Arta Sunetelor

 

CORNEL FUGARU (SINCRON)

"DACĂ VREI SĂ CÂNŢI POŢI SĂ O FACI ŞI ÎN BAIE. DAR NU VEI AJUNGE ÎN FRUNTEA TOP-URILOR"
(interviu realizat de Nelu Stratone, publicat în Vox Pop Rock, Nr. 4/1995)

Cornel Fugaru cum se face că atunci când se vorbeşte despre rock-ul românesc din anii '60, majoritatea îşi amintesc de Phoenix şi Sfinx, mai puţini de Olimpic'64, Roşu şi Negru, Mondial şi Sideral, şi extrem de puţini de Sincron, asta în ciuda faptului că voi aţi fost deschizătorii de pârtie ?

Ştiu eu ce să spun ?  Probabil că memoria colectivă a reţinut ceva mai puţin numele de Sincron tocmai pentru că celelalte nume au fost ceva mai intens mediatizate. Şi totuşi noi am fost primii care am avut înregistrări radio, emisiuni proprii la televiziune şi primii care am înregistrat un album la Electrecord şi unul în Germania la casa Amiga. Mă gândesc că fanii noştrii s-au lăsat de multişor de rock aşa că nu prea are cine să ne pomenească. Deşi, probabil că prezenţa ta aici îmi demonstrează că nu am fost uitaţi.

Cum erau privite de către autorităţi formaţiile rock ale anilor '60 ? Aţi fost încurajaţi sau crezi că vi s-au pus "tălpi" ?

Bineînţeles că am fost obstrucţionaţi cât s-a putut de mult. Tot ceea ce venea din afară era rău deci şi muzica de jazz sau rock-ul. Nu ştiu dacă-ţi aminteşti de bateristul de jazz Sergiu Malagamba. El purta nişte pantaloni strâmţi, în carouri, şi pentru că mai mulţi tineri au început să se-mbrace ca el au fost denumiţi "malagambişti" şi au avut de tras multe ponoase prin şedinţele UTM.  Şi totuşi tinerii iubeau această muzică. Filmul "Tinerii" în care apăreau The Shadows a avut un impact deosebit pentru că a fost prima întâlnire cu chitara electrică. Aşa a apărut la mulţi puşti dorinţa de a cânta, precum cei de pe ecran. În plus, piesele erau deosebit de cantabile, uşor de reţinut şi peste noapte au apărut zeci de formaţii. Din păcate puţine au supravieţuit. Una este să vrei şi alta să poţi. Până atunci se cântase numai muzică uşoară aşa că-ţi închipui cum era primită muzica noastră.  Îmi amintesc de o emisiune TV. cu public, realizată de regretatul Tudor Vornicu, cred că era prin 1967, când trebuia să cântăm "Wooly Bully", fără cuvinte, cu "şa ba da ba da...". După ce-am terminat piesa publicul era în delir aşa că ni s-a făcut semn să facem un bis. Atunci, fără să ne pese de consecinţe, am început să cântăm aceiaşi piesă în limba engleză. Imediat s-a întrerupt sunetul, camerele de luat vederi s-au îndreptat spre tavan, ce mai, a fost un vacarm general şi pentru aproape şase luni am fost suspendaţi. Iată ce scria "Luceafărul" sub semnătura lui A. Sandu: "Cum se permite orchestrei Sincron şi mai ales dirijorului ei Cornel Fugaru să-şi bată joc de ascultători ? Să transforme un concert în bâţâieli pe scenă, acompaniate de urlete? Am mai auzit de refrene ca "la, la, la, la, la", dar "şab, şaba, duba" le întrece pe toate". Nu-i aşa că seamănă destul de mult cu ceea ce scriau ziarele americane la primele concerte Elvis? Oricum nouă nu ne păsa asta făcându-ne reclamă pentru că toţi se gândeau: "Ce-au făcut ăia Dom’le ? Au fluierat în biserică?" şi normal că veneau să ne vadă.

Cred că ar fi interesant pentru cititorii de astăzi să afle cum vă pregăteaţi repertoriul?

O... era extrem de greu. Toţi ascultam emisiunile muzicale la radio Novisad, Monte Carlo, Luxembourg sau Beirut, iar cei care aveau magnetofoane, celebrele Sonet Duo sau tancurile acelea ruseşti cu care se pleca spre Berlin, înregistrau piesele care considerau că ni se potrivesc. Eu, care aveam ureche muzicală ceva mai bună, ascultam de mai multe ori aceste benzi şi scoteam notele după care făceam "cifrajele" pentru ceilalţi membri ai trupei. Alţi doi băieţi, studenţi la engleză, ne scoteau textele. Mai târziu ne-a ajutat mult un prieten, Emil Host, care avea să devină cu timpul un fel de impresar al trupei, care făcea rost de discuri de pe la prieteni.

Cum se face că tu care erai student la Conservator te-ai apucat de rock? Nu ai avut probleme din acest motiv?

Conservatorul a fost întotdeauna un sistem destul de rigid, cam "pătrat". Din acest motiv, eu şi ceilalţi colegi care iubeam muzica de jazz sau rock-ul trebuia să ne ascundem de profesori altfel eram ameninţaţi cu exmatricularea. De altfel, de multe ori, pentru a nu fi recunoscut apăream pe afiş sub numele de Bebe Corneliu sau îmi puneam mustaţă, barbă falsă sau perucă. Oricum, îi mai "driblam" şi-n pauzele dintre orele de curs când ne apucam să cântăm jazz cu Voicu Enăchescu, Daniela Caraman Fotea şi Dorel Donciu.

Care au fost principalele momente care au dus la ascensiunea formaţiei Sincron?

Prin 1963 adunasem un nucleu care se pregătea prin diversele locuri unde găseam o săliţă sau un beci liber. După un an, în octombrie 1964, Emil Host a reuşit să adune băieţii cu care am rămas aproape şase ani: Alexandru Arion, fraţii Cobârzan, Dan Voinescu şi Ucu Bratu Voicescu. De atunci  am luat numele de Sincron şi am repetat o perioadă de timp la casa de cultură ... “Lenin”, din calea Rahovei. A urmat un an extrem de bun, cu multe concerte şi public în delir. În plus, pentru a imprima în radio şi a apare la TV, am început să cântăm prelucrări folclorice care s-au bucurat de mult succes. Aşa ne-am trezit invitaţi să cântăm într-un spectacol al teatrului de revistă Constantin Tănase. Aici eram eroii spectacolului şi, pe lângă piesele proprii, îi acompaniam pe soliştii de muzică uşoară: Dan Spătaru, Cornel Popescu, Margareta Pâslaru, Anda Călugăreanu (descoperită de mine) şi alţii. Probabil că le-a plăcut aşa că am făcut destul de multe turnee alături de teatrul Tănase. A urmat un film: "Împuşcături pe portativ" şi mai multe discuri Electrecord.

Aţi ales varianta prelucrărilor folclorice numai pentru a ocoli cenzura sau aţi dorit să fondaţi un stil de rock autohton?

Noi ne doream extrem de mult să cântăm şi cred că de aceea am preferat să cântăm prelucrări folclorice. Ştiu că Olimpic '64 sau Sideral au avut destul de multe probleme din cauza textelor aşa că noi am considerat că asta era soluţia cea mai practică pentru a ieşi în faţă. Altfel, puteam să stăm ca multele formaţii din acea perioadă. Dacă vrei să cânţi poţi să o faci şi în baie dar nu vei ajunge în topuri.

Exista o oarecare concurenţă între Sincron şi celelalte formaţii bune ale momentului?

Dimpotrivă ! Ne cunoşteam între noi şi ne respectam. De multe ori ne şi împrumutam instrumentele. Pe vremea aceea erau scule puţine astfel că atât staţiile cât şi chitarele erau construite de Sandu Arion care era student la Electronică. El se afla în relaţii de prietenie cu Bibi Ionescu, de la Sfinx, şi tot timpul făceau schimb de piese. Am colaborat destul de bine cu cel mai bun "muzicuţist", Cornel Ionescu, care a şi cântat alături de noi. Îl respectam mult pe Dorin Liviu Zaharia, care, deşi era autodidact, era extrem de talentat.

Care era atmosfera din concertele anilor '60 ?

Excelentă. Este greu de imaginat că lumea se elibera total de stress-ul existent astfel că la concertele noastre se exteriorizau, plângeau şi îşi smulgeau părul din cap mai ceva ca la concertele actuale din occident. De multe ori intervenea miliţia călare ca să-mprăştie spectatorii. Lumea participa cu trup şi suflet, era un entuziasm nebun, o ieşire din matcă. Noi simţeam asta şi de aceea cântam până la epuizare. De multe ori bisurile au depăşit durata concertului. Era mare lucru să te simţi iubit de oameni.  

Ce s-a întâmplat cu Sincronul după anul 1969? Care au fost motivele care au dus la numeroasele modificări de componenţă şi la dispariţia trupei din prim-planul rock-ului românesc?

Eu sunt un om extrem exigent şi destul de dur în relaţiile cu ceilalţi deoarece ţin destul de mult la calitate. De fapt, Emil Host era cel care aplana întotdeauna conflictele dintre mine şi ceilalţi. Văzându-se în vârful piramidei băieţii au încetat să se mai pregătească. După ce am luat premiul III la Sofia, am făcut primele modificări de componenţă, aşa că la turneul din Israel am ajuns cu alţi oameni: fraţii Mihai şi Ştefan Berindei, care veneau din jazz, Silviu Hera, Mircea Tudoran, Ion Cristian - Călare şi alţii. Oricum şi acolo am avut probleme cu Mircea Tudoran, care întârzia tot timpul de la repetiţii aşa că la ultimul concert din Israel am cântat fără basist. De altfel se schimbaseră şi vremurile, muzica evoluase şi "beat"-ul pierduse trenul.

Ce s-a întâmplat cu vechii colegi de trupă?

Sandu Arion este în Grecia, fraţii Cobârzan în California, Dan Voinescu a ajuns mecanic de locomotivă, iar Ucu Bratu Voicescu a terminat conservatorul şi cântă muzică simfonică. Căt despre Emil Host pot să spun că eu l-am învăţat să cânte la saxofon şi a ajuns într-o bună formaţie de jazz care a scos discuri în Brazilia şi Argentina.

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg