Arta Sunetelor

 

DE LA BUTOANE LA MICROFOANE

Crocodilul Mihai.jpgOaspetele meu de astăzi este ceva mai special.Meseria lui este aceea de a sta la pupitrul de sunet, la concert, mai ales. Bun găsit Mihai Manea. Ne ştim de vreo… treizeci şi mai bine de ani…

Da, cam aşa este…

Tu ai de povestit multe lucruri pe care le-ai trăit în spatele, dar şi, mai ales, în… faţa scenei. M-a fascinat întotdeauna ceea ce faceţi voi, şi am fost curioasă să ştiu cum arată “bucătăria” asta. Asta şi pentru că vouă vi se datorează un procent destul de mare din succesul unei trupe sau al unui solist.

Este adevărat. Spuneai mai devreme că este o meserie. Pentru mine, de fapt, nu este o meserie. Îţi trebuie pasiune pentru acest lucru. Şi, ai dreptate, suntem oamenii care pot distruge un spectacol, în caz că nu ştim ce avem de făcut. Mixerele sunt pline de butoane, sunt pline de efecte, există o întreagă tehnologie… Şi nu numai la spectacole. Şi aici, la radio sunt oamenii din spatele butoanelor, care… Fără ei nu am putea face multe lucruri. Este minunat ceea ce fcem. O facem cu pasiune, o facem cu drag, dar oamenii nu văd decât ceea ce se întâmplă pe scenă.

Tu cum ai început?

Este interesant. În primul rând, am mers la spectacole. Am văzut Sala Polivalentă plină cu opt – zece douăsprezece mii de oameni la concertele Phoenix sau Sfinx. Priveam scena şi mă gândeam în sinea mea: Doamne, ce n-aş da măcar să pot căra boxe la Aldea sau la Covaci. Şi am mai văzut… am văzut concerte extraordinare şi cu cei de-afară, Omega, I Pooh, care m-au încântat. Am avut şansa să mă învârtesc prin Universal Club. Acolo am învăţat să “butonez”, cum spunem noi. Acolo am învăţat ce înseamnă sunetul. Am mai avut şansa să îl văd şi pe Dorian Ciubuc făcând sunetul la Roşu şi negru, pe Bibi Ionescu şi pe Sandu Grosu la Sfinx, pe… Dar nu m-a învăţat nimeni meseria asta. Am furat. Am furat tot timpul. Am privit, lucrând în organizarea concertelor mari, am văzut ce fac cei care vin de-afară şi fac sunetul.

Asta mai târziu.

Da, mai târziu, am început să intru şi eu în showbiz cu adevărat. După ’90 am avut şansa de a ajunge, cu ajutorul unui prieten, angajat la fostul Ansablu Artistic al UTC-ului, Tinerimea Română de astăzi, unde eram colaborator de ani buni. Acolo exista cea mai bună instalaţie de sunet P.A. ...

Să spunem celor care nu ştiu, că P.A. înseamnă echipamentul de faţă şi vine de la Power Amplifier.

Mai sunt încă foarte multe “scule”: efecte, monitoare…

Nu vreau să intrăm în astfel de detalii. Vreau să te întreb ce calităţi ar trebui să aibă omul de la butoane? Nu ştiu dacă este legendă sau nu, dar se spune că, la un moment dat Santana avea un sunetist la fel de bun chitarist ca Santana însuşi. Înţelegi ce vreau să spun.

Da, cu cât ştii mai multe, cu cât cunoşti mai bine ceea ce poate oferi un instrument, cu atât poţi fi mai bun la pupitru. Eu am fost autodidact. Am învăţat meserie furând, cum ţi-am spus. Am şi greşit de multe ori. De multe ori am greşit, dar se poate corecta. Asta este marele avantaj. Dacă o piesă sună prost la început, poţi să aranjezi pe parcurs acea piesă şi să sune foarte bine.

