Arta Sunetelor

 

EXPERIENCE VIENNA

Prezenţa mea timp de nouă ani la Festivalul de Jazz de la Saalfelden dublată de relativ desele călătorii în scop profesional pe care a trebuit să le fac în sudul Austriei şi în Bavaria au făcut ca, în anii ’90, să poposesc în Viena cu regularitate şi, ca atare, am ajuns să cunosc foarte bine oraşul, de la obiectivele turistice consacrate (Schonbrunn, Belvedere, Hundertwasser) la cele experienţiale entertaining (Opera, cluburi, Prater). Apoi, pentru mai bine de zece ani, nu am mai simţit nevoia să o vizitez decât cu totul accidental. Ca atare, excursia prilejuită de concertul lui Peter Gabriel în compania unui grup de prieteni foarte buni, mi-a permis atât reverificarea impresiilor cimentate în mintea mea despre această metropolă cât şi, pe parcursul unui weekend prelungit, o upgradare a acestora printr-o suită de experienţe noi, de cele mai diverse facturi. Viena este o destinaţie foarte accesibilă pentru români, în primul rând datorită distanţei rezonabile pe care o poţi parcurge fie cu maşina fie, aşa cum am ales noi, cu avionul (o oră şi jumătate de zbor). Am proiectat această deplasare încă din vară, însă abia după ce am avut în mână biletele pentru spectacolele lui Gabriel şi ale chitaristului Joe Bonamassa, programate în două seri consecutive la Wiener Stadthalle, am decis asupra zborurilor. Am ales Austrian Airlines în defavoarea Tarom nu din lipsă de patriotism sau din cauza costurilor (similare la ambele companii) ci din două motive practice, primul, cursa AA de retur ne oferea câteva ore în plus de petrecut în Viena şi al doilea, că datorită tacticilor austriece de atragere a turiştilor straini, mai ales în extra-sezon, cartea de îmbarcare pe AA îţi oferă o lista de discount-uri destul de consistente la o sumă de obiective culturale şi turistice, mijloace de transport în comun şi chiar în unele Horeca vieneze. Dat fiind faptul că, deşi destul de numeros şi animat de un obiectiv principal care ne lega (concertele), grupul nostru a fost foarte eterogen în privinţa ţintelor pe care şi le fixase fiecare (pentru unii era prima vizită la Viena, alţii erau interesaţi să îşi reîntâlnească prietenii de acolo, etc) precum şi a spaţiilor diferite de cazare (contractate individual), astfel că rareori am avut un program comun şi ne-am asociat firesc în echipe mai mici interesate în mod direct de una sau alta dintre experienţele posibile. În consecinţă, vă voi relata totul exclusiv din punctul meu de vedere (complementar, îl aveţi pe cel a lui Radu Lupaşcu, care înglobează şi alte opinii, la rubrica “Recenzii concerte”, “Resortul culturii Artei Sunetelor” 1 şi 2).

Joi, 3 octombrie, în jurul orei 09.00, am aterizat fără incidente şi cu încă patru prieteni am închiriat un van care să ne ducă la hotel. Într-o paranteză legată de transport, vreau să spun că, în acele zile, când eram singur, am folosit metroul (acoperire foarte bună), dar când am fost mai mulţi, am luat taxiul (împărţite, costurile sunt absolut rezonabile, nu mai mari decât la ‘independenţii’ din Bucureşti). Am ales hotelul de patru stele “Fleming’s Wien Westbahnhof” în primul rând datorită poziţiei excelente (pentru scopurile mele): la câţiva paşi de Stadthalle şi declin 8- 01.jpgde staţia de metrou de lângă gara WW şi la două minute de mers de Mariahilferstrase, cea mai cunoscută arteră destinată shopping-ului din Viena. Nu că aş fi venit pentru asta (până la final, nu am cumpărat decât câteva soundtrack-uri aflate la reduceri la “Saturn”, un soi de Media Galaxy local) însă, din capătul acesteia (opus gării), începe cartierul muzeelor şi, ca atare, puteam ajunge pe jos acolo în maximum jumătate de oră. Hotelul este unul de foarte bună calitate, cu un design interior modern, ce aduce un plus de atractivitate pentru deplasările romantice prin faptul că duşul are cabina transparentă plasată chiar în… camera propriu-zisă şi nu în baie. Dar aşa cum spuneam, l-am ales pentru poziţie şi nu pentru a-mi admira prietena făcând duş, eu stând pe pat cu o ţigară în mână. A-propos de fumat, Viena este un oraş prietenos din acest punct de vedere probabil şi datorită afluxului mare de turişti est-europeni (majoritatea hotelurilor au site-urile într-o sumedenie de limbi balcanice sau estice, inclusiv română – ex. http://www.flemings-hotels.com/hotels/flemings-hotelwien-westbahnhof/info.html ). Sigur că există localuri unde acesta este interzis dar, chiar fumător fiind, detectezi imediat motivele (în cele mai multe din cazuri este vorba de imposibilitatea asigurării unei ventilaţii corespunzătoare), dat fiind faptul că o serie întreagă de cafenele, baruri sau cluburi sunt amenajate în clădiri foarte vechi a căror arhitectură nu permite amenajări suplimentare. Pentru a echilibra laudele la adresa “Fleming” (precum micul-dejun, inclus în preţul camerei, realmente excelent prin varietate, prospeţime şi consistenţă), singurele două reproşuri minore pe care le pot aduce ca şi cârcotaş sunt acelea că mini-frigiderul din cameră nu răcea iar, datorită lipsei unui concierge, la recepţie era întotdeauna coadă (alimentată de cei care doreau informaţii turistice sau cei ce doreau să îşi depună/ridice bagajele). După un scurt răgaz în cameră şi dat fiind faptul că ne trezisem în toiul nopţii să plecăm spre aeroport, am luat-o, alături de ceilalţi trei prieteni cazaţi la “Fleming” şi, ca şi mine, rupţi de foame, repede la pas pe Mariahilfestrase în căutarea unui loc în care să luăm un mic-dejun întârziat (spre deosebire de Tarom, cu Austrian Airlines nu contaţi foarte mult pe mâncarea din avion). Ne împingea de la spate şi vremea tomnatecă care ne-a întâmpinat cu un vânt supărător de intens şi de rece. Dar o omletă cu verdeaţă acompaniată de o vodcă, servite într-o cafenea (nimic tradiţional în amenajare, dar absolut decentă ca servire) de lângă Mariahilfer Kirche, ne-a remontat şi am purces să continuăm plimbarea spre centru. Nu aveam o agendă clară sau alt obiectiv decât să rememorez locuri pe care, altadată, le ştiam pe de rost.

În drum spre clădirile Parlamentului şi ale Primăriei Vienei, am trecut tacticos prin Piaţa Maria Tereza, cea care este mărginită ‘în oglindă’ de Muzeul de Istorie a Naturii (Naturhistorisches Museum) şi de cel de Istorie a Artei (Kunsthistorisches Museum), ambele proiectate şi construite în a doua parte a secolului 19 pentru a găzdui vastele colecţii a Habsburgilor şi a le oferi spre vizionare publicului larg. Şi dacă primul, nici în trecut şi nici în prezent, nu mă pasionează foarte mult, cel de-al doilea, la care acum nu am simţit nevoia să intru în lipsa vreunei expoziţii-eveniment, trebuie obligatoriu vizitat măcar o dată pentru câteva lucrări inedite precum portrete a ramurii de Habsburg din familia regală spaniolă realizate de Velazquez, formidabila colecţie de Brueghel plus opere realizate de Caravaggio, Tintoretto şi, mai ales (în ce mă priveşte), Albrecht declin 8- 02.jpgDurer, van Eyck şi Vermeer (“Arta pictatului”). Am ajuns astfel, firesc, în zona Palatului Hofburg, reşedinţa oficială a Preşedintelui ţării, dar care oferă publicului suficiente spaţii de expoziţii, evenimente şi întâlniri corporatiste, şi unde, dacă eşti pasionat de istorie sau de Sisi, poţi să te plimbi prin apartamentele imperiale sau să admiri colecţia de umbrele a celei faţă de care toate, de la Grace la Diana, trebuie să îşi recunoască poziţia inferioară în ierarhia icon-urilor feminine din cultura de masă. Nu e (şi nici nu a fost vreodată) genul meu de turism… ca să ne înţelegem, prefer întotdeauna Fantasy-ul (‘imaginaţi-vă că’) în raport cu Fabulaţia / speculaţia (de tip ‘istoria zice dar de fapt se spune că…’) practicată încă de cele mai multe muzee din lume pentru a da viaţă unor pietre sau obiecte încărcate de simbolistică cu valoare elementară istorică. Prefer să îmi imaginez cum se refugia Sisi care, pentru mine, are chipul lui Romy Schneider, seara, pe terasa Palatului Achilleion din Corfu, măcinată de pierderea fiului său, într-o poveste combinată cu… James Bond (să nu uităm că scena din cazinou din “For Your Eyes Only” s-a filmat acolo). Un spaţiu, oricât de populat de obiecte, dacă nu îmi transmite forţa şi energia de a da frâu imaginaţiei - şi este genial dacă reuşeşte să o facă printr-o formă (indiferent de natura ei) de experienţă - este unul… mort, valoros exclusiv ca arhivă vizuală de informaţii ce trebuie consumate statistic şi cronologic. Deci, în drum spre Operă şi spre agitaţia de pe Kartner Strase, am trecut pe lângă Hofburg şi pe lângă Casa Fluturilor cu detaşare, mai ales că fusesem silit, datorită interesului lui fiică-mea, în primăvară, să stau să număr insectele în pop-up-ul similar din curtea Muzeului de Istorie Naturală de la Londra (vezi Declin d’Oeil – Experience London) până când şi-a terminat sesiunea foto cu respectivele zburătoare (scuze pentru tonul mult prea brutal faţă de acest subiect dar gândiţi-vă, în facultate, am studiat un an întreg entomologia… vă puteţi închipui cum e să recunoşti gândăcei extrem de asemănători unul cu altul, mai ales când au 1-2 milimetri, ca să poţi trece examenul? Nu vă doresc).

declin 8- 03.jpgNu am zăbovit mult pe hiper-aglomerata Kartner (eram deja în zona neinteresantă a shopping-ului de lux şi a celui pur turistic – magneţei, biluţe de ciocolată “Amadeus” şi piraterii IT… în loc de ‘Apple’, scris mic ‘Fpple’) şi am ajuns în faţa Domului St. Stefan unde, în răstimpul în care ceilalţi l-au vizitat (unul dintre apropiaţi, nu numai că era prima oară la Viena dar era la prima excursie în afara ţării şi, pe bună dreptate, trebuia să intre în ‘programul’ turistic basic), am rămas cu unul dintre prieteni pe o terasă, la o cafea. Ospătarul, foarte serviabil şi profi, ne-a făcut surpriza de final prin a ne mărturisi că e din Arad… şi găluşca am înghiţit-o când, la a doua comandă, ne-a întrebat sec în română: “Zahăr sau zaharină?”. Până atunci, eu am contemplat mesh-urile de pe Dom (încă parţial în renovare), unul dintre acestea promovând expoziţia Klimt de la Muzeul Leopold şi având ca vizual celebra “Viaţa şi Moartea”. Evident, dat fiind faptul că era amplasat pe o biserică, Moartea dispăruse din reproducere… Am reuşit să terminăm de inventariat toţi caii şi caleştile de promenadă din piaţă până să apară şi ceilalţi şi să ne decidem să mai facem câţiva paşi, spre Centrul Vechi al Vienei. Am coborât câteva sute de metri spre Dunăre pe Rotenturmstrase până la cel mai cunoscut (şi cel mai central) magazin vienez de collectibles din filme, jocuri şi benzi desenate, “Comics Hutterer”, dar nu am găsit ce doream şi aveam o idee clară unde să mai caut (dar nu în aceeaşi zi) iar apoi am urcat pe deluşor şi ne-am afundat pe străduţele, la acea oră aproape pustii, dar care noaptea se animă într-un moddeclin 8- 04.jpg inimaginabil. Se făcuse după-amiaza şi stomacul îşi cerea drepturile aşa că ne-am oprit pentru un prânz întârziat la “Zum Kuchldragoner”, ce clamează a fi cel mai vechi local din Bermudadreieck, “Triunghiul Bermudelor” vienez plin de cârciumioare cu profiluri diverse (se pare că totuşi primul a fost pub-ul “Krah Krah” deschis în 1980), destul de controversat pe Trip Advisor, însă care ne-a oferit o experienţă deosebit de plăcută, poate şi datorită faptului că în ziua (lucrătoare) şi la ora la care am fost (între intervalele uzuale de prânz şi cină) mai erau foarte puţini clienţi astfel încât ne-am putut bucura atât de interiorul intim şi extrem de confortabil (bistroul are şi o terasă extrem de frumoasă spre biserica Sf. Rupert şi spre Dunăre dar închisă din pricina vremii reci) cât şi de o servire promptă şi de calitate. Prietenii mei au optat pentru şniţelul vienez clasic asezonat cu bere locală nefiltrată şi o sumă variată de deserturi pe care eu nu le-am putut încerca din motive de glicemie astfel încât m-am limitat să experimentez un dish tradiţional, un muşchi de vită în sos de vin cu chiftele din pâine mixată cu cartofi şi dulceaţă de merişoare. Luate separat, muşchiul (foarte subţire în secţiune) şi chiftelele erau insipide însă, împreună, combinate cu sosul şi dulceaţa creau un gust interesant. Nu memorabil, deşi sunt familiarizat cu sosurile dulci asociate cu carnea în bucătăria saxonă, însă inedit. Sosise timpul să ne îndreptăm spe casă şi să ne re-punem în formă pentru că urma evenimentul serii. Ca atare, deşi iniţial hotărâsem că ne întoarcem tot pe jos (cam o oră şi jumătate de la Sf. Stefan la Gară), dar ţinând cont de faptul că nu mai suntem chiar tineri şi mai aveam şi burţile pline, am luat un taxi care ne-a dus la “Fleming”.

declin 8- 05.jpgCea mai importantă experienţă a sejurului la Viena, concertul lui PETER GABRIEL de la Wiener Stadthalle. Sold-Out. Estimativ, 17,000 de spectatori. AŞTEPTĂRI personale. Foarte mari! Din 1987 (turneul “This Way Up”), Peter Gabriel nu se mai întâlnise pe scenă cu muzicienii alături de care realizase “So”: Manu Katche, Tony Levin, David Rhodes şi David Sancious. A făcut-o în Canada pentru pregătirea părţii americane a turneului, menite să celebreze 25 de ani de la apariţia discului şi… intrarea lui Gabriel în stardom ([Cu “So” – n.r.], am fost star-uri pentru, cel puţin, câteva zile… a fost momentul nostru de ‘fluture’.”), după începutul de carieră cu Genesis în sfera nişată a Art-Rock-ului psihedelic (altfel, în ceea ce mă priveşte, esenţial pentru istoria Rock-ului). NICIODATĂ “So” nu a fost cântat în integralitatea sa pe vreo scenă de concert! Până acum… după ce am aşteptat să se termine anul sabatic a lui Gabriel în ceea ce priveşte voiajele şi să îşi programeze şi partea europeană (extrem de diluată ca şi număr de concerte) a turneului european. În condiţiile în care este PRIMUL turneu în care muzicianul priveşte peste umăr spre trecut, primul exerciţiu de “arheologie” personală în discografia şi cariera sa! Ca atare, mă aşteptam la un spectacol-eveniment şi nu la un simplu concert cu un idol a maselor… ECHIPA. Formidabilă. Sigur că mi-ar fi plăcut să fie pe scenă, pentru câteva minute, câţiva din invitaţii speciali de pe “So”, precum Stewart Copeland, Nile Rodgers, Bill Laswell sau Laurie Anderson dar… în final, nu le-am simţit lipsa. Katche, Levin, Rhodes şi Sancious (singurul ‘intrus’ de calibru ce nu apare în line-up-ul original a albumului şi care a susţinut partea de interpretare a lui Simon Clark) s-au comportat impecabil. Nicio secundă nu au dat impresia că utilizează improvizaţia ca să lungească pelteaua. Iar descoperirile lui Peter Gabriel, suedezele Jennie Abrahamson şi Linnea Olsson le-au făcut uitate în noile aranjamente, prin vocile speciale plus prezenţa la clape şi violoncel, pe Laurie Anderson, pe Kate Bush şi întreaga secţie de suflători (care nu a mai fost inclusă în proiectul actual). De Youssou N’Dour nu ne legăm… oricum, a fost o cometă. Am spus ‘echipa’ şi nu ‘trupa’ căci nu vreau să mă refer exclusiv la muzicieni. Atâta vreme căt evenimentul a fost conceput de însuşi Peter Gabriel ca unul care să integreze muzica, tehnologia şi variile instrumente şi tehnici de comunicare, întreaga echipă de producţie merită aplaudată la bis pentru un rezultat vizual formidabil prin aparenta simplitate a resurselor folosite versus sofisticarea produsului consumat în ansamblu. SET LIST. Încep cu un regret meschin personal… nu mi-a cântat Peter Gabriel “Kiss The Frog”. La dracu însă, nici nu am de ce să mă supăr, realizând că nu numai declin 8- 06.jpgcă am avut de a face cu un eveniment în sensul propriu şi nu cu un concert ordinar ci, mai mult, cu un spectacol-concept în care Gabriel şi-a renuanţat mesajele din “So” în acord cu contextul contemporan (să nu uităm că “Big Time” era o satiră la adresa mult clamatului succes a economiei de piaţă din anii ’80 iar, în mare parte, piesele de pe album accentuau până la grotesc glamour-ul şi excesele generate de… bunăstarea excesivă). Nu cred că e întâmplător faptul că tricoul oficial al turneului este o radiografie, o imagine negru-alb inversată a muzicianului faţă de luminozitatea simplă a coperţii discului, asociată (aproape integral) cu scrisul lecturabil în oglindă. Revenind la set-list, am câteva remarci simple: 1.) Majoritatea pieselor cântate în concert au fost luate la un moment dat în calcul pentru a apare pe “So” (ceea ce s-a şi întâmplat însă doar pe ediţia aniversară de 3 CD-uri lansată anul trecut) deci coerenţă a existat în concepţie; 2.) Fiind primul turneu ‘retrospectiv’, Gabriel a ales (şi foarte bine a făcut) şi câteva piese dinainte şi de după “So” pe care le consideră reprezentative (de la “No Self Control” şi “Family Snapshot” de pe “Peter Gabriel 3” la extrasele de pe “Us” (“Come Talk To Me”, “Digging In The Dirt”) sau “Security” – trimitere la duetele sale cu Paul Simon – “Biko” sau Lou Reed – “Solsbury Hill”); 3.) Nu numai că “So” este cântat integral în a doua parte a concertului dar se aplică câteva corecţii pe care muzicianul şi le-ar fi dorit la vremea respectivă dar nu s-au întâmplat (ex. “In Your Eyes” este cântată a noua, aşa cum ar fi trebuit să apară şi pe discul din ’86). Şi 4.) cea mai IMPORTANTĂ: prin aranjamentele orchestrale, Peter Gabriel ne livrează un periplu personal prin (aproape) toate genurile muzicale majore din istoria Pop-Rock-ului. Fabulos! TEHNIC. Ştiam cu toţii că Peter Gabriel este un artist obsedat de inovaţie, experiment şi explorare. Atât în muzică cât şi în domeniile conexe. Lucru valabil şi acum (caietul-program a concertului conţine informaţii diverse de la tehnologie (colaborarea cu Real World Studios) la implicarea în Fundaţia WOMAD, de la atracţia pentru cromatofore la obsesia pentru generarea unui nou limbaj vizual, Gabble) când, conştient de importanţa proiectului, a decis să îşi conceapă propriul show… şi cu ce designeri? Cu Rob Sinclair pe lumini şi cu Blue Leach pe video. Primul a lucrat (doar ce s-a putut vedea pe scenă în ultimii doi ani) cu Adele, Queen, Pulp, Goldfrapp, Kaiser Chefs, Pet Shop Boys, Hurts, iar al doilea (premiat în 2009 cu premiul TPI pentru ‘regizorul anului’) cu R.E.M., Linkin Park, Depeche Mode, Beck şi Marilyn Manson. Dincolo de CV-urile impresionante, de ce i-am amintit pe cei doi? Pentru că, real, în sală, am beneficiat vizual de două spectacole puse în scenă concomitent: cel live şi cel de pe ecranele video (absolut diferit de ce putea percepe spectatorul prezent acolo… fără însă a abuza de inserturi video prefabricate). Mai mult, ambele, au fost compactate ca producţie într-un mod minimalist printr-o idee strălucitoare (dar nici nu vreau să îmi imaginez câte luni de probe şi repetiţii au fost necesare): ‘tablourile’ de lumină construite pe perioada de desfăşurare a concertului şi retransmisia video au avut aceeaşi sursă - cinci macarale acţionate… MANUAL, de echipe de tehnicieni! Vă imaginaţdeclin 8- 07.jpgi într-o eră a computerelor cât de curajos trebuie să fii să îţi bazezi conceptul de spectacol pe lucruri operate de oameni şi ne-programabile… Şi, în plus, acelea să aibă un dublu rol, esenţial în egală măsură în economia şi construcţia spectacolului. Deşi pare o idee aparent simplă (aceea de a asocia luminile inteligente cu sursele de retransmisie video pe macarale), concretizarea, pentru orice profesionist care se respectă, este o sursă potenţială de coşmaruri cu majuscule. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă că monştrii metalici din “War of the Worlds” a lui Speilberg sunt desemnaţi pentru a asigura entertainment-ul vizual a miilor de spectatori din Stadthalle şi că reuşesc acest lucru (în mare parte) făcând abstracţie de tehnologiile de mixaj cu care suntem obişnuiţi. De altfel, şi cu asta închei, Peter Gabriel îşi recunoaşte în caietul-program apetenţa pentru SF când aminteşte de “Întâlnire de gradul III”, al aceluiaşi Spielberg, ca mod de realizare a unei conexiuni cu extratereştrii prin… muzică. CONCLUZIE. Probabil, cel mai important eveniment muzical la care am avut şansa să asist din ultimii 15-29 de ani. O dovadă că nu volumul şi cantitatea contează ci conceptul creativ şi soluţiile inovative care îl susţin. O retrospectivă muzicală, o istorie spusă muzical într-un mod extrem de personal şi de original, impecabil orchestrată şi sprijinită de muzicieni de marcă. Roger Waters, Rolling Stones (ştiu că e greu să scriu aceste cuvinte)… aveţi pe cineva de la care să luaţi lecţii! Cât despre o eventuală punere în balanţă cu Phil Collins, nu avem nimic de comentat. Concertul lui Peter Gabriel de la Viena… WOW!

Cumulul între impresia extrem de puternică generată de show şi oboseala de după o zi îndelungată au făcut ca seara să nu conţină vreun… follow-up bahic. Mai ales că, din nefericire, mă potcovisem încă din primele zile a săptămânii, parcă special pentru a-mi strica o parte din evadare, cu nişte predări pe care trebuia să le execut până a doua zi la prânz. Cu noaptea în cap (adică spre dimineaţă, după câteva ore de somn), m-am apucat de lucru. Foarte cool sistemul de acces la net de la hotel: îţi dau patru tichete conţinând coduri diferite pe care să le foloseşti pentru accesul la reţea pe fiecare din device-urile pe care, potenţial, le posezi (computer, tabletă, smartphone, etc). În paralel însă, nu am rezistat să nu verific pe site-ul oficial promisiunea făcută de Peter Gabriel, aceea că spectatorii unui anume concert din turneu vor avea ulterior acces la filmarea şi înregistrarea audio… exact a concertului la care au asistat. Într-adevăr, după 15 noiembrie, voi putea avea (cost aproximativ 25 de dolari) un dublu CD cu materialul audio brut, needitat, a concertului de la Viena, plus un download de înaltă rezoluţie al spectacolului. Încă o dată Peter Gabriel, jos pălăria! Să revenim… a fost o dimineaţă petrecută în faţa laptop-ului în încercarea de a mă achita de ultimile solicitări profesionale înaintea weekend-ului propriu-zisdeclin 8- 08.jpg, pigmentată doar de o evadare în apropiere la magazinul de comics aflat la câţiva metri de intrarea pe Mariahilferstarse dinspre gară, cel mai interesant, în opinia mea, boutique de gen din Viena, “Runch! (Comics and Toys)” (adresa exactă e Kaiserstrase 5). Am găsit ce căutam adică, pentru fiică mea, diverse collectibles cu Minionii din “Despicable Me” şi din seria Anime “Death Note” realizată după Manga cu acelaşi titlu creată de japonezii Ohba şi Obata, a cărei fan este de ceva vreme. Mie mi s-a oprit privirea pe un set de figurine din “The Walking Dead” dar am decis să nu exagerez. Ca să completez până la capăt acest subiect, amintesc că mai există un al treilea magazin accesibil în zonă, cam pe la jumătatea distanţei pe aceeaşi Mariahilferstrase între gară şi cartierul muzeelor, “Comictreff” (Barnabitengasse 12), dar, cel puţin în acest sejur, nu am reuşit să îl prind deschis. Am mâncat la prânz în restaurantul hotelului, “Fleming’s Brasserie & Wine Bar”, un excelent steak în sânge care m-a făcut să mă întreb dacă reţeaua europeană a hotelurilor nu are vreo legătură de business cu cea americană de restaurante premium “Fleming’s Prime Steak House”, faimoasă pentru al său filet mignon (testat de mine cu succes atât la San Diego cât şi la Atlanta). Pentru digestie, am decis apoi să dau o tură scurtă până la MAK, Muzeul de Artă Contemporană, care celebrează 150 de ani de la înfiinţarea de către Franz Joseph în 1863, mai ales că am şi acum întipărite în memorie imagini din extraordinara expoziţie “A System of Moments”, văzută cu mulţi ani în urmă la MAK, în care, în spatele imaginii de actor-cult, l-am putut descoperi în amănunţime pe polivalentul artist… Dennis Hopper. Pentru a-mi face doar o idee, am baleiat relativ repede expoziţiile temporare cu cele mai bune 100 de postere din Germania, Austria şi Elveţia şi “Orllegro” a artistei americane Pae White, compusă din opere bazate pe agregarea de obiecte cu diverse semnificaţii, forme şi texturi declin 8- 09.jpgdescoperite de ea în depozitele muzeului, de la jucării fabricate la începutul secolului trecut şi fâşii de material textil la fragmente de lanţuri metalice şi sute de scan-uri de katagami japoneze. Am zăbovit ceva mai mult la “Eastern Promises”, dedicată noilor tendinţe în arhitectura Asiei de Est (China, Japonia, Taiwan şi Coreea de Sud), extrem de bogată şi interesantă prin varietatea proiectelor prezentate şi prin coerenţa transmiterii informaţiilor legate de emergenţa esteticii sociale a arhitecturii în sfera culturală. După câteva ore plăcute la MAK (dar în care nu am avut timpul de a vizita şi “Vienna 1900 – Design 1890-1938”), am luat metroul către hotel, să mă pregătesc de spectacol.

M-am regăsit seara cu toţi prietenii pentru concertul lui JOE BONAMASSA din aceeaşi Statdhalle, dar într-o sală ceva mai mică (un pic mai mare ca cea a Palatului de la Bucureşti). În final, aveam să fiu dezamăgit dar asta, în primul rând, din vina mea. Unde m-am înşelat: Joe Bonamassa a fost încă de la debutul său greşit marketat de către casa de discuri în trena copiilor-minune a Blues-ului Jonny Lang şi Kenny Wayne Shepard, iar eu am fost unul dintre cei care au căzut în capcana de a-l percepe ca un muzician eminamente de Blues. Am avut destule motive să persist în a-mi menţine opinia (la 12 ani cânta în deschidere la B.B. King, “Blues Deluxe” conţine piese semnate de Robert Johnson, Buddy Guy, John Lee Hooker, Elmore James, etc, etc), ba, mai mult, aceasta să se transforme în timp într-o… prejudecată. Cu aceasta m-am dus la concertul de la Stadthalle. Pentru mine, Blues-ul interpretat în concert înseamnă caldură, emoţie, comunicare afectivă cu publicul, înseamnă o confesiune, o împărtăşire a trăirilor intime a muzicianului de pe scenă cu admiratorii artei sale. Duşul îngrozitor de neplăcut care l-am primit timp de două ore de la Joe Bonamassa m-a pleoştit complet căci a fost exact opusul oricărei aşteptări personale generate de părerea formată despre el. A fost un spectacol rece, sec, în care hiper-talentatul chitarist nu a pus pic de suflet ci a subordonat totul obsesiei sale de a fi recunoscut ca un superstar a chitarei (de la ceilalţi muzicieni, reduşi la stadiul de simpli acompaniatori din umbră, la luminile de spectacol ce, prin jocul lor anarhic multicolor, au dat un aspect vizual prăfuit, de anii ’80). Bonamassa visează (probabil) să fie recunoscut rapid ca o vedetă de prim rang ce poate umple un stadion întreg şi, ca atare, îşi exhibă în mod ostentativ calităţile (incontestabile, de altfel) într-un mod pe care eu l-am considerat agasant şi obositor, pe modelul “Don’t whistle... shout!”. Dacă show-ul ar fi durat doar o oră, probabil că opinia mea ar fi fost alta însă, după un anumit punct, alternanţadeclin 8- 10.jpg dinamicii pieselor a devenit repetitivă şi previzibilă. Când Eric Clapton a devenit superstar urcând pe scenă în costume roz şi cântand Pop sau Reggae, “Slowhand” a încetat să mai fie un Bluesman asumându-şi explicit acest fapt. Din păcate, pentru moment (vom vedea în viitor), Joe Bonamassa nu mai este nici el un Bluesman dar nici nu a ajuns incă un un idol confirmat pentru masele largi şi se menţine într-un ‘no man’s land’ cenuşiu, fără o identitate clar definită muzical. În concluzie, o experienţă interesantă care a avut, în ceea ce mă priveşte, marele merit de a-mi corecta percepţia despre acest uriaş talent şi nu neapărat în rău. O ajustare necesară care să mă aducă mai aproape de realitate în ceea ce îl priveşte. O (Bona)massă arătoasă şi bine pregătită dar nesăţioasă. Am ieşit din sală înainte de bisuri la fumat şi, aşteptându-i pe ceilalţi, am constatat că sunt departe de a fi singurul care părăseşte mai devreme arena de concert. Merchandising-ul din foaier a reflectat aceeaşi aroganţă şi lipsă de respect faţă de publicul plătitor de bilet: nimic personalizat care să aducă aminte de turneu sau concert doar nişte CD-uri (multe, care să arate cât e de ‘şmecher’ Bonamassa) pe care le poţi comanda oricând pe net şi câteva tricouri generice, doar cu numele său, pe modelul optzecist românesc a celor cu Dolanescu şi Olivia Newton-John. Aşa cum spuneam însă… avem nevoie de toată gama de experienţe. După câteva minute de polemici cordiale pe tema concertului (repet, complementar, extrem de utilă este şi lecturarea materialelor scrise de Radu L., care înglobează şi alte opinii ale prietenilor noştri, la rubrica “Recenzii concerte”, “Resortul culturii Artei Sunetelor” 1 şi 2), ne-am risipit din nou în diversele zări pentru că cei mai mulţi îşi doreau să nu rateze ultimul metrou spre hotel. Noi, neavând această problemă, am luat-o agale pe jos… Şpriţ de seară la “Fleming”. Deja de-ai casei, ne-am instalat confortabil la bar (remarcabil ca design interior, aerisit, modern şi luminos) pentru o sesiune de întăritoare care să ne scoată frigul din oase. Contrar ideii mai prietenoase de a petrece următoarea seară împreună, de această dată cu întreaga gaşcă, la concertul Mojo Blues Band, trupa austriacă a lui Erik Trauner ce reprezintă cu majuscule Blues-ul în Austria, am decis, după deliberări şi câteva pahare, să rămânem (noi, cei încartiruiţi la “Fleming”) pe opţiunea Dana Gillespie la clubul Jazzland datorită unei simple raţiuni… pe Mojo, fiind austrieci, avem mai multe şanse să îi vedem în viitorul apropiat decât pe Gillespie. Odată clarificat acest punct, părerile au rămas împărţite dar exclusiv legate de… băutură: fetele au testat competenţa barmanului în materie de cocktailuri, băieţii varietatea berilor şi eu, personal, m-am îngrijit să termin stocul de Stolichnaya a localului. Şi, cu trimitere la băutorii de vodcă, am aflat că nu mai e trendy să pronunţati numele complet a mărcii când cereţi una, mică sau mare, ci trebuie să comandaţi “Stoli”… e mai stylish! Şi, uite aşa… m-am trezit sâmbătă dimineaţă. Se anunţa o zi încărcată şi aşa a şi fost deşi era destinată unui singur obiectiv turistic…

Unul dintre cele mai instructive (din toate punctele de vedere) şi atractive spaţii culturale din Viena este relativ recent finalizatul Museums Quartier, deschis publicului în vara lui 2001 şi pe care nu avusesem ocazia să îl vizitez niciodată. Amenajat în complexul construit în stil baroc a fostelor grajduri imperiale, la doi paşi de piaţa Maria Tereza şi de ‘clasicele’ muzee de Istorie ale Artei şi ale Naturii, multidisciplinarul MQ se întinde pe o suprafaţă de 60,000 de metri pătraţi şi este un complex uluitor în care îşi găsesc locul Centrele Naţionale ale Dansului şi cel de Arhitectură, Muzeul şi Teatrul Copiilor, Quartier 21 – un ansamblu de spaţii de dimensiuni reduse declin 8- 11.jpgmenit a încuraja iniţiativele culturale de mică şi medie amploare şi care adăposteşte diverse ONG-uri şi organizaţii (de la Fundaţia Fulbright la Asociaţia Creatorilor austrieci de benzi desenate) precum şi tineri artişti din toate colţurile lumii (cărora le oferă şi spaţii gratuite de expunere a lucrărilor), o gamă largă (ca mărime şi dotari) şi generoasă de locaţii dedicate expoziţiilor speciale şi a diverselor tipuri de evenimente (de la balet şi mimă la concerte de Rock şi happening-uri avangardiste… am remarcat afişe cu o serie de concerte-tribute anilor ’70 dar şi cu proiecte teatrale neconvenţionale precum cel a trupei Mummenschanz pe care eu am avut ocazia să îi văd în ’98 la Paleo-Festivalul de la Nyon şi care au sărbătorit anul trecut patru decenii de la înfiinţare), librării şi magazine specializate (design, artă, comics-uri, jocuri video) şi, evident, o mulţime de cafenele şi mici bistrouri, fiecare amenajat nu extrem de sofisticat, dar inedit şi extrem de plăcut. Căci MQ se auto-defineşte ca un loc unde “producţia şi experienţa artistică formează un întreg inseparabil de recreere şi relaxare”. Absolut fabulos! Am lăsat la urmă cele două muzee care constituie vârful de interes pentru vizitatorii MQ. Primul, Leopold Museum (ce expune în primul rând colecţia oftalmologului vienez Rudolf Leopold, peste 5,000 de piese de artă adunate din 1947 şi până la începutul anilor ’90) oferă posibilitatea familiarizării în detaliu cu arta modernă austriacă, inclusiv cu rădăcinile acesteia în secolul 19, având în patrimoniul său un număr impresionant de capodopere semnate de Gustav Klimt, incontestabil, cea mai importantă personalitate a Secesiunii, Egon Schiele (cea mai mare colecţie din lume, aproape 250 de lucrări semnate de artist), Oskar Kokoschka (am avut norocul să prind o formidabilă expoziţie temporară, “Kokoschka – The Self in Focus”, în care cele mai importante creaţii îi erau prezentate cronologic în cadrul contextului politic, cultural, social şi personal, amănunţit detaliate şi ilustrate fiecare), probabil primul superstar, prima vedetă (în accepţiunea culturii Pop) din istoria artei declin 8- 12.jpgridicat la acest rang de către mass-media şi autorul antologicei afirmaţii: “Arta moare. Eu sunt oxigenul ei.”! Dincolo de acestea, câştigul spiritual semnificativ a venit, neaşteptat, din cu totul altă directie. Nu ştiam foarte multe despre istoria modernă a Austriei şi, sincer, nici nu eram foarte interesat de detalii, însă… la Leopold Museum, sub tema “Vienna 1900”, am putut să o parcurg pe patru nivele, într-un mod extrem de coerent şi eficient asamblat şi care m-a determinat prin conţinut să fiu realmente captivat. Mai exact, povestea ce pleacă de prin 1850 şi se întinde până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, împleteşte (pe acelaşi principiu ca şi expoziţia Kokoschka) toate aspectele ce au determinat evoluţia istorică a ‘inimii’ Austriei, informaţiile fiind susţinute vizual şi, deseori, auditiv (cazul sample-urilor din muzica lui Schonberg) de obiecte purtătoare de mesaj cultural (de la planuri de urbanism şi sketch-uri de arhitectură la mobilier şi bijuterii). Cu alte cuvinte, nu afli doar ‘când’ şi ‘cum’ s-a instalat Republica, de la ‘cine’ a adoptat Hitler gândirea anti-semită, ‘cine’ au fost artiştii Secesiunii, etc, etc, ci afli şi ‘de ce’ s-a întâmplat respectivul fapt şi, mai ales, ‘ce’ consecinţe a avut întâmplarea în evoluţia diverselor direcţii culturale şi artistice. Iar în final, rămâi cu un sentiment de amărăciune constatând că în viaţa noastră (politic, cultural, civic, economic) se întâmplă acum lucruri consumate la austrieci cu peste 100 de ani în urmă! În fine… să mergem mai departe. Am luat prânzul tot în incinta MQ la “Kantine”, un bistro tineresc departe de o eventuală imagine a cantinelor studenţeşti de-ale noastre, animat de figuri luminoase, pline de vervă (asta nu înseamnă că şi gălăgioase), de oameni pe care, realmente, îţi făcea plăcere să îi priveşti. Meniul, aşa cum era de aşteptat, nu era foartedeclin 8- 13.jpg bogat însă acoperea toate gusturile. Eu am mâncat un burger foarte bun, în fapt un piept de pui la grătar condimentat discret, cu multe legume de sezon şi cartofi proaspăt făcuţi la cuptor. Absolut suficient pentru a continua explorarea. Al doilea obiectiv esenţial de vizitat pe îndelete în MQ este MUMOK (Muzeul de Artă Modernă – Fundaţia Ludwig), construit din roci bazaltice, opus ca impact vizual lui Leopold Museum, deschis la culoare şi inundat parcă permanent de lumină. Mumok este destinat promovării artei contemporane create de vizionari din întreaga lume începând din secolul XX şi deţine o sumă de opere extrem de interesante aparţinând Pop-Art-ului (colecţia Ludwig) şi Nouveau-Realisme-ului (fosta colecţie Hahn), dar pot fi văzute şi lucrări ţinând de Arte Povera, Art Nouveau, Deconstructivism, Arta Minimală sau Foto-Realism. Dincolo de acestea însă, două sunt plusurile: faptul că aici expun regulat tineri talentaţi selecţionaţi de pe întreg mapamondul pentru a fi găzduiţi temporar (la propriu, într-un stagiu de creaţie) de MQ şi cel că deţine cel mai relevant patrimoniu de lucrări aparţinând scurtului şi violentului curent Acţionismul vienez (esenţial pentru dezvoltarea “Action Art”-ului – Happening, Fluxus, Performance) a lui Muhl, Nitsch & Co., probabil cea mai importantă contribuţie austriacă în evoluţia avangardismului artistic. Indispensabil pentru cei pasionaţi de arta modernă şi îşi doresc să fie… la zi. Sosise însă timpul să iau un time-out căci urma să schimb tipul de experienţă…

