Arta Sunetelor

GOGOŞI CU FRIŞCĂ


 METRONOM, de Alexandru Belc, premiul pentru regie secția Certain Regard, Cannes 2022

Suntem cunoscuți în Europa datorită regimului opresiv al securității noastre dragi. A fost mai întâi 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu, Palme d’Orul din 2007, ceva cu avorturile dacă mai țineți minte, apoi Premiul Nobel pentru Literatură al Herthei Muller, iar acum Metronom al lui Alexandru Belc, premiul pentru regie în secția Certain Regard la Festivalul de la Cannes ediția 2022. Ia să vedem: un grup de tineri în pragul bacului pun de o petrecere la Roxana. Părinții ei sunt plecați și e rost de-un coniac, de-o țigară, de ceva The Doors și Janis Joplin. Sunt anii ’70 ai secolului trecut și muzica ajunge pe căi deochiate, nelegale, la tineretul autohton. Noutățile sunt aflate, în special, prin intermediul Europei Libere. Culmea petrecerii este o scrisoare pe care cei din grup o trimit radioului, lui Cornel Chiriac, care face cu succes emisiunea Metronom ’72. Ei cer în epistolă Chicago, Blood Sweat and Tears, Led Zeppelin. Scrisoarea ajunge însă la securitate. Tinerii sunt reținuți pentru declarații, pentru uneltirea împotriva regimului comunist. Ana, personajul principal al filmului, rezistă încercării de racolare ca colaboratoare a securității în ciuda carierii strălucitoare care i se promite. Află de la tatăl său că Sorin, iubitul ei a fost cel care a dus scrisoarea colegilor săi la securitate. Într-un excelent final, ea se dăruiește lui Sorin ca ultim gest al dragostei ce i-o poartă, fiind clar din acel moment că legătura lor nu mai poate continua. Grupul de actori, elevi și adulți, sunt foarte bine conduși de Alexandru Belc: Mara Bugarin, Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mihai Călin, Mara Vicol, Adreea Bibiri. O notă mare pentru scenografie lui Bogdan Ionescu, înduioșător de realistă și decolorată. O clipă am fost tentați să credem că povestea filmului va cădea în neverosimil, vezi cititul scrisorii, dar citeala asta își are rostul pentru a informa cinefilul european despre ce pățeam dacă ascultam altceva decât oficialele Macarale sau Lalele, melodii care subliniau măreția și mirosul vechii republici socialiste române. Cam așa.

Pentru cine a deschis mai târziu aparatele, menționăm că Palm D’Or, 2022, a fost acordat filmului Triangle of Sadness, al suedezului Ruben Ostlund, aflat la a doua performanță în istoria Festivalului de la Cannes.

Denis Dinulescu
30 Mai 2022


SOUND TRACK-UL UNEI VIEȚI AGITATE 1

După câte mi-am dat seama în primii ani de grădiniță privind-o pe educatoarea noastră de 22 de ani, accesul la femei ne era interzis la acea vârstă. Geaba încercam noi să mâncăm toată marmelada, să înghițim uleiul de pește sau să colorăm niscaiva cărți că tot degeaba. Tipa nu se uita la noi. Dar am încercat și alte năzdrăvănii cum ar fi să mă duc la Cina singur, la bar la Katanga sau la Monjardan, că tot degeaba, noi ăștia de doi, trei ani aveam parte numai de opresiuni din partea societății. Și-atunci mi-am amintit de aparatul de radio cu lămpi Philips pe care mama mi l-a dat cu mine la grădiniță. L-am scos, l-am fixat pe singurul post românesc zicându-mi că dacă femei nu, cârciumi nu, atunci măcar muzică. N-am să știu niciodată ce-a fost în capul meu. Niciodată. Aparatul a dat din el, brusc, muzica anilor ’50 ai secolulului trecut sub formă de Trio Caban. Un trio masculin cam cum ar fi astăzi Madonna, Beyonce și Celine Dion, dar mult mai trist. Piesa de rezistență era Către tine-aleargă dorul și era vorba că cum aleargă dorul ăsta după cineva care nu era numit, dar reieșea că era o gagică după cum avea să ne spună educatoarea care avea niște sâni mamă, mamă. Trio Caban mai avea, când nu era versuri, și solo de chitară. Erau o nebunie, te apuca dansul pe loc. Dar hitul care ne-a cucerit pe toți de la grupa mică a fost La cabana trei brazi în care era vorba de cum la cabană trebuiau să vină veselia, dragostea, soarele și pădurea verde și cabana era sus de tot că n-ajungeai la ea. Cât de sus era o figură de stil avea să ne zică educatorea care avea niște craci mamă, mamă. Și nu se ferea. În grupa mijlocie, ca să fac pe nebunul, am venit la grădi cu un aparat tot pe lămpi, Gloria. Era cât un dulap, dar ce muzică, fraților, ce muzică revărsa. Acum erau la modă Frații Grigoriu care te-nnebuneau cu Broscuța Oac, Macarale și Marinarii. Macaralele erau argintii și te iubesc. Ele se înălțau în zare și iar te iubesc. De câte ori auzeam refrenul cu te iubesc priveam cu înțeles educatoarea, dar pe ea o durea în cur, că ce cur avea mamă, mamă. Eram foarte supărat și așa m-a apucat grupa mare când tot pe educatoarea asta am avut-o. Și tot cu Gloria umblam după mine. Am vrut să îmi las mustață că poate mă bagă în seamă tipa, dar degeaba că venea unul și-o lua de la grădi și se pupau. Io de nacaz ascultam muzică bună și am dat peste Margareta Pâslaru căreia Grigoriu îi compusese uriașul hit Și-n apa mării, ceva cu apa mării care nu-nțelegea că iubirea nu se poate înneca, despărți sau lua la bătaie că ea, apa mării, e o apă protejată sau cam așa ceva. Erai asasinat cu Și-n apa mării că atunci când Margareta a făcut filmul Fumatul Oprit de Valeriu Lazarov io am vrut s-o invit la premieră pe Mia, așa o chema pe educatoare, dar ea a râs și mi-a zis să mai cresc. Într-o zi a venit mușcată la gât și io m-am oferit să-i iau apărarea. N-a vrut și m-a trimis la o altă premieră a Margaretei cam prin ’62 Doi băieți ca pâinea caldă a lui Andrei Călărașu unde ea cânta Bună seara București. Era o melodie excelentă, antrenantă, educativă pentru anii ăia așa că am învățat-o pe dinafară și m-am dus la Mia acasă cu curaj. Voiam s-o epatez, să chestii mai ales că dacă o prindeam singură acasă cine știe ce mamă, mamă. Dar a râs de mine, era-ntr-un capot argintiu, io am plâns și m-am dus să mă înrolez ca mercenar în Legiunea Străină, dar care nu primea copii de șase ani. Nici mai mari, de opt sau de nouă, dar asta e altă discuție. (Din volumul în curs de apariție, Suspiciunile Generalului Manole).

Denis Dinulescu
29 Decembrie 2021


JiBi la munte și la mare 2

După ca au scris cartea pe care au numit-o „Ți se vedeun sân’”, au lăsat totul și au plecat la munte. Au scris wațap generalului: Manole, plecăm la munte. La care Manole le-a răspuns imediat: Plecați, dar aveți grijă să nu eșuați așa cum a eșuat statul român cu cetățenii săi încă de la Cuza încoace și luați-vă un lighean de spălat pe mâini, că asta e emblema României acum și noi, care scriem Constituția ei și o și apărăm, cutare cutare!! La Predeal era soare și ciripeau niște unele prin copaci sau nu se știa de unde, că cei doi tineri nu vedeau nimic, doar auzeau. Au servit un pandișpan la o terasă de lângă benzinărie. Au făcut planuri de viitor: Dacă mai plescăi la masă te bat, sau nu aduce anu’ ce aduce cumva ceva și se simțeau tare bine că până la Poiana Brașov unde avea cazare au adormit acolo. Ospătaru’ i-a întrebat dacă cheș sau card, dar JiBi a plătit prin pnrr, că-l avea la el, generalul i-l aprobase fără limite, fără suspiciuni și s-au urcat în mașină și dă-i la vale pe serpentinele de după Orizont. După hotelul Orizont. Asfaltul era lin, cocorii și pescărușii de colo colo pe cer, așa că iar i-a sunat Manole: Noi suntem în junglă. Nu-i nimic, JiBi, știi că suntem tari, noi, românii suntem tari de tot, d-asta trebuie scrisă Constituția bine, bine de tot. Înțelegi? Nu mai știu de ce v-am sunat, dar să știți că Capitolul Junglă din Constituția noastră va deveni de referință și pentru alte Constituții europene. Cum ar fi cea zimniceană, adică din Zimnicea. Așa, drum bun! Și să treceți râzând peste momentele neplăcute ale vieții de la munte, pentru că dacă nu le veți avea veți trăi mai puțin. Se vedea Poiana Brașov cu mii de angajați horeca numărându-și banii prin păduri și pârtii de schi, se vedeau săniuțe cu gagici roșii în obraji și alte alea așa că ei au tras mai întâi la cea mai bună librărie din oraș, una aproape de Piața Sfatului ca să vadă cum se vinde „Ți se vede un sân și se vindea foarte bine pentru că literatura română contemporană de la Mircea Cărtărescu și Nora Iuga încoace se citea mult, se smulgea din mână și mașina i-a dus iar pe serpentine până în Poiană care era ocupată toată de israeliți care-și făceau concediul aici an de an. Au tras la hotel, dar totul era plătit de Manole Ben Manole, pentru că, s-a dovedit, că pnrr-ul lui JiBi avea probleme. S-au tăvălit o vreme în pat. Ei i se vedea un sân. Apoi altele. Râdeau că adică puteau să se iubescă cât voiau pentru că Constituția României le garanta treaba asta. În final a sunat iarăși generalul Manole: Ce faceți? Vă iubiți? Da, au răspuns cei doi și au stins lumina. SFÂRȘIT.

Un mic serial, copii, din probabilul volum de proză Gen Manole Ben Manole care va apărea, să vedem cum, prin grija Arta Sunetelor în 2022. Ne gândim.

JiBi la munte si la mare 2.jpg

Denis Dinulescu
3 Octombrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


JiBi la munte și la mare 1

A’ma dacă JiBi era cu sacii în căruță că adică fie-său primar în Frisco, mașină decapotabilă Buick nu-ș de care, plasă de pește pentru ocean și vilă mare în Wallnut Creek în mijlocul pădurii în care stăpân era un motan uriaș pe nume Pepe, deci dacă se văzu aranjat pe viață, își luă fata și se întoarse în România lăsându-l pe generalul Manole Ben Manole să dea premiile Oscar 2022. Ateriză la 2 Mai și se duse să halească ceva la cherhana. Uleiul era rânced, peștele proaspăt era chinezesc, așa că lui JiBi îi plăceau toate astea și se duse la Vamă unde era gălăgie mare, dar pe plajă, la barul cu rogojini, cânta la dvd Robert Johnson și un tip își vindea cărțile cu titluri hazoase: Io în Vamă, io cutare cutare din care, spunea el, vindea sezon de sezon câte doușpe mi de exemplare, așa că JiBI n-a cumpărat și a întrebat unde e marea, vestita mare din Vamă. Fata i-a arătat și era topită de dragoste, așa că în prima sticlă care venea din larg era un bilet trimis de pirați pe care scria Te iubesc JiBi. Au mâncat gulaș. Iute, fierbinte, privindu-se în ochi. Era privirea dragostei, caldă, tandră, luminoasă așa că fata a zis: JiBi, a ta are sare? Soarele spre amiază, așa că cei doi se țineau de mână pe sub masă că nu plecaseră din restaurant și-și imaginau ce noapte urmează. Wațapul lui JiBi piui și era un mesaj de la Manole Ben Manole: JiBi, atacăm Amazonul, aici putem să promovăm Constituția României cu folos, ca să știe lumea cumva ce democrație avem. Înțelegi? Jibi îi răspunse și gulașul făcea cinci zeci de lei porția, cam mult, dar ce conta, pentru că iubirea dintre ei era colosală, trecea orizontul. JiBi, în culmea exuberanței, luă o chitară și începu să cânte pe niște versuri tâmpite: Îți văd o bucată de genunchi pe sub fuste/Ce-o mai fi, ce-o mai fi pe sub ea?/La noapte am să văd cel mai bine/Mult mai clar, mult mai clar! Ce versuri tâmpite, spuse fata roșie toată, iar nu de la ardei, ci de la timiditatea că adică de ce să-l lase pe JiBi să i se uite pe sub fuste? Dar, JiBi, înțelept, spuse: Cele mai tâmpite versuri din lume se cântă pe muzica cea mai bună! Așa că se ridicară de la masă și dădură cu ochii de librăria Humanitas de pe plajă. Era plină de cărți. Multe cărți. Împrumutară și ei un pix și se apucară să scrie una. Mie, cronicarului, așa mi s-a spus. VA URMA.

JiBi la munte si la mare 1.jpg

Denis Dinulescu
2 Octombrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


FOR THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 2

Așa că dacă JiBi îl proptise primar pe fie-său la primărie se apucă de pescuit. Prindea mult pește în Golf și-l vindea la intrarea în oraș. Curățați evident. Pe unii chiar îi usca înainte. Îi arunca în aer și-i prindea gata uscați în plasă. Unii pești, e-adevărat, nu se mai întorceau că-i prindeau chinejii din oraș și-i trimiteau în China de unde se întorceau congelați în România. De exemplu, somnul prăjit din restaurantele românești era chinezesc congelat. Înfloriseră salcâmii cu tot cu păsăretul din ei, că erau și ciocănitori galbene, pupeze tot galbene, ciori roșii, grauri sinilii. O frumusețe. Natura îi răsplătea, ăsta era semnul. Așa că turiștii sau muncitorii orașului treceau întâi pe la pescăria lui JiBi. Caras, stavrid, șosete, rochii de damă urâte, adică găseai tot ce-ți doreai. Apoi, ei turiștii sau muncitorii, se duceau în turnul Embarcadero și de acolo admirau priveliștea uriașului Golf. Unii luau trenul de sub turn și se duceau în Pleasant Hill de unde îi lua un ITB local fără bani, că acolo intra la servicii sociale. Asta era viața atunci în anii 2021 și familia lui JiBi căpa de sănătate, de bani, de pești prăjiți. Găsiră petrol într-un final și-l extrăgeau pe bani grei dar în același timp făceau mașini electrice, celeberele JiBi decapotate, deci se concurau singuri că asta învățaseră la serviciile din România. Trecuse și o molimă peste oraș, dar ei au potolit-o cu frunze de tei și salcâmi verzi. Peste care turnai multă sare și o puneai să cânte pe Lolita aia neagră că se mai veselea lumea și uita de pandemie. Așa îi ziceau lu’ molima, pandemie. Mama lui JiBi deschise atunci un coafor și se tundea singură. Sau se vopsea. Verde de obicei, ca să pară tânără și cinstită. Într-o zi în coafor a intrat și Margareta Pâslaru, celebra solistă română care i-a spus că s-a stabilit la New York, dar mama lu’ JiBi n-a crezut-o ci a bănuit altceva pe care aici nu-l putem spune. Dar a tuns-o totuși băiețește așa cu cuțitul. Dădea cu cuțitul și Margareta cânta pe Valea Prahovei că plângeau amândouă la veștile din țară care nu erau vesele. Erau cam ca nucile stricate, ele veștile. Verzi, da’ proaste. De exemplu, auziseră de mișcarea aia a lu’ Dan Bittman NU VREAU. Așa că în timp ce-o tăia cu cuțitul, mama lui JiBi a întrebat-o pe Margareta: Vrei să te dau și cu ananas pe păr? Iar celebra solistă a răspuns: NU, NU VREAU. VA URMA.

FOR THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 2.jpg

Denis Dinulescu
30 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


FROM THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 1

Costache Ben Costache era adeptul lucrurilor clare, al legilor bine scrise și executate. Dar mai întâi, gândea, trebuie să ia o serie de hotărâri cu putere de lege, că nu-i putea lăsa pe americanii ăștia din California să-și facă de cap. Treceau niște păsări pe deasupra primăriei din San Francisco, iar Costache se apucă de scris: Cap 1. Ăștia din oraș n-au voie să umble cu șorici la ei, șoriciul trebuie vândut și mâncat în locuri bine amenajate. Cap 2. Mita se dă numai la mine, direct la mine, iar nu prin intermediari. Copacii și răzătoarele tremurau de indignare, dar nu se putea face nimic, pentru că noul primar al urbei era apărat de celebra armată a generalului Manole Ben Manole, care acum avea mănuși de aur, cămăși de fier și câte o gagică chinezoaică din uriașul bazin demografic al orășelelor din suburbii cum ar fi Orlando unde trebuia să cânte în curând Jose Feliciano. Acum era clar că pentru cei care aveau de gând să vină în San Francisco viața era din ce în ce mai grea, pentru că mita era mare, mașinile electrice prea mici, Bay Bridge-ul se scufundase că n-aveai pe unde trece, iar din Alcatraz fostul primar făcuse un bordel de franțuzoaice cu gulere înalte și chiloți fumurii. Zilele treceau, norii se adunau și viața de noapte trepida de tunurile lui Manole Ben Manole care-și transfera toată armata spre Pacific unde, sigur că da, avea să implementeze Constituția României pe înțelesul tuturor. Costache și Manole urlau de bucurie că ce ușor puseseră stăpânire pe California, adică pe a cincea economie a lumii. Băgară teste Covid pe bani, făcură deci avere și acum le cânta Tool la micul dejun compus din ouă, ciolan cu varză, jumări și palincă din România că chinejii crăpau de ciudă în cartierele lor din oraș. Așa, că ați înțeles că cei care aveau de gând să vină în orașul de pe malul Pacificului nu le era ușor de loc, ba chiar puteau să nu mai vină, că mita o puteau da și în alte orașe cum ar fi Phoenix. Deci de atâtea legi, Costache încărunțise iar fata lui, cea care-l însoțea făcând copii peste tot în lume pe unde mergea și armata, deci fata lui albise de atâta alcool. Dar viața mergea mai departe, așa că-și luă un binoclu și-i urmări pe cei care șuteau carduri în Silicon Valley. Ploua, cum să vă spun, ploua. VA URMA.

FROM THOSE WHO COME TO SAN FRANCISCO 1.jpg

Denis Dinulescu
29 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


JOHN BALRLEYCORNE MUST DIE 2

Generalul făcu o pauză, se sprijini de AG, scoase manuscrisul Constituției României și începu un nou capitol numit John Barleycorne Must Die. Da, dar asta nu se potrivea cu intențiile, proiectele și speranțele lui JiBi, nu. A’ma c-o avea și pe fată de partea lui care i-a spus printre altele: JiBi aștept un copil de la tine. Și nici nu terminară bine vorba că se născu un băiat ca la 33 de ani pe care-l numiră Costache Ben Costache și avea grad de general. A’ma fiind o familie, familia JiBi, se înarmară și porniră război împotriva gen Manole Ben Manole, care făcuse greșeala să-și învoiască armata la femei. La femeile din Anzi, care purtau pălărie și deci soldații rămâneau cu acest accesoriu vestimentar până la adânci bătrîneți, dar nu era cazul pentru că pălăria era prevăzută, alături de bunăstare, în Constituția României, pag 10 sau 11. Se înserase deci și ambii combatanți propuseră o pace, adică să se întâlnească și să vorbească c-o fi c-o păți. Să se termine cu războiul adică, care nici nu-ncepuse. Manole, băiat salon, spuse că-și va folosi armata ca să-l pună primar în San Francisco pe Costache, adică ca să-l îmbuneze pe JiBi care angajase toate furnicile și țânțarii în lupta asta cu rezultat incert. A’ma lui JiBi și gagicii lui le conveniră să aibă primarul lor în San Francisco, că decât chinezu ăla care era acum mai bine Costache că vorbea românește și era viclean. Se pupară, semnară actele, mâncară câte ceva elegant: Nas de urs cu miere, pizdă de veveriță în sos dușamel, cartofi copți cu magiun de elefant de lapte și câte și mai câte, că ospățul s-a terminat târziu, de apuseseră și stelele. Se vedeau doar americanii pe Lună culegând mușețel și a și cântat grupul Nine Inch Niles o melodie bine țintită în care era vorba de libertate, egalitate și încă ceva pe care nu și-l mai amintea nimeni. Fata lui JiBi, care era fără chiloți ceea ce nu rezistă niciun bărbat, a aprins lumina și i-a zis lui JiBi: Hai, să mai facem un copil, ceea ce la ce se vedea sub fuste merita și imediat s-a născut o fată pe care o numiră Ileana Cosânzeana Tereșcova. Care Ileana spuse imediat și categoric: Vreau în San Francisco că tot e frati-miu primar. Așa că JiBi și gen Manole Ben Manole urniseră armatele și ocupară San Francisco. Era noapte când se întâmpla asta dar orașul de la Pacific nu dormea. Chinezii jucau domino și table pe lângă casele lor, în librăria Barnes#Nobles se lansa De ce iubim femeile a lui Mircea Cărtărescu cu desene porno făcute de autor și așa mai departe până la vechiul Alcatraz de unde încă mai evadau criminalii cei mai vestiți din istorie. Înțelegem de aici că orașul l-a primit foarte bine pe Costache. Ajuns în primărie, Costrache a dat primul decret că a uimit lumea, păsările și chiar rozătoarele de care orașul era plin. Va urma.

JOHN BALRLEYCORNE MUST DIE 2.jpg

Denis Dinulescu
27 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


JOHN BARLEYCORN MUST DIE 1

John Barleycorne, strigat JiBi de camarazi, era soldat în armata Generalului Manole Ben Manole. Secția intendență, drept care curăța cartofi toată ziua pentru că armata, în misiunea sa de apărare a Constituției României, mănâncă foarte mult. Dar asta nu-l mulțumea pe JiBi, el vroia mai mult. Vroia de exemplu să cunoască o fată cu care să se joace de-a doctorul în zăvoaiele pline de licurici. Și de Zâne. Visa cu ochii deschiși și arunca cojile la porci. Un porc s-a apropiat de el și i-a spus: Io sunt Zâna Porcilor! Îți îndeplinesc trei dorințe. Așa că JiBi aruncă cât colo cuțitul, uniforma militară și se duse în primul zăvoi, o poiană oarecare. Fata trimisă de Zâna Porcilor i-a spus în engleză: De-a care doctor vrei să ne jucăm? JiBi i-a spus că de-a chirurgul și atunci fata a scos un cuțit și i-a tăiat gătul. Pe JiBi l-a durut și a țipat: Futu-ți pizda mă-tii de scroafă!!! Iar fata i l-a lipit la loc. În timp ce-i lipea gâtul, fata a scos mobilul și l-a sunat pe Generalul Manole Ben Manole: John Barleycorne must die!! Dar era vară și gâtul nu se lipise. Așa că JiBi s-a ridicat și i-a tras un pumn fetei. Bătaia a ținut trei ore și fata i-a spus lui JiBi, în timp ce era îngropată până la gât: Te iubesc, JiBi!! Așa că au făvut nuntă acolo în zăvoi. Da, nuntă mare!! Au venit toți porcii, toți dracii lui Dănilă Prepeleac!! Când a ajuns Manole Ben Manole se striga darul. Dădea fiecare câte cinci sute de euro, dar Manole n-avea bani, pentru că Constituția României nu se vindea și atunci de unde? Ieșise Luna, veneau liliecii, așa că Manole a început să cânte o baladă: JiBi, JiBi, te bag în pizda mă-tii cu darul tău!, și a scos mitraliera și a ras toată poiana. Dar fata a pus pieptul în calea gloanțelor, iar JiBi s-a maturizat brusc și a luat-o la fugă. Se hotărâse: Avea să apere Constituția României în alte țări. Fugea și fugea. Zâna Porcilor l-a ajuns din urmă. Fugeau a’ma amândoi. Au luat Zmeul din Piața Romană. Dar Generalul era după ei. Armata era după ei, pentru că JiBi putea divulga secrete din secția de intendență a armatei române. Secretul curățării cartofilor. Deci trebuia să moară, gândea Generalul și trăgea cu A.G.-ul după ei. Moment în care fata și-a revenit. A scos un strigăt de luptă, noi n-am auzit, așa că s-a dus după ei. VA URMA.

JOHN BARLEYCORN MUST DIE 1.jpg

Denis Dinulescu
24 Septembrie 2021

Foto: arhiva Radu Lupaşcu


 

SIGHIȘOARA 2021, partea a patra

Meena Cryle gogosi 4.jpgUltimul solist al festivalului este Meena Cryle. Austriaca Meena Cryle. De fapt, ce știm noi despre Austria în afară de Viena și de Imperiul Austro Ungar? Mai nimic. Exceptându-l pe Zawinul care ne-a încântat tinerețile și ne-a făcut să credem prin celebrul său Tale Spinin’ că vom birui comunismul uite-acuș, dar n-a fost așa că apăruseră la noi Savoy și aveau o muzică mai bună. Meena a dat buzna pe scenă și de la primele note ne-am zis că-i mai bună Laura Stoica, dar Laura n-a mai apucat apoi grupul din spatele ei Chris Filmore Blues Band era mai tare ca ăla cum se chema al Laurei și uite-așa ne-am dat seama că avem în față un grup rodat în concerte, cu experiență de scenă cu un playlist dubios că nu știai coverul după care cântă, așa că atunci când s-a rupt o coardă lu’ Chris tot grupul a făcut soluri de instrumente ca-n anii ‘70 când bubuiau pe rând tobele, basul și pianul câte o juma de oră la toate formațiile. A’ma că să zic, ne plăcea că era ritmat rău, că de fapt noi, THE GROUP, nu veniserăm la Sighișoara ca să ne împrospătăm cunoștințele muzicale ci ca să ne simtem bine și peste oraș cădea cu ranchiună noaptea, cu obidă că nu putea ține în întuneric un oraș care se luminase a giorno cum spun poeții, iar lumea, la scenă, dansa, în timp ce înghețata lui Mircea se revărsa peste piață și cetate, că noi am fost nevoiți să plecăm pe ultima melodie că era un blues cum mai fusese în seara cu pricina și Meena era o brunetă frumoasă, focoasă după care lui Relu îi scăpărau privirile și nu numai lui că toți eram gură cască mai ales Radu Bi care credea că le știe pe toate ori nu era așa că noaptea de exemplu peste oraș mirosea a căcat și asta n-avea de unde să știe că nu el spărgea țevile. La anu’ va fi mai bine și mai frumos a mai zis Berti Barbera, același destoinic prezentator al celor cincșpe ediții și că septembrie se va păstra ca dată de festival că la anu’ e 2022 și toată populația României va trebui să joace golf și atunci nu știm dacă piața din Cetate nu va fi transformată. Cu crosele venim noi că sunt ieftine. Cu mingiile la fel, ba chiar și cu căruțele alea care pot fi bune de cărat băutură, că băutură ne trebuie că poate la anu’ vin Mc Alpine, Clapton și Baicea și noroc că Baicea va sta cu noi, cu THE GROUP, astfel că vom ușura cheltuielile organizatorilor. Până la urmă a fost o ediție plictisitoare cum ne-am dori mai des ca să avem timp să vorbim despre Emma, despre Tușnad și Beth Hart, despre golf, spălatul pe mâini și nunta Cristinei cu Godoroja. Cum spuneam, se înnoptase. S-a băut pe terasă un vin prost, s-au mai ros niscai oase și a doua zi am plecat fiștecare la casele lui. Io și Bu, de exemplu, am luat-o încolo. Restul nu știu. Chiar nu știu.

Chris Fillmore gogosi 4.jpg

Denis Dinulescu
20 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică


SIGHIȘOARA 2021, partea a treia

Guy Davis gogosi 3.jpgDupă prima zi am înțeles cu toții că aveam parte de un festival mediocru, că să nu zic mai mult. Da, dar mediocritatea asta putea fi ambalată în cuvinte foarte frumoase: esența bluesului, sufletul bumbacului, ritmul Missippippi-ului, frecvența dragostei și a a băutului de lapte când ai o trupă bună. Dar noi am fi auzit oricum altceva, nu ne-am fi luat după cuvinte. Așa că am pus de-o haleală în THE GROUP. Am supus la vot. Biri a vrut mai multe scobitori, Lupașcu mai multă ceafă, Relu o bicicletă, Cornel nimic, Vintilă halva, Mircea cremă de ghete, am halit și ne-am dus la seara a doua. Am ieșit din curte, aceeași Sighișoară care puțea a căcat. Se stricase țeava cu reziduale sau cam așa ceva. Era sâmbătă și sus în scenă era mai multă lume ca vineri. Normal. Unii veniseră din Antalia, alții de loc. Și uite că pe scenă s-a suit Guy Davis. Voce, muzicuță și chitară. Ne-am dat seama că dacă nu compunea Bob Dylan, oamenii ăștia n-aveau ce cânta. Aduceți-vă aminte de Manfred Mann, care până la Mighty Queen nu cântau nimic, iar după au ajuns celebrii. Ba chiar și-au zis, după succesul amețitor cu Comm all without adică s-au numit Manfred Mann Earth Band. Frumos. Guy Davis nu face experimente, atacă și el Bob Dylan. Muzicuță, chestii, voce bună. De fapt e un nenică de culoare care caută să ne confirme că bluesul e numai la ei, la ăștia de culoare, dar fără talent, fără să ne dăm seama dacă omul se laudă că a cântat cu Deep Purple sau Cher, în orice caz compoziția lui nu se făcea simțită. Am fi sărit din pepeni, am fi aplaudat, ceva, ceva făceam. Plăcut la ureche, Guy Davis și exprimat prin notele de pe portativ situația lui de om: a învățat de mic la chitară, apoi a mai învățat odată când era mare și tata i-a zis: de ce nu te duci tu în armată la secția de chitare? Se câștigă bani, uniformă, pensie la 22 de ani, apoi de angajezi în administrația locală, că la noi în Phoenix sunt multe gagici și vedem noi cum și care. Guy așa a făcut și acum ia-tă-l aici în Piața Cetății. Cântând molcom, ușor, se mai ridică de pe scaun, îi cădea pălăria. Pe ansamblu, așa, a dat bine, lumea l-a aplaudat, a dansat, a cules cireșe, iar noi am spălat vasele rămase de la prânz. Dăcă ar fi știut Titanul Muzicii, adică Bob Dylan, că era prezent în toate repertoriile celor de la Sighișoara, păi venea și el și încasa bilete. Și-apoi biletele le folosea la metrou. La metroul de New York. Unde, la New York, l-ar fi așteptat Botezatu să-i facă o rochie. E o glumă, mă rog!, din alea bune, cert e că noi ne-am pus pe băut. Avea Vintilă un ceai. I-am pus doar zahăr.

The Group Gogosi 3.jpg

Denis Dinulescu
15 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)


SIGHIȘOARA 2021 partea a doua

Roland gogosi 2.jpgLa pauză ne-am gândit să-i scriem lui Iohannis să ne mărească pensiile nouă, ăstora din THE GROUP de la Sighișoara. Denis a împârțit hârtie și creioane, dar nu s-a materializat, pentru că, cu toții am avut prima dezamăgire din partea organizatorilor: King Crimson nu mai veneau. Erau în turneu cu Bere Gratis în Moldova. Crimsonii cântau în deschidere și, de exemplu, în satul cutare se vânduseră toate cele 300 de bilete celor care veneau de la câmp, precum și unor muieri cu soți plecați în Italia. Plângeam. Cel mai tare Mircea, căruia-i curgea înghețata pe pantaloni, dar și Biri plângea că și lui îi plăceau Bere Gratis. În sfârșit. Așa că Berti ni l-a anunțat pe cel de-al doilea invitat al serii: Roland Tchakounté, un camerunez stabilit în Franța. Noi, adică Radu și Relu au căutat Franța pe hartă și așa era, omul era din Franța, dar nu reieșea din ce oraș. Așa că ne-am luat cu toții pălării tricolore că steagul Camerunului e ca al nostru sau mi se pare că al lui Congo e la fel ca al nostru sau al Belgiei. Roland se acompaniază la chitară, voce ceva. Mi se pare că a treia sau a patra melodie era o compoziție proprie pentru că s-a detașat de toate coverurile pe care le cântase toată seara. Un blues arțăgos așa, pe care nu știai de unde să-l iei și era normal, pentru că noi, THE GROUP, eram conectați la cel american, pe când Roland la cel camerunez. De altfel, melodia sau melodiile cântate în dialectul bamiléké, de-al lui din Camerun, au fost mai deosebite, au atras atenția. Voce clară, plăcută, fără să te intereseze foarte tare așa cum căscăm noi gura la Peter Hamill, Jagger sau Salam. Ștacheta se ridicase oricum față de prima solistă, Sydney, dar nu te scotea din pantaloni cum merita un festival care pe vremuri aducea soliști de anvergură, chiar dacă mulți necunoscuți, dar cărora li se bănuia o carieră. Radu s-a uitat iar pe harta Franței și n-a descoperit traseul solistului Roland. Nu-i nimic, că nu se prea dă în stambă pe acolo, înseamnă că e bun de Sighișoara unde bluesul e ca la porțile occidentului: mediocru, neînsuflețit de povești de viață. Adică să povestești în cântec cum ți-ai uitat chiloții pe pian, cum porumbul pe care-l culegeai era verde sau cum gagica ta de culoare suferea de ambrozie. Roland ne face semn să cântăm cu el. Să batem din palme cu el. Ritmul adică. Gagica de lângă mine așa a făcut și fiecare bătaie din palme îi dezvelea sutienul, care acoperea ce noi n-am mai văzut. O să-ntrebăm. Cerem audiență la Cîțu. Da, la Cîțu.

Mirela Denis gogosi 2.jpg

Denis Dinulescu
14 Sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)


SIGHIȘOARA 2021, partea întâi

Public Sighisoara 2021.jpgNu știu care din grupul nostru a zis că vin King Crimson la Sighișoara, ediția 15. Mi se pare că Radu. Sau Relu. Sau Biri. Sau io. Era o dimineață stacojie, ruginie cumva așa că m-am echipat și hai și io până acolo. Io și Buni. Mașina, merinde de drum: Două pâini, cereale, ceva alb ca la țară. Sighișoara e așa cum o știm. Adică prima cetate o vezi la Rupea, sus pe un deal. Niște arheologi mi-au spus că este artificială, și că e făcută de Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican în amintirea revoluției din ‘89. Așa! Ne-a primit Steluța, ca de obicei. Adică io nu știu cum e de obicei că e prima dată când stau la ea. Și uite-așa ne-am dus la prima zi a festivalului de blues de la Sighișoara. Adică noi eram deja în oraș, dar festivalul era acum în Cetate, în piața aia mare de acolo. Scaune chestii, aer liber. Berti Barbera ne-a spus că e ceva de auzit, ceea ce nu l-am crezut și am avut dreptate, pentru că în Sydney Ellis 2021.jpgprima seară cea care a deschis festivalul a fost Sydney Elis, de undeva din Cleveland. Semăna perfect cu o prietenă albă de-a noastră din Bulgaria, Lili Ganceva. Numai că Sydney e de culoare. Lili a noastră răspunde de cultura țării vecine cu noi. E tare. Lili asta de la Sighișoara nu a fost așa de tare, chiar dacă își scoate discurile la casa ei, Black Vallet Records, într-un tiraj pentru nepoți. Patru. Voce banală, compoziții oarecare. După două cântece, ca și la Satriani, remarci că e aceeași melodie. Un blues neclar, fără personalitate, fără ritmuri și trăiri à la Beth Hart de exemplu. Am aplaudat și mi-am zis: Eh, așa e în deschidere la King Crimson. Ceva slab, modest, care să ne facă să așteptăm cu emoție vedetele serii. În pauză, Mircea mi-a povestit, cu umor, despre ultimile lui înghețate: de dovlecei cu carne tocată, de frișcă cu usturoi. Vintilă nu-ș ce făcea dar niște fete dansau, băieții se plimbau cu haleală în mână. Multă lume făcea foto, iar Lili Ganceva aia americană avea un șal mare roșu, care îți lua privirile. În grupul nostru erau și băieți de la Rm. Vâlcea care nu mai văzuseră asemenea fular, până în talie, așa că s-au îndrăgostit urgent de tipa din Cleveland. Vreo doi dintre ei ne-au lălăit aproape toată noaptea cântecele negresei. Ceea ce era foarte interesant. De la ei am înțeles mai multe chestii decât de la această Ganceva de culoare. Relu, care umbla cu basmaua în cap, a zis: Bă, p-asta s-o luăm la Legere, o îmbătăm și facem un film artistic cu ea că tot nu se face niciun film cu viețile grele ale soliștilor de blues. Ea cu Cătălin Crișan, alt idol de-al nostru. În pauză s-au băut cantități, era friguț, o noapte pe care se decupau casele înalte ale Cetății. Lume ok, tineri și bătrâni cu cămăși ruginii, io cu șapcă și așa mai departe. Doar Biri era o enigmă.

Denis Dinulescu
12 sept 2021

Foto: Radu Birişteică

(va urma)


Charlie Watts

Charlie Watts.jpgÎți puseseși pardesiul ăla roz, ceva mai lung mi se pare, și mi-ai spus să mergem în Herăstrău. Era o dimineață portocalie cu troleul 86 behăind pe sub bloc. Liftul și-apoi parcul verde liniștit. Ai vrut să luăm o barcă și erai emoționată, nu știu nici azi de ce. Stăteai în picioare și priveai apa. Vâsleam și vorbeam despre Mircea Horia Simionescu, de epurările din partid ale evreilor, era vorba de tatăl tău, de așteptările pe care le au părinții de la noi, tatăl meu vroia Ștefan Gheorghiu pentru mine, ai tăi te voiau politehnică. Nu era nimeni pe lac și niciun vreun debarcader nu servea, ca azi, vreo băutură. Am mers spre insula din mijlocul lacului. Glumeam: aici se ascundeau pirații de comuniștii din ‘50, poate mai sunt și azi că se văd urme de focuri. Atunci am considerat că nu ne vede nimeni și ne-am sărutat. Barca ne tremura sub picioare. Avea să ne despartă cineva vreodată? Ziceam că nu și luam martori natura, foșgăiala copacilor, clipocitul apei. Era abia zece și nu trebuia să ne-ntoarcem nicăieri. Te-am luat din nou în brațe, te-am sărutat și am privit cu mai multe înțelesuri banca meschină a bărcii. Deodată, spărgând vraja dintre noi, s-a auzit un radio, nici azi nu știu de unde și de ce. O voce a spus: Și acum The Last Time, ultima compoziție a grupului britanic The Rolling Stones. Am ascultat amândoi o melodie ce-avea să ne schimbe viața. Cel puțin mie, ție nu știu că nu ne-am mai văzut de de atunci. Ne-am despărțit și tu ai luat-o spre casă, îmi plăcea silueta ta. Buclele-ți aurii se învârteau de colo colo. Un sărut în aer și ușa blocului s-a închis după tine. M-am repezit la magazinul Muzica, unde prin anii ‘60 începuse un târg ilegal de viniluri. Am cumpărat de la Sandu Discarul, prietenul meu, microsillonul cu The Last Time. Am rămas pentru totdeauna preieten cu Stonesii. I-am urmărit prin lume, la concerte. Dar pe Charlie Watts nu l-am văzut de-aproape decât la Paris, pe Saint Denis. Interesant, era un baterist mediocru, dar foarte rolling stones. Asta conta. Degaja bucuria echipei din care făcea parte. O echipă solidă, pe care o țineau împreună compozițiile de excepție care au trecut timpul. Te-am sunat să-ți spun că uite-a murit Charlie Watts, ții minte, de-atunci din Herăstrău, dar nu mi-ai răspuns niciodată.

Denis Dinulescu
30 august 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)


VOICU RĂDESCU

Voicu Radescu, Lia Bugnar.jpgIeșisem de la redacția Cațavencu Incomod și am luat-o pe Calea Victoriei. Pe trotuar am găsit un căruț gol de butelie. L-am luat. În el s-a suit Liviu Mihaiu și l-am tras spre Capșa, unde mâncam noi ăștia de la ziar. Apoi ne-am despărțit, eu am luat-o spre Stefanell, magazinul în care nu intra nimeni niciodată. Am intrat eu. Câțiva pantaloni și-o rochie de seară Nu degeaba l-au închis sau e altceva. Pe trotuar, un individ cam cât mine de înalt. Era Voicu Rădescu. M-a abordat direct, mă știa de la Cațavencu: Hai, la mine peste drum să bem o bere! Peste drum se deschisese Green Hours, 1994 cred, un bar, terasă ceva aveam să aflu. Mi-a explicat în curtea interioară: Aici e grupul de dialog social. Adică? Aici, spune, se adună elita intelectuală a țării ca să vadă ce e de făcut cu țara, pe unde s-o ia. Oișteanu zice: N-avem ouă. Și brusc, începe un dialog despre găină dimpreună cu Andreea Pora, Stelian Tănase, Andrei Pleșu și alții. Dialog care este remunerat de Ion Iliescu, cel care a ființat grupul, cu 1500 de dolari pe lună de căciulă. Aici e o librărie. E vorba de cărți serioase pe care nu le cumpără nimeni, gen Șora, Liiceanu, Stelian Tănase, și Andrei Oișteanu evident. Aici, la subsol, facem un teatru. Un teatru independent. Va fi primul din România. Vocea lui calmă, tonul plăcut, precum și convingerea cu care spunea toate astea m-au făcut să cred că așa va fi și că peste vreo 20 sau 30 de ani aici, pe terasă vor avea loc spectacole, muzici bune. Te convingea deci. Plăcut la vedere, amfitrion excelent, aveam să devenim buni prieteni. La el am ținut primele două ediții ale Festivalul Internațional de Chitară Bass, dimpreună cu Radu Lupașcu și Ioan Big, anii 2011, 2012. A venit berea de nu știu unde și am dat-o pe muzică. Jazzul, nevoia de a-l asculta vin după ce ți-ai făcut plinul de rock sau altele. Odată ce înaintezi în vârstă. Vrei mai multă liniște, mari teme muzicale pe care să te gândești la ale tale. Nu merg Red Hot Chilli Papers și Paolo Fresu? Nu prea. Dar Weather Report? E o discuție lungă și văd că te pricepi. După cum știm, locația Green Hours s-a dezvoltat în direcția care trebuie. Cu migală, talent. Cu un șpriț pe măsură. Am aflat apoi, că festivalurile Green de jazz promovau jazzul autohton: Michael Acker, Emil Bâzgă, Luiza Zan și mulți alții. În fapt, și trăirile muzicienilor români sunt asemănătoare cu cele ale americanilor: Și ei au femeie frumoase, și ei beau, și ei cântă la pian sau bass, și ei se despart și ei privesc liniștiți un apus de soare sau un iepure beat. Epoca bumbacului a trecut. Îi mulțumesc lui Voicu pentru toată pata de cultură pe care a pus-o peste oraș, peste noi, pentru mine în mod special.

Denis Dinulescu
29 august 2021

Legenda foto: Voicu Rădescu și Lia Bugnar

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)


DORU STĂNCULESCU

Doru Stanculescu 2.jpgSuntem la mine şi din tapetul de viniluri alegem un Grand Funk Railroad să ascultăm. Ușor, cu câte o vodcă mică. Dacă e posibil ca în folkul bun, ăla de-afară, să ai titluri de melodii ca Mi-am uitat chiloții pe pian sau Blues ca să nu se mai strice chiveta la noi nu-i așa, spune Doru Stănculescu cu pisica mea în brațe. Și linia melodică e supusă cenzurii. De ce e așa de ritmat, de ce refrenul e lălăit și nu conține cuvinte ca tinerii, balcon, înălțimi, realitatea omului nou și alte tâmpenii? Până îți iei atestatul de solist îți trebuie nervi de oțel. Niște oameni strâmbi îți judecă muzica. Trebuie să duci câte un demo și nu știi ce să faci, că poți fi respins din faza asta. Îți spun eu că, Bob Dylan a avut mare noroc că s-a născut acolo, aici n-avea niciun pic de șansă. Nu cânta nici măcar la vreo casă de cultură în Bărăgan. La noi nu poți cânta decât despre soare, fără verbe, și despre valurile mării pe care plutesc vapoarele când se-ntorc. Am să încerc să fac ceva la Arhitectură, să vii și tu, tu ai gustul sigur, de la tine accept orice critică. Nu mai aveam ce mânca. Cristina, soția mea, ne-a dat 11 lei și ne-a trimis la UNIC să luăm un kil de parizer. Am, continuă Doru la coadă, cu cine face un concert. Cu Nicu Vladimir, Mircea Vintilă, mai sunt. Problema e dacă să-l iau și pe Minghiat, de la tine știu de el. Ia-l, i-am răspuns simplu, în timp ce parizerul din fața noastră se termina. Luați mai puțin!! Am auzit că se cântă bine pe plajă la 2 Mai. La foc. Așa e. Treci pe acolo. Sunt Gabi Căciulă, Nicu. Cristina ne-a făcut o oală de sandvișuri și am trecut la Johnny Winter, chitarist de excepție. Haleam și ascultam. Ce-i cu arcul ăla pe perete? Într-adevăr, aveam un arc pe perete. Stricat. E vechi, zic, nu mai poate fi utilizat. Îl țin de hohă, de frumusețe. Dă-mi-l mie, îl reface și ți-l aduc. L-am dat jos și i l-am pus în brațe. Și a plecat. Am strâns. Cristina mi-a spus: Să nu-l chemi la serile tale de poker, n-are bani. Cântă doar bine, bine de tot. Ne mai cântă la facultate. Fumam amândoi, am aerisit, și ne-am hotărât să mergem să căutăm o pereche de chiloți de damă pe care s-o uităm pe pian. Am luat-o spre Unirea. Atunci, în anii ‘70, nu se găseau decât chiloți cu crac, din ăia care se duc iarna la închisoare.

Denis Dinulescu
28 august 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)


King Crimson

King Crimson gogosi 2021.jpgGeneralul Manole este cu armata română la Londra. Cu armata de ocupație a României, care a fost chemată să rejoace meciul cu Italia sun bagheta lui Pițurcă. Cu Mitică Dragomir și Klaus Iohannis în teren. Acum, cu o seară înaintea meciului, Manole studiază atent revistuța Seven Days. Pentru divertismentul de seară. Găsește, la pag 5, un concert al celor de la King Crimson. Pe prima pagină este foto cu Robert Fripp, care se adresează generalului: Hai, generale, la concert, că cântăm d-alea vechi, cum ar fi Lizard, Islands, In The Wake o fi Poseidon, așa, ia și armata cu tine. Concertul a început și un milion de soldați români ascultau vrăjiți și nu prea ceva de pe Larks’ Tongues in Aspic. Se auzi, tare, vocea caporalului Mărunt Vasile: Ai luat, bă, ceapa? Pentru? Pentru sandviș, boule. Normal că am luat-o, mai am și piper, levănțică, usturoi. Usturoi ești tu cu mă-ta. Taci să ascultăm. Muzica s-a stins. Fripp a oprit stația și s-a adresat sălii: Batalionul român să iasă afară. Iar tu, Mărunt Vasile din București dai o amendă de cinci mii de lire. Generalul Manole s-a ofuscat. Concertul făcea parte din programul autohton România Educată, așa că a hotărât să-și educe soldații la un concert în București cu Bere Gratis. Dar mai era până atunci, concertul din capitala lor fiind programat pe 25 iulie 2024 sau 70 august 2200 la Cotroceni când țara noastră va avea o conducere colectivă. La comanda sa, armata română scoase armele și ocupă Londra, că de-asta venise. Apoi, traversă în Europa și cuceri Franța și Spania. Acolo nu cânta nimeni. Așa că o luă spre București cucerind Italia. Aici cânta Celentano Arrivano Gil Uomini și armata română a început să tropăie ritmul. Se auzea bine cu bocancii ăia, era frumos. Fetele din sală luă la ochi detașamentul de geniști români. Făcură 60 de copii. Apoi, generalul dădu ordin de retragere. Venea pnrr-ul la el în țară și el avea ordin de manipulare. De dezinformare. Ajuns la București, generalul se duse acasă. Florica îl aștepta cu ouă moi. Era simplă rețeta: luai cinci ouă, ulei 200 gr, ceapă verde o legătură, ardei iute, carne tocată 200, salam de vară și puțină sare după gust. În timp ce-i spunea toate astea soțului său, Florica se dezbrăca încet, încet. Când fu gata, uitară de ouă. Se prăvăliră într-un pat cu baldachin adus din Londra. Sau poate din Italia. Cu boxe incorporate la care cânta tot timpul Holograf.

Denis Dinulescu
14 iulie 2021

(text preluat cu acordul autorului din Călimara cu cerneală)


Gopo 2021

Eram pitiți în redacția ARTA SUNETELOR, io, Big și Relu, pentru că știam că umblă hoții prin București. Și nu numai: bagabonți, prostituate, bătăuși, barmani, ulei de măsline, perdele și alte alea. Un cioc, cioc la ușă. De spaimă, noi am fugit pe geam. Nu am luat nimic cu noi deși red-nostru șef, Radu Lupașcu, trebuia să ne asigure costume de seară, pijamale, chestii de ploaie și de alpinism, cd-uri cu Porcupine Tree sau Pineaple Thief, pălării, și câte o musaca de persoană. Hoții ne-au alergat până pe Maior Coravu. Un polițist care știa cioaca ne-a băgat într-o curte după care a fugit și el. Și ce să vezi? În curtea aia, numită Mihai Eminescu, se petreceau premiile GOPO 2021. Noi am stat sub bar pentru că nu ne-au dat haine de seară, un palton ceva. Și ne-am uitat gură cască. Treceau gagici bătrâne, gagici tinere, masculi, Denis 2021 1.jpgtoți mișto îmbrăcați, cu negru, cu alb, cu flori, cu chestii. Frumoasă lume. Nimeni cunoscut. Niciun regizor, niciun actor, decât cei implicați în filmul de azi: Mihai Călin, Nuștiu cum Cavallioti, Velniciuc, Giurgiu, Hărăbor, o gâză, mama lui Vlad Țepeș și gata. Io dacă nu eram bine îmbrăcat am vorbit cu filmul din Africa, vezi foto, Relu și el dezbrăcat a vorbit cu mine, vezi foto, Big singur și iată că pe scenă apare prezentatorul Andrei Nicolae. Mișto, discurs elegant, ironii, text bine scris, bancuri de bună calitate, absurd cum trebuie la o gală de așa valoare. Da. Cel mai bun film a fost Colectiv. Masculin principal Mihai Călin, feminin principal Diana Cavallioti. Și apoi vorbe. Cum a fost 2020 pentru fimul românesc? Nasol. N-au fost bani? Nu. Chiar fără bani filmele trebuie să aibă o idee ceva mișto ca să țină spectatorul în sală. Filmul românesc nu poate face așa ceva. Ceva un documentar? Nu, pentru că în România nu există piață. Animație? La fel. Dar ce există în România și priește tuturor? Trebuie o comisie parlamentară. Până nu știm, nu vorbim. Seara s-a lățit într-o petrecere până dimineață pe la 3. A curs cu vin, cu femei cum îi plac lui Relu. Tot cu femei cum îi plac lui Denis. Pe Big nu l-am întrebat, că el ne spune la red-șef Radu Lupașcu. Deci lume arăta bine, cei de acolo, bravo lor, arătau încă interes pentru filmul românesc. Așa cum e. Pune umărul fiecare la câte ceva din această industrie. Industrie? Nu. Am băgat noi mare ca să creadă lumea că ne pricepem. Pe scurt, așa fost alaltăseară, 29 iunie, 2021, la Teatrul de Vară Mihai Eminescu. Văzând de unde ieșeam hoții ne-au cerut bilete la film. La 5 minute al lui Dan Chișu, că la LGTB se pricep și ei. Așa ni s-a spus.

Denis 2021 2.jpg

Denis Dinulescu
1 iulie 2021


Memoriile Gen Manole Ben Manole

Plecarea din Bucureşti

1.

Aleea Alexandru 34, București. Un cămin cu două, trei autobuze parcate la gard. Unii copii intră în cămin, alții în autobuze. Niște Skoda vechi din timpul războiului. Tata mă ia de mână și mă duce la hărăbaie. Îmi zice: Tu o să fii un om liber, dar ai grijă, dacă n-o folosești se uzează, se strică și-ți va deveni de prisos. Altceva n-am ce să-ți spun. Nici nu mă pricep. Poate mai încolo. M-am așezat pe scaunul meu și-l priveam stând la trotuar, așteptând plecarea.

Îl priveam curios. Nici măcar nu știam cu ce se ocupă. Putea fi un contabil bun, pe undeva prin UCECOM pe unde mă căra de când aveam doi ani. Niște birouri mari, magazii cu căcaturi imense sau sticle de vin. Dar putea fi și un gestionar bun. Mi-l imaginam tăind calupuri de telemea sau parizer cum vedeam tot mergând cu el prin băcănii și Amzei. Putea fi și spaima CAP-urilor, că o tot auzeam pe mama spunându-i: Nicule, nu mai omorî țărani cu colectivizarea asta. Putea fi orice deci: instalator, inginer sau pălărier de damă, cultivator de tutun sau șofer pe o autostradă din Germania. Orice. Era un om scund, cu nasul cât casa, și avea o mașină Volga neagră.

Șoferul a închis ușile. Ne-am făcut semn de la revedere. La revedere! Un semn cumva: adică, ne mai vedem noi. Mergeam la Căminul Voila, la Câmpina. Aveam doar trei ani, aveam să stau cincisprezece. În spatele hărăbaiei niște fețe de oameni acoperite de vălătucii mașinii.

2.

La Castelul Iuliei Hașdeu, adică în drum spre căminul din Voila, am oprit. Vizită. În sala mare cu coloane, niște importanți militari cu multe stele țineau sfat. Unul: ne trebuie un conducător suprem, un soldat cu experiență. Altul: așa e. Altfel nu mai putem asedia satul de vizavi. Un om care să știe războiul modern, cu informații, cu spioni, un om superior nouă. Unul bătrân de tot: să știe și legile, Constituția României, politică, bine pregătit. Să aibă umor, să știe muzică. Un civil cu monoclu: căruia să-i spunem Manole, e un nume care impune respect, sperie dușmanul. Exact!

Mă uitam prin sală. Nu era nimeni cu calitățile astea. Pedagogul care ne conducea ne-a făcut semn să mergem la autobuz, nu era cazul să deranjăm sfatul cu vizita noastră, iar prânzul ne aștepta. Și-atunci, s-a ridicat cu zgomot un colonel de tancuri înalt de doi metri, uscat, cu barbă, și nas alb, care a urlat: opriți copiii!! S-a apropiat de mine și a urlat și mai tare: el e Manole!!! Eram uluit, mi-au dat lacrimile. Eu, un copil de trei ani nu puteam fi Manole. Nici măcar nu înțelegeam ce-i aia, darmite să mai și fiu. Liniște mormântală. De sus ne privea Iulia Hașdeu, de afară se auzea mașina, de lângă noi respirația pedagogului și hlizelile celorlalți copii.

Militarul m-a luat pe sus, ridicându-mă la cupola castelului. Vivat, Manole, a strigat și ceilalți după el: Vivat, Manole! Se pare că atunci am dat primul ordin esențial pentru toate armatele noastre: vreau la masă!!

3.

Cum ieși din Câmpina, dâgîdâm, dâgâdâm, dai de Nistorești, un deal de vreo 500 metri altitudine. Te uiți în sus, spre vârf. Acolo e Castelul Iuliei Hașdeu. La zece metri deasupra lui se vede un pavilin din căminul la care mergem, Voila, 670 metri altitudine.

Voila-i de fapt un sat la vrei opt km de Câmpina, care împreună cu Șotrile formează o comună. De fapt, un sat mai mare. Așa că autobuzul ne depune în fața unui castel care tronează în mijlocul pavilioanelor care formează căminul CC al PCR Voila.

Castelul a aparținut Prințului Dimitrie Barbu Știrbei, construit undeva pe la 1870. El a cumpărat zece hectare, de fapt tot satul, și și-a făcut această reședință în pădurea Voila, o frumusețe a acelor ani. La moartea lui, castelul a fost moștenit de fiica lui, Martha Știrbei de Blome, care trăia la Viena. Comuniștii, cu ajutorul ei, l-au făcut liceu. Se numea Liceul Dimitrie Barbu Știrbei. Un urmaș al lui Dimitrie Barbu Știrbei, care se numea tot Dimitrie Barbu Știrbei, trăitor pe la începutul secolului, a fost amantul Reginei Maria. Acest Știrbei este cel care, prin 1944, aflat la Cairo, a telegrafiat lui Maniu: Inventați de urgență un partid comunist. Și așa s-a și întâmplat, iar acești comuniști au confiscat castelul și l-au transformat în loc de joacă și școală pentru copiii nomenclaturiștilor.

Așa că ne-am dus la masă într-un pavilion adiacent. Modern, cu săli mari de clasă, dormitoare și cantină. Erau câteva asemenea în curtea căminului. Am mâncat câte patru la masă indiferent de vârstă. Aveam antreuri cu icre și pastă de măsline frecate cu unt, când m-am auzit strigat. Era deja 1956.

4.

În satul Șotrile era o unitate militară mecanizată. Un batalion de tancuri al armatei române. La popotă, vorbea un colonel înalt de doi metri. Nimeni nu hlăpăia ciorba, toți îl ascultau. Era comandantul blindatelor române, colonelul Fred Slătineanu. Se plimba printre mese. Zicea: armata română a dovedit de atâtea ori vitejie, onoare, a apărat țara de turci, de toată lumea... fiii poporului nostru și-au vărsat sângele prin Tatra, Praga, Paris... (aici nu era așa, dar nimeni n-a zis nimic)... prin Irakul de mai târziu... (vizionar)... armele noastre bubuie te miri unde... ăăăăăă... (n-a știut sau n-a avut voie să spună)... tineretul din ziua de azi când se distrează este cu gândul numai la armată... cântă cântece militare... (nu era așa, dar nu-l puteai contrazice)... Nimic n-a stat în calea bravilor noștri soldați... La Podul Înalt, la Mărășești, la... în sfârșit, ați înțeles... Vreau să închei, spunându-vă că ne trebuie oameni noi, tineri capabili care să conducă armata noastră spre noi și noi victorii... Acum trei ani, un autobuz cu copii a oprit la Iulia Hașdeu... Printre copii era unul isteț foc... unul pe care l-am botezat Manole... N-avea decât trei ani, acum trebuie să aibă vreo șase...

Un subofițer de rangul doi, cel care monta tunul pe tanc, un tip fără nume, cu mustață de oțel și un borcan de muștar în mână, a bâiguit: dle colonel, mai avem un Manole la atelierele de șenile... Colonelul Fred, victorios, a răspuns urlând: nu-i nimic, puștiul va fi Manole Ben Manole... Aduceți-l la mine... Și puneți dracului Porcupine, scoateți marșurile alea cu viteaza noastră armată...

5.

Domnul Done este pedagogul nostru. Suntem zece băiețí în cămin înșiraţi de la grădiniță, cum eram eu, până în clasa a opta. Domnul Done, mai târziu Gogu, domnul Gogu, avea grijă de noi după amiaza, după ce profii părăseau școala. Ajuta la matematică, la română, la tot ce aveam nevoie. Până și chimie știa. Pe noi, ăștia mai mici, la engleză. Era prietenul nostru cel mai bun. Vorbea la telefon cu părinții. Ne ținea banii. Ne lăsa să ne ducem în uriașa bibliotecă a castelului și să citim ce vrem. Ne alegea schiurile cele mai bune. Patinele. Toți îl iubeam pe domul Gogu și așa avea să rămână până am plecat din cămin, în 1966.

Dacă tata era un comunist sadea, mama era una din alea care lupta pentru emanciparea femeii. Omul nou era și cu emanciparea femeii. Nu puteai lăsa femeia la cratiță, iar omul nou să zburde prin viitorul luminos de unul singur alăptând, făcând mâncare, aruncându-și chiloții sub pat. Era printre șefii UFDR, Uniunea Femeilor Democrate din România. Care femei nu-ncăpeau în partid, erau lipite de organizația feminină a acestuia. Vom vedea mai târziu. Mama citea însă foarte mult. Avea o bibliotecă impresionantă. Chestia asta am moștenit-o, însă n-avea de unde să știe. Când am plecat spre Aleea Alexandru 34 mi-a dat un pachețel. Înăuntru erau cărți poștale gata scrise. Își imagina că n-am să scriu niciodată. Erau vreo două zeci: Mamă, sunt bine, cu drag, Denis. Eu nu făceam decât să le pun la poștă. Astăzi i-am mai dat una domnului Gogu. Mai am zece. Mama se uita la dată și era mulțumită. Aveam să le găsesc peste ani în ordine cronologică.

Domnul Gogu era destul de bucuros pentru mine. Să-ncepi o carieră militară la nici șapte ani nu-i de colea. Și mai ales sub supravegherea unui om ca Fred, colonelul de tancuri. Și el ar fi vrut să facă liceul militar de la Breaza și-apoi să se ducă la avioane. Visa să zboare. Mă întreba ce cărți citesc și dacă acolo sunt oameni care zboară. Nu-l interesau zmeele sau vrăjitoarele, era un om serios. Nu-l interesa zborul cu mătura. Stăteam amândoi ore întregi cu ochii pe geamurile mari ale sălii de meditații. Geamuri care dădeau într-o livadă uriașă de mere. Nu știam să-i spun dacă aș zbura. Era prea departe. Îi plăcea însă că nu înșiram gogorițe ca alți copii: eu când am să fiu mare am să mă fac cutare și cutare. Prostii auzite pe acasă. Faptul că noi doi ne cunoșteam foarte bine nu lăsa loc prostioarelor. Stăteam acolo de ani și aveam să mai stau vreo zece, așa că eram prieteni foarte buni. Mi-a spus că de mâine începe școala și pentru mine. Aveam să fiu singurul elev din clasa a-ntâia.

Vodă, fiul unui localnic din sat care învăța cu noi la școală nefiind internat, inventase un bob uriaș. Îl construise din câteva ligheane, scânduri și șipci de sanie. Zăpada era bună și ne puteam duce liniștiți la vale pe serpentine. Până la Câmpina. Avea el un prieten care ne-ar fi adus înapoi cu mașina. Ne-am suit vreo cinci băieți. Până la Câmpina sunt vreo șapte km. Am prins o viteză, credeam noi, fenomenală. Bobul s-a oprit într-un gard de pe o stradă circulată din oraș. Câțiva copii se uitau mirați la noi. Eram din altă lume. Altfel îmbrăcați. Și ei la fel. Sărăcăcioși, în uniforme strâmbe, dar veseli. Copilăria e veselă de cele mai multe ori. Mai ales când se socializează la școală sau în parc. Dar ei arătau roși de ceva, aspri în atitudine, rupți pe la coate, cu ghiozdane scâlcite. Am înțeles mai târziu: era comunismul. Așa începea aventura omului nou: în sărăcie, invidie, ghete rupte și foame în ochi.

Domnul Gogu mi-a spus că mă așteaptă Fred la unitate. N-aveam nimic de făcut pentru a doua zi, așa că m-am dus. Domnul Gogu mi-a mai spus să nu beau nimic din ce-mi oferă Fred. Soldații beau vârtos. Și înainte de-a închide ușa după mine, a mai zis: Denis, vrei să-ți cumpăr ceva? Toți banii copiilor din cămin erau la Gogu. I-am spus că vreau un caiet. Un caiet? Dictando? Da, vreau să scriu niște poezii.

6.

Colonelul asculta Manfred Man. Era muzica altor timpuri și eu eram uluit. În colecția lui mai erau Porcupine, Pink Floyd, Bob Dylan. Oare cine era omul ăsta, gândeam interzis. Van der Graaf era la distanță de 20 de ani de locul și timpul ăla. Avea, de exemplu, un vinil cu Johnny Winter, un tip cu plete albe. Zice: ai văzut pe cineva ascultând așa ceva? Nu-mi credeam ochilor și nici urechilor, dar tot el a zis: nu de-asta te-am chemat. A dat la o parte un vinil cu Grand Funk Railroad și a desfășurat o hartă a Câmpinei.

Colonelul a pus degetul pe Căminul Cultural din oraș, și mi-a zis: aici e problema. Iei două tancuri, înconjuri clădirea, o cucerești. Înăuntru e ceva cu muzică populară. Oprești cântecele, oamenii, și vezi că pe pereți nu sunt puse portretele tovarășilor Stalin, Petru Groza și Gheorghiu Dej. Comunismul nu există fără portrete, Manole. Pui cu forța portretele aduse de tine. Îi ameninți pe muzicanți. De acum înainte numai muzică mobilizatoare, numai cântece cu omul nou, cu porumb mult, cu mașini de cusut care nu se strică și cu vatmani veseli. Cu forța, Manole, cu forța. Așa e orice început de regim. Altfel nu se poate. Dacă scâncește vreunul, tragi cu tunul de pe primul tanc. Dacă clădirea nu cade, mai tragi odată. Fac ei alta cântând.

Îl priveam mut. Un om care ascultă Cat Stevens, de exemplu, să fie în stare de asemenea orori? Mi-a citit gândurile. Zice: da, sunt în stare. Altfel îmi pierd șirul vieții. Mă dedublez continuu. Când primesc ordine cretine, le execut pentru liniștea mea interioară. Atunci sunt o oroare. Apoi, ascult Echoes de pe Meddle. E un exercițiu teribil, dar așa vei face și tu. Trebuie să fii tare ca să fii liber. Eu nu sunt chiar de nezdrobit. Libertatea mea s-a uzat și se ascunde acum în spatele unor viniluri. Du-te!

7.

Aveam vreo trei zeci de soldați și am făcut așa cum a zis. Motoarele tancurilor au amuțit. Am intrat în clădire. Toți erau cu ochii pe mine. Nu văzuseră în viața lor un copil coborând dintr-un tanc, înarmat, cu o cască prea mare și cu portretele lui Gheorghiu Dej sub braț. Am pus portretele, am chemat șeful muzicii, i-am spus: ce altceva știi? Ceva nou, cu oameni râzând pe roata batozei, ceva cu copii ascultând o învățătoare tânără behăind cu toți dinții! Nu, nu știm așa ceva și s-a ascuns în spatele viorii. Am vrut să-l împușc. Am dus mâna la toc. Brusc, cineva m-a strâns de mână. M-am întors. Era o fată de vreo opt ani, cam de vârsta mea. Îmi spune: e tata, nu trage!

M-a condus până la tanc și mi-a spus: Florica mă chiamă! Îți dau numărul meu de telefon, iar când mai vii prin Câmpina nu mai veni așa înarmat. Vino și tu cu o carte, să citim la mine în livadă sub un prun. Să vedem pupezele. Ai văzut pupăză? Vino, te rog! O să învățăm și cântecele de care zici. Știm că e obligatoriu. Știm ce vremuri trăim! M-a sărutat, s-a dat jos de pe fierătanie și mi-a făcut semn cu mâna. La revedere, asta însemna. La revedere!!


Scrisoare deschisă președintelui Iohannis

Deși era abia opt dimineață, iar echipa de fotbal Dinamo trebuia lăsată să retrogradeze pentru însănătoșirea fotbalului românesc, deși la RRA se dau știri care n-au nicio legătură cu realitatea, iar pe râul Neajlov trec submarine românești cu direcția Beirut, deși vulpile din Clejani trec liniștite șoseaua, din cauza asta având loc mici accidente, iar cursa aeriană Istanbul București a oprit la Uiești, în pădure, pentru a îmbarca zece mii de copii care dispar anual din țara noastră, deși Firea, Băsescu și Nicușor vor câștiga împreună primăria Capitalei, iar sezonul mării se va întinde până de Crăciun ca să recupereze băieții, ei bine, cu toate astea când a deschis ușa de la baie Florica Ben Florica a văzut că lipsește mașina de spălat. Incredibil. Mai dispăruseră lucruri din casă, dar așa ceva? Închise interviul de pe Antenă cu Marius Tucă și Donald Trump în care vorbeau despre realizarea unui canal între SUA și România prin care se putea face transferuri de șepci mai de calitate decât până acum, puse mâna pe telefon. Într-un târziu, răspunse generalul Manole: ce-i?

Manole!, ai luat cu tine în aplicație mașina de spălat. Nu știu de când aperi tu Constituția României cu mașina noastră de spălat! Și nici cu King Crimson, că ai luat și cd-ul cu ultimul lor concert pe care-l țineam sub pernă, sub perna lui Costache, dar văd că ai dat de el, istețul mamii! Ar trebui să vă dea de la regiment, și nu numai King Crimson, ci și și Holograf, că ei cântă pasaje din Constituția României, aia cu Și băieții plânge când n-are libertăți! În sfârșit, în mașină era ariciul. Ariciul nostru, ăla pe care-l creșteam ca să redreseze economia țării. Cum, cum? Ai uitat, boule! Ariciul stătea în mașină, noi băgam rufele țării, el își lăsa acele în cămăși, chiloți și alte alea, iar tu când puneai țoalele pe tine te înțepai. Erai nevoit să-ți cumperi alte izmene și tot așa. Creștea consumul. N-a spus președintele că prin consum redresăm economia sau așa ceva? Da, chiar, ce-ar fi să-i scriu președintelui Iohannis o scrisoare deschisă ca să știe ce fac generalii lui. Așa am să fac. Ăluia dă-i să mănânce. Nu mănâncă decât vulpi mici, fragede, caise și mere. Și nu spăla cu detergent, că-l omori. Omori Ariciul Național. Salvatorul economiei. Dumnezeule, cum de te-am luat de bărbat? Când vii spre casă, să nu uiți să-mi iei un plic. Deschis.

Generalul opri la tutungerie. Se spălă pe mâini și ceru un plic. Deschis. Se șterse și ceru și-un toc. Scrise cu litere mari, militare: Președintelui Iohannis, scrisoare deschisă. Îl trimise nevesti-sii.

Denis Dinulescu
19 august 2020


Niciun film n-a schimbat istoria lumii

Generalul Manole este foarte gospodar astăzi. Este în grădina lui de pe Neajlov. Stă cu picioarele-n apă și curăță vinete pentru salată. Curăță ardei pentru copt. Cartofi pentru boeuf. Morcovi. Țelină și ceapă. Din când în când se uită în regulamentele militare să vadă dacă este corect. Mai trebuie puțină drojdie, mărar, mure culese de dimineață. Își amintea cum venise el la Florica cu mure culese de el și Florica topită toată le-a pus în cafea în loc să facă un cozonac militar. He, erau tineri. Căută pătrunjelul și-l găsi sub lighean. Era foarte mulțumit. Virusul ocolise Neajlovul și din cauza asta se putea îmbarca și hălădui prin lume. Vroia s-o ducă pe Florica în Honk Kong. La etajul 78. Ciuli urechile. De pe terasa casei sale auzi dialogul dintre Florica și Costache, adjunctul lui. Păzeau împreună Constituția României.

Costache: păi, ce, Florico, ‘’Ilustrate cu flori de câmp’’ nu putea schimba lumea asta a noastră din Carpați? Ia, gândește-te! Ăia doi în loc să se iubească, ar fi scris pe fiecare ilustrată Jos Iliescu și gata, se schimba tot. Florica: era pe timpul lui Ceaușescu, nu încurca lucrurile. Închide-te la fermoar. Crezi tu că cu cărți poștale se schimbă lumea? Întâi trebuie să ai bani să le cumperi. În scenariile românești lipsesc banii. Ca și în realitatea din Carpați. Nu-i niciun ban. Se poate și fără bani. Totul e să vrei, totul era să le pui la poștă și să scrii adresa corect. Tu ești soție de general, puțin îți pasă. Dar sunt milioane de români care n-au primit niciodată o ilustrată cu flori de câmp. Frustrare. Așa se numește. Și atunci cum să nu iasă filmul prost? Mă pricep, știu ce vorbesc. Dacă ilustratele alea cu flori de câmp ajungeau pe sub uși, pe macarale, pe Valea Prahovei sau la Dragoste la zero grade nu crezi că nu mai era nevoie de revoluția din ‘89? Au murit oameni. Pentru ce? Pentru 50 de bani? Atâta costa o ilustrată. Popor de nevolnici. Needucat. Costache fierbea. Și pe bună dreptate.

Generalul interveni imediat. Zise: niciun film n-a schimbat istoria lumii. Au încercat ăia cu ’’BD la munte și la mare’’ și nu le-a ieșit. Românii tot fugeau în Germania. Când B era la munte, D era la mare. Lipsea coordonarea, regulamentul militar. Patosul revoluționar. Niciunul nu era, nici B și nici D, ca Guevara, oameni care să mobilizeze masele. Da, e vorba de masele românești, care când e o nedreptate iese în stradă și răstoarnă. B era prea moale, D la fel. Aveau și-un câine care nu mânca sfeclă. Știu asta din scenariu. Ori nu. Fără sfeclă nu merge, nu schimbi lumea. Filmul a rulat mult, doar doar de B s-ar fi dus la D să-i spună: hai să-l dăm jos pe Ceaușescu. Să pună câinele pe el. Că ăștia care n-o au cu sfecla sunt răi. Ce știți voi? Io am totul aici, în Constituție!

Cumva se înserase. Soarele coborâse după un tomberon înalt proaspăt adus în sat. Era un tomberon cultural. Doar aruncai cărțile în el și pac îl luau gunoierii din Bucșani. Pentru bibliotecă.

Denis Dinulescu
Text preluat din blog Călimara cu Cerneală al autorului
5 aug 2020


Manole goes to Hollywood

Generalul Manole Ben Manole ieșea de la premiile Gopo. Și pentru că-i permiteau regulamentele militare, începu și el să fluiere ca-n film: fiu, fiiiiiuuuu, fiu, fiiiiiii, fuuuuuu. În limbaj cazon asta însemna: dacă Florica nu mi-a făcut ciorba aia de cocoș cum știe ea, o bag în pizda măsii și plec la Hollywood, așa militar cum sunt. Trecea prin piața Romană și fluiera în continuare: fifififi, ffuuuuuuu, fifufifufifu, fuuuuu. Asta însemna că acolo, la Hollywood, el va scrie despre fluieratul în armată și ce înseamnă ordinele date cu fluierături. Nu ca-n film, cu droguri, Ivanov, chestii. Chestii nu prea românești, gândea Manole, pentru că la noi sunt false. False chiar și în La Gomera, pentru că noi nu trăim ca între mafioții cu droguri. Ăia americani. Ăia mexicani. Sau columbieni. Noi trăim cu peneleul și cu măștile. Și, iar fiiiiii, fiu, fiu, fui, fui, fufufu fiiiiii, fififiiiiii!!!! Noi nu mâncăm ca americanii, nu cântăm ca ei, bașca țoalele. Mai avea puțin și ajungea pe Dacia. Simți un miros de cocoș.

Florica Ben Florica, doamna general cum îi spuneau unii, era în bucătărie cu Costache Ben Costache, adjunctul lui Manole și se rugau de cocoș să se lase jumulit. Uite, cocoșule, zicea Florica, uite ce morcovi am, ce țelină, ce smântână! Costache la fel: bă, cocoșule, dacă te lași ciorbă îți fac pensie militară, din aia specială cum urlă ăștia pe media. Cocoșul nu și nu. Ba chiar se sculă de la televizor, își ascuți ciocul și-i scoase un ochi lui Costache. Florica, mulțumită, îl băgă în ciorbă. Cu sare după gust. Era cald și Florica își scoase sutienul. Imediat un miros de cocoș umplu cartierul.

Manole intră în bucătărie și văzu dezastrul. Vru s-o omoare pe Florica cu polonicul. Dar această armă era interzisă. Îl sună pe Scorsese: eu sunt. Scorsese: fiu, fiu, fiiiiiiuuuuu, fi? Manole: fififi, fifi, fiiiii!!! Scorsese: fiiiiiiii, fiiiiiuuuuu, fu! Manole: la ce hotel? Adică Manole nu știa toate hotelurile din L.A. Scorsese: fifi, fiuuuuu, fuuuuiiiifiufiu!! Manole: aha! Tot Manole: și vine și Sharon Stone? Scorsese: fifi, fiiiuuuu, fuuuuu, înțelegi?

Denis Dinulescu
9 iulie 2020


MURDER MOST FOUL

Gogosi 1.04. 2020 1.jpgBob Dylan s-a uitat la ceas și a socotit că e cazul să-l sune pe generalul Manole Ben Manole: generale, au trecut opt ani de când n-am mai compus. Nu-i nimic, bătrâne, tu nu trebuie să mai faci nimic, niciodată. Vine o vreme când titanii trebuie să-și vadă de ale lor prin casă, pe sub preș, la găini. Tu ești un titan al muzicii, stai linișit. Nici măcar să-ți justifici Nobelul nu trebuie, dacă la asta te gândești. Premiul ăla a fost așa, o încununare, o răsplată nu numai pentru tine ci și pentru toți fanii tăi. E Nobelul lor. Când să-l mai ia, și când s-a mai pomenit în istorie ca celebrul premiu să fie adjudecat de miliarde de oameni care se culcau seara cu Sarah sau Mr. Tamborine Man. Și își scărpinau gagicile pe Blowin’ in the wind Gogosi 1.04. 2020 2.jpgsau Desolation Row. Ce-ți mai trebuie? Unul prost? Când milioane de oameni încă ascultă Blonde on Blonde, tu le dai în cap Murder ăsta. Nu-i frumos. Lasă-l acum pe Pablo Dylan, nepotul tău, să cânte. E bun, o face bine. Break on free e un exemplu. Plus că e mai frumos ca tine. E și mai tânăr. Voce, chestii. Nu că am ceva cu vocea ta de pe Murder Most Foul, da’ știi cum e, la un moment dat e gata. Știi cum îmi zice nevastă-mea, o știi, Florica, când ne băgăm în pat? Pune mâna pe așa și-mi zice: Manole, te-a lăsat talentul. Așa și tu. Lasă-l pe Pablo. Vorba cântecului: The Time they are a-changing.

Generalul închise și-și căută pintenii. Trebuia să plece la război împotriva COVID 19, război greu nu glumă. Și-i puse, trase plapuma peste Florica și se duse la grajd să-și aleagă calul. Avea în grajd scule babane de muzică, puse Highway 61 Revisited. O iapă se desprinse. Veni la el. Încotro, generale! Cu Virusul ăsta! Îl dovedim? Îl! Și plecară cântând. Generalul îngâna A hard rain’s a gonna fall, iar calul fredona It’s all over night, baby blue.

Gogosi 1.04. 2020 3.jpg

Denis Dinulescu
1 aprilie 2020


LINIA MAGINOT

Înfloreau portocalii pe bulevardele Bucureştiului. Mirosul, culoarea erau înebunitoare. Generalul Manole deschise Constituţia României, pe care o păzea atât de straşnic, că să vadă ce se întâmplă în asemenea cazuri. Scria: Când înfloresc portocalii, miroase, şi aşa mai departe trebuie convocat de urgenţă Consiliul de Apărare a Ţării. O strigă pe Florica. Aceasta-i aduse degrabă pantalonii cu vipuşca tricoloră, cămaşa cu gulerul tricolor, şapca cu cozoroc tricolor, izmana tricoloră şi o iie albă că în caz de plouă peste apărarea ţării s-o pună pe el. Apoi, la final, un acordeon şi-un ţambal cu ştimele de la ultimile melodii ale lui Tudor Gheorghe, alea cu Mamă, mamă, ţi-a căzut toporul, Degeaba, degeaba şi Dumnezeu a născut o pisică, vai, vai!!

După litera Constituţiei României primul luă cuvântul Generalul Manole Ben Manole. Scrie aşa, la alineatul 24: România n-are voie să ducă războaie de cucerire, ci numai de apărare, defensive. Aşa că acum e momentul să pornim un război defensiv, domnilor, şi nu împotriva oricui, ci împotriva Bulgariei. Consiliul îşi lua notiţe. Numai Generalul Costache Ben Costache desena nuduri ale Floricăi Ben Florica, soţia generalului. Unul era cu Florica pe cuptor, făcea blinele.

Generalul Manole continuă, ca să se vadă că e bine pregătit: Ca să nu se prindă bulgarii că-i atacăm în defensivă, propun să atacăm întâi Linia Maginot, aia pe care au făcut-o francezii. Numai aşa dracu-şi va da seama ce vrem, şi cât de simplu e să-i nimicim pe bulgari.

Primul batalion care plecă spre Maginot fu cel de paraşutişti. Plecară pe jos, ca să nu dea de bănuit. Se opriră la Praga. Acolo cânta Black Sabath. Paraşutiştii vândură harnaşamentul şi armele şi-şi luară bilete. Apoi, nimeni nu mai auzi de ei. Nici măcar la secţiile de votare de prin oraşele apropiate.

A doua armată care luă cu asalt Linia Maginot fu intendenţa. Cu oalele de cartofi şi recipientele de fasole ea se oprit la Viena, unde cânta Charles Loyd. Vă daţi seama! Iar ultimul batalion care o luă spre vestul Europei fu cel de săpători de tranşee. Ei făceau şanţuri adânci ca să aibă armata română unde să urineze, ca să nu facă mizerie prin Italia, Cehia sau Austria. Mii de km de şanţuri cu deodorante Denim.

Armata bulgară se prinse de învăluire. Se pregăti şi ea la sânge şi atacă, tot în defensivă, Albania. Fu un măcel pe care cărţile de istorie, război, ştiinţe ale naturii şi masonice îl numiră Marele Război de Defensivă al Generalului Manole Ben Manole cu ilustraţii de pe cuptorul la care Florica Ben Florica făcea blinele într-o ţinută nesumară.

Denis Dinulescu
12 martie 2020


Câte ceva despre Peter Green

Iepuraş nu mai ai aripioare / Nu mai poţi să mai zbori din floare în floare. Se repetă: iepuraş nu mai ai aripioare / Generalul ţi le-a retezat. Soldaţii cântau curăţând ţelină, un fel de viagra pe care o culegeai de pe câmp pe când p-alalaltă de la farmacie cu contraindicaţii.

Generalul ascuţea un topor. Erau ani de când din dormitorul Floricăi, nevastă-sa, se auzea apelativul iepuraş pe diferite tonuri. Ba de pe sobă, de pe câmp, din biserică şi alte chestii ceea ce sugera că iepuraşul e foarte activ cu urechile alea. Bătu la uşa femeii cu toporul ascuns la spate. Vremea îngheţase, aburii din cafea invadară podul, Constituţia lui Manole stătea deschisă la pagina 2 la capitolul Iepuraşii din filozofia femeii. Era şi cu amenzi, dar mai ales cu tăierea aripilor. Din dormitor se auzi: ascunde-te iepuraş, apoi către uşă: intră! Aripile iepuraşului erau atât de mari încât se vedeau din dulapul în care se ascunsese. Manole îl recunoscu pe Costache Ben Costache, adjunctul lui. Îi tăie aripioarele şi-l trimise pe front. Tocmai începuse războiul dintre români şi bulgari, pe la Plevna pe undeva. Apoi se răsti la Florica: am să te trec în Constituţie că subminezi economia ţării noastre dragi. În loc să urmărim faptele de vitejie ale lui Costache, trebuie, io şi soldaţii, să-l scoatem din dulapul tău ori de câte ori interesele patriei o cer. Aşa să ştii! Florica plângea: Vai, Manole, nu mai pot. Am crezut că slujesc şi io patria aşa cum pot. Şi cum crezi tu că pot? Cu mitraliera, cu CSAŢ-ul, cu iahnia de fasole? Nu! Ci cu dragoste. Manole Ben Manole înţelese mesajul. Scoase pixul şi scrise în Constituţie: Nu cu iahnia, nu cu arma!! Cine vrea bine, cine nu, nu. Şi făcu ceva dragoste cu Florică, aşa că-l lămurise.

Pe fruntul bulgar, generalul Costache Ben Costache făcea furori. Atacase o redută, construi alta, o atacă din nou, luă trompeta şi cântă celebra meodie La război, la război, dragostea era cu noi!! Apoi, smulse sabia unui duşman şi dispăru înspre Paris îmbrăcat într-o vestă galbenă.

Florica îşi dădu seama de mesaj: ceva galben, ca o vestă, zburând înspre Paris. Era vorba de dragoste, de armată, de biata armată a ţării, era vorba de tunuri care, nu ca pe vremuri în sticle, duceau mesajele în bombe. Îşi puse şi ea vesta galbenă, îl încuie pe Manole în baie, se instală în ţeavă, şi bubui şi ea spre Paris. Foarte frumos.

Îşi puseră cortul pe la Luvru prin faţă. Direct pe trotuar. Mâncau varză roşie şi se iubeau. Prin pereţii cortului, se mai auzea: iepuraş, nu mai ai aripioare! Era fals, aşa că Costache deschise cortul. Imediat se auzi bluzul lui Peter Green din Concertul Live 2003 HQ. Era altceva. Cu totul şi cu totul altceva.

Denis Dinulescu
23 noiembrie 2019


Generalul în la minor

Generalul se bărbiereşte la oglindă având bretelele oxidabile, iar maieul verde de necaz. Lălăia Satisfaction: lala lalala la la laaaaaaaaa ieeeee bicoz la la la ai dont nidid satisfaction lala! Foarte frumos. Reieşea că e vesel, cu datoria împlinită şi cu şpaga intactă luată după ce a căzut guvernul mai deunăzi. Sună telefonul: a început războiul, generale! Hai la CSAŢ.

Acolo, în clădirea mare de pe stânga, şeful de stat major a zis: Neamul Şoimăreştilor s-a răsculat. Grosul armatei, detaşamentul Vasile, coboară spre Bucureşti cu tancuri, suliţe şi coase. A căzut guvernul Dăncilă şi vor să-l răzbune. Simplu. Tu, Manole, îi ieşi în faţă la Câmpina. Cu mortiere, că nu-i loc. Dai foc la grâne. Prinzi porumbeii pentru ciulamaua de după bătălie, scoţi şinele de treni şi le aduci la Bucureşti. A doua armată a Şoimăreştilor coboară spre capitale prin râul Prahova. Au costume de scafandri, deci va fi uşor. Simulaţi întâi, ca să nu ne reclame. Ceva muzică, dacă se poate, adusă de plutonul 6 tot al lui Manole. Ia s-aud Manole! Angie, Angie, mai wife, Angie! Perfect, este o melodia de adormire a duşmanului. Cum adoarme, îi luaţi rezervele de orez şi veniţi la regiment. Facem un pilaf. Punem sare după gust şi vreo patru porci, ca să ajungă.

Armata lui Manole plecă înapoi, spre tabără. La tonul generalului, începu o melodie în La Minor: mi mi la la, laaaaa mimimi.

Aşa de tare şi de frumos suna melodia, că o trezeşte pe veveriţa Hyundai. Ea se iveşte în pragul vizuinii şi ascultă. Vede ostaşii. Puse ochii pe un caporal maro. Se opri cu el direct la Oficiul Stării Civile.

Denis Dinulescu
13 octombrie 2019


GĂRÂNA 1

Garana 2019 1 (1).jpgMai întâi am plecat doi din faţa casei, io şi Tina Cumva, vezi foto, discutând de câte nuci beneficiază în viaţă un om căruia nu-i plac nucile. Că hâr, că mâr şi a reieşit că o nucă. La prima staţie s-a suit Ludu Dumbravă cu gândul să bea Calvados. Ne grăbeam. Pe drum trebuia să-l luăm şi pe Paolo Fresu tot spre Gărâna. Vezi foto 2. Dac-o fi el, poate ne-a minţit.

După aia Alin a zis că o ediţie mişto de Gărâna. Cu Chambers, Garbarek, Fresu, Trilok, Lars Danielsson. Noi tăceam. Ne întrebam: de unde ştie. Şi aşa am ajuns. Afară 19 grade, în camere 3. Apă caldă ioc. Aşa că am băut câte ceva. Câte ceva puţin. Tati a dat 10 sticle, s-a ras tot. Le-a mai dat odată, iar le-am ras. Cu şubele pe noi, am mâncat brânză, în timp ce Garbarek relua nişte teme de te căcai pe tine. Foarte frumos.

Garana 2019 2 (1).jpg

A suivre.

Denis Dinulescu
22 iulie 2019

Foto: Florentina Tănase

GĂRÂNA JAZZ POESIS 1,
de Florian Moshu Lungu

Garana 2019 3 (1).jpg1. Multiplicând euforia

Distanţelor de ametist

Egale, unghiurile zării

Vibrau ecou prelung, jazzist

2. Maeştri ai intrerpretării

S-au perindat în ritm zglobiu

Şi toate navele visării

Virară spre portocalui

3. GĂRÂNA-i superobeliscul

Al Europei jazz semeţ

Nimeni nu îşi asumă riscul

Să piardă acest festival de preţ

4. Căci Marius Giura a giurat

Cu abnegaţie scandinavă

Că va miza pe jazz Banat

Să-nalţe muzica în slavă

5. Cu Gabi, Bebe, Sergiu Doru

Cu Caius, Kitty – Chef Marius

Accelerând intens motoru

Împins-au jazzul tot mai sus

6. Contaminând vibrând Poiana

De-ai jazzului cartharsis pur

Ei, preoţii-mbrăcau sutana

Simţind cu feelind împrejur.

A suivre.

Foto: Florentina Tănase

GĂRÂNA JAZZ POESIS 2,
de Florian Moshu Lungu

Garana 2019 3 (1).jpg7. Iar stând pe trunchiuri de copaci

Ai jazzului supuşi fideli

Vor credita, deloc posaci,

Jazzul-audio isoscel

8. Cu-aprig vânjosul Trilok Gurtu

(În forte ori în ritmuri-şoapte-

Tobar vestiti, ca Tavi Scurtu)

Sax Garbarek domină-n noapte

9. Haş Crişovan şi JazzyBIT

Se fusion-ează cu aplomb

Spre a lansa-n chip însolit

Program-premieră: ce-i sex bomb!

10. Cu Guidi Quintet, MRB,

P. Ioniţes-cu Dorobanţ

Şi Jacky Terrasson – francais,

Surprizele s-or ţine lanţ

11. Hei, oameni buni, i-aţi ascultat

Pe ei, Garcia Group, alesul.

Pe Trio Gregory – Privat

Pe Danielsson şi pe Fresu?

12. Maciej Obara şi Previte s

(Cu al său) Classic Trio Bump

John Surman Trio – iată, fapte-s

Şi, ştiţi, biletul nu e scump.

Garana 2019 5.jpg

A suivre.

Foto: Florentina Tănase

Gărâna 4, continuare din nr. trecut...

GĂRÂNA JAZZ POESIS,
de Florian Moshu Lungu

Garana 2019 6.jpg1. Cu toţii jazz vor poenii

Căci, da, drumul acolo duce

Însă români mulţi vor sosi

Şi-curte-n hanul La Răscruce

2. Senzuala Zan cu Arrodizzy

Cătălin Milea în quartet

Iar ai lui Zlat Sorin rapizii

Instrumentişti. Sunt toţi pe Net

3. Avem şi Philm cu Gropper Philipp

Pe el doar să-l auzio-naţi!

Religia jazz e în Văliug

La orga veche-s adunaţi

4. (Anii 70) Rodion G.A.

Mai nou, Kusak Raul clăpar

Schwartz – Dinu, Crişovan Horia

Cânta-vor din altar cu har.

5. Mâncăruri vreţi, ceva util,

Tricou, afiş, şepci cu chipiu?

Dar noi CD-uri, nou vinyl

Găsiţi la Paul Tutungiu

6. De-i şi Denis Dinulescu de acord

Să joace-n stil piramidal,

Cu Dennis Chambers la babord

Veni-va Moshulu-n final.

Garana 2019 7.jpg

A suivre

Denis Dinulescu

Foto: Florentina Tănase

MARŞUL SPRE VIENA

Armata generalului Manole puse tabăra pe râul Cerna. 3 miloane de soldaţi în drum spre Viena. Se refăcea astfel traseul armatei otomane din sec XV: timp, costuri, oameni, cuceriri olfactive şi nu numai. Rezultatele avea să fie scrise în Constituţia României, cu specificaţia că românii au ţinut piept turcilor şi astfel Europa şi-a putut construi Catedrala Notre Dame.

S-au săpat şanţurile pentru weceuri, fundaţiile de corturi şi tot felul, iar la final, generalul a dat voie armatei să mănânce. Exact când cei 3 milioane de oşteni au spart ceapa, s-a auzit o trompetă. Nu era deşteptarea. Nici retragerea. Nici de dans. Era Paolo Fressu care venea de la Gărâna. Festivalul se terminase şi omul şi-a zis s-o ia şi el cu armatele spre Viena. Acolo avea alt concert. Generalul Manole l-a invitat în cortul lui imperial. Intrară în vorbă.

Garana 2019 8.jpgCânt, zise Fressu, numai compoziţiile mele. Cele care-mi plac, le sui pe scenă. Dacă-mi plac mie, compoziţiile mele sunt bune, dacă nu, nu. Ce, crezi că Beatleşii cântau ce le cerea publicul? Nu. Ci numai ce le plăcea lor. Melodiile mele sunt delicate, tandre cumva, inspiră prietenie, căldură, bun simţ. Într-un secol plin de bombe şi războaie îmi permit să suflu prietenie, viaţă, şi iubire. În acest moment, un soldat deschise un pepene. Înăuntru erau răvaşe. Secrete. Nu ne băgăm.

Nu cânt singur. Cânt cu basistul Lars Danielsson, şi el pe-aici pe undeva. Să spui soldaţilor tăi să-i care contrabasul. Uite-l a sosit.

Vin de la Gărâna, zise Lars. Ştim. S-a terminat. Ştim. Atmosfera de acolo te face să te simţi foarte bine. Ştim. Am vorbit cu Trilok Gurtu. A zis; atmosfera de aici e formidabilă. Atâta omenire să bată atâta drum şi bani n-am mai văzut. Am bătut altfel decât la jazzul bucureştean din piaţa cutare. Aici e natura, oamenii. Acolo sunt costume, rochii elegante. Jazzul nu este aşa. Ce făceaţi? Mâncam.

Spre Viena, întrebă Lars. Trebuie să vedem dacă armata otomană n-a minţit. Pentru că în mod normal n-avea voie să treacă nici de Budapesta, din cauză că noi am ţinut piept invaziilor otomane şi-n fel ăsta s-a putut construi Wembleyul. Înţelegeţi? Nu. Ştim Garana 2019 9.jpgdoar că Europa era cucerită înainte să ţineţi voi piept duşmanilor. Ne sucim spre Belgrad. Pe-acolo au luat-o otomanii şi poate le cântăm ceva.

Mai mâncară câte o lămâie, puseră abţibilde cu armata română pe geamantane şi-o luară din loc.

Singur în cortul imperial, generalul Manole scoase Constituţie României şi scrise: armata română a băut toată apa Cernei, a furat toate aşezările din jurul ei, aşa că drumul spre Viena nu e p-aici. Stăta să plouă. Mai era senin. O semilună pe cer. Un acord de trompetă. Era Paolo. Apoi, basul. Era Lars. La revedere, Gărâna, ne vedem în 2020.

Denis Dinulescu
29 august 2019

Legenda foto:
Cu trompetă Paolo Fressu.
Celălalt, Lars Danielsson.
Foto: wikipedia.


MUZICA E GREU, gândea generalul curăţând o tonă de usturoi

De fapt, Florica fu aceea: Manole, pun’te de curăţă o sută de kile de usturoi, că fac piftie. Şi pentru noi şi pentru băieţii de pe scena Sighişoarei. Mă refer la solişti. Şi nu curăţa numai usturoi nigerian, că e prea negru, nici românesc, că-s culeşi fără justiţie, ci numai rusesc, chinezesc şi american. Apoi, doi morcovi, carne de porc, de porc o facem că-i place lui Costache, ţie îţi fac altădată de oaie. Aşa. Mă suni când eşti gata.

Manole Ben Manole se întinse cât era de lung în mijlocul muntelui de usturoi. Punea cojile cutare, căţeii cutare. Mirosea a usturoi. Şi vântul mirosea a usturoi. Ba chiar şi sconcsul. Manole dădu drumul la televizor. Pe ecran Corina Chiriac cu un cântec despre cum a muncit ea în State. Mută mai departe. Apăru ceva interesant. Scrie Sighişoara Blues Festival 2019, adică ediţia a 14 a. Frumos. Pe scenă apăru trioul Carl Sony Leyland Trio, un trio cu nume de autobuz. Cu mici excepţii care puteau rămâne în sală, autobuzul putea cânta în parcul din faţa teatrului. Altfel curat, închegat, bun audio.

Denis Dinulescu - Grainne Duffy 2019.jpgUrmează Grainne Duffy. Ritm, trupă forţoasă cu repetiţii în picioare, coveruri de nota 7. Să fii avut trupa vreo compoziţie proprie şi noi n-am ştiut? Se poate, deşi întotdeauna începi cu hitul. Vezi Stonesii cu Satisfaction din 1965. O compoziţie bună te pune pe hartă. Una. Vezi Baby Come Back a lui Equals, după care treci la usturoi.

Nivelul festivalului creşte cu Kyla Brox Band, voce, super bandă pe spate. Maşină de făcut muzică. Exact ca AC/DC-ul pe vremuri. Arunci o temă muzicală maşinii şi maşina rock AC/DC îţi face capul calendar cu ea, face hit. Kyla* are o voce superbă. Uşurinţă. Dans. Este o încântare. O faci să nu mai plece din sală, deşi generalul n-o putea chema la usturoi.

Ultima trupă a festivalului este Joe Krown/Jason Ricci. Muzicuţistul Jason şi-a tras ţinută de Keith Richards. Mişcare, ritm, ţoale, bandană albă. E foarte bine. Toată lumea cântă voce în trupă. Bine. Ropote de aplauze. Spectatorii cer ca ei să rămână în Sighişoara pentru 26 mai. Nu e posibil, ne spune Berti Barbera căruia îi reproşăm că în sală nu există un A4 cu instrumentiştii, ca să ştii cine cântă, altfel uiţi. La anu.

Ieşim în noaptea Sighişoarei. Miros de usturoi pătrunzător. Manole cu evantaiul. Mirosul o ia spre Braşov, noi spre Cetate unde are loc un jam-session. Manole se retrage, scoate de sub pat Constituţia, pe care o păzeşte ca pe ochii din cap, şi notează: Cap. IV, Ehe, MUZICA E GREU.

Denis Dinulescu - Kyla Brox 2019.jpg

Denis Dinulescu
9 aprilie 2019

Foto: Florentina Tănase

*Kyla Brox a câştigat the 6th European Blues Challenge 2019!


Blues pentru spălat rufele în chiuvetă

Iepuraş nu mai ai aripioare, cântă generalul Manole spălând nişte cearceafuri tricolore în chiuveta din bucătărie, pentru că Florica era ocupată în dormitor cu cunoaşterea carnetului auto vrând să-şi ia un ceva auto. Domnul conte ţi le-a retezat, continuă generalul şi privi imaginea de pe cearceaf. Imaginea era o gaură, îşi aducea aminte de ea. Adică la revoluţie când era să ia bătaie că nu apără ca lumea Constituţia României, sfâşiase un cearceaf, de fapt un steag al României, şi fugise pe acolo.

Florica plângea. Nu-i plăcea că iepuraşului i se taie aripioarele, ura cântecu ăsta. Îi spuse lui Costache Ben Costache, adjunctul generalului, cu care învăţa în pat carnetul auto, îi spuse: dacă nu încetează cu prostia asta îl ucid. Chiar dacă mă dă în Constituţie după aia, da tot îl omor. Hai, să te pup, i se adresă Florica lui Costache şi-şi lipi buzele de sub braţul lui.

Generalul auzise totul. Brusc schimbă melodia. Cânta acum Harlem Shuffle şi din cauza asta luă o rochie de mătase de-a Floricăi şi-i dădu foc. Începu bătaia, haosul.

Generalul luă o mitralieră şi ciurui 300 de papagali aflaţi în Constituţie. Costache luă un topor şi omorî toate furnicile din cărţile cu furnici. Florica scoase un sân şi alăpta acum 5.000 de copii cu probleme la bacalaureat. O vacă, paznic la o benzinărie de cartier avea un fierăstrău. Cu el atacă Palatul Parlamentului. O veveriţă dentist la policlinica 10 Washington, începu să dea pacienţilor medicamente gratuite, sinucigaşe. Era prăpăd.

Generalul îşi dădu seama că nu se mai putea continua aşa. S-ar fi decimat ţara, ţara noastră dragă, plină de lasere performante. Aşa că schimbă melodia. Începu să fredoneze una de Bere Gratis sau Fuego. Amândouă era la fel şi ca linie melodică şi ca versuri. Planeta începu să danseze. Bucurie dezlănţuită. Negri şi chinezi dansau cu aborigeni din România. Din ăia cu şase lei pensie specială. Se ridica praful la cer. Tobele zguduiau ţara.

Tocmai atunci, din cer, începu să coboare un extraterestru. Fredonând Bere Gratis sau Fuego, că tot aia era. Se opri în faţa generalului Manole Ben Manole. Îi ceru voie s-o ia pe Florică de nevastă. Generalul fu de acord, şi începu o tânguială de bucurie gen Love in Vain.

Denis Dinulescu
21 martie 2018


MORIŢA

Pe-o gură de rai din biroul generalului Manole Ben Manole apărură trei ciobănei cu chiloţii pe ei, mici la statură şi deştepţi că vorbea numai lipiţi pe pereţi. Ăl vrâncean şi cel ungurean, ziseră: Generale, ciobanul moldovean nu face cinste Constituţiei pe care-o scrii. Ieri a furat o motoretă de la oi, că numai au alea cu ce să se ducă acasă. Pe câmp, la păscut, cântau şi ele, săracele, Faithless dar le-a luat şi chitarele şi boxele.

Şi ăla vrâncean, întrebă generalul. Cel ungurean zise: Ăla vrâncean a furat irigaţiile din Bărăgan şi le-a vărsat în Dunăre, muntele de cleştar pe care l-am făcut în insula Brăilei, ăla făcut ca să atragem americani în vizită, l-a lovit cu picamerul până a căzut. Seara îşi făcea ciorbă din oi. Era ciudat. Purta o fustă verde de sub care se auzea Phill Collins.

De ăla ungurean ce să-ţi mai zicem, e jale mare. A fost la Eurovision cu oile. Alea dansau ca să scape de cuţit, iar ciobănaşul nostru arunca cu balerine prin sală că doar doar se mărita cu ele şi scăpa de la sacrificat lupii care-i păzeau turma.

Generalul se gândi şi-o chemă pe Florica. Femeia era într-un coş cu zăbrele de fier. Zise: P-ăla vrâncean dă-l la conservator să înveţe BUG Mafia. Învaţă ce-nvaţă şi-l trimiţi la Bruxelles europarlamentar de cântece româneşti. P-ăla moldovean îl trimiţi la canto să înveţe melodii de Angela Similea, apoi îl trimiţi la Buxelless tot europarlamentar, dar de melodii triste, imuabile, maleabile. Iar pe-al treilea, pe ăla ungurean îl aranjăm în echipa dramaturgului Dinu Grigorescu, să cânte acolo. Mulţumit?

Odată terminată treaba, Florica şi generalul se aruncară în pat. Ea îşi aruncă cât colo drâmba, harpa, acordeonul, fusta, chiloţii şi peruca iar el doar trombonul, toba mare, pianul, cozorocul şi pe cei trei ciobani.

Gâfâiau, urlau de plăcere, îşi smulgeau părul neras, dădeau din picioare, aprindeau ţigări, trăgeau cu coada ochiului la televizorul deschis, la macaraua de peste drum, macara de zece etaje pe care erau cocoţaţi ciobăneii. Aveau un tun îndreptat spre ferestrele generalui şi cântau în surdină ceva Moustaki avec la gole de metec, e juiferant de quatre grec ba, ba, bam li li li la la la până când mitraliera se descărcă singură.

Denis Dinulescu
23 februarie 2019


Lynyrd Skynyrd: Generalul Manole is a Simple Man

Johnny van Zant, solistul vocal al grupului Lynyrd stă de vorbă cu Generalul Manole. Sunt în bucătărie, curăță sfeclă, legume americane cum ar fi ceapa rotisoare și învârt lumea pe degete de la Trump la Macron, de la literatura română la tactica suedeză de luptă și așa mai departe.

Zice, Johnny: În fapt, generale, tu ești un om foarte simplu. Asta în ciuda cuțitelor de bucătărie pe care le ai și a Constituției pe care o aperi.

Pe General îl podidiră lacrimile. Așa era și își aduse aminte de tinerețe. Era un soldat simplu și viteaz al armatei române. Înarmat până-n dinți cu o ceapă și un cuțit. Armata română ataca tot timpul și generalul era în fruntea ei. Odată au primit ordin să atace Ungaria, Polonia și Germania. Armata română s-a suit în personalul de Cluj, ca să nu fie ghicită, și a uitat să-și ia bilet, așa că la Lugoj, unde era cortul lui Manole, a fost dată jos din tren și și-a dat seama că nu are ce ataca. Armata s-a apucat de băut, că făcea parte din tactica de cucerire, dar Manole s-a suit într-un nuc ca să privească pozițiile dușmane. Dușmanii nicăieri, așa că o nucă l-a-ntrebat pe Manole: Generale, nu vrei să mă prefac în prințesa Florica? Și să-ți îndeplinesc trei dorințe? Ajunseră rapid în cortul lui Manole și acesta-și dădu pantalonii jos, că asta era una din dorințe, dar izmenele n-atinseră podeaua că sună alarma. Venea dușmanul. Venea cu baioneta și cânta Fată verde cu părul pădure, și Florica s-a ascuns. Că armata dușmană pe ea o căuta, n-avea treabă cu România, cu viteaza armată română. Generalul se sui într-o dronă și dintr-o greșeală de comandă ateriză în bucătărie unde borșul de sfeclă era gata, iar Johnny van Zant băuse deja două sticle de vodcă Beluga.

Ca un om simplu și bun ce ești, ar trebui să vii cu noi la Londra la concertul de 50 de ani, continuă Johnny luând un polonic la care ciupi primele note ale celebrei de-atunci melodii Simple Man. Vii și gătești pentru noi. În culise. Faci ciorbă de nuci, sarmale de nuci, ghiveci cu mămăligă de nuci, nuci simple, nedecojite înmuiate în oțet, o delicatesă, și multe altele.

Auzind de atâtea ori cuvântul nuci, generalul își dădu seama că Johnny vorbește numai de Florica lui. Se întristă. Îl luă pe solist și-l înfipse cu capu’-n ciorbă.

Denis Dinulescu
1 februarie 2019


UN ARDEI NUMIT DORINȚĂ

Generalul Manole Ben Manole stă de vorbă cu Împăratul Ardeilor. Împăratul este un ardei falnic, verde, iute, gras și seara umplut cu carne. Împăratul zbiară la General: De ce să nu fim și noi capitol în Constituția României? Dacă nu eram noi, ar fi putut exista vorba aia: să-ți bagi un ardei în fund? Iute, normal. Poți să-ți bagi un pepene? Nu. O ceapă de trei kile? Nu. Noi suntem și iuți și grași așa cum e și poporul român. Noi suntem și leneși, și impostori și umpluți așa cum e și poporul român. Să continui? Fă-ne Capitol cu drepturi și obligații. Sau de bunăstare. De bunăstarea ardeilor. Pentru că cine sapă ardeiul altuia ajunge departe.

Generalul mânca semințe de ardei și asculta. I-ar fi plăcut să fie și Florica de față, nevastă-sa, dar era dusă cu Costache Ben Costache, adjunctul lui, la dresajul papagalilor pe care-i primise de Moș Nicolae. Dintr-un papagal vroia să facă pensionar cu pensie de șase miloane de lei pe zi, iar din altul, doi erau, un tip de pasăre invizibilă care să stea numai pe geamul lui Donald Trump ca să asculte ce vorbește namila aia de președinte american. Nu putea face toate astea, așa că se sculă, se duse la casetofon și puse celebra melodie Selling Chili by the Pounds. O melodie de dinainte de '89 când Constituția României nu era citită de nimeni. Ca acum.

Florica și Costache erau la mansardă, nu la dresor. Când porni melodia, se puseră pe dans. Tam, tam, tam, tam!! Se creă deci, așa, o veselie generală. Împăratul adormise, iar Generalul scoase Constituția și începu să scrie la ea: CAPITOLUL 4, ARDEII. Ardeii să-și bage mințile-n cap, că se poate și fără ei. Un ardei iute băgat în fundul oricui, trebie să aibă avizul CSAȚ, al medicului, al Corinei Crețu de la Bruxelles, și al lui Stere Gulea, care a declarat că mai bine băga tuturor actorilor din Moromeții câte un ardei iute în fund pe durata filmărilor că poate filmul ieșea mai bun.

Melodia era destul de ritmată și-l sculă pe Împărat din somn. Citi capitolul, fu de acord, și propuse o altă melodie, mai potrivită evenimentului. Puse Sympathy For The Chili. Dansau acum toți patru: Generalul, Împăratul Ardeilor, Florica Ben Florica și Costache Ben Costache. Dansul era așa: un, doi, trei patru la dreapta. Un, doi, trei, patru la stânga. Un, doi înainte și un, doi înapoi. Cam așa. Da, sigur așa.

Denis Dinulescu
8 decembrie 2018


INDESTRUCTIBLE

Manole 2018.jpgGeneralul Manole Ben Manole cânta la vioară Indestructible. Ultimul volum al lui Distrubed. Îi plăcuseră vreo două melodii și vroia acum să vadă pe care dintre ele poate s-o bage în Constituția României, mai ales că acum se punea problema de Familia Tradițională și Indestructible între un bărbat și o femeie suna foarte bine. Suna bine și-ntre alți parteneri, dar mă rog, i se lua vioara dacă nu gândea cum trebuie.

Florica Ben Florica era în pridvor. Strigă: Manole! Am luat o familie tradițională de păsări și zi-mi ce fac cu cocoșul. Parcă vroiai înghețată. Că din găină știu ce să fac, fac un ostropel de gutui galbene ca muștarul de-o să-ți crape vipușca. Nu vreau pasăre, zise generalul în timp ce-și acorda fa majorul. Trebuia să iei o familie tradițională de porci, că era mai explicit și pentru haleală și pentru ăștia la referendum. Cum adică? Nu pot să-ți spun, du-te la piață și vino cu altă familie tradițională. Pot fi raci. Că n-am mai mâncat de mult. Și dacă facem ciulama de raci o trec în Constituție. Înțelegi?

Florica se duse la piață cu Costache Ben Costache, prietenul ei. Treceau pe lângă familii tradiționale cu wc-ul în fundul curții. Treceau pe lângă familii tradiționale care-și rupeau mașinile în gropile de pe carosabil. Treceau pe lângă familii tradiționale care-și băteau copiii de le suna apa-n cap. La fel nevestele. Alte familii tradiționale n-aveau ce mânca și așa mai departe. Una singură își vedea de treabă. Era o familie tradițională formată dintr-un singur procuror, care-și număra în piață pensia de treijdemii de euro.

Porcul pe care puseseră ochii era unul măsliniu, tatuat cu trandafiri roșii. Încălțat cu opinci de aur. Cu un sombrero pe cap. Le spuse: Io sunt porcul indestructible și n-aveți voie să puneți mâna pe mine, dară mi-te să mă cumpărați. La femei nu mă duc, la biserică nici atât, la munte nu, la mare ba, așa că despre vâslit cu mine în Cișmigiu nici pomeneală. Cărați-vă.

Generalul auzi conversația și-și dădu seama că alegerea lui cu Disturbed fusese foarte bună. Scoase un pix roșu, deschise Constituția la pagina 78 și scrise mare: familia e oricum, dar e Indestructible așa cum a spus porcul Indestructibil.

Denis Dinulescu
30 septembrie 2018

Foto Manole: Florentina Tănase


GĂRÂNA 2018, 5

Sfântul Găleată cel Frumos: Spărgătorii de nuci, Lacul lebedelor și muzicienii de jazz, lucrează cel mai bine noaptea.

E duminică și multă lume pleacă, nu mai stau la Stanley Clarke. Au treabă luni dimineață la stadion, la fabrică, la țigări, la haos, la te miri ce. Alții pleacă să vadă Franța Croația. Noi nu.

După multe huiduieli, pe la două din noapte apare și Stanley Clarke. E totuși omul cu 45 de ani de carieră, 4 premii Grammy, peste 20 de albume solo și zeci de albume în calitate de co-lider și sideman. Așa că i se iartă întârzierea. Stanley Clarke a cucerit de mult titlul de legendă vie a jazzului mondial. El a revoluționat tehnica de a cânta la bas, transformându-l dintr-un instrument de suport, într-un instrument solo complet. Revine după patru ani pe scena festivalului pentru a promova noul său album, The Message, lansat la sfârșitul lunii iunie 2018 la Mack Avenue Records. Îi stau alături tineri muzicieni de excepție: Beka Gochiashvili pian, Cameron Graves keyboards, Shariq Tucker la tobe și Salar Nader table. Mesajul nostru, spune Stanley la microfon, este simplu. Este un mesaj de dragoste. Nu e nimic profund în el. Doar dragoste. O mulțime de artiști fac acest lucru în felul lor. Acesta este al nostru. Mesajul, zicem noi, a fost puternic resimțit în Poiană. Când tandru, când exuberant, când foarte ritmat și emoționant, demonstrând că viața este numai despre dragoste, despre iubire, prietenie, frumusețe iar nu despre Constituția Generalului Manole Ben Manole, care abia dacă știe să cânte la acordeon.

Ca o pată de culoare a concertului, în scenă a fost invitată alături de Stanley, basista indiană Mohini Dey. Cei doi au susținut o improvizație de mare clasă, colaborând excelent. Colaborare de care poate vom mai auzi.

Gărâna educă. Deși ține doar patru zile, Gărâna este o școală importantă de jazz. O rampă de lansare. Un festival important al României. La ce nume mari ale muzicii vin la Gărâna te gândești că cine ar putea să mai vină?

E timpul să plecăm. O facem cu trompetele lui Molvaer sau Avishai în urechi, la fel cu bașii lui Stanley sau Mohini, și deși festivalul este obositor ține cam puțin. Nu știm ce să zicem. Adică abia așteptăm ediția 23 din 2019.

Stanley Clarke, Mohini Dey Garana 2018.jpg

Denis Dinulescu
20 iulie 2018

Foto Stanley Clarke - Mohini Dey: Marius Giura


GĂRÂNA 2018, 4

Doamna Sistermorphine: Peste zece mii de ani, când lumea va învăța despre civilizația noastră, America va fi cunoscută pentru Constituție, jazz și baseball. Noi pentru o ruină a statuii Eroului Necunoscut înălțată în Poiana Lupului pe care abia se vor mai desluși câteva litere: ....Ș... Lun....Flor.....

E o zi călduroasă cum n-a mai fost de mult la Gărâna. Și seara, la concerte s-a stat la maieu. Toate cele-n mașină și jos, la poiană.

Stefano Battaglia Trio, Italia. Trio care a a mai fost la Gărâna dacă nu mă-nșel cam acum 3 ani. La fel ca atunci ei reușesc să ofere ascultătorilor prezenți la concertele lor o experiență intensă și complexă, greu de trecut peste ea. Ei construiesc aproape de la o melodie la alta un limbaj numai al lor, aparte, marcat de amprente emoționale puternice. Empatia dintre cei trei artiști, Battaglia pian, Maiore contrabas și Dani baterie se traduce în melodii emoționale, tulburătoare. Battaglia este unul dintre cei mai valoroși pianiști de jazz ai ultimilor decenii. Comparat uneori cu Keith Jarrett, alteori cu Cecil Taylor, el aduce în jazzul modern exeperiența sa din muzica clasică contemporană. Sursele sale de inspirație din afara muzicii sunt literatura, arta plastică, filmul, iar din universul vast al muzicii temele vechi foclorice. Un trio solid, cald, valoros, cu valențe impresionante pe care l-am recomanda școală multor altor triouri autohtone care se produc pe la Green Hours.

Seara continuă la aceeași valoare, pentru că pe scenă intră grupul Rymden, Norvegia, Suedia, un trio format din Bugge Wesseltoft pian, Dan Berglund bass, Magnus Ostrom baterie. În suedeză Rymden însemnă Cosmos și definește parcă ritmurile dinamice, improvizațiile, libertatea, virtuozitatea la cel mai înalt nivel. Bugge Wesseltoft este pianistul de jazz norvegian care și-a pus poate cel mai pregnant amprenta asupra comunității jazzistice din nordul Europei în ultimle trei decenii. În 1990, Arild Andersen și Jan Garbarek îi propun fiecare colaborarea.

Avishai Cohen trompeta 2018 Garana.jpgFinalul îi aparține lui Avishai Cohen. Acestui extravagant, liric, rebel și meditativ, versatil trompetist israelian. Avishai este considerat de ani buni o figură remarcabilă de scena jazzului mondial. Este socotit unul din cei mai buni trompetiști ai momentului atât la New York cât și la Paris. La Gărâna a prezentat un proiect parcă anume creat pentru publicul festivalului: o combinație armonioasă și incitatntă de jazz, rock, groove și muzică psihedelică, proiect intitulat Big Vicious. Este conceput cu un ansamblu non standard, cu doi bateriști și doi chitariști alături de solist, lăsând tuturor o mare libertate de exprimare și interacțiune. Neobosit căutător de experiențe muzicale, avid după diversitate a cântat cu Mingus Big Band, Chris Potter, Red Hot Chili Peppers, cu marele muzician Zakir Husain, Mark Turner Quartet și mulți mulți alții. Avishai Cohen cu al său Big Vicious au ridicat Poiana Lupului, Reșița, Timișoara, Slatina, Filiașul, Balșul și chiar comuna Brebu în picioare. S-a dansat, s-a hăulit, a fost o bucurie fără margini. Un copil aflat în căruțul maică-sii, aflat lângă noi, a crescut în timpul concertului lui Avishai cu 70 de cm, că s-a repezit la scenă să-i ia marelui trompetist un autograf. Un regal cum rar se vede pe scenele jazzistice românești.

La ieșirea târzie din Poiana Lupului o grămadă de poliție care inspira încredere și siguranță. Unul din ei ne-a promis că-l vom vedea în următoarea trupă a lui Avishai Cohen. Unul gras, cu talent la fluier.

Va urma

Uzi Ramirez Garana 2018.jpg

Denis Dinulescu
20 iulie 2018

Foto Avishai Cohen, trompetă: Florin Oniga
Foto Uzi Ramirez, chitară solo: Florin Oniga


GĂRÂNA 2018, 3

Arsenie Boca: Dacă e adevărat că Europa se oprește la câteva sute de km de țara noastră, este adevărat și că jazz-ul românesc nu trece nicio graniță a României.

A fost o dimineață spectaculoasă. Cu ciuperci. Tina Cumva a zis: am fost io anul trecut cu Lorena și am găsit sute de ciuperci frumoase în pădure, spre Cruce. Așa că plutonul Madi, Monica, Tina Cumva și Cristi au luat-o într-acolo sperând să culeagă una ciudată cu care să revoluționeze medicina. Pentru că acolo, la Cruce, cresc ciuperci de doi metri înălțime, albastre, cu pălării mov în picățele și așa mai departe. Așa mi s-a spus.

Pe scenă intră un grup numeros de muzicieni. Sunt români. În vârstă. Sunt din generația de acum 22 de ani când La Răscruce s-a prins ideea cu festivalul de jazz. Grupul cântă muzică de jazz din filmele anilor 60 secolul trecut. E cam aceeași melodie, nu deosebești nimic, iar din când în când pianistul, mi se pare, anunță: vom cânta acum o compoziție mai nouă dedicată mamei mele, În Odaie sau cam așa ceva. Melodia este ca cele de dinainte, tristă, bătrânicioasă și ține mult. Publicul aplaudă. Și grupul hotărăște să rămână toată seara la scenă, dar noroc cu Marius Giura care i-a trimis acasă.

A urmat al doilea regal al ediției 22, trupa indiană Ekalavya. Proiect 100% indian. De la primele acorduri se vedea că va fi un eveniment inedit, de excepție, mai ales că tânăra basistă a grupului, Mohini Dey, are numai 20 de ani, este foarte frumoasă și promite că va cânta cu Stanley Clarke în ultima seară. Grupul aduce pe scenă culorile Indiei, parcă au și-un miros, și nu numai culorile ci și poveștile sale. Vor mixa funk jazz, world music și clasică din sudul Indiei. Liderul grupului, violonistul Abhijith PS Nair, și-a propus să schimbe un pic fața fussion jazzului indian, să dezvolte un nou sound pe care l-a denumit „color jazz”, un mix între muzica indiană și jazz, dar punând accent pe originalitatea și libertatea de exprimare ale fiecărui colaborator. Mohini Dey, steaua incontestabilă a grupului a început să zgândăre chitara bas de pe la vreo 3 ani. A devenint cea mai bună și cea mai tânără basistă a Indiei. A devenit cunoscută și foarte apreciată, talent ieșit din comun pentru vârsta ei, dar și simțul armoniei, dexteritatea uluitoare i-au adus propuneri nenumărate de colaborări. Mohini este un muzician versatil cântând funk, jazz, blues, muzică clasică indiană, carnatică. Grupul a fost apreciat la scenă deschisă. A fost cea mai pronunțată pată de culoare a festivalului.

La Răscruce, între două beri, ne delectăm cu grupul Alex Calancea Band, grup lansat la București la premiile Muzza de la Hard Rock Caffe din toamna trecută. Apoi, vizibil la ediția de jazz bucureștean din 5-10 iulie, cu proiectul Basul Capricios. Calancea Band se autodefinește ca un grup de fuziune între groov-urile de drum’ n’ bass și pasajele clasice de jazz, un amestec de folclor urban distorsionat de improvizație. Zice Alex: Încerc să fac muzică aproape pe înțelesul tuturor, de aceea am două proiecte, unul de muzică fusion instrumental, și al doilea mai comercial, un produs cu mai multe voci, cu un sound bun în direcția pop-rock. Albumele noastre sunt făcute în stilul anilor 70, cam ceea ce a făcut grupul Weather Report la vremea aceea. Hm!! Interjecția ne aparține.

Apoi, ne-am dus să ne scăldăm la 7 Ape. Noaptea târziu. Ni s-au cerut 10 lei pe bilet. N-aveam cu toții 10 lei, așa că am dat asigurări că trecem mâine și-i aducem. Păcat însă, apa secase.

Va urma

Mohini Dey Garana 2018.jpg

Denis Dinulescu
19 iulie 2018

Foto Mohini Dey: Florin Oniga


GĂRÂNA 2018, 2

Manole Ben Manole: Jazzul este ca ciocolata. Dacă nu-i desfaci ambalajul nu-l poți mânca. Ambalajul fiind miile de discuri pe care ar fi trebuit să le-asculți ca să-ți placă.

Noi deja vorbeam de finala Franța Croația, adică io, Tati, Adrian, Madi, Tina Cumva, Florin, Cristi, Monica, un nene gras cu nasul verde și Sultana lui Ahmet Invincibilul. Că doi zero, că trei, că ce sâni are președinta croată și din cauza asta vor câștiga ai ei, dar ne-a întrerupt Florian Lungu, una din gazdele acestei ediții.

În scenă au intrat Elena Mândru Finnection feat Adam Baldych, România, Polonia, Finlanda. Elena e plecată din România de hăt și a găsit în Finlanda un tovarăș de muzică. Având ceva voce s-au luat amândoi cu jazzul după ce s-au căsătorit. Apoi, au găsit o trupă și iată grupul gata de drum. Cam aste este de spus despre această Elena Mândru. Despre jazz nimic, ea cântă în genul anilor '60 de pe la noi când în vogă erau Margareta Pâslaru sau, în cărțile de istorie, Ștefan cel Mare. Elena a aplicat și ea la Berclee College of Music, dar n-a fost să fie și s-a pornit prin lume, poate doar în România, cu trilurile ei de anii '60 când Pe Valea Prahovei răsuna în toată Europa.

Urmează Kekko Fornarelli Trio, Italia. Ce să zicem? Compozițiile lor sunt captivante, triste, curg lent cu, e-adevărat, ceva influențe rock, pop, hip hop. Nu te scot din papuci, te poți plimba prin toată Poiana dând meditații la fizică. Cică: a-l întâlni pe Kakko Fornarelli astăzi presupune să lași emoțiile să danseze împreună cu muzica. Așa o fi, dar emoțiile noastre erau îndreptate spre tirbușonul cu care Adrian încerca un Merlot italian.

Seara este salvată de trioul Roberto Fonseca, Cuba. Fonseca a trăit într-o familie de muzicieni din Havana. A studiat compoziția la Institutul de Arte din Havana și cam de pe la 14 ani nu-l preocupă decât îmbinarea jazzului american cu ritmurile cubaneze. Apoi, când i-au dat tuleiele a plecat în turnee lungi cu celebri de atunci Buena Vista Social Club. În cadrul grupului experimentează combinații de latin jazz, hip-hop, muzică urbană și ritmuri afro cubaneze. La sfârșitul turneelor cu Buena Vista se simte capabil să-și pornească propriile proiecte. Și nu s-a înșelat. Ceva mai târziu avea să fie nominalizat la Grammy cu cel mai bun album de latin jazz, Yo. Albumul pe care îl promovează și la Gărâna, ABUC, este conceput ca un caleidoscop sonor ce vrea să surprindă toate culorile Cubei. Și, și reușește, pentru că trioul Fonseca încă de la primele acorduri scoală toată Poiana Lupului în picioare. A fost primul regal al ediției 22.

La final, la masa noastră s-a oprit o femeie despletită toată, cu ochii scoși din orbite de plâns. A-ntrebat: fata mea este alergată acum prin Gărâna de un individ. Să chem poliția! Ce-i poate face? Calm, Tati a răspuns: cât sunt în alergare nimic.

Va urma

Roberto Fonseca 2018.jpg

Denis Dinulescu
19 iulie 2018

Foto Roberto Fonseca: Florin Oniga


GĂRÂNA 2018, 1

Motto: Literatura română nu mai poate face niciun pas înainte, spre secolul 21 sau 22, din cauza „greilor” care îi atârnă în spate: Blaga, Nichita, Bacovia, Coșbuc, Breban și alții. În jazz-ul autohton se întâmplă la fel. Cățiva grei mai cântă încă muzica din anii '50 ai secolului trecut, părând că n-au auzit niciodată de Avishai Cohen, oricare din ei, sau de Sebastian Studnitzky. Numele sunt date la întâmplare. Așa!

Clasa muncitoare merge în Paradis. A auzit că acolo se dă făină, cizme, zahăr și borș. Că acolo se ocupă cineva de drepturile lor salariale, chestii. Și-a pus paltonul pe ea și la drum. Numai că, pe drum, era Mircea Tiberian. Cu un pian și alți instrumentiști. Clasa muncitoare s-a oprit și a ascultat proiectul care, de fapt, le aparține. Un proiect care răsună din clape și din alămuri, și creionează satiric melancolic drumul către eșec al utopiei comuniste. De fapt, este vorba de o improvizație liberă a grupului Tiberian din care nu se înțelege mai nimic iar clasa muncitoare, în graba ei, a trecut mai departe.

Apoi, solista sud coreeană Youn Sun Nah, acompaniată de chitaristul Ulf Wakenius, Suedia. Duetul are deja peste 10 ani de activitate concertistică și vreo 3 albume, din care unul este numit Some Girls. Solista ca solista, care merita să cânte în sală, dar cel care atrage atenția în acest cuplu de scenă este chitaristul Ulf. Tipul a lucrat cu Jack deJohnette și Ray Brown, na. Și asta se vede. Chitara lui are valoare, greutate, talent, ritm și o ajută enorm pe Yun Sun Nah, ceva mic, cu voce, îmbrăcată în roșu. Un succes.

Pink Freud, Polonia, apar cu o muzică caracterizată în principal de fuziunea dintre jazz, punk și rock, reușind astfel să atragă o grămadă de tineri, pentru că stilul energizant pare că vrea să răstoarne lumea din temelii. Asta părea posibil la Gărâna, pentru că lumea, de fapt planeta se uita la Anglia Belgia.

Sebastian Sudnitzky Quartet, Germania, apare la Poiana Lupului din Gărâna cu proiectul KY. Aici e vorba de sonorități diverse, pe mai multe straturi, de combinații pian și trompetă, pentru că trompeta fiind un instrument foarte plăcut urechii atrage, te face să asculți. Băiatul ăsta, Studnitzky, s-a născut în Germania, apoi, bravo lui, s-a instalat în Statele Unite unde a absolvit Berklee College of Music. Nu tot ce au cântat a fost grozav, modern, dar combinația trompetă pian a fost excelentă.

Venise noaptea. Nu era frig deloc. În alți ani stăteam în paltoane. La standul de cd-uri a venit la autografe Youn Sun Nah. Tânără, frumoasă, roșie toată a zis ceva pe limba ei și, dându-și, seama unde se află, a-ntors-o pe engleză. Noi am strâns sticlele, paharele, undițele (asta-i o prostie, că nu pescuia nimeni, dar așa mi-a venit ca să vedeți că spun adevărul), gunoiul și ne-am retras spre gazde. Unii în sus, alții în jos. Și așa mai departe.

Va urma

Stanley Clarke 2018.jpg

Denis Dinulescu
18 iulie 2018

Foto Stanley Clarke: Florin Oniga


Când spui flamenco spui sărăcie și bucurie, fericire și speranță

Flamenco 1 15 mai 2018.jpgDans, cântec și muzică, un univers de pasiune, vitalitate, senzualitate, nostalgie, Flamenco reprezintă un stil de viață, poate chiar viața însăși, nici pe departe o frivolitate. Este o armonie între ținută (dejado), ritm (compas) și singurătate (soledad). Flamenco este mai mult decât o muzică, este un dans simplu, o filosofie de viață. În Andaluzia s-au strâns ca într-un creuzet disperarea filosofică a islamului, disperarea religioasă a evreilor și aceea socială a țiganilor. Flamenco este fiul acestui orient, o artă născută din suferință, dar care a știut să devină un dans al fericirii, al bucuriei. Dansul este un studiu al artei senzualității și al seducției. Combinația devine și mai interesantă, pentru că mișcările sunt de la talie în jos, de pământ, cu lovituri puternice și mimate de step cu tocurile pantofilor, iar de la talie în sus ele sunt mlădioase.

Garcia Lorca afirma: lucrul cel mai frumos al Flamenco-ului este faptul că în el intră personalitatea fiecărui individ care continuă perenitatea geniului.

Aflând toate astea ne-au dat lacrimile. Pentru faptul că în loc să ne naștem în Spania ca să învățăm flamenco, am rămas în România ca să ‚rezist’, ca să nu-nvățăm nimic și să devenim analfabeți funcțional. Ca o reparație târzie, a apărut în București trupă Ballet Flamenco Espanol cu un concert la Sala Palatului, pe 15 mai 2018.

Flamenco 2 15 mai 2018.jpgNe-am dus și noi, io și Tina Cumva, înarmați cu pantofi speciali de flamenco, am zis: ne suim pe scenă, dansăm, regizorul nu-și dă seama și ne trezim la Madrid. Dar planul a eșuat. Am rămas în scaune doar ca să facem foto și să privim spectacolul.

Care specacol începe cu Bollero, pe care diverse perechi de dansatori se mișcă excelent, mai ales dansatorul care imaginează o coridă. O primă parte de deschidere nereușită, lentă, de încălzire propabil.

Partea a doua este mai vioaie. Sunt acum în scenă grupuri mai de dansatori care excelează în step. Sunt acompaniați la două chitare, împănate cu o solistă vocală excelentă și un băiat care ține ritmul cu palmele. Sunt ultimile două acte ale spectacolului, Zapateado a Mozart, Mozart însemnând un excelent solo de vioară, și Flamenco in live.

Frumos, ce să zicem, un dans elegant, uman, plin de vitalitate așa cum am mai spus. Un dans care ar trebui invitat la viitoarele manifestări cu șepci roșii și mici de la Căcâna, știut fiind că la Căcâna vor avea loc viitoarele campionate mondiale de box și festivalul internațional de film Căcâna Film.

Flamenco 3 15 mai 2018.jpg

Denis Dinulescu
18 mai 2018

Foto: Florentina Tănase


DESTINUL MARIZEI

Denis Mariza"Nu spun că fado e la fel de popular ca muzica pop sau rock, dar cred că e la același nivel cu jazzul sau bossanova. Muzica fado nu are granițe.” (Mariza)

Atunci când prin anii 1900 femeile din nordul Africii au invadat Europa prin Portugalia crezând că pe continent curge numai lapte și miere, că umblă câinii cu covrigi în coadă și că ele vor fi servante în case de boieri unde vasele se spală cu mașina, nici una n-a bănuit că vor ajunge în cele mai mizere bordeluri din Lisabona, unde prostituția se făcea aproape fără bani și era de folos unei lumi de la marginea lumii: marinari, mineri, vagabonzi, aventurieri vărsați de ocean cu promisiunea unor papuci sau haine de aur. Au aflat însă în scurt timp. Și atunci au început să-și cânte amarul, disperarea, lipsa de șansă sau destinul prin fado. Pentru că fado are la origini influențe africane și înseamnă în limba latină destin, soartă. Dacă, în timp, multe conchistadoreli ale Portugaliei au fost uitate, fado a rămas cucerind planeta și este cântat acum de soliști celebri: Cristina Branco, Adelia Pedroso, Carminho, Ana Moura, Carlos de Carmo, Raquel și evident MARIZA.

Mariza 1 2018Aflată pe la marginea Lisabonei, pe o stradă lipsită de noroc, cam ca pe la marginea Colentinei de la noi, prin anii ´80 ai secolului XX se afla modesta tavernă a părinților Marizei. Câteva mese acolo, un vin roșu bun, și două, trei chitare portugheze la care cântau fado diverși soliști ocazionali. Pentru câțiva firfirici. În toată Lisabona erau mii de astfel de soliști care nu îndrăzneau să depășească hotarele tavernelor pe unde-și beau vinul și femeile, pentru simplul motiv că-ți trebuia un curaj colosal să ieși pe scenele mari ale orașului când erai contemporan cu vestita Amalia Rodrigues. Numele, talentul ei formidabil, vocea și prezența scenică a Amaliei erau un hotar de netrecut. Și nu l-a trecut nici Mariza. A trebuit să treacă la cele veșnice Amalia pentru asta. Și de atunci, de la debutul din taverna părinților, succesul Marizei a crescut și s-a consolidat, devenind o solistă de prim rang a fado-ului, a Portugaliei, a lumii.

Concertul de la Sala Palatului al Marizei a început banal, adormitor. Niște vaiete într-o limbă străină. La a treia melodie însă a intrat în scenă excepționalul tobar Vicky Marques și din aceeași clipă Mariza a devenit colosală, reușind să îmbine fadoul cu jazzul, gospelul, rockul, bluesul, cu inflexiunile africane sau arabe. Fadoul ei transmitea emoție, chiar dacă, repetăm, nimeni nu-nțelegea limba, și se vedea clar că fiecare piesă era scrisă pentru ea. Din acel moment, fadoul Marizei a devenit partenerul nostru de viață pe care, în realitate, uneori îl iubim, alteori îl urâm, așa că fadoul ei ne-a trecut prin toate sentimentele umane. Excelent.

Organizatorii concertului au pus la cale un happening de poveste: au dat fiecărui spectator câte un fir de trandafir. Mii de trandafiri. Pe care noi, cei din sală, i-am înmânat solistei. Moment emoționant. Mariza a plâns cu tonele de trandafir în brațe. Despărțire grea, spectacol de ținută, minunat.

Epilog: Poate și pentru uriașul talent al Marizei, Lisabona va găzdui Eurovision ediția 2018, la care solista va avea un show mediatizat. Ne vom uita.

Mariza 2 2018

Denis Dinulescu
20 februarie 2018

Foto: Florentina Tănase


Copiii Floricăi

Foto 1 Gogosi 02 02 218Florica Ben Florica se scula în fiecare dimineață și făcea înviorare, foto 1. Își întărea mușchii, devenea mai solubilă, era mai îndrăzneață. Își punea rochia de blană, foto 2, și se duce spre garnizoană, unde o aștepta soțul ei, celebrul Manole Ben Manole. Pe drum, cerul devenea albastru. Cum nu s-a mai văzut. Greierii cântau la cobză, veverițele îi aruncau boabe de muștar pe potecă, iar focile mustăceau un rock Black Sabath. Acum traversa pădurea și, din desiș, îi apăru o farfurie zburătoare. Omul din farfurie îi spuse: Florico, frumoasă ești. Dacă vii cu mine în spațiu om te fac. Boule, îi zise Florica, io am o țară la dispoziție, nu un văzduh ca tine. O țară plină de Mihai Trăistaru, de folclor și autostrăzi. Ce să fac acolo?

La garnizoana care păzea Constituția României fu întâmpinată cu aplauze. Pentru rochia de blană. Pentru așa și așa, care nu se vedeau, dar se intuiau. Trompetistul unității intonă numaidecât melodia Macarale. Că adică: te iubesc. Argintii cumva și te iubesc. Soldații erau în pădure la treierat, așa că Florica s-a dus să-i ajute. Luă un fierăstrău, să le cânte. Soldații treierau pepeni, muște, struguri și nurci. Auziră fierăstrăul. Mamă, ce melodie, ce Trăistaru Foto 2 Gogosi 02 02 218domol.

Acuma dacă Florica cânta, soldații treierau și extraterestrul se uita pe hublou la rochia Floricăi sosi și generalul Manole Ben Manole. Care zise: Aha, acum înțeleg de ce femeile lasă sexul pentru dragoste iară bărbații invers. Și se luă la pupături cu Florica, pup, pup, pup, pup!!! Că era dragoste, nu glumă. Excitată, Florica scoase fierăstrăul și începu să cânte Blowing in the Wind. Care convenea și generalului, care constată că soldații opriseră treieratul și-i priveau. Atunci, Manole stinse lumina pe câmp.

Anii trecură, pepenii deveniseră majori, cânepa luă calea aerului iar copiii făcuți atunci de General și Florica ajunseseră avocați, preoți, muzicanți, mecanici, fotbalișți, vecini, homleși, actori, proști, diplomați, europarlamentari, baloane, trăgători de elită, măcelari, spoitori, navetiști, valutiști și așa mai departe.

Florica se sculă din fân, își netezi rochia de blană, foto 2, își notă numele sodaților, pe al Constituției, își acordă fierăstrăul și o luă spre Calea Victoriei, unde stătea. Dar Calea Victoriei era închisă.

Denis Dinulescu
2 februarie 2018


Janie’s got a gun

Generalul Manole Ben Manole obișnuia în tinerețe, pe când era un locotenent trăznind de frumusețe, smochine și gagici, deci obișnuia să se plimbe pe aleile unității. Făcea un tur pe sub nuc, pe sub zmeură sau lămâi, da pe sub lămâi că era singura unitate militară din România care cultiva lămâi, ananas, sare și dulciuri din export, și fredona la întâmplare melodii românești. Pe Valeeeeeeee, pe valea Prahovei un cânteeeeeeeec a-nfloriiiiiit!! La un moment dat se-mpiedică de un carton. Era o copertă care conținea un disc de vinyl. Pe ea scria Pump. Înăuntru era un disc rotund cu multe striații. Mai văzuse așa ceva la Florica acasă, fata pe care o curta, și pe carton scria Maria Tănase. Luă cartonul sub braț și peste ani când fu repartizat pe Neajlov încă îl mai avea cu el.

Învățase între timp engleza la perfecție deși nu-i trebuia la nimic, pentru că Constituția României nu este în limba engleză, și desluși astfel ce înseamnă Pump. Păi, Pump însemna Pompă. Mare lucru. Dar de pe Pump ăsta îi plăcuse foarte tare o melodie: Janie’s got a gun. Acum fredona tare prin biroul lui: Jeeeeeeeeniiiiiiz gat a gaaaaaaannnn!!!! Jeniz ggggggot a gaaaaaannnn!!! Ranăuei frooooom zeeeee paiiiiinnnn!!!

Florica Ben Florica citea cărți de știință în camera vecină dimpreună cu Costache Ben Costache. Una era de niște americani care promiteau că, în viitorul apropiat, sexul feminin va fi sub formă de semn Chevrolet. Păi, e corect, bă, Costache? Dacă și nemții îl vor face sub formă de cercuri Audi? Îți dai seama câtă muncă pe bieții bărbați? Ia stai? Ciuli urechile. Manole zbiera în camera vecină: Jeniiiizzzzz gat a gaaaaannnn!!! Ce vrea să spună? Păi, vrea să spună că La Mulți Ani! Cui? Păi, lu’ băieții ăștia de la Arta Sunetelor. Hai să le zicem și noi. Bine, da’ cui? Lu’ Radu Lupașcu, Radu Birișteică, Ioan Big, Mama India, Florentina lu’ Lupașcu, Florentina lu’ Denis, Arsenie Boca, Liviu Antonesei, Jan Ghimpețeanu, Mircea Giurgiu, Relu Cumva, Teo Ionescu, Gabriel Petric, Costin Grigoraș, Nelu Stratone, Silvia Big, FS Ursulescu, Dimitrie Cantemir, Manole Ben Manole, Emil Răducanu, Mitică Ungureanu, Cantacuzu, Ovidiu din Bistriţa, Cristache de la Tulcea, Tudor Macovei, Gabi, Radu şi Răzvan, Giani Morandi, Celentano, Steve Tyler, Verdi, Mao, Economu, Bogatu, Robin Hood, ăstora de vor să facă alt sex la femei, de exemplu să aibă forma semnului VW, cititorilor site-ului nostru, ARTA SUNETELOR, și lu’ toată lumea pe care am uitat-o, dar e în inima noastră. Nu merge așa!! De ce? Nu auzi că Manole o are în inimă pe Jeni și că Jeni are got a gan? Ce contează? E sfârșitul anului și e voie orice. Hai să-l chemăm aici și să spunem tuturor, LA MULȚI ANI!!!

Se luară tustrei în brațe și zbierară-ntr-n glas: LA MULȚI ANI!!!

Denis Dinulescu
15 decmbrie 2017


Fericirea Generalului Manole

Generalul Manole Ben Manole se hotărî să afle cum e să fii fericit. Discuta adesea cu băieții la regiment, cazarmă sau la cârciumă, ba chiar în pat cu Florica și nimeni nu știa. Trebuia nepărat să afle și s-o bage în Constituție. Alineat nou: Fericirea e atunci când cutare, cutare și din clipa aia tot românul nu va mai avea voie să se abată. De la Constituția pe care o păzea el pe Calea Victoriei, ba chiar și pe Neajlov.

Își cumpără un fluier. Socotea că țiuiturile instrumentului aduceau o stare de beatitudine, de exuberanță, de entuziasm, de patetism, de duioșie necesare fericirii. Își luă unul cu o singură gaură, ca să învețe mai ușor. Ieșea o notă gravă, asemănătoare unei combine care treiera sfeclă: Vuuuuuuu, vuuuuuuu, vuuuuuuu!!! Era exact sunetul care plutea în aer când a cunoscut-o pe Florica. Ce vremuri!!! Ehe, dacă ar fi știut pe atunci că asta era fericirea o căuta mai demult. Pe Florica adică. Își amintea cu plăcere cum a fost:

Era militar în termen și coborâse la Slobozia Gară. Multă sărăcie. La orizont combine care treierau sfeclă. În praful peronului o copilă de doi ani. Fetița avea un fluier în care sufla de zor: Vuuuuuuu, vuuuuuuu, vuuuuuuu!! Și sunetul îți făcea pielea găină de tandrețe, de copilărie petrecută în colbul gării. Manole îi spuse: Ce melodie frumoasă!! Iar copila îi dădu cu fluierul în cap.

Stătu în spital șase ani. La ieșire fu repartizat la unitatea specială de Pază a Constituției. Se considera că ăștia cu capul trecut prin ciur, dârmon și lovituri de fluier sunt mai deștepți, au paza în sânge. La ieșire îl aștepta fetița de doi ani, acum o fetișcană drăguță de opt. Se recomandă: Florica. Dragostea țâșni din scările spitalului județean și îi cuprinse pe cei doi tineri instant. Nu se mai despărțiră până azi. Până acum. Ce iubire, ce tanjag, ce situație.

Generalul își revenise și fluiera mai departe. Scoase un creion și începu să facă versuri melodiei cu o singură notă: Un pitic foarte mic/Făcea baie în Oceanul Atlantic/Și o pitică foarte mică făcea la fel/El avea un fluier, flu, flu, flu/Dar și ea avea fli, fli, fli.

Generalul se lămuri în chiar clipa aceea ce-nseamnă fericirea: un cântec, un Ocean, o femeie. Poate și-un fluier, o combină de sfeclă, și-o mică gară pierdută-n Bărăgan. Atât de puțin. Dar să faci o formație de fluiere care să cânte fericirea? O Românie cântând la fluier. Extraordinar!! Extraordinar!! O Românie fericită!! Își sună subalternul.

Generalul Costache Ben Costache aflat sub plapuma Florică Ben Florica se auzi strigat: Costacheeeeee, Costacheeeeeee, Costacheeeeee!!!! Se gândea că sânii nevesti generalului Manole se cam lăsaseră și că în curând va trebui să păzească onoarea de familist a șefului Armatei. Destul de trist.

Denis Dinulescu
4 noiembrie 2017


TAXA DE SOLIDARITATE

Generalul Manole Ben Manole dădea cu chipiul de pământ. Ieșea mult praf, un gândac, ba chiar găsi pitită o scrisoare a Floricăi Ben Florica către adjunctul său Costache Ben Costache. Dar Manole era supărat, nu-l interesa scrisoarea, mai ales că, prin regulament militar, Costache îi apăra onoarea de familist, deci nu erau probleme. Alta era supărarea generalului: ascultase toată dimneața radioul și nu auzise niciun cântec care să se refere la Taxa de Solidaritate propusă de Dragnea, Tudose și Tăriceanu, cei trei DTT, și asta era nepermis. Dăduse pe Holograf, pe Bere Gratis de 033, pe Fuego, pe Red Hot Chilli, pe No Filter Tour și nimic. Păi ce scria în Constituție la primul paragraf? Că dreptul la informație este alienabil sau inalienabil sau cam așa ceva.

O strigă pe Florica. Aceasta văzu scrisoarea. Zise: Manole, nu e ce crezi! Ai deschis-o? Nu. Generalul deschise scrisoarea găsită sub covor. Era scrisul Floricăi. Citi: Mă cac în ea de Taxă de Solidaritate. Bravo, Florico, bravo. Ce să zic? Io mă frământ aici să afle lumea prin cântec de taxă și tu te caci în ea. Bravo, uite cu ce femeie m-am însoțit. Și acum ce vrei? Să compunem noi o melodie pe care s-o promovăm la radio, în media, mă rog, după care s-o trecem în Constituție la alineatul Prin Cântec Români, după care să mergem la Eurovision 2018 cu Corul Armatei. Nu crezi că e cazul? Ba da, Manolelul meu înaripat!! Ba da!!! Atunci, adu tobele!! Păi, la tobe compunem? Păi, la ce? Trebuie să fie o melodie puternică, fără voci, numai cu bețe de tobe din alea groase care se foloseau în bătăliile de pe Dunăre când ne apăram țara, cu Mihai Vitezul atunci. Înțelegi? Da.

Florica aduse tobele. Erau vechi, șutite de la Janis Joplin la Woodstock, dar încă mai sunau bine, bum, bum, bum. Florica luă bețele, generalul trecu la microfon: “O taxă răsare la orizont/Leruilei, leruilei/E taxa pe prostie, crește în cont/Leruilei, leruilei/Măgarul crește în potcovărie/Leruilei, leruilei/Iapa și oaia se duce la frizerie/Leruilei, leruilei/Asta e taxa, mă flăcăi, tobele crește în depărtări/Leruilei, leruilei/Și v-am spus poveste-așa/Cu solidaritatea, măi, măi!!!”

Ieșise bine. Putea merge la radio cu ea sau la Studioul Armatei. Puteau invita niște prieteni să cânte cu ei. Pe Delia, de exemplu. Sau pe Tudor Chirilă. Dar le-ar fi umbrit succesul.

De atâta cântec și compoziție li se făcură foame. Scoaseră pe masă două de vară, tobă, muștar, șuncă de Praga două sute, pâine, o altă pâine, cozonac, mâncare de cartofi, salată dobrogeană, un pui, două mere, furculițe, cuțite și așa mai departe. Leruilei, Leruilei!!!

Denis Dinulescu
24 octombrie 2017


LOREDANA ȘI LAMA

Dalai Lama stătea și el cuminte în India acolo și-și tricota o cămașă. Două pe față, două pe dos. Fredona o melodie: M-a făcut mama tibetan, măi, măi, măi!!! Era liniștit deci. Apa susura, vulturii zburau la altitudine medie, pițigoii făceau de mâncare, fetele de 12 ani creșteau și se făceau de 19 și așa mai departe. Un zgomot difuz însă de veselie, cântece și hore străine ajungeau până la el. Apa, apa, apaaaaaaa, apa, apaaaaaaa!!! Și dintr-o crevasă a muntelui apăru Loredana Groza.

Da, Loredana era. O promenadă prin India a adus-o în prejama marelui gânditor. Că vorba marelui Confucius: Cine-i aproape, nu-i departe. Văzându-l pe ditamai Dalai Lama cu andreaua în mână, Loredana și-a zis instant să lege un dialog cu el. Ca să capete o înțelepciune, un imbold pentru carieră, un sfat. Zise: Lama, dragă, vrei să-ți cânt un Fuego? Un Cătălin Crișan? Mai dezmorțim atmosfera asta de aici din Tibet, mai înviorăm fetele, ce zici? Sau vrei să-ți când un Adi Bărar, așa cu o voce mai joasă ca să-ți îndoaie stomacul? Că vorba lui Confucius: Cine cântă, cântă, sabia nu-l taie!! Ce frumos e la tine aici. Ai perdele, covor, birou. Ce scrii la birou? Ai face bine să-mi scrii o melodie. Cu versuri d-astea celebre: Da, mamă, Delia e beată și Manole Ben Manole a pus ochii pe ea, și n-o lăsa, n-o lăsa, n-o lăsa!!! Văd că taci. Poate vrei să te invit la București.

Avionul lui Dala Lama ateriză pe Otopeni. Lume buluc: ospătari, tâmplari, copii betegi, Dalai Lama mai tineri, Dalai Lama mai bătrâni, Dalai Lama acoperiți, preoți de la școala A.I. Cuza, hocheiști, soliști de ușoară, de populară, de Eurovision, de rock, mamă, mamă, aici era balamuc mare, ingineri, prostituate veniți cu toții ca să capete binecuvântarea lui Dala Lama. În fruntea lor, Loredana. Care a zis: Bine ai venit, Dalai Lama. Și a dat tonul la noua melodie compusă de muzica ușoară românească dimpreună cu aia de rock și cu aia de populară: Lama, lama, portocala/Ala Bala și-un copac/Mie-mi vine să mă car/Dar io te iubesc.

Dalai Lama a fost dus la cantina de săraci din Ferentari, care în ziua aia, coincidență, primise carne de vită din Argentina, porc japonez, găini norvegiene, verdețuri și brânzeturi din Franța, cărți de fizică de la Sibiu, dulceață italiană și mărar olandez. S-a mâncat în tihnă, cumpătat, oarecum în grabă totuși, că fusese anunțat un concert Fuego și distinsul invitat vroia s-o șteargă.

Denis Dinulescu
16 iunie 2017


Lidîl, Lidîl, ăăăăăăăăăă, Lidîl, Lidîl

Floricăi Ben Florica îi sosi sorocul să nască. Era însărcinată de cinci ani, din cauză că atât durează sarcina la nevestele de generali. Anii mulți au un temei: copiii se nasc mai culți, știu să numere, cântă, iau meditații la fizică și spun poezii patriotice, așa cum scrie la Constituția României. Cât aștepta pe holul maternității, cu flori și miere de albine, generalul Manole Ben Manole se uita la teve. Pe care erau taman atunci imagini de la Eurovision 2017. Cânta perechea română melodia Yodîl, Yodîl. Generalul încercă să fredoneze, dar nu reuși, și-și propuse să vadă dacă în Constituția României, pe care el o păzea cu strășnicie, scrie ceva sau ce-nseamnă Yodîl, Yodîl și dacă e voie să fie cântate melodii românești pe holurile de spital, fie ele și maternități. Pentru că Yodîl, Yodîl, gândea, îndeamnă la veselie, la hărnicie și în cazul ăsta rigorile spitalului ar fi fost deranjate, medicii ar fi scăpat bisturiile pe jos, iar asistentele banii din buzunare.

La un moment dat se auzi un chiot, semn că Florica Ben Florica năștea. Își făcu apariția o fată frumoasă, de cinci ani cum spuneam, care cânta de zor Lidîl, Lidîl, adică melodia pe care o auzea din pântecul mamei în ultimile clipe. Că nu era Yodîl, Yodîl, ci Lidîl, Lidîl acum nu mai conta. Important e că nou născuta avea voce, ureche muzicală, iar de Lidîl, Lidîl se putea profita, că era exact numele mallului de lângă ei, din Calea Victoriei. O numiră pe aia mică Ben Sistermorphine.

Ben Sistermorphine le spuse imediat printre dinți: hai repede la Sala Radio, că e jazz pe românește sub bagheta lui Ionel Tudor, solistă Silvia Dumitrescu, concert care este adresat nou născuților cu probleme auditive. Într-un cuvânt, surzi. Se duseră până acolo, nu-și permiteau s-o contrazică pe Sistermorphine și nici să se opună ideilor ei fabuloase.

În sală erau numai copii de un an și de doi care nu auzeau nimic, doar răgeau cât îi ținea jazzul Silviei Dumitrescu. Atunci se văzu pentru prima dată impetuozitatea și talentul de pedagog al lui Ben Sistermorphine, când ridică degetul, copiii tăcură și, la un semn, începură cu toții să cânte Lidîl, Lidîl. A fost un triumf, evenimentul devenind celebru în toată lumea. Chiar mai tare decât Cannes-ul 70 care se desfășura taman atunci.

Generalul se gândi să profite și se duse la Lidîl. Vorbi cu managerul. Acesta fu de acord ca Ben Sistermorphine să fie emblema mallului. Umplu plasele generalului cu fasole congelată și mai spuse: treceți și pe la Ian Gillan, că e cu Deep Purple la București, învățați-l și pe el melodia asta și mergeți la Noaptea Muzeelor în Cimitirul Bellu. Acolo vrem să ne facem reclamă, pentru că mallul din fața cimitirului a dat faliment și vârcolacii de acolo n-au unde să-și mai facă cumpărăturile.

Acum, când scriem materialul pentru site-ul nostru Arta Sunetelor, cei patru, Florica Ben Florica, Manole Ben Manole, Ben Sistermorphine și Ian Gillan sunt în cimitir și repetă de zor hitul Lidîl, Lidîl. Om vedea ce-o ieși, că până sâmbătă, 20 mai, mai e.

Denis Dinulescu
17 mai 2017


FILMUL ROMÂNESC LA CANNES 2017

Telefonul sună strident în iatacul generalului Manole Ben Manole. E ministreasa Carmen Dan: Generale, scoală, vino la regiment, trebuie să facem un film. La regiment este pus în temă: Trebuie făcut un lungmetraj artistic cu viața obișnuită a unui polițist din România zilelor noastre. Dta te pricepi, ai experiență, știi toți actorii, toți rockerii, Constituția, șmenurile de pe Calea Victoriei, onoarea de familist, înțelegi? Dacă-i ordin, cu plăcere!! E ordin.

Generalul se gândi să revoluționeze cinematografia română și-și alese actor un Gândac de bucătărie. Ia să vedem:

Un Gândac apare de nu se știe unde pe biroul unui polițist dintr-o secție de poliție de nu spunem unde, că e secret. Gândacul încearcă să deatelefon. Tasta 1, dacă vorbiți engleză, tasta doi, dacă ați furat ceva în timpul cercetării, tasta trei, dacă vreți să vă plătească MI factura de telefon și în sfârșit tasta patru, dacă nevasta vă înșeală în timpul gărzilor. Gândacul nu dă în final niciun telefon, ci merge mai departe prin birou. Ajunge în sertar. Aici, alături de o revistă cu femei foarte bine îmbrăcate dă de un sandviș cu mult parizer și trei căței de usturoi. Usturoiul este necurățat, așa că Gândacul îl curăță cu lacrimi. În timpul ăsta apare o Gândacă bine făcută. Are niște țâțe, mamă, mamă, și ce cur, așa că Gândacul lasă usturoiul și scoate chitara ca să-i cânte Gândacei. “Te iubesc, te iubesc, mie-mi lipsește țigara/Uite, de aici noi nu vedem gara, oh, baby, oh, baby blue!!/Ce-ar fi să ne ciondănim pe pistoalele lor?/Și p-ormă să ne bălăcim goi în clor?/oh baby, oh baby blue!!” Cu lacrimi în ochi, Gândacul și Gândaca se sărută și se urcă pe calorifer unde zac la uscat două milioane de euro din confiscări. Îi luară și dispărură cu ei.

Filmul fu aprobat, plăcu la tot Ministerul. Se făcu un deviz și o enormă delegație se deplasă la Cannes, la ediția din 2017 a celebrului festival. Din ultimile surse, filmul românesc Gândacul va rula în deschiderea festivalului, iar pe covorul roșu vor trece dna Carmen Dan, ministreasa, Gândacul, Gândaca și generalul Manole Ben Manole, care cu această ocazie își făcu intrarea în noul val al cinematografiei române alături de Cristian Mungiu și ceilalți. Bravo lui.

Denis Dinulescu
12 mai 2017


MOMENT OF SILENCE

Ce primăvară șugubeață, rea, găunoasă gândea generalul Manole Ben Manole în timp ce butona radioul. Avea un aparat de prin anii '40, de dinainte de WW2, care-i plăcea la nebunie. Mai ales scala de frecvențe, care era de fapt un băț care trebuia să se plimbe pe direcția Varșovia, Londra, Caracal, București și Moscova. Dar scala nu se mai pllimba de mult și generalul asculta acum numai RRA, Radio România Actualități, în care era vorba mereu de depănușatul porumbului, de cum a zis Dragnea ceva, de cum a inviat Ileana Ciuculete sau de cum ni se măresc salariile începând cu anul 2022. Aici, la salarii, generalul dădu mai tare, să auză dacă era vorba și de ăștia care păzesc Constituția României pe Calea Victoriei din București. Nu, nu zicea nimic de generali ca el. Dădu să stingă, da’ o auzi pe Florica, nevastă-sa, de dincolo: „Bă, du-te, dacă tot n-ai ce face, la Premiile Radio, alea de muzică pe 2017, și vezi dacă melodiile alea sunt constituționale, că dacă nu, să tragem un semnal de alarmă la UE. Înțelegi?

Generalul se îmbrăcă elegant, așa cum văzuse la tinerii din ziua de azi: își puse o plapumă vișinie pe umeri, niște pantaloni rupți, o cămașă pe care scria „Ba pe-a mă-tii!!”, ceară în urechi, cum scrie la Constituție, și luă loc apoi în primul rând. Se mai uită odată la invitație. Așa scria: „Generalul Manole Ben Manole, în primul rând.

La capitolul „Cea mai bună piesă rock”, ciuli urechile. Și generalului îi plăcea rockul, de ce să mințim, avea acasă toate discurile lui Dan Spătaru, era un as în materie, n-aveai cum să-l păcălești. Și pe scenă se sui Ovidiu Anton, pe care-l mai văzuse cu chitara în mână prin Cișmigiu la festivalul de dat în leagăn copiii de doi până la doi ani jumate. Așa că Ovidiu prinse a vorbi, acolo pe scenă: „E greu cu rockul. Trăim ani foarte grei pentru rock. Noroc cu noi, care ținem steagul sus. Am fost, de exemplu, la festivalul Muștarului din Tecuci, mamă ce muștar, și ne-au întrebat ăia cu semințele voi ce cântați și când au auzit că noi cântăm numai rock s-au luat cu mâinile de cap. Am mai fost la festivalul Mănușilor cu un singur deget sau crac și iar am zis de rock,iar ăia au început să plângă că știau de la Holograf ce greu e, de la Iris, de la Vunk. Noi suntem ambițioși, a mai zis Ovidiu Anton, arătând spre niște băieți de pe scenă, adică trupa lui, suntem tare ambițioși și până nu promovăm rockul în lume nu ne lăsăm”. Câtă dreptate avea. Manole își șterse lacrimile, scoase un caiet și notă: “Rockul e greu, de băgat în Constituție”. Și nici n-apucă să pună punct, că Ovidiu Anton o dădu pe celebrul rock Moment of Silence. Nene, ce melodie, ce ritm, ce riff, ce tobe, ce voce, ce acorduri, ce greutate pe Anton ăsta care rima cu ceva de beton, dar generalul era prea emoționat ca să-și aducă aminte.

De la rock, Premile Radio 2017 o dădură pe ceva mai ușor. Apăru Andra cu „Iubirea schimbă tot”, Delia cu albumul „Deliria”, Irina Rimes la debut, iar Delia cu „Gura ta”, piesă babană, Smiley degeaba, și nominalizații la cea mai bună piesă rock, că pe general îl apucă râsul: Holograf, Proconsul, Vunk și Voltaj, și de unde premiile avuseseră până atunci un aer modern, elegant, tineresc, de la nominalizările astea începu să plouă în sală. Pe alocuri ningea. Ba chiar bubuia cu bătrânețe.

Cel mai bun mesaj” îi dădu speranțe generalului. Exact când se dădu startul la acest capitol și pe scenă apăru Smiley cu „Îndrăgostit deși n-am vrut”, lui Manole îi ajunse un sms pe telefon. Era de la Florica Ben Florica, nevastă-sa: „Vino, bă, acasă, lasă muzica, că Costache Ben Costache vrea să mi-o pună, înțelegi?

Ajuns acasă, generalul își dădu seama că așa era. Scoase sabia și-i măcelări pe amândoi. În tăcere, adică pe silence, cum zicea și Anton.

Denis Dinulescu
2 mai 2017


Cu Jojo printre filmele românești

La Gala UCIN 2017, ediția 45, sala Studio a TNB, se intră pe covorul roșu. Direct din parcare. Numai că sunt trei covoare roșii și nu prea știi pe care e bine să intri. P-ăla care duce la panou? Păi, da, dar ăla duce numai la panou, unde vreo 10 fotoreporteri îți iau geanta, haina, paltonul că nu dau bine în cadru, și pe un frig cumplit îți fac o fotografie pentru nu știm ce. Vlad Rădescu chiar întreabă: ce faceți cu ele? Nimeni nu i-a răspuns, deși un fotoreporter cu șapcă de saltimbac părea mai deștept, mai isteț, mai șăgalnic. Și uite-așa, pe covorul lateral dinspre panoul de fotografii încep să apare vedetele: Daniela Nane, Ana Ciontea, Varujan Vosganian, Vartan Arachelian, Dan Burlac ?, Laura Cosoi, Tora Vasilescu, și mulți alții pe care nu-i știi, da’-i știi. Noi am făcut figură separată cu Mircea Florian, ca să nu mințim din cauză că am crezut că ia premiul pentru muzica la By Pass și că ne cinstește cu un morcov, doi la un bistrou vegetarian. Dar n-a fost așa, premiul l-a luat eternul Cristi Lolea pentru lungmetrajul Orizont care era fără muzică, iar noi ne-am mulțumit să o admirăm pe Anca Țurcașiu care arată senzațional.

Pe scenă apare Jojo, prezentatoarea, care ne îndeamnă să aplaudăm. Că dacă tot începe Gala, noi ce să facem? Ea a fost gravidă și nu e la UCIN secție de gravide, dar ea e mulțumită că are doi copii. Să aplaudăm, zice ea. Și noi pac, pac, pac. Jojo zice că Joseph Kappl a compus imnul UCIN, și că să-l ascultăm. Îl ascultăm, dar ține două secunde deși este un imn profund cu niște tobe și-o vioară. Mamă, ce imn, zice Jojo, dar nu aplaudăm? Ba da și pac, pac, pac din pieptul a sute de oameni. Jojo, vorbăreață rău, mai zice: Să ne amintim de Dan Spătaru. Și vine un solist, care falsează îngrozitor, și cântă ceva Dan Spătaru. Dansează niște fete de liceu. Atât de modern și de îndemânatic, că nouă ne dau lacrimile. Așa dans n-am văzut nici la Madonna, nici la Michael Jackson, nici la emisiunile TVR-ului, nici nicăieri. Dar să aplaudăm. Și noi iar pac, pac, pac din mii de palme.

În sfârșit apare Laurențiu Damian. Aplaudăm, zice Jojo. Laurențiu Damian prezintă niște moși ai filmului, oameni la 90 de ani. Bravo lor, aplaudăm cu privirea la Jojo, care ne îndeamnă s-o facem. Deja există între noi o înțelegere tacită: cum deschide gura noi pac, pac, pac de sute de ori din palme. Un moș drăguț și simpatic zice ceva de Caragiale. Era să adoarmă pe scenă și-atunci Laurențiu Damian l-a scos și l-a dus în sală ca să poată sforăi confortabil în fotoliu. Noi, ați ghicit, pac, pac, pac din palme și din picioare. Jojo e mulțumită, îi convine situația iscată între noi și ea, pentru că discursul ei e subțire, fără umor, și-aunci țopăiala noastră din palme o scoate din încurcătură.

Încep, de bună seamă, premiile, noi pac, pac, pac, pac!! Pe scenă încep să curgă Cristi Puiu, Ana Ciontea, Tudor Giurgiu, Daniela Nane, Șerban Georgescu, iar Cristi Puiu, Gh Visu, Liana Săndulescu, Sam Cohen, Norbert Fodor, Cornel Mihalache, Anca Țurcașiu, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, apoi celebrul machior Mircea Vodă, care, credem, a vopsit juma’ de cinematografie românească, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, a urcat scena și fata lui Sorin Medeleni, că Sorin a luat post mortem premiul de interpretare masculină pentru Sieranevada, Dana Păpăruz și așa mai departe, unii din ei dând premii, alți luîndu-le, și noi binenețeles pac, pac, pac la îndemnul mai clar al lui Jojo: dar noi nu aplaudăm? Și noi, ba daaaaa!!!

Și iar un cântec românesc, de data asta Angela Similea, un cântec modern, ritmat, voios cum sunt toate melodiile românești, cântec însoțit de coregrafia acelorași fete de liceu, coregrafie care pe noi ne-a înnebunit din nou până la lacrimi. Plângeam și ne gândeam că așa dans n-am văzut nici la Balșoi Teatrî, nici la George Michael, nici la dervișii ăia din piața Tcsîm, și nici măcar la Elton John la care nu e cu dansuri. În sfârșit, Jojo face un semn și zice: să aplaudăm că ceva, iar noi bum, bum, bum, de dat asta mai aplicat, pentru că deveniserăm profesioniști.

Ca să nu mințim, spectacolul premiilor a fost elegant, curat, de ținută. Așa că lumea s-a retras apoi în foaier la un vin din Cramele Sarica, unde s-a băut un roze mișto numit Caii de la Letea. S-au format bisericuțe, normal. Noi am stat cu așa, cu așa și cu așa, și dădeam din cap salutând ba pe Doina Gradea, ba pe Ioana Crăciunescu, ba pe Radu Corciova, ba pe Vlad Leu, ba pe Paul Chiribuță, ba pe așa și pe dincolo și așa mai departe.

N-am plecat fără s-o căutăm pe Jojo, ca să ne facă semn să aplaudăm, și fără s-o căutăm pe organizatoare ca să-i mulțumim de invitație. Și cam asta a fost tot la Gala asta, la anu’ cine știe?

Denis Dinulescu 
25 aprilie 2017

Foto: Florentina Tănase


Acordeonul generalului Ben Manole

Generalul Manole Ben Manole, prietenul nostru și cel care ne îndrumă pașii în muzică se hotărî să-și cumpere un acordeon. Nu știa să cânte la el și nu de asta îi trebuia. Avea ordin să stabilească dacă un instrumentist obosește repede la hărăbaia la care cântă, pian, tulumbă de pompier, în felul acesta stabilindu-se niște sporuri în bani sau produse: pâine, orez sau lișiță. Nu mai spunem că generalul trebuia să dovedească, prin exemplul personal, că un instrumentist nu obosește niciodată și că, deci, sporurile sunt inutile, iar cei care le cer sunt niște șmecheri, niște leneși, niște oameni cărora li se poate băga instrumentul pe gât. Apoi, această constatare, avea să fie menționată în Constituția României, la alineatul: Obosim sau nu cântând?, paragraful 3, secția acordeoane/alte instrumente. Evident, Constituție coordonată și apărată tot de nelipsitul și dragul nostru Manole Ben Manole.

Se duse la reprezentanța Hohner, Calea Rahovei 223, în spatele unui bloc cum stai cu fața la piață. Dinăuntru se auzea muzică: canțoneta In ginonchio da me, de un autor necunoscut. Generalul recunoscu clapele Hohner-ului Bravo III. Dacă era și la un preț bun, era un om făcut, ar fi dat pe el 20 de lei și ar fi păstrat restul până la mie. Că o mie de lei primise de la garnizoană. Dar dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Ieși într-un final o fetișcană, care imita cei drept clapele și canțoneta, dar care-și oferi serviciile: 200 lei acordeon de juma de oră pe scaunul mașinii, o mie de lei acordeon toată noaptea.

La reprezentanțele Roland și Thomann, acordeoanele erau roase de șoareci și din cauza asta foarte scumpe. De exemplu, unul ros de un șobolan misterios nedescris în Constituția României costa până la 3.000 de euro. Nu scotea niciun sunet, dar puteai fredona tu ce vrei muncind la burduful mare, groaznic de greu că generalul se gândi să-l ia p-ăsta. Nu-l luă.

Ajunse la reprezentanța Weltmeister. Cioc, cioc, cioc. Când se deschise ușa avu un șoc. Goală, cu acordonul de gât manevrat la clape de Costache Ben Costache Florica Ben Florica, nevasta lui, îl întrebă: doriți Welmeister Meteor? Cântă singur Pe Valea Prahovei cu Holograf, Să-mi scrii din depărtare o scrisoare, Suge-o Ramona și altele.

Generalul se întoarse acasă. Învins. Ce putea spune la garnizoană? Îl puteau trece la defect și înlocui. Dar ceva îl salvă. Ceva de pe Youtube. Văzu clipul Metallica. Cum cântau ei la jucăriile alea și ce bine se auzea. Din living auzi o tobiță, parcă de pionier, un xilofon, parcă de păpuși. O muzică. Care venea din camera Floricăi Ben Florica. Deschise ușa și, într-adevăr, erau Florica și Costache Ben Costache, adjunctul lui care se jucau de-a trupa rock în vârful patului. Și că se jucau și cântau n-ar fi fost nimic, dar îi apărau și onoarea de familist. Așa cum conveniseră. Da, așa cum conveniseră, punct.

Denis Dinulescu
24 februarie 2017


AUDIENȚELE GENERALULUI MANOLE

Generalul Manole se rade la oglindă. Este o zi importantă. Toți cei care vor să destabilizeze sau să propună noi amendamente la Constituția României vin în audiență. E odată pe lună și generalul trebuie să-i primească pe toți. Se rade și fredonează ceva dintr-un Gryphon vechi, Raindance, 1975, că-i dă voie Constituția. Când trece pe obrazul drept hămăie ceva din Close to the Edge a lui Yes, e mai vesel și mai educativ decât Gryphonul ăsta pe care l-a uitat toată lumea. Acum își dă cu Odicolon, un parfum cazon de care n-a scăpat din timpul lui WW2. Încearcă o cravată roșie, una maro. Cascheta. Iese strigând la Florica, ca în fiecare dimineață: Dragă, ai grijă de onoarea mea de familist.

Prima care a intrat în audiență a fost Alba ca Zăpada. Avea o rochie neagră care-i scotea în evidență albul zăpezii cu care era îmbrăcată pe dedesubt. Era frumoasă, albă, roșie în urechi, un gât chihlimbar, doi ochi cireașă și așa mai departe. Frigul se târî după ea în cabinetul generalului. Își aprinse un pachet de țigări din flori de tei și zise: Generale, trebuie trecut în Constituție obligația românilor de a cânta prost. De-a cânta aceeași melodie, cum se întâmplă de-o vreme la Eurovision. Chiar n-ați observat? Că e Paula Selling, că e norvegianul ăla, că e nu-ș cine, n-ați observat că toți cântă aceeași lălăială? Și nu e bine? Este foarte bine. Sunt aceleași versuri: Io am nevoie de mine sau de tine, tu nu, tu nu, în timp ce marea e cristalină. Da, cristalină. Așa era și când năvăleau turcii, tot cristalină, dar turcii cântau într-o limbă pe care noi n-o-nțelegeam, așa că nu e copiat de la ei. Mă rog. Ați înțeles? Trebuie neapărat trecută această obligație, asta-i va ajuta și pe compozitori, nu-i așa?

Val vârtej, c-o falcă-n cer și cu una-n pământ, intră Cumințenia Pământului. Îl pupă pe general pe obrazul proaspăt ras și zise după ce-și suflecă izmenele, cămașa și rochia: E nedrept, generale, e nedrept!! Nicio melodie de muzică ușoară românească, ca să nu mai zic de cele de rock, nu începe cu Arsenie Boca. De la el avem numeroase sfaturi care, prin muzică, pot fi transmise și altor popoare. Nu? Că numai muzica circulă rapid, are boxe, cărțile n-au. Și să-ți dau câteva exemple de sfaturi adânci ale lui Boca: Ori rapid, ori sănătos/Două pe față două pe dos, sfat din care răzbate nevoia de viață, de mișcare, de energie, că ce este acel două pe față, două pe dos? Este energia universală a poporului român. Sau: Pălăria ca pălăria, dar mai bună e soția... vecinului. Nu? Iată buna vecinătate dusă exemplar spre cotidian. Ce-i mai bun ca nevasta vecinului? Sandero? Clio? Nu. Ci chiar nevasta vecinului, că-i mai tănârâ, mai ceva la fund și mai deșteaptă. Așa și?, îl întrerupse Manole Ben Manole. Păi, generale, astea trebuie trecute în Constituție, ca să știe lumea. Bine, trec. Altul!!

Apăru Motanul Încălțat. Avea o sabie de aur și fredona Da, mătușă Aglaia, sunt beată tra la la!! Își scoase pălăria. Zise: Aveți un birou atât de mic încât în el nu pot primi niciun telefon. Aștept un telefon, asta vreau să zic. Am să ies în curte când îmi sună elogiul, dar până atunci am să vă cânt o melodie care cu siguranță trebuie să fie și în Constituție. O melodie de bunăstare, cum vrea poporul. Dacă nu vă place, ne vom bate cu săbiile. Motanul se sui pe masă și începu: Dacă ploaia va veni, băieții plânge că n-are bani. Cam așa ceva.

Generalului nu-i plăcu melodia. Își scoase sabia și până să apuce Motanul Încălțat să răspundă la telefonul care taman atunci a sunat, l-a străpuns în ficat. Și curgea sângele, măi, dar curgea sângele, curgea la vale pe scări.

Denis Dinulescu
7 februarie 2017


Muzica românească în 2017

Mmmmmmmmm, bîbîbîbî, nnnnnnn, viuviuviu, nanana!!! Generalul Manole Ben Manole fredona basul lui Eberhardt Weber prin casă și tobele lui Trilok Gurtu din același trio: pac, pac, bum, bum, tîrtîrtîr!!! Era deschis la veston, cascheta-i zăcea undeva pe covor, avea o cafea nebăută, privea o fotografie cu lebede și se gândea cum va arăta muzica românească în 2017, pentru că trebuia musai să scrie în Constituția României ce constata. Nnnnnn, mîîîîuuuu, buuuubaaaa, buibui....și-și dădu seama că trebuie s-o cheme pe Florica Ben Florica, nevasta lui, să discute cu ea. Femeile sunt întotdeauna mai sensibile, iau notele joase mai jos și se pricep la țoalele solistelor.

Draga mea, începu generalul, trebuie o schimbare. Unde, dragă? În muzica asta ușoară românească. Crezi că ne mai putem prezenta oricum la Eurovision 2017? Io zic că nu, și sunt ditai generalul, și am viziune, am tactică, am spirit de observație mai acătării decât Costache Ben Costache cu care-mi aperi tu onoarea de familist. Înțelegi? Înțeleg. Trebuie o muzică mai implicată, îmbrăcată în alb, așa cum umblă țăranii în filmele românești, o muzică problematică, emblematică, tradițională poporului român. Nu mai merge cu versuri dulci, d-alea mamă, mamă sunt beată, tată sunt chială, sau hai cu tractorul la furat măgari, nu. Trebuie, în primul rând, o chitară bas puternică, un cinel, două bețe și niște versuri moderne. Adică cum, făcea Florica pe proasta? Păi, uite-așa: tu fă ca basul, iar io bag versurile. Florica începu: bum, bum, buim, bam, bam, biuuuuu, biiuuuu, generalul zise și el: Mandarinul povestește, care se crăcește, florile iubește, până născocește, la mal, mal mal mal, dar eu te vreau pe tine, că fără tine nu pot, nu pooooooottt!! Îți dai seama câtă emoție? Înțelegi, Florico? Da. Și nu e bine? Ba da.

Trebuie mai multă tinerețe, continuă generalul în timp ce-și scotea pantalonii. Implicare, tinerii pot face așa ceva, noi nu. Ce, vrei să ajungem ca Proconsul, ca ăia cu dacă ploaia va veni? Să fim nevoiți să behăim nimicuri? Doamne Ferește!! Nu. Trebuie să ținem cont de politică. Toate s-au schimbat în România. Nu numai beția. Ci și dragostea. Și fericirea. Ba chiar și numerele de la 6 din 49. Sunt altele. Cum altele, Manole? Păi, nu, că sunt tot alea, dar metaforic sunt altele, nu-nțelegi? Ești beată? De ce vorbești beată cu mine? Da’ tu de ce-ți dai pantalonii jos? Cum de ce? Păi, nu cântăm ceva în pat? Acum, dimineață? Da’ când? Că la 11 trebuie să fiu la unitate cu Constituția modificată la paragraful Muzică. Și trebuie să-ți arăt o melodie nouă în pat. Păi, o știu de la Costache, nu te mai deranja.

Generalul își dădu seama că se chinuia degeaba. Florica nu era melomană. Cum de-o luase? Ce fusese în capul lui? Era și urâtă, avea și nasul mare, și citea toată ziua cu Costache Ben Costache, adjunctul lui, cărți din care nu răzbătea nicio muzică. Va trebui să termine odată cu povestea asta, chit că onoarea lui de familist era la adăpost.

Se sui în mașină și conduse spre unitate. Luă mobilul și formă un număr. O voce cristalină îi răspunse: Dacă apeși tasta unu, Manole, te aștept în pat. Dacă apeși tasta doi, Manole, am o melodie nouă pentru tine tot în pat. Manole apăsă ambele taste și zâmbi fericit.

Denis Dinulescu
16 ianuarie 2017


FERENTARI JAZZ FESTIVAL

Eram siderați de Ferentari de când nici nu eram în București. N-auzeam decât că-n Ferentari au venit americanii, că în Ferentari se dau adidași pe daibogi, că în Ferentari va să vină Bob Dylan sau The Animals din cauză că Eric Burdon vrea să cânte la țambal cu ăia din favelele cartierului și tot d-astea care de la Câmpina, unde făceam școala, mi se păreau americane, din vest, ca blugii ăia pe care-i cereai nu-ș cui de la Paris.

Acum stăm în Ferentari, cum te uiți la cartier în stânga, lângă blocul ăla care are la parter un coafor, un aprozar, o cizmărie, un Dedeman, o sifonărie și un restaurant cu trei etaje, Ferentari în care nu e niciun american, ci doar un 141 cu care poți face turul cartierului.

Seara, ne punem o basma și ieșim la plimbare. Vedem Spitalul de Pneumologie, două spălătorii de mașini cu 5 lei, o pâine, două pâini și o farmacie. Și brusc dai de Piața Ferentari, că aici am vrut să ajungem. O piață elegantă, nouă, frumoasă și goală. Aici niciodată vreun țăran n-a vândut mai mult de un castravete sau doi. Un altul trei cartofi și-un pepene.

Aseară însă, 11 noiembrie 2016, totul s-a schimbat. Parcă veniseră americanii, așa de multă poliție, lumină, mașini, mici, pastramă, și oameni bine îmbrăcați pluteau în jurul pieții. Da, așa de mulți. Era o feerie de civilizație, de vis, de eleganță, de veselie, de copii premiați, de diriginți urâți, de părinți amabili, un pian și ceva microfoane care chiar mergeau. Aveam să aflăm de la un polițist că era prima ediția a Festivalului de Jazz din Ferentari, organizat chiar în piață, după ce tarabele fuseseră ascunse.

Înăuntru era cald, multă lumină, un pian la care cânta Marius Vernescu. După primele note ne-am dat seama că trebuie să-i cumpărăm toată discografia. Apoi, ca la un semnal, toată omenirea din sala improvizată a ascultat discursurile doamnei Gabriela Firea, primar general al Capitalei, și domnului Vasile Dâncu, vice prim al Guvernului României. Bun. Excelent chiar. Cu promisiuni că vor veni și la edițiile viitoare. Vom vedea.

Au mai cântat Emil Bâzgă cu New Orleans Band, Mădălina Pașol Project și Groove Hug și uite-așa Festivalul Ferentari Jazz a intrat în rândul marilor evenimente de gen precum Gărâna, Timișoara, Berlin, Paris, Montreux, București, Cartagena, Tokyo, Montreal, New York și atâtea altele.

Denis Dinulescu
12 noiembrie 2016


Dylan și Celentano

Generalul Manole Ben Manole sună din clopoțel. Așa o chiamă el pe nevastă-sa la vorbe. Altfel, fiecare-și vede de-ale lui. Astăzi este schimbul lunar de idei, de sentimente, câte-or mai fi, de promisiuni și relalizări cu care li se pare că țin căsnicia în funcțiune. Florica Ben Florica apare duhnind toată a tutun de calitate, pe care, câteodată, i-l simte și-ntre picioare. Este tutunul bun, al dracului de bun pe care-l trage pe nas Costache Ben Costache, adjunctul lui. Florica se așează sprintenă, cu toată suta ei de kile, pe un fotel din fața generalului. Bună, dimineața, Manole!!!

Auzi, Florico, ia, să-mi spui tu cine e cel mai mare muzician al lumii? Solist adică, care compune, cântă la chitară, orchestrează, d-astea pe care le-am învățat amândoi de la Arta Sunetelor a lui Radu. Întrebarea era bine pusă, pentru că generalul știa ce răspuns vrea: Florin Salam. Florin era prietenul lui cel mai bun, pe care vroia să-l lipească lângă milițianca de Elena Merișoreanu. Că așa vroia el. Că asta gândea că va fi nunta secolului și că nunta asta putea fi trecută în Constituția pe care el o păzea cu atâta strășnicie  nu de ieri de azi. Florica își dezveli un sân de douăj de kile, așa cum îi plăcea lui Manole, și răspunse: Bob Dylan? Poate Adrian Celentano? Poa’ să fie și David Bowie. Sunt mai mulți. Hendrix a murit de tânăr, cam așa stau lucrurile. Dar sigur ăștia doi sunt primii. Celentano duduie și astăzi prin toată lumea, Dylan la fel. Credeam că, bâigui generalul surprins, credeam că sunt numai români. Doina Badea ce-are? Ilinca Cerbacev? Holograf? Și, în definitiv, de unde știi tu chestia asta cu Dylan și Celentano? Cine ți-a zis? Costache? Nu, nu știi că Costache nu ascultă decât Slayer? Știu de la Arta Sunetelor, pe care, te rog, s-o treci în Constituție. Cine n-o știe pe muzica asta, la canal. Știi ce? N-am chef să mă cert cu tine. Hai să vedem un film muzical românesc și ne limpezim. Hai!!

În sală se luară de mână. Pe ecran, doi tineri vor să-și facă o formație. Vezi, Florico, șopti generalul, și noi trebuie să ne facem un grup ceva. Exact ca-n film. Păi, Manole, noi avem ca la 60 de ani fiștecare. Și? Tu la chitară și io la tobe. Scrie în Constituție. Și versuri, impresar, astea cine le face? Păi, Radu, de la Sunete. Bine, facem. Dar mai stăm puțin să vedem dacă tinerii se iubesc, că dacă noi nu ne mai iubim muzica noastră nu mai are nicio valoare. La Dylan și la Celentano este atâta dragoste, atâtea necazuri, șomaj, inundații, războaie, scumpiri, pas cu pas pe care fără dragoste puternică nu le treci oricât de bine ai cânta. Hai, acasă. Vedem noi.

La ușă sună Florin Salam. Nu degeaba îl chema așa, că adusese salam de vară, salam de primăvară, de iarnă, uscat și umed, salam de Sibiu, tobă, cârnați, salată roșie, varză, postere cu femei goale mâncând salam, un parlamentar cu salamul pe umăr și câte și mai câte. Se puseră pe mâncat. Serios. Veni și Costache Ben Costache. Realitatea o contrazicea pe Florica. Nu, Dylan și Celentano nu erau pe primele locuri din toate timpurile. Ci Florin.

În mijlocul ospățului, Florin scoase un cuțit ca să taie ghiudem și ceapă. Pe loc compuse o melodie, pe care o cântară rapid toți, așa frumoasă era: Ghiudemul ca o sarailie/Sus pe cer e-o ciocârlie/Florin are-o pălărie/Care-ți toarnă-n cur beton.

Cam așa ceva. Asta a fost povestea tragică a celor doi mari muzicieni, Dylan și Celentano. Da, asta a fost.

Denis Dinulescu
12 octombrie 2016


BRAZZ 4 sau Jazz at Bran Castle ediția a IV a

Generalul Manole Ben Manole, apărătorul Constituției României pe Calea Victoriei din București, auzi o furnică oftând. Era singura din camera lui și d-asta o auzea. Furnica ofta pentru că nu-i plăcea muzica pe care o auzea prin perete din camera Floricăi Ben Florica, soția generalului, care lucra cu adjunctul acestuia la un plan de apărare al căii Victoriei în caz de vreo nasoleală chimică. Da, chimică. Prin perete se auzea Blind Faith, un grup la care zicea ceva Eric Clapton la chitară și furnica nu înțelegea. Și ofta și ofta. Și mai era și Ginger Baker și iar ofta și iar ofta. Așa că generalul era încurcat. Se uită în Constituție ca să vază ce trebuie făcut când oftează furnicile. Nu era nimic de făcut, așa că se îmbrăcă și plecă spre Castelul Bran.

Îl izbi în nări toamna și aglomerația din jurul castelului. Era bătălie pe niște bilete. Era un festival acolo, de jazz, și se vindeau bilete. Își luă și el. Un bilet pentru 3 zile. Apoi, vizită localitatea. În bazar se vindea toată China: brățări, țâțe de plastic, brânză, desene, căciuli, insigne, săbii, dinți cu sânge, sânge la ghiață, bere, cămăși, ii, mănuși, iar mănuși, ciomege, bastoane, pălării, nasuri, ceasuri și multe, multe altele mișto. Mișto de tot. Generalul trase o palincă și se duse în camera lui de hotel. Își puse un film pentru adulți, că asta era el: un adult.

În prima seară de festival văzu pe scenă trioul Bobo Stenson, pian, Palle Danielsson, bas și John Christensen, tobe. Apoi, Trioul Giovanni Guidi, cu Giovanni Guidi, pian, Thomas Morgan, bas și Joao Lobo, tobe, care-i plăcu tare mult. Chiar fredonă o melodie și vroia s-o țină minte ca să i-o cânte și Floricăi: pam, para, tara, pam, paparatara!!! La finalul primei seri apărură ăia de la Phronesis, buni de tot, cu Jasper Hoiby, bas, Ivo Neame, pian și Anton Eger, tobe. Bătu mult din palme până făcu bășici.

A doua seară fu și mai și. Întâi Helge Lien Trio, cu Frode Berg, bass, Helge Lien, pian și Per Oddvar Johansen, tobe, care-l făcu pe general să scoată palinca din traistă și să tragă o dușcă. Veniră apoi ăia de la Stefano Battaglia Trio cu proiectul ăla mișto, In the Morning. Erau Stefani Battaglia, pian, Salvatore Maiore, bas și Roberto Dani, tobe. Mamă, mamă!!! Ultimii din seara aia au fost Daniele di Bonaventura Band’Union cu Daniele di Bonevantura, bandoneon, Marcello Peghin, chitară, Alfredo Laviano, percuție și Felice del Gaudio, bas. Un regal.

A treia seară și ultima fu cea mai bestială. Cu Ulrich Drechsler/Stefano Battaglia în proiectul Litle Peace Lullaby. Apoi grupul Jacob Young Trio, cu Jacob Young, chitară, Bendik Hofseth, sax și Paolo Vinaccia, tobe. La final grupul Quadrivium, cu Markus Stockhausen, trompetă, Jorg Brinkmann, violoncel, Angelo Comisso, pian și Christian Thome, tobe. De vis.

Generalul se retrase la hotel covârșit de atâta jazz de bună calitate. Când să dea drumul din nou la filmul pentru adulți o văzu pe nevastă-sa în pat. Sub plapumă. Florica îi făcuse o surpriză. Era goală și-i spuse: Zi-mi și mie o melodie de la festival. Ca să-l prinză. Dar generalul se ținu tare: taratara, pam, pam, tarataratara rerettereree, bum, bum, pam pam!! După care stinse lumina și se prăvăli în pat. Pac, pac!!

Denis Dinulescu
16 septembrie 2016


CONCERT CU TROMPETRE

Submarinul generalului Manole Ben Manole urcă liniștit spre Reșița. Aici, generalul vrea să vadă dacă pe Calea Victoriei din oraș este respectată Constituția României. Scoate periscopul și vede aceeași sărăcie ca-n toată țara, același haine strâmbe în magazine, aceia oameni prost îmbrăcați pe stradă și constată că Constituția, da, este respectată. 

Submarinul merge mai departe. Urcă pe Cerna, râul care leagă Timișoara de Caransebeș, de Reșița și de Londra acum când nu mai e în Europa. Manole are sfat cu Florica, soția lui: Mergem la Gărâna să-i prindem în ofsaid. Am auzit că acolo Constituția este terfelită rău de tot de toți oamenii ăia de acolo, unii de la București, dar mai ales de muzicanți, care vin cu niște piane mai mari decât le permite legea. Uite, scrie aici, în Constituție la pagina 8: Trebuie piane mici, chitări mici, care pe spații mici să dea cea mai bună muzică. Adică nu pe scene care trebuie încălzite, consumă apă, vrea mâncare, femei și alte alea interzise de cartea noastră de căpătâi, Constituția. Florica îl aprobă: Da, generale, da, scumpul meu fioros, și-i făcu cu ochiul lui Costache Ben Costache cu care păzea onoarea de familist a generalului. 

În fața bisericii din Văliug era ciopor de lume. Generalul opri submarinul, se dădu jos, și află că în biserică e un concert. Excelent. Era momentul să dea primele amenzi nasoale, așa cum i-a spus șeful: Bă, boule, să nu te-ntorci fără chitanțierul consumat. Concertul se chema Trompetre și era de fapt un concert la trompetă al muzicianului Petre Ionuțescu, fondator al formațiilor Funky Growl și Blazzaj. Apărut inițial ca un proiect solo, Petre Ionuțescu și-a alăturat pe parcurs mai mulți artiști și prieteni, conceptul proiectului devenind astfel TROMPETRE cu PRIETENII. Generalul luă loc în strană. 

Componența proiectului care se desfășoară în fața lui la Biserica Catolică din Văliug este: Petre Ionuțescu la trompetă, fluier, caval, tilincă, Gabriel Almași la chitară electrică, Sergiu Cătană la percuție, Arthut Balogh contrabas, Marian Ciuma în calitate de pictor sound designer și Alin Constantin DJ K-lu. Piesele, constată generalul, sunt compoziții originale având ca punct de inspirație natura, într-o multitudine de manifestări. Stilul este ambiental, eclectic experimental, cu pete de culoare autohtone. Între pereții vechi ai bisericii, concertul este un deosebit eveniment acustic, iar atmosfera una specială, pentru că Trompetre și Prietenii călăuzesc spectatorii pe tărâmuri de poveste, magice muzical. Pe general îl năpădiseră emoțiile. El nu învățase la școală așa ceva. Acolo se asculta Adi de la Vâlcea cu celebra lui melodie Ce mare este fără tine patu', pe care o avea și în submarin. Îi zise Floricăi: Fă, nu-i de noi aicea, ăștia e pe altă lume chiar dacă nu respectă deloc Constituția. Aș putea să le confisc biserica, înțelegi? Biserica e ceva sfânt, unde se numără mulți bani, nu se cântă. Înțelegi? Hai la Untold.  

Florica căzu pe gânduri, își netezi fusta, își urcă sânii la loc în cupele prea mici și zise: Puiuțul meu pământiu, dragul meu mușețel de alamă, io n-aș merge la Untold. Acolo, muzicienii lu’ pește bagă muzică în USB de acasă, se prefac că apasă pe trei butoane, ridică mâinile în aer în semn că se predau și cântă toți aceeași melodie. Ori noi suntem evoluați. Noi știm și melodia aia a lui Adi de la Vâlcea Să dăm cu pixu'pe hârtie, ori nu-i de colea. Hai mai bine în Gărâna. Ne împrietenim acolo cu altă muzică. Cum n-am învățat niciunul din noi la școala din Băneasa. Hai, scumpul meu prezervativ cu miros de plastilină bună. Și s-au dus în Gărâna, că acolo era aniversarea de 20 de ani a festivalului. A SUIVRE.

Denis Dinulescu 
20 iulie 2016


BREXIT

Supărare mare pe generalul Manole Ben Manole: Anglia ieșise din UE. Era o țară la care ținea foarte mult. Fusese și el în tinerețe prin Londra și-i rămăsese gândul la mirificul oraș. De fapt nu fusese, ci primise o vedere de acolo, de la un alt general de securitate român, vedere ce înfățișa trei gagici mișto spălând rufe în Tamisa. Una din ele era cu fața la aparat, deci și la Manole, și-i făcea cu ochiul. Toate aveau funduri mari, englezești avea să hotărască, așa cum îi plăceau lui. Normal că se îndrăgosti pe loc de marele oraș, deși mâzgălitura de pe spatele vederii era un căcat: Te sun io, generale.

Generalul plângea. Dacă se desființa UE se ducea naibii și România. Implicit și slujba lui. Că cine să mai aibă timp de Constituția lui, cine s-o mai respecte, de ce s-o mai vegheze? Se uita pe Calea Victoriei din balcon și-și imagina milioanele de români întorși din Europa strigând: Vrem de lucru, Vrem haleală, Vrem spitale sau cam așa ceva pe melodia aia mișto a lui Taxi, grupul preferat al românilor care trăiesc pe spații mici. Sau pe melodia aia a lui Holograf Și băieții plânge, care îndeamnă la smerenie, la lacrimi și batiste. Asta era o idee bună: Să se apuce de fabricat batiste, să aibă de dat la imigranți. O strigă pe nevastă-sa.

Florica Ben Florica se extrase de sub Costache Ben Costache, își puse chiloții roșii de gabardină, chiloți de generăleasă dați de la unitate, și intră în living. Ascultă, măi, femeie, ce zic oamenii ăștia deștepți de prin Germania, Franța, Cehia sau de la noi. Ascultă: Dacă UE dispare, dispar și civilizația și cultura occidentală. Îți dai seama, Florico? Mănâncă căcat ăștia Manole!! Căcat mănâncă deștepții tăi. Păi, n-avem noi cultură de pus în loc? N-avem Cucuteni? Horezu? Pas cu Pas? N-avem Holograf și Bubu Experience? N-avem tablouri de Grigorescu? Baba? Avem. Umplem Europa cu ele. Și nu numai cu ele, ci și cu Mihai Trăistaru, Anda Adam sau Teo Trandafir. Ce te joci cu românii? Cu cultura noastră? Și-apoi, ce, n-am inventat noi Anglia aia? Ai uitat? Scrie în Constituție. E la primul paragraf: Dacii au colonizat Marea Britanie. Păi, dacii vorbeau engleza, Manole, nu englezii. N-a fost decât furăciune. Nu te uiți la MTV-ul nostru? Cântă ai noștri soliști în engleză de mama focului? Păi, cum vine asta? Așa că să mă mai lase cu Anglia lor. Păi, da, măi, Florico, dar mai sunt Iordăneștii, Burlăneștii, Andoneștii din fotbal. Cu ei ce facem? Îi exportam dracului la Manchester United. Dar așa? Manole se ștergea la ochi cu pagini din Constituția României. Mai zise: N-am fost noi acolo să dăm câte o sticlă de ulei și bocanci la votanți, aia e. De ce nu ne-am dus? Păi, că nu scrie în Constituție, Manole, și nici ăștia în cântecele lor n-o spun. Ce-avea dacă Pepe sau Bere Gratis ziceau două vorbe acolo de ulei? De măsline? 

Florica se întoarse în camera ei. Amantul Costache o întrebă: Ce-a fost. Nimic, zise femeia. Plânge și ăsta cum plânge toată România fără să știe de ce. Nici măcar nu știe unde este Anglia și de ce regina aia poartă pălării. Da, am văzut, pe cap. Dar unde? La fund? Da, acolo ar trebui purtate, unde o doare pe toată România de Anglia.

Denis Dinulescu
25 iunie 2016


Eurovision pe Neajlov

Generalul de brigadă Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din toată țara era în această dimineață deosebit de mâhnit. Supărat foc chiar. Lacrimile îi cădeau până pe cămașa roșie de general acoperit, cămașă pe care scria No To Racism, așa cum văzuse la echipa lui de fotbal FC Clejani din Clejani. Dar de ce era în depresie cruntă generalul, se întreba pe bună dreptate toată Calea Victoriei. Pentru că i se sinucisese o găină. Nu o simplă găină, ci GĂINA, cea care inspirase atâtea capitole și alineate în Constituția României. O GĂINĂ verde, cu ochii roșii, fustă mov și aripi incolore, din alea de zmeu.

O găsise de dimineață cu toporul înfipt în cap. Capul i se despicase în două, în patru, sângele zbânțuia pe pereți. Pe topor erau amprentele ei, deci asasinatul fuse dat deoparte. La picioarele ei, care încă se mai zbăteau, fu găsit un bilet: Vreau ca următorul Eurovision să se desfășoare pe Neajlov. Atât. Generalul fu cuprins de invidie: Un asemenea bilet putea să lase și el. Ba chiar și nevastă-sa, Florica Ben Florica. Scoase brusc lista cu toți sinucigașii celebri pe care-i urmărea încă din școala de securitate: Van Gogh, Maiakovski, Esenin, Hemingway, Cesare Pavese, Paul Celan, Gherasim Luca, Urmuz, Condrea, Hitler, Augustin Doinaș și balerina aia, Liciu. Și ei lăsaseră bilete, dar nu de o asemenea gravitate ca GĂINA. Începu să le studieze biografiile ca să înțeleagă motivațiile gestului și repercursiunile asupra oamenilor din jur. Drept care se hotărî să comită și el actul suprem: Suicidul. Dar unde? De ce? Ce să scrie pe bilet? Nu, nu se va sinucide, ci se va arunca în lupta pentru afirmarea unui Eurovision pe Neajlov. În amintirea GĂINII lui scumpe.

Însă de unde bani? În Constituția României nu erau prevăzute Eurovisioane prin țară și nici bani. Așa că își aduse aminte de Trupa Taxi. Numai TAXI putea să facă un Eurovision pe spații mici, de lemn, fără microfoane, cu o singură melodie, așa cum și erau toate eurovisioanele românești. Veni solistul TAXI. Am compus o melodie despre smerenie. Cum se numește, întreabă Manole Ben Manole. Smerenie!! Cânt-o!! Ăăăăăăăăăăă, smerenie, ăăăăăăă spațiiiiii miciiiii, ăăăăăă, de leeeeeeemn!! Cam așa ceva. Da’, zise generalul, seamănă cu Moment of Silence. Normal. Toate melodiile românești sunt compoziții din anii 50, secolul trecut. O lălăială cu cer și lacrimi la început și un refern ritmat copiat de la Macarale sau de la Pe Valea Prahovei la sfârșit. Și e normal, riscă generalul o întrebare definitiorie, grea. Da, e normal. Bine. Atunci, hai să facem un  Eurovision pe Neajlov, în dreptul satului Vadu Lat.

Aduseră niște spații mici de lemn, de fapt niște cotețe, chitări aveau ei și sunară soliștii. Prima veni Delia. Solista era cu telefonul la ureche. Vorbea: Da, mamă, am ajuns, sunt beată, ce vrei? Când auzi generalul, explodă de furie. Adică el făcea un Eurovision decent în amintirea GĂINII, și asta-i venea beată? Nu, așa nu. Ce Smerenie să aibă una care a băut până acum? Cum să facă ea pe spații mici, ritmuri ca-n Moment of Silence?

Se duse glonț la nevastă-sa. Îi spuse: Florico, dar dacă ne-am face că n-am găsit biletul de adio al GĂINII? Cum vrei Manole, că tu ești mai deștept. Dar ia aminte la DNA, că și ăia lucrează cu spații mici. Mici, mici de tot. Dă-i în mă-sa, zise generalul și aruncă biletul de adio al GĂINII în foc.

Denis Dinulescu
2 iunie 2016


Hrană pentru doi

La popota ofițerilor se servește astăzi un meniu deosebit: ciorbă de migdale cu săpun de lemn de tei, friptură de miel cu urzici și savarine cu cerneală simpatică. La o masă sunt generalul Manole Ben Manole și adjunctul său, Costache Ben Costache. Costaș, vezi geanta aia mare? Da, Manole, dar nu e o geantă mare e un sac de iută de 60 de kg. Așa, o iei și te duci jos la carmangeria noastră și o umpli cu două bucăți de carne de câte 30 de kg. Ce faci cu atâta carne, Manole? Pentru petrecere. Ce petrecere? Ai uitat? Astăzi, de ziua Flotrică, proiectăm filmul sovietic Hrană pentru Doi, și discutăm cu invitații despre muzica filmului, despre muzică în general și concluziile le trecem în Constituție. Dar filmul s-a chemat Gară pentru Doi și nu Hrană. Nu te amesteca, Hrană pentru Doi vom vedea și gata. E ordin. Ce, acolo în restaurant, în gara Zastapinsk, ăia nu haleau? Ba da. Ce? Făceau ca-n gară? Nu. Mâncau, beau și așteptau trenul și nu mă mai bate la cap. Ia-o înainte și faceți meniul. Io vin cu invitații.

Invitații erau prieteni mai vechi din școală ai generalului Manole. Numai că unii fuseseră repartizați poeți, antrenori de fotbal, jurnaliști, soliști de muzică ușoară, rock și populară, șefi de teveuri și așa mai departe. Începu filmul Hrană pentru Doi. O gară ceva, apar Nikita Mikhalkov și Ludmila Gurchenko. Ea, Vera, servește pe la mesele restaurantului din gară, el, Platon, a pierdut trenul sau cam așa ceva și este nevoit să aștepte. Platon era pianist și de câte ori era o secvență mai dubioasă începea muzica. Manole opri filmul. Zise: aici am vrut să ajung. De ce când mănâncă doi oameni într-o gară e nevoie de muzică? De ce? Și de ce nu se ilustrează momentul, secvența cu Moment of Silence a lu’ băiatul ăla? Hm? Vă rog să-mi răspundeți. Păi, generale, vorbi un poet cunoscut care scria numai despre PSD încă de pe băncile școlii, păi, filmul e din 1983 și Moment of Silence nu exista. Nici solistul. Și pe urmă, generale, vorbi un general deghizat în canar, pe urmă muzica e a acelor ani, ce nevoie este de cea de acum. Mikhalkov a pus-o p-aia și bine a făcut. Nu, cred că greșiți. Io mă refer la faptul că filmul trebuia reochestrat, sau cum se zice, și trebuiau puse melodii de Nicu Alifantis, Delia sau Alex Velea. Cum să treci în Constituția noastră muzica străină? Nu? Da, generale, aveți dreptate, vorbi un alt general deghizat însă în vânzător de pantofi, da, ar fi fost o rușine să ilustreze filmul cu Foo Fighters sau cu Metallica. Păi, ce-ar fi fost ca în gară, Vera să servească la masă pe muzica Tools? Sau pe cea a Rage Against the Machine? Nu mergea. În sfârșit, ce scriem în Constituție? Să vă spun tot io. M-am gândit să scriem o chestie călduță din care să înțeleagă fiecare ce vrea din muzica asta. Și anume să introducem un alineat în care să spunem simplu: Așa cum banii n-aduc fericirea, nici muzica n-o aduc. Bravoooo!!! Bravoooo!!! Apoi văzură filmul în liniște și tăbărâră pe cele 60 de kg de fripturi.

În camera de alături, Costache Ben Costache se uita la fundul gol al Florică Ben Florica, soția generalului. Apetisant, alb, mare, așa cum îi plăcea lui. Florica: să mergem și noi în gară la Zastopinsk. Da’ ce? Aici nu-i bine? Ce dragoste vrei să facem acolo, printre mese, scaune și miros de mămăligă? Păi, da, dar ne-am putea pune Celentano pe secvențele care vibrează de dragoste, Celentano sau Taylor Swift, Beth Hart sau Santana, Dylan sau Johny Mitchel. Sună bine. Și e departe gara asta? Nu, e în filmul care rulează dincolo. Bine, hai, pe la cât? La 4? Ba nu, la 5. Nu, la 5 nu. De ce? Că nu-l am io pe ceas. N-am decât orele 4 și 6.

Denis Dinulescu
14 mai 2016


BY PASS

Generalul Manole Ben Manole stătea la birou și răsfoia National Geographic. Un număr mai vechi în care erau niște munți vechi verzi, un deșert tot vechi galben care aveau ca explicație ceva cu dacă ne batem joc de natură așa pățim. Să înțelegem că azi n-avea chef să păzească Constituția României sau mai bine zis că n-avea chef de nimic. O chemă pe nevastă-sa: Florico!! Mă duc la By Pass. Florica rămase interzisă, nu-l știa pe Manole bolnav de inimă. Cum vine asta, Manole? Pe mine cui mă lași? De ce-mi faci asta acum? Acum când suntem așezați, cu salarii de generali amândoi, cu Costache pe mâna căruia am dat onoarea noastră de familiști. Și știi cât costă un by pass? Ești nebun? Generalul o întrerupse: Nu fă, mă duc la film. Așa se chiamă, By Pass. Unul nou, românesc. Trebuie să fie cu medici, cu operații nasoale, știi că-mi plac. N-am mai fost de mult într-un spital și vreau să văd ce se poate băga în Constituție.

Începe filmul. Un tip cu motoreta fură țoalele a doi răniți, poate mortal, tot cu motoreta. Nasol cu românii ăștia care fură tot ce găsesc. Lasă că-i prinde la final. Vin doctorii. Unul din ei o cere la mișto de nevastă pe doctorița noastră principală, dar nu se explică tot filmul de ce, or fi fost iubiți?, era la mișto?, o iubea?, îi făcea în necaz? Apare un globbetrotters. Nu se înțelege de ce apare, pentru că până la final nu-l mai vedem, nu face parte din povestea noastră. Așa cum nici cu hoțul de pe motoretă nu ne mai întâlnim. Nici el nu face parte din povestea noastră. Atunci de ce apare? Generalul se mișcă nemulțumit în scaun. Ar vrea să plece, dar îl cunoaște lumea din sală. Apoi, la un bolnav, Mătăsăreanu, cei trei ambulanțieri, șoferul, medica noastră principală și asistentul găsesc o saltea cu bani. Plină ochi cu bani. De care nu știe nimeni, presupunem noi și chiar și ei. E de fapt miza filmului. De aici trebuia început, își zise generalul, și-și citi un sms în care Florica îl întreba cât durează By Pass-ul ăsta ca să aibă grijă cu Costache să pregătească masa. Pe ecran o secvență de la benzinărie. Asistentul fuge neplătit. Șoferul își ascunde fața și plătește în fise de 50 de bani. De ce? Care-o fi cioaca, se întreabă generalul. Cam multe întrebări acum când cei trei se hotărăsc să se întoarcă la Mătăsăreanu și să-i ia banii, despre care Mătăsăreanu nu mai aflăm nimic, adică dacă a murit, dacă a ieșit din spital, dacă cineva din State știa de banii lui și altele. Ambulanțierii au procese de conștiință. Să ia banii? Să nu-i ia? Decât să-i ia procuratura, mai bine ei. În cadrul acestui proces de conștiință șoferul se schimbă de uniformă zece minute, îi vedem claia de păr de pe piept, chiloții, tricoul vechi, ea, medica noastră principală, zace în pat și-și amintește de zbenguiala erotică cu asistentul, asta așa era că trăiau împreună, da, dar asistentul mai trăia și cu o soră mai tânără, că așa-s asistenții ăștia școliți din spitale, și deci în cadrul acestui proces colectiv de conștiință și șoferul își taie talpa piciorului? și anunță la stație: M-am tăiat în talpă, nu mai pot călca ambreiajul, fără ca tipa de la celălalt capăt să-l întrebe, cum, prin bocanci?

Generalul își dădu seama că vede un film prost. Cu situații lăsate la voia întâmplării, cu o miză, banii, destul de americănească, rezolvată însă mediocru, ba chiar mai rău. Își dădu seama că vede un film de începător, de regizor fără talent. Își făcu datoria și notă protagoniștii: Regia Nap Toader, scenariul Alin Ludu Dumbravă și Dan Stăiculescu, scenografia Velica Panduru, producător Corina Stavilă și actorii Medeea Marinescu, Gabriel Spahiu și Alexandru Potocean. Sonor mizerabil. Muzica excelentă a lui Mircea Florian nu reușește din păcate să dreagă nimic din calitatea slabă a filmului.

Florica Ben Florica, nevasta generalului, auzi portierele mașinii. Îi spuse lui Costache Ben Costache: Hai, puneți țoalele că a venit. E trist. Înseamnă că nu i-a reușit By Pass-ul și trebuie să-l înveselim. Cum? Cum, cum? Să-l luăm în mașină și să mergem noi la Mătăsăreanu ăla să-l luăm banii, că așa scrie în Constituție: Bunăstarea la români este inaliniabilă, ignifigiabilă, introvertinabilă sau cam așa ceva și e garantată de stat.

Denis Dinulescu
6 mai 2016


ÎNVIEREA

Pe Calea Victoriei treceau știri din 1969: Ședința Comitetului Central, tovarășul a zis, mii de kile la hectar, pește oceanic, un ghiozdan pentru fiecare adult, un porumb pe cap de locuitor. Generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei le privea cu gândul aiurea. Problema lui acum în aprilie 2016 era alta: Peste câteva zile învie ăla, Iisus, și dacă trece pe aici, pe Calea Victoriei și vede atâtea magazine de muzică ce zice? Nu e prea deșănțat? Sunt chitare care fac reclamă la Jimi Hendrix. Ori, stai acum în cap și-n cur și explică-i lui Iisus cine a fost Jimi. Sau Chifiriuc. Nu era oare mai bine ca în răgazul avut până la Înviere să reprofileze magazinele? Tot de muzică să fie, dar cu scule, cu instrumente de acum 2.000 de ani: Clopote, o piatră, un burduf, câteva alămuri, un covor, fluiere, chestii d-astea care produceau sunete atât de melodioase pe vremea aia că dădea Iuda pe ele arginți.

Din dilema asta trebuia să-l scoată chiar Constituția. Deschise la pagina cu Muzica. Dacă în cartolină zicea de Jimi, așa rămânea, de nu, desființa magazinele. Acolo scria negru pe alb: Poporul Român are dreptul la muzică odată pe an și atunci numai la Eurovision. Celelalte manifestări vor fi considerate eretice și vor fi pedepsite ca atare. Și  mai la vale: Dreptul alienabil al poporului roman de a behăi sub formă de cântece în momente de veselie, nuntă, înmormântare și furt este indestructibil, nu-i poate fi luat, înstrăinat sau dat cu împrumut potentaților zilei. Nasol. Problema era cât se poate de gravă. Și nu putea fi descurcată decât de adjunctul său, Costache Ben Costache, general de securitate cu trei stele, care îl ajuta la paza strictă a Constituției României. Îi dădu telefon.

Costache Ben Costache era în pat cu soția generalului Manole, Florica Ben Florica. Ascultau Marilyn Manson și așa goi cum erau dădeau cu picioarele, burțile și mâinile prin toată camera, că se zguduia salteaua mai ceva ca trilurile de privighetoare care nu știau ce înseamnă, dar le plăcea cum sună: trilu, liru, trilu, liru. Costache zise femeii: După asta băgăm Humble Pie sau Five Finger Death Punch. Da, da, da, așa facem, scumpul meu plastilin sau punem ceva dulce și pentru mine, pe fata aia, Esperanza Spalding. Mamă, dacă ne-ar afla Manole că ascultăm pe lângă Constituție ne omoară. Acolo scrie numai de Macarale și Holograf. Ha, ha, ha!!! De unde să afle?, și continuară indecent zgâlțâiala prin pat când sună telefonul. Era Manole. E Manole zise Florica. Stai să mă-mbrac, să nu-și dea seama, să nu mă simtă-n curul gol. Alo?

Manole intră direct în subiect: Ce facem Costaș, așa-i zicea el lui Costache Ben Costache de când adjunctul îi apăra onoarea de familist, alo, Costaș, ce facem că învie ăla și dacă dă de muzica asta pe Calea Victoriei am încurcat-o. Care ăla, Manole? Isus, bă, băiete. Așa se aude, că învie mâine seară. Și ce vrei să facem? Să modificăm magazinele de muzică de la noi din sector, să le acoperim cu muzică ușoară românească până trece Înviatul ăsta. Că n-o să stea mult. Că are o cruce după el pe care trebuie s-o ducă la DNA să vadă ăia ce-i cu ea. De ce muzică ușoară românească, șefule? E urâtă, proastă și speriem omul. Să-i punem Pe Valea Prahovei în vitrină? Să creadă că stăm pe loc de 200 de ani? Păi, și nu-i așa, Costaș? Ba așa e, Manole, dar măcar odată pe an să aruncăm și noi cu minciuna în oamenii ăștia divini sau cum să le zic. Să plece cu o impresie bună înapoi. Iar la anu’, când învie din nou mai vedem. Păi, ăsta învie în fiecare an? Mereu ăsta? Da. Păi, nu scrie așa în Constituție. O revizuim. Acum? Păi?

Cei doi generali scoaseră pixul și modificară capitolul Muzică. Scriseră: ARTICOL UNIC. În România se va cânta numai Moment of Silence. Dacă se poate fără soliști și instrumente. Nerespectarea acestui unic alineat atrage după sine bătaia.

Denis Dinulescu
28 aprilie 2016


ZEBRA

În timp ce U2 cântă degeaba la radio, iar pisica împletește o coroană pentru Prince, generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din București, este instalat în bucătărie cu Constituția în mână. O răsfoiește. Vrea să halească acum dimineață macaroane cu brânză și trebuie să vadă ce spune Constituția despre asta. Găsește. Scrie negru pe alb: La mâncarea de macaroane trebuie puse neapărat macaroane. Nerespectarea acestei prevederi, tarara, tarara, asta deja nu-l mai interesa pe Manole. Puse macaroanele la fiert și smulse telefonul din furcă. Pentru că de fapt, altul era gândul lui năpraznic, obositor din această dimineață, altceva îl rodea, altceva îl enerva în afară de U2. Urlă în telefon: Ascultă, fă, femeie, de ce formațiile noastre rock sau știu io cum nu trec și ele pe zebră cum trece Beatles pe discul ăla celebru?

Florica Ben Florica, nevasta generalului, era cu amantul în grădină sub un nuc așteptând să verifice Legea lui Arhimede sau oricare alta în timp ce Costache Ben Costache, adjunctul generalului îi umbla pe sub fuste. Amantul aude urletele și răspunde: Nu știm, băi, Manole, de proști ce sunt. Ești acolo, Costaș? Ai grijă la onoarea mea de familist!! Zi mai departe. Păi, ce să zic, generale, ce, ăștia Bere Gratis, Holograf, Luna Amară n-au zebre? E plin Bucureștiul. Poa’ să traverseze și ei prin Romană, pe la Piața Sudului, cine-i împiedică? Floricăi îi plăcea scărpinatul și chicoti și ea în aparat: Poliția nu-i lasă, poliția. Cum adică să nu mai cânți nimic și să te ocupi numai de trecerile de pietoni? Asta poa’ să facă Trupa Taxi cu smerenie, cu talent. Păi, da, dar la noi primează talentul nu trecerile de pietoni, nu zebra, așa scrie în Constituție, uite îți citesc: Trupele de rock din România trebuie să aibă talent, cum ar fi Cargo, iar trecerile de pietoni, din englezescul the bră, sunt interzise. Generale, e o discuție fără rost, înțelegi? Avem treabă aici cu Florica și tu ne fuți cu prostii la telefon. Zău așa!!

Generalul se hotărî să părăsească bucătăria. Închise și sărăcia aia de U2. O secundă se gândi chiar să modifice Constituția în sensul că cine mai difuzează U2 să facă pușcărie vreo cinci ani. Se îmbrăcă, se duse la birou și dădu vreo trei telefoane.

În fruntea unei echipe de vopsitori, generalul umplu Bucureștiul de zebre. Apoi, se puse să vadă cine trece pe ele. Avea și-un aparat de fotografiat. Trecură în ordine doi câini, niște rockeri surdo muți, Gabriela Firea noul primar, balerini, mineri, un rapsod popular cu ceva sub umerii de la cămașă, doi tipografi, șoferi, turiști americani și ruși și la final, surpriză, Florica Ben Florica, nevasta lui ținându-l de mână și săturându-se cu Costache Ben Costache adjunctul lui și amantul nevesti-sii. Le făcu o poză.

Seara toți trei în bucătărie. Manole Ben Manole scoase biciul și începu să-i croiască pe cei doi iubăreți. De ce dai, generale, de ce dai? Nu mai da, Manole, fie-ți milă!! Dai în mine, dai în Constituție!! Zi, Manole, de ce dai? Ești proastă? Păi, am poza de pus pe disc, pe voi doi pe zebră, și n-am melodia. N-am melodia. Cântați-o acum, și vă iert! Hai! Și lovi la ei până-i umplu de note.

Denis Dinulescu
22 aprilie 2016


ALEGERI LOCALE PE SPAȚII MICI

Deghizat în Societate Civilă, cu nasul mov gen Ciuvică, perciuni galbeni gen Chireac, ochelari stil Mihai Gâdea, generalul de securitate Manole Ben Manole, cel care apără Constituția României pe Calea Victoriei din București, studiază chiar în acest moment Constituția României în balconul său de deasupra magazinului Muzica. Vrea să vadă dacă dreptul la informație al poporului român este respectat. Acolo, în cartolină scrie negru pe alb: Orice român are dreptul la informație. Ia să vedem, își zise generalul. Puse melodia Deliei, Da, mamă, sunt beată!! E o informație aici? Da. Mama Deliei e poporul român și are dreptul la ea? Da. Generalul găsi că totu-i în regulă și-și sună mândru soția.

Florica Ben Florica, soția generalului Manole Ben Manole, asculta Steppenwolf, o greșeală de tinerețe când nu era măritată la asemenea nivel. Da, Manole. Ce facem, dragă, cu localele astea? Sunt conform Constituției? Păi, cine candidează?, spune-mi mie, și văz io. Păi, Marian Munteanu, agitatorul ăla din balcon, Gabi Firea, femeia care strânge după bărbați, Nicușor Dan, cu cămașă de independent, Arsenie Boca, cu barba aia de societate civilă, Dan Teodorescu cu lemnul, Clotilde aia care cu mâinile curate ale lui Tăriceanu și poate Băsescu, Preafericitul Daniel și Arsenie Boca. Păi, ai mai zis de Arsenie Boca. La ce sector? La 4. Ca să-l bată pe Piedone. Da, dar el poa’ să-i bată și pe Onțanu, și pe Oprescu, și pe Firea, și pe Marian Munteanu. Cine, dragă? Arsenie Boca ăsta. Dar și pe Iolanda Balaș. Înțelegi?

Acum, că nu prea ne-am lămurit, cine face programul electoral al acestor candidați? Că în Constituție scrie că-l facem noi. Păi, noi, da, răspunse Florica Ben Florica punându-și un disc vinyl cu Cactus, tot o reminiscență a tinereții de când vroia să plece din România împreună cu o mătușă care era acum în Canada. Tot noi. Și e greu, întrebă Manole. Nu. Zi-mi. Păi, de exemplu, Firea, poate să aibă în program parcări, dar pe spații mici. Doi metri pe doi la o sută de mașini. Locuri de joacă pentru copii. Unul de lemn în Herăstrău pentru toți copiii din București. Ceva cu un  leagăn, o mătură pentru curățatul murdăriei câinilor, e simplu. Apoi, într-o singură sală de cinema, mică, de lemn, o scundă tavernă mohorâtă de fapt, Arsenie Boca cântând la acordeon Mahavishnu. Îți dai seama, Mahavishnu. Cu Boca voce și Bittman cor. Păi, da, dar nu mi-ai zis de Marian Munteanu. Păi, și el la fel, dar diferit. El e multimilionar, dar pe spații mici. Adică minte de-ngheață apele, dar nu contează, poporul îl crede, cum scrie la Constituție. Ce-asculți? Mi-am pus Burn, Deep Purple. Păi, nu este în Constituție. Dar asta rezolvăm când vin acasă. Spune-mi de Taxi, de ăștia cu smerenia.

Când auzi de Taxi, Floricăi Ben Florica îi scăpă fusta pe jos. O fustă mare, roz, cu pălărie verde. Ce? Ce Taxi? Păi, băiatul ăla care cântă cu degetele în nas. Păi, da, măi, Manole, cleștarul meu miop, dar omul nu-i în Constituție. De ce să-l pomenim? Sunt locale acum, avem altă treabă. Păi, Florico, nu-i vorba de asta, e vorba că oamenii ăștia din clip, cu spațiile lor mici de lemn au căsoaie cât Peleșul și asta nu-i în Constituție. Înțelegi?  Atunci e greșită. Cine? Constituția.

Denis Dinulescu
15 aprilie 2016


Everyday is exactly the same

Este deja opt dimineaţă şi trebuie să ne dăm jos din pat. Io ca să tai frunză la câini, Tina Cumva pe la teatru. Fereastra deschisă şi aerul rece ne aduc veştile. Sunt rele: Franţa s-a închis, Europa s-a închis, Germania zice că Schengenul nu şi nu, teatrul Nottara e ca şi închis, cinematograful Patria la fel din cauza blocurilor în care sunt amplasate că-s d-alea cu buline, aşa că mai stăm puţin şi dăm drumul la radio, lăsându-ne afară de sub plapumă doar urechile. Închidem urgent şi aparatul, pentru că peste noi se revarsă muzica uşoară românească modernă de prin anii '