem nicio casă a morţilor. Oricum însă, nu de nevizionat (ambele). Extra: zero (există informaţia că, în cazul primului, ar circula pe piaţă şi o versiune “Director’s Cut” ce are ataşată un set de bonusuri precum scene alternative sau comentariu audio dar nu am reuşit să intru în posesia ei). Tehnic: foarte bun (primul), rezonabil (al doilea).

IOAN BIG
12 Iulie 2014


WANTED (2008, USA/Germania, r: Timur Bekmambetov) – Blu-Ray

Wanted.jpgWesley Gibson (James McAvoy – “Trance”, “Filth”, “X-Men”) este un tip completamente nefericit: părăsit de tatăl său la o vârstă fragedă, trăieşte într-o locuinţă mizerabilă, are o prietenă isterică şi nimfomană care se culcă cu oricine, inclusiv cu cel mai bun prieten şi coleg de servici a iubitului său, o slujbă de mic birocrat prost plătită şi stresantă. Toate astea l-au adus în stadiul de maximă ipohondrie şi ia pastile peste pastile ca să diminueze frecvenţa atacurilor de panică pe care le are din ce în ce mai des. Viaţa i se schimbă odată cu racolarea sa de către Fox (Angelina Jolie – “Maleficent”, “Salt”, “Mr. & Mrs. Smith”) într-o străveche confrerie secretă de asasini, înfiinţată cu 1000 de ani în urmă pentru a menţine echilibrul în societate. Wesley află de la Sloan (Morgan Freeman – “Dark Knight”, “Se7en”, “The Shawshank Redemption”), boss-ul organizaţiei, nu numai că tatăl său (David O’Hara – “Doomsday”), recent omorât de un dezertor din confrerie (Thomas Kretschmann – “Der Untergang”), a fost în realitate unul dintre cei mai productivi membri ai acesteia, ci şi că a moştenit instinctele care îl pot face un profesionist de top în branşă. Animat de dorinţa de a îşi răzbuna părintele dar şi de cea de a afla cine este el cu-adevărat, fostul contabil intră într-un program dur de pregătire, care îi schimbă radical şi spectaculos (la propriu) modul de a privi viaţa şi... moartea. Aparent, plot-ul este mai degrabă unul de serie B însă, din calitatea distribuţiei, v-aţi dat cu siguranţă seama că în spatele său stă ceva mai special. Şi acel ceva este un comics venerat de fani, creat de unul dintre cei mai imaginativi autori de benzi desenate destinate adulţilor, Mark Millar (“Kick-Ass”, “Civil War”) şi unul dintre favoriţii mei, alături de ceilalţi doi “M”, Frank Miller (“Sin City”, “300”) şi Alan Moore (“V for Vendetta”, “From Hell”). Evident, universul creat de Millar este mult mai complex şi, mult timp, considerat ne-ecranizabil ca şi omologul său “Watchmen” a lui Moore (din fericire, transpus excelent pe peliculă de Zack Snyder în 2009) şi se referă la confrerie ca la o asociaţie de super-contraeroi, de “super-villains” (cu puterile supraomeneşti aferente), pretext pentru o serie de incizii dureroase în străfundul sufletului şi minţii individului captiv a societăţii moderne şi a tarelor pe care aceasta le produce. Filmul are destul de puţină legătură cu acesta dar opţiunea a fost una voită şi inteligentă, prin aducerea naraţiunii mai... cu picioarele pe pământ, mai aproape de tonul definit în “Falling Down” a lui Schumacher, conservând însă, spre satisfacţia lui Millar, cinismul şi clinicalitatea introspecţiei. Remarcabil pentru un blockbuster destinat să ia ochii în primul rând cu scenele de acţiune, cascadoriile, efectele speciale şi ochii Angelinei. Personajul lui Wesley este preluat cu acurateţe din original (inclusiv abilităţile sale speciale) iar naraţiunea se concentrează pe evoluţia sa într-un mediu în care verosimilul şi fantasticul nu se canibalizează şi asta, în mare parte, datorită aportului stilistic a regizorului rus Timur Bekmambetov, devenit celebru peste Ocean după cele două Fantasy-uri urbane, originale şi... unice ca anvergură în Europa de Est, adaptate după cărţile lui Sergei Lukyanenko, “Night Watch” şi “Day Watch” (păcat că încă nu i s-a oferit şansa să îşi realizeze visul de a completa trilogia cu “Twilight Watch”), a efectelor speciale create (în cea mai mare parte) de propria sa companie, Bazelevs Production, şi a muzicii ieşite din comun a lui Danny Elfman (“Men In Black”, “Alice In Wonderland”), aflat la prima tentativă de a evada din zona de confort şi de a aborda un OS prin prisma Heavy-Metal-ului. “Wanted” are meritul de a încapsula spiritul ireverenţios şi întunecat a benzii desenate a lui Millar simultan cu a fi atractiv pentru orice spectator... adult. Dată fiind capacitatea de Actioner de a te ţine captiv, rezistă la revizitări periodice. Extra: Making Of, scene tăiate/gafe, început alternativ, mini-documentare (distribuţie, cascadorii, F/X, origini în comics), interviu cu regizorul. Tehnic: impecabil.

KING OF THE ZOMBIES (1941, USA, r: Jean Yarbrough) – DVD

king of the zombies.jpgMăcar trei motive pentru a vedea acest film: 1.) Este primul film cu zombies nominalizat la Oscar! Pentru muzica lui Edward J. Kay (ulterior, până în 1946, acesta avea să mai fie nominalizat de încă patru ori). 2.) Prima referinţă contemporană (cu noi) la el este aluzia lui Nick Frost în “Shaun of the Dead” din 2004 a lui Edgar Wright: “Who died and made you fucking king of the zombies?” şi 3.) A inaugurat genul Zom-Com, ‘zombie comedy movies’, împreună cu “The Ghostbreakers” din ’40, cel cu Bob Hope şi Paulette Goddard, de care am amintit deja într-unul din textele anterioare. Povestea e simplă: în criză de combustibil, în timpul WWII, un avion aterizează forţat pe o insulă necunoscută iar cei trei protagonişti (pasagerul, servitorul său de culoare şi pilotul) bântuie în miez de noapte până descoperă o vilă ocupată de un medic ce are zombie ca servitori şi care, în realitate, este un spion străin preocupat să extragă, în pivniţa casei, secrete militare (în acest caz e vorba de canalul Panama), prin intermediul ritualurilor Voodoo, de la un amiral ţinut ostatic, eşuat ca şi ceilalţi pe insulă. Deşi nu se face nicio referire la Germania nazistă (filmul a avut premiera înainte de intrarea Statelor Unite în război) aluzia e limpede căci doctorul ţicnit, Miklos Sangre (!), interpretat de veteranul Henry Victor (Hercule din “Freaks” a lui Tod Browning) după ce atât Bela Lugosi cât şi Peter Lorre n-au acceptat rolul din motive diferite, susţine că provine din Austria iar pe radio se vorbeşte doar în germană. Omul-cheie a filmului este Mantan Moreland, unul dintre primii comici americani de culoare din istoria cinematografiei, cel care avea să devină celebru pentru contemporanii săi prin seria “Charlie Chan”, care interpretează rolul valetului implicat accidental în aventură. Are replici pe care le spune savuros precum “acu’ îmi dau seama că sunt prea colorat să fiu o fantomă”, “io stau aici până mă răzgândesc, gata, m-am răzgândit”, “zombies sunt nişte morţi mult prea leneşi ca să se întindă pe jos” sau “am fost dezombificat”... vă imaginaţi o asemenea replică scrisă şi spusă în 1941? Zombie în acest film nu mai sunt destinaţi să înfricoşeze ci sunt subiectul şi obiectul acţiunii comice, ei apărând la comandă, disciplinaţi, la bătutul din palme a oricăruia dintre cei vii. La rândul lor, deşi nu toate memorabile, gagurile sunt de o surprinzătoare calitate pentru anul în care a fost făcut filmul (ex. stinsul lumânărilor de pe noptiera valetului pe bătăile ceasornicului sau transformatul în zombie prin hipnoză cu ajutorul ceasului de buzunar). Până să se refugieze, începând cu anii ’50, în televiziune (“The Abbott and Costello Show” sau “Adventures of Wild Bill Hickock”), Jean Yarbrough, născut în...1900!, îşi făcuse mâna cu scurt-metraje şi filme de serie B. Probabil, “King of the Zombies”, mai mult o comedie decât un Horror, rămâne una din referinţele esenţiale din CV-ul său, alături, în opinia mea, de “Silent Witness” (1943) şi de “Under Western Skies” din ‘45. Extra: zero. Tehnic: mediocru.

THE BAD LIEUTENANT: PORT OF CALL - NEW ORLEANS (2009, USA, r: Werner Herzog) – Blu-Ray

Bad lieutenantA nu se confunda cu “Bad Lieutenant”, filmul lui Abel Ferrara din 1992, căci nu este un remake ci, conform afirmaţiei regizorului, o “reinterpretare”. Despre Werner Herzog, una dintre personalităţile cele mai complexe din Olimpul cinematografiei mondiale s-au scris atâtea cărţi încât nu voi insista, aşa că mă voi concentra asupra filmului propriu-zis ce poartă, indiscutabil, amprenta stilului şi viziunii acestui versatil şi vizionar cineast. Ca şi autorul, pelicula este atât de ciudată încât este aproape ne-etichetabilă... am putea-o denumi o dramă poliţistă cu accente tragicomice care se termină cu happy-end. Localizare: New Orleans, 2005, la câteva zile după dezastrul provocat de cel mai violent ciclon atlantic, uraganul Katrina. Subiectul: pentru a salva un prizonier aflat în celula inundată a unei secţii de poliţie, sergentul McDonagh (Nicolas Cage, într-unul dintre puţinele sale roluri remarcabile din ultimii ani... dar ăsta-i talentul lui Herzog, să scoată ce-i mai bun din actori, indiferent că aceştia se numesc Klaus Kinski sau Christian Bale) sare în apă şi îşi tasează coloana vertebrală. Rezultatul? Este promovat locotenent pentru eroism, dar e condamnat pe viaţă la crize frecvente, extrem de dureroase, de spate. Dependent de medicamentele prescrise şi, în particular, de droguri (în special cocaină, dar nu refuză nici haşişul) menite să îi calmeze suferinta, încearcă să îşi continue viaţa şi să gestioneze relaţiile de serviciu cu şefi (Vondie Curtis-Hall – “Broken Arrow”, “Die Hard 2”), colegi (Val Kilmer – “Heat”, “Top Secret”) şi subalterni (Michael Shannon în episodicul rol a lui Mundt, cel care îl aprovizionează cu cocaina confiscată şi depozitată la secţie), cea cu prietena sa, o prostituată narcomană (voluptuoasa şi imprevizibila Eva Mendes, care lucrase cu Cage şi la “Ghost Rider”), cu tatăl alcoolic (Tom Bower – “Crazy Heart”, “Pollock”) şi ipocrita sa concubină (Jennifer Coolidge – “American Pie”, “Legally Blonde”), cu gangsterul Big Fate (rapper-ul Xzibit), responsabil de masacrarea unei familii de emigranţi ilegali din Senegal, şi cu agentul său de pariuri (Brad Dourif, un ‘client’ mai vechi a lui Herzog ce apăruse deja în “Scream of Stone” şi ‘The Wild Blue Yonder” realizate de acesta). Starea de sănătate a lui McDonagh se agravează însă progresiv iar obţinerea drogurilor devine o prioritate ce evoluează până la obsesie invers proporţional cu scrupulele (mai ales cele de ordin profesional, ca să nu mai vorbim de morală) legate de modul de aprovizionare. Mai are ‘locotenentul cel rău’ vreo şansă de mântuire? Va trebui să vedeţi cu ochii voştri. Foarte rar se întâmplă să te ataşezi ca spectator de un asemenea tip de personaj dar, realmente, Cage face acest lucru posibil, iar Herzog, prin modul în care dirijează ansamblul resurselor (inclusiv simbolurile ce apar progresiv, precum şarpele din apă, apoi aligatorul rănit, plus iguanele din halucinaţiile personajului) arată că, prin intermediul lui “The Bad Lieutenant”, un hibrid cinematografic din categoria celor pe care este încă perfect capabil să le creeze, rămâne unul dintre ultimii titani non-hollywoodieni încă în activitate. Un film cu siguranţă de văzut, dar vă avertizez că nu este uşor de consumat. Extra: interviuri, Making Of. Tehnic: impecabil.

THE DEAD ONE (1961, USA, r: Barry Mahon) – DVD

the dead one.jpgFilm independent, cunoscut şi ca “Blood of the Zombie”, unul dintre ultimele care avea să asocieze zombie cu ritualurile voodoo (acţiunea e plasată în New Orleans, Louisiana), antemergător izolat pentru epoca Romero (cel dintâi motiv pentru care l-am inclus în Video Vault), este interesant în al doilea rând din perspectiva aportului realizatorului independent Barry Mahon, veteran medaliat a WWII în R.A.F., apoi, după revenirea în Statele Unite, manager a lui Errol Flynn, deschizător de drumuri în genul Sexploitation la finele anilor ’50 (“Violent Women”, “Morals Squad”, “Pagan Island”) şi fondator a companiei The Production Machine. Mahon avea să fie primul care a utilizat computerele în administrarea şi managementul producţiei de filme la Hollywood. Spirit pragmatic, şi-a făcut filmele foarte scurte şi “eliberate” de orice cadre inutile de legătură (eu am avut şansa să văd versiunea lungă de... 69 de minute – nu de 71’ cum fals se scrie pe Imdb – iar nu pe cea de 55’ care circulă în mod uzual pe DVD). Nu trec nici zece secunde de când începe vizionarea că Monica îşi resuscitează fratele printr-un ritual “obscur” (replica absolut... ‘originală’, repetată de vreo trei ori: “Jonas, îţi ordon să ieşi din mormânt”) pentru a o ajuta să îşi împiedice vărul John să devină moştenitor a plantaţiei familiei. Distracţia de abia acum începe... Monica îşi continuă netulburată într-o cocioabă şirul de comenzi post-factum deşi frate-său umblă prin peisaj cu o freză ca a lui Alice Cooper şi cu o moacă hepatic-verzulie (un Kermit zombie!) de o bună bucată de vreme de cand aceasta îi spune că poate merge pe propriile picioare, ba, mai mult, îl anunţă pe zombie că a fost scos din criptă doar ca masură de precauţie pentru viitor, pentru când va ajunge duşmanul pe plantaţie... cel care va trebui omorât. Acesta este însă perfect senin, tocmai s-a însurat şi îşi (ne) pierde timpul cu proaspăta soţie prin New Orleans ascultând Jazz (de zici că a fost sponsorizat de o asociaţie locală de muzicieni) şi savurând (în luna de miere!) cu aceasta... spectacole de dans din buric. Şi face asta până aproape de finalul filmului (în paralel cu ritmurile bongo-urilor prin care Monica îşi exersează controlul asupra fratelui ei şi care devin de-a dreptul enervante) când, în sfârşit, avem parte de ceva acţiune. Dar una... nememorabilă. Spuneam la început că după “The Dead One” s-au mai făcut relativ puţine filme care să asocieze zombie cu Voodoo. Oarecum, era şi de aşteptat. Filmul este suficient de caraghios pentru ca un tratament Horror ‘serios’ să fie privit ulterior ca o nouă tentativă de a duce genul în derizoriu. Este atat de prost încât, (doar) pe alocuri, e amuzant dar... poate fi evitat. Filmul lui Brian Cox din 2007, cu acelaşi titlu, nu are absolut nicio legătură cu acesta. Extra: zero. Tehnic: surprinzător de bun (ediţia britanică).

IOAN BIG
05 Iulie 2014


THE COUNSELOR (2013, USA/UK, r: Ridley Scott) – Blu-Ray

Counsellor.jpgBazat pe scenariul original scris de premiatul cu Pulitzer şi National Book Award, Cormac McCarthy, unul dintre cei mai apreciaţi autori din literatura americană contemporană (“No Country For Old Men”, “The Road”, “Blood Meridian”), proiectul de mai mică anvergură a lui Sir Ridley Scott (“Gladiator”, “Kingdom of Heaven”), realizat între două blockbustere epice (“Prometheus” şi “Exodus: Gods and Kings”), ce a costat doar 25 de milioane de dolari (în cea mai mare parte investiţi în salarii), se anunţă un experiment interesant, inclusiv prin calitatea echipei de producţie (DOP: Dariusz Wolski – “Alice in Wonderland”, “Sweeney Todd”, editor: Pietro Scalia – “JFK”, “Kick-Ass”, “Black Hawk Down”) şi distribuţia stelară: Michael Fassbender (“12 Years a Slave”, “X-Men”), Brad Pitt (“Fight Club”, “Twelve Monkeys”), Javier Bardem (“No Country For Old Men”, James Bond’s “Skyfall”), Penelope Cruz (“Vicky Christina Barcelona”, “Pirates of the Caribbean”), Cameron Diaz (“Gangs of New York”, “Being John Malkovich”), plus Bruno Ganz (“Der Untergang”, “Unknown”), Rosie Perez (“Perdita Durango”, “Pinneapple Express”), Toby Kebbell (“The East”, “Dawn of the Planet of the Apes”), Ruben Blades (“Safe House”, “Predator 2”) şi Goran Visnjic (“Beginners”, “The Girl with the Dragon Tattoo”). Acest thriller adult, fundamentat pe ideea unui experiment vizual legat de moarte şi de reacţii instinctive primare la aceasta, este construit în jurul “Consultantului” (Fassbender), un personaj misterios ce pare mult mai mult decât un simplu avocat, sentimental pe de-o parte (în relaţiile cu logodnica sa – Cruz, dar şi cu unii clienţi), cinic şi amoral pe de cealaltă (în a-şi ostoi perena lăcomie). Prin intermediul unui partener de afaceri cu o legitimitate incertă, Reiner (Bardem), este momit cu un profit uriaş de către Westray (Pitt) să intre în contrabanda cu droguri, dar, simultan, avertizat de riscurile enorme pe care şi le asumă dacă face acest pas. În jurul celor trei bărbaţi gravitează prietena lipsită de inhibiţii a lui Reiner (o Cameron Diaz ultra-sexy, al cărei aspect de felină este accentuat căutat prin asocierea vizuală cu animăluţele sale favorite de casă... doi gheparzi). În momentul în care transportul de cocaină - ascuns într-o vidanjă mexicană - este deturnat, iar cartelurile reacţionează violent la dispariţia acestuia, viaţa tuturor se schimbă, iar Ridley Scott jonglează cu radicalizarea situaţiei în modul său obişnuit, cu stil şi fără compromisuri îndulcitoare. Dacă analizezi fiecare componentă în parte, fiecare îşi face treaba aproape ireproşabil, iar “The Counselor” ar fi putut deveni un film memorabil... însă există o singură excepţie, naraţiunea propriu-zisă, ce dă impresia unui pulovăr croşetat impecabil, dar care, la o examinare mai îndeaproape, se relevă a avea destule ochiuri lipsă. Căci produsul cinematografic e în final neclar şi nu prin transmiterea unei ambiguităţi voite ci prin neîmplinirea dată de modul în care McCarthy expediază legăturile dintre protagonişti şi definirea contextului/background-ului care să le susţină şi să le expliciteze mai bine motivaţiile. Din acest motiv, în mult prea dese rânduri, “The Counselor” generează spectatorului percepţia că, în spatele unui ambalaj absolut strălucitor se ascunde o doză de superficialitate a tratării scenariului impardonabilă pentru un talent de nivelul autorului. Personal, fac parte din tabăra celor pentru care filmul a fost o dezamăgire. Am sperat că ediţia pe BRD va conţine o versiune extinsă care să le ofere lui Fassbender & Co posibilitatea de a da mai multă consistenţă rolurilor (ce au, din start, un potenţial formbidabil, mai ales în cazul cvintetului principal) dar nu este cazul. Mai mult, Scott însuşi avea să declare că este mulţumit de rezultatul final şi că nu simte nevoia unui ‘Director’s Cut’. Deşi, pe piaţa home-cinema occidentală, circulă o versiune de 138’, faţă de cele 117’ iniţiale (pe care nu am văzut-o încă, dar nu mai sunt convins că îmi doresc să o fac... poate peste câţiva ani). Straniu. Oricum, de văzut pentru ca fiecare să îşi tragă propriile concluzii. Extra: doar câteva virale şi trailere (ediţia românească). Tehnic: impecabil.

THE PLAGUE OF THE ZOMBIES (1966, UK, r: John Gilling) – “Special Edition”/Blu-Ray

The Plague of the Zombies.jpgCu doi ani înainte de legendarul “Night of the Living Dead” a lui George A. Romero, casa de producţie britanică Hammer, specializată în Horror, a livrat una dintre producţiile cu Zombie esenţiale pentru istoria cinematografului european, singurul titlu din portofoliul său care are drept subiect acest model specific de morţi-vii şi care tratează artistic într-un mod de luat în seamă tema vieţii de după moarte. Povestea este plasată în vara lui 1860 într-un minuscul cătun din Cornwall, peninsula localizată în extrema sud-vestică a Angliei, în care medicul comunităţii plină de superstiţii şi de prejudecăţi religioase se confruntă cu o epidemie generată de cauze necunoscute. Cheamă în ajutor pe fostul său mentor, alături de care începe, în ciuda interdicţiei autorităţilor, să dezgroape decedaţii din dorinţa de a-i studia şi de a afla mai multe, numai că... mormintele se dovedesc a fi goale. Nefiind un film care face economie de zombie, aceştia sunt detectaţi rapid în jurul unei mine de cositor (aparent) părăsite de pe proprietatea unui baron local ce avea în CV câţiva ani petrecuţi în Haiti şi, totodată, un auto-didact în magie neagră. Acesta transforma oamenii în zombie pentru a-i utiliza ca muncitori necalificaţi, obedienţi şi care ‘funcţionează’ pe costuri mici de întreţinere. Nu are sens să detaliez în plus. Trimiterea la Murder Legendre a fraţilor Halperin din anii ’40 este clară, însă interpretarea lui Andre Morell (serialul BBC “Quatermass and the Pit”) sugerează o abordare mai apropiată de tipologia ’Van Helsing’ iar cea a lui John Carson (ce apare inclusiv în “The Man Who Haunted Himself”, filmul lui Basil Dearden cu Roger Moore, de care am scris într-unul din Video Vault-urile anterioare) ca bad-guy se ţine şi acum foarte bine. În rolul doctorului de ţară, Brook Williams, mai târziu un obişnuit a platourilor filmelor de război (“Where Eagles Dare”, “Raid On Rommel”, “The Wild Geese”, “The Sea Wolves”) convinge mai puţin, dar nu e deranjant. Prin tratamentul vizual şi narativ (asta dacă facem abstracţie de faptul că ritualurile Voodoo haitiene sunt folosite pentru rezolvarea crizei de forţă de muncă din Cornwall... ceea ce aminteşte de mult mai recentul “Grabbers”-2012 şi a sa premisă la fel de amuzantă cu monştrii extratereştri ce invadează coasta irlandeză şi a căror singură sensibilitate majoră este alcoolul), “The Plague of the Zombies” este incontestabil una dintre cele mai influente pelicule din istoria acestei nişe cinematografice (a generat în ’77 inclusiv o mini-bandă desenată) şi asta, în mare măsură, datorită regizorului John Gilling care, în anii ’50, pană să ajungă la Hammer, lucrase mult pentru companiile lui Albert ‘Chubby’ R. Broccoli şi a lui Irving Allen (viitorii “naşi” a lui James Bond pe marile ecrane). Pentru fani, de văzut şi de avut obligatoriu, mai ales în această ediţie, inclusiv pentru... cadrul cu Jacqueline Pearce (ulterior, populară actriţă britanică de televiziune ce apare începând cu “Carry On” şi până în seriale precum “Doctor Who” sau “The Young Indiana Jones Chronicles”) ‘îmbrăţişată’ de zombie. Extra: documentar nou (“Raising the Dead”), episodul din seria Hammer “Mummies, Werewolves And The Living Dead”, analiză pe restaurare (versiunea “StudioCanal”). Tehnic: excelent (remasterizat).

BRIDESMAIDS (2011, USA, r: Paul Feig) - Blu-Ray

Brides maids.jpgUltimul rol în această lume a lui Jill Clayburgh (decedată pe 5 noiembrie 2010), cea care ne rămâne în memorie ca văduva incestuoasă din “La luna” a lui Bernardo Bertolucci sau Diana din “Shy People” a lui Andrei Konchalovskiy... dar nu acesta este motivul exclusiv pentru care scriu de “Bridesmaids” pe care, deşi nu fac parte din publicul-ţintă, am încercat zilele astea să îl văd cursiv, de la cap la coadă (a treia oară) şi tot n-am reuşit fiindcă, în continuare, nu îl pot considera o comedie ci, mai degraba, o dramă-pastişă marca Judd Apatow (la ora actuală, unul dintre cei mai influenţi oameni de film din Statele Unite) având ca subiect “problemele” existenţiale a americanilor de clasă medie (chiar dacă, aproape în exclusivitate, aceştia aparţin, în acest caz, sexului ‘slab’). Nu este vina filmului ci a preferinţelor mele şi, ca atare, nu îl pot ignora doar datorită rezervelor personale, mai ales că este considerat atât la nivelul masei largi de spectatori (încasări la box-office de aproape 300 de milioane de dolari, de zece ori mai mult decât a costat), de critică (are un aproape neverosimil 90% de aprecieri pozitive din partea acesteia pe “Rotten Tomatoes”) şi de... partea feminină a propriei familii (care m-a ameninţat cu înfometarea dacă nu îl menţionez în vreun Video Vault), unul dintre cele mai de succes Rom-Com-uri din ultimii ani (a fost nominalizat la numeroase premii, inclusiv la Oscar şi la BAFTA, în primul rând pentru scenariul original scris de actriţele Kristen Wiig şi Annie Mumolo). Personal, mă voi abţine să dau un verdict şi mă voi limita la informaţii sau aprecieri strict punctuale. Aşa cum reiese şi din titlu, este vorba de o nuntă şi de domnişoare de onoare. Wiig (devenită faimoasă în show-ul “Saturday Night Live”, dar o prezenţă constantă în ultimii ani pe marile ecrane în comedii precum “Paul”, “Friends With Kids” sau “The Secret Life of Walter Mitty”), o femeie de 30 de ani, inadaptată socialmente, trebuie să îşi asume acest rol în calitate de cea mai bună prietenă a miresei (Maya Rudolph – “Grown Ups” 1&2, “Idiocracy”), singura sa sursă reală de confort şi fericire într-o viaţă complet anostă, inclusiv din punct de vedere sexual (este folosită ca surogat de către auto-suficientul Jon Hamm – “The Town”, serialul “Mad Men”). Implicarea în pregătirea ceremoniei şi interacţiunea cu celelalte ‘domnişoare’ (Melissa McCarthy – “Identity Thief”, “This Is 40”, Rose Byrne – “Neighbors”, Insidious”, Ellie Kemper – “21 Jump Street”, “Sex Tape”, si Wendi McLendon-Convey – “The Single Moms Club”, “Blended”) o bagă însă într-o criză existenţială generată de spiritul ei posesiv şi de gafele involuntare, în urma căreia îşi pierde slujba, locuinţa, iubitul potenţial (un poliţist sensibil) şi, cel mai important, se înstrăinează de sprijinul ei constant, Maya (de altfel, cele două sunt foarte bune prietene şi în viaţa reală, împărţind profesional platourile de filmare în câteva zeci de producţii). Regăsirea de sine este dificilă, pigmentată cu momente de umor fin ce alternează cu gaguri grosiere tipic americane. Scenele mele preferate (din prima categorie): accidentul auto a lui Wiig datorită porcului spinos, finalizată cu izbucnirea poliţistului interpretat de Chris O’Dowd (“Thor: The Dark World”, “The Boat That Rocked”, “Cuban Fury”): “Nu ai nicio idee despre cum mă simt să treci pe lângă mine în fiecare seară fără a realiza cât de mult poţi răni oamenii din cauză că nu îţi repari luminile de semnalizare?”, continuată la scurt timp de muşcătura “vieţii” (la propriu) executată motivaţional de McCarthy pe fundul lui Annie... Am totuşi o recomandare în ceea ce o priveşte pe exuberanta Melissa McCarthy: urmăriţi “The Heat” (2013), tot a lui Feig (vezi Video Vault-ul din 4 ianuarie 2014). Extra: comentariu audio (realizatori şi actori), scene tăiate/alternative/extinse, Making Of, mini-documentare (peste două ore de bonusuri). Tehnic: impecabil.

I EAT YOUR SKIN (1964, USA, r: Del Tenney) – DVD

I Eat Your Skin.jpgDel Tenney nu a regizat decât patru filme în carieră, toate Horror, trei lansate în cinematografe în 1964 şi unul, “Descendant” (cu Katherine Heigl), abia în... 2003, deci nu avem prea multe detalii relevante despre el, deşi, la acest film, a fost simultan producător, scenarist şi realizator. Iniţial intitulat “Aventură în Caraibe”, apoi “Zombie”, “I Eat Your Skin” şi-a dobândit acest nume în 1970 (abia atunci a fost arătat pentru întâia oară publicului) ca să se asorteze într-un double-bill cu “I Drink Your Blood”, un alt sub-produs distribuit de Cinemation Industries. Avându-l în rolul principal pe William Joyce, mai cunoscut pentru prezenţa în soap-operas gen “Days of Our Lives” sau “Somerset”, filmul spune povestea unui om de ştiinţă onest aflat în căutarea unui leac pentru cancer pe o insulă exotică (în fapt, s-a filmat în Key Biscayne), numită ‘original’ Voodoo, ce descoperă în cadrul seriei sale de experimente pe cobai umani că injectând băştinaşii cu venin de şarpe radioactiv... aceştia se transformă în zombie. Joyce este un scriitor afemeiat de romane siropoase (convins de editorul său să călătorească pe insulă doar pentru faptul că sunt de cinci ori mai multe femei decât bărbaţi) prin intermediul experienţei căruia ni se explică modul în care un vrăjitor Voodoo (ne prindem din start cine e, căci poartă joben, fumează trabuc şi este supranumit ‘Papa’) îl forţează pe doctor să îi fabrice o armată întreagă pentru... a cuceri lumea. Totul pleacă de la sex: deşi Joyce are un prim contact vizual cu zombies încă de la ajungerea pe insulă, se implică direct doar când fata cercetătorului (căreia începuse deja să îi facă avansuri insistente) este răpită de morţii-vii. Dincolo de amuzamentul acceptabil generat de ridicol şi de lipsa de logică, “I Eat Your Skin” are destule momente în care este aproape enervant (gagurile grosiere de pe marginea piscinei, lungile scene în care indigenii zbiară neinteligibile incantaţii în timpul ritualurilor, cvasi-permanentul over-dubbing tragicomic, puţinătatea elementelor de sexploitation) dar acestea sunt compensate de zombie înşişi şi de aspectul lor facial bug-eyed surprinzător de reuşit, plus că filmul are un happy-end neaşteptat iar... nimeni nu mănâncă pielea nimănui! Fanii genului merită să îl vadă. Extra: zero. Tehnic: sub-mediocru (dar, dacă sunteţi mânaţi exclusiv de curiozitate şi nu de pasiunea de colecţionar, decât să cumpăraţi DVD-ul, îl puteti download-a de pe Internet Archive căci este domeniu public).

IOAN BIG
28 Iunie 2014


LOVE AND ANARCHY a.k.a. FILM D’AMORE E D’ANARCHIA, OVVERO STAMATTINA (1973, Italia, r: Lina Wertmuller) – DVD

love anarchy.jpgDeşi a fost prima femeie nominalizată vreodată la Oscar (pentru “Pasqualino Settebellezze” – 1975) şi o personalitate de o creativitate uluitoare, în opinia mea rămâne ca una dintre realizatoarele cele mai subevaluate din istoria filmului european. Născută în 1928 la Roma într-o familie elveţiană de religie romano-catolică cu solide rădăcini aristocratice, Arcangela Felice Assunta Wertmuller von Elgg Espanol von Braueich (nu e o glumă!) s-a dovedit a fi rebela familiei care, după ce şi-a terminat cu chiu cu vai educaţia primară (mai mult de o duzină de exmatriculări din şcolile catolice) şi a colindat prin Europa cu un teatru de păpuşi, s-a ‘înhăitat’ cu Giancarlo Giannini şi, apoi, cu Marcelo Mastroianni pentru a sfârşi prin a accepta, în 1962, slujba de asistent de regie a lui Federico Fellini la… “8 ½”. Avea să fie demarajul unei cariere fulminante în care nu a dat nicio secundă impresia de începătoare, acumulând rapid în CV atât producţii de televiziune cât si o jumătate de duzină de lung-metraje diverse conduse din scaunul de regizor (drame, comedii, musicaluri, westernuri) şi sub a cărui îndrumare s-au pliat fără crâcnire actori semnificativi a epocii precum Nino Manfredi, Luciana Paluzzi (ce apăruse deja în James Bond’s “Thunderball” din ’65), Giulietta Masina, Rita Pavone (cele două “… la zanzara”), Elsa Martinelli din “The Trial “ a lui Orson Welles sau “Hatari!” cu John Wayne (1962), Mariangela Melato, etc. Am simţit nevoia să revăd unul dintre filmele Linei Wertmuller, prima sa dramă realmente serioasă, pentru care a fost nominalizată la Palme d’Or, care, în trecut, în era ‘VHS’, lăsase în memoria mea o urmă semnificativă… mai rezistă sau nu? Nu au trebuit să treacă mai mult decât câteva zeci de secunde (fuga bătrânului care dă cu tifla pentru a sfârşi ucis de soldaţi între ramurile unei sălcii) ca răspunsul să fie afirmativ. Filmul continuă să fie fascinant! Anii ’30. Fascişti şi anarhişti, autocraţie, democraţie, plutocraţie şi anarhie… mixate într-o poveste care, aproape inconştient (presupun), se consumă în bordelul acestei lumi… o ‘Salome’ (Melato) reciclată în femme fatale dintr-o militantă de duzină, un ţăran (Giannini, premiat la Cannes în ’73 pentru rol) ce prezidează ‘Cina cea de taină’ din lăcaşul de perdiţie peste o turmă de puicuţe trecute de prima vârstă ce au renunţat la aspiraţiile individuale dar continuă să viseze la aristocraticul Danieli din Venetia… cum să îl ucidem pe Benito Mussolini? Politică şi curve. O estetică inspirată clar din viziunea revoluţionară a lui Fellini dar care, (din nou) fără glumă, dovedeşte din multe puncte de vedere (legate de cultura Pop) că a fost mai influentă decât cinematografia acestuia în ceea ce priveşte moştenirea lăsată (presupunere personală… Terry Gilliam) bazată pe antiteze brutal şi sec exprimate într-un context vizual inedit ca şi creativitate (ex. persistentul joc cu imaginea din oglinzile din diversele cadre), pe personaje conturate din doar cateva tuşe (dar nu lipsite de relevanţă) şi pe un detaliu, tot legat de cultura Pop, care avea să iasă la suprafaţă ulterior, prin natura evoluţiei societăţii, feminismul ca şi curent ‘cultural’ care îşi va găsi recunoaşterea abia în anii ’70 şi… relevanţa neaşteptată în eterna ‘tranziţie’ de peste două decenii a României. Trăim într-un bordel care funcţionează absurd ‘ionescian’ (noi, locatarii, suntem cei care plătim în loc să fim plătiţi, noi suntem violaţi cotidian sub eticheta ‘voi v-aţi dorit-o’ de fiecare funcţionăraş ce ne ameninţă că ne poate închide stabilimentul). Încă o dată spun… un film formidabil. La care aş adăuga un detaliu de “Arta Sunetelor”, coloana sonoră compusă de Nino Rota (“The Godfather”, “Giulietta degli spiriti”), care este obsedantă, inclusiv cele cinci piese cu interpretare vocală (trei de Anna Melato şi două de Isa Danieli). De văzut dar nu (încă) de colecţionat (toate ediţiile apărute sunt dezamăgitoare). Extra: zero. Tehnic: sub-mediocru (mare păcat!).

BURIAL GROUND: THE NIGHTS OF TERROR a.k.a. LE NOTTI DEL TERRORE (1981, Italia, Andrea Bianchi) – DVD

Burial ground.jpgUn film dintr-o nişă de succes de public deschisă de Lucio Fulci în 1979 cu “Zombie Flesh-Eaters”, ce vine ca noutate cu zombies care manifestă un nivel de inteligenţă surprinzător de mare, cu un OS jazzy compus de un tandem specializat în Westernuri spaghetti şi care, în final, în ciuda elementelor inedite… din nefericire, chiar nu merită atenţie! Pentru cineva care pendulează în cinematografia ‘zombie’ între anii noştri şi începuturile din ’40-’60, este chiar un film execrabil. Nu înţeleg cum de unii analişti cutează să îi aplice eticheta de ‘cult’. Acest regizor (a cărui jumatate din filmografie este semnată în mod original… Andrew White) este de o mediocritate atât de sinistră în privinţa construirii suspansului, a simţului conservării unei dinamici a ritmului narativ, încât chiar dacă zombie (copiaţi de la Fulci dar, recunosc, cu un make-up ceva mai bun) nu sunt de ignorat, contra-oponenţii lor umani par din desenele animate cu “Scooby Doo”. Pe scurt… un pseudo-profesor descoperă într-o cavernă o cameră secretă din care ies zombies care îl măcelăresc. Acesta, avusese însă, ca orice latin, inspiraţia să se laude la vecini, pe care îi invitase în avans să celebreze în vila sa, marea revelaţie… evident, casa este asediată de zombie, cei mai mulţi mor în diverse şi oribile moduri Gore, restul evadează şi se refugiază într-o mănăstire învecinată unde baia de sânge continuă. Acesta este un motiv suplimentar ca filmul să fie înregistrat în analele genului… avem de-a face, situaţie rară, cu călugări zombie! Problema în acest caz nu este scenariul (nu mai puţin “original” decât alte filme din această ‘familie’) ci realizarea în sine şi lipsa convingerii şi a talentului cineastului în viziunea pe care o promovează. De la George A. Romero la Uwe Boll, de la Ed Wood la Peter Jackson, nu cred că vreunul a lucrat animat de idealul de a face istorie în cinematografie… au crezut în ei şi în ceea ce fac, mai bine sau mai prost, ca rezultat sau ca rezultantă a judecăţii maselor. Nu este cazul lui Andrea Bianchi. Personal, eu îl consider drept unul dintre principalii agenţi care au contribuit ca această categorie de filme să moară (aproape) în anii ’80 prin modul inept în care a fost gândit, construit, realizat şi marketat “Burial Ground”. Iar gafa de final cu erorile de transcriere a “Profeţiei Păianjenului Negru”, cu ‘profecy’ în loc de ‘prophecy’ sau ‘nigths’ în loc de ‘nights’ este monumentală. Şi deloc amuzantă. Ştiti deja că sunt un adept a mişcării Camp şi că încerc să extrag dintr-o creaţie orice ar putea să mă facă să mă destind, inclusiv (sau mai ales) ridicolul. Nu este cazul cu filmul acestui cineast macaronar de duzină. Extra: zero. Tehnic: bun (căutaţi însă ediţia britanică apărută sub numele “Zombie Dead” care are versiunea ‘Uncut’).

THE LAST SAMURAI (2003, USA/Noua Zeelanda/Japonia, r: Edward Zwick) – Blu-Ray

Last Samurai.jpgIncontestabil, un alt ‘star-vehicle’ gândit exclusiv pentru Tom Cruise (produs de acesta cu acolita sa uzuală, Paula Wagner). 1876, Restauraţia Meiji şi redefinirea Japoniei ca putere imperială deschisă modernizării aduse de civilizaţiile occidentale. Pentru a dobândi întâietate în faţa concurenţilor europeni în relaţiile comerciale cu niponii, inclusiv cele legate de exportul de armament, guvernul Statelor Unite trimite peste ocean câţiva militari americani, veterani a Războiului Civil, pentru a antrena armata imperială pentru lupta cu diversele facţiuni rebele. Unul dintre aceştia este un căpitan, Nathan Algren (Cruise – “Mission: Impossible”, “War of the Worlds”, “Collateral”), un excelent ostaş dar devenit alcoolic după ce a participat la masacrarea indienilor (se face aluzie la măcelul de la Wounded Knee, deşi acesta s-a întâmplat abia în 1890), care, rănit şi capturat de către samuraii conduşi de Ken Watanabe (“Inception”, “Godzilla”, “Batman Begins”), se trezeşte pentru mai multe luni prizonierul acestora, fiind blocat în munţi de venirea iernii. Obligat la… coabitare, începe să devină interesat de modul lor de viaţă şi de principiile după care se ghidează şi, psihic, se transformă încet-încet într-un aliat al acestora. Primele 45 de minute a filmului demarează interesant/captivant până la ajungerea în satul-‘sanatoriu’ în care Algren se recuperează (ex. replici lipsite de orice originalitate precum “there’s something spiritual in this place”, scena neinspirat introdusă ce aduce aminte de “Risky Business” sau invazia ninja care dă o notă de serie B peliculei). Se trece apoi în registrul de acţiune la scară mare, centrat pe confruntarea dintre cele două forţe colective, una dotată cu brand-urile americane Winchester şi Gatling, iar cealaltă cu săbii şi… know-how tactic istoric. Teme conflictuale foarte interesante precum nou-vechi, tradiţie-modernitate, lipsa de moralitate şi de scrupule a noii orânduiri politice şi economice a Japoniei versus legendarul cod al onoarei Bushido, lupta de ambele părţi pentru dobândirea puterii şi/sau conservarea influenţei, sunt, din păcate, păstrate doar ca elemente de coloratură pentru context, sacrificat aproape integral în favoarea urmăririi vedetei principale într-un periplu exotic cu caracter de dramă romanţioasă şi a unei construcţii vizuale epice de tip Sergiu Nicolaescu. Nu afirm în nici un caz că “The Last Samurai” este un film lipsit de spectaculozitate sau de charismă însă rămâne un produs superficial, de consum facil, în care, până la urmă, frustrarea majoră provine din faptul că nu insistă suficient de mult asupra motivaţiilor care au stat la baza frondei samurailor (inspirată din rebeliunea Satsuma, din 1877, condusă de Saigo Takamori), mult prea idealizaţi în scenariu, şi, în consecinţă, acţiunile lor nu sunt justificate de suficientă substanţă astfel încât să dobândească respectul şi admiraţia spectatorului. În timp, filmul merită cu siguranţă şi o a doua vizionare, fie şi doar pentru muzica memorabilă a lui Hans Zimmer (nu mai punem la socoteală lentilele de contact maro a lui Watanabe care, în spirit hollywoodian, trebuie să semene la propriu cu tigrul de pe generic). Dincolo de glumă, este un film epic, de război, impresionant prin resursele dizlocate pentru producţia sa, atractiv şi pentru doamne prin prezenţa sexy a lui Cruise, iar actorii distribuiţi în rolurile secundare sunt, la rândul lor, o valoare adăugată de ne-neglijat: Billy Connolly (“Quartet”, “Still Crazy”), Timothy Spall (“The King’s Speech”, “Harry Potter”), Tony Goldwyn (“Divergent”, “The Mechanic”), William Atherton (“Die Hard”, “Ghostbusters”). Extra: comentariu audio (Zwick), scene tăiate, Making Of, numeroase mini-documentare. Tehnic: impecabil.

99 FRANCS (2007, Franţa, r: Jan Kounen) – Blu-Ray

99 f.jpg“Lucrez în publicitate. Vă arăt lucruri de care n-o să vă bucuraţi niciodată” este declaraţia suicidală de început a publicitarului vânzător de iluzii Octave (Jean Dujardin - “L’Artiste”, “OSS 117”), iluzii destinate a ambala în scopuri mercantile produse a realităţii ordinare şi a susţine consumismul: “Eu vă arăt astăzi lucruri de care veţi avea nevoie mâine”. Scenariul filmului este bazat pe best-seller-ul lui Frederic Beigbeder (publicat şi la noi de către editura Trei sub titlul “13,99 lei”), o ucigătoare analiză din interiorul industriei de comunicare corporatistă, în urma căreia autorul, pe atunci angajat la mega-agenţia de publicitate Young & Rubicam, a fost concediat şi, ulterior, recuzat şi izolat completamente de acest mediu profesional. Nu are sens să vă dau mai multe detalii din scenariu, nici pentru cei care au citit cartea nici pentru cei care nu au făcut-o, dar mi se pare mai adecvat să subliniez că “99 Francs” este o privire din interior asupra alambicului de marketare corporatist lăsat, cu graţie şi jemanfişism, la latitudinea subiectivismului managementului mai mult sau mai puţin competent şi a aroganţei asumate de agenţiile de publicitate ca păpuşari a manipulării publicului de masă, în mare parte ajunsă desuetă în Occident în anii crizei economice recente, dar… din nefericire, încă aproape perfect funcţională ca sumă de mentalităţi primitive la nivelul pieţii româneşti, indiferent că vorbim de clienţi sau de agenţii. O lume în a cărui superficialitate delirantă (la propriu), Jan Kounen (autorul memorabilului “Dobermann” din 1997), în mare parte şi el un produs al acestei neo-psychedelii artificiale, se simte excelent vizual explorând antiteza a ceea ce a vrut să arate legat de căile alternative a descoperirii spiritualităţii prin “Blueberry” şi în documentarele sale legate de şamanism. Este ca şi cum şi-ar fi dorit să pună în balanţă, în mod cinic şi detaşat, Ecstasy-ul (sau orice alt drog contemporan de sinteză) cu Marijuana. Pentru cea din urmă s-au fondat muzee dar, pentru primul, doar nenumărate dosare la poliţie, spitale sau la morgă. Kounen încearcă (dar fiind nevoit să conserve spiritul cărţii lui Beigdeber nu reuşeşte complet) să demonstreze gratuitatea exceselor adoptate instantaneu ca mod de viaţă de către infantilii believeri că sunt ‘The Kings of the World’ faţă de un target (atât ca şi public-destinatar a mesajului de comunicare cât şi a clientului-plătitor) că goal-ul lor este să impună masei ceea ce ei cred, ceea ce le este familiar, ceea ce le place sau este ‘trendy, cool si stylish’. Nu ceea ce rezultă real din cercetările efectuate pe public ci… ceea ce cred ei în mediul privilegiat şi (doar teoretic) sofisticat în care se învârt. Etichetată generic drept o comedie, pelicula lui Kounen este în fapt o tragicomedie cu substraturi profunde la adresa societăţii de consum şi a dinozaurilor din comunicare ce încă se amăgesc cu ideea că sunt ‘Dumnezeii’ manipulării maselor, pe o piaţă sau alta. “99 F”, ca şi “Passion” a lui Brian De Palma, este un film suficient de nişat ca subiect încât să nu trezească interesul lui tanti Areta din Popeşti-Leordeni. Deşi ar trebui… căci se referă la o lume în care, zilnic, suntem bombardaţi (fără să vrem) cu zeci de mii de mesaje de comunicare, de la numărul plăcuţelor de înmatriculare a maşinilor de pe stradă sau afişele cu “Puţuri facem”, la ofertele speciale din hypermarketuri şi la delirul mediatic a unor politicieni mai preocupaţi să apară la TV decât să îşi facă treaba în organizaţia angajatoare, “Statul Român S.A.”, a cărui acţionari individuali suntem fiecare dintre noi prin taxele pe care le plătim şi a căror manageri sunt ei, plătiţi din aceste taxe. Tanti Areta nu se gândeşte (şi nici nu o va face) că, în spatele majorităţii acestor acţiuni, sunt aceşti auto-suficienţi “Dumnezei” a comunicării. Pentru cei din branşă, o a doua încercare de vizionare (prima merită doar dacă au o suficientă capacitate de auto-analiză raţională) va fi în cea mai mare parte plicticoasă şi extrem de enervantă prin profunzimea radiografiei vieţii lor profesionale curente iar pentru toţi ceilalţi, tanti Areta y compris, va fi una… complet inutilă. Un film deranjant pentru toată lumea şi care… trebuie, formal, ignorat. Cu excepţia cinefililor scormonitori. Nu are sens să mai adaug nimic altceva. Extra: comentariu audio alternativ (Kounen, Beigbeder, Dujardin), Making Of, scene tăiate, interviu Jean-Jacques Rousseau, trei mini-documentare. Tehnic: impecabil (atenţie, subtitluri doar în franceză!).

IOAN BIG
21 Iunie 2014


THE BEST EXOTIC MARIGOLD HOTEL (2011, UK/USA/Emiratele Arabe Unite, r: John Madden) – Blu-Ray

marigold.jpgUitaţi pentru moment de cei şapte samurai, pitici sau magnifici, căci vă recomand să vă concentraţi pe povestea a şapte... vârstnici care, din varii motive personale, părăsesc Anglia amăgiţi de mirajul unui exotic spaţiu indian în care să îşi petreacă restul bătrâneţii. O văduvă (Judi Dench – “Philomena”, James Bond’s “Skyfall”) care trebuie să îşi caute un loc de muncă întrucât a fost nevoită să vândă tot pentru a plăti datoriile lăsate de răposat, un cuplu (Bill Nighy – “Love Actually”, “Hot Fuzz”, Penelope Wilton – “Pride & Prejudice”, “Shaun of the Dead”) ce are la rândul său probleme financiare căci şi-a dat economiile de-o viaţă fiicei lor pentru a începe o nouă afacere, o fostă menajeră (Maggie Smith – “Gosford Park”, “Harry Potter”), plină de prejudecăţi rasiale, care este silită să se opereze la coapsă în India datorită costurilor mai mici, un ex-playboy (Ronald Pickup – “The Mission”, “Prince of Persia”) în căutarea tinereţii pierdute, un judecător la Înalta Curte (Tom Wilkinson – “Michael Clayton”, “Mission: Impossible-Ghost Protocol”) care îşi părăseşte brusc poziţia pentru a reveni într-o ţară în care locuise 18 ani şi o doamnă (Celia Imrie – “Bridget Jones’s Diary”, “Star Wars I”) ce speră să pună mâna pe un soţ avut. Fiecare dintre aceştia, odată ajunşi în dărăpănătura de hotel, va obţine altceva decât şi-a propus, mai mult sau mai puţin, cu preţul unei atente şi raţionale re-evaluari. Căci despre asta e vorba în film, despre regăsirea de sine, de punerea în balanţă a trecutului versus un viitor reconstruit prin prisma unui prezent inedit… a celor două lumi, una cenuşie, tradiţională, prăfuită şi obosită dar cu nostalgii coloniale şi frustrări de pierdere a autorităţii, şi una proaspătă, plină de culoare şi de neprevăzut, în care simţurile sunt bombardate într-o succesiune aproape continuă de noi experienţe şi provocări. Eleganţa şi rafinamentul lui John Madden (“The Debt”, “Shakespeare In Love”) prin care acesta juxtapune personaje dintr-un film alb/negru, aproape monosilabic, într-unul color şi cu sunet viu, sunt remarcabile, mai ales că, deşi pentru a amplifica contrastul apelează la protagonişti trecuţi bine de a doua tinereţe, nuanţarea integrării lor în noul mediu (generată de motivaţiile diferite) este atât de natural povestită cinematografic încât evită riscul major de a cădea în patetic sau melodramatic. La asta contribuie şi inspirata opunere contra gărzii de veterani ‘geriatrici’ britanici a efervescentului Dev Patel (“Slumdog Millionaire”, “About Cherry”), responsabilul moral pentru venirea lor la hotel, un tinerel, băiatul lu’ mama (în fapt, al doilea fiu favorit al său) a cărui energie şi debit verbal eclipsează (sau îngroapă) orice urmă de lipsă de entuziasm. Distribuţia este în ansamblul ei la mare înălţime iar exemplele ar fi mult prea numeroase ca să le punctăm (de la replicile rasiste a lui Maggie Smith: “If I can’t pronounce it, I don’t want to eat it” la confesiunea magistrală a lui Tom Wilkinson în faţa lui Judi Dench). Un film excepţional, încântător şi plin de căldură, obligatoriu de avut pe BRD, care… beneficiază de un sequel, tot în regia lui Madden, a cărui premieră este programată pentru anul viitor, în care, alături de cei şase supravieţuitori din primul (judecătorul iese deja din peisaj), apar Richard Gere şi David Strathairn. Extra: cinci mini-documentare (casting, locaţii, Making Of… evitaţi “Casting Legends”, exerciţiu pur de curtoazie profesională între protagonişti). Tehnic: impecabil.

CON AIR (1997, USA, r: Simon West) – Blu-Ray

con air.jpgDebutul exploziv a lui Simon West, cel care ar fi putut, ca protejat şi investiţie a lui Jerry Bruckheimer, să fie Michael Bay… înaintea acestuia, dar care, de atunci, nu a mai reuşit să livreze un produs de calibrul lui “Con Air”, în ciuda tentativelor de tip “Lara Croft”, “The Mechanic” sau “The Expendables 2”. Acesta rămâne un ‘clasic’ de acţiune a anilor ’90 (a câştigat Zmeura de Aur pentru… “cea mai mare lipsă de respect pentru vieţile oamenilor şi pentru proprietatea publică”!) iar “Put the bunny back in the box” şi-a găsit locul în panteonul replicilor memorabile din cinematografia ultimilor decenii. ‘Con Air’ este porecla pentru JPATS (‘Justice Prisoner and Alien Transportation System’), agenţie guvernamentală a SUA, cea mai mare reţea de transport de prizonieri (între închisori, judecătorii, centre de detenţie sau interogare) din întreaga lume (350,000 de pasageri pe an!). Fostul Ranger Cameron Poe (Nicolas Cage – “The Rock”, “Leaving Las Vegas”) este eliberat pentru bună purtare înainte de termen (după opt ani petrecuţi după gratii în care nu şi-a văzut fetiţa, născută după încarcerare) şi programat să fie transportat spre statul său de rezidenţă (Alabama) cu un avion în care se trezeşte înconjurat de câţiva dintre cei mai periculoşi criminali de pe planetă, o colecţie realmente impresionantă: Cyrus ‘The Virus’ (John Malkovich – “RED”, “In the Line of Fire”), o minte bolnavă dar sclipitoare, violatorul în serie Johnny-23 (Danny Trejo – “Machete”, “Heat”), militantul extremist Diamond Dog (Ving Rhames – “Mission: Impossible”, “Dawn of the Dead”), psihopatul cu figură inofensivă Garland ‘He has the whole world in his hands’ Greene (Steve Buscemi – “Reservoir Dogs”, “The Big Lebowski”) şi cu pilotul sărit de pe fix Swamp Thing (M.C. Gainey – “Django Unchained”, “Sideways”). Cu asistenţa celorlalţi pasageri (ce nu ezită să se împuşte între ei sau să îşi dea foc unul altuia) aceştia reuşesc să deturneze avionul cu scopul de a-l aduce la bord pe unul dintre baronii sud-americani a drogurilor şi a trece graniţa spre o ţară de unde nu pot fi extrădaţi. Poe are posibilitatea să părăsească avionul la una din halte însă nu o face întrucât conştiinţa îl îndeamnă să îşi ajute fostul coleg de celulă, aflat şi el la bord pentru a fi transferat într-o altă inchisoare, care este în pragul comei diabetice. Reuşeşte să trimită semnale la sol unde singurul aliat care realizează ce se întâmplă este Şeriful Larkin (John Cusack – “2012”, “High Fidelity”). Restul autorităţilor sunt reprezentate de agentul D.E.A. interpretat de Colm Meaney (din serialul “Star Trek: Deep Space Nine”), mai nesuferit decât însuşi Cyrus… totul se va termina în final cu o aterizare forţată antologică ce distruge aproape întreg centrul Las Vegasului (pe Strip nu rămâne aproape nimic în picioare, de la chitara de pe Hard Rock Café la fântânile arteziene). Pentru a nu fi catalogat drept un film misogin, avem parte şi de două personaje feminine interesante, Rachel Ticotin (“Man on Fire”, “Total Recall”… originalul), în rolul unui gardian sechestrat în avion, şi Monica Potter (“Along Came a Spider”, “Saw”), ca soţie devotată a lui Poe. Dincolo însă de calitatea distribuţiei, datorită combinaţiei inspirate între dinamica controlată de regizor, a imaginii britanicului David Tattersall (“Star Wars I-III”, “James Bond’s “Die Another Day”, “Lara Croft Tomb Raider”) şi a muzicii formidabile compuse de Mark Mancina & Trevor Rabin (Diane Warren a fost nominalizată inclusiv la Oscar şi la Grammy pentru piesa “How Do I Live”), “Con Air” rezistă cu succes la revizitări periodice. Un must have pentru colecţie. Replica mea favorită? Buscemi, cu “Sweet Home Alabama” a lui Lynyrd Skynyrd perceptibilă distinct în fundal: “Să definesc ironia. O gaşcă de idioţi ce dansează într-un avion pe un cântec făcut celebru de o trupă ce a murit într-un accident de avion”. Extra: un mini documentar. Tehnic: impecabil.

THE ASTRO-ZOMBIES (1968, USA, r: Ted V. Mikels) – DVD

astro zombies.jpgPe numele său adevărat Theodore Vincent Mikacevich, născut într-o familie de emigranţi croaţi, Ted V. Mikels (“The Corpse Grinders”, “The Doll Squad”), bun prieten a lui Ray Dennis Steckler (“The Incredibly Strange Creatures…” – vezi Video Vault-ul din 7 iunie), şi-a dorit întotdeauna să fie ţinut minte ca “un cineast dat naibii, care a lucrat 28 de ore pe zi, 10 zile pe săptămână… în permanenţă animat de obsesia de a găsi noi idei şi poveşti pentru filmele sale”. Asta spune multe despre energia, entuziasmul şi, nu în ultimul rând, credinţa în ceea ce face a unui realizator excentric care, mai bine de două decenii (până la relocarea în Las Vegas), a locuit într-un veritabil castel din preajma Hollywood-ului dar a refuzat cu obstinaţie să se înscrie în vreo asociaţie profesională care să îl subjuge regulilor sistemului/industriei. Plot: înmulţirea numărului de crime oribile dintr-un orăşel (organe interne smulse din corpul victimelor) determină C.I.A. să concluzioneze că fostul şef a laboratorului aerospaţial, Dr. DeMarco (veteranul John Carradine, cu peste 320 de roluri în carieră şi care, până la “Astro-Zombies”, performase începând de la “Stagecoach” a lui John Ford la “The Man Who Shot Liberty Valance”) a reuşit să creeze din diverse părţi umane un Astro-Man, un zombie care a scăpat de sub control (un soi de robot umanoid cu creier de criminal), şi porneşte vânătoarea de detectare a laboratorului în care doctorul (din nou, avem de-a face cu o reinterpretare a mitului Frankenstein) îşi desfăşoară experimentele. Doar că echipa sa nu e singura interesată de a intra în posesia rezultatelor descoperirilor. Intră pe fir voluptoasa… Satana (interpretată de Tura Satana, ex-dansatoare, faimoasă pentru rolul din filmul-cult a lui Russ Meyer, “Faster, Pussycat! Kill! Kill”, din 1965, dar a cărei voce o puteţi auzi şi în strania animaţie a lui Rob Zombie din 2009, “The Haunted World of El Superbeasto”), agent chinez care, cu ajutorul a doi asasini nemiloşi, unul din Cuba şi unul din acum defuncta DDR, începe să mai reducă fizic din competiţie. În mare parte, filmul se desfăşoară în jurul casei lui DeMarco (capcane eşuate, intrigi între spioni) pentru ca, într-un final haotic, plin de nonsensuri, bătălia între cei doi zombie (căci ăştia sunt toţi) şi oameni se încheie cu Satana care îl ucide pe doctor, nu înainte însă ca acesta să apese pe butonul rectificator de frecvenţă şi să îi scoată din circuit pe zombie pentru totdeauna. Sau nu, fiindcă… în trena ‘pro-zombie’ din ultimii ani s-au făcut două continuări, ambele atât de proaste încât nici măcar nu sunt amuzante: “Mark of the Astro-Zombies” (2004), în care, de această dată, extratereştrii şi nu oamenii de ştiinţă produc epidemia zombie, şi “Astro-Zombies M3: Cloned” (2010), unde guvernul vrea să readucă la viaţă mutanţii pentru a îi utiliza în războaie… ambele regizate tot de Mikels şi care beneficiază de prezenţa Satanei. O dovadă că energia şi entuziasmul unei minţi copilăroase nu pot compensa nici mediocritatea şi nici lipsa de resurse. Concluzie: un film inedit pentru fanii genului, dar nu într-atât încât să fie în vârful listei de priorităţi, care merită văzut fie şi doar pentru scena care te lasă siderat cu zombie-ul care direcţionează o lanternă spre celulele fotoelectrice montate pe fruntea sa… ca să se încarce. Extra: trailer, selecţie de scene. Tehnic: bunicel.

THE SESSIONS (2012, USA, r: Ben Lewin) – DVD

the sessions.jpgBen Lewin este un cineast australian de origine poloneză care, de la vârsta de şase ani, a fost obligat să se deplaseze în cârje în urma contractării poliomelitei (nu trebuie să uităm că aceasta este o boală infecţioasă foarte contagioasă care atacă sistemul nervos cauzând diverse forme de paralizie). Ca atare, este de înţeles ataşamentul său pentru povestea de viaţă, rezumată în articolul “On Seeing A Sex Surrogate” (apărut în ziarul “Sun” în 1990), a jurnalistului şi poetului american Mark O’Brien, care, tot datorită poliomelitei, şi-a petrecut paralizat aproape întreaga existenţă (din ’55, până la decesul său din 1999), imobilizat la pat şi dependent semi-permanent de un plămân artificial. Nu era un subiect necunoscut pentru cineaşti căci un scurt-metraj documentar biografic realizat de Jessica Yu, “The Breathing Lessons: The Life and Work of Mark O’Brien”, câştigase un Oscar în 1997. Diferenţa pe care o face Lewin prin scenariu şi regie este însă dată de perspectiva din interior, a însuşi “beneficiarului”, cea pe care doar o individualitate care poartă zeci de ani în spate o cruce similară o poate înţelege şi o poate transmite publicului fără excesive conotaţii melodramatice. Iar reuşita filmului constă exact în translatarea unei sume de experienţe cu caracter existenţial profund dramatic într-un mod… luminos, cald şi plin de gentileţe. Cu certitudine, prin natura subiectului (primitiv sintetizabil: un bărbat cu dizabilităţi fizice majore care vrea să îşi piardă virginitatea ?!?), “The Sessions” nu este genul de filme pe care să le caut cu fervoare, dar vizionarea sa accidentală generată de recepţia călduroasă de la Sundance, precum şi de prezenţa în rolul principal a unui actor care mi s-a revelat în “Winter’s Bone” (acea minusculă bijuterie independentă ce a propulsat-o pe Jennifer Lawrence în stardom), John Hawkes… a fost, pentru mine, ca cinefil, un neaşteptat de mare câştig. Povestea e simplă: simţind că i se apropie sfârşitul, Mark, la sfatul confesorului său, preotul interpretat de William H. Macy, decide să apeleze la serviciile unei “sex surrogate”. Folosesc termenul în engleză pentru că nu are echivalenţă la noi (sau cel puţin eu nu ştiu de existenţa vreuneia), fiind lansat ca sintagmă de către Masters & Johnson în lucrarea lor, “Human Sexual Inadequacy”, publicată în 1970. Este vorba de un terapeut care intervine în rezolvarea problemelor personale de natură sexuală… în acest caz de Cheryl - Helen Hunt, absolut fascinantă prin modul în care nuanţează definirea unei profesii, altfel uşor de categorisit într-un mod vulgar (prin comparaţia inevitabilă cu prostituţia): “Mă aştept să te învăţ ceva pentru a împărtăşi cu partenerul viitor… nu ca să te mai am drept client”. În şirul de experienţe care îi aduc completarea sinelui (şi, nu în ultimul rand, dragostea reală a unei alte femei), Hawkes este cel care rămâne memorabil (repet, într-o mare măsură şi datorită scenariului plin de insight-uri a lui Lewin, cel care in al său “Paperback Romance” din ’94 abordase deja artistic complexele generate de poliomelită): “Mă simt ca un antropolog ce intervievează un trib de vânători de capete…”. Altfel, la modul general (pentru publicul larg), “The Sessions” poate fi definit ca o dramă minimalistă care se aşează aproape exclusiv în cârca celor doi protagonişti, şi care, prin fondul naraţiunii, este un produs non-entertaining (şi spun asta fără a-i desconsidera punctele forte deja menţionate). În niciun caz de văzut ca anti-depresiv, mai ales de către cinefilii cu o (uşoară) înclinaţie spre misoginism. “The Sessions” rămâne cu certitudine un film de valoare, de vizionat într-un festival dar nu de… home-cinema. Trebuie să ai o stare specială să îl digeri. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
14 Iunie 2014


THE KEEPER OF LOST CAUSES a.k.a. KVINDEN I BURET (2013, Danemarca/Germania/Suedia, r: Mikkel Norgaard) – Blu-Ray

keeper of last causes.jpgProdus de Zentropa a lui Lars Von Trier, filmul cu cele mai mari încasări de box-office în Danemarca anul trecut este o mostră tipică de Nordic Noir scandinav, adaptat după primul roman din seria “Department Q” (până acum au apărut cinci volume, traduse în 40 de limbi), semnat de Jussi Adler-Olsen. A fost nominalizat (alături de “Nymphomaniac” a lui Von Trier) la categoria ‘cel mai bun film” la premiile Bodil din acest an însă a pierdut în faţa lui “The Hunt”, drama care l-a avut ca protagonist pe Mads Mikkelsen (vezi Video Vault-ul din 8 martie). Scenariul este semnat de Nikolaj Arcel (“The Girl with the Dragon Tattoo”), foarte în vogă în ultimul timp după numeroasele nominalizări (inclusiv la Oscar) şi premii obţinute cu “A Royal Affair” (2012), cu Mikkelsen şi Alicia Vikander în rolurile principale, pentru care a asigurat şi regia. Filmul are un debut sec şi foarte brutal: în timpul unei descinderi, detectivul-şef de la Omucideri, Carl Morck (danezul Nikolaj Lie Kaas – “The Idiots”, serialul “The Killing”, blockbuster-ul “Angels & Demons” şi care are în CV patru Bodil, trei Zulu şi cinci premii Robert), asistă neputincios la împuşcarea celor mai buni doi colegi şi prieteni ai săi. Traumatizat şi izolat de colectiv, este trimis la subsol să conducă un nou departament, numit ‘Q’, ce are ca obiectiv pur birocratic închiderea procedurală în fiecare săptămână a minim trei cazuri nerezolvate în ultimii 20 ani… deci nu elucidarea lor ci simpla clasare în arhivă şi asta cu ajutorul exclusiv a unui singur subordonat. Practic, un ‘Buddy-Movie’ mai puţin convenţional, alcătuit din doi loseri, un fost super-poliţist cu viaţa de familie distrusă şi un fost magazioner de origine arabă (suedezul Fares Fares – “Easy Money” a.k.a. “Snabba cash”, “Safe House”, “Zero Dark Thirty”) ce pare să îşi fi atins nivelul maximei incompetenţe. Numai că Morck devine intrigat de dispariţia, tratată cu mare uşurinţă de autorităţi, a unei femei, Merete (Sonja Richter, din “Open Hearts” a lui Susanne Bier şi care apare şi în noul film semnat de Tommy Lee Jones, “The Homesman” - 2014)… fapt consumat cu cinci ani în urmă pe un feribot, chiar în prezenţa fratelui său, un tânăr bolnav psihic, Uffe (Mikkel Boe Folsgaard, cel care a primit un rol important în serialul dramatic “Arvingerne”, alături de mult mai experimentaţii Tryne Dyrholm şi Jesper Christensen). Ancheta dobândeşte un iz hitchcockian prin introducerea planului retrospectiv, a derulării în paralel a poveştii ce analizează relaţia Uffe-Merete şi apoi a claustrării şi torturării acesteia din urmă într-o cameră presurizată. Spectatorul nu trebuie să bănuiască ce s-a întâmplat cu femeia (e treaba detectivului) căci află acest lucru relativ repede din naraţiune ci trebuie să fie intrigat şi să încerce pe cont propriu să descopere cine şi de ce a făcut-o. Asta îşi propune filmul şi, în cea mai mare parte, reuşeşte (deşi pentru fanii înrăiţi a serialelor “The Bridge” sau “Wallander” va fi, probabil, o dezamăgire). Regizorul Mikkel Norgaard (mai cunoscut pentru serialul de comedie “Klovn” decât pentru Thrillere, dar care are la activ câteva episoade din “Borgen”) are inspiraţia să separe planurile prin disonanţa cromatică dintre verzuliul cadaveric a spaţiului în care femeia încearcă să îşi găsească zilnic resurse interioare pentru a supravieţui şi culorile reci a unei societăţi care preferă să o considere moartă pe Merete. Lie Kaas are ceva din determinarea disperată a lui Hugh Jackman în “Prisoners” (2013) şi, mai mult, aproape cu siguranţă ar fi putut fi mai adecvat în rolul lui Max Payne decât Mark Wahkberg, spaţiul de sechestru respiră claustrofobia puţurilor din “The Silence of the Lambs” iar dorinţa de supravieţuire a lui Richter aminteşte de Ryan Reynolds în “Buried” (2010). Un film sec, tăios, cu un suspans bine construit… de văzut. Extra: Making Of, trailer. Tehnic: impecabil.

FAR CRY (2008, Germania/Canada, r: Uwe Boll) – “Uncut Special Edition”/Blu-Ray

far cry.jpgDeşi începutul sugerează o peliculă Gore/Horror, în fapt nu este aşa. Avem de-a face cu un ‘actioner’ inspirat dintr-un joc video FPS creat de Crytek şi lansat de Ubisoft în 2004 (în primele patru luni, s-au vândut aproape 750,000 de unităti!). În incinta unei fabrici de cherestea părăsite de pe o insulă izolată, într-o bază ultra-secretă, la comanda armatei americane, un Dr. Frankenstein modern (Udo Kier – “Melancholia”, “Blade”, “Gladiator”) încearcă să creeze “Universal Soldiers” (Van Damme, Lundgren… deja-vu?) dar nu îi ies decât nişte monştri aproape invincibili fizic ce nu pot fi controlati… nişte super-zombies (în sensul de morţi-vii violenţi şi nu în cel de vânători de oameni ca sursă de hrană)! Între timp, Jack Carver (Til Schweiger – “Inglorious Basterds”, “Keinohrhasen”, “This Means War”), un fost soldat de origine germană din forţele speciale îşi duce existenţa paşnică de bon viveur pilotând ambarcaţiunea sa, la comanda turiştilor amatori de vizionat balene… până când acceptă cu reticenţă, fără să ştie cum stă treaba, să o transporte pe jurnalista Valerie (Emmanuelle Vaugier – “Susie’s Hope”, serialul “Two and a Half Men”) pe insula cu pricina. Tânăra este în căutarea unchiului ei Max (Ralph Moller, fost culturist, cu roluri impresionante fizic în “Gladiator”, “Cyborg” şi “The Scorpion King”) angajat în forţele de securitate a bazei şi… fost coleg de armată a lui Carver, dar Jack nu este deloc interesat de asta. Doar când barca îi este aruncată în aer iar el începe să fie vânat de soldaţi, acceptă să facă un parteneriat de conjunctură cu Valerie. Urmărirea nocturnă de maşini din pădure şi cascadoria cu elicopterul sunt remarcabil de bine realizate. Idem cursa cu şalupe pe canale, fiecare dintre acestea pigmentată cu suficient umor de serie B: hipotermia ca scuză pentru sex urmată de obsesia lui Carver pentru ‘ce notă îmi dai?’ şi, respectiv, Emilio cu a sa replică: “Îmi datorezi un sandwich cu chiftele”… Cascadoriile şi luptele coregrafiate sunt şi ele mult peste media aşteptărilor de la un asemenea gen de producţie. Iar replica finală “Nemţii ăştia sunt atât de emotivi” este memorabilă. Căci nu vreau să dezvălui mai mult din această urgie de acţiune în care sunt implicate toate mjloacele de deplasare posibile, mercenari, soldaţi, mutanţi, zombie, genetică şi exotism natural, care atinge fundamental un grad de ilaritate nesperat tocmai prin premisă: un neamţ învinge o trupă de ubermensch fără minte creată de un alt neamţ în condiţiile în care profesioniştii militari americani sunt măcelăriţi fiindcă nu au învăţat un lucru simplu, acela că inamicul trebuie împuşcat în cap… sau, poate, sunt atât de nepregătiţi că nu ştiu să ţintească. Raţiunea principală pentru care filmul este considerat un eşec şi a fost pus la zid de către critici a fost reprezentat de adecvarea cu spiritul jocului video după care scenariul s-a inspirat şi pentru care Boll a avut inspiraţia să achiziţioneze drepturile chiar înainte ca acesta să fie lansat pe piaţă. Nu este un argument valabil pentru cei care nu au testat jocul iar filmul rămâne una dintre cele mai reuşite mixturi comerciale marca ‘Uwe Boll’, fără pretenţii dar şi foarte entertaining pe modelul consacrat de producţii precum “Commando” sau “Mission U.S.A.” pe care le vizionăm acum cu nostalgie. Nu glumesc. Eficace, optzecist în tratament pe modelul DTV, compactat în durata de aproximativ 90 de minute din care sunt eliminate orice aspiraţii de cineast-artist. Foarte, foarte vizionabil (mai ales datorită lui Schweiger) de către amatorii de filme de acţiune dense care sfidează raţionalul în favoarea purului escapism din cotidian. Extra: Making Of, patru interviuri (inclusiv cu Schweiger şi Kier), scene alternative, două mini-documentare. Tehnic: impecabil (conţine inclusiv versiunea 3D – ediţia germană).

THE INCREDIBLY STRANGE CREATURES WHO STOPPED LIVING AND BECAME MIXED-UP ZOMBIES!!? (1964, USA, r: Ray Dennis Steckler) – DVD

the incredibly.jpgEste cel de-al doilea cel mai lung titlu din istoria cinematografiei Horror după “The Saga of the Viking Women and their Voyage to the Waters of the Great Sea Serpent” a lui Roger Corman din 1957. Realizat cu patru ani înainte de “Night of the Living Dead” a lui Romero, filmuleţul cult de serie B a lui Steckler (autorul şi a altor pelicule cu nume stranii precum “Rat Pfink A Boo Boo” sau “The Hollywood Strangler Meets the Skid Row Slasher”) rămâne, chiar şi după jumătate de secol, un produs fascinant, evident, pentru fanii genului. Jerry, un beatnik aiurit, se îndrăgosteşte la un carnaval de o stripteuză, a cărui soră, Madame Estrella, ghicitoare, îl transformă în tipul unei şedinte de hipnotism într-un zombie-psihopat, un “mixed-up zombie”. Madama are drept obicei să îşi desfigureze clienţii cu acid şi să îi ţină prizonieri în cortul său ca “freak-show” personal, însă de la un moment dat totul se transformă într-o cascadă vizuală haotică şi schizofrenică de gagici costumate spectaculos, personaje stranii de circ, zombie, ucigaşi şi victime, ce sfidează în mod extrem orice element de logică sau realism. Mai mult, filmul are numeroase momente muzicale ce sacadează ritmul acţiunii aşa că a fost etichetat de unii analişti drept “the first monster musical”! S-a filmat în doar 11 zile şi a costat sub 40,000 de dolari iar marketarea în cinematografe a fost de-a dreptul originală: sub promisiunea că filmul este prezentat în sistemul “Hallucinogenic Hypnovision”, înainte de începerea proiecţiei, “Uimitorul Armand” îşi avertiza publicul că vor vedea zombie… în carne şi oase. În fapt erau uşierii sălii, cu măşti şi pumnale de cauciuc ce încercau să sperie oamenii în întuneric (cei mai şifonati au ieşit, de obicei, chiar ei înşişi după ce ‘atacau’ persoane fără simţul umorului). Şi, pentru cinefili, mai este de luat în considerare un detaliu interesant: la film au lucrat trei operatori care, peste ani, aveau să devină celebri – Laszlo Kovacs (director de imagine la “Easy Rider”, “Five Easy Pieces”, “Ghostbusters”), Joseph V. Mascelli (autorul best-seller-ului profesional “The Five Cs of Cinematography”, apărut pentru întâia oară în 1965 şi considerat, chiar şi actualmente, un text de referinţă în domeniu) şi, nu în ultimul rând, Vilmos Zsigmond (director de imagine la “Close Encounters of the Third Kind”, “The Deer Hunter”, “Deliverance”). În ciuda faptului că în diverse clasamente retrospective este un candidat verosimil la premiul de cel mai prost film a tuturor timpurilor, din punctul meu de vedere, “The Incredibly Strange Creatures…” rămâne o ciudăţenie delicioasă, susţinută de fanii esteticii Camp (cea care defineşte acea componentă artistică care reuşeşte să fie atractivă sau/şi amuzantă pentru public tocmai prin ridicol), fie că vorbim de Lester Bangs sau John Waters, de Andy Warhol sau de Liberace. Aş vrea să închei cu un citat din Steckler (de pe comentariul audio) ce relevă un crâmpei din filosofia sa profesională, cred eu, utilă pentru cei care visează să devină cineaşti: “Dacă nu eşti capabil să te distrezi, nu fă vreun film. Este o muncă grea iar dacă nu îţi face plăcere să o faci, atunci… Dacă ar fi despuiate de efecte speciale, filmele din ziua de azi ar muri. Nu am avut niciun efect special în niciunul din filmele pe care le-am făcut… Tot şpilul era: ne doream să le facem, ne plăcea să le facem, nu eram acolo pentru bani ci pentru distracţie.”. Extra: două comentarii audio alternative (a regizorului şi a criticului Joe Bob Briggs), interviuri cu Steckler şi cu Brandt. Tehnic: bun.

LONE SURVIVOR (2013, USA, r: Peter Berg) – DVD

lone survivor.jpgUn film de război bazat pe povestea reală pusă pe hârtie în 2009 de Marcus Luttrell, ex-Navy SEAL, decorat cu Navy Cross şi Purple Heart pentru operaţiunea “Red Wings” desfăşurată în Afganistan (în munţii din provincia Kunar) în 2005, având ca misiune capturarea sau uciderea talibanului Ahmad Shah, al cărui nume era asociat cu cel a lui Gulbuddin Hekmatyar, desemnat “terorist planetar” de către Statele Unite. Pe baza datelor primite de la serviciile de informaţii a Marinei, o echipă de patru militari SEAL a fost debarcată dintr-un elicopter într-o zonă stâncoasă unde a pierdut (aproape permanent) orice comunicaţii (atât prin radio cât şi prin satelit) cu centrul de comandă, a căzut într-o ambuscadă organizată de Shah şi a fost vânată nemilos de miliţia acestuia. Bilanţul: trei morţi şi un singur supravieţuitor (cu răni generate de fragmentele de şrapnel şi de gloanţe şi cu fracturi multiple, inclusiv de coloană), salvat in extremis de câţiva săteni din Pashtun… acel supravieţuitor a fost Luttrell. Shah avea să fie ucis mai târziu, în 2008, într-un schimb de focuri cu poliţia pakistaneză. Actorul (roluri în “Cop Land’, serialul “Chicago Hope” sau “Collateral” a lui Michael Mann) care a evoluat în anii ’90 într-un cineast versatil (regizor, scenarist, producător, compozitor, muzician), Peter Berg, a devenit interesat de subiect după premiera filmului său “The Kingdom” din 2007 (bazat tot pe un scenariu în care autorităţi americane operează pe pământ străin şi ostil – FBI-ul ce anchetează bombardarea unui cartier locuit de cetăţeni US în Arabia Saudită) şi, în timpul filmărilor la “Hancock” (super-eroul beţiv creat pentru Will Smith), s-a întâlnit cu Luttrell iar apoi a convins Universal să achiziţioneze drepturile. Filmările nu au putut începe însă decât în 2012, după ce Berg a trebuit să facă producătorilor concesia de a semna ineptul “Battleship” (blockbuster-ul realizat după jocul de copii cu ghicit pozitia vaporaşelor). Scenariul lui Berg respectă în mare măsură povestea iniţială, iar distribuţia este aleasă inspirat (mai ales că cei mai mulţi dintre protagonişti s-au mai intersectat pe platourile de filmare în trecut): Mark Wahlberg (“The Fighter”, “Shooter”, “The Departed”) în rolul principal, secondat de cei trei colegi din echipa SEAL (Taylor Kitsch, care mai lucrase cu Berg la “Battleship”, Ben Foster – “The Mechanic”, “Contraband”, “X-Men: The Last Stand”, şi Emile Hirsch – “Into the Wild”, “Savages”, “Milk”) şi de şeful forţei de reacţie rapidă (Eric Bana – “Munich”, “Deadfall”, “Hanna”). Un film foarte bine realizat (a fost chiar nominalizat la două Oscaruri pentru sunet), mai puţin patriotard decât s-ar presupune, recomandabil de a fi văzut de către cei amatori de naraţiuni inspirate din realitatea războaielor moderne. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
07 Iunie 2014


SUMMER IN FEBRUARY (2013, UK, r: Christopher Menaul) – Blu-Ray

summer.jpgUn film britanic, o adaptare a lui Jonathan Smith a propriei cărţi scrise în 1995, care a reuşit ‘performanţa’ să vândă bilete de mai puţin de 2000 de dolari (în total) spectatorilor americani. Vă daţi seama că aceştia nu au înţeles nimic din el… fiindcă, deşi are un caracter romanţios, este un film despre ARTĂ! Am început cu această informaţie pentru că există trei paliere de vizionare a “Verii în februarie”: 1.) cel ‘american’, de pui ieşit din găoace, foarte sigur de sine, care îşi închipuie că “Pe ei, pe mama lor” este o culme a culturii naţionale atinsă de noul Iris cu imnul echipei noastre de fotbal; 2.) împătimiţii de siropurile scrise de Sandra Brown şi de Danielle Steele care vor încerca să descifreze complicata poveste de dragoste de epocă dintr-o Anglie rural-boemă dar care nu vor reuşi să o facă până la capăt şi, ca atare, vor rămane frustraţi; 3.) cei care, fie au deja cunoştinţele necesare, fie vor înţelege că trebuie să se documenteze niţel în prealabil (fie şi pe Internet) pentru a savura mai bine o dramă romantică consumată într-un mediu cultural boem care… chiar a existat. Pentru a-i incita, voi încerca să mă adresez pe scurt celor de la punctul doi. Mişcarea “En plein air”. Inspiraţi de Impresionismul francez şi de ‘şcoala de la Barbizon’, la sfârşitul secolului 19, un grup de pictori englezi a fondat Newlyn School, stabilindu-şi cartierul general în jurul sătucului de pescari cu acelaşi nume din Cornwall. Zona era ideală, cu ale sale plaje şi golfuri (Lamorna, Penzance, Hollywell, Prussia – actualmente spaţii naturale de interes naţional): peisaje fenomenale şi subiecte interesante, o lumină fascinantă, costuri de viaţă reduse. Printre fondatori s-au numărat Elizabeth şi Stanhope Forbes, Laura şi Harold Knight (portretizaţi şi în film) şi… Alfred James Munnings, un opozant vehement a Modernismului, care, peste ani, va deveni Preşedintele Academiei Regale de Artă şi va intra în istorie ca unul dintre cei mai talentaţi pictori de cai. “Summer In February” se consumă în perioada 1910-1914 şi se concentrează aproape exclusiv pe triunghiul amoros format din AJ Jennings (Dominic Cooper – “The Devil’s Double”, “Mamma Mia!”), deja un artist reputat în ciuda etichetei de chefliu şi fustangiu, Florence Carter-Wood (Emily Browning – “Sleeping Beauty”, “Pompeii”), o tânără abia venită în colonie pentru a învăţa să picteze, şi prietenul cel mai bun a lui AJ, Gilbert Evans (Dan Stevens – “The Fifth Estate”, serialul “Downton Abbey”), un militar de carieră angajat ca administrator a diferitelor proprietăţi imobiliare din zonă. Ca într-un tablou, cu foarte puţine excepţii, toate celelalte personaje rămân integrate în fundal şi nu au alt rol decât cel de completare într-un mod ‘vivant’ a peisajului general. Căci aici trebuie subliniat un lucru esenţial: ca spectator, de foarte multe ori ai senzaţia că Menaul (“Fatherland”, miniseria “Forsyte Saga”) este mai obsedat de picturalitate, de estetica şi compoziţia artistică a cadrului (cu sau fără oameni în el) decât de naraţiune, că imaginea/experimentul vizual (diferitele tipuri şi ritmuri de mişcări ale camerelor) este dominantă în faţa cuvintelor, că este mai degrabă un eseu personal de imagine (aici, nimic de zis, este splendid) iar asta, inevitabil, dă lentoarea greu de digerat a filmului. Este ca şi cum AJ, personajul principal, ar exprima însăşi filosofia cineastului, “I see it and I paint it”, iar asta e tot, nu mai e nimic de spus sau de… explicat. Cel mai bun exemplu în acest sens este oferit de gafa majoră făcută de regizor şi de scenarist la jumătatea filmului: mireasa încearcă să se sinucidă cu cianură dar nimeni din anturajul ei nu se întreabă de ce? Să revenim însă pe scurt la conţinut. Florence, abia ieşită din adolescenţă, ajunsă în mediul artistic izolat din Cornwall, răspunde cu prietenie gesturilor sensibile şi delicate ale lui Gilbert, evident îndrăgostit de ea, dar este atrasă ca fluturele de lampă de comportamentul efervescent a lui AJ, cel care, deşi chior (îşi pierduse vederea la ochiul drept în urma unui accident) continuă să creadă în talentul său, un AJ care îşi bate joc de contemporanii la modă (“Piss… casso”) şi care, inclusiv în pub, le dă peste bot snobilor amatori de Omar Khayyam (dar care nu au învăţat măcar un singur vers din poemele acestuia) recitând din “The Song of Hiawatha” a lui H.W. Longfellow (care… nu a fost, citez, “a fucking Persian”). Browning, mult mai classy dar mult mai puţin sexy decât în primele sale filme (gen “Sucker Punch”) o interpretează cu fineţe şi talent pe Florence, cea care începe să regrete aproape imediat că a acceptat spontan cererea în căsătorie a lui AJ şi care se va sinucide în 1914 când revelaţia dragostei împărtăşite pentru Gilbert Evans se arată tardiv. Ştiţi deja că nu mi-am propus niciodată să îmi insult puţinii cititori oferindu-le link-uri de Internet pe care le pot descoperi uşor şi singuri dar de această dată trebuie să fac o mică excepţie care să atragă atenţia asupra unui detaliu inedit: dacă intraţi pe amazon.co.uk pentru prezentarea filmului, uitaţi-vă, vă rog, ceva mai jos, la comentariul “A Story from Reality” căci este scris chiar de fiul lui Gilbert Evans! Un film biografic lipsit de cale de mijloc… veţi rezista până la final sau îl veţi scoate din aparat după primul sfert de oră. Extra: interviuri cu Menaul, Stevens, Cooper, Browning, Seth Lakeman (muzica) şi Jonathan Smith (scenariu), trei mini-documentare (locaţii, muzică, scenografie). Tehnic: impecabil.

THIS IS THE END (2013, USA, r: Seth Rogen & Evan Goldberg) – Blu-Ray

this is the end.jpgO idee plecată de la un scurt-metraj (conţinut în bonusurile de pe BRD), dezvoltată de Seth Rogen şi Jay Baruchel, doi prieteni, tineri actori de comedie canadieni ajunşi în vârful piramidei show-biz-ului (ambii sunt născuţi în 1982 şi au debutat în cinematografie aproape simultan, cu “Donnie Darko”–2001 şi, respectiv, “Almost Famous”-2000), vândută finanţatorilor prin câteva cuvinte simple: Apocalipsa la Hollywood. Actori care se iau în tărbacă pe ei înşişi… toţi îşi joacă propriul rol într-o cascadă de ironii, sarcasme, pastişe, trimiteri parodice şi glume (de diverse facturi şi nu toate la fel de reuşite) pe tema comportamentului vedetelor, obligate în Ziua Judecăţii să se întrebe unde vor ajunge, în Iad sau în Rai. O privire de un cinism la limita grobianismului pur asupra vieţii personale, plină de goluri, superficialitate şi infantilism a tinerelor talente care ajung mult prea repede să câştige mult prea mulţi bani în “Cetatea viselor”. Premisa pe care se aşează filmul pleacă de la o realitate: Rogen (“Superbad”, “Knocked Up”, “The Guilt Trip”) s-a stabilit în L.A. atras de echipa lui Judd Apatow, în timp ce Baruchel (“Million Dollar Baby”, “The Sorcerer’s Apprentice”, “Goon”) preferă să lucreze cât mai mult în ţara sa natală, fie chiar şi în proiecte independente de buget mic. Aflat într-o scurtă vizită la bunul său prieten, cel din urmă, mai puţin sociabil, acceptă cu reţinere să meargă la petrecerea de inaugurare a noii vile a lui James Franco (“127 Hours”, “Oz the Great and Powerful”, “Homefront”)… aglomeraţie, alcool, droguri, sex, gălăgie, kitsch. Printre invitaţi, o mulţime de june celebrităţi: Emma Watson (“Harry Potter”, “Noah”), Michael Cera (“Scott Pilgrim vs. the World”, “Juno”), Rihanna (“Battleship”), Christopher Mintz-Plasse (“Kick-Ass”, “Role Models”), Paul Rudd (“Our Idiot Brother”, “This Is 40”), David Krumholtz (“Serenity”, “10 Things I Hate About You”), Aziz Ansari (“30 Minutes or Less”, “Ice Age”), Mindy Kaling (serialele “The Office” şi “The Mindy Project”), ş.a.m.d. La declanşarea Apocalipsei, toţi aceştia (cu excepţia gazdei şi a Emmei, dată dispărută) sunt trimişi în Infern. În casă supravieţuiesc momentan, în suspensie ca status şi destinaţie pentru viaţa de apoi, Franco, Rogen şi Baruchel, împreună cu Jonah Hill (“The Wolf of Wall Street”, “Moneyball”), Craig Robinson (“Hot Tub Time Machine”, “Zack and Miri Make a Porno”) şi neinvitatul Danny McBride (“Tropic Thunder”, “Your Highness”). Luând-şi măsurile de precauţie să facă încă de la început mişto de ei înşişi (de la cercelul gay din urechea lui Hill şi aluzia sarcastică la un posibil sequel la infectul “Your Highness” la percepţia asupra artei a lui Franco sau la parafraza “Nobody puts Jay in the corner” din “Dirty Dancing”), nimeni nu scapă necurentat până la finalul ce aminteşte de John Carpenter şi Neil Marshall: homosexualitatea lui Ian McKellen, scena cu Michael Cera, după o infuzie de cocaină, atingându-i fundul Rihannei şi ripostându-i macho lui Jason Segel, discuţia dintre Franco şi Rogen pe marginea unei eventuale continuări la “Pinneaple Express 2”, glumiţele inevitabile legate de “Terminator” şi “End of Days”, parodia la “The Exorcist”, etc. Favorita mea rămâne confesiunea jenată a lui Franco despre cum a făcut sex la Chateau Marmont cu Lindsay Lohan ce, beată fiind, îl agăţase crezând că este Jake Gyllenhaal şi căreia i-a spus… ‘Call me Prince of Persia’ (aluzie la blockbuster-ul patetic, cu Jake în rolul principal, regizat de Mike Newell în 2010). Pe locul doi se plasează cameo-ul de final tip “Doomsday” a altfel sexosului Channig Tatum (“22 Jump Street”, “Magic Mike”) ca pet înlănţuit ce se gudură pe langă McBride iar pe trei este succesiunea muzicală de final: Whitney Houston – “I Will Always Love You” (ridicarea la cer)/Backstreet Boys – “Everybody (Backstreet’s Back)” (dansul colectiv din Paradis)/Black Sabbath – “The End of the Beginning” (genericul de final). O comedie ireverenţioasă ce merită cu siguranţă a fi vizionată (mai ales de către cinefilii ce pot descifra multiplele referinţe) dar… doar o singură dată. Am încercat să îl revăd după câteva săptămani şi cel puţin 50% din interesul meu dispăruse. Deci nu îl recomand pentru colecţie. Extra: Making Of, scene tăiate & bâlbe, cinci mini-documentare, scurt-metrajul original “Jay & Seth vs. The Apocalypse”. Tehnic: impecabil.

WHITE ZOMBIE (1932, USA, r: Victor Halperin)
REVOLT OF THE ZOMBIES (1936, USA, r: Victor Halperin) – DVD

white zombie.jpgIliada şi Odiseea… pietrele de temelie a cinematografiei cu zombie! Scenariul lui “White Zombie” este inspirat din cartea “The Magic Island” a veteranului de război gazat la Verdun, devenit apoi explorator-canibal şi ocultist fascinat de practicile sataniste şi de ritualurile Voodoo haitiene (“Culte des Mortes”) William Seabrook (prieten a mult mai celebrului Aleister Crowley, ulterior, una dintre cele mai influente figuri din cultura Pop britanică), internat în ’33 din proprie voinţă pentru dezalcoolizare într-un ospiciu şi care avea să se sinucidă în 1945 printr-o supradoză de droguri. Povestea: un cuplu logodit ajunge în Haiti pe plantaţia deţinută de un baron local; acesta se îndrăgosteşte de femeie şi, pentru a-i câştiga inima, îi cere sprijinul lui Murder Legendre (Bela Lugosi, care era înainte de “Dracula”, “Frankenstein” sau “The Raven”, şi care a fost angajat cu doar… 800 de dolari), un maestru Voodoo ce conduce o fabrică de zahăr deservită integral de zombie. Acesta îi oferă singura soluţie la îndemână, să o transforme pe tânără în zombie prin intermediul unei licori care o va face să moară şi apoi să învie. Logodnicul deprimat după înmormântarea acesteia, dar animat de apariţiile sale fantomatice, pleacă în căutarea sa însoţit de un misionar local. În confruntarea finală din comunitatea zombie (imaginile cu fortăreaţa sunt memorabile), Murder este ucis, odată cu el şi plantatorul, iar morţii-vii ies din transă. Evident că după standardele actuale, filmul nu mai poate fi privit ca un Horror real, însă, în condiţiile unui buget minuscul şi a numai 12 zile de filmare în decoruri recreate în studio, este remarcabil (prin meritul exclusiv a lui Victor Halperin) cât de bine îşi conservă atmosfera stranie şi neliniştitoare. Cineastul valorizează fiecare detaliu… de la înfăşurarea eşarfei în jurul păpuşii la înmormântarea de la răscruce din miez de noapte, totul este încărcat de semnificaţii… iar asta s-a văzut încă de la lansare prin succesul remarcabil de box-office, care i-a adus ulterior lui Halperin un contract cu studiourile Paramount. Detalii anecdotice: “White Zombie” a fost unul dintre puţinele filme americane ce au primit aprobarea naziştilor de a rula în cinematografele germane (sub titlul “Flucht von der Teufelsinsel”); nu este nicio surpriză, muzicianul şi cineastul Rob Zombie şi-a numit trupa de Heavy-Metal, White Zombie, inspirat de titlul filmului din ’32; scene din filmul original apar în peliculele “Ed Wood” a lui Tim Burton şi în “The Hand That Rocks the Cradle” a lui Curtis Hanson. Patru ani mai târziu, fraţii Halperin (Edward, în calitate de producător) au revenit cu un sequel, “Revolt of the Zombies”. Bela Lugosi fiind indisponibil (doar ochii îi sunt folosiţi, prin super-impose, din cealaltă peliculă), s-au orientat de această dată spre Dean Jagger, cel care avea să câştige peste ani un Oscar (pentru rol secundar în “Twelve O’Clock High’-1950) şi să aibă partituri importante în filme precum “Bad Day at Black Rock” sau “Vanishing Point”. După ce, în timpul WWI, un preot a unui regiment colonial francez este condamnat la închisoare pe viaţă pentru că are puterea să transforme oamenii în zombie printr-o formulă secretă, peste câţiva ani, o expediţie inter-Aliată cu interese expansioniste este trimisă în Cambogia să distrugă pentru totdeauna “Secretul Zombie”. Deşi cadrul se schimbă iar filmul are o anvergură mai mare decât precedentul, fundamental însă, plot-ul este acelaşi: ca să îşi apropie femeia care iubeşte pe altul, un bărbat este dispus să îşi asume şi să folosească secretul de a ‘fabrica’ zombie… descoperit în exoticul oraş dispărut Angkor Wat. Diferenţa este aceea că acum el este cel trădat şi că rolurile se inversează în triunghiul amoros. În rolul studentului părăsit de logodnică, Jagger îşi face treaba foarte bine iar ideea de zombie-budişti… este una proaspătă şi amuzantă. Zombie prezenţi în filmele de început de secol 20 sunt radical diferiţi faţă de cei care populează acum cu duzinile marile ecrane căci, în principal… nu despre ei era vorba. Cineaştii i-au utilizat ca pretext pentru diverse exerciţii, mai mult sau mai puţin reuşite, pentru a specula pe tema controlului minţii şi a voinţei omului, inspirată de Nietzsche, foarte la modă înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După Halperin, nu foarte mulţi realizatori s-au mai încumetat în anii ’30 sau ’40 să exploreze mitologia zombie. În trecere, merită totuşi menţionate două comedii-Horror, “The Ghost Breakers” (1940), cu Bob Hope şi Paulette Goddard, şi “King of the Zombies” (1941), despre un doctor din Caraibe care, cu ajutorul zombie, îşi desfăşoară în timpul WWII activitatea de… spionaj. Ambele filme semnate de Victor Halperin sunt obligatoriu de văzut de către fanii devoţati a genului. Extra: zero. Tehnic: sub-mediocru (calitate VHS) – primul; foarte prost – cel de-al doilea (de preferat să le căutaţi pe net la download în arhivele Universităţilor americane).

IOAN BIG
31 Mai 2014


R.I.P.D. (2013, USA, r: Robert Schwentke) - DVD

RIPD.jpgPrin jocul de cuvinte, “Rest In Peace Department”/”R.I. Police Department”, ni se sugerează clar contextul în care este plasat acest film bazat pe comics-ul lui Peter M. Lenkov: o poliţie responsabilă cu ‘legea şi ordinea’ lumii de apoi. Deşi sunt un iubitor a benzilor desenate şi, în consecinţă, a adaptărilor cinematografice realizate dupa acestea, mi-a fost teamă să merg la cinema să văd “R.I.P.D” din mai multe motive: 1.) lansarea amânată (filmul era gata din 2012), asociată cu o primire lipsită de entuziasm din partea fanilor la San Diego Comic Con; 2.) după experienţa neplăcută cu Ben Affleck ce a îngropat “Daredevil” (sper să nu se întâmple la fel cu “Batman”… contez aici pe inspiraţia lui Christopher Nolan), Ryan Reynolds a făcut la fel cu “Green Lantern” (însă nu neapărat din cauza sa) şi a primit la rândul său eticheta de ‘piază rea a filmelor bazate pe comics-uri’, şi 3.) este o certitudine că peliculele ce au la origine BD-uri adulte nişate care tratează/introduc în cultura Pop subiecte sensibile de ordin existenţial (începând cu adaptările după H.P. Lovecraft), cu trimiteri la credinţă sau la fundamente spirituale, aspirante la titlul de blockbuster, s-au dovedit eşecuri de masă (exemple: “Constantine” – 2005, cu Keanu Reeves, “Dylan Dog: Dead of Night” din 2010, care, practic, i-a încheiat cariera pe marile ecrane a odinioară promiţătorului “Superman” descoperit de Bryan Singer, Brandon Routh, şi “Jonah Hex” – 2010, neo-Westernul cu Josh Brolin în rolul vânătorului de recompense care poate comunica cu morţii). Din acest punct de vedere, “R.I.P.D.” nu a fost o excepţie: a costat 130 de milioane şi a încasat, la nivel planetar, mai puţin de 80! Aveam deci destule argumente să fiu reticent… să spun însă câte ceva despre poveste. În timpul unei anchete, doi poliţişti din Boston, Nick Walker (Ryan Reynolds – “X-Men Origins: Wolverine”, “Buried”) şi Bobby Hayes (Kevin Bacon – “X-Men: First Class”, “Mystic River”) descoperă fragmentele din aur a unui artifact pe care şi-l însuşesc (fiecare, din propriile motive). Nick este cuprins de remuşcări, Bobby îl împuşcă iar primul ajunge în ceruri în R.I.P.D. (condus de Proctor, interpretată de Mary-Louise Parker – “RED”, “Howl”), avându-l drept partener pe… Roycephus Pulsipher (Jeff Bridges – “Iron Man”, “The Big Lebowski’), fost şerif şi soldat în Războiul Civil American. Misiunea tandemului este să captureze şi/sau să distrugă fantome renegate în lumea de apoi (“deadoes”) care vieţuiesc aciuate pe pământ ca monştri ascunşi sub chip uman… cu alte cuvinte, un soi de “Men In Black” (cu ceva “Ghostbusters” în el), dar cu morţi în loc de extratereştri. Surprize plăcute: chimia între cei doi funcţionează nesperat de bine, Bridges este mai amuzant decat Tommy Lee Jones (în fapt, “R.I.P.D.” are mai mult umor decat ultimul sequel a francizei “MIB”) iar regia lui Robert Schwentke (antrenat deja cu un alt film bazat pe un comics adult, “RED” – 2010) asigură ritmul care să pună în valoare acţiunea propriu-zisă şi să mascheze importanţa mai mică dată subplot-urilor secundare, mai disconfortabile pentru spectatorul de multiplex (interacţiunile între cei doi poliţişti decedaţi cu lumea celor vii se face într-un mod ilar prin intermediul a două avataruri, un chinez bătrân şi un fotomodel). Punctele slabe: pe alocuri cabotinismul lui Bridges care supralicitează, scenariul care mixează mult prea multe elemente şi nu defineşte clar produsul (film de acţiune, ‘buddy-movie’, comedie, etc), supra-aglomerarea de CGI care dă impresia că producătorii au fost disperaţi să dea o dimensiune mult mai mare filmului decât era cazul, etc… sunt destule. Una peste alta însă, plecând de la ideile mele preconcepute, “R.I.P.D.” este peste aşteptări, o peliculă cu caracter de pur entertainment, suficient de spectaculoasă încât să merite a fi vizionată. O singură dată. Extra: zero (ediţia apărută la noi). Tehnic: excelent.

THE BOOK THIEF (2013, USA/Germania, r: Brian Percival) - DVD

The Book Thief.jpgBazată pe best-seller-ul (a rezistat în lista “New York Times” timp de 230 de săptămâni!) cu acelaşi nume scris de australianul Markus Zusak, “The Book Thief” este, fără îndoială, una dintre cele mai nereuşite adaptări a unei cărţi ce a avut premiera anul trecut pe marile ecrane. Mai ales că a fost încredinţată (opţiune greu de înţeles!) lui Michael Petroni, asociat exclusiv cu eşecuri cinematografice (investiţie vs. aşteptări), precum “Queen of the Damned” din 2002, după Anne Rice sau “The Rite” (2011), după Matt Baglio. Şi nici “The Chronicles of Narnia: The Voyage of the Dawn Treader” (2010) nu a ieşit foarte bine, atâta vreme cât Fox a decis să nu mai facă vreun sequel… căci, deşi s-a lucrat sub supervizarea lui Zusak (evident însă, neantrenat în războaiele intestine hollywoodiene), scenariul este principala verigă slabă a filmului. Dat fiind faptul că am început cu concluzia, trebuie să mă justific, inclusiv faţă de aceia care nu au citit cartea şi o voi face plecând de la fundamentul poveştii. Naratorul omniprezent din off este însăşi… Moartea şi, prin intermediul acesteia, descoperim destinul unei fetiţe analfabete din Germania nazistă (este acoperită perioada ’38-’44) dată (în mod obligat, căci mama naturală era comunistă) spre adopţie unui cuplu dintr-un orăşel de provincie, interesat de alocaţia pe care urma să o primească de la stat pentru a supravieţui în conditii de… criză. O poveste întunecată cu iz dickensian, amplificată de context (Noaptea de Cristal, adăpostirea ilegală timp de ani întregi a unui adolescent evreu în pivinţa casei, destinul de ‘ubermensch’ prefigurat pentru prietenul arian şi colegul de şcoală a fetei de către naţional-socialişti) se transformă însă pe marele ecran într-o sumă de cadre edulcorate în care sensibilitatea devine irelevantă în raport cu modul în care este acest context este prezentat. Cred că dacă ar vedea măcar jumătate de oră din acest film, Volker Schlondorff, autorul excepţionalului “Die Blechtrommel” (1979), şi-ar pune în capul listei personale obiectivul de a-i masacra în modul cel mai chinuitor cu putinţă pe autorii filmului “The Book Thief”. Orice contrapunct care ar putea susţine tonalitatea dramatică este tratat (elegant spus) minimal, orice argument cu semnificaţii în evoluţia personală (inclusiv culturală) a personajului (sau a motivaţiilor/opţiunilor sale) legate de citit şi de felul în care acesta influenţează cursul naraţiunii devine în film lipsit de sens, indiferent că ne referim la ceea ce fata îi citeşte timp de luni întregi evreului bolnav sau de poveştile pe care le spune comunităţii în adăpostul anti-bombardamente. “The Book Thief” reuşeşte ca film contra-performanţa de a despuia o naraţiune cu o oarecare consistenţă (să ne înţelegem, nu am încercat să afirm că scriitura lui Zusak ar fi vreo capodoperă esenţială pentru cultura contemporană) de orice trimitere la metaforă sau parabolă şi a o transforma într-un film “wannabe” Disney în care nu contează dacă în cadru sunt nazişti sau proprietarii fermei lui Isaura sau că Moartea-Povestitor este mai puţin credibilă decat Satana din “South Park”. Sigur, se putea şi mai rău… să îl angajeze ca narator pe Morgan Freeman. Esenţial este până la urmă că… în final, ca spectator, nu eşti interesat de ce fata citeşte şi nici de ceea ce citeşte. Cam straniu pentru un film care se numeşte “Hoţul de cărţi”, nu credeţi? Să vorbim şi de lucrurile (oarecum) bune: micuţa (canadianca Sophie Nelisse) este chiar adecvată în rol şi cred că are un viitor serios la Hollywood, deşi pare deseori niţel rigidă în interpretare (în unele scene se dovedeşte a fi un atu), tandemul Geoffrey Rush-Emily Watson funcţionează impecabil (în condiţiile date) ca părinţi adoptivi ce încearcă în ani de restrişte, deopotrivă, să găsească resurse pentru a supravieţui şi a iubi, muzica legendarului John Williams, mai puţin flamboaiantă decât ne-am obişnuit dar eficace prin susţinerea la nivel subliminal şi… cam atât. Consider în continuare că este o adevărată performanţă să convingi un producător să îţi dea bani pentru o dramoletă fără niciun pic de dramatism şi de o liniaritate plictisitoare. Iar replica cu “moartea bântuită de… oameni” mi-a pus capac. O poveste de adormit adulţii… foarte, foarte lungă (pentru ce are de spus). Extra: scene tăiate. Tehnic: excelent.

PAGE EIGHT (2011, UK, r: David Hare) - DVD

Page eight.jpgUn film produs de BBC pentru televiziune, cu un titlu neincitant, dar care mi-a atras atenţia prin distribuţia formidabilă, mai puţin caracteristică unei producţii destinate micului ecran (Bill Nighy – “Love Actually”, “Pirates of the Caribbean”, Rachel Weisz – “The Constant Gardener”, “The Lovely Bones”, Ralph Fiennes – “Schindler’s List”, “The English Patient”, Michael Gambon – “Gosford Park”, “Harry Potter”, Judy Davis – “A Passage to India”, “Marie Antoinette”, Ewen Bremner – “Trainspotting”, “Black Hawk Down”, Alice Krige – “Thor: The Dark World”, “Silent Hill”, Felicity Jones – “The Amazing Spider-Man”, “The Tempest” şi tânărul Tom Hughes din “About Time“ a lui Richard Curtis) şi, mai ales, prin faptul că scenariul este scris de David Hare (care asigură şi regia), nominalizat la Oscar pentru “The Hours” (2002) şi “The Reader” (2008), care, ambele, au adus câte un premiu de interpretare pentru rolul feminin principal (Nicole Kidman şi, respectiv, Kate Winslet). Mai mult, director de imagine este Martin Ruhe, cel ales de Julie Delpy pentru al său “The Countess” din 2009 şi… favoritul lui Anton Corbijn (“Control”-2007 şi “The American”-2010). Cu alte cuvinte, o mulţime de premise OK ca o producţie TV să merite a fi urmărită. Iar rezultatul nu dezamăgeşte, mai ales pentru publicul matur. “Page Eight” este un film contemporan, un Thriller politic plasat în cercul interior a spionajului britanic, în trena (păstrând, desigur, proporţiile) lui “Tinker Tailor Soldier Spy” (vezi Video Vault-ul din 19 aprilie 2014). Pentru a evita spoiler-ele, voi inventaria doar premiza: în timpul unei întâlniri convocate de şeful şi prietenul său încă din anii studenţiei (Gambon) cu Secretarul de Stat (Saskia Reeves, pe care ne-o aducem aminte din “Butterfly Kiss” a lui Michael Winterbottom) şi cu un alt agent (Davis), pentru o discuţie pe marginea unui raport primit de la o sursă americană (evident) păstrată confidenţială, Johnny Worricker (Nighy), agent cu state vechi în MI5 (serviciul secret militar), relevă, fără să realizeze consecinţele, importanţa a câtorva cuvinte scrise în josul paginii cu numărul opt şi care indică faptul că Prim Ministrul a Regatului Unit ar fi avut cunoştinţă de la americani de existenţa închisorilor secrete în care prizonierii sunt torturaţi fără ca… să comunice aceste informaţii propriilor servicii de informaţii. Cu preţul pierderii de vieţi a unor cetăţeni englezi, spioni sau nu. În viaţa privată, Worricker se apropie sentimental de mult mai tânăra sa vecină de palier, o activistă politică de origine siriană (Weisz), a cărui frate fusese asasinat de forţele de securitate israeliene. Din ambele direcţii, Nighy devine dintr-un analist birocrat o ţintă şi, deopotrivă, un trofeu de vânătoare. Trebuie să ia nişte decizii şi să îşi revizuiască principiile şi propria filosofie de viaţă. Vă asigur că “Page Eight” are o construcţie foarte solidă şi, deşi proiectat pentru televiziune (repet încă o dată, nu are anvergura vizuală a unui produs de multiplex), este realizat remarcabil… atenţie însă, nu e un film de acţiune, ci mai degrabă o dramă contemporană cu semnificaţii profunde, valabile inclusiv pentru publicul non-britanic indiferent că vorbim de morală sau etică în viaţa “publică”, de politică sau de jocuri efemere de putere. Pentru cinefilii din categoria ‘old-timers’ îl recomand fără ezitare. A apărut pe DVD în Anglia dar e mai simplu să îl vizionaţi pe Cinemax. Important de reţinut este că s-au făcut încă două filme (tot sub bagheta lui Hare) care completează aşa numita trilogie “Worricker”, “Turks & Caicos” şi “Salting the Battlefield” (ambele 2014), în care, alături de Nighy & Co., mai apar Christopher Walken, Winona Ryder, Helena Bonham-Carter şi Rupert Graves. De urmărit de către afficionados. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

ZOMBIE APOCALYPSE (2011, UK/USA, r: Nick Lyon) – DVD

Zombie apocalypse.jpgCo-finanţat de SyFy Channel, realizat de un micro-regizor aflat în solda producătorilor de la The Asylum, “Apocalipsa Zombie” este un pur film de consum DTV din masa creată pentru a scoate bani. Virusul VM2 (nu mă întrebaţi ce înseamnă) infectează mai întâi Parisul, apoi Europa, Japonia şi, inevitabil, Statele Unite. Puţinii supravieţuitori se târâie neconvingător prin peisaje rurale în căutarea unor oaze iluzorii. Sau nu. Deşi au trecut destule luni de la declanşarea epidemiei, se pare că doar câtorva oameni le-a venit mintea la cap şi şi-au învăţat lecţiile. Chiar şi aceşti puţini rămaşi mişună abulic prin peisaj, victime certe pentru nişte zombie care evoluează mult mai rapid decât o specie cu istorie şi tradiţii milenare la activ. Noi urmărim un mic grup care îşi doreşte să ajungă pe insula Catalina… refugiu final şi ultimă speranţă de supravieţuire. Interesant (vreau să justific raţiunea pentru includerea filmului în prezenta selecţie) pentru această sub-producţie, una din numeroasele destinate exclusiv profitului generat de canibalizarea unui trend, este că abordează, fie şi doar superficial, tema unui ‘food-chain’ zombie şi a unei diferenţieri între aceştia pe treptele evolutive de la “shamblers”, cei amorfi şi fără capacitate de reacţie imediată, la “runners”, vârful piramidei trofice, extrem de agili şi cu instincte bine dezvoltate. Ving Rhames (“Pulp Fiction”, “Mission: Impossible”) face un mare pas înapoi de la “Dawn of the Dead” a lui Zack Snyder din 2004 (din care “Zombie Apocalypse” se inspiră fără jenă în seria de scene din magazinul de echipament sportiv), însoţit de o distribuţie de duzină, de ‘wannabees’, din care se evidenţiază (în măsura posibilităţilor) doar Lesley-Ann Brandt (serialul “Spartacus”) în detrimentul lui Taryn Manning, cea pusă pe afiş (roluri secundare în “Cold Mountain” sau “8 Mile”) şi de Johnny Pacar (pe numele său adevărat Johnny Edward… Păcuraru, născut în Michigan în 1981, un idol al adolescenţilor în serialul Disney “Now You See It”), în defavoarea lui Gary Weeks (din nou, o prezenţă ubliabilă în “Anchorman 2” şi, prezumtiv, în viitorul “Jurassic World”), un soi de Andrew Lincoln din “The Walking Dead”. În ciuda aparenţelor, a amatorismelor generate de bugetul mic şi a lipsei de competenţă şi talent a resurselor umane implicate, “Zombie Apocalypse” nu este… ne-vizionabil. Are efecte Gore decente, o poveste relativ bine închegată (OK, de acord, în loc de 90 de minute ar fi putut fi compactat în 70) pentru obiectivul propus şi un twist de final straniu sau… ilar (depinde de cum îl veţi interpreta dar, în niciun caz, unul previzibil). Extra: zero. Tehnic: acceptabil.

IOAN BIG
24 Mai 2014


THE GRAND BUDAPEST HOTEL (2014, USA/Germania, r: Wes Anderson) – Blu-Ray

Grand Budapest.jpgÎncep direct cu concluzia: o CAPODOPERĂ (iar cei ce urmăresc rubrica Video Vault sunt familiarizaţi cu câtă parcimonie folosesc acest cuvânt, mai ales în legătură cu filmele realizate în ultimii ani) adorabilă şi încântătoare (majoritatea titlurilor pe care le plasăm în această categorie şi-au câştigat dreptul prin fondul eminamente dramatic şi mai greu le putem aplica asemenea tip de adjective), o rara avis printre filmele de referinţă din cinematografia contemporană, ce merită, fără exagerare, multiple vizionări pentru originalitate, suculenţă şi prospeţime. Fenomenal, uluitor… nu am destule cuvinte! Şi asta în condiţiile în care eu nu sunt un fan necondiţionat a filmelor lui Wes Anderson (nu am fost teribil de impresionat nici de (altfel mult lăudatele) “The Royal Tenenbaums” şi nici de “The Life Aquatic…”). Anderson este însă, fără îndoială, unul dintre puţinii cineaşti vizionari cărora li se oferă şansa să îşi transpună ideile în realitate. Vizual, “The Grand Budapest Hotel” este şocant de original şi de ieşit din comun prin consistenţa şi eclectismul cromatic (şi al cadraturilor) ce pendulează… între Miro sau Kandinsky la Douanier Rousseau şi Pop-Art. Ca şi construcţie narativă şi dinamică a acţiunii, spectatorul cinefil este plimbat de la Mack Sennett la fraţii Coen, de la Tim Burton şi Tom Hooper la Terry Gilliam şi Guillermo Del Toro. De la “Brazil” încoace, cinematografia nu a mai beneficiat de o realizare artistică de asemenea anvergură care să mascheze sub aparenţe comice un eseu profund despre un micro-cosmos uman jonglând în egală măsură cu elemente distopice şi utopice. Şi cu o asemenea naturaleţe şi firesc! Povestea, aparent, e una banală şi se bazează pe prietenia creată între M. Gustave, un concierge rafinat, atotcunoscator şi atotştiutor cu rol de autoritate supremă în universul său profesional (Ralph Fiennes – “Schindler’s List”, “The English Patient”) şi… Zero Moustapha (interpretat excelent de debutantul pe marile ecrane Tony Revolori), un hamal, om bun la toate, needucat şi inocent în privinţa ‘meandrelor concretului’, angajat de cel dintâi ca ucenic la The Grand Budapest Hotel, cândva, între cele două Războaie Mondiale. Temporal, suntem purtaţi între diverse planuri (naraţiunea este spusă din trei perspective şi… nivele de percepţie diferite) iar spaţial, deşi, în cea mai mare parte, lucrurile se întâmplă doar în hotel şi în jurul acestuia, ni se oferă suficiente contrapuncte exterioare pentru a sublinia ludicul combinaţiei între natural şi fantezie, între realism şi imaginaţie. Nu vreau să intru în detalii căci filmul trebuie obligatoriu văzut! Fineţea şi panaşul interpretării lui Fiennes ar trebui să îi aducă măcar o nominalizare la Oscar (ar fi a treia) dar este putin probabil ca asta să se întâmple (singura dată când mi-a iesit pasienţa cu o ‘oaie neagră’ a fost cu Jennifer Lawrence pentru “Winter’s Bone”) iar restul distribuţiei, incredibil de fastuoasă (cred că unii au venit cu bani de acasă doar pentru a fi acceptaţi într-un cameo de câteva secunde în film) oferă o succesiune de momente delicioase: F. Murray Abraham (“Amadeus”, “Scarface”), Bill Murray (“Lost In Translation”, “Ghostbusters”), Willem Dafoe (“Platoon”, “Shadow of the Vampire”), Tilda Swinton (“Michael Clayton”, “Adaptation”), Edward Norton (“Fight Club”, “American History X”), Jeff Goldblum (“The Fly”, “Jurassic Park”), Adrien Brody (“The Pianist”, “Midnight In Paris”), Harvey Keitel (“Reservoir Dogs”, “Bugsy”), Jude Law (“Cold Mountain”, “Sherlock Holmes”), Saoirse Ronan (“Atonement”, “The Lovely Bones”), Mathieu Amalric (“Quantum of Solace”, “Munich”), Jason Schwartzman (“Rushmore”, “Marie Antoinette”), Tom Wilkinson (“Valkyrie”, “Batman Begins”), Lea Seydoux (“La Vie d’Adele”, “Inglorious Basterds”), Owen Wilson (“The Royal Tenenbaums”, “Zoolander”), Bob Balaban (“Gosford Park”, “Capote”). Pe mulţi dintre cei enumeraţi… veţi avea reale probleme să îi recunoaşteţi. Pe scurt, un must have în colecţie! Extra: Making Of, interviuri, scene tăiate. Tehnic: impecabil.

OUR IDIOT BROTHER (2011, USA, r: Jesse Peretz) - DVD

Our idiot.jpgUn proiect personal a fondatorului trupei de Rock The Lemonheads şi a regizorului de videoclipuri muzicale pentru Jack Black, Foo Fighters (pentru care a câştigat şi un Grammy) şi The Breeders, Jesse Peretz (şi a surorii sale, Evgenia, autoarea scenariului), ce a avut nevoie de o bună bucată de vreme până să îşi găsească finanţare. Paul Rudd (“This Is 40”, “This Is the End”) interpretează rolul unui ţăran de 30 de ani, simplu şi la minte şi la port, obsedat de agricultura eco şi de produsele organice pe care le cultivă într-o fermă, împreună cu prietena sa pacifistă şi neo-hippioată (Kathryn Hahn - “The Secret Life of Walter Mitty”) şi alături de cel mai bun companion al său, un câine ce poartă numele de… Willie Nelson. Arestat drept consecinţă a naivităţii sale (acceptă să vândă câteva frunze de marijuana unui poliţist… în uniformă), are surpriza ca, după eliberarea înainte de termen pentru bună purtare, să fie rejectat de la fermă de ‘jumătatea’ sa ce îşi găsise între timp un nou partener. Pentru a supravieţui, din lipsă de bani, este silit să se mute în sânul familiei, la New York, unde pendulează între locuinţele celor trei surori ale sale (Elizabeth Banks – “Hunger Games”, “Zach and Miri Make a Porno”, Zooey Deschanel – “The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”, “Elf”, Emily Mortimer – “Shutter Island”, “Lars and the Real Girl”), toate… sofisticate produse urbane, ale căror vieţi personale şi profesionale reuşeşte performanţa, prin inocenţa nativă şi lipsa de ipocrizie, să le bulverseze ireversibil într-un timp foarte scurt. Banks este o jurnalistă ultra-ambiţioasă la “Vanity Fair” cu probleme în a-şi găsi un partener de viaţă, Deschanel e un hipster bisexual ce trăieşte cu prietena sa şi alţi cinci colegi de apartament iar Mortimer reprezintă modelul casnicei umile fericite de succesul soţului său. Ned (Paul Rudd) intervine inoportun şi disconfortabil în existenţa lor pe post de “oglindă, oglinjoară”, ca reflecţie despuiată de orice brizbriz sau mască generată de cutumele comportamentului social a esenţei ego-urilor lor. Iar asta naşte crize profunde la nivel individual care merită mai mult decât un simplu tratament într-o cheie comică. Mărturisesc că, iniţial, subiectul, asociat cu titlul, m-au făcut să fiu extrem de rezervat în a viziona acest film dar, în final, nu am regrete. Sau… am mult mai puţine decât m-aş fi aşteptat. Căci dacă totul sugera o comedie de situaţie asociată cu un grobianism tipic american destinată obţinerii unui profit facil pe seama unei distribuţii atractive (ex. Steve Coogan – “Tropic Thunder”, “The Other Guys”, Rashida Jones – “The Social Network”, “The Muppets”, Hugh Dancy – serialul “Hannibal”, Shirley Knight, nominalizată de două ori la Oscar în anii ’60!), în fapt, în cea mai mare parte a sa, “Our Idiot Brother” este o dramă foarte ambiţioasă prin complexitate… aspect care, din păcate, îi reliefează şi defectele majore: 1.) Scenariul, care prin firul narativ generic ar putea duce cu gândul la fraţii Coen, are destule ‘burţi’ care elimină ideea de imprevizibil şi, ca atare, orice stare de aşteptare din partea spectatorului, ca să nu mai vorbim de finalul siropos tipic hollywoodian ce anulează în mare parte osatura dramatică; 2.) Ca imagine, este absolut nul, fiind filmat ca un sitcom ordinar destinat televiziunii; 3.) Fundamental, “Our Idiot Brother” este un film foarte crud şi brutal prin ceea ce transmite apropo de morală şi de onestitate însă ambalarea în clişee care să îndulcească mesajul îi aduce un deserviciu uriaş. În concluzie, un film care nu trebuie evitat dar nici căutat cu obstinaţie. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: excelent.

BLACK SHEEP (2006, Noua Zeelandă, r: Jonathan King) – DVD

Black Sheep.jpg“Splatter cinema” a fost o sintagmă lansată de George A. Romero în conexiune cu filmul său “Dawn of the Dead” şi se referă la orientarea deliberată a cineastului spre expunerea vizuală a violenţei extreme (aici pot fi încadrate o sumă extrem de variată de producţii, de la “Ichi the Killer” a lui Takashi Miike la “The Hostel” a lui Eli Roth). Ulterior, a apărut termenul de ‘Splatstick’ (în mare măsură tributar lui “Braindead” din 1992 a neo-zeelandezului Peter Jackson), desemnând un soi de struţo-cămilă în care violenţa grafică este utilizată pentru a genera efecte… comice. “Oaia neagră” a lui Jonathan King (autorul interesantei pelicule psihedelice “Realiti” din 2014) se încadrează în acest sub-gen a Horror-ului şi nu trebuie deloc subestimată… în ciuda premizei aparent debile. Doi fraţi despărţiţi mai bine de 15 de ani de moartea tatălui (proprietar a unei mari ferme de oi) şi a unei glume înfiorător de proaste făcute unul celuilalt în copilărie (scena cu taxiul blocat între oi ce relevă teama atavică a tânărului plecat de mult timp de la fermă este remarcabilă pentru introducerea în atmosferă) sunt obligaţi de împrejurări să se reîntâlnească. Cel rămas pe proprietatea părintească a dezvoltat între timp, în secret, un proiect bazat pe experimente genetice destinat a transforma oile în animale… carnivore. Doi activişti eco descoperă ‘atelierul de lucru’ şi pentru a dovedi ilegalitatea fură un miel (în fapt, mai mult un embrion) considerat rebut. Acesta îl muşcă pe unul dintre studenţi iar acesta se transformă într-un soi de monstru-zombie. De aici se declanşează un haos sângeros ce implică armade de oi amatoare de carne de om, de oameni increduli care continuă să creadă că oile sunt inofensive, ş.a.m.d. Un ‘zombie-sheep’ movie! Wow! După cum spuneam… nu trebuie însă să evitaţi acest film din cauza celor scrise mai sus căci este o comedie. Mai mult, una splendid filmată (în condiţiile puţinătăţii mijloacelor) şi inspirat construită în detaliu (de la stickerul cu “Meat Is Murder” de pe maşină şi trofeele berbecilor care se ‘plimbă’ lent datorită mişcării camerei deasupra tânărului aflat în sufrageria fermei la căderea în puţ sau masacrul de final). “Black Sheep” este însiropată din plin cu un umor nebun (asiaticul ce fuge prin cadru, replica “I’m not a tree, I’m a f***** sheep” sau orice altă glumă imaginabilă pe teme zootehnice, preotul care este convins că oile sunt sfinte, aluziile la legendara intimitate între ciobani şi oi, etc, etc). Scena mea favorită rămâne cea cu o oaie-zombie care ajunge să conducă o camionetă. Detalii suplimentare: efectele speciale, superbe, au fost create de Weta, pe vremea când încă nu dobândiseră notorietatea planetară pe care avea să le-o aduca trilogia “LOTR” şi, apoi, “Hobbitul”, iar “Black Sheep” a fost primul film neo-zeelandez finanţat de o corporaţie sud-coreeană (cea care, în acelaşi an, a băgat bani şi în nu mai puţin interesantul “The Host” a lui Bong Joon-ho). Un regal-cult pentru fanii comediilor Horror (care trebui să îl aibă in raft). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

NON-STOP (2014, UK/Franta/USA/Canada, r: Jaume Collet-Serra) - DVD

Non stop.jpgÎn anii ’90, probabil datorită… crizei vârstei de mijloc, Liam Neeson ne-a oferit roluri dramatice memorabile în pelicule precum “Schindler’s List” a lui Spielberg sau “Michael Collins” a lui Neil Jordan. Mai târziu însă, datorită flerului lui Luc Besson, începând cu 2008, Neeson, pe atunci deja în vârstă de 56 de ani, şi-a descoperit “a very particular set of skills” şi dorinţa de a îmbătrâni în lumina reflectoarelor ca… actor de acţiune şi ‘one-man show’. “Taken” (deja franciză… a treia parte este anunţată pentru anul viitor), “A-Team”, “The Grey”, “Unknown”, acesta din urmă, din 2011, fiind regizat tot de spaniolul Jaume Collet-Serra, al cărui debut părea să îl cantoneze în zona Horror (“House of Wax”, “Orphan”), dar care, aparent, se înţelege suficient de bine cu Neeson încât, după “Non-Stop”, să facă şi un al treilea film, “Run All Night” (2015), în care, pe reţeta “Taken”, avem de-a face cu un asasin în etate ce trebuie să îşi căsăpească fostul boss pentru a-şi proteja familia. Să revenim la “Non-Stop”. Un ofiţer de securitate aeriană satisit, alcoolic, cu probleme familiale dar cu ceva urme de principii morale şi competenţe profesionale, se îmbarcă incognito (conform fişei postului) la New York într-o cursă de rutină spre Londra. În avion, primeşte un mesaj pe telefonul securizat prin care este anunţat că dacă nu se virează 150 de milioane de dolari într-un cont indicat (şi, ulterior, dovedit că este deschis chiar pe numele său), câte un pasager va muri la fiecare 20 de minute. Un cadru claustrofobic, o enigmă care o face puerilă pe Agatha Christie… din ‘zece negri mititei’ s-au făcut 146 (numărul de oameni din avion), un şerif beţiv care trebuie să îşi bage repede minţile în cap căci este suspectul nr. 1 (spre norocul nostru, Neeson nu are în partitura actoricească misiunea să cânte precum Dean Martin), nişte doamne intrigante ca prezenţă într-un asemenea tip de film (Julianne Moore, nominalizată în carieră de patru ori la Oscar şi laureată a numeroase premii pentru roluri dramatice cu adevărat consistente, Lupita Nyong’o, câştigătoare în acest an a Oscarului pentru “12 Years A Slave”, Michelle Dockery, nominalizată la Globul de Aur pentru prestaţia în serialul-dramă TV plasat în timpul WWI, “Downton Abbey”), din start, un film care trebuie văzut! Şi, până la final, rezultatul nu decepţionează. Sigur că este clişeistic, sigur că, dintr-un anumit punct, devine previzibil, sigur că, dat fiind mediul închis în care operează, da, pe alocuri, senzatia de gonflare artificială a naraţiunii se simte, sigur că lipsa de consistenţă (aşa cum e prezentată) a motivaţiei criminalului se poate constitui într-un reproş dar, per total, avem de-a face cu un produs entertaining, foarte eficace condus de Collet-Serra (care sacrifică conştient, cred/sper eu, explicaţii de subsol pentru a nu diminua din ritmul acţiunii) şi de un Liam Neeson credibil într-un rol periculos (când eşti omniprezent în prim plan pe parcursul desfăşurării poveştii, îţi asumi aproape integral riscurile ca publicul să te taxeze pentru orice lipsă detectabilă de adecvare cu personajul). Departe de a fi genial (nici nu ai cum în contextul dat), “Non-Stop” este un Action-Thriller îngurgitabil. Nu de colecţionat, ci doar de văzut într-o seară, pentru relaxare. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
17 Mai 2014


TRACKS (2013, Australia, r: John Curran) – DVD

Tracks.jpgNominalizată la premiile pentru cel mai bun film la festivalurile de la Veneţia şi Londra, opera vizuală a cineastului newyorkez John Curran (autorul picturalei drame “The Painted Veil” din 2006, cu Naomi Watts şi Edward Norton), bazată pe călătoria reală a lui Robyn Davidson, ar putea părea, la o primă abordare, un pseudo-documentar obişnuit sponsorizat de “National Geographic”. Davidson, a cărui mamă se sinucisese pe când Robyn avea 11 ani, membră în tinereţe a subculturii boeme de stânga The Push (mişcare apărută în Sydney şi din care au făcut parte, printre alţii, militanta feministă Germaine Greer, autorul lui “Dark Palace”, Frank Moorhouse, şi jurnalista de Rock Lillian Roxon) şi apoi, în anii ’80, prietenă a lui Salman Rushdie, a luat decizia în 1977 să încerce să traverseze Australia plecând din Alice Springs în tentativa de a ajunge pe coasta de vest, însoţită doar de patru cămile şi de un câine. “Tracks” (bazat pe cartea cu acelaşi titlu scrisă de Davidson la Londra pe când locuia în apartamentul câştigătoarei premiului Nobel pentru literatură, Doris Lessing) se concentrează pe portretizarea unei tinere hipersensibile, inadaptată, pentru care orice mediu populat de oameni este unul poluat sau disconfortabil şi care se refugiază în deşert ca pretext şi context ideal pentru a se auto-descoperi, după modelul lui Ludwig Leichhartd, exploratorul prusac devenit erou după călătoria de 3000 de mile în 1844-1845 şi apoi dispărut misterios câţiva ani mai târziu în expediţia spre Swan River. Pe scurt, acesta este întreg plot-ul: o femeie singură traversează deşerturile australiene pe o distanţă de peste 1700 de mile… aparent insuficient de captivant pentru un lung-metraj. Lucururile nu stau însă aşa, în primul rand datorită formidabilului talent a (încă) foarte junei Mia Wasikowska (“Stoker”, “Alice In Wonderland”, “Lawless”) căreia i se oferă probabil cel mai puternic rol de această factură de la cel a lui Sigourney Weaver în “Gorillaz In The Mist” a lui Michael Apted… Practic, întregul film stă pe umerii ei iar determinarea pe care o exprimă în contrast cu o fragilitate fizică evidentă, într-un recital actoricesc rarisim, este memorabilă. Mai ales că “Tracks” este o anti-“Australia”, feeria epico-turistică şi megalomană din 2008 a lui Baz Luhrmann, iar ineditul şi stranietatea din care Curran reuşeşte să extragă frumuseţea unui continent arid, deşertic şi depopulat, făcut de cineast concubin permanent ‘la bine şi la rău’ a personajului (solitudinea îi devine pe parcursul voiajului depotrivă partener de confesiuni şi auto-analiză dar şi inamic cinic), plasează pelicula mult peste o producţie gen “Discovery Channel”. Deşi bazat pe fapte reale, “Tracks” nu are (şi nici nu îşi propune) de transmis drame şi trame cu caracter antropologic sau etnic precum a făcut-o “Rabbit-Proof Fence” a lui Phillip Noyce (2002, cel cu muzica lui Peter Gabriel, care spune povestea celor trei tinere ‘corcituri’ aborigene care evadează din gulagul anglo-saxon şi parcurg, urmărite de Kenneth Branagh & Co., câteva zeci de kilometri urmărind gardul care împiedică intrarea iepurilor pe proprietăţile noilor colonişti) ci se vrea (şi în mare măsură reuşeşte) un eseu vizual existenţial bazat pe relaţia om-natură (ambii factori… neprietenoşi) centrat pe individualitate şi nu pe comunitate. “Tracks” este cu siguranţă de văzut în HD însă… doar dacă aveţi mood-ul necesar pentru o construcţie cinematografică lentă, fără surprize semnificative cu caracter dramatic, dar splendid filmat, montat (inclusiv sonor şi muzical) în jurul lui Mia Wasikowska. Un road-movie… cu cămile. Probabil, cel mai bun film despre auto-descoperire prin noi experienţe de la “Kon-Tiki” (filmul norvegian din 2012 – vezi Video Vault-ul din 8 februarie) încoace. Un film de văzut cu siguranţă însă nu obligatoriu de colecţionat. Extra: Making Of, mini-interviuri. Tehnic: excelent.

LIZZIE BORDEN TOOK AN AX (2014, USA, r: Nick Gomez) – DVD

Lizzie Borden.jpgUn film de televiziune a cărui titlu spune deja totul… “Lizzy Borden a pus mâna pe topor” dar care, deşi pare tâmpiţel, este extras dintr-o strofă rămasă legendară în cultura populară de peste Atlantic: “Lizzie Borden took an axe/and gave her mother forty wacks./When she saw what she had done,/she gave her father forty-one.” (în realitate nu au fost atâtea ci 19 şi, respectiv, 11 lovituri). Am auzit pentru întâia oară acest nume propriu în anii ’80 datorită trupei californiene de Heavy-Metal şi Glam-Rock Lizzy Borden, născută în trena generată de Alice Cooper şi apoi de Motley Crue şi Twisted Sister, însă abia după mulţi ani am început, accidental, să fiu interesat de acest proto-icon a mitologiei contemporane americane. Lizzie Andrew Borden a fost o tânără de 32 de ani, acuzată de uciderea cu multiple lovituri de topor atât a tatălui său cât şi a mamei vitrege în… 1892. A fost judecată dar achitată din lipsă de dovezi suficiente în urma unui proces care a făcut vâlvă în SUA iar acum, după mai bine de 100 de ani, speculaţiile pe marginea autorului/autorilor crimelor continuă să agite imaginaţia pasionaţilor de istorii morbide… aşa că, dacă doriţi mai multe detalii, le veţi putea găsi cu uşurinţă pe Internet. Pe parcursul acestor ani, despre povestea lui Lizzie s-au scris numeroase nuvelete, ba chiar a fost subiectul unui balet (“Fall River Legend” – 1948), a unei opere (1965), a unui musical şi a unei mulţimi de piese muzicale (mai ales din aria… Death Metal). Cinematografia nu putea rămâne indiferentă însă, pentru a nu lungi textul, mă voi limita să dau un singur exemplu, filmul “The Legend of Lizzie Borden” din 1975 cu Elizabeth Montgomery (cunoscută nouă pe vremuri ca Samantha din serialul “Ce vrăji a mai făcut nevasta mea” a.k.a. “Bewitched”) în rolul principal, relevant pentru două aspecte (dacă e să îl comparăm cu subiectul analizei noastre): inadecvarea distribuirii lui Montogomery (în ciuda unei asemănări fizice rezonabile) şi faptul că, pe fondul unui tratament docu-realist a procesului, se intervine totuşi cu flash-back-uri ale lui Lizzie ce induc fără echivoc concluzia că ea a fost în realitate autoarea crimelor, deci elimină ambiguitatea ce a făcut din acest proces o ‘cause celebre’. Deşi lipsită de subtilitate, nuanţarea abordării în ceea ce priveşte aceste două elemente fac din noua producţie un subiect de consum rezonabil. Christina Ricci, lansată in “Mermaids” sub aripa lui Cher şi a lui Winona Ryder, s-a lăsat auto-etichetată încă de mică drept protagonista unor roluri întunecate (“The Addams Family”, “The Cemetery Club”) şi a continuat să îşi conserve imaginea prin mult mai adultele “Black Snake Moan” sau “Cursed”… este complet diferită de ‘blonda’ Lizzie însă reuşeşte să transmită componenta sumbră a unei personalităţi greu de descifrat. Clea DuVall, interpreta surorii sale, Emma, este la rândul ei o obişnuită a producţiilor Noir sau Horror (“The Faculty”, “The Grudge”, “Helter Skelter”), deci, per ansamblu, casting-ul nu este neinspirat. Sigur că, nici în acest caz, flash-back-urile nu au fost evitate, dar măcar au menirea să amplifice semnele de întrebare şi nu să fie traduse ca explicaţii. Plusurile au însă şi un revers… scenariul nu numai că nu aduce nimic nou unei arhi-cunoscute poveşti de tip ‘tabloid’ gen Elodia, dar conţine în construcţia replicilor un număr semnificativ de clişee (“Întotdeauna am vrut mai mult, mai mult decât a vrut ea.”), Ricci este chiar OK dar nu te poti abţine să nu te întrebi: ‘Aşa va arăta şi la 50 de ani?” iar muzica modernă contrastantă, cu sonorităţi de Heavy Metal, compusă de Tree Adams acţionează ca o armă cu două tăişuri. Finalmente, părerea mea este să nu vă bateţi capul cu acest film. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

THICK AS THIEVES (2009, USA/Germania, r: Mimi Leder) – DVD

Thick of thieves.jpgSurprinzător, o poveste despre ouă care nu se doreşte a fi o comedie sau un film destinat copiilor. O nouă încercare a americanilor de a face un ‘Heist-Movie’ având ca obiect arta (în acest caz ouăle Faberge şi ceva din istoria acestora) în condiţiile în care publicul de multiplex abia face distincţia între McDonald’s şi KFC in food-court. Lipsa previzibilă de apetit pentru entertainment-ul construit pe un pretext cultural sau artistic a făcut ca filmul să nu mai ajungă pe marile ecrane ci direct pe TV şi DVD. Aşa, cel puţin, arată în prima sa jumătate… să ne amintim că până şi fraţii Coen şi-au rupt dinţii în acest tip de tentativă cu dezastruosul “Gambit” din 2012 (în care au avut nesimţirea să îl implice şi pe inocentul Colin Firth). Incontestabil, “Thick As Thieves” este un film de divizie secundă care păcătuieşte prin faptul că nu are suficient umor (ceea ce îi produce un disconfort lui Morgan Freeman, cantonat de ani buni în spaţiul rolurilor de ‘patriarh Hi-Tech’ – “The Dark Knight”, “Lucy”, “Wanted”) dar rămâne, totuşi, simpatic şi vizionabil mai ales datorită exotismului adus de Antonio Banderas (cel prost folosit de Richard Donner în “Assassins” când i l-a opus lui Sylvester Stallone), de chimia acestuia cu Radha Mitchell – “Man On Fire”, “Pitch Black” (susţinută subtil şi de schimbarea de registru muzical ce pendulează între T.A.T.U. şi ritmuri Latino) şi de prezenţa în rolurile secundare ale lui Marcel Iures (“Layer Cake”, “The Peacemaker”), Tom Hardy (“Inception”, “Lawless”, “Tinker Taylor Soldier Spy”) şi Robert Forster (“Jackie Brown”, “Mulholland Drive”). Deşi nu este suficient, Mimi Leder (care din 2000, de la “Pay It Forward”, nu mai regizase vreun lung-metraj de cinema) dovedeşte pe alocuri că are fler şi talent în ciuda ‘subţirimii’ scenariului (mai ales scena de Western în care tandemul Freeman/Banderas face cunoştinţă cu Rade Serbedzija, interpretul lui Milich din “Eyes Wide Shut” a lui Kubrick şi câştigător a premiului Pasinetti la Veneţia pentru rolul din drama macedoneanului Manchevski, “Before the Rain”, în 1994). Şi mai are un atu, cel legat de… răbdare. Dacă posedaţi această virtute şi depăşiţi prima oră de vizionare, lucrurile încep să se schimbe, inclusiv dinamica şi întorsăturile de situaţie (care, oricât de incredibile ar fi, se mulează surprinzător de bine pe reţeta unui film de acţiune de serie B). Dar… despre ce este vorba în film? Un experimentat hoţ de opere de artă, Ripley (Freeman), vânat fără succes de ani buni de poliţie (Forster), îl racolează pe mai tânărul Banderas pentru un furtul unor ouă Faberge aflate în seiful firmei newyorkeze Romanov, bănuită a fi responsabilă cu devalizarea patrimoniului ţarist rus. Juniorul se îndrăgosteşte de fina lui Ripley (Mitchell) şi, aşa cum spuneam mai sus… de-abia de aici lucrurile încep să devină ceva mai interesante. În fapt, păcatul esenţial a lui “Thick As Thieves” este acela că este un film demodat pentru noua masă de consumatori, mai ales că persistă în eroare printr-o sumedenie de aluzii la simboluri sau nume nefamiliare acestora (ex. la Jules Dassin sau ‘clasicul’ acestuia din ’55, “Rififi”) sau printr-o punere în scenă ce aminteşte de anii ’80. Muzica islandezului Atli Orvarsson (“Hansel & Gretel Witch Hunters”, “The Mortal Instruments”) este inspirată dar nu reuşeşte să atenueze impresia generală a unei pelicule născute ‘prăfuite’. De văzut într-o seară de către nostalgici sau de către cei absolut plictisiţi de o zi enervantă la birou, în nici un caz de colecţie. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: foarte bun.

BOWERY AT MIDNIGHT (1942, USA, r: Wallace Fox) – DVD

Bowery as midnight.jpgUnul dintre cele cinci filme făcute de Bela Lugosi cu premiera în ’42, dintre care, încă unul, “The Corpse Vanishes”, regizat tot de Wallace Fox, un regizor abonat în acea perioadă (anii WWII) la filmele de larg consum: comedii (“Smart Alecks”), ceva Horror-uri dar, mai ales, Western-uri (“Bullets For Bandits”). De altfel într-un cadru din “Bowery…”, cu doi poliţişti discutând în faţa unui cinematograf, se poate vedea un poster cu “The Corpse…”. Titlul peliculei de care discutăm acum face referire la “Bowery”, strada din sudul New York-ului cu acelaşi nume (şi, implicit, la vecinătatea acesteia), asimilabilă la început de secol 20 cu ‘Cartierul roşu’ din Amsterdam sau, aşa cum era supranumită prin 1890… “New York’s worst dive”. ‘Fingers’ Dolan (interpretat de John Berkes – Papa Mimosa din “Ace in the Hole” a lui Billy Wilder), abia evadat din puşcărie, îşi găseşte nesperat de rapid un job în echipa psihiatrului Brenner (Lugosi), profesor de criminologie pe timp de zi la N.Y. University şi fiinţă caritabilă pe timp de noapte: conduce o instituţie de asistenţă socială pentru defavorizaţi cărora le oferă mâncare şi consultaţii medicale gratuite. În realitate, aceasta este un paravan pentru activitatea criminală a unei bande specializată în jafuri şi omoruri… a cărui cinism extrem face ca ‘Fingers’ să dispară urgent din cadru. În bucătăria din subsol, există însă un alt doctor, un alcoolic şi dependent de droguri pasionat de… resuscitarea corpului uman, un Dr. Frankenstein în versiune grotesc-adultă, preocupat să îi readucă la viată ca zombies pe coechipierii decedaţi în mod subit şi brutal sub comanda lui Brenner. Inedit pentru filmografia sa este faptul că, deşi plasat într-unul din rolurile sale uzuale de tip Dr.Jekyll/Mr.Hyde, Bela Lugosi controlează acţiunea filmulului (la propriu) ca un adevărat Big Brother prin intermediul dosarelor, a monitorizarii video şi a manipulării directe. În proporţie de 90%, “Bowery at Midnight” funcţionează ca un Thriller ‘vintage’, însă sfertul de oră de final îl transportă în categoria filmelor Proto-Zombie, în care aceştia ne sunt prezentaţi sumar (doar ca să susţină ideea de morţi-vii) în scena în care îl atacă în grup pe Lugosi în pivniţă şi cu un happy-end cel puţin straniu, pe care nu are sens să vi-l relev. Un film inedit şi interesant dar destinat exclusiv pasionaţilor iniţiaţi şi ‘arheologilor’ cinefili. Extra: zero. Tehnic: prost (imagine de calitate cel mult VHS şi sunet înfundat care face filmul dificil de urmărit).

IOAN BIG
10 Mai 2014


INSERTS (1974, UK, r: John Byrum) - DVD

Inserts.jpgPe 29 aprilie, ne-a părăsit una dintre figurile inconfundabile a cinematografiei britanice, Bob Hoskins. R.I.P. Mr. Hoskins! Ultima sa apariţie pe marile ecrane a fost acum doi ani în rolul piticului Muir din “Snow White and the Huntsman” (vezi Video Vault-ul din 14 iunie 2013). Pentru a-l omagia, nu am ales unul din ‘clasicele’ sale precum “A Long Good Friday” (r: John Mackenzie, 1980), “Who Framed Roger Rabbitt” (r: Robert Zemeckis, 1988… despre care am scris în Video Vault-ul din 2 mai 2013) sau “Mona Lisa” a lui Neil Jordan (pentru care a fost nominalizat la Oscar şi a câştigat Globul de Aur, BAFTA şi premiul de interpretare la Festivalul de Film de la Cannes în 1986), ci primul său rol serios într-un lung-metraj, inedita dramă “Inserts”, scrisă şi regizată de un fost angajat a lui Jim Henson, familiarizat mai degrabă cu Muppets şi cu “Sesame Street” decât cu producţiile cu pretenţii de seriozitate (John Byrum avea însă să confirme ulterior că nu îi lipseşte îndrăzneala, atacând tema Generaţiei Beat în subevaluatul, în opinia mea, “Heart Beat” din 1980, centrat pe relaţia ambiguă între Jack Kerouac şi cuplul Carolyn & Neal Cassady). Inedit e puţin spus, căci “Inserts”, realizat în perioada revoluţiei sexuale şi a redefinirii feminismului în Statele Unite (“Deep Throat” avusese premiera în 1972), este una dintre cele mai bizare şi stranii pelicule pe care am avut ocazia să le descopăr în acest an şi care îl are drept personaj principal pe… Copilul-Minune, nu pe Adrian, ci pe un regizor ‘fostă mare speranţă’ a Hollywood-ului anilor ‘30, incapabil să se adapteze la lumea filmelor cu sonor şi care supravieţuieşte apatic dar autosuficient (se consideră un “pionier a artelor… neo-plastice”) făcând filme sexy şi porno de duzină şi hrănindu-se din amintiri. Totul începe cu un grup de masculi din anii ’70 ce privesc amuzaţi un film porno alb-negru de epocă cumpărat cu un dolar dar… lipsit de scene-cheie explicite (“inserturile”) în a cărui realitate suntem apoi introduşi plecând de la imaginea patului pe care se filmase scena proiectată, aflat în sufrageria lui Boy Wonder (Richard Dreyfuss, pe val dupa “American Graffiti” din ’73 a lui Lucas dar înainte de “Jaws” a lui Spielberg), un cineast recluziv, egomaniac şi ‘jemanfişist’, căruia Harlene, starleta filmelor sale, o narcomană dependentă de heroină (Veronica Cartwright - “Alien”, “The Right Stuff” – aflată la debutul său în cinematografie), îi relatează un dialog (cu un iz proto-Tarantino) surprins întâmplător într-o cârciumă, între “the new kid from Pathe” (Clark Gable) şi “lard ass” Erich Von Stroheim (autorul legendarului “Rapacitate”) şi care va avea drept consecinţă o vizită ratată a lui Gable la uşa lui Boy Wonder, cel din urmă fiind mult prea ocupat şi obsedat de noi tehnici şi unghiuri de filmare aplicate în cinematografia porno pentru a-i da atenţie. Apariţia producătorului Big Mac (un Bob Hoskins tinerel, spilcuit şi cu ceva păr, care dă un micro-recital actoricesc adorabil când vorbeşte de potenţialul economiei de consum bazat pe… vânzarea hamburgerilor pe autostrăzi) însoţit de posibila sa logodnică, Cathy Cake (Jessica Harper – “Phantom of the Paradise” a lui Brian De Palma, “Suspiria” a lui Dario Argento şi “Stardust Memories” a lui Woody Allen) disturbă session-ul creativ şi se soldează cu moartea lui Harlene, datorată unei supra-doze. Lamentărilor lui Boy Wonder, Big Mac le răspunde sec: “Băiete, tot ceea ce ţi-a rămas este timpul. Iar eu sunt cel care plătesc pentru el”. Referirile fictive din dialoguri la industria filmului din acea perioadă sunt nenumărate, de la Wallace Reid (devenit dependent de morfină datorită… studiourilor de la Hollywood şi mort la vârsta de 31 de ani) şi cineastul Cecil B. deMille, la Lillian Gish (“Intolerance”, “The Night of the Hunter”) şi (presupun) William H. Hayes, preşedintele Asociaţiei producătorilor şi distribuitorilor de film americani. Iar una din replicile puse de Dreyfuss pe seama lui Griffith a-propos de moartea lui Reid este memorabilă pentru definirea cinismului pe care s-a construit Cetatea Viselor: “Dumnezeu să îl binecuvânteze… Dumnezeu să îl binecuvânteze că nu a murit în timpul filmărilor la filmul meu”. A doua jumătate a filmului (destinat exclusiv adulţilor) se construieşte pe un recital actoricesc a lui Dreyfuss având-o ca sparring partner pe Harper, inocenta aspirantă la cariera de actriţă care se lasă benevol ‘modelată’ sexual de către Pygmalionul porno şi reuşeşte să îl facă pe acesta să plonjeze într-o profundă criză emoţională. “Inserts” a fost filmat în timp real, ca o piesă de teatru, a stârnit suficiente controverse prin asocierea numelor de pe afiş cu o producţie catalogată “X” de cenzura americană încât să genereze interesul publicului şi, cu toate că este departe de a fi memorabil, trebuie văzut prin prisma perspectivei originale ce reflectă naşterea industriei filmului la început de secol 20 şi care face din el un film-cult. Extra: zero. Tehnic: rezonabil.

DEADLY BLESSING (1981, USA, r: Wes Craven) – Seria “Arrow Video”/Blu-Ray

DEADLY BLESSING.jpgWes Craven este incontestabil unul dintre maeştrii Horror-ului contemporan care a reuşit performanţa să îmbine succesul de public larg (francizele “A Nightmare on Elm Street” şi “Scream”) cu ‘clasice-cult’ destinate nucleului dur al consumatorilor de gen (“The Last House on the Left”, “The Hills Have Eyes” sau “The People Under the Stairs”). Nu cred că mulţi îşi mai amintesc însă că, înainte de a-i lansa cariera lui Johnny Depp, debutant în primul “A Nightmare…” (1984), a făcut acelaşi lucru cu Sharon Stone, căreia i-a oferit unul din rolurile principale în “Deadly Blessing” (cu aproximativ zece ani înainte de “Total Recall” şi “Basic Instinct”). Restul distribuţiei se prezintă la fel de interesant: mai puţin celebra Lois Nettleton (din “The Man in the Glass Booth”, interesanta dramă a lui Arthur Hiller din 1975), Michael Berryman, descoperit de Craven în rolul lui Ellis din “Zbor deasupra unui cuib de cuci” a lui Forman şi lansat în “The Hills Have Eyes”, prolificul Ernest Borgnine (“The Dirty Dozen”, “The Wild Bunch”, Oscar pentru “Marty”), fosta Miss Washington Susan Buckner (“Grease”) şi, nu în ultimul rând, Maren Jensen (mai cunoscută pentru rolul Athenei din “Battlestar Galactica” - seria originală, din anii ’70), în ultima sa apariţie pe ecrane şi despre care puţini ştiu că a fost iubita (şi, pentru o scurtă vreme, logodnica) lui Don Henley de la Eagles (apare inclusiv în videoclipul piesei acestuia, “Not Enough Love in the World”, extras de pe albumul său solo din ‘84, “Building the Perfect Beast”) dar care s-a retras din lumina reflectoarelor după ce a fost diagnosticată cu sindromul Epstein-Barr. Un cuplu tânăr de fermieri trăieşte o viaţă fericită pe proprietatea lor, numită… “Our Blessing”, situată în apropierea unei comunitaţi “Hittite” patriarhale rurale, bigote şi tradiţionaliste (un soi de Amish extremişti prin stilul auster de viaţă, faţă de care fanatismul religios al Inchiziţiei spaniole pare un simplu teribilism copilăresc) ce dezaprobă în numele Domnului, ajungând până la hărţuire, orice vecin ce nu se încadrează în canoane. O lume a reprimării sexuale ce refuză educaţia şi evoluţia, obsedată de existenţa în regiune a unui… “Incubus”, un demon care bântuie femeile (în special în somn) pentru a le viola şi a le lăsa gravide. Revenind la “Our Blessing”, soţul, un ex-Hittit (exclus din comunitate pentru că a îndrăznit să se ducă la şcoală şi să se căsătorească apoi cu o fată din Los Angeles), este ucis în hambar cu simbolul agriculturii moderne urâte de fosta familie: tractorul. Proaspătă văduvă, femeia (Jensen) este vizitată de două prietene de la oraş (Stone şi Buckner) care rămân câteva zile la fermă pentru a o consola. Urmează crime, viziuni, dispariţii, incendii, păianjeni şi şerpi… “Deadly Blessing” este un film care rezistă trecerii timpului peste aşteptări, cu o muzică remarcabilă a lui James Horner (aflat la început de carieră dar care apucase să îşi facă mâna în Horror cu OS-urile pentru “The Hand” a lui Oliver Stone şi “Wolfen” a lui Michael Wadleigh) şi cu o serie de scene cu adevărat reuşite (sechestrarea lui Stone în hambar, Jensen în baie etc.). Credeţi-mă, filmul nu e atât de previzibil pe cât (cel puţin) pare în prima sa parte iar această ediţie merită să stea în colecţia unui pasionat a genului. Extra: comentariu audio şi interviu exclusiv cu Craven, intro a lui Michael Berryman şi interviu cu acesta (“Craven Images”), interviu cu scenaristul Glenn M. Benest, booklet cu text a criticului Kim Newman. Tehnic: impecabil (BRD & DVD combo).

THE MONUMENTS MEN (2014, USA/Germania, r: George Clooney) - DVD

THE MONUMENTS MEN.jpgCea mai mare vânătoare de comori din istorie având drept obiectiv recuperarea operelor de artă sustrase de nazişti în Al Doilea Război Mondial din muzeele, colecţiile şi lăcaşurile de cult occidentale, înainte ca acestea să fie distruse odată cu conştientizarea înfrângerii. O distribuţie fabuloasă: George Clooney (“Syriana”), Bill Murray (“Lost in Translation”), Matt Damon (“Good Will Hunting”), Jean Dujardin (“L’Artiste”), John Goodman (“Argo”), Bob Balaban (“Gosford Park”), Cate Blanchett (“Blue Jasmine”), Hugh Bonneville (serialul “Downton Abbey”) şi roluri secundare sau cameo-uri inedite de ‘familie’ pentru Serge Hazanavicius (fratele mai mare a lui Michel, autorul oscarizatului “L’Artiste”), Nick Clooney (tatăl realizatorului), Grant Henslov (partenerul lui George în compania de producţie şi co-scenarist) şi compozitorul OS-ului Alexandre Desplat. Cele scrise mai sus trimit instantaneu la ideea de buddy-war movie, la o gaşcă neconvenţională şi extrem de eterogenă care, în timpul războiului, are de îndeplinit o misiune ieşită din comun, fie cu încrâncenarea şi cinismul din “The Dirty Dozen” fie cu umorul şi lipsa de scrupule din “Kelly’s Heroes”. Greşit… aparenţele înşeală. După cum a dovedit-o în toate filmele pe care le-a regizat, George Clooney este un soi de… ardelean: odată ce s-a îndrăgostit de o poveste, îi place să o nareze pe îndelete, fără grabă, să fie sigur că spectatorul a înţeles toate aspectele, iar “The Monuments Men”, bazat pe fapte reale, nu este o excepţie prin ritmul său lent şi descriptiv ce permite inclusiv celor deloc pasionaţi de artă să se familiarizeze cu miza (inspirată concentrarea sa pe descoperirea ascunzătorii “Altarului mielului mistic” din Gent pictat de Jan van Eyck) şi cu… premiza. Acţiunea evoluează firesc, într-un ritm echilibrat, iar singurul reproş posibil este lipsa dramatismului oferit de contextul WWII şi a sublinierii cadrului conflictual care ar fi putut amplifica tensiunea din jurul căutătorilor de comori în eforturile de a progresa în condiţii adverse. Războiul are un rol secundar în film (chiar dacă nu îmi închipuiam că va fi “Saving Private Ryan” dar totuşi…) dar Clooney, în ceea ce mă priveşte, îşi răscumpără păcatele prin ideea subversivă pe care o plantează en-passant: singurul motiv pentru care americanii sau ruşii ce urmăresc recuperarea comorilor de artă nu pot fi etichetaţi la rândul lor drept ‘hoţi’ este reprezentat de justificarea că acţionează ‘în interesul umanităţii’, altfel… Actorii principali îşi fac treaba foarte bine însă datorită numărului lor mare şi, în plus, faptul că nu funcţionează ca o echipă (fiecare e cu treaba lui prin diversele colţuri ale Europei), nu există decât rareori prilejul să îi vezi interacţionând (cu excepţia notabilă a tandemului Murray-Balaban) şi, deci, să confere consistenţa sperată (de către spectator) unor roluri inedite pentru ei (cel mai defavorizat este Damon, izolat aproape complet de ceilalţi). În concluzie, un film agreabil, un exerciţiu de stil curat şi profesionist asamblat, lipsit de strălucire dar recomandabil pentru a fi văzut. Extra: Making Of. Tehnic: excelent (ediţia scandinavă).

47 RONIN (2013, USA, r: Carl Rinsch) - DVD

47 ronin.jpg“Legenda naţională” a Japoniei, povestea din secolul 18 a celor 47 de samurai deveniţi ronini după ce stăpânul lor şi-a facut seppuku, care îl răzbună pe acesta ucigându-i opozantul după mai bine de un an de aşteptare şi pregătire înainte de a se sinucide prin acelaşi ritual, este considerată cea mai bună exemplificare a codului bushido, a principiilor samurailor legate de onoare, loialitate, perseverenţă şi sacrificiu. “47 Ronin” a fost pe parcursul timpului transpusă de niponi în numeroase piese de teatru, operă, seriale de televiziune şi lung-metraje de cinema (data incertă a primului film este plasată de istorici undeva acum 100 de ani, între 1910 şi 1917!) iar asta dă o idee clară despre importanţa legendei în conştiinţa publică japoneză. Ca atare, un demers occidental de adaptare a sa era foarte riscant de la bun început datorită diferenţelor majore dintre cele două culturi şi estetici, iar trecerea timpului până la premieră (studiourile Universal anunţaseră proiectul şi distribuirea lui Keanu Reeves în rolul principal încă din 2008!) nu a făcut decât să amplifice îndoielile. Mai mult, în acest interval, producătorii s-au angajat în alte pariuri periculoase: să dea regia unui film cu buget de peste 200 de milioane de dolari pe mâna unui debutant lipsit de orice experienţă (Carl Rinsch, un publicitar britanic ce nu mai făcuse decât videoclipuri pentru vodca Absolut şi pentru Toyota), iar scenariul a fost încredinţat unui specialist în filme de acţiune contemporane şi Hi-Tech (“Wanted”, franciza “Fast and Furious”) şi nicidecum în cele epice de epocă sau Fantasy, Chris Morgan, a cărui singură legătură detectabilă cu Japonia este că acolo a plasat acţiunea lui “The Fast and the Furious: Tokyo Drift”. Ulterior, mare parte din material avea să fie rescris de Hossein Amini, ceva mai familiarizat cu această zonă creativă (“Snow White and the Huntsman”, “The Four Feathers”). Bătălia a fost pierdută pe absolut toate fronturile, iar “47 Ronin” a devenit cel mai mare dezastru financiar din istoria cinematografiei contemporane! Să vedem niţel de ce şi… cum. Filmul, ca şi personajul principal (proscrisul Kai), este o corcitură neinspirată, un “half-breed” de elemente Fantasy saxon ce fac trimitere la Harry Potter, Narnia, Piraţii din Caraibe şi LOTR (magie, spirite, demoni, uriaşi, monştri, săbii fermecate etc.) cu simbolistica istorică tradiţională niponă, aproape însă fără nicio legătură cu povestea originală. Niciuna dintre cele două componente nu are forţa să o domine pe cealaltă şi, drept consecinţă, să seteze tonalitatea generală a filmului, astfel încât rezultatul este lung, melodramatic, teatral şi clişeistic, în care se vorbeşte foarte, foarte mult (acţiunea spectaculoasă este condensată în trailer, restul fiind previzibil şi lipsit de suspans). Personal, sunt pasionat de ambele ingrediente folosite în mixtură dar luate separat, iar fuziunea lor în “47 Ronin” mi s-a părut insuportabilă. Ni se vinde haute cuisine şi în fapt e doar bucătărie amatoricească. Scenariul este plin de bâlbe (ex. raportul de forţe lipsit de consecvenţă între Kira şi vrăjitoare, apoi unde se volatilizează pe parcurs samuraii lui Kira?... iar dacă pentru lupta finală roninii s-au deplasat călare, de ce se întorc pe jos?) iar regia reuşeşte contra-performanţa să înfunde în gloată protagoniştii, altfel interesanţi (Keanu ‘Matrix’ Reeves, apoi Rinko Kikuchi – “Babel”, “Pacific Rim”, Cary-Hiroyuki Tagawa – “Pearl Harbour”, Hiroyuki Sanada – “The Wolverine”, Tadanobu Asano – “Ichi the Killer’ etc.), deprivându-le rolurile de consistenţă de dragul unei sperate receptări a dimensiunii epice în ansamblu. Flop. De evitat! Extra: zero. Tehnic: excelent (ediţia scandinavă).

IOAN BIG
03 Mai 2014


HANNAH ARENDT (2012, Germania/Israel/Luxemburg/Franţa, r: Margarethe von Trotta) – DVD

HANNAH ARENDT.jpgO realizare cinematografică remarcabilă ce are în prim plan trei personalităţi feminine formidabile, Margarethe von Trotta, cea mai importantă femeie-cineast din istoria Germaniei de la Leni Riefenstahl încoace, intrată în atenţia publicului încă de la debutul din 1975 cu “Onoarea pierdută a Katharinei Blum” şi multi-premiată în carieră la festivalurile de pe întreg mapamondul, apoi Barbara Sukowa, actriţa lansată de Rainer Werner Fassbinder în “Berlin Alexanderplatz” şi “Lola” la începutul anilor ’80, cu roluri memorabile în “Europa”, capodopera lui Lars Von Trier, “Equateur” (Serge Gainsbourg) şi “M. Butterfly” a lui David Cronenberg, şi, nu în ultimul rând, subiectul peliculei, Hannah Arendt, una dintre cele mai strălucite minţi a secolului 20, a cărei scrieri despre fundamentele puterii şi consecinţele acestora, de la democraţie la totalitarism, au afectat radical viziunea societăţii legată de înţelegerea politicii. Von Trotta a cunoscut-o pe Sukowa prin intermediul fostului ei soţ, celebrul regizor Volker Schlondorff (“Die Blechtrommel”, “Un amour de Swann”) şi a ‘adoptat’-o rapid, distribuind-o în “Marianne and Juliane”/”Die bleierne Zeit” (1981), al doilea său film din trilogia “Surorilor”. Două sunt însă filmele care relevă calitatea colaborării lor, ambele centrate pe câte o personalitate publică feminină extrem de puternică şi, ca atare, dificil şi riscant de portretizat: “Rosa Luxemburg” (1986, premiul pentru cea mai bună actriţă la Cannes şi o nominalizare la Palme d’Or pentru von Trotta), dedicat activistei socialiste ale cărei idealuri au fost interpretate în epocă drept radicale şi extremiste, şi “Vision” (2009, un Bavarian Film Award pentru Sukowa plus o nominalizare la Festivalul de la Roma pentru regizoare), un biopic a polivalentei călugăriţe Hildegard von Bingen în lupta sa cu sistemul religios patriarhal. “Hannah Arendt” întregeşte în mod strălucit acest triptic care omagiază modelul tăriei de caracter a femeii în contexte adverse şi, acestea fiind zise… să ne concentrăm asupra filmului, destinat în principal celor interesaţi de filosofie şi analiză politică şi mai puţin cinefililor (în sensul larg a termenului). Spun asta pentru că, fără un minim set de cunoştinţe asimilat în prealabil, “Hannah Arendt” este catalogabil încă de la primele cadre drept o producţie pseudo-documentaristică (mai ales că utilizează un volum semnificativ de imagini de arhivă) destinată mai degrabă difuzării pe History Channel decât într-o sală de cinematograf. Ca atare, mă simt dator să fac o mică introducere în subiect. Născută în 1906 într-o familie de evrei stabilită în Hanovra, Hannah a ajuns să studieze filosofia sub îndrumarea lui Martin Heidegger (autorul unor cărţi esenţiale pentru umanitate precum “Introducere în metafizică”, “Fiinţă şi timp” sau “Originea operei de artă”) de care se îndrăgosteşte. Tanăra studentă este profund dezamagită de mentorul şi, totodată, iubitul său, în momentul în care acesta se înscrie în Partidul Naţional-Socialist şi decide să se mute la Universitatea din Heidelberg unde, sub atenta supervizare a psihiatrului şi filosofului existenţialist Karl Jaspers, îşi scrie lucrarea de diplomă pe o tematică teologică, dar ascensiunea ei academică este blocată pentru faptul că era evreică. În 1933 (după primele interogatorii ale Gestapoului), Arendt se stabileşte la Paris, cetăţenia germană îi este retrasă, iar în ’40, după ocuparea Franţei, regimul de la Vichy începe deportarea evreilor spre lagărele de concentrare naziste. Sechestrată într-unul din lagărele de tranzit din sud-vestul Hexagonului, femeia reuşeşte să scape şi să ajungă în Statele Unite în baza unei vize ilegale emise de un diplomat american. Simultan cu activitatea academică în universităţi prestigioase (Berkeley, Princeton, Stanford) îşi începe cariera de jurnalist, precum şi activitatea militantă în cadrul unor organizaţii având drept obiectiv reconstrucţia şi prezervarea patrimoniului cultural evreiesc în Europa. Primele sale două cărţi, “Originile totalitarismului” (1951), în care explorează importanţa imperialismului şi anti-semitismului în naşterea, deopotrivă, a nazismului şi a comunismului stalinist, şi “Condiţia umană” (1958), un studiu a nuanţelor diferenţiatoare între social şi politic, între acţiunea concertată şi evoluţia naturală a ‘condiţiei umane’, au reprezentat elementele-cheie pentru definirea unei notorietăţi internaţionale incontestabile şi a reputaţiei de unul dintre cei mai importanţi filosofi şi gânditori din perioada postbelică. Cam de aici trebuie plecat înainte de a introduce discul în player căci “Hannah Arendt” nu este un film biografic, cu excepţia câtorva flash-back-uri discrete menite a servi definirii personalităţii lui Arendt (latura umană, emoţională, nu cea analitică), ci se concentrează strict pe prezenţa voluntară a acesteia (în calitate de corespondent pentru “New Yorker”) la procesul din Israel din 1961 a lui Adolf Eichmann, unul dintre principalii responsabili nazişti pentru Holocaust, capturat de o echipă mixtă Mossad-Shin Bet în Argentina şi executat prin spânzurătoare pe 31 mai 1962. Hannah Arendt avea să publice, un an mai tarziu, o carte, “Eichmann in Jerusalem”, care a stârnit controverse uriaşe, în primul rând prin subtitlul care lansa un nou concept, “banalitatea răului”. Asistând la proces, autoarea a urmărit cu atenţie comportamentul şi atitudinea SS-istului din boxă şi a fost stupefiată de revelaţia că “a trimis oamenii la moarte, dar nu a simţit vreo responsabilitate”. Ca atare, punând în balanţă gravitatea faptelor comise cu mediocritatea individului, Arendt concluzionează că Eichmann nu a fost un sociopat sau vreun devotat fanatic acţionând în numele unei ideologii ci un om mai degrabă simplu la minte care, decât să gândească raţional sau să fie sensibil la dileme morale, a preferat instinctiv să se încreadă orbeşte în “clişee” organizaţionale (indiferent de natura acestora, politice, militare sau sociale) pentru a accede în ierarhia puterii. Însă nu “banalitatea răului” este ce i-a adus oprobiul public ci îndrăzneala de a pune întrebarea dacă între rezistenţa completă şi compromisul total (a-propos de comportamentul unora din liderii comunităţilor evreieşti şi colaboraţionismul din timpul WWII admis public de către aceştia în timpul procesului lui Eichmann) nu existau nuanţe sau paliere intermediare care să fi schimbat ceva din soarta celor pe care îi păstoreau spiritual şi moral. Pentru această dilemă, Hannah Arendt a fost taxată drept arogantă, ca fiind mai mult… nemţoaică decât evreică, izolată, ameninţată de Mossad (pentru a nu publica scrierea), boicotată, concediată, etc, etc. A reuşit însă să treacă peste toate acestea fără a renunţa la propriile convingeri şi în 1964 a devenit membru a Academiei Americane a Artelor şi Literelor. Acesta este subiectul unui film în care Barbara Sukowa realizează un portret absolut magnific a lui Arendt (în ceea ce mă priveşte, mult mai bun decât rolul lui Margaret Thatcher pentru care Meryl Streep a primit Oscarul în… 2012) pe care, în opinia mea, ar trebui să îl vedeţi. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

TROLL HUNTER a.k.a. TROLLJEGEREN (2010, Norvegia, r: Andre Ovredal) – Blu-Ray

TROLL HUNTER.jpgConsiderat unul dintre cele mai bune, proaspete şi originale filme scandinave ale anului în care a avut premiera (numeroase premii, atât naţionale – Amanda, cât şi la festivaluri precum Fangoria sau cele de la Palm Springs şi Bruxelles… bineînţeles că americanii se gândesc acum să facă un remake), “Troll Hunter” este creaţia (regie şi scenariu) a relativ tânărului cineast Andre Ovredal, co-autor până la acesta a doar unui singur alt lung-metraj, obscurul SF “Future Murder” (2000). Deşi are o distribuţie ce combină amatori cu vedete naţionale de televiziune şi film şi este realizat în stil “Blair Witch Project”, nu este un Horror propriu-zis ci un Dark Fantasy (subgen care utilizează elemente scary pentru a accentua dimensiunea întunecată şi apăsătoare a unei poveşti fantastice), puternic ancorat în rădăcinile folclorului nordic. Cu vechi origini mitologice, trolii sunt ‘creaturi ale naturii’ (un echivalent a zânelor din poveştile anglo-celtice), în general de dimensiuni uriaşe (cel mai mare dintre tipurile de troli este ‘Jotnar’), ce trăiesc izolate în munţi, neprietenoase sau chiar duşmănoase faţă de om, temătoare şi sensibile la lumină (consecinţă, se pare, a luptei lui Thor, zeitate asociată cu fulgerele, cu aceştia) şi, în unele cazuri, la… sunetul clopotelor de biserică. Există numeroase formaţiuni stâncoase cu aspect straniu în Norvegia despre care localnicii susţin că sunt troli transformaţi în conglomerate de roci datorită expunerii la razele solare… dar să revenim la povestea filmului. Intrigaţi de numărul mare de urşi descoperiţi morţi în pădurile din zonă, un grup de trei studenţi de la Universitatea Volda îşi propun să realizeze un documentar-anchetă despre principalul suspect de braconaj, Hans (Otto Jespersen – unul dintre cei mai apreciaţi actori comici ai Norvegiei prin serialele de televiziune “O.J.” şi Nattskiftet”) care, în prima fază, refuză categoric să stea de vorbă cu ei. Primele interviuri realizate la faţa locului cu diverşi alţi vânători şi autorităţi atestă însă unanim că urmele lăsate sunt extrem de ciudate şi, mai ales, că nu par a fi trucate de om. Într-o noapte, tinerii îl urmăresc de la distanţă pe Hans într-o expediţie în pădure, văd în zare flash-uri de lumină şi aud răgete misterioase, iar acesta apare agitat strigând “Troll!”. În goana frenetică printre copaci, unul dintre studenţi este atacat şi rănit de o bestie de talie mare. Evadează cu toţii în maşina lui Hans, iar acesta mărturiseşte că este… vânător de troli. A doua zi, Hans îi chestionează dacă sunt credincioşi căci trolii simt sângele de creştin şi îi pune să se camufleze cu ‘miros’ de trol după care le arată cea mai eficientă armă a sa, un soi de pistol-lanternă ce emite raze UV extrem de puternice şi care poate transforma vânatul în piatră. Ulterior, cineaştii amatori descoperă că există o agenţie naţională secretă însărcinată cu securitatea legata de troli (un soi de “Men In Black”) condusă de Finn (Hans Morten Hansen, un alt cunoscut actor de comedie – “Side Om Side” şi “Kong Curling”) care îl utilizează pe Hans pentru eliminarea exemplarelor care îşi părăsesc arealul şi devin o ameninţare pentru om. Nu aş vrea însă să continui a dezvălui detalii şi vă las pe voi să savuraţi pe cont propriu această peliculă. Mai degrabă, să inventariem atuurile principale ale lui “Troll Hunter”. În afara celui deja menţionat, combinaţia originală de elemente aparţinând mitologiei norvegiene cu o regie inspirată, de tip hollywoodian, ce creează un suspans rar întâlnit în producţiile europene (continentale), avem de-a face cu efecte vizuale surprinzător de bune şi de eficace (în special, diversele tipuri de troli) pentru aşteptările legate de un produs de buget mic, cu o doză consistentă de umor negru şi de ironie tipic nordică ce pigmentează constant naraţiunea, care, luate toate împreună, fac rezultatul final aproape credibil… mai că îţi vine să crezi la final că trolii fac parte din ordinea naturală firească. Un film despre nişte ciudaţi monstruleţi scandinavi obligatoriu de văzut, indiferent de vârstă sau preferinţe. Extra: scene tăiate, bâlbe, scene extinse, Making Of, F/X. Tehnic: impecabil.

MACHINE GUN MCCAIN a.k.a. GLI INTOCCABILI (1969, Italia, r: Giuliano Montaldo) – DVD

MACHINE GUN MCCAIN.jpgUn titlu inedit din filmografia rarefiată a genovezului Giuliano Montaldo (fost asistent a lui Sergio Leone şi Gillo Pontecorvo), mai cunoscut cinefililor pentru “Sacco & Vanzetti” din 1971 (cu Riccardo Cucciolla şi Gian Maria Volonte) şi “Circuito chiuso” (1978), nominalizat la Berlin pentru Ursul de Aur. “Gli intoccabili”, bazat pe “Candyleg”, cartea jurnalistului american specializat în istoria Mafiei, Ovid Demaris, este un Thriller centrat în jurul lui Hank McCain, un răufăcator dur şi fără scrupule abia eliberat din puşcărie, implicat în luptele interne din reţelele mafiote pentru controlul unui Las Vegas aflat din anii ’50 în plină expansiune dar… încă rural şi deşertic. McCain (John Cassavetes – “Rosemary’s Baby”, “The Dirty Dozen”) este angajat de ambiţiosul Charlie Adamo (Peter Falk – “Columbo”) să organizeze un jaf într-un cazinou dar când acesta descoperă că acţionariatul său este controlat de competiţia mafiotă de pe Coasta de Est (reprezentată de Gabriele Ferzetti – “Once Upon a Time in the West”, James Bond’s “On Her Majesty’s Secret Service”) decide să renunţe… McCain are însă alte planuri şi lucrurile scapă în mod exploziv (la propriu) de sub control. Restul distribuţiei este, la rândul ei, interesantă, mai ales pe partea feminină: Britt Ekland (James Bond’s “The Man with the Golden Gun”, “Get Carter”), Gena Rowlands, partenera în viaţa reală a lui Cassavetes şi nominalizată la o mulţime de premii pentru roluri în filmele regizate de acesta (“A Woman Under the Influence”, “Opening Night”, “Gloria”), şi Florinda Bolkan (“Investigation of a Citizen Above Suspicion” a lui Elio Petri, “Don’t Torture a Duckling” a lui Lucio Fulci) dar… aici se opresc lucrurile pozitive căci filmul este o construcţie cu iz primitiv şi artificial, cu zero dramatism şi zero umor, dar care se ia într-atât în serios încât înţelegi tentaţia de a-l parodia. Sunt cadre ce dau clar senzatia de deja-vu din… “Naked Gun” (filmarea din perspectiva girofarului de pe maşina de poliţie), “OSS 117” (accesul colectiv de râs gălăgios fără motiv) sau “Blues Brothers” (urmărirea lui McCain de către asasinii mafioţi). Filmat abrupt şi rudimentar (aspect accentuat de faptul că versiunea editată pe DVD este cea americană de 92’ şi nu cea originală care avea aproximativ 119’) pe o muzică a lui Ennio Morricone pe care doar fanii împătimiţi a acestuia o pot considera mai mult decât mediocră, cu un scenariu previzibil împănat cu stângăcii (cum e posibil ca o minte criminală ageră şi calculată ca a lui McCain să nu prevadă şi un plan de scăpare după jaf?) şi deseori frustrant datorită actorilor (chimia între Cassavetes şi Ekland nu funcţionează… scena de sex dintre ei ar da frisoane doar gerontofililor, Falk şi Cassavetes nu au nicio apariţie împreună, iar excepţionala Rowlands este prea puţin pusă în valoare), “Gli intoccabili” a fost prezentat în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes, dar răţuşca cea urâtă nu a avut vreo şansă să se transforme în lebădă, mai ales că a concurat cu pelicule (şi acum) de referinţă pentru istoria cinematografiei precum “Easy Rider”, “If…” a lui Lindsay Anderson sau “Z” a lui Costa Gavras, şi rămane un film prăfuit de anii ’60 ce nu merită să vă consume timpul. Extra: interviu cu Montaldo. Tehnic: foarte bun (remasterizat, editia franceză).

GRUDGE MATCH (2013, USA, r: Peter Segal) – DVD

GRUDGE MATCH.jpgUn soi de Rom-Com despre box bazat pe rivalitatea între doi foşti mari sportivi interpretaţi de Sylvester ‘Rocky’ Stallone si Robert ‘Raging Bull’ De Niro. Aparent, a-i pune pe cei doi în acelaşi film şi, mai ales, să se lupte în ring, reprezintă o opţiune stranie. Diferenţa de gabarit (forţa fizică în cazul primului şi talentul actoricesc în favoarea celui de-al doilea) nu mai este însă atât de evidentă după trecerea anilor… bicepşii lui Sly şi-au pierdut din strălucirea din “Rambo: First Blood”, iar De Niro a ajuns la bătrâneţe să se schimonosească cabotin în “Meet the Fockers” sau “The Big Wedding”, astfel încât duelul este mai puţin dezechilibrat decât ne-am fi aşteptat. Pe de altă parte, este la fel de clar că aceeaşi înaintare în timp are şi consecinţe negative, în primul rând legate de estomparea progresivă în conştiinţa publicului a notorietăţii unor nume care, fiecare în felul său, a marcat istoria cinematografiei: “Grudge Match” a costat 40 de milioane de dolari şi a adus încasări globale de 42.5. Patetic pentru asemenea nume pe afiş dar nu putem vorbi de un accident. “Escape Plan”, cu Stallone şi Schwarzenegger, a avut în USA încasări de doar 25 de milioane iar “Bullet to the Head” de numai… 9 (după care a fost retras) iar în ceea ce îl priveşte pe De Niro, “The Family” a lui Luc Besson a avut în US un raport costuri-încasări jalnic de 30/36 milioane, iar “Killing Season” a vândut bilete de doar 40… de mii de dolari! Să revenim la conţinutul filmului care… nu este atât de înfiorător de prost precum o sugerează cifrele (dar nici memorabil nu e). “Razor” (Stallone) şi “The Kid” (De Niro) au fost pe vremuri doi campioni de box din Pittsburgh niciodată învinşi în ring, cu o singură excepţie. Fiecare a reuşit să îl pună la podea pe celălalt o singură dată, deci scor 1-1. Înaintea celui de-al treilea meci, programat cu trei decenii în urmă, “Razor” renunţă în ultimul moment să lupte fiindcă află că “The Kid” s-a culcat cu marea iubire a vieţii sale (Kim Basinger – “L.A. Confidential”, “James Bond’s “Never Say Never Again”) şi a mai şi lăsat-o gravidă. Cu alte cuvinte, unul e un muncitor falit, inert, dezabuzat şi ‘dezesperat’ sentimental pe care Basinger (acum văduvă) încearcă să îl recâştige deşi amărâtul n-are nici măcar televizor (american fiind!) în casă, iar cel de-al doilea, deşi om de afaceri de succes (local), cu femei, bani şi maşini… fără număr, fără număr, este un permanent frustrat de gândul că ar fi putut totuşi să demonstreze că este cel mai bun dar n-a avut şansa şi, mai mult, că viaţa lui de burlac fericit trecut de vârsta a doua este periclitată de apariţia in peisaj a unui plod de… 30 de ani care îl informează că este şi… bunic! Personajele sunt construite interesant (o serie întreagă de motivaţii se devoalează pe parcurs), iar lui Stallone nu i se poate reproşa că nu îi ţine piept (actoriceşte vorbind) lui De Niro. Bine, ştacheta nici nu e ridicată foarte sus. “Grudge Match” suferă însă de o boală tipic americană (pericol de epidemie în ultimii ani), exagerarea, ce împinge involuntar în spaţiul caricatural conceptul de dramoletă agreabilă şi consumabilă uşor la ceas de seară: Basinger este (la propriu)… incredibil de ‘zootehnică’ pentru o bunică ce are un băiat de 30 de ani, Sly este fizic ne-natural de flasc, motivaţia tânărului promotor de a organiza meciul e cusută cu aţă albă (şi accentuată de pseudo-gagul final cu Tyson şi Holyfield şi de ‘oferta’ pentru cel din urmă de a juca în “Hangover 4”), De Niro este setat pe enervantul cruise-control pe care l-a adoptat în ultimpul timp şi, ca atare, nu face nimic să se ridice peste o mediocritate confortabilă, ş.a.m.d. Plusurile nesperate în interpretare vin de la Stallone şi (tot de) la Basinger şi de la cei doi antrenori, Alan Arkin (delicios de grumpy) şi Jon Bernthal (“The Wolf of Wall Street”, serialul “The Walking Dead”), în rolul lui B.J., progenitura lui “The Kid”. Una peste alta, un film comestibil din spaţiul fast-food-ului cinematografic. Extra: Making Of. Tehnic: excelent (versiunea americană).

IOAN BIG
26 Aprilie 2014


TINKER TAILOR SOLDIER SPY (2011, Franţa/UK/Germania, r: Tomas Alfredson) – “Limited Deluxe Edition”/Blu-Ray

TINKER TAILOR SOLDIER SPY.jpgA scrie despre primul film vorbit în engleză regizat de suedezul Tomas Alfredson (autorul excelentului “Let the Right One In” din 2008) s-a dovedit a fi o sarcină mult mai dificilă decât crezusem inţial întrucât nu sunt deloc convins că opinia mea ar putea întruni o majoritate favorabilă în rândul celor care îl vor viziona în urma acestei recomandări şi asta din motive pur obiective. Din start, filmul are atuuri care te îndeamnă să îl introduci în player (căci dacă există vreun lucru cert, acela este că nu e de văzut la cinema… chiar trebuie să te poti concentra asupra sa, fără a avea în jur factori umani perturbatori): trei nominalizări la Oscar şi la multe alte premii (a câştigat inclusiv premiul Alexander Korda la BAFTA în 2012 pentru cel mai bun film britanic), o poveste ce pare captivantă, adaptată după un best-seller, desfaşurată în culisele activităţii serviciilor secrete britanice pentru descoperirea unei ‘cârtiţe’ bine înfipte în conducerea MI6 şi, nu în ultimul rând, o distribuţie ce poate aduce în faţa ecranelor, în egală măsură, cinefili experimentaţi si novici, cu varii experienţe de consum de home-cinema: Gary Oldman (nominalizat pentru întâia oară la Oscar cu acest film deşi făcuse atâtea roluri memorabile în producţii precum “Romeo is Bleeding”, “The Fifth Element” sau “True Romance”), John Hurt (“The Elephant Man” dar şi “Harry Potter” sau “Hellboy”), Colin Firth (“Love Actually”, Oscar pentru “King’s Speech”), Toby Jones (“Captain America”, “Hunger Games”, dar şi “Berberian Sound Studio”), Ciaran Hinds (“John Carter”, serialul “Rome”), Benedict Cumberbatch (“Star Trek”, “The Hobbit”, serialul “Sherlock”), Tom Hardy (“The Dark Knight Rises”, “Inception”), Mark Strong (“Sherlock Holmes”, “Robin Hood”), Simon McBurney (serialul “The Borgias”), Konstantin Khabenskiy (“World War Z”, “Wanted”), Stuart Graham (“Hunger” a lui Steve McQueen) şi suedezul David Dencik (trilogia “Millenium”, “A Royal Affair”, nominalizat/câştigător a numeroase premii scandinave Robert/Guldbagge/Bodil în special pentru pelicula daneză din 2006 “A Soap”, unde împarte afişul cu Tryne Dyrholm)… practic, nu există posibilitatea ca vreun consumator de film să nu regăsească măcar un nume pe coperta BRD care să nu îl incite în vreun fel şi vă asigur că fiecare dintre aceştia îşi interpretează partitura într-un mod superb! Doar că… există o sumă întreagă de elemente care fac acest film destul de ermetic pentru spectatorul neavizat (mai puţin familiarizat sau interesat de spionajul din timpul Războiului Rece) şi asta în primul rând datorită limbajului, a jargonului profesional în care se comunică: “Circul” este MI6 (Secret Intelligence Service), “dihorii” sunt tehnicienii care descoperă şi dezmembrează echipamentele de supraveghere (microfoane, camere video), “fondul reptilelor” desemnează sursele de bani negri destinate operaţiunilor clandestine, iar “vecinii” reprezintă cuvântul-‘umbrelă’ pentru serviciile de spionaj sovietice, “închizitorii” sunt experţii în interogatorii, iar “mamele” secretarele devotate din serviciul secret, ş.a.m.d. “TTSS”, publicată în 1974, reprezintă o ficţiune construită de John Le Carre pe baza dezvăluirilor publice legate de expunerea trădătorilor din reţeaua “Cambridge Five” din care cel mai cunoscut în memoria maselor a rămas agentul dublu Kim Philby, iar nemesis-ul Karla este modelat după Generalul KGB Rem Krassilnikov, şeful departamentului însărcinat cu investigarea şi combaterea acţiunilor CIA. Să nu uităm că Le Carre, pe numele său adevărat David Cornwell, a lucrat realmente în anii ’50-’60 în MI5 şi MI6 şi a părăsit spionajul pentru a se dedica scrisului abia după succesul uriaş al celei de-a treia cărţi a sa, “The Spy Who Came in from the Cold” (1963). Obsesia autorului, evidentă inclusiv în “TTSS” şi care îl apropie de Graham Greene, este aceea de a arăta cum Războiul Rece a ajuns să degradeze şi să erodeze moral personalitatea… a absolut fiecărei individualităţi implicate, indiferent de ce parte a baricadei se situa. Iar complexitatea şi profunzimea acestui eseu dedicat compromisului reprezintă un al doilea motiv pentru care filmul este dificil de digerat (cu siguranţă, o singură vizionare nu va fi suficientă) de către un amator de entertainment facil căci nu descrie un micro-univers simplist şi binar ci unul atât de nuanţat încât dă frisoane la nivel visceral. Alfredson, care l-a înlocuit în scaunul de regizor pe coreeanul Park Chan-wook (“Old Boy”, “Stoker”), opţiunea iniţială a producătorilor, face o treabă excepţională în adaptarea unei cărţi destinate mai degrabă unei serii TV, cu o durată care să permită explicitarea (de altfel, s-a şi făcut un serial foarte bun în 1979 cu Alec Guinness în rolul lui Smiley, ce merită la rândul său a fi văzut), având inspiraţia să utilizeze lentile cu focală lungă, ceea ce dă aspectul general aproape voyeuristic a filmului şi să îşi bazeze atmosfera pe impresiile personale din prima sa vizită la Londra din anii ’70 (cromatica gri-maro), murdară şi parcă mirosind încă a război. Un al treilea pericol major pentru abordarea peliculei ar fi percepţia legată de un context care sugerează acţiune şi dinamism: “TTSS” este un anti-James Bond, static, descriptiv şi lipsit de orice urmă de senzaţionalism, centrat pe psihologia personajelor şi nu pe violenţa vizuală asociată inerent şi clişeistic de către spectator cu acest tip de mediu profesional. Avem de-a face cu o dramă convolută consumată la vârful unui aparat birocratic şi nu cu avatarurile unor asasini fustangii aflaţi în slujba Majestăţii sale. Marea Britanie este prezentată ca o oglindă grotescă a inamicului principal (Uniunea Sovietică), coruptă, misogină, amorală şi cinică, în care ideologiile şi principiile sunt simple acoperiri pentru nişte… stafii cu aparenţă umană. În opinia mea, “TTSS” rămâne unul dintre cele mai importante filme realizate în 2011, obligatoriu de avut în colecţie (mai ales că, aşa cum subliniam anterior, necesită multiple vizionări). La final, două note anecdotice legate de distribuţie: Gary Oldman a fost ‘găsit’ după 18 luni de castinguri fără succes, iar Tom Hardy l-a înlocuit pe Michael Fassebender (opţiunea iniţială) întrucât acesta era încă ocupat cu “X-Men: First Class”. Extra: box-set-ul este luxuriant – filmul pe BRD şi DVD, CD conţinând soundtrack-ul, cartea lui John Le Carre (ediţie paperback), bucată de peliculă cu număr de serie (tirajul a fost de 5.000 de bucăti), gimmick-uri (set fotografii de la filmări, cărţi de joc, mini-blocnotes personalizat)… ar fi însă un miracol să mai găsiţi de achiziţionat această ediţie. Tehnic: impecabil.

GANTZ (2010, Japonia, r: Shinsuke Sato)

GANTZ: PERFECT ANSWER (2011, Japonia, r: Shinsuke Sato) – DVD

GANTZ.jpg“Gantz” (37 de volume, publicate între 2000 şi 2013, aproape 20 de milioane de copii vândute) este numele unei serii de benzi desenate Manga creată de Hiroya Oku (“Hen”, “Zero One”) care, până la apariţia filmelor, beneficia deja de o adaptare Anime produsă de către studioul specializat Gonzo (seriile: “Afro Samurai” creată de Okazaki, “Saki” după Ritz Kobayashi plus recenta adaptare după RPG-ul coreean “Blade & Soul”), difuzată în 2004 într-o versiune cenzurată pe televiziune în Japonia, şi de un joc pe PS2 creat de Konami (“Silent Hill”, “Metal Gear”), una dintre cele mai importante cinci companii producătoare de jocuri de pe planetă. Deşi sunt fascinat de estetica comics-urilor de sorginte asiatică, în ceea ce priveşte consumul curent, la mine intervine criteriul selectivităţii stricte mai ales datorită lungimii mari a acestora ce aminteşte de… nesfârşita soap-opera “Tânăr şi neliniştit”, iar filmele realizate după acestea sunt, în cea mai mare parte a cazurilor, nişte spin-off-uri de o calitate îndoielnică. Nu este cazul lui “Gantz” a cărui premisă este atractivă tocmai prin stranietatea combinaţiei de simboluri vizuale cu conotaţii spirituale ce transced cultura de consum şi componentele Pop specific asiatice (inclusiv auto-ironia şi setul de grimase uzual, derivat din viziunea adultă asupra universului adolescentin). Să mă explic. În încercarea de a salva un beţiv, doi liceeni (Kurono şi Kato) mor loviţi de metrou şi se trezesc resuscitaţi într-un apartament dintr-un bloc (încă în construcţie) din Tokio, în care rezidentul GANTZ PERFECT ANSWER.jpgeste… o uriaşă sferă neagră numită Gantz care îi anunţă prin intermediul unui sistem de afişaj că viaţa lor s-a terminat şi că, din acel moment, ei au intrat în proprietatea sa. Ca atare, trebuie să execute în echipă misiunile pe care ‘stăpânul’ le indică (în esenţă, trebuie să ucidă) şi pentru care vor primi, în funcţie de implicare, un număr diferit de puncte… miza este să adune 100 de puncte şi atunci fiecare are trei opţiuni: 1. Obţine o armă hiper-performantă (din start, Gantz le dă un costum care îi face mai puternici în lupta cu… alienii care parazitează Terra); 2. Revine la viaţa normală (cu memoria ştearsă de episodul after-life); 3. Are dreptul să readucă la viaţă un alt participant, decedat în timpul unei misiuni date de sferă (care reprezintă un efort de echipă mai mare nu doar unul individual sau de tandem). Ca şi seria Anime, cele două lung-metraje sunt hiper-violente însă între ele există diferenţe majore în tonalitate şi ritm tocmai pentru faptul că cel dintâi, un soi de introducere în poveste, este mai existenţialist (oamenii din echipa Gantz, provenind din medii şi cu vârste extrem de diferite, morţi/resuscitaţi în condiţii diverse, încearcă să înţeleagă regulile acestui joc straniu şi să se adapteze pentru a supravieţui) şi, în consecinţă, mai lent şi intrigant (aspect generat mai ales de ambiguitatea interpretării obiectului/fiinţei/creaturii “Gantz”… o sferă cu aspect tehnologic alimentată interior de un om a cărui creier şi aparat respirator sunt conectate inamovibil cu carcasa exterioară), în timp ce al doilea, “Perfect Answer”, deşi nu mai are o legătură directă cu Anime-ul şi, mai mult, se petrece la doar câteva luni după acţiunea din primul film, îşi propune (şi reuşeşte) să închidă cercul oferind răspunsurile (cine şi de ce trebuie ucis) pe care publicul le aşteaptă… într-o matcă supra-gonflată furnizoare de adrenalină excesivă. “Gantz” se relevă fundamental ca o viziune originală a Purgatoriului în care totul se reduce la conştientizarea (deseori obligată/forţată de context) a faptului că supravieţuim ca indivizi prin deciziile asumate într-un moment sau altul în funcţie de condiţiile date şi că ideea de ‘reparaţie’ în ceea ce priveşte propriul destin şi cursul retrospectiv al acestuia reprezintă o pură iluzie pentru protecţia căreia suntem gata oricând să ne ridicăm baricade mentale, oricât de ridicole ar putea părea acestea celor din jur. Desigur că ceea ce am scris mai sus poate părea pretenţios sau preţios pentru o adaptare a unei benzi desenate de citit de către niponi în metrou şi, în mare parte… este o interpretare corectă. Voiam însă să subliniez că dincolo de exotismul şi (pentru noi, europenii) ciudăţenia premisei narative, cultura Pop(ulară) asiatică este departe de a fi goală de conţinut şi destinată exclusiv a produce bani de pe urma consumatorului spălat pe creier, iar tandemul “Gantz” (inclusiv prin calitatea producţiei şi a efectelor speciale, ce fac semnificativ diferenţa între ‘buget mic’ şi ‘ieftin’), alături de “Casshern” sau “Death Note”, este un argument cinematografic de luat în seamă vis-à-vis atât de modul în care japonezii au înţeles să distileze influenţele occidentale (în acest caz de la “THX”-ul lui Lucas sau “Videodrome”-ul lui Cronenberg la John Carpenter şi Ray Harryhausen) cât şi de cel în care, în mod aproape subversiv, îşi propun să modernizeze transmiterea de idei fundamentale aparţinând propriei civilizatii şi spiritualităţi către tineret. În concluzie, pentru amatorii de cinema asiatic… două filme (cel puţin) de văzut. Pentru pasionaţi, sfatul meu este de a le achizitiona pe DVD în combo din Europa căci preţul este foarte bun… şi un extra-indiciu pentru cunoscători: în ambele filme apare şi Takayuki Yamada, unul din favoriţii lui Takashi Miike (Shinrokuro Shimada în “13 Assassins” şi Serizawa în ‘dubla’ “Crows Zero” – vezi Video Vault-ul din 5 aprilie a.c.). Extra: Making Of, interviuri (primul), Making Of, mini-documentar despre coregrafia luptelor (“Gantz: Perfect Answer”). Tehnic: excelent (ambele).

LAST VEGAS (2013, USA, r: Jon Turteltaub) - DVD

LAST VEGAS.jpgFiţi atenţi… se iau patru bătrânei, toţi cu Oscaruri în debara, plictisiţi să se mai adune să joace şah la pensie în Central Park şi li se dă posibilitatea unei vacanţe lucrative în Las Vegas: Robert De Niro (“Raging Bull”, “The Godfather: Part II”), Michael Douglas (“Wall Street”), Morgan Freeman (“Million Dollar Baby”) şi Kevin Kline (“A Fish Called Wanda”). Povestea e cam aşa… De Niro e un morocănos care mănâncă supa vecinelor, supărat că Douglas, prieten din copilărie, nu a venit la înmormântarea soţiei sale pe care a adorat-o întreaga sa viaţă. Acesta din urmă, devenit om de afaceri de succes, se crede încă un gigolo şi vrea să se însoare cu fast în Las Vegas cu o fată de vârsta… hemoroizilor lui Freeman. Care, bietul, nu mai are nici forţa să îşi ţină nepotul în braţe dar pune la bătaie pensia şi câştigă 100,000 de dolari în cazinou ca să îi facă rost de ‘prospătură’ feminină lui Kline. Familist convins, ăsta dă cu piciorul şansei şi se întoarce la consoartă - Joanna Gleeson (mai cunoscută pentru cinefili ca mama lui Dirk Diggler din “Boogie Nights” a lui PTA), cu care face sex nebun până la adanci bătrâneţi. Happy-end: Douglas rămâne cu o şanteuză din Vegas, trecută de vârsta a doua dar afişând o atitudine de tip “găina bătrână face…”, interpretată inspirat de Mary Steenburgen (la rândul ei oscarizată în 1980 pentru “Melvin and Howard”), iar ceilalţi se întorc după escapadă la viaţa de tip ‘Ana Aslan’. Vă daţi seama, o nebunie de film… ce aventuri, ce suspans, ce scene de acţiune, ce haz nebun! În fapt, am convingerea că “Last Vegas” este o comedioară concepută special pentru publicul din generaţia lui nea Nelu Iliescu. O mostră de propagandă deşănţată a agenturilor straine având ca subiect viaţa pensionarilor îmbuibaţi din capitalismul putrefact cărora… le-am vândut noi ţara pe la începutul anilor ’90 şi, totodată, un model despre cum ‘aşa ceva nu se face’, transmis adepţilor principiului “sărac dar cinstit” de la nord de Dunăre. Acesta este singurul gând amuzant (în realitate, l-aş taxa mai degrabă drept tragicomic) pe care mi l-a transmis acest buddy-movie, căci în rest e patetic, zâmbetele izolate pe care mi le-a provocat fiind completamente înecate de mareea de rictusuri şi grimase pe care le manifeşti spontan la vederea unei pelicule cu un umor scrâşnit şi forţat, cu glume şi gaguri ce par scoase din sertarul anilor ’80. Lui Turteltaub, un regizor de “familie” (“The Kid”, “Cool Runnings”, “National Treasure”) nu i se poate reproşa mare lucru (altceva decât o mediocritate de clasă) iar protagoniştii, bieţii de ei, nu au o mare vină şi par relaxaţi în roluri (cu excepţia lui De Niro, al cărui fan înfocat, cu bune şi rele, am fost până la “The Good Shepherd” şi “Stardust” dar care ar trebui, serios, eutanasiat dacă mai continuă să opteze pentru acest tip de producţii (recente) în care, schimonosindu-se, se crede probabil Walter Matthau dar… nu e, precum şi cu cea a lui Douglas, dar care e scuzabil în unele rateuri din scene în care este vizibilă starea lui precară de sănătate), se vede că s-au distrat, însă scenariul lui Dan Fogelman (un protejat Disney pentru care a scris, printre altele, animaţiile “Cars”, “Tangled” şi “Bolt) scârţaie cu regularitate (mai ales datorită crizelor existenţiale şi sentimentale tardive şi… desuete ce pun în umbră tema cu potenţial ludic real: frica de a îmbătrâni). Acest hibrid conceput pe baza unui gen comic asociat de decenii întregi eminamente cu prospeţimea şi comportamentul surprinzător a tinerilor-adulţi imaturi (de la “Porky’s” şi “Bachelor’s Party” la “The Hangover”) grefat pe moda ‘geriatrică’ aducătoare de încasări din partea unui public ataşat de vechii idoli (publicul care, la noi, continuă să umple şi a zecea oară o sală de concert pentru a-i asculta pe din ce în ce mai împăiaţii Mireille Mathieu, Richard Clayderman sau Demis Roussos) poate fi vizionat fără probleme după o zi extenuantă la serviciu la… televizor. Nu e cazul să îl vânaţi pentru home-cinema. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
19 Aprilie 2014


THE GATEKEEPERS (2012, Israel/Franţa/Germania/Belgia, r: Dror Moreh) – DVD

the gatekeepers.jpgNominalizat anul trecut la Oscar, “The Gatekeepers” este un documentar fascinant despre Shin Bet, serviciul secret israelian însărcinat cu securitatea statului şi cu lupta împotriva terorismului, a cărui rol în istoria Israelului este narat (cu ajutorul vizual a imaginilor de arhivă şi a simulărilor pe computer) în interviuri de o formidabilă consistenţă de către… cei şase foşti conducători ai Shin Bet-ului încă în viaţă. Este practic şansa (care, probabil, va rămâne unică) a unei incursiuni de fond în culisele acestei organizaţii prin intermediul unor ghizi de top. Experimentatul cineast (director de imagine pentru “Kesher Ir” - 1999 sau “Beitar Provence” – 2002, dar şi autor a documentarului despre Ariel Sharon din 2008), Dror Moreh a avut nevoie de aproape trei ani pentru a-i persuada şi aduce în faţa camerelor de filmat pe şase dintre cei mai influenţi oameni din “intelligence community”-ul mondial: Avraham Shalom (Director Shin Bet între 1981 şi 1986), Yaakov Peri (1988-1994), Carmi Gillon (1995-1996), Ami Ayalon (1996-2000), Avi Dichter (2000-2005) şi Yuval Diskin (2005-2011… era încă la conducerea serviciului când a acceptat provocarea). Ayalon a fost primul care a fost de acord să vorbească, poate şi pentru faptul că intrase în politică (ales în Knesset şi ministru fără portofoliu în Cabinetul de Securitate). “The Gatekeepers” pleacă de la Războiul de Şase Zile din 1967 în urma căruia Israelul a ocupat Fâşia Gaza şi Cisiordania şi urmăreşte implicarea Shin Bet în lupta contra terorismului arab, dar şi a celui domestic până în anii noştri. Centrat pe analiza retrospectivă a fragilei şi delicatei punţi între Israel şi lumea arabă, documentarul este structurat în şapte capitole: 1. Creşterea rolului Shin Bet după ocuparea teritoriilor arabe; 2. Controversa “Kav 300” şi a uciderii teroriştilor care capturaseră autobuzul; 3. Acordurile de la Oslo şi consecinţele lor; 4. Terorismul intern şi asasinarea lui Yitzhak Rabin; 5. Negocierile cu palestinienii din timpul celei de-a doua Intifada; 6. Problemele morale ridicate de pierderile colaterale generate de asasinarea lui Yahya Ayyash şi a liderilor Hamas în 1997; 7. Impactul strategic (cu implicaţii etice şi morale) a activităţii Shin Bet pentru funcţionarea aparatului de stat israelian. Reamintesc faptul că acest serviciu nu aparţine vreunui minister, ci Directorul său răspunde doar în faţa Primului Ministru israelian. Deşi pare rupt în bucăţi, vă asigur că “The Gatekeepers” este de o coerenţă uluitoare, iar… valoarea documentarului rezidă, cred eu, în două puncte forte (nici nu vreau să îmi imaginez eforturile lui Moreh şi mai ales, cât timp i-a luat să extragă de la interlocuitori - obişnuiti în cel mai înalt grad cu conceptul de ‘confidenţialitate’ - opinii oneste sau frânturi de informaţii relevante): a.) fiecare capitol beneficiază de intervenţiile a celor mai mulţi dintre cei şase, ceea ce permite implicit spectatorului să îşi formeze o opinie solidă inclusiv despre modul de evoluţie în timp a filosofiei organizaţiei în funcţie de diversele experienţe şi de modificarea contextului (de la Avraham Shalom, director la data scandalului “Kav 300”, în urma căruia şi-a prezentat demisia, care mărturiseşte “ştiu că poate suna cinic, dar nu mi-am dorit niciodată să văd vreun terorist viu adus în sala de judecată” la Ayalon sau Dichter, mult mai nuanţaţi (citatele sunt aproximative) - “am fost atât de preocupaţi de terorismul arab încât am uitat că el se poate naşte şi în interiorul Israelului”, “pentru noi, ei sunt terorişti, dar, la rândul nostru, şi noi suntem terorişti pentru ei”; b.) intuiţia lui Moreh că trebuie să profite de cei pe care îi are în fată pentru extrage, prin prisma Shin Bet, o privire detaşată a modului în care şefii politicii israeliene au privit relaţiile cu comunitătile arabe iar rezultatul este (indiferent cât de diplomatic l-au comunicat în interviuri) surprinzător: aproape toţi din cei şase, în calitatea lor de foşti şefi de serviciu de informaţii subordonaţi direct PM-ului consideră că, pe parcursul a câtorva decenii, conducerea politică a Israelului, indiferent că este vorba de Golda Meyr, Moshe Dayan sau de Rabin, a dat dovadă cel mai adesea de lipsă de viziune sau şi-a dovedit limitările în voinţa de a normaliza relaţiile atât cu palestinienii cât şi cu naţiunile arabe din jur şi că ezitări de moment au avut consecinţe profunde (cel mai direct exemplu dat… este cel al Shin Bet-ului care, împreună cu armata, a încercat la frontiere să descurajeze intrarea colonistilor evrei într-o Fâşie Gaza ostilă, dar politicienii nu au avut curajul să legifereze o interdicţie oficială care să le confere baza legală şi în timp foarte scurt, numărul acestora a depăşit 200,000 de suflete, de a căror securitate tot Shin Bet a trebuit să fie preocupat ulterior). Nu are sens însă să dau mai multe detalii, mai ales că vă puteţi imagina şi singuri câte controverse a stârnit “The Gatekeepers” printre evreii de pe întreg mapamondul. Este decizia voastră dacă acest tip de subiect vă poate captiva. În orice caz, o realizare remarcabilă! Extra: zero. Tehnic: excelent.

BARON BLOOD a.k.a. GLI ORRORI DEL CASTELLO DI NORIMBERGA (1972, Germania de Vest/Italia, r: Mario Bava) – Ediţie “Arrow Video”/ Blu-Ray

baron blood.jpgCa să fiu bine înţeles de la început… dincolo de diferenţa notabilă de anvergură, eu consider că, prin influenţa semnificativă pe care a avut-o ulterior în evoluţia unor genuri cinematografice (Giallo, Horror, SF, adaptări de comics), Mario Bava (“Kill, Baby… Kill!”, “Danger: Diabolik”, “Twitch of the Death Nerve”) îşi merită din plin locul printre clasicii italieni a celei de-a şaptea arte ai anilor ’60-‘70, alături de Fellini sau Visconti. Numai că nu l-a primit, în primul rând, la vremea respectivă, din vina snobismului propriilor compatrioţi, iar asta l-a şi determinat de altfel să se retragă prematur din activitate. Voi mai reveni asupra filmografiei sale în viitoare Video Vault-uri însă, până atunci, să rămânem la “Baron Blood”, un Horror gotic foarte puţin apreciat de critica de specialitate, în care cineastul reia tema blestemului vrăjitoarei pe care o ‘îmbrăcase’ vizual cu atâta succes în debutul său regizoral din 1960, “Black Sunday”. De această dată, cel blestemat este Baronul Otto von Kleist (interpretat de Joseph Cotten, în anii ’40 unul din favoriţii lui Orson Welles şi a lui Hitchcock, dar eşuat peste ani în producţii de serie B europene), intrat în legendele locale austriece ca insăţiabilul ‘Baron Blood’ datorită sadismului şi rafinamentului cu care îşi tortura şi ucidea numeroasele victime, alese din rândul sătenilor. Începutul filmului, pe care se derulează genericul, este înşelător (muzică şi filmări gen Saizescu… “Eu, tu şi Ovidiu”) pentru că, din nefericire, ar sugera că e filmat în zilele noastre… în România (aceleaşi peisaje ‘olteneşti’, aceleaşi case în paragină prin sate şi aceleaşi drumuri cu o singură bandă care sfidează ideea de autostradă). Din fericire, impresia de tern şi prăfuit dispare foarte repede şi nu în ceea ce priveşte întoarcerea la modernitate (care… nouă, încă din multe puncte de vedere, ne este străină), odată cu sosirea tânărului american Peter Kleist (în rol: Antonio ‘Supersonic Man’ Cantafora) la castelul ce îi aparţinuse strămoşului său, acum pe cale să fie transformat într-un hotel sub supervizarea tinerei arhitecte Eva Arnold (frumoasa berlineză Elke Sommer, ce câştigase în 1964 Globul de Aur pentru “cea mai promiţătoare speranţă”, dar care avea să rămână doar cu acel titlu datorită apetenţei pentru roluri din filme acum aproape complet rămase în obscuritate precum “Percy” sau “Zeppelin”). Prins de entuziasmul tinereţii, din dorinţa de a face cunoştinţă cu Baronul, Peter şi Eva dau citire într-un miez de noapte unui pergament care ridică blestemul şi îl readuce pe acesta la viaţă. Ieşit din mormânt, “Blood” are aspectul unui zombie înfricoşător ce lasă dâre de sânge în urma lui din multiplele răni, determinat însă să revină de urgenţă la activitatea lui favorită. Prima prioritate: să elimine pe toţi cei implicaţi în renovarea castelului astfel încât să îşi poată reocupa domeniul. Cu fiecare crimă, aspectul său fizic câştigă un plus de umanitate, dar are capacitatea ca, oricând, să revină la figura de “sperietoare”. Următorul pas: vânătoarea celor doi tineri, singurii care (cu ajutorul unei clarvăzătoare cu înclinaţii pedagogice) ar putea să îl trimită înapoi în lumea cealaltă. Datorită acestui personaj mort-viu, sunt destule voci care încadrează şi acum filmul în categoria celor cu zombie, dar au dreptate exclusiv prin prisma plasării sale în trena predecesorilor săi, de la “White Zombie” (1932) a lui Victor Halperin încoace, nu însă şi din perspectiva modernă a modului în care acest tip de personaj este perceput actualmente, în era post-Romero, ca fiind lipsit de capacitatea de a raţiona [în cultura Pop(ulară) contemporană nu îl mai putem asimila, de exemplu, pe monstrul lui Frankenstein cu un zombie, deşi este tot un mort-viu]. Revenind însă la “Baron Blood”, acesta nu face parte din cele mai bune filme a lui Bava (povestea este subţire oferind neaşteptat de puţine ocazii pentru situaţii care să te ridice de pe scaun, iar Cotton, în formă umană, are un aer mai degrabă paternal decât unul dătător de frisoane) dar, cu toate acestea, merită cu siguranţă vizionat pentru superba atmosferă generală de un gotic autentic (restaurarea peliculei îi face un mare serviciu) şi pentru câteva scene memorabile (avatarurile lui Fritz viu şi… mort, urmărirea prin ceaţă a Evei amintind de suspansul din “House of Wax”), care, însumate, arată incontestabil viziunea inconfundabilă a unui Maestru al Horror-ului. Fapt interesant: este singurul film din carieră pe care Mario Bava l-a realizat în afara Italiei. Trebuie de avut în colecţie fie şi doar pentru multitudinea de bonusuri a acestei ediţii. Extra: trei versiuni a filmului (originalul lui Bava în italiană, versiunea destinată exportului în Europa în engleză şi cea, în premieră, DTV, remontată şi cu soundtrack-ul modificat a lui Les Baxter), comentariul biografului lui Bava – Tim Lucas, intro la film a criticului Alan Jones, discuţie cu Ruggero Deodato despre istoria filmului de gen, galerie foto, booklet consistent cu imagini şi texte inedite scrise de criticul James Oliver. Tehnic: excelent ca rezoluţie şi cromatică (în unele scene însă, granulozitatea rămâne încă evidentă).

STAR WRECK: IN THE PIRKINNING (2005, Finlanda, r: Timo Vuorensuola) - DVD

star wreck.jpgSamuli Torssonen şi Timo Vuorensuola sunt doi tineri finlandezi de 30 de ani, remarcabili prin pasiunea şi dedicarea pentru cinematografie, ce au oferit prin finanţarea obţinută aproape exclusiv pe internet pentru pelicula “Iron Sky” (2012) un studio de caz unic prin originalitatea modului în care şi-au conceput planul de marketing. Înainte însă de “Iron Sky” şi-au făcut mâna cu “Star Wreck”, un concept creat şi implementat în totalitate de Torssonen (producător, scenarist, actor, regizor, responsabil de F/X, editor de imagine şi sunet... nu e o glumă!) într-o serie de scurt-metraje parodice la adresa “Star Trek”, destinate difuzării pe YouTube. Buzz-ul generat de cele cinci micro-producţii de amator conţinând personaje precum Căpitanul Pirk, Locotenentul Puhura sau Dl. Spook a fost atât de încurajator încât autorul a decis să facă pasul spre un film adevărat, dar pentru realizarea căruia, nu îşi mai putea asuma postura de factotum. Prietenul său Vuorensuola (care interpretase un rol în “SW 5”) s-a aşezat în scaunul de regizor şi… iată câteva indicii despre cum arată povestea. Nevoiţi să se întoarcă în timp pe Terra din motive dubioase (scuza oficială este… ca să evite alterarea cursului istoriei?!), Căpitanul Pirk (un rubicond amator de burgeri), Dwarf (un… plingonian ajuns vânzător de hot-dogi la tarabă) şi Info (“a binary brain”, o replică mai argintie a lui Data) profită de o incursiune terestră a Vulgarilor şi de căderea lor sub influenţa nefastă a unei vedete Rock pământene, pentru a încerca să pună mâna pe nava acestora şi pe antimaterie, sursa de energie care le-ar permite să revină în spaţiu şi în războiul galactic. Din nefericire, aceasta a fost déjà vândută ruşilor care, în frunte cu nostalgicul Fukov (veteran de la Cernobil), nu ştiu ce să facă cu ea şi acceptă rapid leadership-ul lui Pirk (auto-proclamat Împărat) “pentru o lume mai bună” şi “pentru un nou Imperiu”. Cu un aliat de nădejde (Rusia), noua navă, botezată CPP Kickstart, se construieşte după un număr mult mai mare de ani decât crezuse Pirk (ocupat între timp să scape la sală de kilogramele în plus) şi decolează spre… ‘noile frontiere’ ale spaţiului, rewind… ba nu. Căci, de aici încolo, aflăm veşti pe un ton pompos prin intermediul unui “documentar” a aparatului de propagandă a proaspăt formatei flote stelare “P”: pentru a combate sărăcia, bolile şi nedreptăţile ce afectează umanitatea intrată în mileniul trei, Împăratul Pirk şi Presedintele Ulyanov au dus o bătălie neobosită pentru înfrângerea a tot ce este “vechi” şi, ca atare, au ocupat Europa şi Statele Unite (de care se spune “am învăţat acest monstru al vechimii ce înseamnă adevăratul sens a libertăţii”, vorbe suprapuse peste imaginea alb/negru a distrugerii Statuii Libertăţii de către replica lui Enterprise). Cu întreg Pământul la picioarele sale, Pirk îl căsăpeşte pe rus şi se instalează la Kremlin de unde priveşte incredul cum, în toată lumea, oamenii disperaţi se revoltă împotriva sa. Singura soluţie logică în mintea sa este să cucerească alte planete pe care să le exploateze ‘imperial’. Plecat la vânătoare de resurse, ajunge accidental printr-o ‘gaură de vierme’ spaţială într-un univers paralel populat de o umanitate mai pacifistă dar, aparent, la fel de ineptă (are relaţii bune cu planetele Narc şi… Minibar, locotenentul… Kefir se rătăceşte în spaţiu după o mega-beţie pe staţia orbitală etc.). Începe războiul? Ca să aflaţi răspunsul trebuie să vedeţi filmul, dar cred că v-am spus déjà suficient pentru vă a forma o idée despre “Star Wreck”. Aş mai adăuga doar câteva lucruri. În primul rând, despre nota profund ironică, dar serios fundamentată pe care o ascunde: datorită istoriei sale, pe bună dreptate, poporul finlandez este alergic la orice formă de patronaj economic sau de imperialism, indiferent de sorgintea acestuia, mai ales dacă e… rusesc. În cei aproape 100 de ani sub Imperiul Ţarist, Finlanda a cunoscut una dintre cele mai îngrozitoare foamete din istoria continentului, care a decimat 15% din populaţie, iar mai târziu, după WWII, Finlanda a fost obligată să cedeze Imperiului Sovietic 10% din teritoriul ei şi 20% din capacitatea industrială ori, în aceste condiţii, când e vorba de ruşi e cam greu ca umorul finlandezilor să nu fie unul… amar sau sarcastic (presupun că v-aţi prins cum pronunţă Pirk numele lui Fukov şi, iarăşi, nu întâmplător, simbolul principal a flotei este o pastişă a vulturului imperial rus). În al doilea rând, “Star Wreck” este foarte, foarte dens ca sumă de referinţe cinefile (de la “Star Wars” (designul ‘vânătorilor’ şi efectele speciale care amintesc de originalul din ‘77) la “Spaceballs” a lui Mel Brooks - scena din WC, ştersul de praf a monitoarelor cu pămătuful, armele de bază numite “lightballs”), dar şi de trimiteri parodice la societatea de consum occidentală (ex. magazinele sau panourile publicitare Bokia şi McBaabel’s de pe staţie). În concluzie, deşi făcută cu mijloace amatoriceşti, “Star Wreck: In the Pirkinning” este o comedie SF cu iz de parodie la “Star Trek” [nu este însă obligatoriu să fiţi un trekkie pentru a o (de)gusta], mult mai creativă, originală şi complexă decât ar părea la prima vedere (CV realizatori, resurse tehnice), comparabilă în ceea ce mă priveşte cu “Kill Bujo” a norvegianului Tommy Wirkola. O recomand spre vizionare cu mare drag. Extra: comentariu audio regizor, bâlbe, două mini-documentare (“Towards the Iron Sky” şi “Definitive Inside Out”, cel din urmă foarte interesant ca sumă de insight-uri legate de crearea întregii serii “Star Wreck”). Tehnic: acceptabil.

CLASS OF 1999 (1990, USA, r: Mark L. Lester) – DVD

class of 1999.jpgUn film de acţiune de serie B, parte a invaziei optzeciste pe casete VHS. După cum o indică şi titlul, un SF fără pretenţii de longevitate în istoria cinematografiei, regizat de un expert a acestor tip de produse consumiste, Mark L. Lester (responsabil de… “Firestarter”, adaptarea nuvelei lui Stephen King, cu Drew Barrymore şi de “Commando” cu Arnold Schwarzenegger). Cel mai important este însă faptul că Lester, inclusiv ca scenarist şi producător, avea déjà un antecedent similar în propria filmografie cu “Class of 1984” (1982, cu Timothy Van Patten, Roddy McDowall şi Michael J. Fox), un succes neaşteptat de mare la box-office, în care acţiunea ultra-violentă, îmbrăcată vizual într-un pregnant look Punk, se petrece într-un liceu scăpat de sub control, cu acces prin porţi detectoare de metale, cu găşti de adolescenţi care terorizează ceilalţi elevi, etc. etc… elemente care se regăsesc din nou, în cea mai mare parte a lor, în “Class of 1999”, ce fi poate astfel considerat un auto-remake plănuit de Lester. Culmea e că premisa nu e lipsită de interes sau de potenţial (este însă dusă în derizoriu până la pierderea oricărei consistenţe prin tributul adus mercantilismului): într-o Americă a viitorului, escaladarea delincvenţei juvenile a atins cote alarmante. Fetele şi băieţii de “cartier” (proveniţi în general din familii dezagregate) nu mai pot fi stăpâniţi şi, pe întreg continentul, şi-au delimitat propriile enclave, propriile “cartiere”, plasate în jurul şcolilor la a căror cursuri sunt obligaţi să se prezinte prin legea… Departamentului de Apărare Educaţională. Instituţiile de învăţământ sunt manageriate autocratic cu sprijinul brutal a forţelor de ordine, dar a căror intervenţie nu se extinde dincolo de spaţiul acestora. Întrebarea ce se poate naşte într-un colţ a minţii: această toleranţă este o formă voită de ţinere sub control a criminalităţii adolescentine în anumite zone bine delimitate pentru a nu afecta viaţa cotidiană a majorităţii populaţiei sau, pur şi simplu, este vorba de simpla incapacitate a autorităţilor de a rezolva o criză? Din păcate, filmul nu îşi propune să dea vreun răspuns. Într-un liceu din Seattle, directorul depăşit de situaţie (Malcolm McDowell – “A Clockwork Orange”) apelează la soluţia oferită de o companie producătoare de echipamente militare care îi furnizează profesori-roboţi programaţi (de către psihoticul albinos Stacy Keach – “Hemingway”) în primul rând să educe şi, în al doilea (dacă e cazul), să disciplineze. Aceştia o iau în scurt timp razna şi devin nişte Terminatori (inclusiv ca look, inspiraţia din Cameron e clară, dar mai pot fi identificate şi multe alte clin d’oeil-uri, precum trimiterea la “Streets of Fire” a lui Walter Hill). Bandele rebele şi violente de liceeni sunt obligate să dea la o parte conflictele uzuale (rezolvate, în ordinea lucrurilor, cu… Uzi-uri, aruncătoare de grenade şi macete) şi să se unească împotriva noului oponent. Vizual, filmul se constituie într-un expozeu vestimentar a ‘verzei’ pe care a constituit-o a doua parte a anilor ’80 şi a modelor anarhic-primitive a primelor generaţii dependente de MTV, de la pantaloni pensaţi la umeri falşi, de la centuri/medalioane asimetrice şi lucioase la turbane dantelate sau ţinte voluminoase de oţel pe jachetele de piele. Mai mult, dacă pe OS-ul “Class of 1984” îi aveam pe Alice Cooper, Fear şi Teenage Head, aici ascultăm Nine Inch Nails şi Midge Ure… deşi estetic, imaginile ne aduc aminte mai degrabă de Sandra, Modern Talking şi Duran Duran, iar make-up-ul şi hair-style-ul se integrează la fel de ‘exotic’ în acest mix halucinant de eterogen. Dincolo de superficialitatea transmisă de acest actioner SF, aş mai adăuga doar câteva cuvinte. Să ne gândim puţin la societatea americană din zilele noastre… faţă de 1990, acum ni se pare firesc să existe securitate la poarta şcolilor (chiar şi la noi), fac parte din peisajul media uzual regulatele incidente violente din campusuri şi instituţii de învăţămant (inclusiv cu arme de foc), iar drogurile sunt la fel de comune precum burgerii, vedem redneckşi care postează pe YouTube filmuleţe cu puradeii lor purtând mândri în braţe pistoale automate, constatăm peste tot că avem autorităţi ce dau semne de slăbiciune (în numele invocatei democraţii) în conservarea ordinii şi respectarea legii… ne mai lipsesc profesorii-roboţi şi acutizarea apetenţei comunităţilor pentru anarhie ca formă de libertate absolută. Mai aşteptăm mult? Dincolo însă de ironii sau speculaţii, sigur, scenariul lui “Class…” este pueril şi multe scene par acum ilare, dar nici “Commando”, “Invasion U.S.A.” sau “Red Dawn”… nu erau aspirante la un loc în panteonul cinematografiei universale. Şi-au găsit însă spaţiul în entertainment-ul acelor ani (pentru cei care i-au trăit). “Class of 1999” este de (re)văzut, din nostalgie, doar de “generaţia VHS” trecută acum de vârsta a doua sau de curiozitate, de fanii lui McDowell, Pam Grier (“Jackie Brown” a lui Tarantino), John P. Ryan (şeful închisorii din “Runaway Train”) sau Keach. Sau poate, ca un subiect secundar de studiu antropologic a anilor când s-a realizat producţia. Nicidecum de liceenii din 2014 (nu de alta, dar să nu le vină idei). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
12 Aprilie 2014


CROWS ZERO a.k.a. KUROZU ZERO (2007, Japonia, r: Takashi Miike)
CROWS ZERO 2 a.k.a. KUROZU ZERO II (2009, Japonia, r: Takashi Miike) – DVD

crows zero.jpgLiceul Suzuran, templu a delincvenţei juvenile, cea mai violentă instituţie de învăţământ din Japonia, unde obiectivul oricărui elev este de a absolvi luptându-se cu ceilalţi pentru influenţă şi putere, nu prin acumularea de cultură generală ci… pur fizic. Un liceu transformat în etern câmp de luptă în care “Ciorile” (cum se auto-denumesc elevii) fac legea, iar dascălii figuraţie, un loc de care se tem inclusiv mardeiaşii de duzină din clanurile Yakuza. Acesta este universul imaginat în banda desenată Manga “Crows” de către niponul Hiroshi Takahashi (de asemenea, autorul popularelor serii manga “Worst” şi “QP”), vândută în lume, de la lansarea primului volum în 1990, în peste 30 de milioane de exemplare. “Crows Zero” 1 & 2 au fost gândite la ‘pachet’ de Takashi Miike (“Audition”, “Ichi the Killer”) ca prequel-uri la manga şi realizate, în mare măsură, cu aceeaşi echipă (de la scenaristul Shogo Muto la cei doi interpreţi a rolurilor principale Takayuki Yamada (“13 Assassins”, “Gantz”) şi Shun Oguri… despre acesta din urmă se zvoneşte că va apare în “The Raid 3” a lui Gareth Evans). Trecem la “Crows Zero”... în versiunea simplificată (scenariul este în realitate mult mai dens decât ar putea reieşi din rândurile de mai jos). Visul, neîmplinit niciodată, a oricărui elev de la Suzuran (“The School of Crows”), indiferent de generaţie sau de gaşca din care face parte, este acela de a realiza unificarea tuturor… sub propria conducere. Luptele dintre diversele facţiuni sunt cotidiene, iar dinamica polilor de putere şi de influenţă în şcoală este extrem de alertă. La începutul unui nou an de ‘învăţământ’, la Suzuran se crows zero II.jpgtransferă Genji, băiatul unui boss Yakuza, ce vine cu ambiţia declarată de a deveni lider, mai ales că taică-său îi promite că dacă acest lucru îi va reuşi, îl va desemna succesorul său în conducerea afacerilor clanului. Începe prin a-l provoca la luptă pe solitarul Rindaman, considerat o legendă a Suzuranului, dar acesta refuză. Căci lucrurile nu stau chiar atât de simplu, iar Genji descoperă pe pielea lui că nu este suficient să fii un individualist (oricât de neînfricat şi bătăios) pentru a ţinti un asemenea obiectiv şi că, dincolo de forţa fizică şi de agresivitate, trebuie să ştii, ca în orice război, să faci… politică, să atragi de partea ta potenţialii inamici (sau să îi aţâţi să se decimeze între ei) şi să construieşti alianţe cu părţile neutre, cu răbdare, putere de persuasiune şi mult cinism. Mai ales când ai un oponent redutabil, precum ‘veteranul’ Serizawa, temut inclusiv de gangsterii adulţi din afara liceului şi împotriva armatei căruia trebuie să lupţi cu o armată proprie pe care trebuie să o formezi în condiţii adverse. Bătălia epică de final între zecile de combatanţi pro-Genji sau Serizawa, filmată în lumina crepusculului, pe o vreme ploioasă, coregrafiată magnific de Miike, este antologică! Aceasta evoluează, cum era de aşteptat, spre un duel unu-la-unu între lideri, iar Genji reuşeşte cu dificultate să îşi îngenuncheze adversarul. Înainte de a-şi proclama victoria, mai are însă în cale un ultim obstacol, pe Rindaman, care îl avertizează că Suzuran nu va putea fi niciodată cucerit în întregime pentru că întotdeauna va mai exista cineva care să opună rezistenţă, iar filmul se încheie cu… începutul luptei dintre cei doi. Şi-acum “Crows Zero 2”. La opt luni după ce l-a înfrânt pe Serizawa, Genji este disperat: deşi îl provoacă aproape zilnic pe Rindaman, acesta îl învinge cu o regularitate de metronom, iar visul de a dobândi supremaţia pare din ce în ce mai îndepărtat. Mai mult, fără să vrea, contribuie la ruperea unui pact de neagresiune care exista de mai bine de doi ani cu un liceu rival, Housen Academy, iar între cele două armate de adolescenţi (Genji, Serizawa & Co vs. “Army of Killers”) demarează un război cu consecinţe sângeroase. Deşi mai slab ca şi consistenţă a scenariului (multitudinea de personaje este deseori confuzantă, destule plot-uri secundare nu sunt suficient de bine susţinute sau închise cum trebuie), vizual, filmul este la fel de spectaculos ca şi precedentul, iar măiestria lui Miike în a defini stilistic diferitele forme de violenţă (nu exclusiv cea fizică) se relevă nu numai prin coregrafia luptelor propriu-zise, dar şi prin cadrele în care acestea se desfăşoară şi care descriu o Japonie urâtă, sordidă şi întunecată (zgârie nori abandonaţi, depouri portuare, străzi mizere din suburbii sărace). Iar soundtrack-ul lui Naoki Otsubo, la care se adaugă interpretările live din cel de-al doilea film, contribuie în mod fabulos (prin elementele de Rock alternativ nipon) la definirea unui univers adolescentin ce pare desprins dintr-o realitate paralelă. “Crows Zero 2” trebuie perceput mai puţin ca o continuare necesară a primului şi mai mult ca un film Punk separat de acesta, un exerciţiu stilistic original plin de imaginaţie (inclusiv la nivel de vestimentaţie şi make-up/hair-style) reuşit de un cineast eclectic şi prolific ce rareori a dat rateuri majore în tentativele de a mixa cultura Pop(ulară) cu… Arta ‘adevărată’. “Crows Zero” este replica personală a lui Takashi Miike la senzaţionalul “Battle Royale” a conaţionalului său Kinji Fukasaku (vezi Video Vault-ul din 10 aprilie 2013) şi pentru iubitorii genului, un cuplu de filme ce trebuie avut obligatoriu în colecţie. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (ambele).

THOSE WHO KILL – SHADOW OF THE PAST a.k.a. FORTIDENS SKYYGE (2011, Danemarca, r: Birger Larsen) – Blu-Ray

fortidens.jpg“Those Who Kill” reprezintă pentru mine una din marile enigme a televiziunii ultimilor ani. Serialul, o co-producţie Danemarca/ Suedia/ Norvegia/ Germania, a fost, în opinia mea, unul dintre cele mai bune produse de televiziune realizate în Europa şi, totuşi, a fost oprit după doar un sezon (practic, s-au realizat cinci episoade de câte 90 de minute fiecare, ce pot fi vizionate ca filme independente unul de altul, pe modelul “Sherlock”). Justificarea oficială: nu a avut audienţa scontată în Danemarca… asta, în condiţiile în care a fost difuzat déjà în peste 25 de ţări, iar americanii, oportunişti, au mirosit imediat potenţialul şi l-au refăcut în acest an (cu Chloe Sevigny şi James D’Arcy în rolurile-cheie), păstrând titlul original şi numele personajelor dar… mutând acţiunea în Pittsburgh. “Those Who Kill” urmăreşte anchetele unei unităţi speciale din cadrul Poliţiei din Copenhaga, specializată în criminalii în serie, condusă de Magnus Bisgaard (Lars Mikkelsen – “Headhunter”, “Flammen & Citronen” dar şi… “Sherlock”). Personajele principale sunt Katrine Jensen (actriţa daneză de televiziune Laura Bach – seriile “Ornen”, “Rita”), detectiv şi Thomas Schaeffer (suedezul Jakob Cedergren, cunoscut din “Submarino” a lui Vinterberg şi din excelentul Noir “Terribly Happy”), psiholog criminalist. Pentru cei mai puţin pasionaţi de televiziune sau care nu au timpul necesar de a face experimente care să le consume mult timp, vizionarea lui “Shadow of the Past” le poate creiona o impresie justă despre calitatea serialului căci este un film de cinema realizat conservând tonalitatea glacială a seriei şi destinat a închide povestea protagoniştilor într-un mod satisfăcător pentru spectatori. Îl recomand tocmai pentru că… stă în picioare de unul singur, nu este nevoie să fi văzut altceva înainte pentru a aprecia la justa valoare acest excelent mix de dramă şi Thriller tipic scandinav. Pentru a se dedica familiei, Thomas a decis să se retragă din Poliţie şi să se dedice învăţământului, abandonând în acelaşi timp metropola pentru o viaţă liniştită în mediul rural. Şeful său ştie déjà de decizia lui, dar a evitat încă să îi spună lui Katrine. În ultimile sale zile de muncă, un nou caz de crime în serie foarte bine orchestrate, dar aparent fără vreo legatură între ele din punct de vedere a victimelor şi a contextului în care sunt comise, face să iasă la suprafaţă ‘fantomele’ generate de erori de evaluare a stării unor pacienţi cu deficienţe psihice, făcute de el cu mulţi ani în urmă. Similitudinile legate de faptul că cei ucişi sunt asociaţi cu desene morbide dar copilăreşti creează o punte în timp între investigaţii şi posibilii suspecţi şi îl împiedică să abandoneze cazul şi să se retragă aşa cum plănuise. Mai mult, obsesia îi este alimentată şi de faptul că toate indiciile punctează spre o vendetă cu caracter personal a cărui ţintă este el însuşi. Tensiunea se amplifică simultan cu incertitudinea şi confuzia lui Thomas, dublată de şocul pe care îl are când realizează natura ataşamentului partenerei sale de servici faţă de el. Totul este tratat rece, fără nici cea mai mică undă melodramatică sau de suspans artificial construit, creând spectatorului o senzaţie aproape dureroasă de realism (deranjant, dată find natura subiectului). Nominalizat în 1998 la Oscar pentru scurt-metraj de acţiune, câştigător a două BAFTA TV în 2011 pentru mult aclamatul serial “The Killing”, respectiv în 2013, pentru “Murder: Joint Enterprise”, regizorul Birger Larsen îşi face treaba cu o precizie şi o eficacitate remarcabilă care, împreună cu jocul impecabil al actorilor, ridică mult “Shadow of the Past” peste aşteptările (nu foarte mari) generate în mod normal de un ‘capitol’, fie el şi de încheiere, a unei poveşti gândite pentru televiziune. De văzut! Şi eventual, nu uitaţi nici de serial… Extra: zero. Tehnic: impecabil.

5 PER L’INFERNO a.k.a. FIVE FOR HELL (1969, Italia, r: Gianfranco Parolini ca Frank Kramer) - DVD

per l inferno.jpgCând te aventurezi în catacombele cinematografiei, eşti conştient că îţi asumi riscurile să nu descoperi doar giuvaeruri… este şi cazul acestei producţii de consum italiene pe care am revăzut-o exclusiv datorită nostalgiei puţinelor filme occidentale care au rulat în cinematografele româneşti în anii adolescenţei mele sub comunişti şi care mi-a rămas în memorie ca filmul de război (din categoria ‘Macaroni War movies’) cu un comando care îşi îndeplineşte misiunea… aruncând în capul nemţilor cu mingi de baseball (ulterior, aveam să aflu că erau de softball) ce conţineau un miez de oţel. WWII. Trupa de cinci americani condusă de Gianni Garko (mai cunoscut din Westernuri din seriile “Sartana” şi “Django” dar cu experienţă şi în pelicule de război precum… neglijabilele “Rose rosse per il fuhrer” sau “La porta del cannone”), are ca misiune infiltrarea sinucigaşă în Italia, în spatele liniilor inamice şi fotografierea unor planuri ultrasecrete ale naziştilor, deţinute într-un castel fortificat şi bine păzit de armata germană şi de SS (câini, garduri electrificate, câmpuri de mine etc.). Filmul este împărţit practic în două capitole: la început, alternează între taberele combatante (de la antrenamente şi selecţia membrilor echipei până la apropierea comandoului american de obiectivul misiunii, iar în celălalt plan, conturarea din sketch-uri a trei portrete de nemţi, generalul birocrat ce are grija planurilor din seif, brutalul ofiţer care conduce trupele SS – Klaus Kinski şi o secretară – Margaret Lee, care, deşi ariană, se dovedeşte a fi de partea Rezistenţei). Poate doar cu excepţia scenelor cu un Kinski aflat cu mult timp înainte de accederea în stardomul artistic - datorată lui Werner Herzog – însă după câteva zeci de rolişoare în diverse producţii printre care şi “For a Few Dollars More” a lui Leone precum şi excelentul “Il grande silenzio” a lui Sergio Corbucci, primele aceste 45 de minute a lui “Cinque per l’inferno” nu mai pot fi actualmente vizionate decât într-o cheie comică: ridicolul scenariului şi infantilismul punerii în scenă, marşul aproape gay a celor cinci eroi, modul în care aceştia, indiferent cum ar fi îmbrăcaţi, sunt identificaţi aproape instantaneu de către oricine (fie italieni, fie germani) drept americani… până şi “Top Secret” ar putea fi luat mai în serios. A doua parte [infiltrarea în castel, sacrificiile sexuale ale frumuşelei Lee – o colegă “apropiată” de platou a lui Kinski (cei doi au apărut împreună în aproape o duzină de filme, de la “I bastardi” a lui Tessari la “A doppia faccia”], apoi finalul relativ… inspirat şi surprinzător) începe să mai semene cu un film de război, nu unul formidabil, dar măcar ceva mai… îngurgitabil. Regizorul Parolini, versat în furnizarea pe bandă rulantă a Westernurilor-spaghetti (“Sabata” sau “God’s Gun”, ambele cu Lee Van Cleef) şi a Fantasy-urilor de sorginte mitologico-religioasă (“The Fury of Hercules”, “Il vecchio testamento”) de serie B, nu are însă experienţă în actionere de război şi asta se vede, atât ca mod de filmare cât şi în montajul pueril (ex. turele nesfârşite ale americanilor prin spatele tufişurilor din preajma castelului se constituie într-o scenă aproape memorabil de… ilară). În concluzie, în ciuda titlului, uitaţi-l! Extra: zero. Tehnic: vizionabil (copie de calitate VHS).

IOAN BIG
05 Aprilie 2014


FILTH (2013, UK, r: Jon S. Baird) – Blu-Ray

filth.jpgIrvine Welsh este un scoţian autentic, dotat cu un talent scriitoricesc remarcabil pe care îl pune aproape integral în slujba reflectării contemporaneităţii sociale şi comunităţii de care aparţine, cu bune şi rele, într-un spectru extrem de complex ca varietate de nuanţe. “Trainspotting” a fost romanul său de debut şi, totodată, temelia evoluţiei fulminante spre Oscar (“Slumdog Millionaire” – 2009) a cineastului Danny Boyle (vezi Video Vault-ul din 12 iulie 2013). Esenţiale pentru Welsh, în afară de exhibarea cu înverşunare a ascendenţei scoţiene, sunt întotdeauna două lucruri: experienţa individuală şi modul în care aceasta este percepută (ca efect sau ca… simplă cauză a unor evenimente imprevizibile) în context. Welsh propune cititorilor o cale, nu lipsită de eficacitate dar bazată pe încrederea în discernământul semenilor, de a sugera direcţii morale plecând de la personaje sau situaţii amorale (sau mai rău). “Filth” (publicată în 1998) spune povestea lui Bruce Robertson, un poliţist sociopat şi mizantrop din Edinburgh a cărui viaţă cotidiană este plină de excese (droguri, alcool, sex, junk-food, violenţă), motiv pentru care îşi petrece constant concediile la… Amsterdam, şi care, pentru a avansa profesional, este obsedat de punerea la cale a tot soiul de mici comploturi machiavelice împotriva colegilor de breaslă. Ca să aveţi o idee de imaginaţia convolută a lui Welsh, pentru descrierea multiplelor faţete a personalităţii lui Bruce (romanul este narat la persoana întâia), este utilizată inclusiv o… tenie care îi parazitează intestinul. Autorul a acceptat ideea de ecranizare doar în condiţiile în care responsabilii de aceasta sunt scoţieni autentici şi astfel au intrat în schemă Jon S. Baird (regizor, scenarist, co-producător), originar din Aberdeen, şi James McAvoy (rolul principal), născut la Glasgow. Între două “X-Men”-uri, McAvoy apăruse în 2013 pe afişele a nu mai puţin de încă trei filme, toate excelente (drama “Eleanor Rigby” cu Jessica Chastain, “Trance” a lui Danny Boyle şi Thriller-ul “Welcome to the Punch” în care se duelează cu Mark Strong), iar cu “Filth” nu face decât să confirme că este unul dintre cei mai talentaţi actori britanici din tânăra generaţie. Restul distribuţiei este, de asemenea, foarte inspirat aleasă, în ea regăsindu-se Jamie Bell (“Billy Elliot”, “Nymphomaniac”), Eddie Marsan (“The World’s End”, “Sherlock Holmes”), Jim Broadbent (“Iris”, “Moulin Rouge”), Imogen Poots (“Need for Speed”, “A Late Quartet”) şi Shauna Macdonald (“The Descent”, “Mutant Chronicles”). Revenind însă la scenariu, acesta rămâne fidel cărţii şi ne prezintă fără menajamente involuţia stării mentale a lui Bruce Robinson. Din spatele brutalităţii şi cinismului nemăsurat cu care acesta îşi batjocoreste şi umileşte colegii şi prietenii cei mai buni, începe să se reveleze treptat o minte din ce în ce mai bolnavă (dialogurile onirice din scenele cu Broadbent sunt de-a dreptul psihedelice) pentru ca, la un moment dat, adevărul asupra bipolarităţii sale să schimbe radical perspectiva modului în care ai perceput până atunci personajul. “Filth” este un film excepţional (pentru cei peste 18 ani!), mai ales că reuşeşte să includă şi tonalităţi emoţionale şi de umor (întunecat) ca vectori de contrabalansare a unei estetici cinematografice din categoria “mind blowing”, iar James McAvoy creează un anti-erou antologic… căci rareori îţi vine să te uiţi cu atâta interes timp de o oră şi jumătate la un individ cu un comportament atât de detestabil, obscen şi dezgustător. Atenţie însă, întrucât se vorbeşte cu un accent scoţian pregnant, este de preferat să vă asiguraţi că achiziţionati o ediţie ce conţine subtitluri (măcar în engleză). Extra: comentariu audio cu Welsh şi Baird, scene tăiate şi duble, interviuri. Tehnic: impecabil.

HANSEL & GRETEL: WITCH HUNTERS (2013, Germania/USA, r: Tommy Wirkola) – “Extended Cut”/Blu-Ray

hansel si gretel.jpgLa 200 de ani după publicarea poveştii fraţilor Grimm (1812), aflăm finalmente răspunsul la întrebarea ‘ce s-a întâmplat cu Hansel şi Gretel când au crescut mari?’. Titlul primului film hollywoodian a norvegianului Tommy Wirkola (“Dead Snow”, “Kill Buljo”) spune tot: vânători de vrăjitoare… Abandonaţi în pădure de tatăl lor, copiii ajung pe mâna vrăjitoarei canibale care îi pune la îngrăşat pentru a fi mai suculenţi. Mai întâi pe Hansel pe care îl îndoapă cu dulciuri (şi uite-aşa acesta se îmbolnăveşte de diabet şi, mai târziu, ca adult, trebuie să îşi injecteze insulină la intervale regulate de timp) iar pe Gretel o tratează ca pe o sclavă (şi ea ar fi trebuit să rămână cu ceva tulburări de digestie însă acest aspect nu şi-a mai găsit locul în scenariul final). Micuţii reuşesc să evadeze după un episod în care vrăjitoarea moare în flăcările cuptorului şi… se trece la genericul de început. Pe acesta se remarcă o suită de nume cu rezonanţă puternică la Hollywood (Jeremy Renner, Gemma Arterton, Famke Janssen – două foste Bond Girls, plus prietena cascador a lui Tarantino, Zoe Bell) alături de o solidă garnitură scandinavă: suedezul Peter Stormare, finlandeza Pihla Viitala - unul din Shooting Star-urile europene din 2010 (European Film Promotion), norvegianca Ingrid Bolso Berdal (premiul Amanda pentru cea mai bună actriţă în 2006 pentru rolul din “Cold Prey”) dar şi nelipsitul (ca scenarist şi actor) din absolut toate filmele scrise, regizate sau produse de Wirkola pentru televiziune sau cinema, Stig Frode Henriksen. Muzica (absolut excelentă, de căutat de avut şi pe CD) este compusă de islandezul Atli Orvarsson (“The Mortal Instruments”, “Babylon A.D.”) dar… sub supervizarea strictă a guru-ului soundtrack-urilor, Hans Zimmer, iar imaginea este asigurată de unul dintre operatorii favoriti a lui J. J. Abrams pentru care a lucrat la serialele “Lost”, “Alias” si “Fringe” (Michael Bonvillain). Şi acum, să intrăm în detaliile interpretării ireverenţioase a universului fraţilor Grimm gândită de Wirkola (scenariu şi regie), produsă de MTV şi de Gary Sanchez Production (compania lui Will ‘Anchorman’ Ferrell şi Adam McKay, regizorul lui “Step Brothers” şi “Other Guys”), cea responsabilă şi de subevaluata pastişă la telenovele, “Casa de mi Padre” (vezi arhiva Video Vault 2013)… Context: un orăşel, Augsburg, dintr-o Germanie post-medievală, ce respiră o atmosferă de Western teuton (comunitate docilă, şerif brutal şi primar bonom). Personaje principale: două superstaruri naţionale – vânătorii de vrăjitoare (contra cost) Hansel (Renner – “Avengers”, “Mission: Impossible”) şi Gretel (Arterton – “Byzantium”, “Runner Runner”); imaginea de vedetă a celor doi este construită pe modelul ‘tabloid’ (li se solicită autografe, au fani ce adună ştiri despre ei din ziare etc). Pretext: cu trei zile înainte de apariţia pe cer a “lunii însângerate” (moment de reunire a vrăjitoarelor), dispariţia copiilor în zonă se accelerează, iar ‘autorităţile’ locale sunt neputincioase. Acţiune: H&G trebuie să găsească copiii (… a căror chipuri apar tipărite după modelul american pe etichetele sticlelor de lapte vândute la tarabă sub titlul “MISSING”) şi să decimeze hoarda condusă de malefica Janssen (“X-Men”, “Taken”). Ingrediente: vestimentaţie şi armament Steampunk (cu trimiteri subtile la Michael Moorcock şi “The League of Extraordinary Gentleman”), make-up şi coafuri ce amintesc de “Hellraiser” şi, surprinzător, de “Speed Racer”-ul fratilor Wachowski, scene de acţiune ultra-spectaculoase ca inovativitate coregrafică şi de punere în scenă în care regăsim de la efectul “bullet time” din Matrix şi tehnicile de interogare de tip Guantanamo la deja-vu-ul urmăririlor din pădure din “Star Wars”. Tonalitate: Gore – vizual, filmul este foarte violent (vezi scena în care Janssen, în loc să îi bage, îi scoate la propriu minţile din… cap oponentului), echilibrată cu o doză formidabilă de umor maliţios (vrăjitoarea pe… lopată este un exemplu definitoriu, sau trolul, condamnat să slujească vrăjitoarele, plasat ca fals bad-guy în opoziţie cu şeriful cu faţă umană). Dacă am reuşit să vă trezesc interesul pentru mixul ieşit din comun ce formează această producţie (sugerat prin ceea ce am scris până aici), probabil că începeţi să realizaţi de ce consider “Hansel & Gretel: Witch Hunters” un film foarte entertaining pentru iubitorii de cultură Pop(ulară) ce… nu este nici o parodie, nici film de groază, dar nici un film pentru copii sau unul “serios”. Este un produs proaspăt şi original destinat adulţilor-copii! Abia aştept să văd sequel-ul (aflat în pre-producţie), mai ales dacă va conserva (măcar parţial) echipa originală de realizatori. Ba chiar aş fi interesat să citesc şi un eventual comics dezvoltat pe baza ideii lui Wirkola, de reinventare a folclorului fraţilor Grimm. Extra: trei mini-documentare (“Reinventing Hansel & Gretel”, “The Witching Hours”, “Meet Edward the Troll”). Tehnic: impecabil.

THE PURGE (2013, USA/Franţa, r: James DeMonaco) – Blu-Ray

the purge.jpgUn Thriller SF cu accente Horror cu o premisă originală şi incitantă creată de un cineast cunoscut mai degrabă pentru scenariile la remake-ul după “Assault On Precinct 13” a lui Carpenter sau “The Negotiator”, filmul din 1998 cu Samuel L. Jackson şi Kevin Spacey. Anul 2022. Într-o Americă “renăscută” datorită… Noilor Părinţi Fondatori, economia înfloreşte iar nivelul de sărăcie şi criminalitate atinge minime istorice datorită unei perioade de 12 ore care se consumă odată pe an numită “The Purge”, o noapte în care este permisă orice activitate, indiferent de gravitatea ei (crimă, vandalism, viol, jaf etc.), din partea… oricărui cetăţean. Pe durata acesteia, toate serviciile publice, inclusiv cele de menţinere a ordinii şi de asistenţă medicală, îşi suspendă complet activitatea.”The Purge” este oficial menită a fi un catarsis pentru naţiunea americană însă implicaţiile din subsidiar sunt mult mai serioase: revigorarea economică apare drept una din consecinţele controlului populaţiei (cele mai multe victime aparţin claselor de jos, a ‘poverilor’ sociale, celor care, datorită sărăciei nu au posibilitatea de a apela la mjloace sofisticate de apărare în timpul celor 12 ore de măcel). “The Purge” este promovată de autorităţi ca o… sărbătoare de ‘curăţenie generală’ atât la nivel individual (defularea violentă după un an întreg de comportament ‘civilizat’ faţă de oricine ţi-a generat antipatii, fie el şef la birou, vecin de scară, medic şpăgar sau, pur şi simplu, faţă de nişte sărăntoci homeless ce fac de râs imaginea Noilor State Unite) cât şi la nivel social (de ‘pleava’ care mai mult consumă decât produce şi subminează implicit bunăstarea americanilor respectabili). Filmul descrie “The Purge” prin intermediul evenimentelor trăite de familia lui James Sandin (Ethan Hawke, ce a interpretat rolul principal şi în debutul regizoral din 2009 a lui DeMonaco, “Staten Island”), un exponent a noii ordini economice care îşi datorează averea şi urcuşul rapid pe scara socială tocmai datorită acesteia (vinde sisteme de securitate hiper-avansate tehnologic destinate protecţiei caselor de bogătaşi). Pentru cele 12 ore, Sandin se închide în fortăreaţa sa aparent impenetrabilă împreună cu soţia (Lena Headey – “Game of Thrones”, “Dredd”, “300”) şi cu cei doi copii adolescenţi. Haosul se produce ca o consecinţă a gesturilor acestora din urmă: fata îl cocoloşeşte pe ascuns pe prietenul ei mai în vârstă (împotriva dorinţei lui Hawke), iar fratele său, într-un puseu de umanitate infantilă, permite unui negru târâie-brâu să se refugieze în casă. Acesta este urmărit însă de o bandă de tineri mascaţi, cu un comportament psihotic şi bine dotaţi ca arsenal criminal, determinată să patrundă cu orice preţ în vilă şi să extermine inclusiv familia care i-a acordat azil sărmanului. Şi lucrurile nu se opresc aici. Realizat curat şi eficace, “The Purge” este unul dintre puţinele filme din ultimii ani aparţinând prin tematică de liga ‘minoră’ (interes nişat) care poate aspira, în opinia mea, în viitor, la statutul de film-cult. Există deja semne în acest sens întrucât se pregăteşte un sequel care brodează în continuare pe tema celor 12 ore (scris şi regizat tot de DeMonaco). Extra: Making Of (exclusiv pentru BRD). Tehnic: impecabil.

STAND UP GUYS (2012, USA, r: Fisher Stevens) – Blu-Ray

stand up guys.jpgO dramoletă ‘geriatrică’ menită a oferi publicului o întâlnire agreabilă cu trei talente uriaşe, trei actori de Oscar, toţi trecuţi bine de vârsta de 70 de ani: Al Pacino (“Scent of a Woman”, “The Godfather”), Christopher Walken (“The Deer Hunter”, “Seven Psychopaths”) şi Alan Arkin (“Argo”, “Little Miss Sunshine”). Şi care, în plus, i-a adus o nominalizare anul trecut la Globul de Aur lui… Jon Bon Jovi (piesa “Not Running Anymore”). După aproape trei decenii petrecute în închisoare, Val (Pacino) îşi propune să respire intens aerul libertăţii în compania prietenului său Doc (Walken), mai ales că acceptă cu o resemnare placidă faptul că un vechi boss de-al lor (Mark Margolis, Tia Salamanca din serialul “Breaking Bad”), încă setos de răzbunare, i-a ordonat lui Doc să îl ucidă. Având mai puţin de 24 de ore de trăit, cei doi fac o prima haltă (fără efect) la un bordel condus de Lucy Punch (“Hot Fuzz”, “Bad Teacher”), apoi intră prin efracţie într-o farmacie, iar Val ia o duzină de Viagra în combinaţie cu mult alcool. Inevitabila spitalizare (de scurtă durată) le dă ideea să îl scoată din azil pe fostul şofer din gaşcă, Hirsch (Arkin), fură super-maşina unui mafiot local, dau o tură nebunească prin oraş, se împrietenesc în faţa unor porţii uriaşe de mâncare cu o chelneriţă simpatică (Addison Timlin – “Odd Thomas”, “Derailed”), a.s.o., a.s.o… până dimineaţă. Neavând nimic de pierdut, îmbrăcaţi la patru ace, Val şi Doc se duc peste gangsterul căutător de răzbunare… “Stand Up Guys” este un micro-eseu luminos şi lipsit de pretenţii despre regăsirea şi re-evaluarea libertăţii şi gustului pentru viaţă… la vârsta senectuţii. Plătind preţul unei agitate tinereţi în slujba fărădelegii, fiecare din cei trei şi-au petrecut ultimii ani în solitudine, într-o carceră proprie: Val la puşcărie, Doc în apartamentul lui prăfuit de burlac fără familie sau prieteni iar Hirsch în deprimanta cameră a unui azil de bătrâni. Scurta reunire le aduce din nou sclipiri jucăuşe în ochi deşi sunt conştienti că nu reprezintă altceva decât o injecţie cu adrenalină cu efect pe termen foarte scurt. Un film minor dar plăcut şi intimist, în care imaginea urmăreşte permanent prin planurile apropiate interpretarea degajată şi destinsă a celor trei (care, evident, se simt foarte bine în roluri)… o opţiune inspirată pentru Fisher Stevens, documentarist de profesie (Oscar în 2010 pentru “The Cove”), care este grijuliu să ilustreze relaţia şi nu contextul. Din acest punct de vedere, “Stand Up Guys” este în opoziţie cu o peliculă precum “Last Vegas”, cu desele sale excese de glamour inutil, înflorituri scenaristice şi deraieri cabotine din partea protagoniştilor. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
29 Martie 2014


I WALKED WITH A ZOMBIE (1943, USA, r: Jacques Tourneur)
THE BODY SNATCHER (1945, USA, r: Robert Wise) – Combo/DVD

I walked with a zombie.jpgRaţiunea pentru care scriu ‘la pachet’ de aceste două filme proto-Horror extrem de diferite ca factură este aceea că au fost editate împreună pe DVD întrucât sunt produse de Val Lewton pentru RKO Pictures în perioada (până la preluarea studiourilor de către Howard Hughes) în care se investea constant în produsele de buget mic, fie ele de groază sau noir. Indiscutabil, “I Walked with a Zombie” rămâne un clasic a genului, absolut indispensabil în colecţia oricărui împătimit consumator de poveşti cu morţi-vii şi care, deşi iese complet în afara normelor actuale de consum (este un anti-“The Walking Dead” şi un non-“World War Z”) rezistă uluitor de bine trecerii timpului (spre deosebire de majoritatea covârşitoare a peliculelor dedicate maselor ce au invadat piaţa în ultimii 20-25 de ani). Jacques Tourneur, regizor de origine franceză, fusese pus pe făraş de către MGM şi recuperat de Lewton, pentru care făcuse deja “Cat People” (1942). Pentru a doua colaborare, cel din urmă i-a pus în braţe scenariul scris de Curt Siodmak, fratele lui Robert (regizor nominalizat mai târziu la Oscar pentru “Killers” şi câştigător a Ursului de Aur la Berlin cu “Die Ratten” în 1955), un scriitor deja foarte bine cotat la Hollywood (“The Invisible Man Returns” – 1940, “The Wolf Man” – 1941)… scenariu inspirat foarte vag din “Jane Eyre” a lui Charlotte Bronte şi pigmentat cu ideile unei doamne, Inez Wallace (născută în 1988), obsedată de practicile de vindecare voodoo în opoziţie cu medicina curentă… ştiinţifică. Povestea? O asistentă medicală canadiancă (Frances Dee – “An American Tragedy” a lui Von Sternberg din 1931, “If I Were King” a lui Frank Lloyd din 1938) este angajată de proprietarul (Tom Conway – franciza ‘Falcon’ produsă de RKO) uneia dintre cele mai mari plantaţii din insula San Sebastian din Caraibe pentru a o îngriji în permanenţă pe soţia sa, devenită legumă/zombificată în urma unei boli care i-a afectat iremediabil şira spinării şi care a privat-o de orice urmă de voinţă proprie. În ambianţa exotică, stranie şi neliniştitoare a unei lumi pe care nu o înţelege pe deplin şi care, cu puţine excepţii, nu dă semne că ar accepta-o pe deplin, asistenta se îndrăgosteşte de plantator şi, din spirit de sacrificiu, îşi propune să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-i reda acestuia soţia într-o stare mentală… revigorată: convinge medicul de familie să îi aplice un tratament riscant cu insulină apoi, din cauza lipsei rezultatelor, este determinată să o expună pe femeia-zombie ritualurilor Voodoo practicate de băştinaşi în houmfort. “I Walked with a Zombie” este un film cu atât mai formidabil pentru zilele noastre (la asta ajută şi versiunea de pe DVD, care este excelentă) cu cât reuşeşte să îşi menţină în mod aproape ireproşabil echilibrul pe linia asumată a ambiguităţii. Nu îşi propune să clarifice ceva sau să tragă concluzii clare, nu vrea să facă morală şi nici să eticheteze ireversibil, ci expune doar o situaţie, ‘desenată’ cinematografic cu evidente tuşe expresioniste, a căror parametri rămân a fi clarificaţi la nivelul speculaţiei imaginative a spectatorului. Este o peliculă în care îndoielile, incertitudinea şi frica de cunoaştere (sau de eventualele revelaţii disconfortabile) sunt cele care sperie şi nu vreun monstru, fie el cu sau fără viaţă. Conceptul de ‘zombie’ s-a născut în Haiti (‘zonbi’ în creola haitiană) şi este indisolubil legat de Voodoo (pentru a cărei magie ocultă şi violentă, cu sau fără zombies asociaţi direct cu ea, cultura Pop a făcut o pasiune puternică, doar dacă ne gândim la James Bond’s “Live and Let Die” sau la bestseller-ul lui Robert Ludlum “The Cry of the Halidon”) însă, tocmai datorită acestei ascendenţe care se pierde în mitologiile ancestrale (inclusiv cele africane şi asiatice), “I Walked with a Zombie” îşi conservă prospeţimea prin faptul că evită să încerce să concluzioneze şi lasă loc, cu o sensibilitate surprinzătoare, ‘broderiilor’ pe marginea legăturilor spirit-trup, religie-cult-ştiinţă şi a modului în care, cauzal, cercurile vieţii, macro şi micro, se pot întrepătrunde în feluri neaşteptate. Trecem la “The Body Snatcher”, un film Horror realizat după scurta povestire a autorului “Comorii din insulă”, Robert Louis Stevenson (inspirată de relaţia adevărată a chirurgului scoţian Robert Knox cu hoţii de cadavre Burke şi Hare din a doua parte a anilor 1800), regizat de (deja) nominalizatul la Oscar (în 1942, pentru montaj la… “Citizen Kane”!) şi, ulterior, câştigător a patru statuete (câte două pentru fiecare din “West Side Story” şi “Sunetul muzicii”!!): Robert Wise. Filmat din motive de economie pe platourile RKO unde se făcuse deja “Cocoşatul de la Notre Dame” a lui William Dieterle cu Charles Laughton, “The Body Snatcher” are pentru cinefili o valoare inedită suplimentară: este ultima peliculă în care apar împreună Boris Karloff şi Bela Lugosi. Acestea sunt elementele pentru care filmul ar merita revăzut… nu că ar fi rău, dar nu are alte calităţi care să îl scoată din masa producţiilor de gen a epocii. Edinburgh, 1831. Doctorul MacFarlane (Henry Daniell – “The Great Dictator” a lui Chaplin, “The Philadelphia Story” a lui Cukor) conduce o şcoală medicală şi are, în mod previzibil, nevoie de cadavre pentru orele de practică anatomică. Cu ştirea şi ştiinţa vechiului şi credinciosului său asistent (Lugosi, care, de altfel, apare sporadic), este de mult timp clientul discret a ‘taximetristului’ local John Gray (Karloff) care, nopţile, prin cimitire, rezolvă fără scrupule problema corpurilor necesare. Şi care, cinic, când este cazul, nu are vreo ezitare în a-l şantaja pe MacFarlane sau a reacţiona brutal când, viceversa, Lugosi încearcă să îl şantajeze. Deşi are coerenţă, fluiditate şi este bine filmat, “The Body Snatcher” păcătuieşte prin previzibilitate şi lentoare până la un final (în ceea ce mă priveşte) mai puţin demn de o producţie Horror cu pretenţii. Există însă suficiente argumente pentru pasionaţi (fără îndoială, este filmul lui Daniell şi mai puţin a lui Karloff, care se menţine în nota sadică uzuală) să nu îl ocolească, mai ales că, specific timpurilor, nu este foarte lung (şi beneficiază şi de comentariul audio a lui Wise!). Extra: comentariu – Kim Newman şi Steve Jones (primul) şi Robert Wise cu Steve Habernian (cel de-al doilea). Tehnic: excelent (primul), OK (“The Body Snatcher”).

GREEN BUTCHERS a.k.a. DE GRONNE SLAGTERE (2003, Danemarca, r: Anders Thomas Jensen) - DVD

grenn butchers.jpgSuperstarul danez Mads Mikkelsen (James Bond’s “Casino Royale”, “The Hunt”) a jucat în toate cele trei lung-metraje regizate de talentatul şi multi-premiatul tânăr cineast Anders Thomas Jensen (trei nominalizări la Oscar pentru “Best Short Film, Live Action” şi o statuetă câştigată în 1999 pentru “Valgaften” plus multe alte recompense, de la scandinavele Robert şi Bodil la Corbul de Aur la Festivalul de Film de la Bruxelles şi premiile publicului la festivalurile de la Varşovia şi Sao Paolo), autorul scenariului filmului lui Susanne Bier care a câştigat Oscarul pentru film străin în 2011, “In A Better World”: “Flickering Lights”/”Blinkende lygter” (2000), “Green Butchers” şi “Adam’s Apples”/”Adams aebler” (2005). Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia un singur fapt: Mikkelsen are o apetenţă extraordinară (dovedită inclusiv în serialul “Hannibal”) pentru rolurile care îi permit să construiască o visată normalitate cotidiană ca mască a… anormalităţii, indiferent de natura acesteia, şi a descoperit în Jensen un ‘păpuşar’ hiper-creativ care să îi construiască varii ipostaze, evident, fictive. Din cele trei filme amintite, primul relatează avatarurile unor gangsteri ce fug cu banii şefului lor şi îşi dau seama că visul lor este să deschidă… un restaurant din Spania rurală, cel de-al treilea spune povestea unui delincvent neo-nazist eliberat de probă care, obligat să locuiască în dependinţele unei biserici îşi fixează ca obiectiv, pentru a-l impresiona pe preot, să înveţe să… gătească o plăcintă cu mere, iar “Green Butchers” are în prim-plan un tandem de tineri mai săraci cu duhul care, oprimaţi de patronul lor (măcelarul oficial a cătunului) decid să obţină pe cont propriu succesul în afaceri făcându-i direct concurenţă şi descoperă că ceea ce poate face diferenţa este… carnea de om. Ar putea părea subiectul unui film de groază din categoria B-explotation DTV (Horror sau Gore, genuri asociate de obicei cu ideea de canibalism) sau a unui urmaş mai firav a lui “Delicatessen” (capodopera lui Jeunet şi Caro din 1991) însă vă asigur că nu este nici una nici alta (nu vedem pe nimeni în film mâncând “chickie wickies”, aşa cum sunt numite ‘specialităţile’ de succes a măcelariei proaspăt deschise), ci că avem de-a face cu o comedie cu accente dramatice (într-adevăr, foarte noir) a cărui tip l-am întâlnit rareori în afara cinematografiei scandinave, în care ceea ce te siderează este... firescul, modul ‘normal’ în care evoluează şi se aşează naraţiunea plecand de la absurdul premisei. Svend (Mikkelsen), “creierul” afacerii şi liderul frondei faţă de vechiul patron, este un june marcat interior de faptul că moartea prematură a părinţilor nu i-a permis să înţeleagă sensul real a dragostei în familie şi care seamană cu un William Fichtner frankensteinizat (da, incredibil, se poate!)… culoarea sa favorită este verdele şi el este cel responsabil cu accidentul de la care pleacă totul (moartea electricianului în congelator şi vânzarea… piciorului acestuia, în formulă ‘marinată’, către clienţi, din lipsă de altă carne). Iar Bjarne (Nikolaj Lie Kaas, câştigător a patru premii Bodil şi a cinci Robert în ultimii 15 ani cu Von Trier, Bier & Co.!) este partenerul său infantil, fumător de marijuana şi colecţionar de schelete de animale, care trebuie să se obişnuiască treptat cu ideea că orice fiinţă umană ce intră în congelatorul lor rămâne acolo. Şi trebuie tranşată. Tandemul funcţionează impecabil ducând satira dialogurilor pe un palier aproape ireal de… verosimil şi te împinge în faza în care aproape te ataşezi de niste personaje care se comportă precum psihopaţii, dar asta pentru că sunt preocupaţi, fără a fi animaţi de vreo intenţie maniacală de a face rău celor din jur, doar de a-şi pune ordine şi de a avea un oarecare succes în propriile lor vieţi. Un film straniu, aproape enervant de atractiv, de consumat pe stomacul gol şi cu mintea limpede. Extra: Making Of, “Meat is Murder” (documentar despre Make-Up). Tehnic: bun.

THE CONJURING (2013, USA, r: James Wan) – Blu-Ray

the conjuring.jpgUn film Horror de mall (R-15) conceput să producă mulţi bani (a şi făcut-o: 320 milioane de dolari din vânzările de bilete raportate la un buget de producţie de numai… 20) de către tânărul cineast malaezian James Wan al cărui fler de marketing şi talent de bun meseriaş în a susţine sau reşapa reţete ‘clasice’ de succes cinematografic de public este incontestabil (a inventat francizele “Saw” şi “Insidious”… în total, cele nouă filme au costat 70 de milioane şi au adus, incredibil, încasări însumate de 1129 milioane de dolari ! – cifra e corectă, conform boxofficemojo.com – ce rată de profitabilitate mai bună şi-ar dori un producător?). “The Conjuring” clamează că este bazat pe fapte reale şi are ca personaje centrale pe investigatorii de ‘paranormal’ Ed şi Lorraine Warren (el, singurul demonolog recunoscut de Biserica Catolică, iar ea, clarvăzătoare şi mediu), implicaţi în controversatul caz Amityville din 1975 (sursă de inspiraţie ulterioară a nu mai puţin de 11 filme!). Cuplul Warren începuse să investigheze acest tip de ‘paranormalităţi’ încă din anii ’50 şi ne este introdus în film prin cazul “Annabelle” (păpuşa posedată) din 1968-70 cu atenţionarea că ce va urma este reconstituirea celui mai dramatic caz din existenţa şi cariera lor, cel a soţilor Perron, bântuiţi, înnebuniţi şi torturaţi împreună cu cei cinci copii ai lor de spirite malefice în proaspăt achiziţionata locuinţă din Harrisburg. Anul 1971. Povestea se construieşte în jurul istoriei proprietăţii, cedată pe la sfârşitul secolului 17 de către un colonist în beneficiul formării statului Rhode Island şi, de atunci, spaţiul de ‘exprimare’ a frustrărilor faţă de umanitate a opt generaţii de foşti locatari, mai mult sau mai puţin toleranţi, care se manifestă în forme… fantomatice. Controlul îi aparţine însă spiritului lui Bathsheba Sherman, satanistă practicantă dovedită (sec. 19) ce şi-a dus viaţa în recluziune după ce a fost acuzată de uciderea propriului său prunc până când a încheiat prin a se spânzura în faţa casei… actualmente locuită de inocenta familie Perron. Dincolo de speculaţiile inerente, realitatea din arhivele locale indică în mod cert faptul că nu mai puţin de 11 morţi violente (otrăviri, violuri şi crime, înecuri, sinucideri) s-au produs în aria respectivă pe parcursul deceniilor şi care sunt legate direct de descendenţii familiei din care provenea Bathsheba. Perspectiva ‘realismului’ este abil speculată de Wan care, beneficiind atât de aportul unui tandem actoricesc talentat (Patrick Wilson-Vera Farmiga) cât şi de consultanţa acordată (pe bune) de adevăratele Lorraine Warren şi Andrea Perron, reuşeşte un mix Horror surprinzător de eficace în a cărui plasă prinde atât incredulii sau naivii cât şi (măcar parţial) pe cei avizati care privesc “The Conjuring” prin prisma caracterului semi-documentar. “Infestation, Opression, Posession”… Sigur că, în ceea ce priveşte concesiile făcute consumismului şi a obiectivelor mercantile, reproşurile sunt uşor de conturat (de ce familia Perron nu s-a refugiat într-un sanctuar catolic… partea cu botezul putea fi rezolvată rapid, cum se explică migraţiile haotice din final – cu sau fără o parte din copii - a familiei în zona periculoasă) dar pentru scopul pentru care a fost produs, “The Conjuring” rămâne o reuşită. Iar pentru cârcotaşii pretenţioşi (ca mine), James Wan a mai inclus nişte mici surprize ludice cum sunt cele din soundtrack, de la piesa “Time of the Season” a grupului… The Zombies la compoziţia “In the Room Where You Sleep” a… actorului Ryan Gosling (tot el o interpretează în duet cu Zach Shield sub numele de Dead Man’s Bones). De văzut, da… ca tribut adus filmelor tradiţionale de gen din anii ’70. De colecţionat, nu… căci nu rezistă la o a doua vizionare. Extra: trei documentare (“The Conjuring Face-to-Face with Terror”, “A Life in Demonology” si “Scaring the “@S’%” Out of You”). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
22 Martie 2014


MÖBIUS (2013, Franţa/Belgia/Luxemburg, r: Eric Rochant) – Blu-Ray

mobius.jpgConceptul benzii lui Möbius (cele două feţe ale planului care, prin răsucire, dau o singură suprafaţă continuă) este bine cunoscut dar… susţinut metaforic, din păcate, destul de puţin convingător în noul film a (de altfel) talentatului cineast francez Eric Rochant (câştigător al Cesar-ului pentru “Un monde sans pitie” din 1989 şi nominalizat la Palme d’Or cu “Les patriotes” în ’94). Dar să nu anticipăm căci “Möbius” este un Thriller de spionaj alambicat, aproape non-violent, cu pretenţii şi ambiţii foarte mari: Alice (Cecile De France – recompensată cu Cesar pentru rolurile din “L’auberge espagnole” şi “Les poupees russes”) este un broker american excesiv de competent (a fost unul din responsabilii crahului de pe Wall Street în echipa Lehman Brothers şi, ca atare, a devenit persona non-grata în Statele Unite), nevoit să se auto-exileze în Monaco, unde lucrează pentru banca magnatului rus Ivan Rostovsky (Tim Roth – “Reservoir Dogs”, “Rob Roy”), un afacerist a cărui avere are origini îndoielnice (… noi românii, putem înţelege fără efort acest lucru), aflat în permanenţă sub supravegherea FSB (Serviciile de Securitate a Federaţiei Ruse) pentru presupusa implicare în jocurile de culise politice din interiorul Kremlinului. Echipa de spioni ruşi este condusă de Moise (Jean Dujardin, care, după Oscarul pentru “L’Artiste”, tinde să-şi consolideze re-poziţionarea oarecum nesperată ca star internaţional prin rolurile din “The Wolf of Wall Street” a lui Scorsese şi “The Monuments Men” a lui George Clooney), obsedat de a găsi o breşă în ultra-protejatul mecanism de spălare a banilor la scară mare practicat de Rostovsky şi pentru care Alice se prezintă ca… soluţia ideală de infiltrare. Ceea ce nu ştie însă Moise este că femeia a intrat deja în obiectivul CIA şi a celorlalte servicii secrete de peste Ocean. Aşa cum spuneam la început, “Möbius” este un proiect foarte ambiţios, care, sub masca unei forme ‘comerciale’, îşi propune să ridice parţial vălul, la nivel de vârf, asupra triumviratului surselor de putere (politică-economică-informaţii) ce influenţează la ora actuală destinul majorităţii naţiunilor şi, ca atare, ne poartă pe mai multe continente, printr-o suită de medii foarte eterogene, în care amestecul lingvistic/cultural/comportamental sugerează teza de la care a plecat Rochant şi care poate fi sintetizată (oarecum) vulgar… ‘toţi sunt o apă şi-un pământ’. Din nefericire, obsesia cineastului pentru reliefarea de probleme majore face ca pelicula, în ciuda plot-ului incitant, să fie mai degraba una dramatică decât un Thriller antrenant. “Möbius” este în ansamblu greoi şi necaptivant, consumându-şi tot timpul încercând, fără să reuşească pe deplin, să fie sofisticat şi intrigant. Chimia dintre De France şi Dujardin, atât cea afectivă cât şi cea carnală, reprezintă singura excepţie notabilă în sens pozitiv, dar care funcţionează oarecum… degeaba în context. Să dau câteva argumente cu caracter secundar: accentul pus absolut inutil pe tandemul retardat de agenţi ruşi de filaj a suspecţilor, personajul lui Dujardin este mult prea moale pentru un ‘killerundercover de şef de servicii secrete crescut de mic în mafia rusă, închiderea benzii lui Möbius e expediată extrem de superficial etc. Castingul este foarte bun (Roth este formidabil reconstruindu-l pe Roman Abramovich!) dar, din nou… degeaba. E ca şi cum l-ai angaja pe Gordon Ramsay să îţi gătească, dar ajungi să îl obligi să prepare mici după reţeta bufetului din Popeşti Leordeni. Toţi actorii sunt OK, dar rolurile sunt mult prea schematice, aproape de caricatural. În concluzie, o tentativă cinematografică… deloc credibilă, în ciuda aspiraţiilor. Extra: Making Of, dezbatere între Rochant şi blogeri cinefili, trei mini-documentare (casting, banda lui Möbius, tandemul Dujardin-De France). Tehnic: impecabil.

SAFE HOUSE (2012, USA/Africa de Sud, r: Daniel Espinosa) – Blu-Ray

safe house.jpgDacă stăm niţel să medităm din perspectiva istoriei relativ recente, noi, românii, nu prea avem cum să fim familiarizaţi cu conceptul de ‘safe house... altfel decât prin intermediul comuniştilor care ne-au oferit o viaţă mai bună sacrificând-o pe a lor în lungi ani de clandestinitate şi în interminabile şedinţe ideologice ţinute în… case conspirative (puneţi voi ghilimelele unde doriţi). Lăsând gluma la o parte, aici cred că greşim… poate că ar trebui să ne intereseze mai mult, să ne obligăm pe noi înşine să ne amintim că într-o asemenea ‘safe house’/’casă conspirativă’ a Securităţii a fost arsă întreaga bibliotecă a lui Eugen Lovinescu sau că, în alta, la Snagov, a fost deţinut Imre Nagy, Primul Ministru maghiar, opozantul intervenţiei lui Andropov cu Armata Roşie din noiembrie ‘56 şi un susţinător a ideii ieşirii Ungariei din Pactul de la Varşovia… dar să nu divagăm. Putem mai repede să asociem conceptul cu ideea de adăpost şi refugiu temporar oferit celor care, din varii motive, erau, pe vremuri, urmăriţi şi vânaţi de responsabilii cu aplicarea legii sau cu cea de sanctuar pus la dispoziţie pentru prigoniţii religios într-un context nefavorabil, însă nu cu formula modernă de ‘casă-seif’, ‘casă-sigură’, de spaţiu impenetrabil în care ‘obiectele de valoare’ sunt… oamenii. Oameni care, fie trebuie protejaţi, datorită unor interese particulare (şi, de multe ori, dubioase din punct de vedere moral), de judecata propriei naţii sau a mediului social, fie trebuie exploataţi în mod discret pentru a fi storşi (brutal şi rapid) de orice urmă de informaţie în detrimentul oricărei reguli sau norme specifice teritoriului pe care este amplasată casa-‘seif’! În consecinţă, nu e greu de înţeles că o organizaţie precum CIA are nevoie în afara Statelor Unite nu numai de “killeri” sau de specialişti în operaţii clandestine ci şi de “administratori” şi de “menajere” care să le întreţină proprietăţile şi să le facă curat după fiecare deranj. Deşi se visează James Bond, de mai bine de un an, Ryan Reynolds (“Green Lantern”, “Buried”) dă cu aspiratorul, stinge lumina în mod economicos şi plăteşte regulat întreţinerea la una din casele conspirative ale CIA-ului din Africa de Sud. Nimeni nu îl vizitează profesional şi asta îl frustrează. Este dornic de acţiune, iar singura lui defulare este să se plângă constant la telefon mentorului său, aflat într-un scaun confortabil la Langley, Brendan Gleeson (“In Bruges”, “The Guard”). Dolce farniente-le se rupe odată cu intrarea în cadru a unui fost agent CIA, Tobin Frost/Denzel Washington (ca de obicei, la fel de expresiv în filmele de acţiune ca o bârnă de stejar… excepţie făcând rolurile din filmele lui Tony Scott precum “Unstoppable” sau “Man on Fire”), devenit mercenar informaţional în cârdăşie cu alţi ‘pensionari’ a diverselor servicii secrete (Liam Cunningham – “Dog Soldiers”, “Clash of the Titans”) şi care este obligat de context să se predea americanilor şi trebuie “găzduit” în safe-house-ul lui Reynolds pentru o şedinţă de debriefing prin tortură. Atât de ‘safe’ încât celor care se află pe urmele lui Frost le ia doar câteva minute să o identifice şi să cureţe complet echipa CIA, sigur, cu ajutorul unui turnător din interiorul organizaţiei. Fugarul cu comportament patern face echipă cu ‘omul bun la toate’ pentru a desluşi iţele conspiraţiei. Culmea e că mai ajung la o safe house care nici aia nu e deloc safe. Ce naiba, nu mai e nimic “safe” pe lumea asta? Sper că veţi putea depăşi tonul excesiv de glumeţ pe care l-am abordat în definirea acestui Action-Thriller însă, după o primă impresie care mi-a generat o stare acută de enervare (mai ales segmentul doi a filmului, cel care ar trebui să întărească premisa şi să amplifice tensiunea, se constituie în veriga slabă – ex. opţiunea “turistică” pentru prezentarea stadionului în care cei doi se regăsesc în doar câteva secunde printre zecile de mii de oameni, toţi poliţiştii sunt de culoare şi au elemente fluorescente în uniformă să poată fi… vizibili etc.) am ajuns să mă uit la “Safe House” cu o lejeră condescendenţă şi asta pentru faptul că, în ciuda rezultatului viciat profund de debilismul fondului scenariului (lung, inegal, neataşant, fără miză), scandinavul Daniel Espinosa arată că ştie să regizeze (urmăririle auto o demonstrează fără tăgadă). Nu e Tony Scott dar, prin imagine şi montaj, se dovedeşste un urmaş interesant (păstrând ca aspirant o distanţă rezonabilă faţă de maestru), mai ales că, spre deosebire de regretatul frate a lui Sir Ridley, emană ponderaţie şi rezistenţă la tentaţia excesului dinamic extrem. Iar distribuţia este absolut interesantă pentru un film de acţiune cu involuntare (cu siguranţă complet nedorite de către producătorul… Denzel Washington) accente de umor de situaţie: Vera Farmiga (“Up In the Air”, “The Conjuring”), Sam Shepard (“The Right Stuff”, “Black Hawk Down”), Ruben Blades (“Predator 2”, “Once Upon A Time In Mexico”), Robert Patrick (“Terminator 2”, “Gangster Squad”) şi suedezii Joel Kinnaman (“Robocop”, trilogia iniţiată de Espinosa - “Snabba Cash”) şi Fares Fares (“Zero Dark Thirty”, “Snabba Cash”). În concluzie, un film despre case ce nu sunt de încredere căci proprietarii şi administratorii sunt de cacao… o lecţie cu spioni în domeniul imobiliar. Cât despre fanii lui Denzel, nu vă aşteptati la foarte mult… apare relativ puţin în film. Un film pasabil. Extra: Making Of, documentare (despre Cape Town, consultanţii CIA, producţie scene acţiune). Tehnic: impecabil.

JOHNNY ENGLISH (2003, UK/Franţa/USA, r: Peter Howitt) – DVD
JOHNNY ENGLISH REBORN (2011, USA/Franţa/UK, r: Oliver Parker) – Blu-Ray

johnny english.jpgIndiferent că vorbim de “Airplane”, “Top Secret” sau “Spaceballs”, pentru a fi cât mai suculente, în general, parodiile cinematografice se orientează pe un gen şi nu pe un personaj, căci multitudinea de tratamente oferă o varietate mai consistentă de surse de inspiraţie pentru pastişă. Excepţiile sunt destul de rare, mai ales în cazul super-spionilor/agenţilor secreţi, şi pleacă de la referinţe Pop(ulare) déjà solid aşezate în conştiinţa publică (“OSS 117”, după cele peste 200 de cărţi scrise de familia Bruce sau “Get Smart” cu Steve Carell, bazat pe serialul TV cu acelaşi nume creat de Mel Brooks… apropo, ştiaţi că organizaţia KAOS, replica parodică a lui Brooks la SMERSH-ul lui Bond, s-a format după mintea creatorului în… Bucureşti, România, în 1904?). În acest context, Johnny English are calitatea de fi un personaj original, imaginat de Rowan Atkinson şi inspirat dintr-o serie de clipuri publicitare la Barclaycard (al cărui protagonist a fost). ‘Mr. Bean’ Atkinson este departe de a fi un tâmpit (serialul “Blackadder” este un argument suficient în acest sens). Şi-a dat seama cu mult timp înaintea altora că dacă vrei să faci mulţi, mulţi, foarte mulţi bani cu talentul de actor comic, trebuie să te adresezi celor care molfăie popcorn de le ies floricelele pe nas la mall şi cărora, între două mesaje pe Twitter şi un selfie cu proaspătul agaţament din obscuritatea cinematografului, trebuie să le dai şansa să spună fericiţi prin strungăreaţă: ‘uite şi la prostu’ ăsta’. Nu întâmplător, Atkinson este, la ora actuală, unul dintre johnny english reborn.jpgcei mai înstăriţi actori britanici. Cele două ‘Johnny English’ au avut încasări de aproape 350 de milioane de dolari, fiind destinate explicit celor fericiţi să se hăhăie ca boii în sălile de cinema sau în faţa televizoarelor (după ce s-au întors de la grătar) văzând un clovn care îşi dă singur şuturi în cur. În condiţiile unei asemenea atitudini radicale, vă puteţi întreba (firesc) de ce scriu despre asta. Simplu, nu poţi sta în turnul de fildeş şi a vedea arta plastică doar de la înălţimea lui Michelangelo sau Durer… trebuie să consumi şi graffiti sau comics-uri, nu poţi asculta muzica lui Beethoven sau să fi pasionat de Hendrix şi asta să îţi permită să emiţi judecăţi de valoare elitiste când Salam cântă cu Clapton, Bregovic sau Sting şi tu habar nu ai… nu poţi să te dai cinefil din tagma intelectualistă gen ‘Woody Allen’ fără să încerci să înţelegi ce face ca, realmente, industria cinematografică să funcţioneze la nivel de masă. Şi când ajungi să o faci, realizezi că e vorba, în cele mai multe cazuri, de a vinde ‘clovnerii’ facile. Gloata urăşte de obicei (este non entertaining) să consume cultură Pop(ulară) în care, indiferent de formă, li se prezintă autori/interpreţi/protagonişti, reali sau imaginari, mai presus de ei. E foarte fericită când vede cealaltă faţetă… aşa s-a născut tradiţionalul ‘idiot a satului’. English este un anti-James Bond, un agent secret completamente inept ce creează pe bandă rulantă o succesiune de gaguri generate fie de incompetenţa/neadecvarea sa fizică sau socială, fie de cea profesională sau emoţională. Altfel… e băiat bun (sau cum îl defineşte Atkinson, “a decent bloke”). Proiectul ‘Johnny English’ a fost construit cu multă migală plecând de la universul 007: actorul de comedie apăruse într-un rol secundar în “Never Say Never Again” (Bond-ul din ’83 nerecunoscut de famila Broccoli şi care reprezintă ultima apariţie a lui Sean Connery în rol), au fost angajaţi o serie de actori care, la rândul lor, aveau sau urmau să aibă legătură cu filmografia Bond (de la Kevin McNally, ce debutase în “The Spy Who Loved Me”, la Tim Pigott-Smith – “Quantum of Solace”) şi, cel mai important, scenariul a fost dat pe mâna tandemului responsabil oficial cu reinventarea personajului lui Ian Fleming, Neil Purvis-Robert Wade (de la “The World Is Not Enough” la excepţionalul “Skyfall”). Primul film pleacă de la premisa că o bombă ucide toţi agenţii MI5 cu excepţia lui English, care se vede obligat să ducă la capăt o anchetă privind un complot de a fura bijuteriile Coroanei şi de instalare a unui nou rege, descendent a lui William Cuceritorul, un (grotesc şi ridicol prin interpretare) francez megaloman, Pascal Sauvage (John Malkovich – “Con Air”, “RED”). Cel de-al doilea (“Reborn”-ul), îl scoate pe English de la naftalină (recluziunea din mănăstirea nepaleză… un déjà-vu“Rambo”/”Hot Shots”) pentru a împiedica asasinarea Primului-Ministru chinez, plănuită de diverse servicii secrete de pe mapamond, într-o ‘fortăreaţă’ alpină elveţiană ce face trimitere explicită la “On Her Majesty’s Secret Service”. Dincolo de multitudinea de glumiţe grosiere a căror umor este îndoielnic (din punctul meu de vedere), se acumulează o sumă semnificativă de minusuri din care voi exemplifica ‘la pachet’ (pentru ambele): opţiunea neinspirată pentru cântăreaţa Natalie Imbruglia (altfel, justificată din punct de vedere a marketingului), apoi déjà menţionatul Malkovich, ruinarea petrecerii copiilor, agentul de culoare (nume: Tucker… “Rush Hour”… pe bune?), lipsa unui bad-guy autentic în sequel, etc, etc. Pe de altă parte, nu am cum să ignor sclipiri care scot cele două filme din categoria DTV: Atkinson însuşi (chiar dacă nu poţi digera personajul, calitatea transpunerii sale în rol este incontestabilă), ironia – “Toshiba Inteligence Services” (mai ales în condiţiile în care îmi vine în minte scandalul Ponta-Băsescu pe tema STS-Huawei), regia OK (ambii realizatori cu versatilitate dovedită în acest spaţiu cinematografic: Howitt – “Sliding Doors” şi “Antitrust”, Parker cu cele două comedii adolescentine “St. Trinian’s” cu Gemma Arterton şi Rupert Everett), urmărirea & duelul din Hong Kong, Rosamund Pike (post-James Bond’s “Die Another Day”), elicopterul urmărind şoseaua (genial de… britanic!). Cele din urmă îmi definesc recomandarea: dacă le prindeţi (aşa cum mi s-a întâmplat mie) la solduri, la preţul de 20 de lei, merită să le aveţi pe Blu-Ray dar… părerea mea este să rămâneţi, totuşi, în final, cu Austin Powers! Extra: zero (primul), scene tăiate, extinse şi bâlbe, prezentare gadget-uri, discuţie cu Rowan Atkinson (al doilea). Tehnic: impecabil (ambele).

IOAN BIG
15 Martie 2014


ODD THOMAS (2013, USA, r: Stephen Sommers) – DVD

Odd thomas.jpgUn film inedit (la propriu) care, datorită unor litigii între companiile co-producătoare, încă nu a avut premiera în vreun cinematograf deşi este terminat de mai bine de un an. Inedit şi prin faptul că a trecut aproape neobservat (sau, mai rău, desfiinţat de cei mai mulţi critici), deşi este rezultatul creativ a unui tandem surprinzător format din două personalităţi a culturii Pop cu succes garantat la publicul de masă: cineastul Stephen Sommers (producător, regizor, scenarist), semnatar a unor blockbustere precum “The Mummy” sau “G.I. Joe: The Rise of Cobra” (filmele sale au adus încasări de peste un milliard şi jumătate de dolari), şi Dean Koontz, unul dintre puţinii autori contemporani de cărţi Horror & Mystery care se apropie de notorietatea lui Stephen King, ce are trecute în CV aproape două duzini de best-seller-uri şi jumătate de milliard de exemplare vândute pe întreaga planetă. Această asociere ar putea duce cu gândul la o super-producţie realizată cu un super-buget cu scopul de a avea super-încasări dar (şi de aici vine marea surpriză!)… nu este cazul. Avem de-a face mai degrabă cu un film de autor(i), un proiect de suflet a lui Sommers (aşa cum a fost anul trecut “Lone Survivor” pentru Peter Berg), plasat însă tot în nişa sa de competenţă şi apetenţă, cea a cinematografiei de tip Thriller cu accente Horror. Odd Thomas (Anton Yelchin – “Star Trek”, “Terminator Salvation”, perfect în rol) este un tânăr bucătar de fast-food cu puteri paranormale (poate vedea şi interacţiona cu oameni decedaţi dar şi cu fiinţe din alte lumi) pe care înţelege să le folosească pentru a corecta sau preveni situaţii extreme din lumea reală. Personajul ştie că a fost hărăzit cu o capacitate specială tocmai pentru a o utiliza în mod adecvat şi nu pentru a o ignora. Singurii care au cunoştinţă de abilităţile sale sunt şeriful (Willem Dafoe – “Platoon”, “Shadow of the Vampire”, foarte cool în rol de adult deschis la “magnetic psychic powers” ale lui Odd) din Pico Mundo, un mic orăşel din California, şi prietena ‘Ciudatului’ Thomas, dulcica dar hotărâta Stormy (Addison Timlin – “Derailed”, “Stand Up Guys”). Viaţa tânărului este bulversată de apariţia în cătun a unui străin cu aspect excentric însoţit permanent de un grup de prădători din lumea de apoi care se hrănesc cu… frica oamenilor şi în care Thomas recunoaşte mesagerii unor evenimente viitoare cu deznodământ extrem de violent. “Odd Thomas” este un film în vâna lui “The Mist” a lui Frank Darabont, ce reuşeşte să dea realmente fiori printr-o naraţiune incitantă şi lipsită de bullshit-uri comerciale. Sunt o mulţime de filme de groază foarte bune precum “Al şaselea simţ” a lui Shyamalan sau “The Others” a lui Amenabar care stau în clue-ul de sfârşit. Odată ce, ajuns la final, l-ai aflat, rareori mai simţi nevoia să revezi filmul. Nu e cazul cu “Odd Thomas”, un “The 6th Sense” în variantă adultă care nu se sfârşeşte ci începe cu… “I see dead people!”. Şi dacă pleci de aici, eşti conştient că trebuie să surprinzi - căci ai ridicat ştacheta foarte mult - şi asta îi iese foarte bine lui Sommers, în mediul lui perfect familiar de tip “Mumia” cu fantomaticii ‘bodacşi’ CGI invadând universul nostru şi ameninţând umanitatea cu apocalipsa, mai ales că regizorul nu ţine să epateze sau să forţeze nota printr-o spectaculozitate exagerată şi menţine tonalitatea discursului narativ pe palierul cotidianului uzual. Mai mult, în ciuda dinamicii alerte şi a atmosferei incredibil de apăsătoare (deşi scăldată în soarele californian), filmul este plin de… umor, generat în cea mai mare parte prin dialogurile foarte consistente în care fiecare cuvânt (precum şi modul de frazare) este extrem de bine cântărit. Am ‘gustat’ una dintre cele mai savuroase replici din ultimul timp: “Does this mean to get on with it or ‘Up Yours!’?” iar monologul meu favorit (căci filmul e plin de voci din off) este cel a lui Yelchin când cară corpul lui Bob în camera de gazare din închisoarea abandonată. “Odd Thomas” poate fi definit, în ceea ce mă priveşte, ca o speculaţie inteligentă (mult peste media genului) pe marginea eventualelor tentative de a-ţi manipula propria soartă. De (re)văzut în mod obligatoriu. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

THE GREAT BEAUTY a.k.a. LA GRANDE BELLEZZA (2013, Italia/Franta, r: Paolo Sorrentino) – Seria “Artificial Eye”/Blu-Ray

the great beauty.jpgPalmares: nominalizări anul acesta la Cesar, Goya, Bodil şi selecţionat pentru Palme d’Or la Cannes; Oscar, Globul de Aur, BAFTA… cele mai importante premii, sunt câştigate şi déjà în vitrina din sufrageria cineastului. Ce-ar mai fi de adăugat apropo de “La grande bellezza”, un film avându-l ca protagonist pe Tony Servillo (“Gomorrah”) care, aproape de fiecare dată când a apărut într-unul din lung-metrajele lui Paolo Sorrentino, a câştigat pentru interpretare cel puţin un premiu prestigios (trei David di Donatello, două European Film Awards etc.)? Doar faptul că, în ceea ce mă priveşte, toate recompensele sunt pe deplin meritate şi că, pentru a doua oară în cazul unui film realizat în 2013 (după “Stoker” a lui Park Chan-wook), utilizez fără ezitare cuvântul… CAPODOPERĂ! Jep Gambardella a împlinit 65 de ani şi decide să nu se mai mintă pe sine însuşi şi… nici pe alţii. Îşi pune în practică hotărarea, nu într-un mod agresiv sau sarcastic, nu ca să rănească inutil sau să sfideze din frustrare, ci o face cu un realism cinic edulcorat (în sensul bun al cuvântului) de blândeţe şi sensibilitate. În tinereţe, Gambardella nu a venit la Roma căutând celebritatea ci a urmărit celebritatea pentru a cuceri… Roma. A scris o singură carte la acea vreme, “L’Apparato Umano” (acesta ar fi trebuit iniţial să fie şi titlul filmului), care i-a adus de timpuriu notorietatea şi acceptarea sa în protipendada metropolei. După aceea s-a mulţumit să trăiască momentul, să se menţină pe val scriind cronici de artă în reviste glossy şi să dea petreceri ’trendy, cool si stylish’ pentru high-life, fiind înscăunat în percepţia mondenă ca un patriarh-arbitru a modelor şi tendinţelor. Descoperirea nevoii regăsirii unei normalităţi la nivel psihic, a revenirii la un firesc, onestitate şi la un bun simţ de care cutumele sociale a clasei ce face regulile te îndepărtează pe măsură ce creşte gradul de dependenţă, îl fac pe Jep să ne pună pe tavă un univers urban fascinant. După cum îi spune unei cunoştinţe… “În loc să ai o atitudine de superioritate, ar trebui să ne priveşti cu afecţiune. Suntem toţi în pragul disperării. Tot ce putem face este să ne putem privi unul pe altul în faţă, să ne ţinem de urât şi să mai glumim niţel. Nu crezi?”. “La grande bellezza” este un eseu elegiac despre Roma şi despre cei care o populează în partea superioară, o călătorie imaginară răvăşitoare şi copleşitoare prin multitudinea de piese care alcătuiesc acest puzzle urban multi-dimensional creat de Sorrentino. O călătorie… despre Roma atât de complexă încât, chiar dacă este asamblată prin intermediul simţurilor lui Jep şi are ca obiect realitatea palpabilă, devine prin construcţie şi optică aproape absurd de îndepărtată de imaginea pe care oricare din noi ne-am picta-o în minte, bazată pe propria fantezie. Cu o forţă de atracţie atât de mare încât spectatorul se scufundă în “La grande bellezza” precum un fluture de noapte nu poate rezista luminii lămpii. Căci, acest film este de fapt un love-story, o poveste de dragoste non-liniară (carnal/spiritual, raţional/emoţional, asceză şi morală/grobianism şi auto-suficienţă, performanţă/abandon, evoluţie/imobilitate ş.a.m.d.) între un Gambardella plin încă de ‘gerovitalitate’ şi o Romă milenară istorică, religioasă, culturală, ex-aristocratică/berlusconiană (prin excese şi o decadenţă ce amintesc mai degrabă de Imperiul Roman decât de “La dolce vita”), ce transmite plenar viaţa prin fiecare statuie, tablou, obiect de design interior sau prin însăşi… goliciunea interioară a individualităţilor care animă cadrul (contesa Collona, cardinalul etc). Şi asta, indiferent că este vorba despre Villa Medici sau de biserica San Pietro din Montorio, de Cesare Attolini (creatorul ţinutelor lui Jep) sau de Unopiu, Gucci şi Armani, de termele din Caracalla sau de palatul Brancaccio. Sigur că, inevitabil, filmul este tributar iluştrilor predecesori, de la Antonioni la Fellini (las însă acest tip de analiză detaliată a influenţelor pe seama criticilor specializaţi în cinematografia de artă) dar Sorrentino nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de aceştia (inclusiv în discursul de acceptare a Oscarului… mai puţin inteligibilă a fost menţionarea lui Diego Maradona?) – eu, personal, presupun însă că a fost mai influenţat de “Roma” din ’72 a lui Fellini decât de “La dolce vita” – şi, în final, esenţial este că “La grande bellezza” rămâne un film fabulos ce poate fi privit (fără a avea în mod obligatoriu referinţe cinefile anterioare) de către oricine şi ‘consumat’ ca o delicatesă. Doar o ultimă menţiune de final: trebuie să aveţi în colecţie şi soundtrack-ul… este remarcabil (şi, surprinzător, destul de puţin italian în sens… popular). Extra: Making Of, trailer. Tehnic: impecabil.

THE HUNT a.k.a. JAGTEN (2012, Danemarca/Suedia, r: Thomas Vinterberg) – Blu-Ray

the hunt.jpgNominalizat la Oscar pentru film străin, “The Hunt” nu a avut nicio şansă în faţa lui “La grande bellezza” datorită diferenţei de anvergură cinematografică. Complexităţii şi sofisticării stilistice a operei lui Sorrentino, danezul Thomas Vinterberg (“Festen”, “Submarino”), co-fondator a Dogmei 95 alături de Lars Von Trier, i-a opus o dramă tratată foarte sec şi minimalist ca summum de mijloace de expresie vizuală şi sonoră (putem spune… tipic scandinavă) menită să accentueze visceralitatea şi disconfortul unei poveşti dramatice scrise împreună cu mai vechiul său colaborator Tobias Lindholm (autorul excelentului “A Hijacking” – vezi Video Vault-ul din 22 februarie 2014). “The Hunt” este un film crunt, greu de digerat, mai ales din perspectiva unei verosimilităţi deranjante… despre viaţa unui bărbat de vârsta a doua ruinată complet de inconştienţa unui copil. Lucas (Mads Mikkelsen – James Bond’s “Casino Royale”, “Coco Chanel & Igor Stravinsky”, “Pusher”) este educator la o gradiniţă dintr-o mică localitate daneză şi refuză să aspire la mai mult întrucât ţine la comunitate, la apropierea de familie (divorţat, îşi vede însă constant băiatul), de prietenii alături de care îşi petrece timpul liber (vânătoarea este sportul lor favorit) şi, dintre care, cei mai mulţi îi sunt vecini. După criza din plan personal asociată cu pierderea slujbei anterioare, încearcă să îşi ducă viaţa în cel mai modest şi anodin mod cu putinţă. Totul se duce de râpă când o fetiţă de la grădiniţă, copilul celui mai bun prieten al său, într-un acces infantil de neacceptare a refuzului lui Lucas de a primi un cadouaş care simboliza ataşamentul ei pentru el, susţine (uzând de exemple şi expresii preluate de la fratele mai mare, adolescent) în faţa conducerii gradiniţei că educatorul a avut un comportament sexual deviant (că i-a arătat organele genitale)… evident, neavând în inocenţa sa nici cea mai vagă idee cât de mult pot cântări în societatea adultă câteva cuvinte spuse de un copil imposibil de suspectat că ar putea să mintă cu premeditare în asemenea hal. Culmea este că micuţa începe să intuiască faptul că a făcut un rău cuiva însă odată plantată în suflete sămânţa indoielii, nimeni din jur, inclusiv părinţii, nu o mai ascultă decât cu superficialitate. În ansamblul său, micro-comunitatea semirurală îl ostracizează pe incredulul Lucas într-un mod demn de vânătoarea de vrăjitoare din Salem (este bătut de vânzătorii de la supermarket, câinele îi este omorât, geamurile casei sparte cu pietre). Timpul trece şi adevărul începe să fie din nou acceptat de toată lumea dar, la mai puţin de un an de la incident, în timpul unei vânători, cineva (neidentificat) din grup încearcă să îl împuşte pe Lucas… Drama este cu atât mai sinistră cu cât, prin tratamentul realist, priveşti “The Hunt” şi, fără să vrei, îţi pui problema că, realmente, asta se poate întâmpla fiecăruia dintre noi ca şi consecinţă a unui minor gest nevinovat (să ajuţi fetiţa unui vecin să treacă strada sau să deschidă uşa de la intrarea în bloc). Mikkelsen, incontestabil unul dintre cele mai remarcabile talente actoriceşti din Europa contemporană, poartă în cârcă tot filmul şi o face în mod excepţional, nu degeaba a primit premiul pentru interpretare la Festivalul de Film de la Cannes în 2012 (la care s-au adăugat premiul Zulu de anul trecut şi Bodil şi Robert în 2014). De văzut dacă… sunteţi cu adevărat pregătiţi. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

HOMEFRONT (2013, USA, r: Gary Fleder) – DVD

Homefront.jpgUn Action-Thriller realizat pe baza unui scenariu scris de Sylvester Stallone de către Gary Fleder (“Kiss the Girls”, “Impostor”) şi care se constituie într-o nouă dovadă (după seria “Expendables”) că Sly îl consideră pe Jason Statham (“Transporter”, “Crank”) drept singurul său urmaş serios pentru filmele de acţiune destinate marilor ecrane. Filmul este o adaptare liberă a uneia dintre cele cinci cărţi scrise de către veteranul războiului din Vietnam, Chuck Logan, care îl au ca personaj principal pe fostul soldat şi ofiţer de poliţie Phil Broker. Am spus ‘liberă’ fiindcă Stallone modifică (în sensul bun) povestea pentru a o face de sine stătătoare (renunţă la personajele secundare ce asigurau continuitatea seriei tipărite precum soţia lui Broker) şi a îi da un plus de potenţial în ceea ce priveşte dinamica acţiunii şi amplificarea tensiunii dramatice (ex. comutarea locaţiei din Minnesota în Louisiana). Agent D.E.A. sub acoperire, Broker (Statham) este infiltrat într-o bandă de bikeri, “Outcasts” (din nou, o trimitere discretă la “Expendables” şi simbolistica lor de grup), specializaţi în distribuţia de droguri, şi care, în momentul final a flagrantului şi a capturării acesteia, asistă neputincios la un abuz inutil a poliţiei în urma căruia fiul şefului bandei este împuşcat de… 47 de ori. Se retrage dezgustat cu fiica sa de 9 ani într-o casă din Bayou şi încearcă să se integreze discret în mica comunitate rurală. Problemele încep brusc de la o întâmplare minoră, când cea mică, în curtea şcolii, răspunde cu aceeaşi monedă agresivităţii unui coleg sâcâitor. Acesta este copilul unui tandem disfuncţional format dintr-un tată etern împăciuitor şi o mamă dominatoare, dezaxată şi dependentă de droguri (Kate Bosworth – “Superman Returns”), care nu acceptă să fie pusă în inferioritate şi care îi cere sprijinul cumnatului/fratelui, un soi de tânăr baron local lipsit de scrupule (James Franco – “127 Hours”, “Oz the Great and Powerful”) aflat în cârdăşie cu poliţia locală, condusă duplicitar de Clancy Brown (“Highlander”). ‘Gator’ (Franco, excelent în rol) intenţionează iniţial doar să îi ‘sperie’ pe noii membri a comunităţii însă, descoperind întâmplător cine este de fapt Broker, decide că şi-ar putea extinde business-ul dacă l-ar vinde pe acesta boss-ului “Outcasts”, perpetuu în căutare de răzbunare, deşi aflat în puşcărie. Apelează pentru asta ca intermediar la o prostituată obişnuită cu aranjamentele între diversele medii de afaceri veroase (Winona Ryder – “Edward Scissorhands”), este trimisă la faţa locului o echipă de eradicare definitivă a familiei Broker dar, evident, lucrurile nu se întâmplă exact conform planului. În roluri secundare se mai remarcă Pruitt Taylor Vince, obişnuit cu partitura de redneck sudist încă de la “Shy People” şi “Mississippi Burning”, şi Rachelle Lefevre (“White House Down”), noua stea din serialul realizat după Stephen King, “Under the Dome”. Am ţinut să îi menţionez şi pe aceştia fiindcă, în ansamblu, distribuţia îşi face treaba excelent, iar “Homefront” (susţinut de inspiraţia muzicii lui Mark Isham, colaborator cu Fleder încă de la “Impostor”, şi de o coordonare hiper-profi a producţiei) se poziţionează, oarecum neaşteptat, ca una dintre peliculele de acţiune (de serie A dar nu blockbuster) de bună calitate a anului trecut. Pentru amatorii de actionere oneste, spuse curat şi cursiv, este o sursă sigură de entertainment. Extra: Making Of, scene tăiate. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
08 Martie 2014


BANSHEE CHAPTER (2013, Germania/USA, r: Blair Erickson) – DVD

Banshee.jpgSunt extrem de rare în ultimii ani (era post-“Blair Witch Project”) producţiile Horror filmate cu camera ‘din mână’ (found-footage movies) care, sub pretextul inducerii impresiei de veridicitate şi realism, să nu ascundă în fapt lipsa de substanţă a poveştii, cea de resurse tehnice sau, mai rău, absenţa talentului realizatorilor. Zeci de titluri susţin trendul mercantil (avându-l ca port-drapel pe Oren Peli – franciza “Paranormal Activity”) a filmelor de buget mic şi încasări uriaşe destinate unui public larg ce se mulţumeşte cu foarte puţin. În acest peisaj, “Banshee Chapter” este o excepţie fericită, o rara avis prin consistenţă şi originalitate. Mă voi concentra să-mi susţin afirmaţia şi mai puţin pe detalierea poveştii care este centrată pe ancheta unei tinere jurnaliste intrigată de volatilizarea bizară a unui fost coleg de facultate şi care o conduce într-o lume a testelor cu chimicale făcute pe oameni, a bizarelor apariţii nocturne şi a transmisiilor radio inexplicabile. Paranteză scurtă: personajul principal este interpretat de tânăra actriţă de origine suedeză Katia Winter (Katrina Crane din serialul de televiziune “Sleepy Hollow” creat de tandemul Orci-Kurtzman, cei doi producători şi scenarişti a francizelor “Star Trek” şi “Transformers”, împreună cu Len “Underworld” Wiseman) iar utilizarea în titlul filmului a termenului “banshee”, spirit feminin din mitologia irlandeză, mesager a morţii şi comunicator cu viaţa de apoi, nu este deloc întâmplătoare. Să revin la argumentaţie… deşi filmul îşi plasează acţiunea în prezent (cu toate simbolurile aferente asociate cu ideea de comunicare: YouTube, reţele sociale, smartphone-uri), structura narativă se bazează pe un fundament real, consumat în trecut, inedit pentru cei mai mulţi dintre spectatori, Proiectul MKUltra. În anii ’60 şi ’70, când Timothy Leary, Ken Kesey & Co. propovăduiau tinerilor cultivaţi şi boemei americane proprietăţile benefice a LSD-ului, iar trip-urile de stimulare a creativităţii sau de pură evadare din realitate erau la modă în contra-cultura epocii, în subteranul vieţii sociale şi departe de ochii omului de rând se desfăşura la o scară uluitor de întinsă (USA şi Canada) un proiect iniţiat încă de la începutul anilor ’50 de către Divizia de Operaţiuni Speciale a C.I.A. împreună cu experţi din Chemical Corps a Armatei şi care avea drept obiect “cercetarea şi dezvoltarea de materiale chimice, biologice şi radiologice apte pentru a fi folosite în operaţiuni clandestine de control a comportamentului uman” (citat dintr-un document a Curţii Supreme de Justiţie a S.U.A.). Amintiţi-vă de “Candidatul Manciurian”… Proiectul MKUltra, partea nevăzută a aisbergului venerat la suprafaţă de Leary sau de Ginsberg, s-a desfăşurat în peste 80 de instituţii incluzând baze militare, spitale, închisori, companii farmaceutice şi nu mai puţin de 44 de colegii şi universităţi iar sute de oameni au fost folosiţi, cu sau fără vrerea sau ştiinţa lor, drept cobai pentru teste prin care se încerca controlul şi reprogramarea activităţii cerebrale şi, în consecinţă, a comportamentului individual (administrare de droguri – LSD, BZ, amfetamine, barbiturice; activarea de zone din creier cu mijloace electronice – senzori bioelectrici, mesaje trimise pe diverse frecvenţe; hipnoză; iradiere). Nu se ştie nici acum exact câţi subiecţi au decedat sau au rămas cu sechele psihice grave (pierderi de memorie, schizofrenie, amnezii etc) întrucât, speriată de scandalul Watergate, conducerea C.I.A. a ordonat oprirea proiectului şi distrugerea întregii arhive. Abia în 1977, au fost descoperite 20,000 de documente (datorită faptul că fuseseră depozitate accidental într-o arhivă contabilă) iar comisiile senatoriale din Congres au avut o bază mai amplă de anchetă. “Banshee Chapter” este o speculaţie inteligentă pe marginea Proiectulul MKUltra şi a consecinţelor sale peste timp, iar introducerea în poveste este făcută chiar cu imagini de atunci, inclusiv scuzele tardive adresate de Preşedintele Clinton întregii naţiuni americane. Cum se realizează în film, totuşi, arcul peste timp? Prin intermediul unui bătrân scriitor dependent (şi afectat) de droguri care ştia istoria experimentelor (în viaţa reală, importante personalităţi a culturii Pop precum Ken Kesey, autorul celebrului “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, sau cantautorul Robert Hunter au fost… voluntari pentru Proiectul MKUltra!), interpretat de veteranul Ted Levine (“The Hills Have Eyes” a lui Alexandre Aja, “American Gangster” a lui Ridley Scott) şi care acceptă fără entuziasm să o sprijine pe tânără în investigaţia sa. Sigur că “Banshee Chapter” nu este perfect dar se ridică mult peste media genului de pur Horror în care plusul de interes este generat inclusiv de referinţe notabile la icon-uri culturale precum H.P. Lovecraft sau Hunter S. Thompson, autorul ‘Gonzo journalism’-ului (sursa de inspiraţie evidentă pentru construcţia personajului lui Levine). Pentru amatorii genului, obligatoriu de văzut şi de păstrat în colecţie. Extra: cinci mini-documentare care ‘construiesc’ Making Of-ul, trailer. Tehnic: foarte bun.

CONTRE-ENQUETE a.k.a. COUNTER INVESTIGATION (2007, Franţa, r: Franck Mancuso) – “Edition Speciale”/DVD

contre enquette.jpgFranck Mancuso, poliţist cu o experienţă de peste 20 ani în Paris (a trecut în Quai des Orfevres de la Stupefiante la Anti-Tero şi, apoi, la Biroul Central de Reprimare a Banditismului), a prins ideea de la ceva mai experimentatul său ex-coleg Olivier Marchal, tot un fost poliţist, care, de la finele anilor ’80 (până în 1994, mai exact), timp de aproape un deceniu, a dus o viaţă profesională dublă (apariţii episodice ca actor, serii TV ca şi creator sau scenarist) şi a decis la rândul său să îşi valorifice experienţa de copoi în… arta cinematografică. După un debut minor în televiziune, a ieşit la rampă prin contribuţia semnificativă la redactarea scenariului excelentului policier “36 Quai des Orfevres” din 2004 a lui Marchal (cu Daniel Auteuil şi Gerard Depardieu), înainte de a-şi asuma inclusiv rolul de regizor pentru un prim lung-metraj, “Contre-enquete”. Într-o dimineaţă, un căpitan de poliţie, Richard Malinowski (Jean Dujardin – “L’Artiste”, “OSS 117”) cu o viaţă de familie fericită, comite eroarea de a opta pentru o vizită la birou în detrimentul unei plimbări cu bicicleta promise fetiţei sale în vârstă de nouă ani. Aceasta este, ulterior, descoperită moartă în pădure, violată şi schingiuită. Colegii lui Richard arestează rapid un suspect, pedofilul Daniel Eckmann (Laurent Lucas, actorul-fetiş a lui Dominik Moll – “Harry, un ami qui vous veut du bien”, “Lemming”) care, finalmente, mărturiseşte fapta şi este condamnat. Din închisoare, acesta începe însă să îl bombardeze pe Richard cu scrisori în care îşi clamează inocenţa, direcţionându-l treptat pe tatăl debusolat spre un alt potenţial vinovat, ucigaşul în serie Salinas. Reticent la început şi în ciuda opoziţiei atât a familiei cât şi a prietenilor din poliţie, Richard demarează o anchetă paralelă, o contra-anchetă, pentru restabilirea adevărului… evident, lucrurile nu arată exact aşa cum îşi închipuise iniţial. Mancuso şi-a bazat scenariul pe o nuveletă (“Like a Bone in the Throat”) scrisă de un specialist a intrigilor criminale, Lawrence Block (Mare Maestru a asociaţiei “Mystery Writers of America”), publicată în antologia “The Best American Noir of the Century”, dar în care victima era sora poliţistului şi nu fiica acestuia. Prin fondul şi tematica plot-ului, “Contre-enquete” aminteşte inevitabil de mai recentul “Prisoners” (2013, r: Denis Villeneuve) însă nu reuşeşte precum acesta să transmită pregnant tensiunea generată de acţiunile şi comportamentul unui tată disperat de a afla adevărul, întrucât Mancuso foloseşte firul narativ pentru a deraia deseori în micro-analize de detaliu pe marginea funcţionării sistemului poliţienesc din Hexagon, ceea ce distrage inevitabil atenţia de la construcţia psihologică a personajelor Malinowski-Eckmann (altfel, Dujardin şi Lucas sunt absolut credibili în rolurile pe care le interpretează). Un film nu lipsit de interes, vizionabil, bine filmat (în tradiţia Noir-ului scandinav), însă departe de ideea de entertainment furnizată de policier-urile cu Belmondo sau Delon din anii ’70 dar şi de analiza crudă şi lucidă a sistemului poliţienesc pe care ne-a servit-o Olivier Marchal în “36 Quai des Orfevres” sau “MR 73”. Extra: DVD bonus (ediţia franceză); comentariu audio a regizorului, scene tăiate, interviuri cu Mancuso şi Dujardin, documentar despre pregătirea echipei de către poliţiştii de la Criminalistică (“Dans les yeux d’un flic”). Tehnic: excelent.

RUNNING WITH SCISSORS (2006, USA, r: Ryan Murphy) – DVD

running with scissors.jpgO comedie neagră despre familiştii de categorie medie şi de vârsta a doua, despre frustrări individuale şi reprimări sexuale în cuplu, despre micile cutume cotidiene care domină aspiraţiile, despre idealuri neverosimile care se transformă în obsesii. Un soi de familia Addams foarte stranie, mai ales că este după o poveste reală (scenariul este bazat pe memoriile din adolescenţă a lui Augusten Burroughs – opt săptămâni pe lista de bestseller-uri a “New York Times” în 2002!), construită pe relaţia între o casnică poetesă labilă mental (Annette Bening, nominalizată la Globul de Aur pentru acest rol) şi psihiatrul său care, după canoanele sociale… este ‘dus cu pluta’ (Brian Cox – francizele “Bourne” şi “RED”), privită prin prisma fiului doamnei, Augusten (Joseph Cross – “Lincoln”, “Milk”). Povestea e neverosimil de complexă şi, ca atare, nu voi insista pe toate detaliile. Femeia îşi acuză soţul alcoolic (Alec Baldwin – “Blue Jasmine”, “It’s Complicated”) pentru eşecurile sale artistice, acesta îşi ia lumea în cap, iar mama, într-un gest suprem de ‘eliberare’ îşi dă fiul, formal, spre adopţie, psihiatrului. Adolescentul intră într-o lume cu reguli complet diferite de cele uzuale (bradul de Crăciun e ţinut în sufragerie ani de zile, copilaşii defechează în spatele acestuia, sora cea mare ţine din dragoste pisica, numită… Freud, ostatecă într-un coş de rufe până aceasta moare etc), timp în care mama sa naturală îl ignoră… descoperindu-şi tendinţele lesbiene. Distribuţia este formidabilă: Gwyneth Paltrow (“Shakespeare In Love”, “Iron Man”), Evan Rachel Wood (“The Ides of March”, “The Wrestler”), Joseph Fiennes (“Elisabeth”, “Killing Me Softly” a lui Chen Kaige), Patrick Wilson (“Insidious”, “Watchmen”), Gabrielle Union (“Bad Boys 2”, “Constellation”), însă, incontestabil, Bening este cea care ia faţa tuturor, făcând unul dintre cele mai bune şi interesante roluri din întreaga sa carieră. În ansamblu însă, filmul, structurat în trei părţi, este foarte greu de digerat, mai ales când ştii că, în cea mai mare parte, aceste lucruri s-au întâmplat în realitate… să dau câteva exemple prin care o dramă complicată plasată în anii ’70 se transformă într-o comedie în care cinismul este deranjant. Actul 1. Ambii parteneri de cuplu (părinţii lui Augusten) declară că sunt nefericiti. “Eşti constipată?.. Atât la propriu cât şi la nivelul subconştientului?” o întreabă pe femeie psihologul, acelaşi care îi dă verdictul soţului: “Ai avut o mamă care te-a sufocat şi ţi-ai dorit o soţie pe acelaşi model”. Accentuarea trăsăturilor mamei este nu grosieră, căci Annette Bening e galactică în nuanţarea rolului, ci deseori grotescă, paradoxal, tocmai prin fineţea modului de interpretare a actriţei, juxtapusă partiturii scrise de scenarist. Impresia devine pregnantă până la nivel de neverosimilitate la nivel de percepţie a protagoniştilor ca grup după prima jumătate de oră (intrarea în actul 2 – abandonarea inclusiv de către mamă) în casa dr. Finch, populată, aşa cum spuneam deja, de familia… Addams (Jill Clayburgh - “Un Unmarried Woman”, “La Luna” a lui Bertolucci – care, vizionând la TV serialul “Dark Shadows”, îi oferă lui Augusten hrană pentru câini… “ar trebui să mai încerci şi ceva nou”)… după care avem o ruptură brutală în dinamica narativă cu trecere în 1979 (epoca gay, “used goods” etc… nu vrei la şcoală, ai o alternativă – trebuie să te faci că te sinucizi ca să te declar instabil şi să fii scutit de liceu: “unde este spiritul tău de aventură?’. Actul 3, asupra căruia nu mai insist pentru a evita spoilerele, pleacă exact de la tentativa planificată de sinucidere a tânărului. Nu contest experienţa personală în baza căruia acesta a scris şi apoi s-a realizat filmul, dar modul în care s-a dorit împachetarea ei într-o durată cinematografică scurtă dă impresia unui bombardament asupra lui Augusten atât de incredibil încât lasă spectatorul absolut siderat. Ce vreau să spun este că ambiţiile ce răzbat din spatele peliculei sunt vizibile şi meritorii dar, aşa cum arată rezultatul, pot concluziona fără ezitare că produsul final este un ‘ciudat’ de expus la circ ce duce povestea şi temele sale într-un spaţiu superficial în care multitudinea aspectelor îşi pierd, pentru spectator, relevanţa. Practic, există trei păcate a filmului: 1.) Ryan Murphy (regizor de televiziune – “Glee”, “American Horror Story”) eviscerează naraţiunea aproape complet de orice urmă de umor şi, drept consecinţă, este dificil să găseşti vreun personaj care să îţi fie simpatic (mai ales Augusten); 2.) din dorinţa ca, simultan, să simplifice povestea dar să continue a spune multe, filmul are câteva salturi şi omisiuni explicative evident voite (comunicarea lui Finch cu divinitatea prin intermediul fecalelor, schizofrenia lui Neil) care determină o lipsă de contur a motivaţiei şi comportamentului (cu excepţia lui Bening) şi, în aceeaşi direcţie… 3.) contextul social şi cultural a anilor ’70 în care se desfaşoară este punctat extrem de sumar, iar cine nu este familiarizat minimal cu feminismul, revoluţia sexuală şi egalitarismul sau idealismul noii ‘libertăţi de expresie’, toate trenduri specifice epocii, nu va înţelege doar din referinţele telefonate la Anne Sexton sau Lina Wertmuller cum a fost posibil ca o asemenea poveste să se consume în realitate. O realizare… dubioasă! Probabil, o mini-serie TV ar fi fost mai adecvată. Extra: trei documentare despre adaptarea (după memoriile lui Burroughs) şi realizarea filmului. Tehnic: excelent.

REYKJAVIK-ROTTERDAM (2008, Islanda/Olanda/Germania, r: Oskar Jonasson) – DVD

REYKJAVIK-ROTTERDAM.jpgCâştigător a cinci premii Edda (echivalentul islandez a Oscarurilor americane) pentru scenariu, regie, montaj, sound design şi muzică, “Reykjavik-Rotterdam” este primul Thriller realizat de Jonasson, un cineast aplecat mai degrabă spre comedie (“Remote Control” - 1992, “Pearls and Swine” - 1997), a cărui reputaţie se consolidase în ţara sa de origine în primul rând datorită implicării sale în producţiile de televiziune, şi… ultimul film în care apare ca actor Baltasar Kormakur, unul dintre copiii-minune a cinematografiei islandeze, ce avea să îşi continue apoi evoluţia spectaculoasă în industrie, dar… exclusiv în spatele camerelor de luat vederi (ex. filmează acum “Everest”, după un scenariu a lui Simon Beaufoy, oscarizatul pentru “Slumdog Millionaire”, o super-producţie cu Robin Wright, Jake Gyllenhaal, Josh Brolin şi Sam Worthington!). Kristofer (Kormakur) este un fost marinar debarcat pe uscat din cauza contrabandei cu alcool, care lucrează acum ca paznic de noapte. Are probleme cu banii şi, ca atare, acceptă ajutorul (nu complet dezinteresat) a unui prieten de familie ce face trafic de influenţă pentru ca acesta să fie reangajat pe una din cursele cargo de transport marfă uzuale spre Rotterdam (şi retur). Asta doar pentru salvarea aparenţelor, căci, în mixul final legat de o rutinieră călătorie marină, se leagă contrabanda cu alcool, stupefiante, maşini şi chiar… opere de artă modernă. Vorbeam la început de Thriller însă această categorisire generică este departe de a fi şi una integral acoperitoare deoarece, în cele două puncte geografice ce definesc ‘linia dreaptă’, lucrurile stau cu totul altfel: la Reykjavik, vorbim mai degrabă de o dramă noir, iar la Rotterdam de un mob-heist movie cu o tuşă de umor specific nordică. Deşi foarte eclectică, combinaţia, în mod absolut uluitor, funcţionează, dar nuanţele întrepătrunderilor stilistice nu sunt întotdeauna revelate de la prima vizionare şi pot da uşor impresia unei salate a cărei ingrediente sunt alese după ureche. Vă asigur însă că nu e deloc aşa (mai ales că este implicată toată ‘floarea cea vestită’ a breslei actoriceşti islandeze, de la Ingvar Eggert Sigurdsson, deţinător a nu mai puţin de şase premii Edda pentru interpretare, la Olafur Darri Olafsson – “The Deep” a lui Kormakur, serialul “True Detective”). La prima vedere, avem de-a face cu un film deloc rău prin naraţiune şi dramatismul acesteia dar, pentru cei obişnuiţi cu producţiile hollywoodiene, oarecum amatoricesc în realizare, cu nimic memorabil (care să îl facă ‘to kill for’ în colecţie), interesant exclusiv pentru ‘arheologii’ cinefili care sunt realmente curioşi să vadă cum s-a născut remake-ul “Contraband” (cu Mark Wahlberg) şi, implicit… starul Kormakur (acesta din urmă avea să rafineze povestea lui Jonasson şi să o transpună ca regizor pe ecran în 2012 cu buget şi vedete de peste Ocean). Pentru mine, “Reykjavik-Rotterdam” reprezintă însă o mare reuşită dar asta nu înseamnă că mă aştept ca mulţi să îmi împărtăşească opinia. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
01 Martie 2014


A HIJACKING a.k.a. KAPRINGEN (2012, Danemarca, r: Tobias Lindholm) – Blu-Ray

A hijacking.jpgÎmpotriva opiniei deja exprimate în varii forme de către majoritate, voi începe prin a fi răutăcios apropo de “Captain Phillips”. În continuare, în calitate de simplu consumator de film, am tot respectul pentru talentul uriaş aldomnului Tom Hanks însă nu am niciunul (deşi talentul există!) pentru acest documentarist american patriotard frustrat acceptat de către Hollywood în baza francizei Bourne (în generarea căreia meritul îi revine aproape integral autorului cărţilor, Robert Ludlum, şi nu echipelor de ‘pinguini’ glamour care au transpus-o pe ecran…. scuze, Matt Damon, dar Richard Chamberlain a fost mult mai ‘Bourne’ decât tine) şi care se numeşte Paul Greengrass (alături de “World Trade Center” a lui Oliver Stone – măcar acesta ne-a dat “Natural Born Killers” şi “Platoon” şi “Wall Street” şi “Savages” – stau “United 93” şi “Green Zone” ale lui Greengrass; cine îşi va mai aminti de ele?… la ce folosesc acestea istoriei cinematografiei non-documentare dacă tot ceea ce au de spus se leagă exclusiv de momentul şi contextul în care au avut premiera, cine va mai fi tentat să le privească peste ani?). “Captain Phillips” este transpunerea romanţată a unei poveşti adevărate despre o navă comercială US capturată de piraţii somalezi,dar totul se focalizează pe comportamentul entuziasmant şi ‘înălţător’ a căpitanului devenit ostatic. Pe bune, nu v-aţi săturat de dimensiunea ‘planetară’ a eroismului americanului de rând? Un “Castaway” solitar care înlocuieşte mingea de fotbal cu o figură străpezită de pirat. Un upgrade oscarizabil! Să revenim… “A Hijacking”, realizat înainte de “Captain Phillips”, tratează un subiect similar, capturarea unei nave de către piraţii somalezi. Diferenţa este însă una majoră atât în abordare (nu interesează cum s-a produs capturarea căci nu e un film de acţiune, ci comportamentul tuturor părţilor implicate în criză) cât şi în tratarea vizuală a definirii celor două lumi (cea de pe navă şi contextul exterior, unul non-militar) care este de un non-idealism crâncen, un realism specific scandinav, o abordare contrară spiritului populist şi patriotard (resimţit pregnant de către oricine vede “Captain…”). Filmul lui Tobias Lindholm (scenarist al serialului “Borgen”, a candidatului la Oscarul pentru film străin de anul acesta “The Hunt” şi regizor a extrem de interesantului “R”) utilizează cazul ca prilej/caz particular pentru a construi o parabolă în jurul ideii de criză în general, de studiu a opticii celor implicaţi (cauzatori, responsabili, victime) şi a modului în care diversele interese şi competenţe specifice (individuale sau comunitare) influenţează pluridimensional, inclusiv temporal, rezolvarea acesteia. Căci, într-o criză, poate fi centrul de interes pentru “beneficiarii” acesteia sau spectatorii care asistă la consumarea ei, altul decât modul în care se va rezolva? Ştim că primii suferă, ştim că cei care au provocat-o aşteaptă câştiguri imorale,dar nu ştim cum reacţionează cei care trebuie să clarifice, într-un fel sau altul, problema. Ca atare, în economia filmului, Lindholm reduce mult accentele pe ameninţarea propriu-zisă (utilizată doar ca vector în context pentru a reaminti perenitatea prezenţei sale) şi pe victime (reprezentate simbolic de bucătarul vasului - Pilou Asbaek) şi se concentrează pe procedurile de negociere conduse de însuşi C.E.O.-ul companiei, proprietară a navei (Soren Malling, coleg de platou a lui Asbaek în serialul “Borgen”), care îşi asumă astfel responsabilitatea pentru vieţile sechestraţilor. În cele aproape patru luni de negocieri de la distanţă, cinismul oamenilor în costume scumpe cu limuzine luxoase la dispoziţie, aşezaţi comod în confortabilele lor birouri (ex. - sunt încântaţi după primele săptămâni că piraţii au acceptat reducerea cererii de la 15 la 8.5 milioane de dolari… un ‘real progres’, “a substantial drop”) începe să fie erodat sub presiunea familiilor, a pericolului dezvăluirilor în mass-media şi a nerăbdării propriei organizaţii legată de conştientizarea faptului că răspunde de destinele ostaticilor (care riscă din ce în ce mai mult să aibă un final nefericit… cu trecerea fiecărui minut în care ei îşi propun să mai economisească un dolar). Că, în acest caz, nu doar nava este în proprietatea şi grija lor ci şi oamenii care au populat-o şi care aşteaptă de la ei o soluţie. Gândul inevitabil la o Românie în criză în care conducătorii amână rezolvarea sacrificând naţiunea pentru a-şi minimiza propriile pierderi (sau creşte profiturile) este cutremurătoare din perspectiva metaforică corporatistă aşa cum o relatează, aproape chirurgical, Lindholm. “A Hijacking” este un film abordat ca un corp pe masă de disecţie în care organele ce mai sunt active sunt privite mult timp de către medici ca paraziţi la care se poate renunţa dacă asta e o condiţie pentru conservarea corpului. Merită de văzut căci este una dintre cele mai bune pelicule care vorbeşte despre criză realizate în ultimii ani. Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

DEADLY OUTLAW: REKKA a.k.a. VIOLENT FIRE (2002, Japonia, r: Takashi Miike) – Ediţie “Arrow Video”/DVD

deadly outlaw.jpgÎncep prin a sublinia că sunt un vechi fan a japonezului Takashi Miike şi a esteticii sale cinematogafice, indiferent de gen (Horror, filme cu Yakuza, adaptări după comics-uri sau Fantasy-uri istorice), de la “Ichi the Killer” sau “Audition” la “Crows Zero” şi “13 Assassins”, şi, ca atare, am aşteptat cu nerăbdare să văd acest “Deadly Outlaw: Rekka” (unul dintre cele opt filme semnate de japonez în 2002!), mai ales că îi are ca protagonişti pe starul DTV Riki Takeuchi (“Battle Royale 2” a lui Kento şi Kinji Fukasaku, seria “Dead or Alive” a aceluiaşi Miike, “Big Man Japan” a lui Hitoshi Matsumoto), pe unul dintre idolii lui Quentin Tarantino, legendarul Sonny Chiba (seria “Street Fighter”, “Kill Bill”) şi pe Tetsuro Tanba (‘Tiger Tanaka’ în James Bond’s “You Only Live Twice”, memorabil şi în “Human Revolution” a lui Toshio Masuda sau “Harakiri” a lui Kobayashi). Din nefericire însă, doar ineditul acestei asocieri face ca filmul să aspire realmente la statutul de film-cult, căci, cel puţin în ceea ce mă priveşte, este unul dintre (puţinele) rateuri de anvergură a lui Miike. “Rekka” spune povestea unui tânăr asasin care, după moartea violentă a mult stimatului său boss din Yazuka, este cuprins de furia răzbunării şi începe să decimeze lideri a clanurilor rivale până la confruntarea finală cu adevăraţii responsabili… OK, nimic nou sub soarele nipon… poate fi entertaining. Prima problemă ce apare este însă că naraţiunea este tratată într-o dinamică şi cromatică Disco-Rock foarte optzecistă, foarte MTV (opţiune ce, poate, avea un sens bine fundamentat în mintea cineastului, dar este neinteligibilă în formatul final a produsului) şi în care îi recunoaştem tuşele personale în extrem de puţine scene (ex. Tabata cu mâinile amputate prinse de gât, folia de plastic din părul lui Kunisada, poliţistul ce-şi tine speech-ul acompaniindu-se de chitara electrică). Sigur că sunt de apreciat tentativa de salvare a finalului (răzbunarea personală ce capătă în mod neaşteptat legitimitate - jocurile de putere din culisele Yakuza) şi precizia matematică cu care Miike îşi ‘secţionează’ filmul, însă toate acestea par că ţin de domeniul accidentalului într-un ansamblu ce dă (lumină, coregrafia luptelor, vestimentaţie etc.) impresia de însăilat ‘printre picături’ (într-un an, 2002, în care Miike a dat, totuşi, mult mai coerentele stilistic “Shangri La” şi “Shin Jingi no Hakaba”). Cei mai mulţi susţinători şi pasionaţi a creaţiei cineastului au adus argumentul că tocmai această diversitate exprimă spiritul ludic a autorului, plăcerea sa de a face cinema, dar pentru cei nefamiliarizaţi în detaliu (măcar parţial) cu cele câteva zeci de titluri din filmografia sa, vizionarea va fi aproape sigur o pierdere de timp. Şi mai am o remarcă de final: nu numai că Miike a dat unui film făcut după 2.000 un look de anii ’80, dar mai mult, soundtrack-ul este unul specific efectelor contra-culturii manifeste la începutul anilor ’70 (!), fiind alcătuit integral din piese de pe albumul “Satori” (lansat în 1971), un ‘clasic’ de Proto-Heavy Metal cu influenţe Psihedelice a trupei de Prog-Rock niponă Flower Travellin’ Band… doi dintre componenţii acesteia, Yuya Uchida şi vocalistul Joe Yamanaka au primit, de altfel, roluri deloc neglijabile ca importanţă în “Deadly Outlaw: Rekka”. Cam asta ar fi de spus. De văzut doar de maniacii filmelor asiatice şi a obsedaţilor de consecinţele modului de expresie a Pop-Art-ului în forme la limita kitsch-ului. Extra: interviu cu Miike, discuţie cu regizorul pe marginea scenelor-cheie din film, booklet consistent (eseu scris de Tom Mes, autorul cărţii “Agitator: The Cinema of Takashi Miike”), poster. Tehnic: foarte bun, dată fiind raritatea, în ciuda unei granulozităţi încă evidente (remasterizat).

LOVE ACTUALLY (2003, UK/USA/Franţa, r: Richard Curtis)
ABOUT TIME (2013, UK, r: Richard Curtis) – Blu-Ray

Love actually.jpgPrin fizionomia sa bonomă ce trimite la Mickey Rooney şi Sam Wanamaker, Richard Curtis dă impresia unui copil mare care îşi mai conservă încă o doză substanţială de naivitate şi de candoare sufletească. Şi nu este o impresie falsă, pentru că a dovedit-o de la începuturile sale ca scenarist împreună cu bunul său prieten din studenţie, un alt spirit copilăros, Rowan ‘Mr. Bean’ Atkinson, alături de care a creat serialul de comedie de un imens succes “Blackadder”. Recunoaşterea la nivel planetar a venit însă cu filmul lui Mike Newell, “Four Weddings and a Funeral” (1994) – cel mai mare succes de box-office din istoria cinematografiei din UK la acea dată - pe care Curtis l-a co-produs dar pentru care a fost şi nominalizat la Oscar pentru scenariu original. Înclinaţia sa pentru comediile romantice şi pentru înduioşătoare poveşti de prietenie şi de dragoste avea să fie certificată de următoarele două script-uri pentru “Notting Hill” (1999), cu Hugh Grant şi Julia Roberts, şi “Bridget’s Jones Diary” (2001), cu Renee Zellweger şi Colin Firth, ambele succese semnificative de public. Cea mai importantă reuşită personală avea să fie însă filmul care marchează debutul său ca regizor, “Love Actually”, o capodoperă a genului Rom-Com ce reflectă naivitatea şi pozitivismul de care vorbeam la început dar care, în acelaşi timp, transmite spectatorului o caldură şi o emoţie tonifiante, de o calitate rareori întâlnită în cinematografia post-2000. Întreaga populaţie a Londrei pare about time.jpgîndrăgostită sau ataşată emoţional de careva din jur… “Love Actually” inventariază relaţii afective fie între vechi prieteni (hetero sau gay) sau între trecuta vedetă Rock şi credinciosul său manager, fie între tată şi fiu sau frate şi soră. Se vorbeşte de dragostea aparent inacceptabilă social (între Primul Ministru şi o servitoare de sorginte proletară, între un manager corporatist căsătorit şi secretara sa, între un boem şi proaspăta soţie a celui mai bun amic al său), de cea idealistă specifică copilăriei, de dragostea asociată cu sexul visată de (post)adolescenţi, de cea dintr-o familie burgheză de vârsta a doua, de cea auto-suprimată rămasă la stadiul de aspiraţie (pentru colegul de birou sau dublura-partener de mimat sexul pe platourile de filmare) şi, inclusiv, de cea pur aspiraţională cu… şanse minuscule de succes (Claudia Schiffer). Acest mix este, doar din descrierea de mai sus… în mod evident, atât de greu de surprins într-un mod credibil încât, drept dovadă, toate încercările ulterioare ale Hollywood-ului de a imita reţeta s-au dovedit a fi doar nişte pastişe năroade (ex. “A New Year’s Eve”). “Love Actually” reuşeşte să combine în două ore într-un mod inspirat şi sugestiv aceste sketch-uri într-o poveste coerentă în care fiecare detaliu (emoţional) îşi defineşte până în final locul justificat în peisajul general, evitând miraculos să devină un ‘sirop’ patetic ordinar. Acesta este marele merit a scenariului lui Curtis şi a modului în care îşi conduce cu fineţe şi sensibilitate pleiada de super-talente prezente în distribuţie. Căci, în afară de mai vechii colaboratori precum Hugh Grant (“About a Boy”), Colin Firth (“King’s Speech”), Rowan Atkinson (“Johnny English”) şi Emma Thompson (“Sense and Sensibility”), îi mai avem în film, printre alţii, pe Liam Neeson (“Schindler’s List”), Keira Knightley (“Atonement”), Martin Freeman (“The Hobbit”), Chiwetel Ejiofor (“12 Years a Slave”), Alan Rickman (“Die Hard”), Bill Nighy (“Underworld”), Laura Linney (“The Savages”), Andrew Lincoln (serialul “The Walking Dead”), Rodrigo Santoro (“300”), Sienna Guillory (“Resident Evil”), iar în scurte cameo-uri sau roluri secundare pe Billy Bob Thornton (“Sling Blade”), January Jones (“X-Men: First Class”), Denise Richards (“Starship Troopers”), Ivana Milicevic (serialul “Banshee”), Shannon Elizabeth (“Jay and Bob Strike Back”) şi pe Elisha Cuthbert (serialul “24”). La zece ani după “Love Actually”, Richard Curtis revine cu un nou Rom-Com, de această dată cu o tentă SF, “About Time”, ce spune povestea unui tânăr (Domhnall Gleeson – “Harry Potter”, “Anna Karenina”) care, la împlinirea vârstei de 21 de ani, află de la tatăl său (Bill Nighy) că poate călători în propriul trecut, asemenea oricărui alt bărbat din familie, şi că nu poate schimba istoria dar… poate să îşi modifice, de câte ori doreşte, cursul propriului destin. Obiectivul său personal? Să îşi găsească o iubită… Problema este aceea că s-a confirmat în istoria ficţiunii contemporane (de la proză la film) că joaca cu paradoxurile temporale, deşi a naibii de ofertantă, este una cu două tăişuri. Reguli enunţate explicit şi categoric de tată în “About Time” (incursiunile sunt permise exclusiv în trecut, nu în viitor, şi doar în propria existenţă) sunt ambele încălcate chiar de scenaristul Curtis în numai câteva minute (Gleeson experimentează prima întoarcere în timp apoi revine în… viitor pentru a continua conversaţia cu taică-său şi, la scurt timp, călătoreşte într-o realitate paralelă pentru a schimba - la o premieră de teatru - destinul unui prieten – Tom Hollander din “Pirates of the Caribbean”) şi, ca atare, din start, premisele narative capătă o acută lipsă de consistenţă. În plus, ‘pomul lăudat’ Gleeson nu este de talia unui talent epatant precum Saoirse Ronan (“The Lovely Bones”, “Hanna”), Tye Sheridan (“Mud”), Daniel Radcliffe (“Harry Potter”, “Woman In Black”) sau Tom Holland (“The Impossible”, “Locke”), nereuşind să facă spectatorul să empatizeze 100% cu el. În rolul iubitei sale, Rachel McAdams este OK (mai ales că l-a mai interpretat… de două ori, dar în versiuni diferite, în “The Time’s Traveler Wife” din 2009 şi în “Midnight in Paris” a lui Woody Allen din 2011) dar partitura este subţire şi ea face mai mult act de prezenţă ca simplu sparring-partner de platou. În concluzie, este evidentă ideea lui Curtis de a continua să transmită cinematografic mesaje idealist-sentimentaloide precum ‘arată celor apropiaţi că ţii la ei’ sau ‘priveşte întotdeauna partea frumoasă a vieţii’ însă, în acest caz, concretizarea depăşeşte pragul de dezamăgire a spectatorului şi se îndreaptă spre cel de enervare. “About Time” este o tentativă de Rom Com extrem de inegală, cu dese momente ‘scrâşnite’ şi accente forţate, foarte lungă (peste două ore) şi, în consecinţă, uşor de perceput ca dezlânată. Se poate vedea… dar cu sughiţuri! Notă de subsol: adorabile cameo-urile lui Richard E. Grant (“Withnail and I”) şi a răposatului Richard Griffiths (“Harry Potter”) ca avocaţi în piesa de teatru. Extra: “Love Actually” – scene tăiate, soundtrack-ul cu intro Curtis (inclusiv videoclipurile lui Kelly Clarkson şi Billy Mack, Making Of, comentariu audio cu Curtis, Grant, Nighy şi puştiul Thomas Sangster), “About Time” – comentariu audio, scene tăiate, bâlbe, videoclipul lui Ellie Goulding, patru documentare (muzică, locaţii, “The World of Richard Curtis”, “About Tim & Time Travel”). Tehnic: impecabil (ambele).

IOAN BIG
22 Februarie 2014


THE DEEP (2012, Islanda, r: Baltasar Kormakur) – Blu-Ray

the deep.jpgÎntre două producţii hollywoodiene de anvergură (“Contraband”, cu Mark Wahlberg şi Kate Beckinsdale şi “2 Guns”, cu Denzel Washington şi Mark Wahlberg), cineastul islandez Baltasar Kormakur s-a întors pe meleagurile natale pentru un proiect personal (este regizor, co-scenarist şi producător) de buget mic (sub trei milioane de dolari) a cărui poveste se bazează pe fapte reale. Personal, nu mă omor după astfel de pelicule chiar dacă, de multe ori, viaţa bate filmul, însă trebuie să admit că am fost absolut bulversat de bijuteria cinematografică concoctată de Kormakur. Şi se pare că nu numai eu atâta vreme cât a reprezentat propunerea Islandei pentru Oscar (nu a ajuns să fie nominalizat însă oricum nu avea nicio şansă în faţa răsfăţatului criticilor - “Amour” a lui Hanneke) iar pe Rotten Tomatoes are 96% pe ‘tomatometru’. Despre ce este vorba în “The Deep”? 1984. Un cătun de pescari din zona vulcanilor activi din Islanda (insulele Westman), periodic evacuat temporar din cauza erupţiilor… un spaţiu terestru neprietenos în care mediul lichid reprezintă sursa principală de hrană şi de întreţinere a unei populaţii învăţate să trăiască simplu, stoic, fără sofisticate şi deşarte aspiraţii şi care îşi extrage pozitivismul din fiecare mică plăcere cotidiană pe care i-o oferă viaţa. Echipajul unui mic vas de pescuit este aruncat noaptea în apele îngheţate a Oceanului Nord-Atlantic după ce nava se scufundă ca urmare a agăţării plaselor de peşte de rocile de pe fundul apei şi, în scurt timp, moare din cauza mediului extrem de vitreg. Cu o singură excepţie… Gulli (Olafur Darri Olafsson, actor pe care l-aţi putut zări recent în mici roluri din serialul “True Detective” şi în lung-metrajul “The Secret Life of Walter Mitty” a lui Ben Stiller) care, în mod miraculos, supravieţuieşte şi reuşeşte să ajungă înapoi în orăşelul de pescari. Întrebarea legitimă pe care şi-ar putea pune-o oricine este: bine, bine, dar de ce ar trebui să îmi pierd eu aproape două ore privind la televizor un om care înoată singur prin apă? Răspunsul e simplu: “The Deep” spune şi arată mult mai mult decât atât (de exemplu, partea cu ‘apa’ ocupă sub o treime din durata filmului, cu tot cu definirea premiselor narative în contextul social ‘terestru’ – prietenia între membrii echipajului, familiile, dragostea nemărturisită a lui Gulli pentru o frumuseţe locală, micile vicii şi pasiuni ale localnicilor etc), este o călătorie de redescoperire spirituală aproape mistică a unui om simplu (dar de o uriaşă bună credinţă) ce începe din momentele de singurătate (pierderea prietenilor) şi de disperare date de incapacitatea de orientare noaptea în mijlocul oceanului îngheţat, combinate cu sentimentul copleşitor de neputinţă (navele ce trec pe lângă el fără să îl poată remarca) şi, pe măsura trecerii timpului, cel a erodării încrederii în şansele sale reale de supravieţuire. De sub tot acest mix advers reuşeşte totuşi să răzbată la suprafaţă credinţa că nu e totul pierdut şi nu mă refer la una de factură religioasă ci, mai degrabă, una de ordin moral. ‘Ce aş face dacă aş mai avea la dispoziţie încă o zi din viaţă?’ se întreabă un Gulli aproape congelat în apele arctice şi la care începe să caute răspunsuri. Această credinţă îl determină să persevereze inclusiv când ajunge pe uscat… aruncat de curenţi în faţa unui perete stâncos imposibil de escaladat, trebuie să îşi regăsească puterea şi curajul de a reveni în apă şi să înoate în căutarea unui ţărm mai prietenos. Reuşeşte să ajungă în cele din urmă pe platoul montan dar, precum un pelerin flagelat de natură, este obligat să parcurgă câţiva kilometri cu picioarele însângerate pe roci vulcanice extrem de tăioase. Gulli îşi regăseşte concetătenii însă încercările la care este supusă structura sa psihică de pescar anonim, modest şi umil sunt departe de a se fi încheiat, transferându-se în alt plan. Pe de-o parte, este forţat să se confrunte cu o celebritate pe care nu şi-a dorit-o niciun moment (devine erou naţional) şi cu consecinţele presiunii mediatice aferente, iar pe de alta să se reintegreze în mediul său social familiar şi să concretizeze răspunsurile pe care le găsise în mijlocul oceanului, şi, nu în ultimul rând, să fie folosit drept cobai pentru o ştiinţă care nu poate accepta cum un om obişnuit poate supravieţui fiziologic (căci nu se raportează decât la acest aspect) unei asemenea experienţe (scena în care, transportat la spitalul militar de la Londra, este plantat într-o piscină cu gheaţă alături de militari bine antrenaţi pe care îi depăşeşte în maratonul de anduranţă fizică este şocant de emoţionantă exact prin… modul în care ajunge să realizeze acest lucru). Toate acestea sunt narate de Kormakur foarte sec, foarte documentaristic, fără accente dramatice sau înflorituri inutile de tip muzică ‘înălţătoare’, încât devin în ansamblu aproape neverosimile şi genereazăsuspiciuni vis-à-vis de cât de mult a romanţat cineastul realitatea. Tot el este cel care oferă explicaţia incluzând pe genericul de final imagini cu adevăratul Gulli, cu fragmente din interviurile sale, din care realizăm că… lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. Repet, uluitor! “The Deep” este o dramă excepţională, o meditaţie neaşteptat de profundă pe marginea regăsirii/redefinirii propriei identităţi după o sumă de experienţe extreme, dar şi o lecţie despre pozitivism şi încredere în sine. Nu neapărat de avut în colecţie însă obligatoriu de văzut. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

YOU’RE NEXT (2011, USA, r: Adam Wingard) – Blu-Ray

youre next.jpgOarecum dezamăgit de implicarea în proiectul colectiv Horror “V/H/S”, dar intrigat de cele mai recente explorări cinematografice cu tentă sexuală (“Autoerotic”, “What Fun We Are Having”) a tânărului cineast american Adam Wingard (autorul formidabilului Horror-Thriller “A Horrible Way to Die” din 2010) am abordat destul de prudent acest film, mai ales că aflasem în vara trecută la Comic Con-ul de la San Diego că “You’re Next” a avut nevoie de mai mult de doi ani de la terminare ca să fie lansat pe marile ecrane… Povestea începe aşa: într-o noapte, un cuplu (nu foarte june) de îndrăgostiţi este ucis în mod brutal de către necunoscuţi mascaţi într-o casă retrasă din pădure, iar pe fereastra verandei apare scris cu sânge “you’re next”… aflăm a doua zi că victimele erau vecinii unei familii bogate la a cărei reşedinţă de vacanţă, o imensă vilă aproape complet izolată de lume, pentru celebrarea celei de-a 35-a aniversări a căsătoriei lor, se reunesc după mulţi ani toţi cei patru copii (trei băieţi şi o fată), acum oameni la casa lor, împreună cu partenerii lor de viaţă. Stranietatea reîntregirii temporare a familiei, aparent foarte convivială şi plină de bucurie, este subliniată de relevarea rapidă a faptului că între ei există conflicte mocnite şi nestinse încă din vremea adolescenţei şi că aşezarea la ‘cina cea de taină’ este acceptată de fiecare ca o pură concesie generată de respectul (aparent) datorat părinţilor. Clanul devine brusc ţinta atacurilor, atât din interiorul casei cât şi din exteriorul acesteia, al aceluiaşi grup misterios de asasini, (din nou… aparent) psihopaţi îmbrăcaţi în ţinute ninja şi purtători de măşti groteşti de animale, decişi să îi decimeze în întregime şi despre care începem însă să bănuim (încă din prima fază) că nu şi-au ales obiectivul în mod iraţional sau aleatoriu (studiaseră topografia locului cu mult timp înainte)… ceea ce urmează este un festin a violenţei explicite generat simultan la nivelul asediaţilor de disperarea de a supravieţui şi cea de a înţelege de ce lor li se întâmplă toate aceste lucruri. Un soi de “Rambo: First Blood” în versiune casnică (cu o eroină fragilă – Sharni Vinson din “Step Up 3D” (?!?) - şi nu cu un macho plin de fibre) în care sângele este prezent din belşug, de multe ori asociat, în mod surprinzător, cu… umorul. “You’re Next” nu are (şi nici nu îşi propune) originalitatea lui “Cabin in the Woods” a lui Joss Whedon şi, mai mult, are momente în care pare executat primitiv, ‘făcut în casă’ (bugetul total nu a depăşit un milion de dolari), însă aceste aspecte nu îi diminuează din calităţile evidente ce sunt legate în principal de evitarea clişeelor genului sau de… re-inventarea perspectivei sub care acestea trebuie privite. Plasat (mult peste aşteptări!) undeva între remarcabil şi excelent, atât prin scenariul lui Simon Barrett (acolit constant a lui Wingard în cinematografie de la “A Horrible Way to Die” încoace), surprinzător de coerent şi de bine închegat (plot-ul, ca în vremurile bune a genului, nu este atât de imprevizibil, dar se focusează în schimb pe reacţiile ieşite din tipare a membrilor grupului confruntaţi cu schimbările de situaţie, iar scheletul dramatic, în ciuda aparenţelor ‘corecte politic’ americane, pare mai degrabă inspirat de decadenţa vremurilor Imperiului Roman decât de middle-class-ul de peste Ocean) cât şi prin operarea extrem de ‘curată’ a camerei de luat vederi în conjuncţie cu un soundtrack ce include ca mix un tribut deferent ‘clasicelor’, fie că vorbim de “Shining” a lui Kubrick sau de “Dressed to Kill” a lui De Palma, “You’re Next” poate fi catalogat drept un Slasher-Horror de referinţă a ultimilor ani. Obligatoriu de văzut şi de colecţionat de către cinefilii cu… stomacul tare. Adam Wingard demonstrează încă o dată că este unul dintre cele mai importante talente din tânăra generaţie de cineaşti calată pe genurile nişate şi… disconfortabile ca tematică. You’re Next! Extra: două comentarii audio diferite (ambele cu participarea regizorului şi a scenaristului), Making Of. Tehnic: impecabil.

HOW I LIVE NOW (2013, UK, r: Kevin Macdonald) - Blu-Ray

how i live now.jpgAl Treilea Război Mondial este o temă comună în cultura Pop încă din anii ’70, de la “Mad Max” şi filmele anilor ’60-’70 ce reflectau paranoia de masă generată de ameninţarea Războiului Rece şi a unui posibil conflict nuclear (“Dr. Strangelove”, “Twilight’s Last Gleaming” a lui Robert Aldrich etc) la teama de o invazie comunistă, rusă sau chineză (“Red Dawn”, “Mission U.S.A.”) şi la SF-urile apocaliptice gen “Terminator” sau la contemporanele “Pacific Rim”, “X-Men: The First Class”, “Battle: Los Angeles”, în care inamicii devin extratereştri, terorişti musulmani, mutanţi, nazişti resuscitaţi etc… asta ca să ne referim doar la cinematografie şi nu la proză, jocuri video sau comics-uri (“Watchmen” a lui Alan Moore, best-seller-urile lui Tom Clancy, seria de VG-uri “Call of Duty”). “How I Live Now”, regizat de realizatorul de documentare scoţian Kevin Macdonald, multipremiat în cariera sa (inclusiv cu un Oscar) pentru reuşite precum “Touching the Void”, “Marley” sau “One Day In September”, dar şi autorul a trei lung-metraje de ficţiune absolut inegale şi eterogene ca tematică şi tratament artistic (“The Last King of Scotland”, “State of Play” şi “The Eagle”), este povestea unei adolescente anorexice din Manhattan, Daisy (Saoirse Ronan), care este exilată (din raţiuni de familie) într-o Anglie rurală în care ajunge să se îndrăgostească de vărul său, un pur ţăran ‘eco’ britanic, pe fondul declanşării WWIII (un neclar război civil insular cu origini teroriste). Multi-premiata carte cu acelaşi titlu a scriitoarei americane domiciliată în Londra, Meg Rosoff, a apărut în 2004 şi fusese deja adaptată ca serie radiofonică pentru BBC trei ani mai târziu cu aceeaşi Ronan în rolul ultra-dificilei Daisy. Povestea de dragoste juvenilă desfăşurată într-un cadru idilic erodat şi mutilat de război, procesul de maturizare forţată a protagoniştilor obligaţi brusc, pentru a supravieţui, să renunţe la orice formă de idealism, dar nu neapărat şi la vise, părea suficient de ofertantă încât să genereze un potenţial blockbuster cinematografic… însă acest lucru nu s-a întâmplat (a fost lansat experimental la finele anului trecut doar în câteva săli din US şi UK şi retras apoi, aproape imediat, din circuit). Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte “How I Live Now”, iar opinia mea se situează categoric în tabăra ‘contra’. Date fiind talentele implicate în roluri şi potenţialul uriaş al acestora (Ronan, magnetică, indiferent că vorbim de “The Lovely Bones” a lui Peter Jackson sau “Byzantium” a lui Neil Jordan, Tom Holland, un puşti formidabil – vezi “The Impossible” sau “Locke” - şi George MacKay, câştigător al unui BAFTA Scotland anul trecut pentru “For Those In Peril”), mă aşteptam la ceva aproape de ‘WOW!’ însă, la finalul vizionării, am rămas cu una dintre cele mai mari dezamăgiri ale acestui început de an şi asta nu datorită actorilor ci a eşecului scenariştilor, din punctul meu de vedere, complet lipsiţi de inspiraţie. Să mă explic prin câteva exemple generice care să evite însă spoiler-ele: 1.) Nu mă interesa neapărat în context precizarea identităţii ‘inamicului’ dar, totuşi, să sugerezi/descrii un conflict de această magnitudine (bombe atomice… Al Treilea Război Mondial!) exclusiv prin intermediul unei scene de viol forestier şi a prezenţei întâmplătoare a doi “duşmani” din cealaltă tabără care nu se comportă altfel decât ca nişte braconieri morţi de beţi în căutare de distracţie… mi se pare o soluţie patetică. 2.) În condiţiile în care rezerva şi sursele naturale de apă potabilă a UK sunt contaminate aproape complet, alegi să umbli prin pădure evitând să bei din izvoare şi fugi de cătunele părăsite complet (deci fără riscuri de contacte umane nedorite) fără a încerca să deschizi măcar o cămară sau un frigider în căutarea unui PET de apă îmbuteliată inofensivă… şi să mai şi supravieţuieşti astfel vreo două săptămâni! E clar că Macdonald urăşte “The Walking Dead” care e mai ‘realist’ decât ceea ce este el capabil să arate. 3.) Filmul e plin de ‘găuri’ neastupate/neexplicate, de la telepatia lui Daisy la brusca sa motivaţie de a renunţa la comportamentul de hipster metropolitan conectat la trenduri şi tehnologie în favoarea unei atitudini de tip Romeo & Julieta de la Căminul Cultural sătesc. În aceşti parametri, mai pot fi mişcat de încercarea de a-mi transmite mesaje pline de sensibilitate? Nu. Admit că aceste observaţii şi-ar pierde fondul dacă ne-am referi la un film lipsit de pretenţii, un DTV de acţiune destinat exclusiv să acopere costurile peliculei consumate şi să bage ceva bani în buzunarele producătorilor. Vorbim însă de un produs realizat după un bestseller, ecranizat de un câştigător de Oscar şi cu protagonişti care, în mod aproape cert, vor apare în viitor pe lista de nominalizaţi (dar nu pentru aceste roluri), şi, cel mai important, de o tentativă ambiţioasă de a crea un eseu vizual care să genereze teme de meditaţie. Vax! Nu e cazul. Nu vă recomand să nu îl vedeţi căci poate vă veţi forma o opinie diferită de a mea, dar, cu siguranţă, verdictul va fi un categoric ‘ori-ori’. Condescendenţa şi îngăduinţa în cazul acestui film nu au cum să existe. Extra: Making Of, scene tăiate. Tehnic: impecabil.

DEADFALL (2012, USA, r: Stefan Ruzowitzky) – Blu-Ray

deadfall.jpgAddison (Eric Bana – “Munich”, “Black Hawk Down”), împreună cu sora sa Liza (Olivia Wilde – “Rush”, “Cowboys & Aliens”) jefuiesc un cazinou din Michigan şi se îndreaptă în toiul iernii spre graniţa cu Canada. Un cauciuc a maşinii explodează şi la locul accidentului ajunge un poliţist pe care Addison îl împuşcă fără ezitare. Pentru binele surorii sale, decide să împartă banii, să se separe şi să se reîntâlnească ulterior, când se vor simţi mai în siguranţă. În timp ce Bana o ia prin pădure urmărit de echipele şerifului local (Treat Williams – “Once Upon A Time in America”, “Mulholland Falls”), Wilde face autostopul şi este preluată de pe stradă de un fost boxer, proaspăt ieşit din închisoare (Charlie Hunnam – “Pacific Rim”, serialul TV “Sons of Anarchy”), aflat în drum spre casa părinţilor săi (Kris Kristofferson – “Blade”, “A Star Is Born” şi Sissy Spacek – “Carrie”, “Coal Miner’s Daughter”). Liza îşi anunţă telefonic fratele că se vor putea întâlni acolo însă nu ia în calcul două aspecte: că se va îndrăgosti de ex-puşcăriaş şi că Addison va ajunge primul… Realizat într-o manieră brutală şi lipsită de broderii scenaristice secundare ce aminteşte de Western-uri, “Deadfall” este un Action-Thriller extrem de eficace şi de… scurt (o oră şi jumătate, după reţeta ‘clasică’ optzecistă a genului), filmat şi montat într-o dinamică ce susţine formidabil tensiunea (accentuată şi de atmosfera hibernală) sub supervizarea vienezului Stefan Ruzowitzky, un regizor extrem de versatil şi de polivalent, ce a pendulat în carieră între comedie (“All the Queen’s Men”, cu Eddie Izzard şi Matt LeBlanc) sau dramă de război (“Die Falschen” – premiul Oscar în 2008 pentru film străin), genul Horror (“Anatomy” 1 & 2, cele care, alături de filmele lui Tom Tykwer, au propulsat-o pe Franka Potente spre seria “Bourne”) şi Thriller-ul de factură tradiţională (“Die Siebtelbauern” din 1998). Sigur că “Deadfall” nu aspiră la calitatea unui “Bonnie and Clyde” însă trebuie văzut fie şi datorită excelentei performanţe reuşite de Eric Bana, într-unul din cele mai bune sale roluri de la “Chopper” încoace şi care mixează într-un mod credibil pentru spectator instabilitatea emoţională (consecinţă a tarelor unei copilării traumatizante) cu determinarea de a supravieţui, iar cruzimea cu… umorul şi cu neaşteptate accente de sensibilitate. Ochii cenuşii a lui Wilde se asortează perfect cu decorul îngheţat, iar buna ei chimie cu Hunnam face verosimilă exploziva poveste de dragoste dintre cei doi proscrişi. Muzica este compusă de Marco Beltrami, obişnuit deja cu filmele de acţiune ce se desfăşoară la… temperaturi joase şi cu mult sânge în zăpadă (remake-ul antarctic după “The Thing” sau “Snowpiercer” a coreeanului Joon-ho Bong) iar imaginea este semnată de Shane Hurlbut, un expert a producţiilor cu ritm foarte alert (“Need for Speed”, “Terminator Salvation”, “Act of Valour”). Una peste alta, un film de văzut. Extra: două mini-documentare (“Snow and Western”, “The Family”), trei mini-interviuri (Bana, Wilde, Ruzowitzky). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
15 Februarie 2014


THE BOAT THAT ROCKED a.k.a. PIRATE RADIO (2009, UK/Germania/Franta, r: Richard Curtis) – Blu-Ray

the boat that rocked.jpgUn film superb destinat pasionaţilor pentru cultura Pop şi nostalgicilor pentru… “those (s)exciting Sixties”! De la Grateful Dead la Dusty Springfield, de la The Seekers la Francoise Hardy, de la The Kinks la… Ennio Morricone, toţi aceştia sunt prezenţi sonor în film. Pasiunea pentru modă şi ignorarea voită a ‘modelor’, hetero/homosexualitatea şi dragostea juvenilă, droguri şi jocuri nevinovate, politică ultra-conservatoare şi management idealist, alcool şi ingenuitate, spirit gregar şi individualism tolerat, pozitivism profesional şi aroganţă birocratică, majoritatea paradoxurilor generate de asocierile punctuale ce au definit incredibila poftă de viaţă a generaţiilor anilor ’60 sunt reprezentate de Richard Curtis (“Four Weddings and a Funeral”, “Love Actually”, “Notting Hill”) de o manieră tipic britanică ce mixează sensibilitatea cu sarcasmul şi cinismul cu delicateţea. “The greatest Rock and Roll era but… BBC plays less than 45 minutes of music per day”. O naţiune întreagă, indiferent de vârstă, profesie sau nivel de cultură, ascultă muzica lui Leonard Cohen, The Yardbirds, Otis Redding sau Jimi Hendrix pe frecvenţele posturilor de radio pirat ce emiteau neautorizat de pe ambarcaţiuni din Marea Nordului. Curtis spune povestea unuia dintre acestea edulcorând excesele epocii cu speranţa că va tuşa publicul, inclusiv pe cel tanăr, la nivel de masă (cifrele de box-office indică faptul că s-a înşelat) însă acest aspect nu scade din valoarea “nostalgică” a filmului. Pentru cunoscători, atât într-ale muzicii cât şi într-ale cinematografiei, petele de “culoare” sunt atât de multe încât nu pot fi enumerate toate în această cronică ci doar exemplificate: Moş Crăciunul ‘Fucking Ho’ a lui Nick Frost (“Shaun of the Dead”, “Hot Fuzz”), cameo-ul lui Emma Thompson (dublu oscarizată pentru “Howards End” şi “Sense and Sensibility”), o lady care trece cu graţie peste toate excesele sale sexuale trecute şi prezente şi care îşi aminteşte brusc de tatăl uneia dintre progeniturile sale la auzul a trei cuvinte simple dar magice… “Muddy Waters rocks”, genialul tandem de ‘funcţionari asasini’ Kenneth Branagh-Jack Davenport sau personajul nocturnului DJ Bob, o sosie perfectă a lui Sorin Dorneanu (inclusiv fizionomic), ce nu vrea să abandoneze vaporul pe cale să se scufunde fără a încerca să îşi salveze colecţia de vinyluri. Distribuţia este, de asemenea, formidabilă şi reuneşte talente de toate vârstele a şcolii saxone de film: Bill Nighy (“The Best Exotic Marigold Hotel”, trilogia “Pirates of the Caribbean”), Rhys Ifans (“Notting Hill”, “The Amazing Spider-Man”), Gemma Arterton (James Bond’s “Quantum of Solace”, “Byzantium”), Chris O’Dowd (“The Sapphires”, serialul “Moone Boy”), Tom Sturridge (“On the Road”), Talulah Riley (“Pride & Prejudice”, “The Liability”), January Jones (“X Men: The First Class”, serialul “Mad Men”) etc, etc. Un film absolut indispensabil în ceea ce mă priveşte dar pe care am simţit nevoia să îl re-vizitez acum nu pentru simplul entertainment ci dintr-un motiv trist… zilele trecute, pe 2 februarie, ne-a părăsit cu adevărat prematur, la doar 46 de ani, unul dintre marii actori de film a noului mileniu: Philip Seymour Hoffman. R.I.P., PSH! Personal, consider că nu rolurile de compoziţie din “Capote” sau “Doubt” sau “The Master” sau “The Ides Of March” pentru care a câştigat sau a fost nominalizat de nenumărate ori la Oscar, BAFTA sau Globurile de Aur reflectă energia uriaşă (dublată de un talent pe măsură) a lui Hoffman, ci acela, sub-evaluat, a “Contelui”, DJ-ul idealist care părăseşte ultimul nava ce se duce la fund. Şi merită să (re)vedeţi “The Boat That Rocked” fie şi din perspectiva unui mare artist ce tocmai a plecat dintre noi, a cărui cuvinte sunt şi rămân un testament înregistrat cinematografic de luat în seamă: “Ani vor veni, ani vor mai trece… pe întreaga planetă oamenii vor continua să viseze şi să îşi transpună visele în cântece… Nimic important nu moare în această seară… singura noastră tristeţe este că, în anii ce vor urma, vor exista atât de multe cântece fenomenale pe care însă noi… nu vom mai avea privilegiul să le difuzăm”. Încă o dată, Mr. P.S. Hoffman, chapeau! Extra: comentariul audio a lui Richard Curtis împreună cu producătorul Hilary Devon Jones şi cu actorii Nick Frost şi Chris O’Dowd, şase mini-documentare şi mai mult de 45 de minute de scene tăiate. Tehnic: impecabil.

CROSS OF IRON (1977, UK/Germania de Vest, r: Sam Peckinpah) – Blu-Ray

cross of iron.jpgPe 1 februarie, la Innsbruck, la vârsta de 83 de ani a murit austriacul Maximilian Schell. R.I.P.! Pentru mine, personal, dincolo de valoarea sa dovedită în alte roluri mai consistente (fapt de necontestat!) din punct de vedere a generării de notorietate la nivel de critică şi de mase, Schell rămâne în memoria personală ca: 1.) Anti-nazist convins; 2.) Regizor/cineast – documentarul “Marlene” (1984); 3.) Actor – Harper în “Topkapi” a lui Jules Dassin; 4.) Psiholog/psihanalist (amator) – “Meine Schwester Maria” (2002) şi… 5.) Rolul lui Stransky din “Cross of Iron”. Nu că s-ar fi întâlnit două maşini pe autostrăzi diferite… Peckinpah şi Schell, ambele personalităţi extrem de puternice, dificile ca şi summum de principii, californianul dirijat mai degrabă de “if they move, kill ’em” iar Schell... de cel mai îndrăgit produs dat (din punctul său de vedere) de America, fulgii de porumb. Plus legendarul James Coburn, absolut senzaţional! “Cross of Iron” este o capodoperă, unul dintre cele mai bune filme de război din istoria cinematografiei, ce merită de avut în colecţie şi de revăzut periodic ca un eseu brutal şi hiper-violent despre morală şi compromis (un atac visceral, la propriu, la nivelul sensibilităţii spectatorului), despre cum lipsa de scrupule generată de prejudecăţile sociale creează monştri mai înfricoşători decât cei animaţi de purul instinct animalic de supravieţuire. 1943, WWII. Aristocraticul ofiţer prusac Stransky (Schell) s-a transferat de la postul său comod de la Paris pe frontul din Rusia cu un singur scop, să câştige repede şi prin orice mijloace Crucea de Fier şi, apoi, să revină repede la “căldurică”. Evident, scopurile sale personale (în definitiv) meschine şi ilare în context sunt tratate cu dezinteres, condescendenţă sau, după caz, servilism, de anturajul militar în care este repartizat: subofiţerul Steiner (caporalul, “coloana vertebrală” a armatei germane… după cum a fost etichetat cu obstinaţie gradul militar în cărţile de pseudo-memorialistică a lui Sven Hassel) – interpretat de Coburn – un erou ‘colecţionar’ de Cruci nu din dorinţa de glorie, ci doar din obiceiul intrat în reflex de a nu-şi lăsa oamenii din pluton să moară prosteşte în tranşee, superiorul său (James Mason – “The Boys From Brazil”, “The Verdict”) secondat de idealistul adjutant (David Warner – “The Omen”, “Age of Innocence”), ambii sastisiţi de a mai da atenţie unor vulgare aspiraţii personale într-un mediu care se fracturează masiv cu fiecare clipă, şi pupincuristul locotenent (Roger Fritz, cel pe care, poate, vi-l amintiţi din “Lili Marleen” a lui Fassbinder) care îi este ataşat lui Stransky şi care trăieşte cu mirajul detaşării sub pulpana şefului pe… Coasta de Azur. Sintagma ‘teatrul de război’ este utilizată cu o inspiraţie aproape de geniu de controversatul magistru Sam Peckinpah (“The Wild Bunch”, “Straw Dogs”)… la propriu, ca scenă şi context şocant, în care realizezi că viaţa (cotidiană şi meschină la nivel de individ) bate filmul, că ‘end’-ul nu are cum să fie… ‘happy’ în sensul convenţional, în această adaptare a nuvelei “The Willing Flesh” (“Das Geduldige Fliesch” – 1955) scrisă de germanul Willi Heinrich pe baza propriilor experienţe de război: luptase împotriva ruşilor în 101 Jager Division (care a suferit pe parcursul WWII… 700% pierderi umane!) şi fusese rănit de nu mai puţin de cinci ori. Ca ‘pată de culoare’, vă readuc aminte că în film apare (e drept, destul de puţin) superba actriţă austriacă Senta Berger (Hester din “The Scarlet Letter” a lui Wim Wenders din 1973 şi Maggie din filmul cu Nino Manfredi şi Toto, ce a rulat şi la noi în vremurile ‘de dinainte’, “Comoara din San Gennaro”, a lui Dino Risi, din 1966). Extra: “Sam Peckinpah’s War – Passion & Poetry” (documentarul lui Mike Siegel în care apar Coburn, Berger, Warner, Glowna, Fritz, Haber, regizorul, etc), interviuri şi mini-documentare. Tehnic: excelent.

METALLICA THROUGH THE NEVER (2013, USA, r: Nimrod Antal) – Blu-Ray

Metallica through.jpgRecitind rândurile de mai sus, am realizat că Video Vault-ul din această săptămână seamănă cu un adevărat ferpar (pe muzica lui Morricone!), mai ales că filmul 3D produs de Metallica a fost lansat în avanpremieră în State, evident, nu întâmplător, în ziua comemorării morţii lui… Cliff Burton (27 septembrie). Vă daţi seama că au trecut deja 30 de ani de la “Kill ’Em All” ?!! Mai mult, producţia cinematografică îi este dedicată legendarului stage designer Mark Fisher, decedat anul trecut pe 25 iunie, cel care a conceput vizual ceremoniile de deschidere şi de închidere a Olimpiadelor de la Torino şi Beijing, care a creat designul original la “The Wall” a lui Pink Floyd (versiunea live din ’80 cu Roger Waters şi Gerald Scarfe) şi care apoi, printre altii, a lucrat cu The Rolling Stones (vreo 15 ani, de la “Steel Wheels” la “A Bigger Bang”!), Madonna (MDNA Tour 2012), Mylene Farmer, Peter Gabriel, Lady Gaga, Laura Pausini, Cirque du Soleil şi U2 (faimoasa structură cu ‘gheare’, “The Claw”, este, integral, designul său). Fisher s-a ocupat de punerea vizuală în scenă a seriei de concerte din Canada (Edomoton) destinate filmărilor 3D şi a făcut-o într-un mod realmente impresionant din punct de vedere a re-inventării prezenţei unei trupe percepută ca simplistă în apariţiile live (nu o spun în niciun caz cu sarcasm ci ca simplă constatare a unei tip de ‘construcţie’ cu care suntem deja obişnuiţi, bazate pe o simbolistică şi tehnologie uzitată în Heavy-Metal-Rock, de la AC/DC şi Iron Maiden la Sepultura şi Rammstein, versus una surprinzător de elaborată, menită a transmite şi altceva decât ideea de susţinere ‘bigger, better, louder’ a cântării propriu-zise). Regretatul designer britanic a plasat scena (pentru amplificarea efectului 3D, utilizabilă integral ca suprafaţă de proiecţie video… inaccesibilă însă vizual publicului din sală, deci destinată exclusiv filmului) în centru (nici nu vă gândiţi însă că e circulară!) şi a înconjurat-o de ‘cercuri’ concentrice tehnologice care se manifestă solo sau în combinaţii tehno-scenografice în funcţie de set-list (lasere, panouri video, ‘sicrie’ scenografice ca suport pentru mapare de proiecţii, braţe mecano-robotice purtătoare de lumini şi de camere video etc, etc). Pentru un concert de arenă de mari dimensiuni, în acest moment, combinaţia creată pentru 3D este imbatabilă! Atât artistic (creaţie vizuală) cât şi ca inovativitate generată de combinarea inedită a elementelor. Acesta este cel mai distinct… mare plus. Mai sunt două plusuri: muzica (şi muzicienii), mai bine spus confecţionarea repertoriului inclus în film, şi aşa-zisa poveste care face din acest concert mai mult decât o simplă cântare Metallica, ambele excelent împletite de către tânărul regizor american de origine maghiară Nimrod Antal (“Kontroll”, “Predators”) care l-a înlocuit la ‘pupitru’ pe iniţial anunţatul Anton Corbijn. Let’s Rock… după intro-ul obişnuit Ennio Morricone (“The Ecstasy of Gold” din “Bunul, răul şi urâtul”) suntem introduşi într-o retrospectivă de 30 de ani, un “Best of…” impecabil interpretat ce ne trece (nu neapărat cronologic) de la “Creeping Death” şi “For Whom the Bells Tolls” din ‘Era Burton’ prin clasicele “…And Justice For All” şi “Master of Puppets” până la (mai noile) “Hit the Lights” şi “Cyanide”. Filmul/povestea ce susţine concertul nu este… un film, este mai degrabă o suită suprarealistă de ilustrări de stări a cărui protagonist formal este un june roadie a trupei trimis într-un straniu quest Punk-Horror al cărui final nu îl vom şti niciodată (gândiţi-vă ca inspiraţie la “Heartless”, filmul lui Philip Ridley din 2009, cu Jim Sturgess). Remarcat în interesantul SF “Chronicle” (2012), tânărul de numai 27 de ani Dane Dehaan a arătat inclusiv prin rolurile consistente din “Lawless” a lui John Hillcoat, “The Place Beyond the Pines” (r: Derek Cianfrance) şi “Lincoln” a lui Spielberg, că este una dintre cele mai promiţătoare viitoare stele ale Hollywood-ului. Dehaan ţine sus tensiunea nebuniei vizuale anarhice, practic, doar prin expresivitatea mimicii şi a limbajului corpului, ceea ce nu este deloc puţin lucru. A înţeles că misiunea sa este nu de a explica muzica prin prezenţa fizică ci, dimpotrivă, de a deschide noi căi de interpretare şi de a ridica semne suplimentare de întrebare… de a complica mesaje ce pot, la prima vedere, să fie lecturate în elementarul sistem binar. Ca să rezum, pentru pasionaţii de Rock ce au BRD 3D este cel mai important disc apărut pană acum! Dar nu asta e concluzia, ci alta: demersul trupei, dacă îl privim prin prisma marketingului frizează genialitatea (şi nimeni nu mă va putea convinge că proiectul a fost… inspirat şi nu calculat): tehnologie la modă (3D), ‘adoptarea’ unei vedete-simbol pentru generaţia 18-24 ani (Dehaan) şi mesajul anarhic-punk urban - lipsit de substanţă şi de obiective concrete - asimilabil uşor de către orice junior în condiţiile superficialităţii ce domină prezentele medii de comunicare… toate reîntineresc muzica făcută de trei decenii de o trupă care, de la vinyluri şi CD-uri, trebuie să continue să încaseze bani şi de pe iTunes de la noi prozeliţi. Ca şi concepţie de business, fabulos! Apropo, în ciuda titlului… nu vă aşteptati să regăsiţi în film piesa “Through The Never”. Extra: interviuri, Making Of, Q&A de la festivalul de film din Mill Valley cu trupa şi cu Antal, Lars Ulrich la festivalul “Orion” Tent Highlights, videoclip “Master of Puppets”. Tehnic: impecabil (versiune combo -3 şi 2D).

KON–TIKI (2012, Norvegia/Danemarca/Suedia/Germania/UK, r: Joachim Ronning & Espen Sandberg) – Blu-Ray

kon-tiki.jpgNominalizat anul trecut din partea Norvegiei la Oscarul pentru cel mai bun film străin, “Kon-Tiki” a pierdut previzibil în faţa ultra-geriatricului “Amour” a lui Michael Hanneke, dar asta nu îi scade din merite. Pentru mulţi dintre cei trecuţi de vârsta a-ntâia, lectura în copilărie sau adolescenţă a memoriilor exploratorului pasionat de etnografie Thor Heyerdahl din expediţia Kon-Tiki în care a demonstrat, prin intermediul unei călătorii în Pacific de aproape 8.000 de kilometri pe o plută rudimentară, că nu dinspre Vest a pornit colonizarea insulelor polineziene ci de la Est, trezeşte încă amintiri frumoase legate de aventuri exotice care s-au întâmplat cu adevărat. Pelicula regizată de tânărul tandem norvegian (“Bandidas”, “Max Manus: Man of War” şi, atenţie… responsabilii pentru viitorul film din seria “Pirates of the Caribbean” cu Johnny Depp, anunţat pentru 2016!) este o docu-ficţiune ce urmăreşte cu scrupulozitate etapele de proiectare şi realizare a expediţiei până în punctul în care Heyerdahl a putut spune ‘q.e.d.’. Întrebarea legitimă care s-ar putea pune: de ce era nevoie de încă un film atâta vreme cât subiectul fusese tratat pe parcursul timpului (inclusiv de către iniţiator, premiat cu un Oscar în 1951) printr-o întreagă serie de documentare? Deşi eu, personal, nu sunt un fan al filmelor bazate pe întâmplări sau poveşti reale, am găsit “Kon-Tiki” fascinant tocmai pentru că speculează nuanţat pe marginea naşterii greu de conceput sau de înţeles a motivaţiei unui european provenit din tărâmuri îngheţate din Nord şi transformarea acesteia într-o obsesie pentru cultura însorită a Oceaniei şi pentru difuzionismul antropologic conceptualizat de Frobenius. Heyerdahl a fost animat de o credinţă aproape mistică în Kon-Tiki (un vechi nume, “Con-Tici”, a zeului incaş al soarelui, Viracocha), în faptul că nativi sud-americani au descoperit şi populat Polinezia în timpurile pre-columbiene (şi nu asiatici, cum susţineau mare parte a teoriilor de la începutul secolului 20), iar această credinţă este realul motor care împinge pluta şi ţine laolaltă atât buştenii de balsa cât şi pe coechipierii aflaţi, la rândul lor, într-un quest de auto-descoperire personală. Expediţia, cu toate încercările şi provocările la care este supusă echipa, este prezentată foarte inspirat din perspectivă spirituală, iar modul subtil în care se modelează caracterele se îmbină excelent cu imaginile care prezintă biosistemul oceanic (peştii zburători, cetaceele fosforescente). În acest context, ”Kon-Tiki” vorbeşte inevitabil şi despre costurile pe care le presupune persistenţa şi determinarea în a crede cu tărie în ceva, precum şi de riscurile şi sacrificiile pe care ţi le asumi. Pal Sverre Hagen (“Troubled Water”, “Ragnarok”), cu al său aspect de Ryan Gosling scandinav, este perfect în rolul lui Thor Heyerdahl reuşind să creeze un portret care să transmită forţa echilibrată a unei obsesii raţionale, ştiinţifice, evitând astfel pericolul de a face din explorator un lunatic sau fanatic misionar. De văzut! Extra: trei documentare (Making Of-uri şi F/X) inutile dacă nu ştiţi germana (filmul a apărut pe BRD într-o ediţie limitată, cel puţin până în acest moment, doar în Germania). Tehnic: impecabil (deşi german, are şi o versiune vorbită în engleză, fără subtitluri).

IOAN BIG
08 Februarie 2014


ESCAPE TO VICTORY a.k.a. VICTORY (1981, USA, John Huston) - DVD

escape to victory.jpgChiar dacă eşti mai puţin pasionat de fotbal, dar… dacă (măcar) adolescenţa ţi-ai petrecut-o pe vremea comunismului şi ai văzut inevitabil Steaua câştigând Liga Campionilor, ai trăit cu cărţile lui Ioan Chirilă, poveştile şi amintirile celor mai în vârstă legate de Dobrin, Dumitru sau Vasile Iordache, nu ai cum să nu te emoţionezi când îi (re)vezi pe Pele, Osvaldo Ardiles, Paul Van Himst sau pe Bobby Moore (mai ales că, pentru cei mai mulţi dintre jucătorii de fotbal menţionati în acest text, a fost singura lor apariţie într-un film de cinema). Regizat de legendarul John Huston (“The Treasure of Sierra Madre”, “The Maltese Falcon”), “Escape to Victory” este povestea unui meci de fotbal organizat de către nazişti din raţiuni propagandistice, pentru a-şi dovedi şi în acest plan supremaţia, în timpul WWII, între naţionala Germaniei şi o internaţională formată din jucători din Forţele Aliate, acum prizonieri de război în diverse lagăre. Totul începe ca o joacă de mică amploare declanşată de întâlnirea dintre doi foşti sportivi, actualmente ofiţeri pe părţi opuse ale baricadei, Von Steiner (Max Von Sydow – “The Exorcist”, “Robin Hood”) şi Colby (Michael Caine – “Alfie”, “The Dark Knight”). Pentru a îmbunătăţi, măcar temporar, viaţa din lagăr, cel din urmă acceptă să formeze o echipă dintre prizonieri cu condiţia ca aceasta să beneficieze de hrană, igienă şi de echipament adecvat. Oamenii lui Goebbels întrevăd oportunitatea şi dau meciului o dimensiune internaţională, mutându-l pe stadionul Colombes din Paris. Cu ajutorul Rezistenţei franceze, echipa, umilită în prima repriză pe teren, are şansa să evadeze din vestiar însă decide să revină în joc şi să întoarcă rezultatul. Face acest lucru într-un mod atât de spectaculos încât tribunele explodează, barierele se rup, iar jucătorii scapă în mijlocul masei de spectatori care forţează cordoanele de soldaţi şi porţile de ieşire din stadion. Filmul este inspirat de drama maghiară “Ket felido a pokolban” (“Two Half-Times in Hell”) regizată de Zoltan Fabri (1962), precum şi de mitul propagandistic sovietic a “meciului morţii” dintre o echipă compusă din foşti jucători de la Dinamo şi Lokomotiv Kiev şi una germană, câştigată de prima cu 5-3, şi în urma căreia toţi ucrainienii au fost împuşcaţi de către SS (ulterior, s-a dovedit că, în realitate, a fost o serie întreagă de meciuri, desfăşurate cu acceptul benevol, deci fără nicio presiune din partea nemţilor, a tuturor participanţilor din spaţiul sovietic). Distribuţia este colosal de eterogenă şi de multinaţională. Echipa de fotbal este structurată pe un schelet dat de jucători la Ipswich Town pe care adaugă spectacolul, în afara starurilor menţionate la început, norvegianul Hallvar Thoresen (cel care a adus istorica victorie a naţionalei sale împotriva Angliei exact în anul în care filmul a avut premiera), polonezul Kazimierz Deyna, jucătorul lui Ajax Amsterdam Co Prins, legenda lui Manchester City Mike Summerbee şi Werner Roth (inclus în National Soccer Hall of Fame-ul american) ce joacă rolul căpitanului echipei Germaniei. În privinţa actorilor, în afara lui Caine şi Von Sydow (iniţial s-a zvonit că vor juca Clint Eastwood şi Lloyd Bridges), al treilea rol principal este deţinut de Sylvester Stallone (aflat în faza pre-Rambo), americanul a cărui plan de evadare este dat peste cap de înfiinţarea echipei şi care este nevoit să se metamorfozeze în ‘fotbalist’ pentru a nu-şi diminua şansele (după ce şi-a rupt din prima zi de filmări o coastă şi şi-a dislocat umărul, Sly s-a antrenat pe bune cu Gordon Banks, portarul naţionalei Angliei, campioană mondială în 1966), trioul fiind susţinut în rolurile secundare de cineasta şi cântăreaţa canadiană Carole Laure (“CQ2: Seek You Too”), francezul Jean-Francois Stevenin (“L’homme du train”), germanul Anton Diffring (“Fahrenheit 451”), australianul George Mikell (“The Guns of Navarone”) şi de britanicii Daniel Massey (“Star!”) şi Tim Pigott-Smith (“Bloody Sunday”)… şi cu asta cred că am adus suficiente argumente ‘nominale’ pentru ca să revedeţi acest film. Merită. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

ARMAGEDDON (1998, USA, r: Michael Bay) – Blu-Ray

armaggedon.jpgUn asteroid de dimensiuni uriaşe se apropie de Pământ şi coliziunea cu planeta ar anihila orice formă de viaţă. Soluţia pe care o găseşte NASA (în colaborare cu oamenii de ştiinţă şi cu armata) pentru îndepărtarea pericolului este să trimită în spaţiu o echipă de non-astronauţi (de fapt două, să fie şi o rezervă…) specializată în foraje în condiţii extreme, care să sape un puţ spre centrul asteroidului în care să detoneze o bombă nucleară ce ar duce la spargerea ‘inamicului’ în două jumătăţi cu traiectorii schimbate şi care să ne evite atmosfera (scenariul este scris de J.J. Abrams – “Star Trek”, “Star Wars”, împreună cu Jonathan Hensleigh – “Die Hard: With a Vengeance”). Cam despre asta e vorba în acest SF eroico-apocaliptic pus în scenă de expertul în entertainment de dimensiuni giganteşti, Michael Bay (seria “Transformers”, “Pearl Harbour”) şi lansat în acelaşi an cu un alt blockbuster cu un subiect similar, “Deep Impact”, cu Robert Duvall şi Elijah Wood. Filmul lui Mimi Leder a pierdut însă pe toate fronturile bătălia cu “Armageddon”, inclusiv la box-office (a adus încasări de “doar” 350 de milioane faţă de cei 550 produşi de Michael Bay). Revenim la subiectul nostru… vocile intelectuale şi culte au răsunat instantaneu crispate şi îngrozite de puerilul premisei, de neverosimilitatea ştiinţifică, de excesele patriotarde, de… etc, etc, uitând că este o simplă poveste, că lui Melies îi ridică statuie în panteonul artei cinematografice pentru că a înfipt o rachetă în ochiul Lunii, dar pe Bay se simt datoare să îl crucifice pentru… populism excesiv. “Armageddon” este un pur produs de cultură Pop(ulară) în sensul cel mai bun a cuvântului, transmite emoţie şi are umor, are acţiune, dar conţine şi accente dramatice tensionate, iar imaginea şi muzica sunt absolut remarcabile. În afara baghetei regizorale inspirate, mai este un factor esenţial în succesul filmului: distribuţia. Autorităţile sunt reprezentate de Billy Bob Thornton (“Sling Blade”, “Bad Santa”), şeful NASA, un tip mai sensibil decât pare la prima vedere şi un nostalgic a călătoriilor în spaţiu la care nu mai poate aspira din cauza unui handicap fizic, Jason Isaacs (“Harry Potter”, “The Patriot”), omul de ştiinţă de bună credinţă, dar perceput de anturaj ca arogant, şi Keith David (“Pitch Black”, “The Thing”) ca reprezentant perfect a rigidului spirit cazon american, incredul până la final în succesul misiunii lăsate pe mâna unor oameni neantrenaţi şi lipsiţi de orice ‘disciplină’. Aceştia din urmă, petrolişti cu experienţă în forările în toate mediile solide şi lichide din toate colţurile lumii, dar cu probleme, gusturi şi pasiuni personale foarte diferite, reuniţi în echipa condusă de Bruce Willis (“Die Hard”, “The Expandables”) sunt Ben Affleck (“The Town”, “Argo”), cel mai bun om al său şi logodnicul nedorit a singurei sale fiice (Liv Tyler – “LOTR”), Steve Buscemi (“Reservoir Dogs”, “Fargo”), specialist excelent, mare amator de sex, cu semne clare de instabilitate psihică, Will Patton (“The Postman”, “Entrapment”), un nostalgic după viaţa pierdută de familie, răposatul Michael Clarke Duncan (“The Green Mile”, “Sin City”), uriaşul cu sufletul ca pâinea caldă, şi Owen Wilson (“Midnight In Paris”, “Wedding Crashers”) în rol de hopa-mitică zăbăuc, dar mustind de inteligenţă. Punând la un loc partiturile enumerate mai sus vă puteţi deja face o idee despre varietatea mixului însă… lucrurile nu se opresc aici. Dramatismul poveştii propriu-zise (înconjurul Lunii, forarea pe asteroid) este accentuat de planurile de rezervă dictate de militari liderului piloţilor astronavelor, William Fichtner (“Black Hawk Down”, “The Dark Knight”), impecabil ca de obicei, iar umorul său (generat mai ales în faza de antrenament şi pregătire a echipei la sol) este amplificat în spaţiu de solitarul astronaut rus Lev Andropov interpretat savuros de Peter Stormare, un mai vechi colaborator a regizorului (“Bad Boys”, “Pain & Gain”). Cât despre speech-ul inspiraţional dedicat întregii specii umane, o specialitate a lui Bay şi Emmerich, vă asigur că e… la înălţime, mai ales că e susţinut de muzica epică fastuoasă a fostului chitarist de la Yes, sud-africanul Trevor Rabin (“Con Air”, “Gone in 60 Seconds”). În concluzie, “Armageddon” este o producţie de consum curent foarte entertaining ce trebuie avută în colecţie căci poate fi revăzută oricând pentru pura relaxare. Extra: pe BRD, doar videoclipul lui Aerosmith “I Don’t Want To Miss A Thing”; ediţia “Criterion” scoasă pe DVD are un întreg disc cu bonusuri (scene tăiate, storyboard-ul, mini-documentare despre decoruri şi F/X). Tehnic: impecabil (BRD), excelent (DVD).

THE COLONY (2013, Canada, r: Jeff Renfroe) – DVD

the colony.jpgScăpaţi de coşmarul războiului nuclear, trecuţi prin cel al ameninţării teroriste globale care a început să dea frisoane umanităţii odată cu 9/11 septembrie, cineaştii responsabili cu SF-urile post-apocaliptice s-au orientat spre o temă mult mai în trend: încălzirea globală sau… răcirea globală ca o consecinţă directă a intervenţiilor umane asupra biosistemelor. Port-drapel la nivel de spectaculozitate şi amploare rămâne cu certitudine “The Day After Tomorrow” a lui Roland Emmerich din 2004, însă diversitatea recentă a abordărilor este intrigantă, de la mult-aşteptatul şi deja controversatul “Snowpiercer” a coreeanului Joon-ho Bong (“Memories of Murder”, “The Host”) la blockbuster-ul mediocru cu Tom Cruise, “Oblivion”. În acelaşi an cu ultimile menţionate, undeva în zona de subsol a ‘modei’, a apărut şi “The Colony”, o producţie canadiană de buget mic ce beneficiază de prezenţa lui Laurence Fishburne (“Matrix”, “Mystic River”), Bill Paxton (“Aliens”, “Twister”) precum şi a tânărului de viitor Kevin Zegers (“The Mortal Instruments: City of Bones”, serialul “Gossip Girl”). Într-o “Epocă de Gheaţă” generată de dorinţa omului de re-terraformare (sau de… reforma-terrare?), insuficient explicată, puţinii supravieţuitori sunt grupaţi la nivelul zecilor de indivizi în mici comunităţi subterane numite “Colonii”, ajunse, în ciuda eforturilor raţionale (culturi de seminţe, creşterea animalelor), la limita subzistenţei din cauza diminuării oricărei resurse şi a vulnerabilităţii accentuate la bolile cele mai elementare. Când liderul unei asemenea Colonii (Fishburne) decide să îşi părăsească temporar grupul pentru a răspunde unui semnal radio SOS primit din partea unei comunităţi relativ apropiate ca distanţă, declanşează două tipuri de conflicte: unul intern, micro-social, legat de noua structură de autoritate din ‘stupul’ uman (comparaţia cu albinuţele nu e întâmplătoare), generat de frustratul Paxton, şi unul cu accente Horror (nu într-atât de Horror încât să justifice rating-ul de 18 acordat filmului) între trioul expediţionar şi membrii coloniei vecine transformaţi în… canibali. Inevitabil, pe parcursul naraţiunii, cele două planuri ajung să se intersecteze, cu consecinţele violente de rigoare. În mod surprinzător pentru un produs de serie B, look-ul SF a filmului nu este deloc rău, nu arată “ieftin”, iar regia şi imaginea, inclusiv pentru scenele de acţiune, sunt rezonabil de coerente. Problema rezidă în multitudinea de teme şi de oportunităţi pe care le ridică o asemenea premisă şi pe care autorul (co-scenarist şi regizor) îşi propune doar să le puncteze, să le marcheze în ansamblu fără a îşi fixa însă o direcţie principală. Un soi de mix de tip “Doomsday” a lui Neil Marshall, dar mai puţin inspirat şi colorat decât filmul britanicului, care e câte ceva din toate (şi Science-Fiction şi Horror şi Thriller şi actioner). Asta nu înseamnă că nu e OK de văzut, ci doar că e puţin probabil ca să ajungă să aspire în viitor la statul de cult-movie. Extra: Making Of. Tehnic: Excelent.

THE BIGGEST BATTLE a.k.a. IL GRANDE ATTACCO a.k.a. BATTLE FORCE (1978, Italia/Germania de Vest/Iugoslavia, r: Umberto Lenzi a.k.a. Humphrey Longan)

FROM HELL TO VICTORY (1979, Italia/Spania/Franţa, r: Umberto Lenzi a.k.a. Hank Milestone) – DVD

battle force.jpgAdmir ‘corectitudinea politică’ a criticii de film saxone care nu are probleme în a defini sub umbrela “exploitation” propriile sub-genuri mercantile menite a valorifica în mod conştient interesul unui anumit tip de public (blaxplotation, sexploitation, mexploitation, a.o.) dar este foarte deferentă când se referă la Europa continentală şi la acelaşi gen de fenomen. Iubesc în egală măsură inovativitatea italienilor în această privinţă (ex. genul ‘giallo’) după cum mă amuză categorisirile englezilor apropo de aceştia (ex. westernurile ‘spaghetti’). Aşadar, vorbim în această săptămână la Video Vault de filme din genul… Macaroni War şi o să începem cu al doilea titlu (din cele menţionate mai sus) a prolificului regizor italian Umberto Lenzi. Veţi inţelege spre final de ce nu discutăm neapărat cronologic. Lenzi a fost un oportunist abil, un speculant artistic extrem de talentat (de acord!) dar, simultan, un cineast care a ştiut în anii ’70 să valorifice comercial momentul. Mai cunoscut pentru Thriller-ele poliţiste (“Milano odia: la polizia non puo”, “La banda del gobbo”) şi pentru Horror-urile Gore (“Cannibal Ferox”, “Eaten Alive!”), n-a făcut decât puţine filme de război în carieră (mai devreme, “La legione dei dannati” în ’69, cu Curd Jurgens şi Jack Palance, apoi în anii ’80, “Un ponte per l’inferno”, urmat la mai puţin de un an, în 1987, de “Tempi di guerra”). “Sub patru steaguri”… acesta a fost numele său când a rulat în cinematografele comuniste de la noi şi, totodată, o traducere adecvată atât a titlului italian original cât şi a spiritului/acţiunii propriu-zise a filmului. Mai ales că este o inspiraţie clară a lui Lenzi din “Sotto dieci bandiere” a lui Duilio Coletti prezentat în 1960 în a zecea ediţie a Berlinalei (cu Charles Laughton, Van Hefling, Mylene Demongeot şi Gian Maria Volonte). Titlul americano-englez, “From Hell to Victory”/”Din iad spre victorie”, este poate induce uşor în eroare şi pentru cei ce nu au văzut filmul o să mă justific prin sinteza naraţiunii. Într-un (încă)from hell to victory.jpg idilic Paris, pe 24 august 1939, un grup de şase prieteni aflaţi la un pahar de vin pe o terasă de pe malul Senei decid să se revadă în aceeaşi zi şi în acelaşi loc în fiecare an. Aceasta fiind premisa… unde e iadul din care se pleacă spre victorie? Revenim. Începe războiul şi fiecare dintre ei îşi vede de drumul său (George Peppard – ofiţer în trupele speciale americane, Sam Wanamaker – ofiţer-corespondent de război, Jean-Pierre Cassel – pilot în fortele aeriene britanice, Horst Bucholz – tanchist german, George Hamilton – membru al comandourilor franceze şi Anny Duperey – parte din Rezistenţă). Practic urmărim evoluţia celor şase destine individuale (ce se intersectează din acel moment doar sporadic) definite printr-o sumă de sketch-uri în care brutalitatea războiului în ansamblul său este contrabalansată de tuşe idealist-emoţionale. În acest sens, distribuţia masculină, cea ‘militară’, este bine aleasă, de la aspectul bonom-paternal a lui Peppard (“The A-Team”), Cassel (“Army of Shadows”) şi Wanamaker (“Guilty by Suspicion”) la cel exotic-aparent dur a lui Hamilton (“Zorro: The Gay Blade”) şi Bucholz (“The Magnificent Seven”). Duperey (“Bobby Deerfield”) şi Capucine (“The Pink Panther”) completează adecvat puzzle-ul dinspre partea… ‘civilă’. O paranteză scurtă: într-un mic rol, îl puteţi vedea pe Lambert Wilson (“Matrix”, “Des hommes et des dieux”) într-una din primele sale apariţii pe marele ecran. Fără pretenţii de mare originalitate sau profunzime, “Sub patru steaguri” rămâne un film de război agreabil, uşurel şi simpatic… un adevărat ‘Macaroni War movie’. El poate fi privit însă şi din altă perspectivă, ca un auto-remake a la Howard Hawks făcut de italian la filmul său precedent, “Il grande attaco”, ce abordează WWII (de această dată cu accent pe frontul din Africa) tot prin prisma unor destine individuale, familii şi prieteni, aflate de ambele părţi ale baricadei. Deşi cu o distribuţie mult mai sonoră (Henry Fonda, Orson Welles, Giulano Gemma, John Huston, Stacy Keach, Helmut Berger) şi scene de război bine filmate, dat fiind faptul că Lenzi nu a reuşit din prima să găsească un minim liant între personaje, predecesorul lui “Sub patru steaguri” este un film foarte slab, o însăilare incoerentă şi lipsită de orice substanţă, din care transpare în fiecare minut incredulitatea actorilor apropo de partiturile pe care trebuie să le interpreteze. Poate de aceea italianul a simţit nevoia să abordeze din nou tema… Peppard îi ia practic locul lui Fonda, Bucholz şi Duperey se îndrăgostesc precum Stacy Keach şi Samantha Eggar, Hamilton este Gemma etc, etc. Acesta este motivul pentru care nu am respectat cronologia prezentării celor două filme: primul este de văzut doar cu pur caracter informativ şi doar de către cinefilii pasionaţi de producţiile dedicate WWII. Închei cu o observaţie amuzantă: mi se pare că Lenzi a avut o pasiune ironică pentru castingul non-naţional (ex. italianul Giuliano Gemma şi francezul Jean-Pierre Cassell interpretează roluri de englezi pur sânge iar americanul George Hamilton este distribuit în rolul unui… francez). Extra: zero. Tehnic: relativ vizionabile (copii VHS puse pe DVD) - ediţia germană; înfiorător de proaste - ediţiile americane (de colecţionat de ‘masochiştii’ tehnicii drept unele dintre cele mai proaste DVD-uri din istoria acestui tip de suport).

IOAN BIG
01 Februarie 2014


TWO-LANE BLACKTOP (1971, USA, r: Monte Hellman) – Seria “The Masters of Cinema”/Blu-Ray

two lane.jpgUn road-movie cult, emblematic pentru Route 66 şi esenţial pentru deschiderea cinematografiei americane faţă de producţiile artistice experimentale, non-comerciale, de la începutul deceniului şapte, ales pentru prezervare în Biblioteca Congresului de către National Film Registry (NFR) în 2012 (alături de “Dirty Harry”). Pentru a sublinia importanţa pe care americanii au ajuns să o acorde lui “Two-Lane Blacktop”, vă reamintesc că NFR are dreptul să propună anual un maximum de 25 de titluri de filme (inclusiv documentare) menite să completeze moştenirea culturală a SUA, care să fie “culturally, historically, or aesthetically significant films”, şi că, pe parcursul timpului, până la cele două titluri menţionate mai sus, au mai fost alese doar alte cinci producţii cinematografice realizate în 1971 (“The Hospital” în 1995, “The Last Picture Show” în 1998, “Shaft” în 2000, “The French Connection” în 2005 şi “McCabe & Mrs Miller” în 2010) iar toate acestea se regăsesc pe lista nominalizaţilor sau a câştigătorilor de Oscar la diverse categorii… ceea ce nu e cazul cu filmul lui Hellman. Mai mult, acesta a fost selectat în condiţiile în care încă rămân pe dinafara Bibliotecii Congresului mult mai angajatele “Klute” a lui Alan J. Pakula şi “Bless the Beasts and Children” a lui Stanley Kramer sau mai provocatoarele “Carnal Knowledge” (Mike Nichols) şi “Straw Dogs” (Sam Peckinpah), de asemenea produse în 1971. Povestea filmului (ce are extrem de puţine dialoguri) este foarte simplă: un tandem de tineri taciturni (‘Şoferul’ şi ‘Mecanicul’) pasionaţi de maşini ce bântuie în Chevrolet-ul lor (model din 1955) prin sud-vestul Statelor Unite în căutare de curse din care să-şi asigure traiul de pe azi pe mâine fac cunoştinţă cu un şofer mitoman între două vârste (‘G.T.O’) ce conduce un Pontiac GTO nou, fabricat în ’70, şi se angajează într-o cursă de traversare a Americii. Cine ajunge primul la Washington câştigă maşina celuilalt. “Two-Lane Blacktop” este o alegorie cinematografică despre existenţa umană în care călătoria pe şosea (viaţa şi diversele etape ale ei) spre o destinaţie şi spre un obiectiv bine definit este mai importantă decat finalitatea însăşi (sfârşitul lui “Two-Lane…” este definitoriu: ultimul cadru a filmului ia foc în proiector) căci Monte Hellman, având cursa ca pur pretext, îşi construieşte psihologic personajele prin cumulul treptat de antagonisme ce răzbat între ele în fiecare mic moment on the road (vechi vs. nou/tradiţional vs. modern/libertate vs. închistare/prejudecată vs. aspiraţie/libertate de exprimare vs. auto-cenzură/matur vs. infantil). Temele post-Woodstock lansate de “Easy Rider” ce definesc generaţiile de început de ani ’70 sunt toate prezente: machismul şi obsesia pentru maşini de putere (‘Şoferul’ şi ‘Mecanicul’ comunică mai mult cu Chevy-ul lor tunat decât între ei iar când acest lucru se întâmplă, invariabil, subiectul este tot ‘Maşina’), embrionul revoluţiei sexuale şi a feminismului (reprezentat de cel de-al patrulea personaj, ‘Fata’, jucată de Laurie Bird), meditaţia asupra utilizării (i)responsabile a libertăţii depline, dezrădăcinarea emoţională şi posibilele ei consecinţe (însingurare, derută, interiorizare) ş.a.m.d. Îl plâng pe spectatorul care va pune filmul în player închipuindu-şi că, dacă e vorba de maşini şi de curse, va viziona un proto -“Fast and the Furious” căci este vorba despre exact opusul acestuia. Dinamica este lentă iar acţiunea evoluează greoi tocmai pentru că nu e vorba de o competiţie auto ci de cursa în care s-a angajat în viaţă fiecare… cu el însuşi. Distribuţia este inedită, mai ales pentru pasionaţii (şi) de muzică: ‘Şoferul’ este cantautorul James Taylor, câştigător a cinci premii Grammy, inclus în 2000 în Rock & Roll Hall of Fame, pe atunci în plină ascensiune după hiturile “Fire and Rain” şi cover-ul după Carole King “You’ve Got A Friend” iar ‘Mecanicul’ este Dennis Wilson, bateristul legendarului grup The Beach Boys. Sunt singurele apariţii a celor doi muzicieni într-un film de ficţiune! G.T.O este jucat de vechiul colaborator a lui Monte Hellman, Warren Oates (cunoscut publicului mai ales datorită filmelor lui Sam Peckinpah sau a rolurilor din “Badlands” a lui Terrence Malick şi “Dillinger” a lui John Milius). Cât despre ‘Fată’, Laurie Bird era fotomodel când a fost descoperită de regizor şi după “Two-Lane…” avea să mai apară în doar două filme, “Cockfighter” a lui Hellman, tot cu Oates, în care joacă rolul soţiei lui Harry Dean Stanton (prezent ca autostopist gay şi în “Two-Lane…”) şi ca prietenă a personajului lui Paul Simon în “Annie Hall” a lui Woody Allen (1977). Devenită între timp fotograf, Bird avea să se sinucidă în apartamentul iubitului său, Art Garfunkel, în primăvara lui ’79. Iar despre Hellman însuşi, reamintesc doar că s-a lansat în producţia de serie B ca protejat a maestrului Roger Corman, că, prin rolurile de început oferite, este, alături de Corman, unul dintre responsabilii de ascensiunea la Hollywood în anii ’60 a lui Jack Nicholson (“The Terror”, “Flight to Fury”, “Back Door to Hell”, plus Western-urile “The Shooting” şi “Ride in the Whirlwind”) şi că, după o lungă pauză, a revenit fulminant în atenţia cinefililor prin “Road to Nowhere”, nominalizat pentru Leul de Aur la Festivalul de film de la Veneţia în 2010! Extra: foarte interesante - comentariu audio a regizorului şi a producătorului Gary Kurtz, probe de cameră cu James Taylor şi Laurie Bird, discuţie între Monte Hellman şi Kris Kristofferson, “Sure Did Talk To You” (interviuri cu producătorii, regizorul şi managerul de producţie), “On the Road Again” (Hellman revizitează locaţiile de filmare), booklet consistent. Tehnic: foarte bun (remasterizarea, aprobată de Hellman, nu a reuşit decât să cureţe parţial imaginea, fără a atenua semnificativ din granulozitate), sunet atât în Stereo cât şi în 5.1.

THE ROCK (1996, USA, r: Michael Bay) – Blu-Ray

the rock.jpgFără a exagera, “The Rock” este una din capodoperele filmelor de acţiune a anilor ’90, creată de acest tip cu un extraordinar fler pentru blockbuster-ele flamboaiante, Michael Bay (“Transformers”, “Armageddon”), şi care îşi conservă absolut intactă forţa de atracţie chiar şi acum, după aproape douăzeci de ani de la premieră. “The Rock” este porecla închisorii federale de pe insula Alcatraz din golful San Francisco, legendară pentru faptul că, în cele aproape trei decenii cât a fost funcţională, nimeni nu a reuşit să evadeze… în film, Bay pleacă de la premisa fictivă că a existat totuşi cineva, un agent SAS britanic, John Mason (legendarul Sean Connery – James Bond, Indiana Jones etc, etc), responsabil de furtul dosarelor secrete a lui J. Edgar Hoover, şi care, după recapturare, este de zeci de ani ţinut în secret prizonier în închisorile FBI pentru a nu a face publice informaţiile. Când generalul Hummel (Ed Harris – “The Truman Show”, “Apollo 13”), erou naţional şi veteran a operaţiunilor clandestine a armatei americane în Asia şi Orient, frustrat de lipsa de recunoaştere şi de grijă a autorităţilor faţă de familiile soldaţilor decedaţi de-a lungul anilor sub comanda sa, pune stăpânire pe Alcatraz pentru a şantaja guvernul cu lansarea unor rachete cu gaz letal asupra populaţiei, Mason este scos de la naftalină şi momit cu eliberarea pentru a ajuta echipa SEAL (condusă de Michael Biehn – “Aliens”, “The Terminator”) să patrundă neobservată în “The Rock”. În efortul de a înlătura ameninţarea din Alcatraz, acesta ajunge să facă de nevoie echipă cu agentul Goodspeed (Nicolas Cage – “Con Air”, “Kick-Ass”), un şoarece de laborator specializat în arme chimice, beatlemaniac convins şi pasionat colecţionar de vinyluri. “The Rock” este un film care vorbeşte, prin limbajul entertainment-ului acţiunii, despre onoare! Şi, totodată, despre principii etice. Connery şi Cage sunt legati inconştient în tandem de codul personal al onoarei profesionale şi a moralei familiale iar Harris, pierzând-o (oarecum) pe a doua, se plasează în tabăra adversă fiind obsedat doar de prima. “The Rock” se referă în toate cele trei cazuri la… restaurare, la faptul că Mason şi-a conservat principiile dar îşi doreste recâştigarea vieţii corespunzătoare acestora, că Goodspeed realizează, în decursul procesului, cât de erodate au devenit ale sale datorită contextului şi că îşi doreşte recâştigarea respectului faţă de sine însuşi şi că Hummel, pe parcursul naraţiunii/acţiunii, conştientizează că este inutilă conservarea unui cod personal, chiar dacă în întregime justificat etic, dacă mijloacele pe care le foloseşte pentru a le ‘propovădui’ sau a încerca să le impună nu sunt diferite fundamental de cele ale oponenţilor. Poate părea aiuritor să aplic acest tip de analiză unui simplu actioner dar, în opinia mea, aici trebuie căutat liantul care face din “The Rock” un film excepţional de reuşit! OK, mai sunt şi altele… inspiraţia şi talentul de necontestat a lui Bay de a filma, monta şi dirija protagoniştii în dinamica scenelor, muzica absolut fabuloasă a lui Hans Zimmer (OS-ul filmului este una dintre cele mai bune, repet… în opinia mea, muzici de film de acţiune din istoria cinematografiei şi, chiar dacă nu sunteţi de acord cu mine, cred că va trebui totuşi să admiteţi că este una într-adevăr memorabilă!), distribuţia ‘beton’ şi inteligenţa scenariştilor de a crea nuanţe de gri în acest joc al onoarei, căci nu avem doar un simplu alb şi negru (acesta din urmă fiind reprezentat pe de-o parte de şeful FBI iar pe de cealaltă de echipa de ex-soldaţi ajunşi mercenari) ci în fiecare tabără avem… ‘nehotărâţi’ (William Forsythe şi, respectiv, David Morse), cărora li se alătură pentru culoare anti-misogină Claire Forlani (fata lui Connery) şi Vanessa Marcil (logodnica gravidă a lui Cage, eşuată în plin epicentru a pericolului). Obligatoriu de avut în colecţie măcar ca… plăcere vinovată! Extra: interviu cu producătorul Jerry Bruckheimer, bâlbe, documentar despre Alcatraz, elemente de Making Of (F/X, filmările subacvatice, antrenament Navy Seals, etc). Tehnic: impecabil.

STAR TREK (2009, USA/Germania, r: J.J. Abrams)

STAR TREK INTO DARKNESS (2013, USA, r: J.J. Abrams) – “Special Edition”/Blu-Ray

star trek.jpgSpace… The Last Frontier”. Câteva constatări personale: 1.) când juniorii americani creşteau în anii ’60 cu serialul “Star Trek” la televizor, noi trebuia să ne mulţumim cu (cel mult) “Toate pânzele sus”; 2.) fac parte din tabăra “Star Wars” şi, ca atare, am gustat mult mai mult reuşitele comedii la adresa ‘trekkies’ “Galaxy Quest” (1999, r: Dean Parisot) şi “Fanboys” (2009, r: Kyle Newman) decât episoadele prăfuite difuzate la noi după ’90 sau filmele ce păreau o extensie destinată DTV a universului creat de Gene Roddenberry (eu m-am oprit din a le urmări exact acum 20 de ani, după mediocrul “Generations” cu Malcolm McDowell); 3.) în pofida punctului 2. am fost şi răman un consumator avid de SF sub toate formele, deci nu mi-am permis să ignor existenţa şi detaliile de bază legate de conţinutul “Star Trek” şi, în consecinţă, sunt familiarizat în linii mari cu fenomenul. Am punctat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că am vizionat noul “Star Trek” din poziţia cea mai favorabilă, cea a unei deschideri maxime, interesată dar neancorată în trecutul francizei, familiarizată cu simbolistica şi personajele principale dar nu într-atât încât să aibă construită în minte propria imagine şi, în plus, cea de mare amator de Science Fiction de calitate. Iar J. J. Abrams (serialul “Lost”, “Mission: Impossible III” şi “Super 8”) reuşeşte ca, în condiţiile unei sincope existente de câţiva ani buni în menţinerea activă a fenomenului în conştiinţa fanilor şi a unei sume semnificative de frustrări şi dezamăgiri acumulate de către aceştia, să repună “Star Trek” pe orbită atât pentru fanbase-ul fidel (indiferent de vârstă) cât şi pentru noile generaţii, luând-o de la capăt, de la… origini. Abrams a înţeles foarte bine că nu mai poate veni cu modele comportamentale vetuste caracteristice unei soap-opera SF cu aer ‘exotic’ din anii ’60 şi cu o dezvoltare a unor personaje care, în mare măsură, aveau erodată credibilitatea. Totul trebuia, la propriu, re-inventat de la zero… din copilărie. Încă dinaintea genericului propriu-zis a primului film, suntem anunţaţi de lepădarea de trecut şi de vechituri (aruncarea maşinii de epocă în prăpastie) şi de faptul că povestea se reia, pe un ton nou, de la început (copilul-rebel Kirk şi cel bolnăvicios de analitic Spock), însă, foarte repede, cineastul şi scenariştii săi (credincioşii acoliţi, Orci şi Kurtzman) transmit vechilor ‘trekkies’ că nu uită cele câteva decenii de dinainte… prin buclele temporale în care Kirk tânăr află de la Spock vârstnicul că este destinat unei cariere de lider construită pe prietenia cu… Spock (încă adversar în faza juvenilă). Şi, de asemenea, că nu omit să îi introducă într-o formă credibilă pe klingonieni, vulcanieni şi pe romulani, generând în fapt acele explicaţii pentru atitudinea la nivel de specie care i-a bântuit pe spectatorii fideli atâta timp (distrugerea planetei Vulcan în ‘oglindă’ cu cea a romulanilor). Pe acest fond de intersecţii spaţio-temporale sunt lansate noile întrupări a clasicelor personaje (controversate înainte dar aclamate după premieră): Chris Pine (Kirk), Zachary Quinto (Spock), Simon Pegg ca ‘Beam Me Up’ Scotty (delicios modul în care descoperă noul tip de teleportare… de la el însuşi), Anton Yelchin (“Terminator Salvation”), Zoe Saldana (“Avatar”), Karl Urban (“LOTR”, “Dredd”) ca Bones (medicul de pe Enterprise), John Cho (“Total Recall”)… o distribuţie remarcabil de adecvată aşteptărilor (deşi tânără, familiarizată deja cu producţiile science-fiction), secondată de veteranii Bruce Greenwood (“Déjà Vu”, “The Place Beyond the Pines”), Ben Cross (“Chariots of Fire”) şi Winona Ryder (“Edward Scissorhands”, “Black Swan”) ca părinţi ai lui Spock plus… Leonard Nimoy însuşi (originalul Spock!), Eric Bana (“Hulk”, “Munich”) în rolul bad-guy-ului romulan Nero şi viitorul Avenger, Chris ‘Thor’ Hemsworth, îstar trek into.jpgn cel al tatălui lui Kirk. Practic, primul film este un… Star Trek “Origins” care, prin nuanţarea polilor de putere şi de influenţă, explică formarea şi consolidarea tinerei echipe de ‘management’ a navei de explorare Enterprise în urma unei serii de crize care le accelerează maturizarea, în timpul primei misiuni reale în care sunt implicaţi de la ieşirea de pe băncile Academiei. Deşi continuă să introducă simboluri şi teme familiare (ex. Federaţia, klingonienii, ‘the Wrath of Khan’), “Into Darkness” face un pas înainte în separarea de vechea şi excesiv de luminoasa ‘filosofie’ originală “Star Trek” (explorăm alte lumi că nu avem probleme cu a noastră) şi implică echipa Enterprise (completată cu Alice Eve – “Men In Black 3”) într-un război cu cel mai periculos duşman… propria specie, arătându-ne în detaliu un Pământ militarizat al cărui destin este afectat de individualităţi corupte şi egomaniace (personajul reprezentativ este interpretat de Peter Weller, un icon a cinematografiei SF prin “RoboCop” şi “Screamers”). Pentru a găsi un singur om care să se opună în mod credibil lui Kirk, Spock & Co. era nevoie de o personalitate actoricească foarte puternică iar opţiunea lui Abrams pentru Benedict Cumberbatch (“12 Years a Slave”, “The Hobbit”) este inspirată. Acesta e senzaţional în rolul bad-guy-ului ce reprezintă, în sine, o armă de distrugere în masă. Tocmai datorită detaşării de tradiţie, filmul a fost destul de controversat în rândul celor pentru care unele universităţi americane mai continuă să menţină în programa de studiu limba ‘klingoniană’, însă, la pachet cu primul, noul “Star Trek” se dovedeşte a fi o relansare inteligentă (dar nu lipsită de imperfecţiuni sau deraieri îndoielnice) a francizei pentru publicul de cinema a noului mileniu. De văzut şi de colecţionat de către pasionaţii de SF. Extra: 1.) comentariul regizorului şi scenariştilor, bâlbe, scene tăiate, plus o mulţime de mini-documentare despre costume, sunet, scenariu, astronomie, Roddenberry, etc (un întreg BRD cu bonusuri!); 2.) Şase mini-documentare (“Creating the Red Planet”, “The Klingon Home World”, “Ship to Ship”, “Attack on Starfleet”, “The Enemy of My Enemy” şi “Brawl by the Bay”). Tehnic: impecabil (ambele).

IOAN BIG
25 Ianuarie 2014

MANIAC COP (1988, USA, r: William Lustig) – Ediţie “Arrow Video”/Blu-Ray

maniac cop.jpgDeşi, din păcate, titlul ar putea uşor să îi îndepărteze de vizionarea sa pe cei ce nu agreează excesul vizual de violenţă explicită şi gratuită pe ecrane, vă asigur că “Maniac Cop” merită cu certitudine a fi (re)vizitat. Acest cult-classic Slasher nu este mai şocant sau înfricoşător nici decât “Psycho” a lui Hitchcock şi nici decât “Se7en” a lui Fincher. Desigur, aici exagerez niţel dar, repet, nu vă lăsaţi induşi în eroare… deşi titlul rezumă bine premiza: un psihopat cu o forţă fizică monstruoasă îmbrăcat în uniformă de poliţist ucide aparent la întâmplare oameni nevinovaţi pe străzile New York-ului; tot aparent, acesta este invincibil şi nedetectabil pentru urmăritori… un anti-erou de low-ground urban. Acţiunea este aşezată pe o structură tradiţională formată din două acte distincte: whodunnit-ul (cine este în fapt fantomaticul poliţist) şi escaladarea violenţei (amplificarea seriei de crime în contextul vânătorii generale declanşate în Big Apple), separate de un intermezzo explicativ - de ce vrea autorul să atragă atenţia asupra sa - însoţit de o motivaţie inteligibilă şi bine susţinută ce asigură trecerea de la gestul aleatoriu la cel conştient direcţionat. Căci “Poliţistul maniac” nu este un retardat hăituit ce caută în permanenţă să îşi ascundă cu disperare urmele ci o minte (deşi bolnavă) extrem de limpede în construcţia înscenărilor menite a comuta în altă direcţie atenţia autorităţilor. Plecând de la scenariul lui Larry Cohen, în general obsedat de a se juca în mod Horror cu subiecte care uzual generează emoţie, încredere sau simpatie (bebeluşul inocent în seria “It’s Alive”, nevinovata îngheţată sau dulciurile în “The Stuff”, maşina care trebuie să salveze vieţi în “The Ambulance” sau însuşi Unchiul Sam în filmul cu acelaşi nume), William Lustig (“Vigilante”, “Maniac”) utilizează cadrul unul film de nişă pentru a aborda într-un mod brutal teama şi paranoia pe trei paliere, la nivelul populaţiei (degradarea încrederii în cei care ar trebui să o protejeze şi nu să o masacreze), a comunităţii forţelor de ordine şi a celor apropiaţi acestora în viaţa privată (suspiciunea amplificată treptat în interiorul acesteia în detrimentul unei incredulităţi iniţiale) şi a autorităţilor publice confruntate cu incompetenţa de a gestiona şi a rezolva acest tip de criză, a fricii lor de a accepta o situaţie nouă şi responsabilităţile care le revin drept consecinţă a acesteia. Ca să ne înţelegem, nu afirm că “Maniac Cop” ar fi vreo capodoperă de luat pe o insulă pustie ci doar că este un film din genul său mult mai interesant decât ar sugera-o titlul sau sloganul de promovare (“You have the right to remain silent… forever”) şi care oferă cinefililor câteva surprize foarte plăcute, de la excelenta panoramă aeriană a închisorii Sing Sing la cele două piese de pe coloana sonoră, “Walk the Floor” şi “Hello Heartbreak”, interpretate de însuşi David Carradine (“Kill Bill”, “Kung Fu”), de la reîntâlnirea cu doi actori-cult, Tom Atkins şi Bruce Campbell, dintre favoriţii, primul, a lui John Carpenter (“The Fog”, “Escape From New York”) iar cel de-al doilea, a lui Sam Raimi (trilogia “Evil Dead”), la cameo-urile lui Raimi, a boxerului Jake LaMotta şi a lui Richard Roundtree, liderul genului Blaxploitation în anii ’70 (seria “Shaft”). Pe de altă parte, trebuie semnalate ‘burţile’ filmului: rămân lucruri neexplicate (invincibilitatea fizică a maniacului - posibil ca Larry Cohen să se fi inspirat în scrierea scenariului din “Silent Rage” din ’82, cel cu Chuck Norris – apoi… ce are în final de împărţit ucigaşul cu Bruce Campbell şi nu cu primarul, ş.a.m.d.), vagile apropieri de monstrul lui Frankenstein sunt atât de contorsionate încât devin aproape neinteligibile şi, în ansamblu, totul respiră vizual anii respectivi (aici însă scuza este acceptabilă: în cea mai mare parte, exterioarele “Maniac Cop”, inclusiv parada de St. Patrick’s Day, au fost filmate în sistem ‘gherilă’, pe şest şi fără nicio aprobare din partea Primăriei N.Y.). Una peste alta, un film de văzut şi de pus în colecţie de către fanii genului. Extra: intro Tom Atkins, interviuri (Atkins, Laurene Landon, Larry Cohen), booklet consistent (include interviul cu Lustig apărut în volumul “Taboo Breakers” a lui Calum Waddell), poster dublu. Tehnic: excelent (copie remasterizată).

LE SAMOURAI (1967, Franta/Italia, r: Jean-Pierre Melville) – Blu-Ray

Le samourai.jpgConsiderat de foarte mulţi drept unul dintre cele mai bune 100 de filme a tuturor timpurilor, pot spune că, după o nouă vizionare a sa, în versiunea restaurată pe BRD, “Le Samourai” îşi merită cu prisosinţă recunoaşterea. Povestea ultimelor zile din viaţa asasinului profesionist îngrozitor de rece şi de calculat Jef Costello (Alain Delon) este memorabilă atât în fond cât şi ca formă. Este vizibilă veneraţia pe care Melville o are pentru America şi interesul profund pentru mecanismele “Millieu”-ului din Hexagon iar toate componentele care i-au definit stilul inconfundabil sunt prezente plenar, de la şovinismul implicit datorită căruia femeile (Nathalie Delon, Cathy Rosier) devin simple obiecte de décor vivant necesare definirii stilistice a ansamblului şi, simultan, reflecţii utile a nuanţării psihologice a portretului protagonistului, şi până la conturarea acestuia din urmă în mod tăios (unii spectatori s-ar putea să rămână cu falsa impresie că tonul e prea sec şi expediat), tranşant, fără convoluţiuni care să poată deturna atenţia de la tema principală. Nu voi insista asupra lui Melville căci despre el şi despre filmele sale s-au scris duzini de cărţi, aşa că mă voi rezuma la simplele impresii generate de revederea peliculei. “Le Samourai” este o formidabilă meditaţie asupra solitudinii conştient asumate în care singurul companion a lui Costello este… Moartea; un film abordat spartan, aproape fără dialoguri, prin care Alain Delon îşi trece în CV unul dintre rolurile sale de referinţă prin modul în care reuşeşte să comunice cu sine însuşi exclusiv prin intermediul limbajului corporal şi a sumei de ticuri comportamentale… susţine artistic la nivel de micron celebrul citat de început din codul Bushido pentru a continua pe parcurs cu cea a sumei minimale de remarci care presară filmul (ex. “Este un lup rănit. Acum, lasă o urmă… trebuie făcut să dispară rapid”). Stilistic, “Le Samourai” este un film, pentru mine, necatalogabil altfel decât un “film Melville” prin lentoarea care permite descoperirea succesivă la fiecare vizionare, întotdeauna surprinzătoare, a obsesiei autorului pentru orice detaliu ce ţine de cinematografie şi, simultan, a evidenţei că cineastul a visat această poveste, şi-a imaginat-o complet încă de la bun început nu sub forma unei naraţiuni aşternute pe hârtie ci a unui eseu pur vizual care, în mod exact invers, ar putea genera apoi cuvinte scrise (ca atare, îmi este greu să fiu convins de ipoteza că Jean-Pierre Melville s-a inspirat realmente din cartea “The Ronin” a lui Joan McLeod, pe care eu, recunosc, nu am avut vreodată ocazia să o citesc). Ca atare, nu vreau să mai adaug altceva decât faptul că celor tineri, mai puţin familiarizaţi cu filmografia celui care i-a influenţat pe Francois Truffaut şi pe Jean-Luc Godard, pe Walter Hill şi pe Martin Scorsese, pe John Woo (“The Killer”) şi pe Jim Jarmusch (“Ghost Dog: The Way of the Samurai”) le va veni destul de greu să asimileze “Le Samourai” din prima şi au nevoie de o serioasă concentrare şi de… multă răbdare. Dar merită! Extra: două documentare “Melville-Delon: de l’honneur a la nuit” şi “Le Samourai”, interviu TV promo cu Alain Delon din 1967. Tehnic: excelent (restaurat).

ROBIN HOOD (2010, USA/UK, r: Ridley Scott) – “Director’s Cut”/Blu-Ray

robin hood.jpgSunt puţini cineaşti contemporani cu noi care au dovedit pe parcursul timpului că pot, cu egală măiestrie, să penduleze între producţiile epice, de dimensiuni fabuloase, şi cele minimaliste ca gen sau ca amploare, şi să prezinte spectatorului poveşti care să îl atragă într-un fel sau altul… de fapt, dacă ne referim doar la Hollywood, sunt doar cinci: Steven Spielberg (de la “Jurassic Park” la “War Horse”), James Cameron (de la “Titanic” la “True Lies”), Peter Jackson (de la “LOTR” la “The Lovely Bones”), Christopher Nolan (de la “The Dark Knight” la “Memento”) şi Ridley Scott (de la “Black Hawk Down” la “A Good Year”). Bay şi Emmerich, cu un apetit evident pentru ’large-scale’ şi ‘big-budgets’, nu au dovedit că se pot mişca bine în spaţii mici, cei mai vârstnici şi/sau experimentaţi (Scorsese, Zemeckis) au ales în ultimii ani să rămână în zona lor de confort cinematic iar newcomer-ii Abrams, Snyder şi Whedon mai au încă lucruri de demonstrat în ciuda unor “Super 8”, “Dawn of the Dead” sau “Much Ado About Nothing”. Am simţit nevoia acestui scurt intro pentru a reitera faptul că Sir Ridley Scott este unul dintre puţinii “alchimişti” autentici din cinematografia mondială capabil de a concocta poveşti surprinzătoare şi de a le livra consumatorului în formule care să îl lase cu respiraţia tăiată, indiferent de ingredientele din mix (realitate/imaginar, istorie/legendă, ştiinţă/SF&Fantasy, informaţie/speculaţie, tradiţional/modern). Iar trilogia sa cu rădăcini istorice, “Gladiator”-“Kingdom of Heaven”-“Robin Hood”, trebuie privită prin aceasta perspectivă: sunt poveşti… nu filme istorice. Din toate trei, “Robin Hood” a fost cel mai vulnerabil atacurilor critice imbecile întrucât a îndrăznit nu numai să fabuleze pe o temă istorică, una deloc minoră (impunerea Magnei Charta), dar să o conecteze pe aceasta cu rădăcinile unuia dintre cei mai faimoşi eroi din folclorul medieval englez, a cărui legendă a fost perpetuată cu asiduitate în cultura Pop, inclusiv în cinematografie (de la Robin Hood-ul pastelat a lui Errol Flynn sau vulpiţa lui Disney la “Bărbaţii în izmene” a lui Mel Brooks sau pantomima adultă “Boobs in the Wood”). Atât puriştii amatori de istorie cât şi cei interesaţi doar de… ‘cum se ia de la bogaţi şi se dă la săraci’ au însă multiple opţiuni, de la documentare BBC şi Discovery la Tom şi Jerry (“Robin Hood an His Merry Mouse”) sau mai ‘clasicele’ filme cu Sean Connery sau Kevin Costner… nu este absolută nevoie să vadă splendida poveste a lui Scott, mult mai bine aşezată narativ în formula director’s cut (cu 16 minute mai lungă şi o serie de scene remontate) decât cea care a rulat în cinematografe. Robin Longstride (Russell Crowe – “Gladiator”, “Les Miserables”) este un arcaş de rând în armata fomistă dar fidelă ce îl însoţeşte pe Richard Inimă de Leu (Danny Huston – “Hitchcock”, “30 Days of Night”) la întoarcerea acestuia din Cruciade. Regele moare într-unul din ultimile asalturi asupra unui castel francez iar Robin şi prietenii săi decid să nu mai zăbovească în soldăţime şi să plece spre Anglia. Datorită unui concurs de împrejurări, ajung în posesia biletului de traversare a Canalului Mânecii: coroana lui Richard ce trebuie dusă Reginei Mamă (Eileen Atkins – “Cold Mountain”) la Londra. Clenciul este că trebuie să pretindă că sunt cavaleri iar Robin este nevoit să îşi asume identitatea lui Sir Robert Loxley (mort într-o ambuscadă condusă de trădătorul-spion Mark Strong – “Welcome to the Punch”, “Sherlock Holmes”) şi, mai mult, să promită că va preda sabia răposatului, tatălui acestuia, un baron local din Nottingham (Max Von Sydow – “The Exorcist”, “Shutter Island”). În complexul context al jocurilor şi intrigilor politice şi militare la nivel înalt (invazia plănuită de Regele Franţei, arivismul despotic a noului Rege John – Oscar Isaac şi a partenerei sale, Isabelle de Angouleme – Lea Seydoux, conflictele regalităţii cu aristocraţia rurală dirijată din umbră de Lordul Marshall, interpretat de William Hurt – “Kiss of the Spider Woman”, “A History of Violence”), evoluează povestea lui Robin care, obligat conjunctural să continue a fi ‘Sir Loxley’, se îndrăgosteşte de văduva acestuia, Marion (Cate Blanchett – “LOTR”, “Blue Jasmine”), îşi descoperă originile familiale (francmasoneria intelectuală şi progresistă) şi sfârşeşte prin a deveni un vajnic luptător pentru drepturile englezului de rând. “Robin Hood” are toate ingredientele unui film marca Ridley Scott, de la discursul mobilizator la bătălia de dimensiuni colosale (debarcarea francezilor rivalizează ca amploare cu prima parte din “Saving Private Ryan” a lui Spielberg), de la contrapunctele amuzante (aduse de cei ce gravitează în jurul lui Robin, buni - Mark Addy (Friar Tuck), Kevin Durand (Little John), Alan Doyle (Allan A’Dayle) sau răi – Matthew MacFayden (Şeriful din Nottingham), Luke Evans, etc.) la muzica epică a lui Marc Streitenfeld, colaborator credincios a lui Scott (“Prometheus”, “Body of Lies”, “American Gangster”). O poveste savuroasă, obligatoriu de văzut şi de conservat în colecţie. Extra: “Director’s Notebook”, “The Art of Nottingham”, Making Of, scene tăiate. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea de cinema).

RUNNER RUNNER (2013, USA, r: Brad Furman) – DVD

runner.jpgUn Thriller dramatic în regia autorului interesantei adaptări după best-seller-ul lui Michael Connelly, “The Lincoln Lawyer”, cel care, în 2011, a pus din nou pe o direcţie serioasă cariera lui Matthew McConaughey. Ca să îşi poată plăti taxele şcolare, un tânar întreprinzător (Justin Timberlake – “The Social Network”, “Alpha Dog”), eşuat ca student la Universitatea Princeton după ce fusese falimentat pe Wall Street, are în campus o mică afacere de intermediere a jocurilor de noroc on-line. Ameninţat cu exmatricularea dacă nu renunţă, îşi joacă el însuşi toate economiile la poker virtual cu speranţa că va câştiga destul într-o noapte ca să se întreţină la facultate pe parcursul unui întreg an. Pierde însă rapid tot şi, în urma bănuielii că site-ul a permis altora să trişeze, pleacă în Costa Rica, paradisul uneia dintre cele mai profitabile afaceri cu cazinouri pe Internet din întreaga lume, în încercarea de a se întâlni cu multi-milionarul boss al acesteia (Ben Affleck – “Argo”, “The Town”) şi de a-şi recupera de la el banii în schimbul tăcerii vis-vis de bănuita fraudă. Confruntarea dintre ei duce la naşterea unei colaborări stranii în care aparenta ingenuitate şi credulitate a studentului trebuie să se împace cu realismul brutal, corupt şi lipsit de scrupule a mediului care a decis să îl adopte şi să-l modeleze după asemănarea sa. În mix sunt introduse ca personaje secundare un agent FBI frustrat şi amoral (profesional), interpretat de Anthony Mackie (“The Hurt Locker”, “The Adjustment Bureau”), tatăl cartofor de modă veche (John Heard – “Animal Factory”, “Big”) şi o frumoasă asistentă cu ceva urme de principii şi sentimente (Gemma Arterton – “Byzantium”, James Bond’s “Quantum of Solace”)… în ansamblu, o distribuţie suficient de atractivă prin eterogenitate şi cu un talent incontestabil încât, fie şi doar din acest punct de vedere, să merite să vizionaţi filmul. Din păcate rămâne şi singurul, căci “Runner Runner” este ca un pui dezosat, moale şi bleg, fără asprimea şi duritatea pe care ar presupune-o o naraţiune plasată în zona afacerilor para-legale de scară mare. Scenariul slab face ca rezultatul să fie sub-mediocru în ciuda cromaticii exotice şi a unei puneri în scenă… cinstite. Personajele sunt doar sumar schiţate şi, ca atare, talentul individual investit îşi pierde pe parcurs aproape integral forţa de expresie, iar coagularea acţiunii “beneficiază” de o sumă de gafe scriitoriceşti care transformă dramaticul în grotesc şi emoţionantul în patetic. Iar filmul ajunge să fie dintr-un Thriller… un light actioner din masa plutonului. Nu e de văzut decât în lipsă aproape completă de alte opţiuni. Extra: Making Of, interviuri (nerelevante). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
18 Ianuarie 2014


DOOMSDAY (2008, UK/USA/Africa de Sud/Germania, r: Neil Marshall) – Blu-Ray

doomsday.jpgAnul 2008. Glasgow este focarul unei pandemii ucigaşe generate de un virus necunoscut. Englezii ridică un zid militar de protecţie între ei şi Scoţia, inclusiv o blocadă maritimă, izolând astfel complet populaţia locală pe care o lasă să moară. 27 de ani mai târziu. Într-o Anglie supusă embargoului internaţional şi aflată într-o depresie economică acută, ajunsă în stadiul de conducere de tip sud-african din timpurile apartheidului, virusul reapare brusc în mediul sărac suprapopulat din Londra,iar prognozele arată că, în 48 de ore, mai mult de 12 milioane de persoane îi vor cădea victime. Guvernanţii decid să trimită o echipă în nord pentru identificarea unui posibil vaccin, relevând (spectatorului) faptul că ştiau (prin intermediul sateliţilor militari) de ani buni că în arealul supus carantinei continuă să existe supravieţuitori ai molimei. Şocul comando-ului de explorare este acela că aceştia nu sunt puţini şi, mai mult, sunt constituiţi în comunităţi antagonice care funcţionează după reguli inedite pentru un om… civilizat. “Doomsday”, a treia reuşită a cineastului britanic Neil Marshall după “Dog Soldiers” (2002) şi “The Descent” (2005), este un Action-Thriller post-apocaliptic ultraviolent extrem de entertaining, avându-i în distribuţie pe Rhona Mitra (“Underworld: Rise of the Lycans”, “The Shooter”) în rolul Maiorului Eden Sinclair, cea trimisă să conducă echipa de desant în Scoţia, pe Bob Hoskins (“The Long Good Friday”, “Who Framed Roger Rabbit”), David O’Hara (“Wanted”, “The Departed”), Malcolm McDowell (“A Clockwork Orange”) şi Sean Pertwee (“Mutant Chronicles”, “Equilibrium”). Cu excepţia lui Mitra, în jurul căreia se construieşte filmul, două sunt prezenţele greu de uitat: O’Hara în rolul lui Canaris (trimiterea ca nume la şeful Abwehr, serviciul german de spionaj militar din WWII nu este întâmplătoare) şi Craig Conway (colaborator fidel a lui Marshall) ca Sol, liderul bandei de barbari punkişti ce controlează Glasgow-ul. Sigur că, prin plot, trimiterea la John Carpenter şi ale sale “Escape From New York” şi “Escape From L.A.” este clară însă Neil Marshall nu îşi propune să îşi ascundă admiraţia pentru cineastul-cult american,ci să îi aducă un omagiu, inclusiv prin detalii precum grafica ce indică deplasarea geografică a personajelor sau similarităţile din scena aterizării lui Sinclair în preajma Zidului…,iar Rhona Mitra este singurul urmaş a lui Snake Plissken (Kurt Russell) în care îl recunoaştem cu adevărat pe ‘taică-său’ (inclusiv în grimase). Are până şi un petec pe ochi (e drept, pe celălalt… faţă de Snake). Originalitatea poate însă proveni şi din mixarea într-un mod inovativ a unor componente deja existente şi exact asta face Marshall, iar faptul că multe cadre sau personaje pot da senzaţia de deja-vu (de la “28 Days Later” a lui Danny Boyle la “I Am Legend” a lui Francis Lawrence) nu pun în umbră rezultatul de ansamblu ce analizează o premisă antropo-sociologică: într-un viitor sumbru, trei modele de civilizaţie complet diferite supravieţuiesc simultan şi independent una de alta, fiecare cu zona sa de influenţă; dorinţa de supremaţie, de competiţie, de impunere, credinţa liderilor fiecăreia că a lor e mai justă şi mai adecvată timpurilor provoacă şi alimentează interacţiuni ce le erodează inevitabil propriul cod şi sistem. “Doomsday” îşi trage seva aproape integral din aceste interacţiuni (ne)voite. În plus, este interesant cum cele 3 modele pe care, toate, le-am privit până acum în general ca trepte în evoluţia umanităţii, sunt folosite de fapt de Marshall ca studii de caz pentru involuţia speciei în cazul unei crize grave la nivel de masă. Să fiu mai explicit… Primul cu care facem cunoştinţă este Londra viitorului, modelul urban, aparent democratic şi civilizat, ce conservă caracteristicile progresului tehnologic, în realitate un sistem putred politic, economic şi social, în care clasa conducătoare este dispusă să meargă cu cinismul până la a sacrifica milioane de vieţi de ‘alegători’ pentru a-şi conserva puterea (din nou, o trimitere la Carpenter). Celelalte două, aflate ambele dincolo de zid, sunt deprivate de ‘binefacerile’ tehnologiei şi au adoptat o altă cale. Prima, de ghetou anarhic, modelul de involuţie barbarică, de la civilizaţie spre primitivism extrem (în acest caz, canibal) patentat de “Mad Max: Beyond Thunderdome”, la care, din nou, Marshall face referinţe clare prin vestimentaţia şi make-up-ul Punk şi scenografie (arena-dom, designul autovehicolelor), cu o legătură însă foarte stransă între lideri şi mase, întrucât totul se bazează pe acoperirea strictă a nevoilor de subzistenţă de moment, fără vreun ideal sau aspiraţie de perspectivă. Celălalt este un model rural medieval, despotic, închistat, vehement opus oricărei idei de deschidere, cu propriile stricte reguli, dogme şi principii morale, înclinat spre conservare şi nu spre evoluţie socială. Pentru definirea acestuia, Marshall a avut de unde să se inspire căci vă aduc aminte că prima ficţiune post-apocaliptică ce descrie o Anglie depopulată revenită la modul de viaţă medieval a fost publicată de Richard Jefferies încă din… 1885! Sigur că tot ceea ce am scris eu mai sus poate semăna cu despicatul firului în patru,dar mi-am propus doar să argumentez că “Doomsday” este mult mai mult decât o însăilare de copy-paste-uri de serie B a unor filme anterioare şi că, pentru fanii genului, este un titlu obligatoriu de avut în colecţie. În final, o sugestie: priviţi cu atenţie cancanul punk masculin în ‘fuste’ scoţiene şi veţi ajunge, ca şi mine, la concluzia că e memorabil şi… definitoriu pentru mixul inovativ realizat de Marshall. Excelentă muzica lui Tyler Bates, compozitorul favorit a lui Zack Snyder şi a lui Rob Zombie. De căutat pe CD. Extra: comentariu audio a regizorului şi a patru actori din distribuţie (nu Mitra sau McDowell), booklet despre Making Of (doar în ediţia pe BRD!). Tehnic: impecabil (conţine versiunea uncut de 113’).

ALL QUIET ON THE WESTERN FRONT (1930, USA, r: Lewis Milestone) – “Limited Edition”/Blu-Ray

all quiet.jpgLa 18 ani, Erich Maria Remarque, născut într-o familie de proletari din Osnabruck, a fost luat în armată şi, după o pregătire sumară, trimis pe frontul de vest în WWI. După numai câteva luni, este repatriat în Germania cu multiple răni cauzate de fragmente de şrapnel,iar “Nimic nou pe frontul de vest” (“Im Westen nichts Neues”, 1928), una dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, interzisă mai târziu de regimul nazist, relatează experienţele traumatizante a soldaţilor pe front dintr-o perspectivă aparent detaşată dar, evident, cu înglobarea propriilor trăiri şi traumatisme psihice ale autorului. La scurt timp de la apariţia cărţii, Hollywood-ul avea să facă filmul, nominalizat ulterior la patru Oscaruri, din care avea să le câştige pe cele mai importante: “cel mai bun film” şi “cea mai bună regie”. Atât cartea cât şi filmul utilizează în fapt războiul ca pretext pentru a contura (sau a încerca să o facă) o meditaţie centrată pe pierderea inocenţei juvenile. Sub impulsul propagandei patriotarde emanată de la catedră, o clasă întreagă dintr-un liceu se înrolează în dorinţa idealistă de a-şi apăra patria, de a deveni eroi şi… bărbaţi. Confruntarea cu realitatea brutală a războiului şi a schimbării drastice de reguli din viaţa cotidiană generează o gamă variată de reacţii şi comportamente ce sunt urmărite cu migală (doar în carte… care, de altfel, a avut şi o continuare, “Der Weg zuruck”, adaptată de James Whale în 1937 sub titlul “The Road Back”) şi care, pe măsura trecerii timpului şi a accentuării în varii grade a depresiei generate de lipsa ‘luminiţei’ de la capătul tunelului începe să afecteze gradual fiecare caracter. Punerea în oglindă a lumii de acasă zugrăvite de imaginaţia fiecărui june combatant în culori vii, dar înecată în iluzii deşarte sau disperare mută, cu cea brutală dar mai onestă a regulilor războiului, nu contribuie la limpezirea gândurilor acestora. Iar happy-end-ul, în această situaţie, nu are cum să existe… Filmul este regizat de basarabeanul de origine (născut în 1895 la Chişinău) Lev Milstein a.k.a. Lewis Milestone, un cineast care avea să dovedească în timp că este foarte ataşat de filmele de/cu război (“The North Star”, “The Purple Heart”, “Halls of Montezuma”) şi dat fiind anul în care a fost făcut acest film, calitatea punerii în scenă este demnă de admiraţie iar, din punctul meu de vedere, nu aceasta reprezintă motivul principal pentru care consider “All Quiet on the Western Front” un film ros de molii (în cea mai mare parte a sa). Aflat la frontiera dintre mut şi sonor, acesta nu reuşeşte să se descătuşeze de tehnicile de interpretare specifice filmului mut (expresivitatea excesivă a limbajului corporal şi a mimicii faciale teatrale) şi, în plus, pentru o dramă cu implicaţii psihologice profunde, aspectul ‘curat’, aseptic şi radiant fizic (indiferent de încrâncenarea sau debusolarea pe care au fost plătiţi să o transmită prin rol) a actorilor generează acum, după mai bine de 80 de ani, o impresie de naivitate şi de superficialitate a tratării unei poveşti de un realism extrem. Este evident că, în 1930, nu asta a fost intenţia însă… aşa arată acum,iar eu nu cred că voi mai simţi nevoia să re-vizitez vreodată acest film. Voi reveni însă cândva asupra cărţii pentru a-mi recrea mental propriul ‘film’ în baza acesteia, cu imagini mai apropiate de “Paths of Glory” a lui Kubrick, de “Cross of Iron” a lui Peckinpah sau de romanele lui Sven Hassel, nu ştiu... voi vedea. Până atunci, aş vrea doar să mai menţionez că după cartea lui Remarque s-a mai făcut un film (de televiziune) în 1979, nu lipsit de interes, în regia lui Delbert Mann (Oscar în ’55 pentru “Marty”), cu Richard Thomas (actor, în principal, de TV), Ernest Borgnine şi Donald Pleasence,iar în acest an vom vedea o nouă versiune după “Nimic nou pe frontul de vest”, aflată acum în pre-producţie. Extra: doar prezenţa booklet-ului consistent defineşte ediţia “limitată”, în rest, doar o introducere a criticului de film Robert Osborne. Tehnic: restaurare cu adevărat excelentă dar… meniul este foarte greoi (tară specifică primelor generaţii de BRD editate de Universal, care mi-a blocat player-ul de mai multe ori ori până să acceseze versiunea mută a filmului, prezentată ca alternativă la cea consacrată).

THESE ARE THE DAMNED a.k.a. THE DAMNED (1963, UK, r: Joseph Losey) – DVD

THE DAMNED 2.jpgÎnceputul anilor ’60. Războiul Rece la apogeu (Pactul de la Varşovia, intervenţia sovieticilor în Ungaria, construirea zidului Berlinului, speculaţiile pe marginea asasinării lui Kennedy, etc). Teama profundă indusă naţiilor occidentale de pericolul războiului nuclear mai ales datorită ameninţărilor repetate a lui Hruşciov (să ne amintim celebra sa declaraţie din ’56: “Vă place sau nu, istoria este de partea noastră. Vă vom îngropa.”). Hammer Film, casa de producţie britanică fondată în 1934, este pe val cu nesperatul succes al investiţiilor lor în filme Horror (“The Bride of Frankenstein” – 1957, “Dracula” – 1958 şi “The Mummy” – 1959) şi SF-uri (“The Quatermass Experiment” – 1955, “Quatermass 2” – 1957) care speculează anxietăţile cetăţenilor simpli legate de ameninţarea blocului comunist. Pentru a încheia trilogia Quatermass cu “X the Unknown” (1956), Hammer îl angajează ca regizor pe americanul Joseph Losey, auto-exilat în UK datorită refuzului său de a răspunde direct suspiciunilor şi acuzaţiilor aduse de către vânătorii de vrăjitoare comuniste, comitetul de investigare a activităţilor anti-americane (fapt ce îl pusese pe lista neagră a Hollywood-ului) însă acesta este concediat după ce starul filmului, Dean Jagger, declară că refuză să colaboreze cu cineva care este suspect că ar avea convingeri de stânga. Losey va ajunge să lucreze totuşi pentru Hammer,iar unul dintre rezultate este filmul-cult “The Damned”. Am făcut acest preambul mai amplu fiindcă avem de-a face cu un SF politic şi militar a cărui subiect este generat direct de contextul anilor respectivi. Această ‘datare’ nu îl face însă mai puţin surprinzător sau mai puţin… interesant. Într-un mic orăşel de pe coasta Canalului, o tânără (Shirley Anne Field – “Peeping Tom”, “Alfie”) agaţă un turist american (Macdonald Carey, cel care, timp de trei decenii a fost omul de bază în longeviva soap-opera “Days of our Lives”), pentru a-l pune ‘pe tavă’ găştii de proto-bikeri specializată în mici jafuri, condusă de fratele său, un tip vulcanic măcinat de frustrări sexuale şi reprimări incestuoase (Oliver Reed – “Gladiator”, “Tommy”, “Women in Love”). Sfârşeşte prin a aspira la stabilitatea burgheză simbolizată de victimă şi pleacă într-o escapadă cu acesta, urmăriţi de delincvenţii furioşi. După o haltă în atelierul de vară a unei sculptoriţe (Viveca Lindfors, premiată în ’62 la Festivalul de la Berlin pentru rolul din “No Exit”, realizat după piesa lui Jean-Paul Sartre), se refugiază accidental în perimetrul unei baze militare secrete ce adăposteşte în perfectă izolare copii născuţi radioactivi, protejaţi, monitorizaţi, studiaţi şi educaţi de Alexander Knox (actor nominalizat în 1945 la Oscar pentru “Wilson”). Au ei, ca oameni, datoria să le redea micuţilor libertatea? Şi cu ce preţ? Nu trebuie să uităm că, în acelaşi an, 1962, apăreau atât distopia “A Clockwork Orange”, capodopera lui Anthony Burgess, cât şi utopia “Island” a lui Aldous Huxley (răspunsul autorului la propria distopie, “Brave New World”, publicată în 1932),iar “The Damned”, deşi nu este o operă capitală ci doar un produs destinat publicului de cinema de la vremea respectivă, are unele străluciri izolate ce ne trimit vag la ambele prin sclipirile accidentale din scenariul bazat pe nuvela lui H.L. Lawrence (“The Children of Light”) dar, mai ales, prin atmosfera coerent construită în alb/negru de Losey (care era încă un no-name în cinematografie) care îmbină fără mari stridenţe insight-uri intimiste cu mesaje de masă, gânduri raţionale cu emanaţii viscerale şi mixează fără emfază problemele individuale cu cele ale grupurilor, reuşind să creeze suspansul prin modul de rezolvare a dilemelor personale şi nu doar din întorsături neaşteptate de situaţie. Repet, pentru mine, a fost o surpriză foarte plăcută. Extra: galerie foto, booklet consistent redactat de criticul Marcus Hearn. Tehnic: bun.

ZMD: ZOMBIES OF MASS DESTRUCTION (2009, USA, r: Kevin Hamedani) – DVD

ZMD.jpgUn film Gore cu, evident, zombie, destinat exclusiv (datorită violenţei vizuale extreme) împătimiţilor acestui gen cinematografic. O producţie realizată primitiv, cu mijloace şi resurse de amator, însă despre care scriu datorită unui aspect pentru care unii spectatori americani (mai retardaţi) s-au grăbit să îl compare cu “Shaun of the Dead” a lui Edgar Wright: satira socială. Nici nu se pune problema unei asemenea puneri în balanţă dar, pe de altă parte, “ZMD”, sub masca facilului consumist, a încercat cu-adevărat să atace teme mai serioase. Povestea este, ca de obicei, simplă: o mică comunitate, izolată de lume, este atacată de zombie, iar autorităţile centrale sunt prinse pe picior greşit şi întârzie să intervină. Cătunul Port Gamble este o aşezare americană cu o medie de vârstă înaintată (tinerii rămaşi sunt fie înapoiaţi mintal fie pierde-vară visători şi puturoşi) promotoare în mod ultra-conservator a valorilor naţionale şi religioase până aproape de graniţa cu naţionalismul şi bigotismul. Iar homofobia este asumată cu majuscule. Când toate acestea defulează în contextul fricii generate de criză, am putea avea peisajul unei Americi intolerante, închistate, iraţionale şi plină de fobii extrem de periculoase. Regizorul american de origine arabă şi-a propus probabil ca, prin “ZMD”, să semnaleze în mod şocant acest lucru (protagoniştii, simultan supravieţuitori a epidemiei şi victime a torturilor fizice şi psihice a comunităţii tâmpite de propaganda oficială susţinută prin mass-media ce blamează teroriştii arabi, sunt o studentă de origine iraniană şi un cuplu gay) şi există destule indicii în film că ideea iniţială, cea de “Zomedy politic”, putea fi inspirată. În panica generală, furia şi angoasele iraţionale ale oamenilor simpli se revarsă asupra concetăţenilor minoritari (etnic, sexual, religios… oricine iese din norme) şi nu au vreun efect constructiv în definirea, înţelegerea şi combaterea cauzei reale. Trimiterea la o radiografie a SUA din zilele 9/11 (în film cifrele sunt 9-25) este explicită, iar finalul patriotard se vrea o palmă pe obrazul naţiei dar, din nefericire, scenariul este mult prea inconsecvent (amestecând de cele mai multe ori nejustificat acest tip de mesaje satirice cu excese Gore absolut inutile), umorul pierde pe ecran bătălia cu frustrările personale ale tânărului cineast, iar echipa de producţie, în cea mai mare parte (în frunte cu distribuţia), îşi face treaba, cred eu, lamentabil. În concluzie, “ZMD” este un film nereuşit (dar, atenţie, nu este, ca multe altele, o insultă la adresa genului!) atâta vreme cât avem mai multe de spus despre ce nu este, decât despre… ce-ar fi putut fi. Păcat de idee… Extra: Making Of. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
11 Ianuarie 2014


LUCKY LUKE (2009, Franta/Argentina, r: James Huth) – Blu-Ray

LUCKY LUKE.jpgAlături de Asterix şi Obelix şi de Tintin (nu iau în calcul… Ştrumfii), de la naşterea sa în 1946 de sub peniţa artistului belgian Maurice ‘Morris’ De Bevere şi până în prezent, Lucky Luke rămâne unul dintre cele mai populare personaje de comics create vreodată în spaţiul franco-belgian (între ’55 şi ’77, epoca de aur a lui Lucky, scenariile BD-urilor cu el au fost scrise de Rene Goscinny, creatorul lui Asterix şi editorul a (probabil) celei mai influente reviste de comics-uri din Europa continentală, “Pilote”). Aventurile cowboy-ului singuratic care trage mai repede decât umbra sa şi a vorbăreţului său cal Jolly Jumper însumează până acum 80 de volume, s-au vândut în peste 300 de milioane de exemplare şi au generat nenumărate adaptări animate inclusiv producţii Disney şi Hanna-Barbera. În cinematografie au existat doar două-trei încercări, “Lucky Luke” (cu şi de Terence Hill, ce avea să aibă şi un sequel, tot în 1991, “Lucky Luke 2”, direcţionat DTV), bazată pe BD-ul “Daisy Town” din ‘71, şi “Les Dalton” a.k.a. “Lucky Luke and the Daltons” din 2004, realizat pe baza unui scenariu co-scris de Michel Hazanavicius (ulterior, oscarizat pentru “L’Artiste”!) cu Til Schweiger (“Inglorius Basterds”) în rolul lui Lucky Luke ce nu apare decât în vreo… patru scene. Am amintit aceste detalii tocmai pentru că aici rezidă o posibilă opţiune a tandemului artistic James Huth (regizor, co-scenarist) – Jean Dujardin (interpret principal, co-scenarist), sudat prin nesperat de marele succes cu savuroasa comedie “Brice de Nice” (2005), de a-i lăsa în afara poveştii pe fraţii Dalton (printre cei mai populari inamici a lui Luke), prezenţi neconvingător în ambele tentative prealabile şi, mai mult, de a nuanţa tonul umorului 100% accesibil a comics-ului cu tuşe mai întunecate frizând sarcasmul la adresa americanilor (pe locomotiva Preşedintelui SUA scrie “Rail Force One” şi pe magazinul de hot-dogs… “Chiens chauds”, Jesse James este în fapt un actor ratat obsedat de Shakespeare, iar Luke… un orfan în căutare de răzbunare nu de dreptate), cu accente ‘incorecte politic’ (amendând cenzura la care a fost supus personajul ani de zile în perioada ’70-’80 datorită fumatului şi remarcilor şi prezentării mexicanilor, chinezilor, negrilor, etc… considerate rasiste deşi acestea făceau parte din inventarul uzual de clişee specifice oricărui Western traditional) şi cu elemente de absurd, prezente mai ales în ultimul capitol, destinat ‘mirajului’ Las Vegas. În ansamblu, (doar) pentru cei familiarizaţi de mici cu universul lui Lucky Luke (de pe vremea “Pif”) dar s-au maturizat între timp, filmul este o comedie formidabil de reuşită, creată în mod evident de nişte pasionaţi, în egală măsură, de cinematografie şi de benzi desenate, în care vor regăsi o mulţime de personaje familiare precum James, Billy the Kid, Calamity Jane, Phil Defer, Pat Poker, doctorul Doxey sau Dick Digger. Jean Dujardin, cu doi ani înainte de a lua Oscarul pentru interpretare în “L’ Artiste” este, pur şi simplu, perfect în rolul lui Lucky Luke, de la meşa de sub pălărie la unghiile de la picioare (la propriu), iar Bruno Coulais (“Coraline”, “Les rivieres pourpres”) omagiază istoria de soundtrack-uri a filmelor Western dar o face în stil şugubăţ, pur franţuzesc (aşa cum Luke interpretează “Love Me Tender” cu vocea lui Elvis). Şi încă ceva, aveţi răbdare să parcurgeţi întreg genericul de final (apar în distribuţie numele lui John Wayne şi Henry Fonda, sunt inserate diverse poante, inclusiv fraza “dacă aţi rezistat până aici, măcar staţi până la terminarea cântecului că nu veţi regreta”) căci misterul paiului cu proprietati halucinogene se va desluşi, iar adevărul va ieşi la suprafaţă. Extra: comentariul regizorului, galerie foto - Making Of (locaţiile din Argentina) comentată de Huth, bâlbe de la filmare, mini-documentar despre F/X. Tehnic: impecabil.

WORLD WAR Z (2013, USA/Malta, r: Marc Forster) – Blu-Ray

WORLD WAR Z.jpgUn film care a ajuns cu mare întârziere pe marile ecrane despre reacţia umanităţii la nivel global în faţa unei epidemii ce creează rapid zombie la foc automat, realizat după best-seller-ul cu acelaşi titlu semnat de Max Brooks, fiul lui Mel Brooks şi a actritei Anne Bancroft. Despre ambele am dat deja o sumă de detalii (aşa că nu le voi mai repeta aici) în prima parte din “Z-Files (Introducere în universul Zombie)” (la rubrica “Declin d’Oeil”) pe care o încheiam exprimându-mi temerile legate de rezultatul cinematografic… pe care nu avusesem încă prilejul să îl văd. În calitate de mare fan a cărţii, ulterior, aveam să ies din sală înainte de terminarea proiecţiei, frustrat de simplitatea tratării subiectului. A trecut însă ceva timp de atunci şi, după ce am recitit cartea în drum spre întâlnirea cu Brooks de la San Diego Comic Con, am simţit nevoia să îl revăd, pentru că, încă o dată, scrierea mi se părea ne-ecranizabilă (sau, cel mult, prin intermediul unul fals documentar… ce ar fi putut fi mai puţin atractiv pentru public). Mai ales prima parte ce explică în stil de anchetă jurnalistică şi ‘documentează’ lipsa de reacţie sau întârzierea nepermisă a acesteia din partea oricărei forme de autoritate de pe mapamond faţă de un pericol declanşat aparent din senin ce ameninţă fiecare naţiune. Cuvântul ‘aparent’ este cheia serioasă pe care pistonează cartea cu explicaţiile în timp ce, în film, la ea se fac doar referiri sumare (episodul din Israel şi timpul pe care l-au avut evreii să se înconjoare de zidul anti-zmobie, construit în zeci de ani) dar… destul cu comparaţiile căci, privind acum detaşat “World War Z”, am constatat că, de fapt, producătorii au ales inspirat să evite partea complicată a explicării extensiei hiper-rapide a epidemiei pe întreaga planetă şi toate implicaţiile acesteia (lipsa de atenţie la semnale, alte interese, etc.) şi pleacă cu filmul din punctul în care omenirea este deja în degringoladă (nu ştie cum să reacţioneze, cu cine se luptă, ş.a.md.)… o abordare ‘biologică’, pseudo-ştiinţifică a modului în care specia umană (abia după ce am aflat că într-adevăr există furnici-zombie mi-am explicat includerea acestor insecte în genericul de început şi am privit dintr-o altă perspectivă modul în care reacţionează masele de zombie) nu este în fapt pregătită în general să facă faţă la o boală mortală cu viteză mare de răspândire, indiferent de natura acesteia, cu excepţia naţiilor şi comunităţilor care trăiesc istoric în teroare, persecuţie sau cu teama de moarte şi dispariţie la nivel de masă/grup. Privit independent de carte, “World War Z” este un film eficace, cu tensiune susţinută şi profesionist alimentată, cu o scenă absolut antologică (atacul Ierusalimului) şi cu meritul non-idealizării motivaţiilor personajului principal, investigatorul ONU (Brad Pitt, adecvat ca de obicei) pe care îl doare în cot de viitorul omenirii şi trece la treabă doar după ce e şantajat de autorităţi cu siguranţa familiei sale. De cealaltă parte, evident, putem reproşa reducerea unei poveşti complexe ca anvergură şi implicaţii la one-man-show-ul lui Pitt (ceilalţi actori, deşi interesanţi – Matthew Fox, David Morse, Peter Capaldi, Moritz Bleibtreu, James Badge Dale - se mulţumesc doar să treacă prin cadru), lipsa de spectaculozitate a întregii pelicule (singurele excepţii notabile – scena menţionată mai sus şi cea de început, din Philadelphia) raportată la buget (a costat cât “Alice în Tara Minunilor” a lui Tim Burton!)… iar aceste despuieri apropo de fond şi de formă fac din “World War Z” doar un alt film cu zombie şi nicidecum un real eveniment sau o revoluţie în acest gen cinematografic. Un film făcut mai degrabă după ‘o idee’ a lui Max Brooks decât după ‘o carte’ de Max Brooks. De reconsiderat poate doar dacă, într-adevăr, se va constitui în punctul de plecare a unei trilogii. Extra: trei mini-documentare (“Origins”, “Looking for science” şi WWZ Production”. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

MAGNIFICENT OBSESSION (1954, USA, r: Douglas Sirk) - DVD

magnificent.jpgRemake după filmul cu acelaşi titlu din 1935, avându-i în rolurile principale pe Robert Taylor şi Irene Dunne. În urma unui accident nautic provocat de propria-i iresponsabilitate, viaţa unui playboy milionar, Bob Merrick (Rock Hudson – “Giant”, “A Farewell to Arms”), este salvată cu preţul decesului unuia dintre cei mai buni şi îndrăgiţi medici din regiune, lipsit de echipamentele de asistenţă, direcţionate spre bogătaş. Recuperat, acesta se îndrăgosteşte de Helen, văduva medicului (Jane Wyman, co-starul lui Marlene Dietrich în “Stage Fright” a lui Hitchcock din 1950 şi câştigătoare a unui Oscar pentru “Johnny Belinda” a lui Jean Negulesco în 1949) care… orbeşte în urma unui accident auto determinat de persistenţa lipsită de orice bun simţ a lui Merrick. Acesta, cuprins de o “obsesie magnifică”, se dedică actelor caritabile şi sprijinirii din umbră a eforturilor de a i se reda vederea celei pe care o iubea fără speranţă. Mai mult, se decide să îşi reia studiile şi să devină doctor… O parabolă cu puternică aromă de morală creştină prezentată sub forma unei dramolete dulcege hollywoodiene, adaptată după cartea (tradusă şi la noi, înainte de ’89, sub titlul “Obsesia”, alături de “Obstacole”, un roman având plasată acţiunea tot în mediul medical) fiului de pastor ajuns scriitor Lloyd C. Douglas (autorul best-seller-ului “Cămaşa lui Hristos”), centrată pe ideea mântuirii păcatelor prin facerea de bine şi care, mai mult decât atât, propovăduieşte (nu o spun pe un ton sarcastic ci cu unul analitic) filantropia în mod nediscriminatoriu sub povara asumată a anonimatului, deci a lipsei de recunoaştere publică şi, implicit, a oricărei gratitudini din partea beneficiarilor actelor de binefacere. Cam aceasta este sintetizarea seacă şi, în mare măsură, cinică a filmului. Avem însă cu toţii momente în care simţim nevoia şi de altceva, de mai multă sensibilitate, căldură şi emoţie, iar, pentru acestea, “Magnificent Obsession” poate fi un paleativ de foarte bună calitate. De ce spun asta? Lecţiile de morală sunt date fără ostentaţie sau înverşunare, mascate discret de romantismul poveştii de dragoste dintre doi oameni aparent incompatibili, construită pe ecran cu fineţe de cei doi protagonişti hipertalentaţi (Wyman a fost nominalizată la Oscar pentru rolul lui Helen Phillips, dar a pierdut în faţa lui Grace Kelly) care reuşesc să facă credibile portretele unor personaje care îşi asumă imperfecţiunile în evoluţia lor într-un context aproape neverosimil. Mai mult, Douglas Sirk alege inspirat să abordeze naraţiunea într-o tonalitate luminoasă contrară gravităţii premiselor, construind treptat angelicul fără să dea spectatorului impresia că e deplasat. Mai trebuie menţionată şi prestaţia de apreciat a ‘îngerilor păzitori’ a improbabilului cuplu, Agnes Moorehead (câştigătoare a unui Glob de Aur pentru “Hush… Hush Sweet Charlotte” a lui Aldrich şi nominalizată de patru ori la Oscar, întâia oară în 1943 pentru rolul secundar din “The Magnificent Ambersons” a lui Orson Welles), Barbara Rush (ce tocmai primise Globul de Aur pentru “It Came From Outer Space” realizat după nuvela lui Ray Bradbury) şi Otto Kruger (“Saboteur” – r: Alfred Hitchcock, “High Noon” – r: Fred Zinneman). Un film de (re)văzut. Extra: zero. Tehnic: bun.

THE HEAT (2013, USA, r: Paul Feig) – “Extended Cut”/Blu-Ray

THE HEAT.jpgUn tribut feminin adus de Feig, autorul “Bridesmaids” (2011), genului Buddy-Cop movies cu trimiteri prin suma de clişee tratate comic la cele din anii ’70 şi ’80, de la “Miami Vice” la “Lethal Weapon” (grafica genericului de început, prezenţa albinosului antipatic etc,). Pentru a decapita o reţea de traficanţi de droguri, cerebrala agentă FBI Ashburn (Sandra Bullock, ce dezvoltă aici personajul în pielea căruia intrase în prima parte a lui “Miss Congeniality”), o femeie asocială, arivistă şi prea plină de sine, obsedată de tot ceea ce este legat de profesie şi de a se comporta întotdeauna ca la carte, este obligată de împrejurări să intre în tandem cu Mullins (Melissa McCarthy, nominalizată la Oscar pentru “Bridesmaids” şi pe care aţi putut să o vedeţi relativ recent pe ecrane în “Identity Thief” şi “The Hangover Part III”), o poliţistă de secţie din Boston, spurcată la gură şi la… port, lipsită de complexe, neconformistă şi intuitivă în modul de lucru. Din punct de vedere a poveştii, senzaţia de deja-vu nu poate fi evitată, însă nu acesta este motivul pentru care merită să vedeţi această producţie surprinzător de amuzantă ci chimia uluitoare între Bullock şi McCarthy. Ultima, cu state vechi de servici pe scenele newyorkeze de stand-up comedy, este realmente o forţă a naturii din punct de vedere comic şi, de fiecare dată când deschide gura (sau aruncă cu pepeni copţi în răufăcători), domină întreaga scenă, iar Bullock face perfect tranziţia între postura de sac de box antipatic (pentru McCarthy), o fiinţă androgină închisă în cocon, şi cea de combinaţie socială între mimoza sensibilă şi planta carnivoră. Dacă bărbaţii se întreabă de ce ar râde la o comedie având femei în rolurile principale, vă asigur că au de ce şi, mai mult, o vor face în hohote, căci cele două sunt mai ‘masculine’ decât mulţi eroi de filme sau seriale poliţiste, iar zecile de înjurături pe care le proferează Mullins sunt de un inedit năucitor (“Fucktard” = “fucker” combinat cu “retard”, monologul despre ‘biluţele’ şefului său, ş.a.m.d.)… Anecdotă: Lufthansa a decis să cenzureze filmul, iar în versiunea difuzată în avioanele companiei, “balls” sunt înlocuite cu “brains”. Tandemul Ashburn-Mullins este susţinut în plan secund de partiturile interpretate de Demian Bichir căruia se pare că îi place să penduleze între rolurile de compoziţie (“Che”, “A Better Life”) şi cele de pur entertainment (“Machete Kills”, “The Runway”), Marlon Wayans (“Scary Movie”, “A Haunted House”) despre care nu trebuie să uităm, totuşi, că a lucrat pe vremuri atât cu Darren Aronofsky (“Requiem for a Dream”) cât şi cu fratii Coen (“The Ladykillers”), Michael Rapaport (“True Romance”, “Hitch”), apoi o întreagă echipă ce gravitează în jurul show-ului “Saturday Night Live!” în frunte cu Jane Curtin (mama Mullins), iar ca element exotic… Joey McIntyre, fost membru a trupei de mare succes la puştoaice în anii ’80, New Kids On The Block. În ceea ce mă priveşte, este o comedie mult mai bună decât aşteptările avute când am pus discul în aparat. Recomandare: de văzut! Extra: o serie întreagă de montaje ce prezintă diverse probe, bâlbe, scene alternative, repetiţii, cu majoritatea actorilor relevanţi din distribuţie, prezentate fiecare într-un mod simpatic de către Paul Feig. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
04 Ianuarie 2014