Cum arătau echipamentele pe vremuri? Când eram la Clubul de la ora 7, la Aurel Gherghel, la concertele pe care le organiza la Sala Polivalentă, se întâmpla în felul următor: trupele din provincie veneau doar cu instrumentele “de mână” – chitare, cel mult un premier din setul de tobe, iar P.A.-uri complete, nu ştiu dacă erau două în Bucureşti. Aşa că, se încropea unul din bucăţi.

Da, aşa este. Întotdeauna se adunau de la toate trupele, chiar şi din apropierea Bucureştiului, boxe, amplificatoare, monitoare… Boxele erau în marea lor majoritate, manufacturate. Erau făcute la fierăstrău, cu difuzoare cumpărate în cel mai bun caz, din U.R.S.S. sau din Bulgaria. Cine avea pe vremea aceea o boxă Vermona era un om pricopsit. Bine, trupele mari aveau, totuşi, scule de spate – cum spunem noi – adică amplificatoarele pentru chitare, de exemplu, Marshall. Aveau şi chitare foarte bune, dar, în general, majoritatea îşi făceau singuri boxele… mari, grele, nu intru în amănunte. Parametrii lor nu prea erau corect calculaţi şi sunetul era…. în consecinţă.

Inclusiv Roşu şi Negru. Prin anii .80, repetau la Ateneul Tineretului. În curtea interioară, Mitică Tudan şi băieţii lui făceau cutiile pentru boxele de bas.

Le vopseau, le îmbrăcau în pânza de sac ca să reziste la transport, le rigidizau cu aracet, decupau tot felul de fante şi construiau pante în interior, pentru ca sunetul să iasă cât mai… era o întregă filosofie acolo. Era greu, era greu… Acum există instalaţii de sunet foarte bune, s-au compactat, sunt uşor de cărat şi nu îţi mai trebuie două zile ca să le montezi.

Chiar aşa, cât dura montajul pentru un concert?

Îmi aduc aminte că, după ’90, la primul festival făcut de Dorian Ciubuc, la “Rock ‘91” s-a adunat tot ce era mai bun şi s-a lucrat la montaj aproape patru zile. Pot spune că a ieşit o instalaţie de sunet peticită, dar… a rezistat.

“Peticele” trebuiau să fie, totuşi şi compatibile între ele…

Exact! Trebuia să adaptezi (cabluri, în special) şi de-asta a durat atât de mult.

Dacă tot vorbim de compatibilităţi: îmi aduc aminte că, pe vremuri, un solist, îşi luase un microfon foarte pricopsit, microfon care funcţiona prost, pentru că nu avea nicio legătură cu echipamentele pe care încerca să-l folosească.

Da, se poate. Da, aşa se întâmpla dacă nu era din aceiaşi gamă de….

Până la urmă, ai lucrat pentru Sfinx, aşa cum ţi-ai dorit?

Nu, n-am lucrat, am reuşit, totuşi, să car nişte boxe pentru ei. M-am simţit onorat.

Poţi avea prieteni – printre artişti – în meseria asta?

Prietenii există. Eşti prieten cu fiecare artist cât este pe scenă. Cu toate înjurăturile, cu toate bancurile, cu toate glumele care se fac pe seama ta sau a lui, suntem prieteni. Altfel nu se poate lucra.

Este absolut firesc să fii şi subiectiv. Dacă nu îţi place cel de pe scenă, îi faci probleme?

Nu, nu am făcut niciodată chestia asta.

Dar la alţii se întâmplă?

Da, bine-nţeles. Pot să îţi dau şi un exemplu. Eu făceam sunetul la trupa pe care am construit-o (împreună cu ei, desigur) şi care se cheamă Barock şi mergeam împreună pe la tot felul de festivaluri. Dacă se cânta pe instalaţia celor de la Roşu şi Negru, trebuia ca ei să sune cel mai bine. Logic, nu? Noi, “ăştia Micii” care cântam în deschidere, chiar dacă aveam fiecare “mixangiul” propriu, găseam întotdeauna o bucăţică de scoch la butoanele de volum şi nu puteam să le ridicăm decât atât cât ne dădeau ei voie.

Revin la prieteni şi prietenii. Te-ai “lipit” de Gyuri Pascu…

Da, pentru că este un om nu foarte mare, dar cu un suflet extraordinar de mare, cu o putere de muncă formidabilă.

Îţi place mai mult ca actor sau ca muzician?

Până la urmă are valoare în tot ceea ce face.

Am înţeles că în relaţia ta cu artiştii încerci să fii întotdeauna cât mai corect. Totuşi, nu sunt şi unii pe care nu poţi să-i suferi?

Ba da, pe Bryan Adams. Nu, glumesc. Indiferent de oamenii care urcă pe scenă, tu trebuie să îţi faci treaba ta foarte bine, în primul rând pentru publicul plătitor. Întotdeauna am considerat că noi, tehnicienii, nu suntem… Trebuie doar să ne facem treaba bine. Când sunt doar spectator, de multe ori îmi plătesc biletul pentru spectacol, cu toate că am intrare în orice sală. Plătesc biletul din respect pentru artistul de pe scenă. Este munca lui şi, sub o formă sau alta trebuie respectată. De aceea, tu, ca sunetist, chiar dacă ai vrea, nu ai putea să distrugi un om care a urcat pe scenă. Publicul este cel care face selecţia.

Cum este viaţa de turneu? Voi sunteţi primii la scenă, plecaţi ultimii şi trebuie să ajungeţi iarăşi primii în locul următor. Şi când mai sunt şi două cântări în aceiaşi zi, dar în oraşe diferite…

Este o întregă nebunie. Multe spectacole, fiind foarte bune, se şi prelungeau cu bisuri. Mergeam 60 – 80 de Km până la cântarea următoare şi găseam lumea deja în sală. Închipuieşteţi cum este să montezi “cu spatele la zid”. Să întinzi cabluri printre picioarele publicului, să vii cu mixerul şi să spui: “Mă scuzaţi, lăsaţi-mi mie locul ăsta, să montez pupitrul…”, iar din sală să auzi: ”Haide, băi, mai repede, că intru în schimbul trei!”. Sunt aventuri. Sunt aventuri, dar şi amintiri extraordinare. Totuşi, munca asta îţi dă satisfacţii. Se pot scrie multe, foarte multe cărţi despre ceea ce se întâmpla în turnee, ceea ce se întâmpla în spatele scenei. În sensul ăsta, îţi pot povesti care a fost prima mea aventură pe scenă. Eram în Polivalentă. Spectacol mare, făcut de Ansamblul Artistic al U.T.C.. Pe vremea aceea eram, să zicem, “tehnician de scenă”, adică aveam în grijă cablurile. La un moment dat, trebuia să le împing, să le mut, pentru că urma un număr de dans modern. Era prima mea treabă pe scenă cu foarte mulţi oameni în sală. Urc şi aud, de undeva de jos: “Băi, băieţică, ia mâna de pe ăla!” Pe moment, am încremenit, nerealizând că vocea vine din monitoare. Am înţepenit. M-am uitat în sală. Nu am văzut pe nimeni care să îmi dea de înţeles că vorbise cu mine. Mă înroşisem tot. Am tăcut, am împins cablurile şi am coborât de pe scenă tremurând. Mă gândeam că am făcut ceva nasol. M-am dus la mixer. Omul de-acolo, râzând: “Băi, Croco, ce ţi-am făcut! Păi, eu ţi-am spus să iei mâna.” Dar, mie mi s-a aprins un beculeţ şi i-am răspuns: “Zău? N-am auzit nimic.” În secunda următoare a sărit de pe scaun: “Monitoarele! Nu merg monitoarele!

Da, prin sistemul ăsta, pentru cei care nu ştiu, ceea ce se aude în monitoare nu se aude şi în sală. Se fac şi glume mai “rele”. Cum ar fi, de exemplu, solistul să nu audă clapa în monitor, dar în sală da. Cel de la microfon cântă ce are de cântat, în timp ce, pe acelaşi ritm, clapa “execută” altceva, cum ar fi celebrul cântec “Raţa”. Iar după recital, cineva din sală îi spune: “Vai, ce frumos aţi cântat-o pe aia cu raţa! Dar parcă nu era aşa.” Povestea este autentică, nu este banc.

Da, da. Vezi? Asta ne şi ţine. Asta ne face să funcţionăm cât de cât normal. Glumele dintre noi, comunicarea cu cel de pe scenă… În timpul cântărilor le spunem şi bancuri, pentru că numai ei le pot auzi, nu şi publicul. Sunt şi alfel de dialoguri… oricum, dialogul cu cel de pe scenă este vital. Noi auzim ceea ce aude şi publicul. Ei nu aud decât ceea ce este în scenă. Şi pentru ei trebuie să sune foarte bine, să se simtă confortabil, ca să poată da tot ceea ce au mai bun în ei.

Care a fost cel mai greu concert la care ai făcut sunetul?

Nu pot spune că la sonorizare a fost greu, ci la organizare. Cel mai greu concert la care am participat la organizare a fost cel al lui Elton John. Cum să-ţi spun, în general, artiştii care vin de-afară trimit lista cu pretenţiile lor, de la mâncare şi cum trebuie să arate scena, până la partea tehnică în care ţi se spune la ce distanţă trebuie să fie publicul faţă de scenă, ce înălţime trebuie să aibă ea şi aşa mai departe. A fost ceva mai greu de organizat, dar, până la urmă l-am scos la capăt şi a fost un succes. Pe de altă parte sunt dificil de sonorizat manifestările de tip festival, în care cântă mai multe trupe pe aceiaşi scenă. Există “şansa” ca, oamenii care te ajută, tehnic vorbind, din scenă, să încurce cabluri, să încurce microfoane şi atunci începi să bâjbâi, să cauţi… Se mai aud şi lucruri care nu ar trebui să se audă… Prea des nu am avut parte de aşa ceva, pentru că m-am şi ferit să fac nopţi lungi de concerte. Oricum, mulţumesc familiei că mă suportă şi că rezistă.

O asemenea meserie îţi formează şi gusturile, sau trebuie să vii cu lecţiile deja făcute, din punctul ăsta de vedere?

Nu, înveţi tot timpul. Înveţi să îţi placa una, alta. Chiar tot timpul auzi ceva nou şi înveţi să îţi faci treaba la fel de bine, chiar dacă nu este pe gustul tău.

Unul dintre numele importante din muzica românească, cu care ai lucrat este Aura Urziceanu. Ţin minte că îmi spuneai că este foarte pretenţioasă.

În primul rând, este o doamnă. Este şi foarte pretenţioasă. Ştii ce se întâmplă cu Aura? Trebuie respectată, pentru că şi ea te respectă, trebuie să îţi faci treaba foarte bine, pentru că… pentru că nu se poate altfel. Şi nu are pretenţii gratuite. Nu sunt pretenţii de vedetă.

Adică, nu sunt fiţe.

Nu, nu sunt fiţe, aşa cum cum se întâmplă în ziua de azi, când se vine cu C.D.-ul pe care nu este doar negativul, adică doar acompaniamentul orchestral, ci şi pozitivul, adică şi vocea. Dar vor să facă probe de sunet. Hai, să fim serioşi! Da’ noi, îi ajutăm şi pe ei… ridicăm microfonul cât mai aproape de ceea ce este pe disc. Ei, asta nu se întâmplă la marii artişti. Ei chiar cântă! Ei sunt pe scenă! Ei respiră! Când vezi că omul se dăruieşte pe scenă, tu trebuie să faci acelaşi lucru împreună cu el. Să fie un tot.

Chiar dacă nu au perfecţiunea celor de studio, îţi plac înregistrările din concert?

Imprimările live sunt extraordinare! Acolo artistul îşi arată potenţialul, cu adevărat. Sunt materiale care ar trebui scoase în faţă, pentru că sunt mulţi oameni care ar vrea să asculte aşa ceva. Sunt documente.

Care ar fi diferenţa dintre un sunetist de concert şi unul de studio?

Nu este mare diferenţă. Atâta doar, că sunetistul de concert trebuie să îşi adapteze munca la fiecare loc în care se cântă, fie că este sală, stadion sau piaţă. În studio condiţiile de lucru sunt aceleaşi, deci este, într-un fel, mai simplu. Mai ai şi avantajul că se poate relua şi se pot corecta greşelile. Doar că trebuie să ai mai multă răbdare, cafea, ţigări…

Cu artiştii mari, s-a întâmplat să ai probleme, să nu le placă ce faci?

Niciodată. Întotdeauna au ştiut să accepte ceea ce le spune cel de la butoane pentru că el aude altceva, cum spuneam.

Înţeleg că este vorba despre încredere. Dar am văzut şi microfoane aruncate pentru că nu funcţionau sau instrumente (chitare, de pildă) sparte de nervi şi din cauza celui de la mixer. Şi toate astea în plin concert.

Da, se mai întâmplă. Fac parte din spectacol şi este vina tuturor.

Şi uite că am ajuns şi la finalul discuţiei noastre. Îţi mulţumesc, Croco.

Şi eu îţi mulţumesc.

Radio BUCUREŞTI - “98,3 DE HITURI ROMÂNEŞTI
14 iunie 2009

CROCO

Chiar nu ştiam ce cadou să îi fac, acum, de ziua lui. Mi-am amintit că am făcut o emisiune în care l-am avut invitat. Singur.

După ceva ani, am ascultat şi am transcris emisiunea. Mi-am dat seama că era foarte emoţionat. Mi-a transmis şi mie starea asta. Îl ştiam deja de foartă multă vreme, dar la microfon, în faţa mea, parcă era altcineva. Mult mai târziu, mi-a mărturisit că nu prea avusese ocazia să fie în postura de personaj principal într-un astfel de demers. De obicei, venea cu cei de la Barock, rar în alte formule, atunci când avea de promovat un eveniment. Chiar dacă intra în studio, nu se băga singur în seamă. Nu vorbea neîntrebat, iar dacă o făcea era numai atunci când ceilalţi uitau să comunice informaţiile importante.

Pentru cei care au ascultat, sau pentru cei care vor citi, nu ştiu cât de interesant a fost dialogul nostru. Cu siguranţă, erau multe teme pe care întrebările mele le-au ratat. De exemplu, nu am elucidat (şi chiar nu ştiu de ce) povestea cu porecla. De unde Croco? Simplu. Pe vremea când tot omul muncea, de obicei, într-o fabrică şi îşi ostoia pasiunile după program, în exerciţiul funcţiunii purta un combinezon de protecţie cu foarte nulte fermoare cu dinţiimari. Necesare sau nu, deveniseră un fel de colecţie. Tot pe atunci, era cam greu să porţi plete fără să fi întrebat de sănătate, dacă dădeai piept cu organele. Nu, nu avea plete. Doar o chică rotundă şi creaţă, gen Angela Davis, pentru cine îşi mai aduce aminte. Cu o asemenea imagine, nimic mai simplu pentru inspiraţia colegilor. L-au botezat Croco şi aşa a rămas până în zilele noastre.

Nemeritat de discret, poate şi dintr-o emotivitate pe care rar o afişează, îşi face treaba serios. Nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată făcând crize de nervi. Inevitabilele probleme le rezolva cu calm, ferm sau cu o ironie. Sensibilitatea se tratează “cu creionul pe hârtie”. Nu desenează păpuşi, ca în cântec. Scrie proză scurtă şi nu o face rău.

La multi ani Croco.jpgAltfel, 6 aprilie, 61 de ani, Croco, LA MULŢI ANI!

Teodora IONESCU
6 aprilie 2016

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg