Arta Sunetelor

 

GRĂIND CU LUPII

The Ministry of Wolves

declin 15-01.jpgAlexander Hacke, Mick Harvey, Danielle De Picciotto, Paul Wallfisch. Patru nume care nu spun mare lucru profanilor dar, în realitate, patru lupi experimentați reuniţi conjunctural într-o haită pe care, în acest caz, nu doar că ai rareori șansa să o întâlnești muzical dar… tu ești cel care trebuie să o vânezi și nu invers. Patru caractere, personalităţi şi identităţi distincte şi mustoase prin povestea vieții lor individuale, reuniți într-un cvartet, “The Ministry of Wolves”, care a oferit în seara de 25 septembrie 2014 la clubul The Silver Church un regal muzical multimedia avangardist de Art-Prog (“Republik der Wolfe”) menit să ne facă să redescoperim componenta întunecată a poveştilor copilăriei noastre. Datorită bunăvoinţei Liveland şi Silver Church (cărora simt nevoia să le mulţumesc încă o dată), am avut privilegiul să îi pot observa cum îşi pregătesc atacul asupra prăzii (în acest caz, publicul), să înţeleg (sau măcar să intuiesc) câte ceva din mecanicile care îi unesc artistic şi, în mici, foarte mici pauze de repetiţii şi probe tehnice să îi iau individual la întrebări pe graiul lor… al lupilor.

ALEXANDER HACKE. Lupul-vedetă. ‘Arătosul’ haitei, cel mai puternic (aparent) şi vizibil membru a grupului, cel pe care îl remarci din prima şi pe care, în mod natural, îl consideri cel mai îndreptăţit să transmită încrederea în forţa ansamblului. Alexander a format împreună cu Blixa Bargeld în 1980 grupul de Industrial-Rock Einsturzende Neubauten, a fost prietenul faimoasei “Christiane F.”, Christiana Vera Felscherinow (dependentă de droguri din copilărie, autoarea best-seller-ului autobiografic “Wir Kinder von Banhof Zoo” şi, ulterior, apropiată a lui Friedrich Durrenmatt, Patrick Suskind şi Patricia Highsmith), alături de care a cântat în proiectul Sentimentale Jugend şi a apărut în pelicula “Decoder” (cu William Burroughs). Hacke a colaborat muzical pe parcursul timpului cu muzicieni aparţinând unor varii genuri muzicale, de la Gianna Nannini la Terranova, şi are la activ ca şi compozitor 20 de soundtrack-uri de film documentar şi de fictiune.

Ce vom auzi în această seară?

Veţi asculta compoziţii create pentru o piesă de teatru bazată pe poveştile fratilor Grimm.

Bine, bine, dar ce v-a determinat să scoateţi spectacolul din sala de teatru şi să plecaţi cu el ‘on the road’?

Credem că am compus o muzică foarte frumoasă, că sunt cântece foarte reuşite care pot avea priză la public şi în afara teatrului, pe care noi suntem fericiţi să le interpretăm.

Deşi vă cunoşteaţi dinainte, sunteţi personalităţi foarte diferite cu traiectorii muzicale şi artistice eterogene. Cum aţi ajuns să lucrati împreună?

declin 15-02.jpgÎl ştiam pe Paul Wallfisch din New York, când ne-a invitat să cântăm în seria lui de spectacole minimalisteSmall Beast” [în 2009 – n.a.] pe care a continuat-o apoi în Germania. Danielle susţinea o parte recitată, iar eu o acompaniam muzical. Lui Paul i-a plăcut ceea ce a auzit şi ne-a invitat să dezvoltăm împreună acest proiect pentru care era deja contractat să îl pună în scenă în calitate de Director Muzical a Teatrului din Dortmund. Sigur că am avut un plan încă de la bun început, însă abia după seria de 12 reprezentaţii de acolo, am decis să plecăm într-un miniturneu european ce a constat din 16 show-uri.

Să ne întoarcem la fraţii Grimm. Cu ceva timp în urmă, un blockbuster hollywoodian (“Hansel & Gretel Witch Hunters”) regizat de finlandezul Tommy Wirkola, ne reamintea că, de fapt, poveştile acestora sunt foarte adulte… că vrăjitoarea este o canibală ce mănâncă copii, că aceştia se îmbolnăvesc de diabet de la prea multe dulciuri etc. De ce aţi ales acelaşi tip de abordare întunecată, chiar şi în cazul “Prinţului broscoi”, de exemplu?

Aşa cum probabil ştii deja, am plecat de la interpretările textelor poetei americane Anne Sexton [câştigătoare a premiului Pulitzer în 1967, bolnavă mintal încă din copilărie, diagnosticată ulterior cu sindrom bipolar – n.a.] care a scris o carte, “Transformations” [publicată în 1971 – n.a.], iar cântecele noastre sunt bazate, hai să spunem, 50% pe acestea. Nu eram familiarizat cu scrierile ei, nu ştiam foarte multe despre ea… i-am descoperit poemele nu cu mult timp înainte ca ea să se sinucidă, la fel ca Sylvia Plath, cealaltă mare poetă a generaţiei sale aparţinând Confesionalismului, şi mi-a plăcut vocea ei. Evident, este foarte cinică, a fost o persoană extrem de cinică, iar asta se vede în modul în care a abordat poveştile fraţilor Grimm. Dar am citit “Transformations” precum şi alte scrieri ale ei cu mare plăcere.

Vezi vreo legătură între evoluţia contextului în era post - 9/11 septembrie şi nuanţarea modului în care privim sau re-analizăm anumite lucruri în cultura Pop… inclusiv poveştile pentru copii?

Ei bine… cred că totul depinde de nivelul de dezvoltare în care te afli. Nu priveşti înapoi spre experienţele, visele sau trăirile copilăriei decât în momentul în care consideri că te-ai maturizat îndeajuns. Când ai 20 sau 30 de ani eşti mult prea preocupat de alte subiecte… să ai o viaţă sexuală plină, de exemplu… decât să te scufunzi în psihologie şi să te auto-analizezi. Asta vine mult mai târziu. Este ceea ce am descoperit pe pielea mea… ştii, am aproape 50 de ani, o vârstă la care, de obicei, oamenii intră în ‘criza vârstei de mijloc’, îşi părăsesc soţiile, îşi cheltuie toate economiile pe maşini sport şi alte rahaturi de astea… eu mi-am petrecut această perioadă a vieţii autoanalizându-mă şi încercând să văd cum stau cu propria evoluţie psihologică şi, ca atare, mă bucur nespus de munca mea şi că pot să o fac, cred eu, în continuare, bine.

Singura dată cand am asistat la un spectacol din spaţiul culturii Pop legat de spiritul lui Bertold Brecht a fost un concert Laurie Anderson susţinut într-un muzeu din Bruxelles dar… asta era tema. Consider însă în mod acut că am descoperit ceva din Brecht în abordarea voastră artistică. Mă înşel?

declin 15-03.jpgSunt german şi, în consecinţă, în mod evident, sunt tributar concepţiilor, principiilor şi atitudinilor noastre şi sunt inspirat de ceea ce se întâmplă în cultura noastră, inclusiv teatrul brechtian. Iubesc şi muzica lui Kurt Weill deşi, ca muzician, poti să îţi mărturisesc faptul că a cânta muzica lui Weill este o provocare… infernală. Da, deci nu îmi pot nega fundamentul cultural deşi eu, mai degrabă, am fost întotdeauna atras şi influenţat de cultura americană, de muzica şi de literatura lor…

Să vorbim despre albumul meu favorit din discografia ta solo, “Sanctuary” (2005). Ai fost comparat de jurnalişti cu Frank Zappa. Flatat sau enervat de această referinţă?

Uhhh… sunt flatat dar… aş fi fost şi mai flatat dacă Frank Zappa însuşi mi-ar fi spus: “Eşti exact ca mine”. N-ar fi fost formidabil? Cred că a fost o personalitate uriaşă, că a luat o sumă de poziţii ‘politice’ extrem de importante şi, totodată, că a fost un om foarte inteligent şi amuzant. Personal, nu sunt un mare fan a muzicii ‘Proggie’ pe care a compus-o, nu este exact pe gustul meu dar a fost un tip remarcabil şi a fi comparat cu el este nemaipomenit.

Dacă tot aminteai de poziţii ‘politice’, “Ministerul lupilor” şi “Republica lupilor”… înglobează vreo declaraţie socială sau politică?

Cu certitudine, răspunsul este afirmativ în cazul piesei de teatru. Piesa este un comentariu la adresa a ceea ce se întâmplă actualmente în Germania şi în lume. Actorii recită între piese şi, de exemplu, mama lui Hansel şi Gretel care îi trimite în pădure are un monolog pe care, pe măsură ce îl asculţi, începi să îl percepi ca pe un stereotip cripto-fascist contemporan, spus de cineva care nu oferă nimic comunităţii, care nu are nicio activitate lucrativă, care nu merită să fie sprijinit de comunitate… În fapt cineva care nu ştie altceva decât doar să spună “auslander raus” [“emigranţii afară” – trad.a.]. Piesa reprezintă un comentariu social dar, în acelaşi timp, şi un semnal ţintit către stereotipurile politice şi culturale germane.

Schimbând subiectul, spune-ne mai multe despre o parte a activităţii tale mai puţin cunoscută la noi… muzica de film?

declin 15-04.jpgEste ceea ce fac eu în principal pentru a-mi asigura existenţa. Vreau să spun că a pleca în turneu cu o trupă, a fi pe scenă în concerte, a lansa CD-uri de muzică… reprezintă o fundătură, nici nu mi-aş putea umple frigiderul în urma acestor activităţi. Aşa că lucrez muzică de film, ador acest domeniu, iubesc să combin imaginile cu muzica. Sigur că este şi foarte mult marketing, pentru fiecare jumătate de oră petrecută în studio creând muzică consumi alte trei ore încercând să vinzi acea muzică producătorului… dar am o relaţie foarte bună, de exemplu, cu Fatih Akin [multipremiatul cineast german de origine turcă – n.a.] pentru al cărui cel mai recent film, “The Cut” (ce pleacă de la genocidul armenilor din vremurile Imperiului Otoman), am compus coloana sonoră… şi împreună cu care am planuri de colaborare pentru mai multe filme în viitor.

O intrebare extrem de personală legată de un film biografic pe care l-am văzut în anii ’80, în perioada casetelor VHS, şi care, iniţial, mi-a atras atenţia doar pentru faptul că muzica era semnată de David Bowie, numit “Christiane F”. Ulterior am aflat că a fost prietena ta… cum ai tranzitat acea perioadă dominată de cutumele consumului de droguri în mediul artistic pentru a îţi continua calea?

Sigur, Christiane a fost prima mea prietenă... Am fost dezvirginat de cea mai celebră ‘junkie’ din lume! Am cunoscut-o în Hamburg în 1980, m-am îndrăgostit de ea şi am fost împreună până în 1982. În ceea ce mă priveşte, iubesc drogurile încă din tinereţe şi de-a lungul timpului pot spune că am încercat aproape orice drog care a existat, dar nu sunt un împătimit a ‘downers’-urilor [stupefiantele care îţi accentuează starea de depresie – n.a.]. Sigur că am încercat şi heroina însă nu m-a atras până în punctul în care să devin dependent de aceasta, sigur că a vomita de la heroină este o experienţă interesantă, să vomiţi de la heroină este formidabil, este ca şi cum ai avea un orgasm… Însă eu prefer amfetaminele, ‘speed’-ul, droguri din astea, fiindcă mie îmi place durerea, îmi place să îndur, să stau treaz şi să merg mai departe. Niciodată nu mi-au plăcut… ‘calmantele’, drogurile care îţi diminuează percepţiile esenţiale.

La final, ce veşti îmi poţi da despre Einsturzende Neubauten?

Tocmai am terminat un nou album care se numeste “Lament”, al cărui concept derivă din Primul Război Mondial şi care ne-a fost comandat din Belgia, de către Consiliul Cultural Regional din Flandra, care ne-a angajat să realizăm o compoziţie pentru a comemora 100 de ani de la WWI, din 1914, şi care va avea premiera în Belgia, în Diksmuide, pe 8 noiembrie. Pe 17 noiembrie, discul va fi lansat oficial pe piată.

declin 15-05.jpgMICK HARVEY. Lupul bătrân, ursuz şi arţăgos. Patriarhul cvartetului, cel care i-a stat alături lui Nick Cave încă din şcoala generală, la începutul anilor ’70, are însă şi o circumstanţă atenuantă pentru faptul că mai lipsea puţin şi ne păruiam în loc să dialogăm: abia venise de la aeroport, era extrem de obosit, atât de obosit încât după ce a semnat câteva vinyluri (atât solo cât şi ale Bad Seeds)… a uitat să le pună ulterior la vânzare publicului în timpul cântării. Bine, mai e ceva… am pus şi eu involuntar paie pe foc încercând să îl intreb despre relaţia cu Nick Cave, încheiată între ei mai mult decât tensionat. Harvey este o legendă a Rock-ului australian, nu numai datorită colaborării cu Cave dar şi pentru activitatea sa independentă ca muzician, compozitor de muzică de film (“Chopper” a lui Andrew Dominik, premiul ARIA în ’97 pentru OS-ul la “To Have & to Hold” a lui John Hillcoat) şi producător (PJ Harvey, Anita Lane, Robert Forster).

Poţi să îmi spui câteva gânduri personale legate de relaţia ta de 35 de ani cu Nick Cave şi modul în care aceasta ţi-a influenţat cariera?

Deci tu îmi ceri mie să vin cu o idee.. tu nu vii cu nicio idee sau vreo întrebare şi arunci la coş 35 de ani din viaţa mea aşteptând sau sperând că îţi voi spune ceva ieşit din comun… ce să-ţi spun? Am început să cântăm împreună încă din şcoală.

În regulă, am înţeles, îmi permiţi să schimb abordarea? Să vorbim despre raţiunile pentru care tu, un muzician australian, te-ai apropiat de muzica lui Serge Gainsbourg şi ai debutat solo realizand două albume cu piesele acestuia traduse in engleză (“Intoxicated Man” – 1995, “Pink Elephants” – 1997)?

Ştii, trăim acum într-o comunitate internaţională în care este greu să mai fie ceva nou sau care să te surprindă. Am trăit în Europa o bună bucată de vreme şi, călătorind, după mai bine de 12 ani, în comunitatea artistică eşti expus la tot felul de experienţe, care nu au nimic de-a face cu izolarea geografică. Nu este niciun motiv pentru care nu aş face, de exemplu, un album de muzică chinezească dacă aş fi interesat de aceasta. Ceea ce vreau să punctez este faptul că eu nu eram într-o situaţie de izolare ci într-una care mi-a permis să călătoresc în diverse locuri şi să experimentez diverse lucruri. Nu este ca şi cum ‘Aoleu, sunt din Australia şi cum de-am ajuns să ascult acea muzică?’. Nu acesta este cazul.

Înţeleg… dar sensul întrebării era unul mai personal. De ce l-ai ales pe Gainsbourg şi nu pe, de exemplu, Johnny Halliday?

Nu, nu… Johnny Halliday este cu totul altceva, pentru mine nu este deloc un compozitor interesant. Serge Gainsbourg este un artist interesant, necunoscut în ţările vorbitoare de limbă engleză, aşa că… în afara Franţei nu era foarte popular, cu excepţia poate a Italiei şi a Germaniei, în Anglia doar o piesă a sa era cunoscută, în condiţiile în care a compus sute şi sute de cântece. Am simţit că am o oportunitate, să creez ceva bazat pe munca unui artist foarte interesant dar inedit, mai ales pentru America. Acum e mai greu de înţeles căci popularitatea sa s-a extins în anii pe care îi trăim acum însă pe atunci nu foarte multă lume ştia de el…

Să vorbim niţel despre implicarea ta în cinematografie, în compoziţia de coloane sonore…