Seara, în taxi spre concertul Dana Gillespie de la… Jazzland (adresa: Franz Josefs Kai 29), club micuţ şi compartimentat într-un vechi subsol (vreo 100-120 locuri în total din care doar jumătate, estimat, pe locurile cu vedere la scenă), dar cu o tradiţie de peste patru decenii în cântăriledeclin 8- 14.jpg live de Jazz şi Blues (în octombrie aveau programate cântări cu Chico Freeman şi Benny Golson). Se fumează afară căci spaţiul este foarte mic, dar nu e deranjant pentru vicioşi (pot socializa tacticos în grădina de la poalele celei mai vechi biserici din Viena); programul oricărei seri este construit de o asemenea manieră încât poţi comanda chelnerului sau să ieşi la fumat în pauze fără a deranja/rata spectacolul. La Jazzland nu îţi poţi cumpăra bilete în avans tocmai pentru a te obliga (în modul cel mai politicos cu putinţă) să vii cu ceva vreme înainte (se deschide la ora 19.00), să prinzi locuri, să ai timp să bei şi să mănânci ceva uşor, de seară (afli din meniu că Jazzland nu e restaurant şi au doar câteva feluri… de bază) până începe concertul (de obicei, în jurul orei 21.00), cu alte cuvinte… să laşi cât mai mulţi bani în locaţie, minimizând riscul rezervărilor on-line neonorate sau a consumului minimal legat strict de prezenţa la spectacol (deşi, nimeni din personal, nu părea să aibă o problemă atâta vreme cât majoritatea covârşitoare era consumatoare de… limonadă). Am prins, surprinzător, locuri la mesele chiar din faţa scenei, ne-am instalat, am mâncat (ce anume, veţi citi mai încolo), am comandat de băut, am cumpărat câteva CD-uri de la standul improvizat la garderobă, inclusiv “Big Boy”, înregistrat de britanică cu Joachim Palden şi Magic Slim & The Teardrops (pentru autografe), şi, apoi am rămas în aşteptarea începerii concertului. Uitându-mă pe diferitele materiale de promovare de la garderobă, am descoperit cu plăcere în newsletter-ul “BLUESimon” că Vali Răcilă şi Raul Kuşak urmau să cânte la Viena pe 22 octombrie. Bravo lor! Şi a sosit momentul… Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu numele şi muzica sa, DANA GILLESPIE(ex. Dana Gillespie), născută ca Richenda Antoinette de Winterstein, în Surrey, în 1962, are o carieră de o longevitate, productivitate şi versatilitate extraordinară. A lansat primul său album, de Teen-Pop, la 15 ani, primul său single a fost produs dedeclin 8- 15.jpg Jimmy Page, a făcut backing vocals pentru David Bowie pe legendarul “Ziggy Stardust”, a fost prima care a interpretat rolul Mariei Magdalena în cea dintâi punere în scenă la Londra a Musical-ului “Jesus Christ Superstar” în ’73, este o ferventă admiratoare a spiritualităţii hinduse (inspirată de guru-ul indian Sri Sathya Sai Baba) înregistrând mai mult de o duzină de albume în… sanscrită, îşi manageriază propriul festival anual de Blues în Mustique, Caraibe, ce se apropie de două decenii de existenţă (!) şi unde însuşi Mick Jagger a urcat pe scena Basil’s Bar în 2005 pentru a cânta “Honky Tonk Women” şi “Dust My Broom”, a jucat în “Mahler” a lui Ken Russell şi în “The People That Time Forgot” a lui Kevin Connor (regizorul lui “Motel Hell” – vezi Video Vault-ul din 14 septembrie)… mai e nevoie să continui să argumentez de ce am ales să o văd şi să o ascult pe Dana în defavoarea Mojo Blues Band? A urcat pe scenă, şi-a pus cana de ceai pe masa mea, a constatat că îşi îmbrăcase bluza pe dos şi, spre deliciul asistenţei, s-a schimbat live, după care a intrat rapid în “Big Boy” (Gillespie/Palden), susţinută admirabil de un trio european format din JOACHIM PALDEN (pian, voce, ex. Mojo Blues Band), Thomas Muller (saxofon) şi Sabine Pyrker (percuţie). Cântarea a durat aproape trei ore (excluzând cele două pauze) şi a conţinut atât o selecţie de piese din discurile sale începând cu “Blues It Up” din 1990 (“My Man Stands Out”) şi până la cel mai recent şi, totodată, unul dintre cele mai bune albume ale sale, “I Rest My Case”, cât si o sumă de cover-uri din repertoriul anilor ’40 – ‘50. Prins de efervescenţa generată de muzicieni, Muller cu ale sale solouri de saxofon urcat pe scaun între spectatori, tânăra Sabine, una dintre cele mai talentate percuţioniste pe care am ascultat-o în concert în ultimii ani (cam câte fete mai sunt atât de interesate de această categorie de instrumente încât să decidă să studieze la Conservator?), fata respectatului pianist de Blues şi Boogie-Woogie Martin Pyrker, cu al său ritm de metronom dublat de o privire, fixă, concentrată,à laCharlie Watts, şi, nu în ultimul rând, contrapunctele susţinute la pian şi vocal de vechiul prieten şi colaborator a Danei, Palden, unul din fondatorii la sfârşitul anilor ’70 a Mojo Blues Band şi o legendă vie a scenei vieneze de Blues şi Jazz…(Foto 16)nu am stat să notez set-list-ul aşa că, ceea ce urmează este rezultatul a ce ne-am amintit după câteva zile, eu şi Joachim, deci priviţi-l ca pe un ‘touch of’ care doar să vă dea o idee aproximativă despre ce s-a cântat: “Experienced” (Gillespie), “Blue Room” (Gillespie/Hogarth/Malin), “Heartbeat Boogie” (Gillespie/Palden), “King Size Papa” (Gomez/Vance), “Your Mind Is On Vacation” (Mose Allison), “Hot Stuff” (Gillespie), “St. Louis Blues” (W.C. Handy), “Come On” (Earl King), “Ugly Papa” (Gillespie), “Don’t You Make Me High” (Barker/Harris), “My Man Stands Out” (Yardley Yates), “Too Many Drivers” (trad.), “Big Ten Inch” (Fred Weismantel), “No One” (Gillespie/Palden), “A Lotta What You Got” (Gillespie). Să sintetizez… un concert de Blues extrem de antrenant, cu trimitere la originile din New Orleans, spre frontierele Boogie-Woogie cu Jazz-ul arhaic, interpretat cu o plăcere şi o dedicare mai rar întâlnite (mai ales la noi, pe lângă Dâmboviţa) în care publicul a fost, la propriu, al cincilea performer. Am plecat din club cu versurile lui Garcia Lorca cântate de Leonard Cohen în clasicul “Take This Waltz”, “Now in Vienna there’s ten pretty women”… probabil o cifră totală raportată la întreaga populaţie a metropolei şi care, cele zece, la fel de probabil, au stat în acel weekend în casă, căci nu am văzut vreuna. În schimb, după concertul Danei s-au potrivit la fix “There's a bar where the boys have stopped talking/They've been sentenced to death by the blues”… o seară de neuitat: să mănânci mici româneşti în versiune sârbească (cevapcici), specialitatea casei, într-o locaţie austriacă, la un concert în care o britanică purie îţi povesteşte cu har cum e cu Boogie-Woogie-ul american, de la mama lui, din New Orleans, acompaniată de un vienez, o nemţoaică (de origine) şi un elveţian (prin re-locare) şi apoi îţi povesteşte despre iubirea ei pentru India… absolut savuros! A treia experienţă memorabilă a sejurului, după concertul Peter Gabriel şi vizitarea MQ!

Duminică, 6 octombrie, ziua plecării (ora de decolare, 20.00). Check-out, lăsat bagajele la hotel până seara şi, din nou, la pas, însă, ca să nu batem din nou Mariahilferstrasse (dezolantă când magazinele sunt închise şi trotuarele sunt aproape pustii), am luat-o paralel cu aceasta, pe străduţele din sudul ei. Prin parcul Esterhazy, am trecut pe lângă Haus des Meeres, “Casa Mărilor”, un acvariu ce adăposteşte peste 10,000 de vieţuitoare (doar acvariul pentru rechini are o capacitate de 300,000 de litri), amenajat într-un fost “Flakturme”, un bunker din beton armat, înalt de 50 de metri, construit în al Doilea Război Mondial pentru a susţine o baterie de artilerie anti-aeriană. Nu am intrat însă întrucât coada (fiind duminică), formată aproape în exclusivitate dindeclin 8- 17.jpg familii cu copii mici, era uriaşă şi, după o haltă de cafea (vremea continua să fie neplăcută, rece, dar măcar nu mai bătea atât de tare vântul), într-un soi de “Blues Café”, am continuat drumul spre centru. Mai aveam un obiectiv: Albertina, muzeul de artă amplasat chiar lângă Operă (în spatele Casei Fluturilor) şi în care nu intrasem niciodată, nefiind atras, pe parcursul anilor, de vreuna sau alta dintre expoziţiile de acolo. Lucrurile s-au schimbat însă de la începutul noului mileniu prin faptul că Albertina a primit spre găzduire permanentă două colecţii, din care una, oferită de familia Batliner, mă interesa în mod deosebit. Este vorba de peste 300 de opere de artă remarcabile, cele mai multe realizate de Impresionişti (de la Monet şi Tolouse-Lautrec la Cezanne şi Theo van Rysselberghe) însă şi destule din spaţiul modern (Brâncuşi, Picasso, Giacometti, Henry Bacon), toate inedite şi pe care am avut astfel ocazia să le văd pentru întâia oară. Mai mult decât atât, Albertina găzduia încă în zilele în care am fost şi eu la Viena şi o expoziţie temporară extrem de interesantă: ”Matisse şi Fovii”. Fovismul (prefer, în continuare… Fauvism-ul) nu este totalmente pe gustul meu prin abordarea voit primitivistă şi bi-dimensională însă nu am cum să contest valoarea artistică a unui Derain, de Vlaminck, Dufy, Braque sau van Dongen şi a impactului plasticii lor. Iar ceea ce am văzut la Albertina este probabil cea mai completă trecere în revistă a operelor generate de acest curent cu o viaţă atât de scurtă, pe care mi-aş fi putut-o dori, iar accesul, pentru câteva clipe, la lucrări altfel inaccesibile, fie că aparţin unor colecţii private fie că sunt expuse în muzee situate în afara rutelor mele potenţiale (Muzeul Matisse din Nisa, Von der Heydt-Museum din Wuppertal sau Milwaukee Art Museum) a făcut ca această experienţă să fie pentru mine un must. Se făcuse după-amiază şi, după realizarea joncţiunii cu ceilalţi prieteni, am decis să luăm masa înainte de recuperarea bagajelor de la hotel şi plecarea spre aeroport. Fără mari speranţe, întrucât era duminică şi locul este unul dintre cele mai căutate din Viena, mai ales pentru faptul că oferă în permanenţă mâncăruri bazate pe cel puţin 4-5 sortimente de peşte proaspăt (când am intrat noi aveau afişate şapte), am încercat totuşi la Palmenhaus, braseria aflată în centrul serei care adăposteşte fluturii în Burggarten, grădina Hofburg-ului. Fără succes, căci era plin, iar interesaţii mai puţin norocoşi erau împărţiţi în două cozi, pentru cei care aşteptau să intre în local şi, înăuntru, cea destinată celor care stau în aşteptarea eliberării unei mese. Ne-am îndreptat spre centru, paralel cu Kartner, să încercam să descoperim un alt loc. Şi, nu departe, la două minute de Operă, ni s-a arătat Medusa (http://www.medusarestaurant.at/en/), un restaurant-club fenomenal ca design interior (recunosc că ne-am apropiat cu oarece teamă apropo de preţuri însă acestea, în final, nu s-au dovedit mai mari ca la un restaurant premium din Centrul Vechi declin 8- 18.jpga Bucureştiului), surprinzător de mare şi de aerisit, definit ca amenajare de o combinaţie extrem de interesantă de modern (proiectare spaţiu, mobilier, veselă) şi simbolistică tradiţională (tuşe discrete şi nu… artizanat). Ca reper local, cred că singurul care se apropie de Medusa este “Lacrimi şi Sfinţi” a lui Mircea Dinescu. Iar mâncarea… realmente, un regal. Eu am mâncat ca aperitiv un tartar de neuitat prin fineţe, alături de care am testat brânza de capră gătită la cuptor şi asezonată cu căpşuni, chutney şi ceva verdeaţă, iar apoi, ca fel principal, un Pfeffersteak impecabil făcut, cu sos de ienupăr, sote de spanac şi un soi de plăcintă de cartofi, un piure mai… solid (ce mai conţinea morcovi şi şuncă). Nu vreau să vă povestesc de meniul de vinuri sau despre cum arătau deserturile, dar nu pot să nu menţionez românescul “Mulţumesc” spus impecabil de către ospătar după ce a ridicat nota de plată. Voi reveni aici cu siguranţă. Cu burţile pline, nu am mai simţit cum a trecut timpul până am ajuns la avion. Poate doar, cu excepţia amuzantă a episodului din restaurantul chinezesc din incinta aeroportului unde depistasem cel mai apropiat spaţiu de poarta de îmbarcare destinat fumătorilor şi unde mă plantasem cu chiu cu vai (era arhiplin căci cursa de Beijing decola cu întârziere şi toţi pasagerii primeau de mîncare gratuit în local) între doi oameni de afaceri englezi, altfel foarte simpatici şi comunicativi. Din vorbă în vorbă, aflu nu numai că fac ceva producţie în România şi ne-au vizitat ţara, dar că li se pare straniu că Braşovul este… maghiar. Vă daţi seama că m-am uitat la ei uşor zburlit, dar m-am lămurit repede că se refereau la regiune şi făceau eronat asocierea cu Braşovul atâta vreme cât baza lor de producţie este situată lângă… Sf. Gheorghe. Asta nu i-a scutit de un mic discurs naţionalist şi patriotard din partea mea, înainte să facem schimb amical de cărţi de vizită, iar eu să o iau la goană căci, totuşi… uitasem că avionul meu pleca la timp. Şi cam asta a fost… Am ajuns la Bucureşti cu două regrete, că nu am văzut expoziţiile temporare “Decadenţa – Aspecte ale Simbolismului austriac” de la Castelul Belvedere şi cea de fotografii a Lindei McCartney de la Hundertwasser, dar nici nu îmi făcusem iluzii că voi acoperi tot ceea ce ar fi fost interesant. So, un motiv foarte bun de a-mi propune să revin periodic la Viena.

IOAN BIG
20 Octombrie 2013

Foto Jazzland/Dana Gillespie: Radu Biristeică

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg