Arta Sunetelor

 

În dialog cu EITAN GAFNY

“Povestea crimelor din kibbutz”

Pentru a înţelege de ce mi-am dorit să valorific neapărat oportunitatea unui dialog faţă în faţă cu cineastul evreu Eitan Gafny apropo de cel mai recent lungmetraj al său, “Children of the Fall”, imaginaţi-vă de exemplu cât de “entuziast” ar fi primit de către publicul român un film construit de... un cineast român în jurul unei serii de crime extraordinar de brutale care se consumă în noaptea sfintei sărbători de Paşti, la care localnicii - inclusiv reprezentanţii autorităţilor - din preajma mănăstirii din Bucovina unde se ţine slujba religioasă asistă lipsiţi aparent de orice reacţie emoţională (întrucât victimele care sfârşesc în adevărate băi de sânge nu sunt cunoscuţi de-ai lor ci turişti veniţi de pe alte meleaguri), declin 36-01.jpgpentru ca, spre final... ţintele ‘disecţiei’ la nivel visceral din substratul filmului să se dovedească a fi în realitate chiar ei înşişi. Odată realizat acest scurt exerciţiu de imaginaţie ne este mult mai simplu să ajungem la filmul lui Eitan Gafny... La prima vedere o infantilă şi blasfemiatoare speculaţie consumeristă, “Children of the Fall” se relevă însă la o descifrare în adâncime (care trece de ambalajul Horror ce aminteşte de John Carpenter şi al său “Halloween”) o crâncenă incursiune a cineastului (semnatar şi al scenariului), realizată aproape chirurgical, în microuniversul social ultraconservator al kibbutz-urilor. Realizat de autorul primului film cu zombies din istoria cinematografului israelian, “Cannon Fodder” (Marele Premiu la ‘Fright Night Film Fest’ din Louisville în 2013), “Children of the Fall” este un hibrid de Slasher şi Thriller psihologic aşezat pe un fundal dramatic asociat cu un puternic comentariu socio-politic, al cărui acţiune se consumă în 1973, în ajunul Sărbătorii Yom Kippur, “Ziua Ispăşirii”, când tânăra americancă orfană Rachel Strode (Noa Maiman) ajunge ca voluntară într-un kibbutz din nordul Israelului, luând în considerare posibilitatea convertirii la iudaism, pentru a constata că nu este primită in niciun caz cu braţele deschise de către toţi ‘localnicii’. Aşa cum nu este nici văduvul fermier Sam (Michael Ironside), considerat ‘an illegal alien’ deşi locuieşte acolo de ani buni. În fiecare an, de Yom Kippur, o parte dintre voluntari dispar din kibbutz. Să petreacă sărbătoarea acasă, în familie. Sau nu, căci poate cineva vrea să îi ‘ajute’ în mod brutal să-şi ispăşească toate păcatele. Surprinzător, “Ziua Ispăşirii” poate fi celebrată şi într-un mod... însângerat. Doar baleind fugitiv biografia sa, realizăm că Eitan Gafny (n. 1981) nu face parte din categoria cineaştilor mainstream din ţara sa căci pare mai degrabă înrudit profesional cu fraţii PAZ decât cu Amos Gitai sau cu Eran Riklis, iar felul său de a povesti cu ajutorul instrumentarului cinematografic mai apropiat de Pop culture decât de arta cultă maschează de cele mai multe ori, conştient sau nu, mesaje sau teme de meditaţie de o profunzime surprinzătoare pentru nişele consumeriste cu un grad ridicat de accesibilitate în care pot fi încadrate filmele sale, indiferent că e vorba de comedie romantică (“Accident”/2007), rockumentar (“Capturing the Butterfly”/2014), actioner (“Cannon Fodder”/2013) sau SF/Fantasy (“The Human Equation”/2016), absolut toate însă aromate cu-n strop de esenţă de Horror. Să încercăm deci să aflăm cine este în realitate cel căruia i-a trecut prin cap ideea că un kibbutz din anii ’70 ar putea fi gazda ideală a unui Slasher de Yom Kippur...

Eitan, filmele tale - de la scurtmetraje precum “Open Stitch” la producţii ambiţioase ca “Children of the Fall” - sunt toate cu adevărat neobişnuite în peisajul cinematografiei israeliene. Cum ai devenit un cineast care să fie atras în principal de genul Horror? De ce ţi-ai dorit să faci filme?

declin 36-02.jpgÎn Israel, eu am crescut ca oricare alt copil obişnuit, iar poveştile tipice Hollywood-ului despre regizorii care aveau de mici o cameră video şi au făcut primele lor filme în grădina din spatele casei nu mi se potrivesc fiindcă ai mei nu aveau bani să îmi cumpere o cameră video, aşa că eu m-am jucat cu G.I. Joe, ştii tu, soldăţeii aceia miniaturali, până la vârsta de 12 ani. Iar eu făceam ‘filme’ cu acele păpuşele cu ajutorul ochilor mei, ca şi cum le filmam de-adevăratelea şi, tot ‘făcând’ aceste ‘filme’, în mintea mea a început să apară şi o muzică de fundal care reprezenta coloana sonoră. Întotdeauna mi-am dorit să ajung să fac filme pentru că am continuat să revăd aceleaşi filme pe care le-am descoperit în copilărie. Îmi aduc şi acum aminte care sunt acestea, iar asta se leagă într-un fel de “Children of the Fall” fiindcă în fiecare vară mergeam acasă la bunica mea ce locuia într-un kibbutz, kibbutz-ul Gan Shmuel [situat în nord, în Haifa, recunoscut oficial în 1921, al cărui populaţie îngrijeşte livezile de etrogim, citricele folosite în timpul sărbătorii evreieşti Sukkot – n.r.], iar la bunicul meu vitreg care avea videocasetofon regăseam în fiecare an aceleaşi filme. În fiecare vară mă uitam la “Big Trouble in Little China” al lui John Carpenter, la “Crocodile Dundee” şi la “Police Academy”, la “Jaws”, din nou şi din nou, şi pur şi simplu am ştiut de copil că asta vreau să fac în viaţă, că vreau să-mi câştig existenţa spunând poveşti. Cred că aveam 12 sau 13 ani când a fost lansat “Jurassic Park” şi când l-am văzut am fost dat pe spate, apoi mi-am cumpărat caseta video şi m-am uitat la el de nenumărate ori până când m-a străfulgerat gândul că nu e vorba de filmul în sine ci de modul în care acesta este povestit. Ştiam că el [Steven Spielberg – n.r.] regizase “E.T.” şi “Indiana Jones”, două filme pe care le iubeam, dar totul s-a legat laolaltă odată ce am realizat că şi “Jurassic Park” este realizat tot de el şi că toate trei au acelaşi tip de storytelling, şi am conştientizat că asta vreau să devin la rândul meu, că vreau să fiu... REGIZORUL. În sfârşit înţelesesem ce înseamnă acest cuvânt. Şi de aici a început totul pentru că, din acel moment, nu am făcut decât să urmez acest drum, iar asta se vede acum în esenţă şi în “Children of the Fall”, eu cel inspirat de Spielberg, de Carpenter, de Paul Verhoeven, şi de alţi regizori pe care îi iubesc, în încercarea de a-i combina pe toţi într-un film Slasher... într-un kibbutz... în anii ‘70. În fond, asta-i tot.

Bine, bine, dar până la “Children of the Fall” au mai fost cu siguranţă câteva etape importante în formarea ta...

declin 36-03.jpgApoi am fost la şcoală şi am prins vremurile când te puteai decide asupra profesiei încă de când erai în liceu, aşa că m-am înscris la unul care avea în programă studiile de film. Părinţii mei nu au avut nimic împotrivă pentru că în Israel nu contează mult ce studiezi în liceu deoarece oricum eşti obligat ca după terminarea lui să mergi în armată şi abia după aceea hotărăşti ce vei face mai departe. Cât timp am fost în liceu am studiat istoria filmului, ştii tu, Expresionismul german, pe David Griffith [D.W. Griffith, regizorul lui “The Birth of a Nation” din 1915 – n.r.], apoi am descoperit “Citizen Kane” şi filmele lui Hitchcock, “Psycho”, “Birds” şi toate celelalte, iar în mintea mea s-a produs declicul, căci mi-am dat seama că sunt atras de filmele de acest gen, cu toate că am continuat să vad şi filme franţuzeşti sau filme italiene neorealiste pentru că făceau parte din curriculum. În armată, chiar dacă am fost luat ca soldat combatant [în IDF/Israel Defense Forces – n.r.], am continuat să merg să văd filme şi să studiez orice carte despre filme pe care puteam pune mâna... aceasta a fost şi a rămas pasiunea mea dintotdeauna, iar când, la 25 de ani, am decis să mă înscriu la facultatea de film [al Universităţii din Tel Aviv – n.r.] făcusem deja câteva filmuleţe independente care erau nişte mizerii dar totuşi erau realizate de mine, pe cont propriu, doar cu ajutorul a câtorva prieteni, astfel încât, spre deosebire de majoritatea studenţilor care abia atunci descopereau filmul, eu eram deja pe deplin pregătit şi mi se părea c-am intrat într-un mare supermarket din care pot alege doar ce vreau... ‘ştiu asta, ştiu şi asta, nu-mi pasă de cealaltă’, eram OK cu teoria filmului căci deja citisem jumătate din ea, aşa că m-am putut concentra doar asupra subiectelor şi influenţelor care îmi plăceau şi să mă afund în procesul de a realiza filme.

Rămân în continuare intrigat pentru că într-un alt interviu mărturiseai că eşti un fan înfocat al comediilor romantice... dar acestea sunt cam departe de Horror, nu?

Adevărat, iubesc comediile romantice pentru că am lucrat într-un magazin de închirieri de filme pe video şi puteam lua acasă orice îmi doream, astfel încât am ajuns să mă uit inclusiv la comedii clasice precum “It Happened One Night” [filmul lui Frank Capra din 1934 – n.r.] sau “Umbrellas of Cherbourg” [“Les parapluies de Cherbourg”, nominalizatul la cinci Oscaruri al lui Jacques Demy din 1964 – n.r.]... ba chiar am şi realizat o comedie romantică/Musical, ca exerciţiu cinematografic, în primul meu an ca student.

Revenim la ale noastre. A fi realizator de filme Horror în Israel îţi aduce suficiente beneficii încât să îţi plăteşti lunar chiria?

Încă este dificil să faci filme de acest gen în Israel pentru că industria este foarte asemănătoare cu cea din ţările europene unde, pentru asta, trebuie să obţii sprijinul guvernului. Ţara nu acordă facilităţi fiscale producătorilor sau investitorilor locali aşa că, în esenţă, dacă ai împărţi lumea filmului în două, Europa şi Statele Unite, cu susţinerea guvernamentală din Europa şi capitalismul complet din SUA şi într-o anume măsură din UK, Israelul s-ar situa cu certitudine de partea Europei. Aceasta fiind direcţia, devine evident că este foarte dificil să faci genre films pentru că, aşa cum văd eu lucrurile printr-o definiţie foarte, foarte largă, jumătate din oamenii care au studiat filmul îşi doresc să ajungă regizori sau operatori şi să îşi facă realmente meseria iar cealaltă jumătate este atrasă de teorie, ori dacă faci parte din Academie [Israeli Film Academy – n.r.] şi, în plus, eşti specializat în teoria filmului, sunt şanse foarte mari să devii un snob sau un elitist... pentru că aşa ai fost învăţat. Îţi poţi imagina astfel că cedeclin 36-04.jpga mai mare parte a celor care ajung să îţi judece scenariile nu aparţin lumii acestui gen iar asta reprezintă o barieră dificil de străpuns. În Israel suntem un mic grup de oameni care facem astfel de filme şi ne cunoaştem bine între noi, ne întâlnim la o bere cu regularitate la câteva luni ca să discutăm cât de frustraţi suntem datorită sistemului şi să încercăm să ne ajutăm unul pe altul ori de câte ori avem posibilitatea şi ne citim scenariile sau ne vedem pre-montajele sau alte lucruri de-astea. Unii dintre noi au reuşit, cum sunt de exemplu Aharon şi Navot [Aharon Keshales şi Navot Papushado, care au debutat în 2010 cu “Rabies”, premiat de critică la Fantasporto – n.r.] cu al lor “Big Bad Wolves”. Aharon a fost profesorul meu la facultate iar Navot era unul dintre prietenii mei şi datorită ideii lor de a deveni parteneri a apărut “Big Bad Wolves” iar acum realizează în tandem un film la Hollywood. Printre cunoscuţii mei se numără şi fraţii PAZ [Doron şi Yoav Paz, autorii Horror-ului “Jeruzalem” din 2015 – n.r.] care tocmai au terminat “The Golem” şi presupun că următorul lor proiect se va turna tot în America. Se pare că dacă ţii să realizezi filme de gen în Israel eşti silit să te lupţi pentru ele cu speranţa că vei ajunge odată în sistemul capitalist, că vei fi cules de aici de către sistemul reprezentat de Hollywood. Vom vedea şi în ceea ce mă priveşte, nu ştiu...

Până la a ajunge la cele două lungmetraje ale tale, te rog să ne dai câteva detalii despre short-urile pe care le-ai semnat în ultimii ani deoarece, dincolo de Horror-ul ce pare a fi elementul comun tuturor, aparţin fiecare unor sub-genuri diferite.

“Accident” a fost proiectul meu din anul II într-un moment în care este cazul să te decizi dacă vrei în continuare să devii regizor sau nu, iar eu am fost primul din clasă care mi-am terminat proiectul întrucât... universitatea nu l-a aprobat. Au urât scenariul şi l-au aruncat la gunoi, fiind o comedie romantică cu zombies. Norocul meu a fost că unul declin 36-05.jpgdintre profesori l-a recuperat de acolo spunându-le celorlalţi că ar trebui măcar să îl citească. Am ieşit de acolo şi l-am făcut în ciuda lor fiindcă am obţinut o finanţare privată şi a trebuit să îl termin foarte, foarte repede. Am filmat totul în vreo patru zile şi, cu tot cu montaj, l-am finalizat în trei săptămâni şi jumătate pentru că investitorul aranjase deja o vizionare cu filmul. A fost o experienţă foarte bună de a lucra sub presiune şi în limitele bugetului, ceea ce studenţii nu ajung să trăiască decât rareori... să lucrezi cu producători, cu finanţatori, cu termene limită, să trebuiască să iei decizii rapide pentru că nu ai mult timp la dispoziţie, etc. Repet, a fost o experienţă nemaipomenită şi nu doar pentru mine ci şi pentru întreaga echipă, formată din prieteni care erau şi ei studenţi la universitate, mai ales că în anul II maximumul la care puteai spera era să realizezi un mic filmuleţ cu doi actori într-un apartament. Şi eu am avut doar doi actori, dar într-o maşină, o maşină implicată într-un accident, totul se petrece în exterior, noaptea, şi îi mai avem şi pe zombies... urma doar să vedem ce se întâmplă. Următoarele mele două filme le-am regizat împreună cu un prieten de-al meu pentru o competiţie de tip ‘48 hour film’, din nou o experienţă utila pentru lucrul într-un timp foarte scurt în care trebuie să dai tot ce ai mai bun din tine având resurse zero, pe care am înglobat-o apoi într-un film de 45 de minute, o altă comedie romantică Horror numită “Open Stitch”, pentru care din nou am avut probleme cu cei de universitate care, după ce-şi dăduseră iniţial acordul, s-au răzgândit complet după ce l-au văzut montat. Şi uite aşa am cheltuit eu o grămadă de bani în baza promisiunii lor că îmi voi recupera măcar parte dintre ei, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat, însă a fost o altă experienţă foarte bună pentru că, dincolo de filmările în mare viteză, a fost pentru întâia oară când m-am confruntat cu realizarea efectelor speciale complicate presupuse de scenariu. Din punct de vedere al conţinutului era un film foarte straniu despre un tip care face o operaţie pe creier prietenei sale pentru că nu mai suportă să se certe cu ea tot timpul şi îi înlătură o parte din creier convins fiind că ea va deveni astfel femeia ideală, doar că aceasta se transformă într-un adevărat animal... Pare un film şovin dar nu e deoarece are happy-end: el învaţă din propriile greşeli şi îşi taie şi el creierul pentru a fi ca ea. A fost un film amuzant de realizat şi mulţi s-au simţit insultaţi de el. Mai învăţasem şi eu câte ceva, astfel încât, după aceea, am mai făcut câteva scurtmetraje drăguţe dar tot în zona Horror-ului până când am simţit că sunt pregătit pentru primul meu lungmetraj. Aveam deja realizate o Horror-comedy, un Thriller SF, un Horror pur, deci cam toate elementele genului pentru a le încorpora într-un feature film.

În sfârşit ajungem la “Cannon Fodder”, primul film israelian cu zombies. Dincolo de influenţele uzuale prin ‘citările’ cinematografice care încep cu George A. Romero, se simte prezenţa în fundal a unor intenţii de metaforizare cu substrat social mult mai serios, nu toate însă dând senzaţia că ar fi finalizate aşa cum cineastul, adică tu, şi-ar fi dorit...

declin 36-06.jpg“Cannon Fodder” nu a fost primul scenariu de lungmetraj pe care l-am scris pentru că acesta era chiar “Children of the Fall” doar că după ce am recitit primul draft al lui “Children...” mi-am dat seama că va fi extrem de costisitor şi de complicat pentru un debut regizoral şi m-am apucat să scriu “Cannon Fodder” pe care l-am terminat foarte, foarte repede, eu având foarte clară, încă de la bun început, intenţia ca el să fie un film ‘straight-to-DVD’ pentru că atunci, în 2011, DVD-ul era încă foarte la modă. Trebuia să fie un produs ieftin, uşor de vândut pe piaţa distribuitorilor de DVD-uri, cu scopul de a ne recupera rapid banii şi a ne crea un soi de carte de vizită care să spuna că noi suntem capabili să facem aşa ceva, şi, mai ales, că putem să o facem repede şi ieftin [pluralul o include pe actriţa Yafit Shalev, actualmente soţia lui Eitan şi producătoarea filmelor sale începând cu “Cannon Fodder” – n.r.]. Deci, de la început şi până la sfârşit, intenţia a fost una pur comercială înainte de orice altceva şi ca atare ai dreptate când spui că sunt lucruri care sunt underdeveloped în scenariu pentru că tot ce mi-am dorit a fost să introduc o sumă de elemente care să adauge mai multă carne poveştii, scuze pentru jocul de cuvinte, aşa cum face Romero, dar nu mi-am propus să parcurg întreg traseul pentru că... ‘suntem aici pentru distracţie şi pentru acţiune, vrem să vedem creiere şi organe şi de-astea’. Sigur că am dat cât am putut de mult importanţă personajelor şi temelor dar, de la un anumit moment, am considerat că trebuie să ne concentrăm pe acţiune. Ca cineast care are ceva de spus n-am rezistat şi am încercat să spun unele lucruri prin inserarea unor anumite scene dar “Cannon Fodder” a fost conceput ca un produs brut şi a ieşit ca atare fiindcă întotdeauna asta a fost intenţia noastră... nu era atât de important cât sau cum se va vinde ci era important să dovedim că putem să realizăm un asemenea produs. Simţisem din primul moment că orice am face va fi în parte greşit înţeles pentru că în zilele noastre fiecare vrea să fie insultat, fiecare caută scuze ca să se înfurie şi să posteze ceva pe Facebook, iar “Cannon Fodder”, fiind un film despre israelieni şi arabi lucrând din nou împreună chiar dacă împotriva mulţimii de zombies, s-a constituit într-o invitaţie pentru indivizi din tot curcubeul politicii să identifice mesaje ascunse chipurile în conţinutul filmului. Am arătat filmul în UK declin 36-07.jpgşi un jurnalist a considerat că el este unul de propagandă de extremă dreapta, am arătat filmul în SUA şi nişte oameni au susţinut că este un film de propagandă stângistă... iar în Israel nimeni n-a înţeles nimic. Pot da numeroase exemple de critici tineri pe care îi cunosc ce au fost ofensaţi de... subtextul homosexual al filmului pe care l-au considerat homofobic. Sau referindu-se la o scenă în care zombies sunt într-o bucătărie şi se hrănesc aplecaţi peste câţiva oameni un alt critic a spus că poziţia lor seamănă cu rugăciunea musulmanilor şi din acest motiv filmul este unul de dreapta. În tot acest timp noi ne distram de minune pentru că filmul nu trebuie luat în serios şi conţine destule elemente care îţi sugerează clar că nimic din ce se întâmplă nu este serios, că totul este un amuzament cu adresă generală, că nimeni nu are dreptate şi toţi greşesc. În esenţă, “Cannon Fodder” este despre nişte evrei şi arabi care luptă împreună împotriva zombies... şi-atât! Iar dacă vrei să-l citeşti în cheie politică, este mai degrabă un film despre pace, neavând vreo importanţă dacă eşti de stânga sau de dreapta...

Cum ai convins-o pe Yafit Shalev să devină producătoarea ta şi în plan profesional nu doar în cel personal?

În primul rând şi mai mult decât orice, Yafit este actriţă, dar este o actriţă căreia îi place să producă, să facă lucrurile să se întâmple pe cât de repede este posibil pentru că vrea timpul necesar ca să creeze. Când am hotărât să plecăm în această călătorie în care să realizăm filme împreună, totul s-a petrecut în mod natural întrucât eram deja împreună ca şi cuplu, aşa că, de fapt, când mi-am propus să fac “Cannon Fodder” i-am spus firesc mai întâi lui Yafit, ‘Ascultă, am avut un vis azi noapte despre cum să facem un film cu zombies, ceea ce este un lucru pe care întotdeauna eu mi l-am dorit şi va fi primul meu film, îl putem face împreună, o să fie superieftin, îl vom filma în acele locaţii, bla bla bla... şi vreau să mă ajuţi să mă scot, pentru că dacă spui da pornim într-o aventură nebunească, iar ea a spus... Da!’. Este natural pentru Yafit să facă lucrurile să se întâmple... doar că ei nu-i plac filmele Horror. Urăşte filmele Horror. N-am obligat-o pe Yafit dar, înainte de a ne apuca de “Cannon Fodder”, a simţit nevoia să vadă o mulţime de filme cu zombies pentru a înţelege ce facem şi de ce, de exemplu, este neapărată nevoie de acele scene Gore destinate - după cum spun eu - copiilor, iar înainte de a începe filmările la “Children of the Fall”, pentru că din postură de regizor mi-am dorit ca producătorul să îmi înţeleagă inţentiile, a trebuit să îi arăt filme ca “Halloween”, “The Thing” sau “Escape from New York” [filme realizate toate de către John Carpenter – n.r.] pentru a realiza ceea ce vreau să creez din punct de vedere vizual. După ce le-a văzut şi s-a speriat îngrozitor la “Halloween” nu i-am mai pus filme Horror cu excepţia... noului “Halloween” [remake-ul lui David Gordon Green lansat în România cu o zi înainte de dialogul nostru – n.r.].

Întrucât ai adus aminte de favoritul tău, John Carpenter, care îşi compune sau supervizează alcătuirea coloanei sonore la toate filmele sale, cât de importantă este muzica pentru proiectele tale?

declin 36-08.jpgPentru mine, aceasta dă 50% din valoarea filmului deoarece, chiar neştiind dacă un baterist poate fi considerat un muzician adevărat, eu... sunt baterist şi ador muzica. După filme, muzica a fost întoteauna cea de-a doua iubire a mea şi ani întregi în timpul adolescenţei am stat să mă întreb dacă vreau să devin realizator de filme sau muzician. Când scriu un scenariu o fac având în minte o anumită muzică pe care am ascultat-o şi despre care eu am ajuns convins că mi-ar putea oferi acel sentiment special de care am nevoie în crearea poveştii. De exemplu, când am scris “Children of the Fall” am ascultat multă muzică Country şi Country-Rock din care o parte se regăseşte în film sau când scriam “Cannon Fodder” am ascultat tot timpul pentru inspiraţie Heavy Metal, fiindcă muzica este, pur şi simplu, o parte din mine. Deoarece mi-am dorit ca, în termeni de stil vizual, “Children of the Fall” să se raporteze la “Halloween” sau “Escape from New York” am ascultat de asemenea enorm de multă muzică compusă de John Carpenter şi de coloane sonore interpretate la sintetizator a unor filme Horror din anii ’80 pentru că acestea mi-au definit feeling-ul şi tonalitatea creativă pe care eu le căutam. Deci muzica şi sound design-ul sunt întotdeauna superimportante pentru un film iar în ebraică acest aspect este mult mai uşor de subliniat pentru că echivalentul în ebraică a cuvantului ‘film’ este ‘kolnoa’, o împerechere a două cuvinte, ‘kol’ [sau ‘qol’ – n.r.] şi ‘noa’, care înseamnă ‘sunet’ şi, respectiv, ‘mişcare’. Sunet şi viziune împreună, acesta este cuvântul, iar pentru mine el înseamnă temelia pentru absolut tot. Trebuie să asculţi ceea ce vezi. La “Children of the Fall” de exemplu, întreg procesul de sound design şi de mixare a sunetului a durat mai mult decât filmarea în sine, aproape un an întreg de prelucrare a sunetului, de reînregistrare a unor dialoguri, de adăugare a unor layere sonore suplimentare. Muzica este extraordinar de importantă pentru mine.

Asta mă obligă să te rog să îmi explici glumiţa ‘muzicală’ de după genericul final al filmului “Children of the Fall”...

Te referi la cea cu personajul Bobby. În primul rând Bobby este singurul virgin din întreg grupul [de voluntari din kibbutz – n.r.] şi dacă ţinem la tradiţia filmelor Slasher el trebuie să supravieţuiască. În al doilea rând, muzica fiind atât de importantă pentru mine, mi-am dorit să am un soi de gag în film legat de aceasta prin intermediul unuia dintre personaje care, la maturitate, va ajunge un muzician celebru. Şi cum mulţi oameni faimoşi, precum Jerry Seinfeld, au venit de-a lungul timpului ca voluntari în kibbutz... s-a născut şi zvonul că Robert Smith de la The Cure ar fi fost unul dintre aceşti voluntari. Dacă îi întrebi acum pe cei din Israel cărora le place The Cure, aceştia vor jura că Robert Smith s-a oferit voluntar într-un kibbutz, ba, mai mult, îţi vor spune şi în care dintre ele a fost şi când a fost. El n-a fost niciodată dar toţi ştiu că a fost, aşa că m-am gândit să includ asta în film iar Bobby se dovedeşte a fi la sfârşit ‘Robert Smithde la The Cure... dar nu în mod oficial fiindcă nu aveam permisiunea să folosim numele său ori vreun cântec de-al lui.

declin 36-09.jpgAceasta este singura scenă amuzantă din tot filmul căci dacă în “Cannon Fodder” inamicul era reprezentat de zombies, personaje disociabile de comunitate, în “Children of the Fall” el trebuie identificat în interior, printre proprii semeni. Ce te-a făcut să ataci un asemenea subiect, mai mult decât sensibil?

Vezi tu, Yafit îmi interzice să mă lansez în viitor în politică cu toate că eu îmi doream să ajung Prim-ministru. Dar ea nu este de acord [zâmbesc amândoi – n.r.]. Adevărul este că sunt o persoană foarte responsabilă din punct de vedere social şi văd în jurul meu o sumedenie de lucruri care mă întristează legate de ţara în care trăiesc, pentru că iubesc din suflet Israelul ca ţară şi încă din copilărie am făcut parte dintr-una din mişcările de tineret [organizaţiile definite generic ca “Zionist youth movements” destinate educării şi dezvoltării sociale şi ideologice a copiilor şi adolescenţilor evrei în spiritul Zionismului – n.r.], dar am crescut într-o casă în care tatăl meu, venit el însuşi în Israel într-un kibbutz ca evreu Zionist, s-a simţit în permanenţă marginalizat de propria ţară pentru că i s-a promis ceva şi i s-a oferit cu totul altceva. Eu nu numai că am crescut în acest tip de atmosferă dar câteodată am ajuns să simt acelaşi lucru pentru că mi-am imaginat că Israelul va fi altfel dar, după asasinarea cu mai bine de 20 de ani în urmă a Prim-ministrului nostru [Yitzahk Rabin, ucis pe 4 noiembrie 1995 – n.r.], lucrurile s-au înrăutăţit şi ceea ce mi se pare ciudat este că nu doar în Israel ci şi în Statele Unite şi în Europa. Ca atare, nu aveam cum să ignor explorarea acestei direcţii dar trebuie să fiu cinstit cu tine şi să-ţi spun că dacă aş face “Children of the Fall” în ziua de azi, nu l-aş mai face exact la fel ca în 2014 pentru că, între timp, m-am schimbat ca persoană şi am devenit mai matur, dar... chiar şi în viitoarele mele scenarii sau în cele pe care le-am scris de atunci şi până acum, comentariul social este şi va fi întotdeauna prezent şi nu văd rostul să ascund acest lucru. În cazul multora dintre cineaştii mei preferaţi, acesta face parte în mod indisolubil din creaţia lor indiferent că e Carpenter sau Romero, ba chiar şi Scorsese, deoarece chiar şi filmele lui despre Mafia conţin comentariu social, iar eu nu sunt genul de regizor care să se asemene cu Brian De declin 36-10.jpgPalma în care totul ţine de vizual şi de experimentarea entertainment-ului din acesta. Chiar şi Steven Spielberg include comentariul social în filmele sale. Sigur că, deseori, trebuie să îl cauţi la mare adâncime dar el este acolo. Până la urmă nici măcar nu este vorba exclusiv de comentariul social întrucât eu sunt convins că un film devine cu atât mai valoros cu cât are de spus mai multe lucruri în subtext, indiferent că este o poveste personală precum “E.T.” sau “Close Encounters...” [“Întâlnire de gradul III” – n.r.] sau are accente socio-politice mai pregnante ca “Halloween” ori “Escape from New York”, nici nu contează... Trebuie neapărat să aibă ceva în străfundul său, altfel despre ce-ai mai vorbi când te îndrepţi spre casă? Când mă gândesc la filme precum cele realizate de M. Night Shyamalan... îmi place Shyamalan dar unele dintre filmele lui sunt nişte rahaturi după cum bine ştim cu toţii, ori filmele care sunt nişte rahaturi sunt cele care nu au nimic îndărătul lor sau sunt foarte liniare. Ia de exemplu “After Earth” unde ştii de la prima fotogramă că e un film despre Scientologie deci nu prezintă vreun interes deosebit, însă “Unbreakable” ori “Signs” sunt filme mai profunde care vorbesc despre religie, despre credinţă, despre mitologie, despre căsătorie şi paternitate, iar asta le face interesante, fiindcă sunt alcătuite dintr-o multitudine de straturi suprapuse.

Întorcându-ne la comentariul social şi abordarea unor teme delicate, în “Children of the Fall” una dintre scenele esenţiale în opinia mea este cea din cantină cu fronda tinerei voluntare din Bielorusia şi varietatea de reacţii starnite în jurul ei. Dacă ţi s-ar oferi acum posibilitatea să revii asupra filmului ai schimba ceva în aceasta?

Prima versiune a filmului dura aproape patru ore însă conţinea elemente care în mod evident trebuiau eliminate la montaj iar cea de-a doua se scurtase deja cu vreo 45 de minute. O singură scenă care nu a suferit absolut nicio schimbare în niciuna dintre versiunile pe care am operat este tocmai cea din cantină de care ai pomenit. Sigur că am scurtat-o puţin pentru că avea nevoie să fie ‘periată’ dar am scos doar o singură propoziţie dintr-o secvenţă care durează în total 13 minute, însă altfel ea a rămas practic nemodificată de la primul şi până la ultimul cut, cel final, mai ales că e formată din două scene distincte, cea a ceremoniei de comemorare şi cea cu dialogurile, iar faptul că era necesar să rămână astfel a reieşit inclusiv din discuţiile cu actorii de dinaintea demarării filmărilor. De la bun început am avut limpede în minte că, fiind un Slasher, am la dispoziţie o oră întreagă [din film – n.r.] pentru a orchestra crimele dar şi că acea scenă ESTE filmul, în ea realizezi despre ce este vorba în film ca întreg.

declin 36-11.jpgDar, aşa cum spuneai, îl mai avem pe Yaron ca Michael Myers şi Yom Kippur-ul care înlocuieşte la tine Halloween-ul lui John Carpenter...

De la acesta [Carpenter – n.r.] a plecat totul. Întotdeauna am visat să realizez un film Slasher iar eu sunt o persoană foarte ordonată, cu ţeluri precise în viaţă pe care îmi place să le bifez, am făcut asta, am făcut şi asta, am făcut... deci mi-am dorit să fac un film cu zombie, l-am făcut, mi-am dorit să fac un Slasher... ori dacă vrei să realizezi un Slasher trebuie să îi plasezi acţiunea în timpul unei vacanţe de sărbători pentru că e momentul cel mai indicat şi m-am întrebat atunci care ar fi cea mai potrivită vacanţă în Israel iar răspunsul evident a fost Yom Kippur pentru că reprezintă cadrul perfect, nu ai voie să foloseşti lumina electrică, toţi sunt legaţi de casele lor şi trebuie să fii supertăcut iar întreaga ţară pare a fi moartă. Evident, se arată ca cea mai bună oportunitate pentru ca cineva să îşi manifeste din plin instinctul de ucigaş. Apoi mi-am spus că nu vreau telefoane mobile în filmul meu pentru că urăsc Horror-urile în care toţi au celulare iar tu trebuie să înghiţi premisa că se găsesc întotdeauna într-o zonă în care n-au semnal. Şi ce puteam face ca să nu le am decât să mut acţiunea înapoi în timp, în anii ’70. Iar dacă e vorba de anii ’70, cu atât mai potrivit este Yom Kippur-ul datorită ‘Războiului de Iom Kipur’ [Războiul arabo-israelian din 1973 – n.r.] şi astfel totul s-a închegat perfect înspre această direcţie. De aici, lucrurile au devenit extrem de simple.

Simplu zici? Atunci răspunde-mi la următoarea întrebare: cum a primit publicul din Israel acest film?

Acesta este într-adevăr un răspuns dificil de dat în primul rând datorită faptului că nici până în ziua de azi filmul nu şi-a găsit distribuitor în Israel, astfel că nu l-am proiectat decaâ de un număr mic de ori, în festivaluri, la Jerusalem Film Festival, la Utopia [Utopia Science Fiction Festival din Tel Aviv – n.r.], la Israeli Academy Awards unde am fost nominalizaţi pentru make-up dar n-am câştigat, aşa că nu pot spune decât că dacă filmul va ajunge să fie distribuit în Israel, din perspectiva reacţiilor pe care le-am avut deja, va enerva probabil destul de multă lume. Câţiva dintre cei care au fost la vizionări şi au rezistat până la sfârşit pentru că ştii şi tu, unii au stomacul mai sensibil şi nu suportă sângele, ne-au vorbit după aceea pe marginea comentariului social având puncte de vedere extrem de diferite...

Îmi dau seama, mai ales că subminaţi serios potenţialul turistic al Israelului. După ce-am văzut filmul nu m-aş duce să vizitez un kibbutz nici picurat cu ceară...

Păi dacă ăsta e rostul pentru a face filme... la naiba, este chiar şi cazul lui “Jaws”, nu? Nici eu n-aş intra vreodata în apă pe lângă Coney Island.

Tu ai ales să reacţionezi la frica şi la anxietăţile spectatorului generate de realitate prin intermediul genului Horror însă acestea pot fi abordate printr-o mare varietate de forme de expresie cinematografice. Dincolo de grupul vostru, există în Israel şi alţi cineaşti care să vorbească prin intermediul filmului despre acest cumul de frici?

declin 36-12.jpgDa, însă complet în afara genului Horror. Există filme de acest fel, filme care vorbesc despre militarizare şi influenţa acesteia asupra vieţii cotidiene sau chiar despre diferenţele sociale dintre de religie şi oamenii seculari sau cele dintre oamenii cu o orientare pro vestică versus adepţii celei estice, dar în Israel vezi foarte rar un cineast care să nu ocolească genul Horror şi să meargă totuşi în această direcţie, fiindcă dacă ne întoarcem la ce ziceam apropo de mersul Israelului [a industriei cinematografice – n.r.] în trena europeană, filmele de gen sunt considerate “mai puţin...”, şi ai ajunge astfel să vezi doar genre films care sunt bunicele dar care ar fi private, din lipsă de susţinere, de incursiuni în aceste zone. Nu ştiu dacă îndrăzneala este cea care lipseşte pentru că, până la urmă, fiecare cineast îşi ia propriile decizii, însă eu ştiu că dacă aş face un film de gen nu m-aş putea abţine să nu introduc un comentariu social... În ce ne priveşte, avem mai multe proiecte pe care intenţionăm să le concretizăm în viitorul apropiat şi în esenţă e amuzantă situaţia deoarece eu nu mi-am dorit niciodată să fac exclusiv filme Horror ci şi alt tip de filme, o comedie romantică... cândva o să o fac, ai să vezi tu, ba chiar şi un Musical, pentru că dacă mă întrebi oricând despre ce modele de carieră am ţi-i voi da pe Spielberg şi pe Scorsese ca exemple, pentru că ambii au început cu genre films şi au evoluat apoi spre alte genuri... ba chiar şi Carpenter a făcut un film romantic, “Starman”, fiindcă eu vreau să spun poveşti pe care le consider interesante, aşa că am un scenariu care este o dramă SF, un altul care e o dramă psihologică foarte realistă despre un bărbat afectat de PTSD [sindromul de stres post-traumatic – n.r.] şi mai am un Thriller despre demoni, gândit în spiritul filmelor realizate de David Lynch... vreau să fac o mulţime de lucruri diferite şi oricare dintre ele este ales pentru a primi suport financiar, într-acolo mă voi îndrepta şi eu, tocmai pentru că ţin la ele în egală măsură. Amuzant este faptul că, fără intenţie, toate au teme similare la temelia lor şi am realizat asta abia acum câteva săptămâni cand l-am terminat de scris şi pe al treilea, astfel încât toate sunt pregătite pentru intrarea în producţie, şi, privind peste umăr, am realizat că am scris trei scenarii pentru trei lungmetraje aparţinând fiecare unui gen diferit dar care pleacă toate în fond dintr-un punct comun. Şi aici mă aflu eu în acest moment...

Eitan Gafny, îţi mulţumesc pentru timpul alocat dialogului nostru şi pentru francheţea răspunsurilor.

Mulţumiri de asemenea lui Marian Gîlea de la Asociaţia Culturală Fanzin pentru facilitarea obţinerii acestui interviu în timpul desfăşurarii celei de-a şasea ediţii a ‘Dracula Film Festival’ din Braşov.

declin 36-13.jpg

IOAN BIG
20 Octombrie 2018, Braşov

Foto: Courtesy of Eitan Gafny

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Alifantis decembre 2019.jpg

Afis_Vienna Crystal Christmas 2019.jpg

Afis_bruce dickinson 2020.jpg

Afis_Samantha Fish 2020.jpg

Afis_Eric Gales 2020.jpg

Afis_Popa Chubby 2020.jpg

Afis_Ryan McGarvey 2020.jpg