declin 15-06.jpgEi bine, nu am mai fost implicat de ceva vreme în astfel de proiecte. Se pare că am dificultăţi în a mă adapta la evoluţia industriei, mi se pare că cineaştii sunt din ce în ce mai pierduţi în propriile lumi şi nu sunt foarte deschişi la idei venite din exterior şi, de multe ori, consideră abordarea mea muzicală dificilă şi mult prea întunecată pentru ei. Şi, până la urmă, este decizia lor dacă te invită să lucrezi la filmul lor sau nu. Eu nu sunt pe lista Hollywood-ului dar nici nu mă interesează să fiu pe această listă plină de ‘nume mari’ curtate de o droaie de producători. Acolo pierzi controlul asupra muncii tale. În mod normal, ar trebui să fie un proces bazat pe colaborarea stransă între muzician şi cineast însă, de fapt, ca şi compozitor, rişti enorm ca munca ta să fie în final compromisă iar mie mi-a devenit din ce în ce mai greu să fac faţă relaţiei cu diverşi producători sau regizori care vor să îmi schimbe muzica sau nu le plac anumite pasaje şi îmi cer să le rescriu. Ca autor, trebuie să ai o viziune iar ceilalţi să o respecte… Hollywood-ul ar fi un coşmar pentru mine şi prefer să îl evit. Sigur că au fost şi încă sunt diverşi agenţi care mă contactează spunându-mi că îmi pot obţine contracte acolo însă le răspund tuturor: ‘Nu sunt interesat pentru că nimeni nu m-ar place’.

O ultimă întrebare: “Sketches From The Book of the Dead” este unul din albumele mele favorite… din nefericire, nu foarte cunoscut în România. Îmi poţi spune mai multe despre geneza proiectului, mai ales că simt că este unul extrem de personal?

Ca şi toate celelalte, “Sketches…” s-a născut datorită interesului meu pentru un subiect specific. În acest caz, subiectul este dat de suma de reflecţii asupra oamenilor generat de amintiri… a oamenilor care nu mai sunt în această lume. Este o colecţie de cântece ‘vechi’ dar care nu se referă la tristeţe sau tânguire deşi, deseori, inevitabil, au o componentă tristă, nu despre asta e vorba ci despre ideea de memorie. Fiind interesat de subiect, am căutat să realizez o investigare a memoriei şi, prin intermediul acesteia, o cale să pot spune mai multe poveşti diferite, unele dintre ele foarte urâte dar… aşa sunt şi unele amintiri. Am compus mai întâi câteva piese, iar apoi am realizat că ar putea fi un embrion de concept. Ulterior, a fost decizia mea personală dacă îl duc până la capăt sau nu. Şi am decis să o fac… tu ar trebui să ştii căci şi tu faci, probabil, la fel cu oricare din cărţile tale. Începi să scrii dar, finalmente, este hotărârea ta dacă te limitezi la o serie de articole sau realmente vrei să continui şi să finalizezi o carte întreagă. Îti trebuie determinare ca şi oricărui cineast sau muzician decis să îşi ducă până la bun sfârşit un proiect personal născut dintr-o idee iniţială.

declin 15-07.jpgDANIELLE DE PICCIOTTO. Femela haitei, o ‘lupoiacă’ calină şi simpatică, dar a cărui set de reguli matriarhale sunt respectate cu stricteţe de întreg “Ministerul”. Ea este cea care a urmărit în ecuaţia desfăşurării probelor de sunet momentele de respiro şi mi i-a livrat pe tavă pe ceilalţi pentru scurtele dialoguri (mai puţin pe lupul timid, Paul, rămas ascuns cu obstinaţie în spatele clapelor sale). Acţionează şi funcţionează impecabil ca arbitru pentru jocurile de ego a masculilor din cvartet. Americanca relocată în Berlin, a cântat în anii ’80 cu Die Haut, grupul de Post-Punk experimental susţinut de Nick Cave, Debbie Harry şi Anita Lane, a initiat şi regizat proiectul “Mountains of Madness” a trupei Tiger Lillies (deja bine cunoscută publicului bucureştean)… artistă polivalentă şi scriitoare de succes cu o carieră prolifică, Danielle este cel mai bine cunoscută pe scena Indie prin colaborarea cu Crime & The City Solution. Parteneră de viaţă (şi soţie oficială din 2006) de mulţi ani a lui Alexander Hacke.

Lăsăm pentru moment la o parte muzica şi începem cu faptul că eşti una dintre personalităţile cu o identitate specială în lumea artistică occidentală. Dă-ne câteva detalii despre implicarea ta în naşterea ‘Suprarealismului Pop’… a cărui co-fondatoare ai fost în Europa.

Suprarealismul Pop a fost un curent artistic apărut de fapt în America, în Los Angeles, cu 15 ani în urmă, iar eu am fost imediat atrasă de acesta pentru că era ceea ce făceam dintotdeauna. Iubesc suprarealismul, iubesc tot ceea ce este întunecat şi morbid dar, în acelaşi timp, îl iubesc pe Andy Warhol şi… cultura Pop în general. Iar ‘Suprarealismul Pop’, în esenţă, colectează toate formele de artă Pop, precum graffiti, kitsch şi orice altceva mai există… muzica de exemplu, videoclipurile muzicale, tot ceea ce are legătură cu cultura Pop se regăseşte în ‘Suprarealismul Pop’, care, însă, nu este atat de ‘curat’ precum cultura Pop, deoarece conservă stranietatea suprarealismului iar, pentru mine, combinaţia a fost ideală întrucat este ceea ce simţeam şi făceam de mulţi ani. Am descoperit curentul cand mass-media americană l-a etichetat drept “juxtapoziţie” iar ziarele de peste Ocean [se referă la revista “Juxtapoz” iniţiată de Robert Williams şi a cărui prim număr a apărut în 1994 – n.a.] erau singurele care acceptau să promoveze constant acest tip de experiment. Odată ce l-am descoperit mi-am început seria de expoziţii în Berlin… am început să chestionez artişti din Berlin care lucrau asemănător fără să se identifice cu vreo comunitate sau curent artistic, am început să contactez artişti din America pentru a îi pune în legătură şi a îi determina pe toti să expună împreună, inclusiv lucrările mele şi… foarte repede, ‘Suprarealismul Pop’ a devenit foarte popular în Berlin şi, chiar şi acum, sunt la noi în oraş câteva galerii de artă specializate strict pe acest tip de lucrări deşi marii creatori precum Mark Ryden sau Manuel Ocampo, adevărate superstaruri, rămân în America şi sunt încă relativ necunoscuţi în Europa.

O parte semnificativă a activităţii tale este dedicată artei multimedia. Ce te face să treci cu atâta uşurinţă de la documentare la clipuri muzicale, de la animaţie la scurt-metraje de ficţiune?

Ei bine… am început încă de mică să cânt la pian şi la vioară şi să pictez pentru că am simţit de foarte devreme nevoia de a mă auto-exprima. În tot ceea ce fac, încerc să mă exprim nu numai cu ochii dar şi cu urechile şi cu gura. Întotdeauna, pentru mine, a fost un lucru natural să fiu un artist interdisciplinar, iar credinţa mea actuală, cauzată de computere şi noile tehnologii şi tot ceea ce pot acestea să ofere, este că există o mulţime de alţi oameni talentaţi într-o multitudine de direcţii care pot să dobândească încrederea în ei înşişi pentru a se auto-exprima… trebuie doar să înveţi să vorbeşti, să înveţi să auzi, să înveţi să vezi, aşa că… de ce nu ţi-ai utiliza toate simţurile? Acum, datorită computerelor, lucrurile sunt mult mai uşoare, din ce în ce mai mulţi oameni devin interdisciplinari şi cred că asta este firesc şi natural pentru evoluţia omenirii… numai că universităţile şi structurile academice continuă să transmită oamenilor mesajul că trebuie să fie ‘unul’, să fie doar ‘unul’, să înveţe să facă doar ceva anume, doar ‘un’ lucru… ceea ce mi se pare complet eronat.

Noi, românii, eram încă izolaţi de cealaltă parte a zidului când tu ai inventat prima “Love Parade” din Berlin, în 1989! Povesteşte-mi mai multe despre cum a prins viaţă această idee, mai ales că, inclusiv în România, după atâţia ani, există oameni care nu înţeleg sau nu acceptă ideea unor astfel de experienţe sau manifestări.

declin 15-08.jpgNu acceptă “Love Parade”? După 25 de ani? Vorbeşti serios? Cel mai important aspect legat de “Love Parade” a fost acela că s-a constituit într-o demonstraţie… dar nu a fost o demonstraţie împotriva a ceva ci o demonstraţie pentru a susţine ceva şi asta a fost foarte important pentru noi căci ne-am spus ‘la noi, în Germania, oamenii sunt deseori foarte critici foarte… împotrivă’, iar nouă, mie şi lui Motte [Dr. Motte, Techno DJ, partener în inţiativă a Daniellei – n.a.] nu ne-a plăcut acest lucru pentru că eram convinşi că trebuie să avem o atitudine pozitivă faţă de această problemă, să ne concentrăm mai degrabă asupra lucrurilor care ne plac decât asupra celor pe care le negăm şi astfel să le facem pe cele dintâi mai puternice. Şi atunci ne-am gândit că suntem artişti, suntem muzicieni, cultura este foarte, foarte importantă şi atunci să facem o paradă în favoarea culturii, a muzicii pe care o ascultăm, a noilor muzici pe care oamenii le pot experimenta într-un fel ceva mai… aventuros. Ştii, în acei ani, într-un fel, Berlinul încă era un loc de-abia ieşit din război… era o stare generală de melancolie, oamenii erau încă deprimaţi, iar noi am avut ideea acestei parade care să transmită bucuria pe care ti-o poate oferi muzica, bucuria de a trăi pentru câteva momente altfel, bucuria vieţii… în esenţă, despre asta a fost vorba. OK, muzica era Techno, căci la acea vreme era un gen nou, însă noi ne-am dorit mai mult decât atât: să facem o declaraţie publică de susţinere a ideii de ‘a te bucura’ de muzică şi de cultură… A Statement of Joy.

Extrem de multe lucruri în discuţia noastră sunt legate de Berlin… după atâta vreme, îţi poti explica de ce te-ai ataşat de acest oras?

Hmm… când m-am mutat la Berlin în ’87, acesta era la fel ca New York-ul din punct de vedere creativ, dar deloc… periculos, ceea ce este oarecum straniu dat fiind faptul că Berlinul a fost aproape întotdeauna foarte sărac, ori comunităţile sărace sunt, de cele mai multe ori, foarte periculoase, însă eu la Berlin nu m-am simţit niciodată în pericol, nici ca artist şi nici ca femeie. Asta a fost numărul 1. Iar numărul 2 este legat de faptul că era atât de sărac încât îţi oferea posibilitatea să nu te gândeşti la bani iar scopul meu dintotdeauna nu a fost legat de bani ci de a îmi putea exprima trăirile. Acum, Berlinul încă nu este foarte costisitor, deşi devine pe zi ce trece, dar continuă să îţi dea posibilitatea să trăieşti într-un spaţiu pe care ţi-l poti permite dar care e lipsit de pericole ori asta e esenţial pentru supravieţuirea unui artist. Artiştii nu au nevoie de foarte mulţi bani dar au nevoie să simtă în mod constant că nu sunt ameninţaţi. Detroit-ul, de exemplu, este un oraş fascinant şi foarte asemănător cu Berlinul ca şi încurajare a creativităţii dar este… extrem de periculos, iar când vii dintr-un oraş foarte periculos precum New York-ul de unde m-am mutat eu în anii ’80 în care trăieşti tot timpul cu frică… este teribil. Nu îmi place asta deloc şi de asta Berlinul a fost nemaipomenit.

În concluzie, poţi să ne defineşti conceptul “The Beauty of Transgression” (cartea Daniellei – “A Berlin Memoir”, publicată in 2011)?

În viaţă, nimeni nu ar trebui să se oprească din a se dezvolta sau a se transforma… aceasta este frumuseţea vieţii. Spargerea barierelor, schimbarea regulilor, descoperirea de noi orizonturi… acestea fac parte din FRUMOS, aşa cum mi-l imaginez eu.

declin 15-09.jpgPAUL WALLFISCH. Lupul rezervat şi retras, ‘tocilarul’ haitei şi adevăratul său lider informal. Este strategul pe care se bazează întreaga construcţie a proiectului muzical (generat pe când încă era Director Artistic a Teatrului din Dortmund) şi cel care a stat cel mai mult pe scenă la probe încercând să găsească soluţii conjuncturale pentru o reunire consumată la multe luni distanţă de la primele reprezentaţii a “Republik der Wolfe” din februarie 2014. Din acest motiv, a fost aproape inabordabil. Ba, mai mult, de fiecare dată când surprindea obiectivul aparatului meu foto, îşi intorcea timid faţa spre partea cealalată. Nu avea motive căci fusese membru în două grupuri cult legendare, Firewater şi Botanica, a compus soundtrack-ul de la filmul “Dummy” cu Adrien Brody şi Milla Jovovich în 2002 şi a fost parte a trupei din scena finală de pe acoperiş din “Across the Universe” a lui Julie Taymor. Nu am reuşit să extrag de la el decât puţine cuvinte…

Spune-mi mai multe despre Botanica… care este stadiul actual în care se află proiectul?

S-a terminat… nu mai are vreun viitor.

Ai apărut în “Across the Universe”. Cum a fost experienţa ca performer şi actor?

Obositoare, consumatoare de timp. Vreau să fac muzică şi nu să îmi pierd timpul.

Evident, nu am mai insistat. Oricum, eram mulţumit cu ce obţinusem (în parametrii de timp alocaţi) din partea membrilor grupului. În ceea ce priveşte concertul propriu zis, îl las pe bunul meu prieten şi coleg Mircea Giurgiu să sintetizeze: “Celor care, din diverse motive, nu au putut ajunge la Silver Church în seara zilei de 25 septembrie (o zi pe care iubitorii muzicii bune sigur o vor ține minte) le pot spune că au pierdut un eveniment pe care, în România, poți să-l vezi probabil odată în viață. Deși spectacolul a început cu tradițională întârziere carpato-dunăreană, cu care ne-am obișnuit deja, NIMENI din cei prezenți nu a reacționat, pentru că a fost răsplătit cu un show de senzație. În general nu obișnuiesc să "arunc" cu epitetele, dar acest cvartet de muzicieni multi-instrumentaliști, excepționali, ne-a făcut să "reinterpretăm" poveștile Fraților Grimm, așa cum au fost prelucrate de poeta Anne Sexton. Am avut plăcerea să ascultăm versiuni ale arhi-cunoscutelor povești ale copilăriei, cum ar fi: Prințul fermecat; Cenușăreasa (ca balerină, ca Isadora Duncan); Hansel și Gretel; Albă ca Zăpada; Frumoasa adormită, Scufița Roșie etc. M-a impresionat Paul Wallfisch (ex-Botanica), un excepțional instrumentist și un vocalist din liga ‘Young’ Tom Waits. De altfel melodia formației Botanica – “Broken Bicycles”, a fost parte a compilației "New Coat of Print - Songs of Tom Waits" (2000). Toti ceilalţi au fost la rândul lor la înălţime: Alexander Hacke - chitarist, basist, cântăreț, muzician și producător de discuri, compozitor de muzică de film, un nume de referință în Industrial, cu colaborări notabile cu: The Tiger Lillies; Gianna Nannini; Gry; Miranda Sex Garden; Terranova. Danielle de Picciotto… o impresionantă artistă multimedia, poli-instrumentalistă, cântăreață, artistă plastică, producătoare de film. În anul 2001 a regizat pentru viitorul soț, Alexander Hacke, înregistrarea turneului său mondial "Sanctuary".

declin 15-10.jpg

Danielle este o personalitate atât de complexă încât nu poate fi prezentată în doar câteva cuvinte. Ultimul, dar nu și cel din urmă, este Mick Harvey, cunoscut pentru colaborarea sa de lungă durată cu Nick Cave, cu care a format The Boys Next Door, The Birthday Party şi Nick Cave & The Bad Seeds… muzician, cântăreț/compozitor de Rock și de muzică de film, multi-instrumentalist, aranjor și producător de discuri, care și-a început cariera muzicală ca și chitarist, după care a trecut la baterie, ambele calificări demonstrându-le cu prisosinţă în spectacol. O ultimă remarcă: acest cvartet poate fi considerat unul multi-național - Paul este născut în Elveția, Alexander în Germania, Danielle în SUA, iar Mick în Australia. Răspunsul meu este fără echivoc: calitatea spectacolului live este, muzical, peste înregistrarea audio! Celor care nu au avut norocul să fie prezenți pot să le spun - MARE PĂCAT!”.

Iar eu nu pot să închei fără o succintă concluzie pur personală: la Bucureşti, “Republik der Wolfe” a fost CONCERTUL-EVENIMENT al anului 2014!... cel puţin până la data în care scriu aceste rânduri.

IOAN BIG
26 septembrie 2014
Foto: Ioan Big 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg