CHRYSTA BELL: “Zâna-Clopoţel, muza lui David Lynch”

Copilaşi, avertisment! Nu vă înghesuiţi să citiţi acest interviu căci nu e despre Tinker Bell ci despre Chrysta Bell... O texană ce a început ca adolescentă să cânte Swing Jazz în anii ’90 în trupa 81 Souvenirs din Austin va apare în noul serial “Twin Peaks” al lui David Lynch, a cărui premieră este programată pentru anul viitor (dacă vă mai amintiţi, în ultimul episod al originalului, Laura Palmer îi spune Agentului Cooper “I’ll see you in 25 years”..., iar reîntâlnirea se produce după exact această perioadă de timp). De unde până unde? Cum de fata asta a performat pe scenă cu Willie Nelson, Brian Setzer sau Boz Scaggs, dar... şi cu Adrian Utley de la Portishead sau Klaus Schulze de la Tangerine Dream? Mai ales că, dincolo de o sumă minimală de informaţii biografice seci disponibilă public, CHRYSTA BELL, voluntar sau nu, cultivă conceptul de ‘mister feminin’, lăsând spaţii suficient de largi în povestea vieţii sale încât să zgândăre imaginaţia consumatorilor de artă autentică (lăsaţi să-şi construiască propriile ipoteze) şi să descurajeze invazia maselor prin intermediul tabloidizării. Obiectivul firesc al interviului ar fi fost cel de a afla cât pot de multe despre relaţia sa de aproape două decenii cu legendarul cineast DAVID LYNCH (toate înregistrările muzicale ale Chrystei sunt realizate în studioul lui Lynch din Hollywood Hills, iar acesta este nu numai producător, dar şi co-autor al textelor şi, uneori, al melodiilor) însă, după ce am văzut-o/ascultat-o live, am realizat că vreau să aflu mai multe despre ea şi despre mecanismele interioare ce o mână spre o nişă artistică greu accesibilă publicului larg. Şi, mai mult, să îmi verific eventual o... presupunere, aceea că, dincolo de conexiunile din showbiz ce au facilitat primul contact dintre ei (pentru detalii în acest sens vă recomand consistentul interviu) apropierea s-a realizat datorită Meditaţiei Transcendentale, fondată de Maharishi Mahesh Yogi, popularizată global de The Beatles şi The Rolling Stones în anii ’60, care a ‘beneficiat’ de notorietate şi în România comunistă, mai ales prin episodul din 1982, când peste 250 de intelectuali au fost trimişi ‘în producţie’ (despre implicarea lui Andrei Pleşu, Gheorghe Zamfir, Marin Sorescu, Mihai Şora sau Ovidiu Maitec, mai multe în excelenta “Afacerea Meditaţia Transcendentală”, scrisă de Doina Jela, Cătălin Strat şi Mihai Albu, publicată la Humanitas în 2004). Revenim. Atât Bell cât şi Lynch sunt adepţi necondiţionaţi ai MT... mai ales autorul lui “Wild at Heart” şi “Blue Velvet”, care de prin 2005 încoace, după ce a lansat ONG-ul “David Lynch Foundation For Consciousness-Based Education and Peace”, s-a implicat într-un proces de strângere de fonduri pentru crearea unui centru cu 8000 de angajaţi care să practice tehnici de meditaţie, “pumping peace for the world”, al cărui costuri estimate se ridică la suma de... opt miliarde de dolari! Artă şi viaţa într-o oglindă conturată subiectiv care nu reflectă frusta realitate cotidiană a secolului 21 construită pe consumerism şi crize, fie că ne gândim la serialul de un absurd savuros al lui David, “Dumbland” sau de prezenţa (acum) greu de explicat a Chrystei în reclame la Ford sau în seriale destinate adolescenţilor moroni precum “Switched!”. Puse cap la cap, mai multe întrebări faţă de numărul de răspunsuri detectabile în declaraţiile publice precedente. Incitant. Muzica Chrystei Bell o puteţi asculta pe cont propriu, despre concertul propriu-zis s-a scris (după “Polish Poem” compoziţia ei de pe OST-ul “Inland Empire”-2006 al lui Lynch, pe 26 octombrie la Bucureşti a interpretat zece piese, cinci de pe “The Train”-2011 şi încă cinci care au reconstituit practic întreg conţinutul EP-ului “Somewhere in the Nowhere” din 2016... vezi cronica de concert), astfel încât tentativa mea s-a concentrat pe a devoala alte fragmente din puzzle-ul ce compune personalitatea unei artiste greu de descifrat exclusiv prin intermediul creaţiei sale. Dacă pe scenă, prin cânt, coregrafie, teatralitate şi look, Chrysta Bell are o prezenţă fascinantă ce ţine mai degrabă de o realitate paralelă, ne-etichetabilă artistic într-un gen sau altul (pentru a vă da totuşi un indiciu subiectiv, eu m-aş hazarda să o plasez în spaţiul unui Retro-Futurism cu accente de Burlesque), ce aminteşte în mod surprinzător ca asociere, în egală măsură, de estetica întunecată şi viscerală a Mayei Deren şi de imaginea flamboaiantă a vampei animate Jessica din “Who Framed Roger Rabbit” al lui Robert Zemeckis... în realitatea dindărătul reflectoarelor, având-o ca parteneră de dialog, m-a trimis cu gândul, prin modul său seren, diafan şi... aproape imaterial de comunicare gestuală, la Liv Tyler ca Arwen în “The Lord of the Rings”. Realmente, am avut pentru întâia oară în viaţa mea sentimentul copilăros că am în faţă şi în auz un Elf. Aşa că am făcut pe... hobbitu’ inocent. Ca şi concertul Chrystei din seara precedentă, am ţinut ca dialogul să debuteze cu “Eden & the Swan”, scurtmetrajul realizat în 2013 de Timo Frank (disponibil spre vizionare pe YouTube şi Vimeo), având-o ca protagonistă pe artista de Burlesque şi topmodelul Eden Berlin, personalitate stranie şi misterioasă, atrasă deopotrivă de fetişuri şi de stilul vizual al începutului de secol 20.

Eden Berlin şi lebăda... explică-mi te rog semnificaţia alegerii acestui intro pentru happening-ul tău live de la Control Club.

Ei bine, am convingerea că Eden reprezintă o expresie a puterii feminităţii şi sunt o admiratoare a ei, ba chiar mi-am dorit şi am sperat la un moment dat să fie alături de mine în turneu în carne şi oase, întrucât simt că între noi există o chimie frumoasă şi solidă, iar apariţiile sale scenice se duc dincolo de Burlesque, în spiritul celor mai creative proiecte ale mele... pe care nu întotdeauna le pot concretiza, însă, în acest caz, mi-am propus să merg dincolo de cadrul unui concert propriu-zis. Am vrut ca tu să ai impresia că mergi la un simplu show, dar să rămâi în final cu simţăminte mai puternice în urma experienţei trăite, aşa cum am văzut-o eu performând pe scenă crezând că mă aflu la un spectacol de Burlesque, dar ce amajuns să percep asistând la eveniment a fost mult dincolo de asta fiindcă m-am simţit conectată cu o declaraţie de intenţie feministă mult mai profundă. Iar show-ul ei atunci nu a fost “Eden & the Swan” ci unul în care o întruchipa pe Lady Madonna [probabil Christa se referă la “The Madonna in Sorrow” – n.r.] cu toată acea ceară roşie picurată peste trupul ei, în urma căruia am avut un amestec de trăiri transmise de un tip de sofisticare construit în jurul senzualităţii feminine care transcende sexualitatea şi care, pentru mine, s-a relevat a fi extrem de puternic. Este un limbaj pe care eu îl vorbesc şi, totodată, un limbaj în care răspund. Am decis astfel să mă folosesc de Eden pentru a începe spectacolul întrucât acesta este foarte întunecat şi greu digerabil iar mie îmi place să construiesc un flux care nu te ţine tot timpul în acelaşi spaţiu... 'Aah, ştii, eşti în regulă dacă te afli aici dar eu trebuie să te transport şi în altă parte, să te expun unui mix de arome diferite şi foarte intense şi, deşi regăseşti lucruri mai mult sau mai puţin familiare, trebuie să nu uiţi că există în viaţă, cea de acum dar şi în viitor, momente disconfortabile pe care le poţi asimila prin intermediul experienţei dacă eşti deschis la noi propuneri de a le... digera. După zile sau chiar luni în care încerci să treci peste anumite episoade din viaţă, urmează un embrion de mesaj, reflectat de cântece, care să te realimenteze, poate tocmai pentru că le-ai ratat sau nu le-ai dat importanţa cuvenită, şi, în mintea mea, Eden deschide prin a spune [vizual – n.r.] într-un mod direct, prin intermediul imaginii sale voit construite sumbru în interacţiunea cu lebăda, cu un sound design ce creşte progresiv în intensitate, că experienţele sunt cele care iluminează treptat poteca ieşirii din confuzie. Eu am căutat tot timpul să îmi creez acest flux existenţial. Pe ea o iubesc deoarece este o persoană foarte sufletistă şi i-am scris că arta sa mă tuşează şi că mi-ar face plăcere să putem colabora.

Presupun deci că aţi ajuns să vă cunoaşteţi...

Ne-am cunoscut la Berlin, a venit la câteva dintre spectacolele mele şi m-a vizitat după aceea...

Dincolo de asocierea notorie cu David Lynch, biografia ta publică este destul de înceţoşată şi spune puţine despre cum ai ajuns de la o vocalistă de Jazz la o artistă cosmopolită, binecunoscută pe scenele germane. De exemplu, cum s-a concretizat colaborarea cu Klaus Schulze pentru al său “Shadowlands” din 2013?

A ajuns la mine prin intermediul managerului pe care îl aveam la vremea respectivă. Totul se aşează în permanenţă pe legături mistice. Pentru că, ştii, uneori când încerci să dai de cineva îţi trebuie un dram de noroc, un prieten sau o altă conexiune care îţi spune ‘Oh, îl cunoşti pe Klaus?’, iar tot ceea ce ştiam eu despre Klaus era că reprezintă o legendă în muzică însă abia când un prieten foarte bun, întâmplător şi managerul meu, mi-a zis ‘Acest domn vrea să îi interpretezi muzica’ reacţia mea spontană a fost ‘Wow!’ şi astfel am început dialogul cu el. Cu toate că este o persoană foarte neobişnuită am simţit că am o conexiune cu el şi am răspuns ‘Da, desigur!’, şi doar apoi am ascultat muzica pe care o crease... am convingerea că aceste lucruri se întâmplă deoarece sunt predestinate. L-am întâlnit pe Klaus doar pentru că aveam un manager care îl reprezenta şi pe el şi aveam acces fără să vrem la proiectele la care lucram fiecare, dar discul său a reprezentat o incursiune în memoria sa - sau în amintirile mele, depinde cum percepi lucrurile, fiindcă orice experienţă este trăită individual. Ce-mi rămâne din experienţa cu Schulze este simţământul că ceva se poate naşte dintr-o scânteie declanşată de ‘ciocnirea’ cu un alt artist, care vrea să te cunoască sau de care tu ai auzit şi despre care crezi că poate... duce la ceva. Deseori nu se întâmplă nimic. Deseori începi să ai speranţe dar rezultatul e nul însă, uneori, legătura se realizează fără ca tu să-ţi planifici şi fără a avea explicaţii pentru asta. Aşa a fost şi cu Klaus. Am vorbit la telefon, ne-am înţeles surprinzător de bine, chiar dacă niciunul dintre noi nu ştiam ce-ar putea să iasă, iar lucrurile s-au întâmplat şi este firesc să fie aşa atâta vreme cât comunicarea serveşte inspiraţiei care generează arta.

Am vorbit despre Eden nu însă şi despre, celălalt personaj din filmul lui Frank, lebăda neagră. Personal, cred că eşti o lebădă neagră în Pop culture prin muzica atipică pe care o interpretezi...

Da, acesta e adevărul dar, ştii, asta nu se întâmplă cu intenţie. În felul acesta îşi descoperă un artist modalitatea de exprimare care îl reprezintă cel mai bine. Vreau să spun că am compus până acum cel puţin douăzeci de albume de muzică pe care nu le-a auzit nimeni şi nici nu le va auzi, cel puţin pentru moment, însă muzica pe care am făcut-o cu David reprezintă esenţa a cine sunt eu, iar evoluţia în ‘lebădă neagră’ este fundamental rezultatul modului în care înţeleg să mă exprim artistic, cum interacţionez eu cu Pop culture. N-a fost niciodată ceva calculat sau voit, a fost rezultatul intrării mele într-o lume dincolo de care simţeam că nu pot procesa prin alchimie artistică infuzia de lucruri care mi se întâmplă şi cred că acum a venit momentul... poate, datorită faptului că David Lynch a revenit din nou în conştiinţa publică. Mai mult, există o apetenţă pentru neobişnuit care începe să se amplifice, iar eu simt asta în procesul creativ datorită faptului că numărul oamenilor interesaţi devine din ce în ce mai mare. Dacă înainte, indiferent ce făceai în afara radarului culturii Pop, stârneai reacţii [condescendente – n.r.] gen “peaks of sunshine” sau “oh... yeah, ok”, acum se întâmplă în jurul meu mult mai multe schimbări, iar eu... eu fac acelaşi lucru, ce devine din ce în ce mai interesant odată cu trecerea timpului. Fac asta deja de peste 22 de ani într-o industrie muzicală ce încearcă tot timpul să te poziţioneze... pe stânga, dreapta sau în centru, însă, ca şi tine şi ca destui alţii, simt că provin dintr-un cătun izolat şi foarte îndepărtat dotat doar cu o singură linie telefonică şi în permanentă căutare de... scăpărări. 

Da, mai ales că într-un interviu dat cu ceva vreme în urmă ai alăturat în mod straniu două cuvinte ce au conotaţii posibil contradictorii, “patience & surrender”... ce ai vrut să spui?

Pentru mine au aceeaşi semnificaţie deoarece am credinţa că orice om rezonabil ar fi cedat cu mult timp în urmă, iar ceea ce fac eu este atât de lent... au trecut atâţia ani... offf. Am avut norocul să fac înregistrarea cu David şi să activez ca muzician pe parcursul timpului însă sunt lucruri pe care trebuie să le faci la slujbă şi sunt lucruri pe care trebuie să le faci ca artist şi am fost atât de mult timp programată ca parte a acestui proces încât nu aveam cum să nu am momente în care să îmi spun mie însămi ‘Nu!’. Orice persoană cu bun simţ şi cu o structură raţională ar fi abandonat până acum şi s-ar fi reorientat spre altceva... dar acelea au fost exact momentele în care am ştiut că trebuie să continui. Eşti conştient că acestea sunt vremurile când trebuie să apeşi pe acceleraţie şi nu ai altă alternativă decât a te lăsa în voia soartei. Ştiu că sună clişeistic, dar credinţa în destinul proiectului şi în faptul că ce este menit să fie se va întâmpla – nu neapărat în această viaţă... am avut şi eu destule momente de cumpănă – te determină să îţi spui că poate acesta merită încercarea de a fi dus la bun sfârşit.

Revin la concert. Ai renunţat la lumina convenţională de scenă care să te pună în valoare ca solistă în favoarea identificării cu fundalul video-proiectat ce, dincolo de imagini contemporane, se construieşte pe disoluţia/reconstrucţia organicului... tradu-mi te rog conceptul vizual.

Totul se referă la rememorarea elementelor de bază din care se clădeşte orice eşafodaj. Cel puţin în mintea mea, în care exista dorinţa de conexiune cu “the Great Beyond” (- viaţa de după moarte - nr.), cea de a intra în cele mai mici amănunte pentru a înţelege în ansamblu acest concept vast dar accesibil tuturor. Singura cale în ceea ce mă priveşte este să lucrez cu sunetul şi cu alte câteva elemente primare astfel încât să te scot din starea pur raţională, să te fac să te implici în interacţiuni emoţionale legate de natura umană, să legi lucruri de emoţii adptând conştient ideea că abstractul derivă din neasocierea experienţei cu arta. Am încercat să venim cu concepte care să fie deopotrivă frumoase şi pline de sens. Căci, până la urmă, cu toţii facem ceea ce facem ştiind de ce o facem, dar la finele fiecărei zile plutim împreună în infinit... finalmente, ceva frumos dar şi câteodată înfricoşător. Pentru mine asta reprezintă acel ‘surrender’, acea abdicare de care pomeneai, pentru că, rezistând mai mult, vei avea mai multe restricţii şi vei fi supus unui stres mai mare, astfel încât e de preferat să te afunzi în mister. Este cheia de boltă pe care nu trebuie să o pui la îndoială: pur şi simplu te predai devenind parte a misterului, neîncercând să te vezi pe tine însuţi ca pe o entitate separată cu propriile temeri, şi te dizolvi în acesta nemaiavând vreun stres, fiind martor plin de compasiune la ceea ce se întâmplă în jurul tău şi, prin acceptarea apartenenţei la Mister şi la Infinit, nu trebuie să mai simţi nimic pentru că... este perfect. Nu mai există explicaţii şi totul este OK.

Următoarea temă de dialog este legată de Meditaţia Transcendentală. Cum ai ajuns să o practici şi în ce măsură a fost o punte de legătură în relaţia cu David Lynch?

În ceea ce mă priveşte, am fost alături de o persoană infinit de creativă, pasionată, sensibilă şi productivă, calmă şi foarte blândă care m-a făcut să trec peste ceea ce reprezintă Hollywoodul, eu fiind o... ‘lebădă neagră’. Iar referitor la această persoană pe care am început să o cunosc şi să o iubesc... am ajuns să mă întreb ‘Ce faci? Cum poţi fi atât de concentrat şi atât de elocvent şi atât de creativ?’. Este un instrument pe care această persoană îl foloseşte şi mi-am zis că merită să îl încerc la rândul meu. După atâţia ani de când îl cunosc pe David şi pe oamenii din echipa sa, lejeritatea şi calmul lor, am adoptat atitudinea ‘OK, I want to do it too’. Niciodată el nu mi-a zis să merg pe această cale dar experienţa cu oamenii din jurul său care se comportau într-un anume fel m-a determinat şi pe mine să încerc...

... deci datorită lui David Lynch ai ajuns la Meditaţia Transcendentală?

Oh, da, da...

Această practică a meditaţiei având ca obiectiv dezvoltarea personală are o aură luminoasă şi pozitivă. Cum se împacă aceasta, în cazul tău, cu dominanta sumbră şi întunecată a actului artistic pe care l-ai conceput?

Mmmm... bănuiesc că totul face parte din întreg. Pentru mine Meditaţia Transcedentală reprezintă un instrument în slujba creativităţii şi eu nu judec creativitatea... aceasta are multe forme de expresie. Foloseşte ceea ce am în propria viaţă, la ceea ce am fost martoră în viaţă, o viaţă câteodată frumoasă, meditativă şi senzuală dar, alteori, întunecată, înfiorătoare şi ciudată, o viaţă care ‘trăieşte’ prin mine, iar Meditaţia Transcedentală nu face decât să aplaneze zâzaniile. Creativitatea se poate manifesta dar eu... eu nu pot judeca creativitatea. Eu sunt doar în căutarea unui vehicul curat care să o aducă la suprafaţă dar asta nu înseamnă că sunt o fiinţă perfectă, exclusiv pozitivă sau frumoasă... în viaţă sau în gânduri. Sunt doar un canal prin care creativitatea poate răzbi în exterior şi cred că muzica îşi are faţetele sale întunecate însă, în ultimă instanţă, întotdeauna există speranţă. În final există transcedenţa, recunoaşterea în egală măsură a întunericului şi a luminii. Asta a însemnat întotdeauna dar, uitându-mă la mine, călătoria spre lumină în căutarea transcedenţei a fost lungă şi plină de experienţe la care eşti martor ca şi artist. Iar asta a reuşit să iasă la iveală din mine.

Fiind deja presaţi de timp, o întrebare... anecdotică. Cum de ai ajuns să interpretezi o tânără piele-roşie în “Once Upon a Time in China and America”, filmul lui Sammo Hung din 1997?

Asta s-a întâmplat cu mai bine de douăzeci de ani în urmă şi e absolut amuzant că îmi aduci aminte de ea. A fost o experienţă neobişnuită, nimic asemănător cu modul uzual în care se face cinema în America, dar pentru mine a fost realmente o experienţă culturală deoarece, venind din Texas, a fi expusă unei confluenţe culturale dominate de China a fost extrem de straniu pentru că am văzut cât de ‘consumabil’ erau trataţi chinezii. O mulţime de explozii pe platoul de filmare, oameni răniţi la propriu şi nimănui nu îi păsa pentru că tot timpul aduceau alţi chinezi să îi înlocuiască iar eu eram foarte intrigată fiind în mijlocul lor că toţi păreau OK cu această situaţie, că oamenii sunt răniţi şi revin apoi fără probleme să sufere în continuare. Ca atare, a fost cam neplăcut să particip nu numai la conflicte dar şi la, ştii, filmarea a 40 de duble de Kung Fu şi doar a uneia care presupunea interpretare actoricească... chiar şi aceea nejucată cum trebuie, dar tezaurizez experienţa, mă bucur că am trăit-o însă nu ştiu dacă mi-a fost de un real folos în cariera artistică.

În fond, rămâi totuşi ataşată de muzică. Pe de altă parte apariţiile tale pe scenă arată prin grija pentru detaliu o polivalenţă remarcabilă în ceea ce priveşte artele vizuale Pop. Ai vreo aspiraţie pe care vrei să ne-o împărtăşeşti?

Am început în teatrul de revistă când eram copil, am crescut într-un studio de înregistrări [proprietate a părinţilor săi în San Antonio – n.r.], am acumulat foarte devreme experienţă ca actriţă de film sau de televiziune, am făcut toate acestea – muzică, bineînţeles, întreaga mea viaţă – şi astfel am ajuns să folosesc orice idee, expresie sau ustensilă din ‘trusa mea de scule’. Dacă aş fi pictat, acum realizam şi picturi dar, dincolo de toate... interpretarea scenică, arta, coregrafia, elementele teatrale, moda, comportamentul gestual, acestea sunt instrumentele mele de lucru. Voi utiliza orice am în dotare pentru a-mi defini propria formă de exprimare pentru că, doar puse la lucru în ansamblu, rezultatul va fi cel pe care mi-l doresc şi, în plus... am muzica mea cu David. YES, YES, YES, THIS IS IT! Continui să îmi utilizez întreaga paletă cromatică pentru a mă exprima dar şi pentru a mă corecta fiindcă uneori ai convingerea că ai dat lovitura însă e suficient să vezi o filmare ca să realizezi cât de mult trebuie să schimbi sau să fi expus la alte experienţe care îţi pot nuanţa ulterior viziunea. Este o evoluţie continuă.

Chrysta, mulţumesc mult...

Mi-am luat visător la revedere (sper eu) de la Zânuţa Clopoţel după o îmbrăţişare prietenoasă având obsesiv în minte, datorită unei conexiuni puerile făcute de subconştientul meu, refrenul ‘siropelului’ Disco cântat prin ’79 de Anita Ward, “You can ring my bell, ring my bell...”. A fost cu adevărat o experienţă deosebită.

Notă de final: Mulţumiri sincere echipei Liveland/Club Control deopotrivă pentru facilitarea obţinerii acestui interviu în exclusivitate cât şi pentru răbdare şi înţelegere (Iulian Morar şi Oana Popa ştiu exact la ce mă refer) precum şi prietenului Alin Ludu Dumbravă pentru... warm-up. Sper că materialul rezultat şi transcris mai sus le va justifica asteptările.

Ioan Big
27 octombrie 2016

Foto concert: Răzvan Nedelcu

Foto Eden Berlin (sursă): vaudeville-variety.com

Foto IB&CB: Iulian Morar