FOTOGRAFII VORBITE

Mărturisesc cinstit, aşa, din prima, că am citit TAIFAS CU MENESTRELI cu o benignă şi colegială, desigur, invidie. De ce? Păi, în primul rând, pentru că timp de două decenii, am trăit cu mândria iluzorie că am întemeiat prima emisiune de muzică folk din FM-ul românesc. Ei, bine, nu! Aflu chiar din primele pagini că “Diligenţa de Bizanţ” (numele inspirat al emisiunii lui Florin Săsărman) s-a mişcat mai repede şi a ajuns la Cluj – Napoca, “on air”, cu câteva luni mai devreme decât “Folk pur şi simplu” la Bucureşti. Într-o atare situaţie, întâietatea aniversării celor douăzeci de ani de existenţă, printr-un volum cu interviurile realizate pe parcursul timpului, este total îndreptăţită.

Serios vorbind, cartea face un mare serviciu istoriei acestui gen muzical. După volumele “Prin dimineaţa unei muzici” – autor Horia Stoicanu şi “Istoria unui vis – O poveste subiectivă a Cenaclului Flacăra” – scrisă de Vali Şerban, imaginea începe să fie din ce în ce mai clară. Şi ce bine este când aceste mărturii sunt aduse de artişti înşişi! Sunt aici consemnate propriile lor subiectivităţi netrecute prin filtrul subiectivităţilor “povestitorului”, autorului. Sau, mai corect spus, autorilor, pentru ca Vali Şerban este şi el prezent alături de Florin Săsărman, cu propriile lui întrebări.

Faptul că cei doi sunt “din zeamă”, cum se spune prin asemenea comunităţi, că sunt colegi de scenă cu cei pe care îi au ca interlocutori, poate fi un avantaj, dar şi un dezavantaj. Unul dintre avantaje ar fi acela că dialogurile sunt de la egal la egal. Ei cunosc foarte bine culisele multor poveşti la care se referă. Ce mi-a plăcut a fost, însă, discreţia şi neinsistenţa pe episoade mai puţin confortabile pentru interlocutor. Nu din solidaritate de breaslă, ci din bun simţ şi educaţie pur şi simplu. Dar şi normal, pentru că nu acele lucruri ar fi fost importante, în opinia mea. Cu riscul unei audienţe mai mici, poate, portretele cuprind în special opera şi mecanismele creaţiei, viaţa ca atare fiind scoasă în evidenţă numai atunci când este legată semnificativ de creaţie.

Din punctul meu de vedere dezavantajul ar fi tocmai acela al alegerii subiectelor de discutat. Să zicem că pe unii i-ar fi interesat mai multă “bucătărie”, mergând de la tehnici şi acorduri folosite în acompaniamentul pe chitară şi mergând până modul în care a fost gândită orchestraţia la o anumită piesă sau album. Deşi nu sunt “de specialitate”, sincer vorbind m-ar fi interesat. Pe de altă parte, însă, ştiind destul de bine cu ce se mănâncă meseria asta de realizator de emisiuni radio, înţeleg că ele trebuie să satisfacă aşteptările unui număr cât mai mare de ascultători. Dar, “Săsă” (pre numele lui prescurtat şi prietenesc) şi Vali nu coboară nivelul discuţiilor, obligându-te pe tine (ascultător sau cititor) să îţi completezi golurile de informaţie; asta numai dacă te interesează cu adevărat.

O altă caracteristică de luat în seamă a “taifasurilor” este plaja largă a generaţiilor care defilează prin faţa noastră. De la Mircea Florian sau Doru Stănculescu, trecând următorii veniţi (cronologic vorbind) Nicu Alifantis, sau Victor Socaciu şi mai apoi la generaţia Cristi Buică, Tatiana Stepa, cei doi ajung şi la cei afirmaţi în ultimii ani, cum ar fi de exemplu, Ovidiu Mihăilescu. De remarcat revenirile la aceleaşi nume, atunci când istoriile par incomplete. De bun augur pentru consistenţa portretelor, mai ales când acestea fac parte sunt ale unor nume fără de care genul folk, la noi, nu ar fi existat. Şi din acest punct de vedere mă roade o mică invidie profesională: de exemplu, mie îmi lipseşte o convorbire cu Adriana Ausch, şi nu numai cu ea. Da’ las’ că ne facem noi mari şi… poate, poate. Dincolo de glumă, vreau să spun că tabloul nu este complet şi sunt convinsă că autorii nici nu şi-au propus asta. Cred că nici dacă prin absurd, s-ar aduna toate mărturiile în domeniu, o istorie în interviuri a muzicii folk de Dâmboviţa, nu ar fi definitivă până la acest moment. Cele aproximativ trei sute cincizeci de pagini conţin doar elemente ale unui puzzle greu de compus, dar şi documente pentru viitorii “arheologi” în materie.

Dar, poate tocmai asta este frumuseţea acestei cărţi: în afară de faptul că se citeşte uşor şi obligatoriu cu drag, te face părtaş la dialoguri, pentru că, mai ales după ce parcurgi un capitol mai scurt, de numai câteva pagini, devii tu însuţi realizator de interviuri, aşteptând răspunsuri la întrebări neformulate de ei, dar gândite de tine. Eu sunt convinsă că le vom găsi în următorul volum.

În altă ordine de idei, într-un timp şi într-o lume în care exerciţiul curiozităţii ne este din ce în ce mai străin, merită să reînvăţăm să punem întrebări şi poate ne vom aminti să avem şi atitudine. Cred că în această carte găsim răspunsuri din care vom reînvăţa asta.

Hai, hai cu volumul următor!

Teodora Ionescu
8 iulie 2016

Foto Florin Săsărman: Adrian Mladin