Arta Sunetelor

 

Interviu cu Dan Spînu

interviu cu Dan Spinu.jpgSemnalam cu ceva timp în urmă un eveniment – nu mă sfiesc să-l denumesc – istoric, ce a avut loc la Iaşi, în finalul Festivalului Muzicii Româneşti, ediţia a 18-a, marţi, 28 octombrie 2014: spectacolul-premieră cu opera-rock "The One Born From A Tear". Prin noutate, valoare componistică şi interpretativă, evenimentul merită o atenţie sporită şi, desigur, re-punere în scenă. Am profitat de aceea de împrejurări favorabile, pentru a sta la… taifas – ori, ca să mă exprim adecvat – pentru a isca un chat cu autorul, lectorul universitar Dan Spînu, de la Universitatea de Arte George Enescu din Iaşi.

Se impun dintru început câteva informaţii despre compozitor.

Născut în 1967, la Iaşi, Dan Spînu a studiat mai întâi la Universitatea Politehnică (Facultatea de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini), apoi la Universitatea de Arte G. Enescu, secţia jazz şi muzică uşoară, coordonată de prof. Romeo Cozma. În acelaşi timp, cânta la chitară bas în Ansamblul de Jazz al Universităţii de Arte George Enescu.

Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Dan Spînu şi-a cultivat constant şi pasiunea de compozitor. Astfel, a realizat muzica originală, sub formă de musical, la două piese de teatru, puse în scenă de Teatrul National din Iaşi. Începând cu anul 1999 şi-a materializat calităţile de compozitor, aranjor şi inginer de sunet în mai multe albume, de genuri muzicale diverse, apărute la casele de producţie Soft RECORDS şi ROTON.

Timp de şapte ani (2001-2008) a fost regizor-muzical la Radio Iaşi. În 2008 devine cadru didactic titular la secţia jazz–muzică uşoară de la Universitatea de Arte ieşeană, iar în 2013 îşi susţine teza de doctorat, cu compoziţia proprie "The One Born From A Tear". A introdus studenţilor două cursuri noi, intitulate Procesarea sunetului asistată de calculator şi Regie de sunet.

Carmen Chelaru

Să-ncercăm mai întâi un tur de orizont. Cum vezi rock-ul în acest moment – în lume şi la noi? Mai e ‘pe val’ sau a fost depăşit vârful de interes general?

Judecând după statisticile afişate de diverse site-uri privind volumul de producţie muzicală pe plan internaţional, marea familie rock stă bine. Împreună cu familia pop, rock-ul ocupă peste jumătate din volumul total de producţie muzicală, la foarte mare distanţă de alte genuri precum jazz-ul şi muzica clasică, care au procente cu o singură cifră. Faţă de muzica pop, rock-ul e doar cu puţin mai jos, ceea ce e o performanţă respectabilă pentru o familie de genuri cu o vârstă de circa 60 de ani.

În istoria contemporană, densă şi trepidantă, 60 de ani reprezintă foarte mult în comparaţie cu, de exemplu, clasicismul vienez, care a durat circa 50 de ani şi asta în istoria lină şi rarefiată de acum mai bine de 200 de ani.

Nu am cunoştinţă dacă cineva în România a făcut vreo statistică a producţiei muzicale pe genuri, oricum ar fi foarte greu. Putem face însă nişte aprecieri grosiere în baza experienţei de zi cu zi, atunci când suntem expuşi inevitabil diverselor canale mediatice. Dacă ascultăm întâmplător sau nu un post de radio de mare audienţă există o probabilitate destul de mică să dăm peste o piesă rock românească. Această stare de fapt poate induce ideea că rock-ul nu este un gen tocmai popular la noi şi, în consecinţă, că valul său a trecut. De fapt, situaţia nu arată decât că radiourile de mai sus şi casele de producţie mari au un interes foarte scăzut în privinţa acestui gen, pentru că în realitate mişcarea rock în România de azi e destul puternică, dar a fost cumva obligată să se desfăşoare în alte cadre. Cel mai frecvent e vorba de cluburi mai mult sau mai puţin specializate, unde formaţii ignorate total de posturile importante fac muzică interesantă, uneori chiar experimentală, au un cerc de fani fideli şi unele din ele chiar pot trăi din interpretarea propriei muzici.

Formaţiile demult consacrate stau încă şi mai bine, au o activitate concertantă susţinută pe scene încă mai mari. Aşadar muzica rock este populară încă şi cât se poate de activă la noi şi probabil dacă s-ar face o statistică serioasă la nivel naţional s-ar găsi o situaţie oarecum similară cu cea de pe plan internaţional.

De ce în plan mediatic lucrurile nu stau la fel?

Ca motive au fost cel mai adesea invocate cele de natură economică, cum că rock-ul nu s-ar vinde aşa bine ca muzica pop. La începutul anilor ’90 a fost destul de adevărat, dar de mult timp situaţia e cu totul alta. În opinia mea, motivele sunt mult mai complexe şi au o latură socio-istorică poate mai importantă decât cea economică, pentru că în cluburile mai sus amintite intrarea nu e tocmai ieftină, o bere costă adesea de două ori mai mult decât într-un restaurant obişnuit, deci cei interesaţi au şi ceva bani şi, sunt dispuşi să-i cheltuie ca să-şi vadă trupa favorită.

Eu sunt de părere că situaţia actuală îşi are originile în anii ’80, când muzica rock a fost efectiv dată afară din programele radio-televiziunii naţionale, rămânând doar într-un cadru extrem de restrâns, de emisiuni de specialitate. Maşinăria rock românească era foarte bine pornită în anii ’70, aşa că nu s-a oprit, ci a continuat în cele câteva albume valoroase editate de Electrecord în acei ani, dar mai ales refugiindu-se în case de cultură, teatre şi mai ales în manifestările/festivalurile studenţeşti, constituindu-se într-o adevărată mişcare underground. Publicul amator de rock a avut în continuare parte de lucruri interesante, la care a avut acces însă cu greu, dar cu atât mai mult a preţuit ceea ce a avut.

Cu totul alta a fost situaţia cu amatorii de muzică pop. Ei nu au primit în acei ani de la canalele oficiale decât o muzică uşoară tradiţională făcută de nişte compozitori bine pregătiţi, cu o valoare artistică certă, dar având vârste de cca 40-50 de ani, implicit muzica lor se adresa segmentului matur, tinerii neregăsindu-se în ea decât în mică măsură. Singurii în acei ani care au compus o muzică pop proaspătă, în acord cu sonoritatea occidentală, au fost Adrian Enescu şi Doru Căplescu, dar cu două flori nu s-a putut face primăvară.

Aşadar tinerii din acea perioadă s-au orientat masiv spre muzica pop occidentală, iar în discoteci şi la petreceri aceasta făcea legea, muzica uşoară românească fiind de neconceput. În perioada de tranziţie de la începutul anilor ’90 radioul, televiziunea şi publicul tânăr s-au comportat ca nişte adolescenţi ţinuţi prea mult din scurt, dedându-se unor excese în a difuza/asculta anterior interzisa muzică pop occidentală şi limba ei engleză. Dar excesele duc la saturaţie, aşa că pe la mijlocul anilor ’90 cineva a speculat un mare gol şi o aşteptare nouă: nevoia de muzică pop românească, dar care să sune în acord cu cea occidentală.

A urmat marele boom al muzicii pop româneşti, cu versuri necenzurate şi sonorităţi moderne. Pentru prima oară în discoteci se auzea – stupoare! – preponderent muzică pop românească. Nevoia creează organul, aşa că a apărut imediat alternativa privată la producţia muzicală dirijată de stat, din păcate prea puţin conectată la nou. Spre deosebire de cei care conduceau vechea industrie – oameni cu o pregătire muzicală serioasă – sau în comparaţie cu producătorii importanţi din occident – adesea muzicieni foarte valoroşi, cu cariere lungi ori oameni cu state vechi în presa de specialitate – la noi, cei care au luat în mână frâiele noii industrii au fost, cu unele excepţii, întreprinzători la propriu, poate eventual melomani, dar care au abordat problema doar ca pe o afacere. Apariţia posturilor TV private a întărit şi mai mult abordarea pur comercială.

De atunci, curentul principal la noi vizează doar ce se vinde imediat, excluzând aproape orice potenţial “pericol” al vreunui experiment artistic. În tot acest timp rock-ul a fost lăsat cel mai adesea acolo unde ajunsese, în underground, scoţând mai rar capul la suprafaţa curentului principal, cu excepţia câtorva formaţii deja consacrate sau a altora care, deşi au venit cu propuneri valoroase în anii ’90, în cele din urmă au fost fie biruite, fie forţate să ajungă la un demers artistic mai accesibil.

Sigur, opiniile acestea îmi aparţin şi sunt supuse greşelii, dar cred că aceştia sunt factorii care au indus ideea că rock-ul nu are succes la mase şi nu se vinde bine. Dacă nu ar fi existat o politică mediatică atât de restrictivă în anii ’80 urmată de veniturile foarte mici din anii ’90, peisajul muzical românesc ar fi fost astăzi altul.

Cum vezi potenţialul expresiv al rock-ului în raport cu alte genuri ‘vizual-muzicale’ – de pildă opera şi variantele ei sau filmul?

În raport cu genul de operă nu se poate spune că rock-ul are un potenţial expresiv mai mare, ci mai degrabă mai multă eficienţă în a transmite mesajul către public, datorită pe de-o parte conectării puternice cu un segment ţintă prin mesaj şi atitudine şi nu în ultimul rând prin firesc. Aici un rol important îl are tipul nou de emisie şi tehnică vocală, o cucerire preluată din jazz şi apoi dezvoltată, care propune o alternativă perfect valabilă la belcanto-ul operistic, la fel de expresivă, cu posibilităţi de performanţă tehnică perfect comparabile, însă mult mai potrivite cu naturaleţea şi realismul care domină artele contemporane. O altă trăsătura a muzicii rock a fost capacitatea remarcabilă de a accepta influenţe şi de a se reinventa. Mai degrabă decât a concura filmul sau opera, rock-ul a preluat elemente dramatice şi vizuale de la acestea, propunând albume şi spectacole-concept, eventual cu fir dramaturgic.

Rock-ul a început ca gen protestatar – a rămas ceva din asta în formele sale actuale?

Categoric. Rock-ul este astăzi o mare familie de genuri, destul de diferite între ele, încât un necunoscător cu greu ar putea găsi trăsături stilistice comune; ele există însă, mai mult sau mai puţin discret. În această mare diversitate elementul central rămâne tocmai acest caracter protestatar, rebel, sprijinit de o forţă lăuntrică dată de o anume sonoritate proprie, realizată cu instrumente specifice. De-a lungul timpului au existat perioade mai agitate sau mai liniştite social, dar reprezentaţii rock-ului au avut constant ceva militant şi protestatar în creaţia lor. Sigur, şi rock-ul are rebelii lui fără cauză, dar chiar şi acest fapt s-a potrivit bine cu un anume spirit adolescentin sau cu o categorie de oameni care se consideră puţin mai diferiţi decât alţii. Referitor la acest caracter, dacă ai o piesă mai fadă şi fără vlagă, pune în ea ceva elemente rock. Rezultatul e similar cu a turna puţin alcool într-un inocent suc de fructe.

Şi-acum, la subiect! De ce şi Cum ai ajuns la Făt-Frumos din lacrimă?

Am fost mereu interesat de formele cele mai elaborate de rock, precum cel progresiv sau jazz-rock-ul. Odată ce am început să studiez serios muzica am simţit nevoia de nivele chiar mari de elaborare atât ca limbaj muzical cât şi ca aparat orchestral şi desfăşurare în timp, orientându-mă mai mult spre jazz şi muzica cultă. Am găsit în musical şi opera rock cadrul perfect pentru a îmbina genurile amintite mai sus. Evoluţia muzicii din curentele principale, în România, spre forme tot mai simple, simpliste de multe ori, m-a făcut încă şi mai mult să găsesc cadrul mai sus amintit ca foarte potrivit pentru nevoile mele de exprimare. O dată în plus, în vreme ce fuziunea jazz-simfonic fusese explorată la noi, cea dintre rock şi genurile culte reprezenta un teren practic virgin, o adevărată invitaţie de a umple un gol.

La data la care mi-am propus să abordez o astfel de lucrare nu reuşisem să identific nici o creaţie de operă rock sau rock simfonic autentice. Autentic e cuvântul-cheie, pentru că doream ceva mai mult decât un album-concept, cum au avut cei de la Phoenix sau cei de la Sfinx, toate deosebit de valoroase, creatoare de şcoală la noi; sau unul cu fir dramatic, cum a fost de exemplu "După melci", al lui Nicu Alifantis – o abordare îndrăzneaţă şi complexă muzical, foarte meritorie prin noutatea ei. Lucruri ca acestea se mai făcuseră.

Mă interesa să merg mai departe, să împletesc efectiv limbajul rock-ului cu cel propriu operei precum şi să explorez sonorităţi doar în treacăt încercate la noi, date de alăturarea unei trupe rock cu o orchestră simfonică. În această ultimă privinţă, la data începerii demersului meu, singurele proiecte vizibile la nivel naţional, care alăturau cele două lumi muzicale erau albumul "SymPhoenix", care utiliza orchestră simfonică şi cor, dar care nu era o lucrare dramatică şi al cărui centru de greutate cădea pe reorchestrarea unor piese existente deja în repertoriul de aur al trupei Phoenix şi Mozart Rocks, constând în transcripţii după pagini celebre de muzică cultă instrumentală pentru instrumente specifice rock-ului (având chitara electrică drept solistă), interpretate împreună cu o orchestră simfonică – o etapă spre un rock simfonic autentic şi original.

În vâltoarea vieţii de azi cu mare greutate reuşeşti să găseşti timp să scrii o lucrare atât de amplă şi atipică, care implică şi multă cercetare prealabilă, fiind deturnat adesea de nevoile cotidiene apărute în lupta pentru un trai decent. Studiile doctorale în compoziţie au reprezentat o ocazie bună pentru abordarea unui astfel de proiect, chiar dacă prea amplu chiar şi pentru un asemenea cadru, pentru că odată intrat în joc nu mai puteam da înapoi, fiind constrâns să termin într-un timp dat. Practic mi-o făcusem singur, plasându-mă în acea situaţie amintită de Sun Tzu, când o armată atacată are în spate un râu şi, deşi în inferioritate, e silită să învingă pentru că nu are cale de retragere.

Trebuie să menţionez, legat de studiile doctorale, că am avut noroc să am un îndrumător deschis la experimente şi abordări de genuri atipice pentru creaţia academică, în persoana compozitorului şi profesorului universitar Viorel Munteanu, care nu numai că a acceptat fără rezerve tema propusă, dar m-a sprijinit şi încurajat pe tot parcursul realizării ei precum şi în demersul de materializare a ei sub formă de spectacol.

… câte ceva despre scenariu şi libret…

Prima etapă a fost, desigur, stabilirea unei tematici de abordat şi găsirea unui scenariu. Dintre speciile de musical existente am exclus comedia, probabil forma cea mai uzitată la noi, şi am optat pentru musical-ul cu tematică socială, cel care pe plan internaţional a produs cele mai interesante lucrări. Foarte multe musical-uri fac uz de adaptări după romane sau piese de teatru. Deoarece proiectul meu avea să fie unul independent, trebuia să mă descurc, măcar într-o primă etapă, fără nici o finanţare; or, obţinerea drepturilor de autor pentru un roman cunoscut implică sume deloc neglijabile. Aşa că am fost nevoit să mă orientez spre un scenariu original.

Am pierdut nu mai puţin de un an şi jumătate (!) încercând să găsesc pe cineva să scrie un scenariu bun, rezultatele variind de la aşteptări de luni de zile fără nici un rezultat, până la însăilări de idei urmate de abandon. În mod cert, realizarea unui scenariu bun cu tematică dată este o probă foarte grea pentru cei din branşă de pe la noi. Aflat într-o mare criză de timp am hotărât să abandonez calea fără de sfârşit a scenariului cu tematică socială contemporană şi să urmez înţelepciunea proverbului ‘if you want a job done, do it yourself’. Deci am preluat frâiele dramaturgice, optând pentru o specie mai blândă – musical-ul basm, foarte folosită de Disney, incidental prezentă şi la noi.

Basmele nu necesită cumpărarea drepturilor de autor şi oferă adesea un cadru medieval cu care muzica rock, mai ales cea cu tente hard, se potriveşte foarte bine. Nu, nu voiam să fac un rock gotic, dar înclinaţia rockerilor spre medieval era benefică unui astfel de scenariu, lărgind audienţa potenţială. Alegerea unui basm a fost pasul următor şi am vrut neapărat să fie unul românesc. Problema era că cele populare aveau o componentă folclorică care m-ar fi dus spre abordări explorate din plin de la Phoenix încoace, iar eu voiam ceva nou. Aşa că m-am oprit la un basm cult.

Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu mi s-a părut de departe cel mai ofertant, datorită multitudinii de personaje, firului epic sinuos şi amplu, dar mai ales datorită particularităţii posibil unice într-un basm românesc: eroul principal nu este mereu învingător, ci moare în confruntarea cu rivalul său, pentru a învia apoi prin intervenţie divină. Acest aspect era cât se poate de benefic dramaturgic, oferind un punct culminant acţiunii. Adaptarea basmului am făcut-o în mare parte singur, cu câteva contribuţii din partea celei care a scris cea mai mare parte a versurilor, Ramona Cojocaru. Adaptarea a vizat înlăturarea stereotipiilor specifice basmului popular (femei supuse, cu personalităţi şterse, într-o eternă expectativă, fata care se bucură că e eliberată de tirania unui părinte), o psihologie mai complexă a personajelor, interacţiuni mai realiste şi mai complexe între personaje. Basmul iniţial a devenit o legendă medievală, cu prinţi, domniţe, cavaleri, vrăjitoare şi animale cu puteri supranaturale, dar cu personaje cu profil modern, ca într-un film contemporan cu tematică istorică.

O decizie foarte grea a fost alegerea limbii engleze pentru libret. La data respectivă nu mai aveam decât un singur an pentru scrierea întregii lucrări, realizarea orchestraţiei (pentru un ansamblu foarte numeros, secţie ritmică, orchestră şi cor) cu toate partiturile generale aferente – aproximativ 400 de pagini! – precum şi producerea lucrării sub formă de înregistrare audio demonstrativă pentru audierea de către comisia doctorală. Volumul de muncă era enorm, iar eu nu aveam încă versurile. Realizarea de versuri bune, în limba română, pentru piese de factură rock–pop e o întreprindere grea, există foarte puţini oameni la nivel naţional care pot face aşa ceva, iar eu nu aveam acces la ei.

Afis Musical.jpgSingura mea opţiune a fost să recurg la limba nativă a muzicii rock, engleza, cu care lucrurile aveau să meargă mai firesc şi mult mai repede. Ştiam că destul de mulţi mă vor dezaproba pentru această alegere, dar pe de altă parte azi destul de mult rock românesc este cântat în engleză, deci publicul din această categorie nu ar fi fost afectat. Pentru a grăbi lucrurile am participat şi eu la realizarea versurilor şi am apelat şi la un vechi prieten, Codin Deoboveanu, emigrat în Canada, cu care am lucrat prin corespondenţă. Limba engleză a fost singura opţiune pentru a putea termina la timp. În acest fel, "Făt-Frumos din lacrimă" a devenit "The One Born From A Tear".

Concepţia spectacolului: numărul şi natura personajelor; muzica; durata; legături teatral-muzicale…

Din capul locului mi-am dorit cu tărie ca această lucrare să nu fie doar un experiment sau o lucrare teoretică, prezentată într-un cadru restrâns, după care să se îngălbenească în vreun sertar, ci să aibă şanse reale să fie interpretată aievea şi în cât mai multe reprezentaţii. În consecinţă întreaga lucrare a fost realizată din start având în minte posibilităţile de producţie disponibile pentru un spectacol independent, precum şi nivelul de performanţă al artiştilor şi al ansamblurilor accesibile pentru o astfel de producţie.

O primă problemă mare a fost şi este absenţa soliştilor de musical la noi. Deoarece musical-ul modern, opera rock, cultivă performanţa vocală, dar şi emisia vocală naturală, nu puteau fi folosiţi nici interpreţi de operă, dar nici actori de teatru, aşa că singurii solişti care ar fi făcut faţă muzical ar fi fost cei care abordează genurile pop-rock. Dar aceştia nu joacă prea convingător în momentele teatrale. Pentru a elimina acest neajuns am eliminat aceste momente, recurgând la formatul operei-concert, adică o lucrare în întregime cântată, cu mişcare scenică, decoruri şi scenografie minime. Lucrarea mea s-a transformat astfel într-o specie de musical, operă rock.

Orchestral, lucrarea are patru mari grupuri: cel al soliştilor, în număr de nouă, secţia ritmică (baterie, chitară bas, chitară electrică, pian şi sintetizatoare), orchestră simfonică şi cor mixt. Ca raport între orchestră şi secţia ritmică am vrut să amintesc de abordarea operei baroce, în care momentele importante (ariile, duetele, corurile etc.) sunt acompaniate cu întregul aparat orchestral, în vreme ce momentele de legătură, narative, arioso-urile, sunt acompaniate cu clavecinul, în cazul meu de pian, chitară sau secţia ritmică. Numărul personajelor a fost cel minim posibil în cadrul adaptării făcute, pentru a uşura producţia artistică, iar cele din rolurile principale, spre deosebire de povestea iniţială, au fost înzestrate cu trăsături reale, mai departe de idealul poveştilor, dar şi cu o doză de umor, atunci când a fost posibil.

Ştiind că nu voi avea luxul unei orchestre profesioniste, experimentate, care din păcate în România cântă rarisim lucrări în afara repertoriului clasic, romantic şi impresionist de maximă popularitate, am făcut ca centrul de greutate să cadă pe secţia ritmică, iar scriitura pentru orchestră are cât de puţine elemente de dificultate s-a putut. Această abordare, de neconceput pentru un compozitor din sfera muzicii culte, a fost una raţională, aproape inginerească, dându-mi posibilitatea de a lucra cu o orchestră de studenţi, mai puţin experimentată, dar mult mai accesibilă şi micşorând numărul repetiţiilor necesare.

Lucrarea durează o oră şi 40 minute, putând fi jucată în două acte sau chiar într-unul. Ultima abordare e suficient de condensată pentru a avea durata uzuală a unui concert rock.

Despre ‘filmul’ realizării premierei: desemnarea soliştilor, conlucrarea cu ceilalţi participanţi la realizare, repetiţii…

Alegerea soliştilor a fost prima mare problemă în demararea producţiei, a cărei soluţionare s-a izbit, după cum am mai spus, de lipsa soliştilor de musical. Cei vizaţi trebuiau să întrunească o serie de calităţi foarte greu de găsit simultan: aptitudini vocale de top, tehnică interpretativă foarte bună, experienţă scenică cât mai mare, ideal să fi cântat cu ansambluri mari, să aibă, de preferat, studii muzicale pentru a învăţa uşor o partitură dificilă, capacitatea de a învăţa ceva atipic într-un timp dat şi desigur… seriozitate. Numai ultima calitate reduce drastic lista, ce să mai vorbim de celelalte…!

Toţi soliştii selectaţi au dat audiţii, constând în învăţarea celei mai dificile părţi a rolului, într-un timp dat. Am cerut asta chiar şi celor foarte experimentaţi, unii vedete locale, care confirmaseră deja o anume performanţă, având la activ multe premii şi trofee prin festivaluri de profil; şi asta pentru că o piesă cântată excelent, într-un festival, nu e relevantă decât pentru aptitudinile vocale şi tehnice ale solistului, nu şi pentru capacitatea de a învăţa. Cine ştie cât timp a fost necesar de fapt solistului respectiv pentru a învăţa o piesă? Cine ştie cum s-ar descurca cu o piesă de factură impusă?

Găsirea instrumentiştilor din secţia ritmică a pus şi ea probleme destul de mari. Astăzi sunt mulţi instrumentişti de rock cu tehnică foarte bună şi experienţă scenică. Dar mulţi nu au studii muzicale şi nu citesc partituri. În plus, ei se limitează la a cânta un repertoriu unilateral stilistic. De aici până la a face faţă unei lucrări ample, foarte diversă stilistic, cu multe schimbări de ritm, complexă armonic şi melodic, împreună cu un ansamblu mare precum orchestra simfonică, e cale lungă. În cele din urmă au fost cooptaţi studenţi de la Universitatea de Arte din Iaşi, din ani terminali şi chiar cadre didactice. Pentru a reduce numărul celor implicaţi şi a avea şi posibilitatea conducerii muzicale, am decis să îndeplinesc şi rolul basistului din această secţie ritmică. (Informaţii despre solişti şi instrumentiştii din secţia ritmică se găsesc pe pagina de facebook a spectacolului)

Repetiţiile s-au desfăşurat pe o perioadă mare de timp şi în două etape. Deoarece cea mai amplă parte revenea soliştilor şi secţiei ritmice, cu aceştia am început cu câteva luni înainte de spectacol. Pare mult, dar am fost conştient că nu pot pretinde unor oameni care s-au implicat benevol să aloce foarte mult timp pentru studiul individual, toţi având alte activităţi curente. Aceste multe repetiţii s-au desfăşurat prin sprijinul Casei Studenţilor din Iaşi, care a pus la dispoziţie sala clubului de jazz şi muzică uşoară Richard Oschanitzky, club condus de profesorul Romeo Cozma – el însuşi un susţinător permanent şi necondiţionat.

Cu circa două săptămâni înainte de spectacol au început în paralel repetiţiile individuale ale orchestrei şi corului, iar în ultima săptămână, toate cele trei mari grupuri s-au întâlnit şi au repetat împreună. A fost foarte incitant să vezi cum se îmbină ceea ce a studiat fiecare separat şi – un sentiment unic pentru mine! – de a auzi instrumente reale cântând ceea ce am scris… Dirijorul orchestrei Universităţii de Arte G. Enescu din Iaşi, Bogdan Chiroşcă s-a dovedit alegerea perfectă, datorită experienţei sale la Opera Naţională Română din Iaşi, dar şi datorită colaborării sale cu big-band-ul OpisBand. Dirijorul corului aceleaşi Universităţi, George Dumitriu, a reuşit să-şi ducă misiunea foarte bine până la capăt, corul a fost sigur pe el şi a participat activ, ca un personaj colectiv, aşa cum se cere în operă.

Cele mai mari resurse au fost puse la dispoziţie de Universitatea de Arte George Enescu, în cadrul Festivalului Muzicii Româneşti, în care lucrarea a fost prezentată, precum şi de instituţia parteneră Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, existând şi o finanţare din partea Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturi de Autor. Tuturor acestor instituţii le sunt recunoscător pentru toată implicarea de care au dat dovadă. Chiar şi aşa nu au existat suficiente resurse pentru a apela la o echipă de producţie profesionistă. Nu am avut regizor, scenograf, recuziteri, costumieri, maşinişti – nimic din zecile de angajaţi ai unui teatru de operă.

Unele necesităţi au fost eliminate din start printr-o abordare nonconformistă a producţiei. Am considerat că prezenţa unei orchestre e punctul forte al spectacolului, aşa că nu am ascuns-o în fosă, ci am plasat-o pe scenă, lăsând un spaţiu în faţă pentru solişti. Această abordare a eliminat necesitatea decorurilor şi a abătut atenţia de la solişti pe pasajele instrumentale, lucru benefic, ei nefiind actori. Experienţa lor scenică le-a conferit totuşi o gestică suficientă pentru a sprijini interpretarea vocală. Pentru a-i ajuta, am apelat la o studentă de la actorie, Cosmina Rusu, care s-a ocupat de mişcarea scenică şi a contribuit şi la regie.

În lucrare există un narator, interpretat de Sorin Cimbru, cu vocea dublată de Andrei Dănilă, pentru excelenta sa pronunţie de profesor de limba engleză. Din nou, pentru a conferi o doză de modernitate şi a reduce costurile de producţie, am apelat la proiectarea imaginii naratorului pe un ecran, rupându-l astfel de cadrul poveştii, dându-i un caracter atemporal. Ecranul a avut un dublu scop, pe el proiectându-se şi traducerea sincronă a libretului, ca subtitrarea unui film. Prin aceasta am contracarat problema folosirii limbii engleze şi am făcut textul accesibil oricui. S-a dovedit o hotărâre excelentă care a contribuit notabil la succesul spectacolului inclusiv la generaţii vârstnice.

Atmosfera de basm a fost întregită de utilizarea de efecte sonore. Şi aici a fost loc de creativitate, nu s-au pus simple înregistrări în fundal, ca în teatru, ci s-au folosit efecte comandate în timp real, sincron cu muzica, cu ajutorul unui sampler. E o soluţie modernă, nu ştiu în ce măsură e folosită la noi în teatre. Operatoarea subtitrării şi a efectelor a fost aceeaşi Ramona Cojocaru, cea care a scris şi cea mai mare parte a versurilor, lucru foarte util, pentru că era nevoie de cineva care să cunoască foarte bine lucrarea şi totodată s-a redus personalul necesar.

Sonorizarea a fost în sine o provocare foarte mare, fiind implicaţi peste 100 de muzicieni, iar sursele de amplificat – foarte multe şi extrem de variate, de la instrumente acustice tradiţionale, la baterie, chitare electrice, cor, 9 solişti cu 9 microfoane headset. Deşi am avut un mixer cu 32 de canale, acestea s-au dovedit insuficiente şi a trebuit să mai adăugăm unul. Am avut noroc şi de un sunetist implicat şi cu experienţă, în persoana unui vechi prieten, Sorin Petrilă, cunoscut unora în calitate de excelent chitarist de blues. Echipamentul de sonorizare şi luminile au fost asigurate de Casa Studenţilor Iaşi, care a pus la dispoziţie şi sala lor principală de spectacol, cea mai modernă din Iaşi. Rolul recuziterilor a fost jucat de câţiva de elevi, care au făcut voluntariat.

Promovarea şi mediatizarea s-au făcut pe canalele mediatice ale instituţiilor mai sus amintite, dar şi prin Facebook. O contribuţie foarte importantă a avut un alt vechi prieten, pianistul Răzvan Boroda, care, fiind pasionat de fotografie, a făcut un adevărat reportaj foto al întregii producţii, de la începerea repetiţiilor cu orchestra şi până a plecat ultimul om din sală, după spectacol. Imaginile se găsesc pe pagina de Facebook a spectacolului.

Toţi cei implicaţi în producţie au dovedit o seriozitate şi o dăruire de invidiat de către orice profesionist, compensând prin aceasta şi prin mult entuziasm lipsa de experienţă. Am fost şi sunt foarte norocos că am avut o echipă de oameni atât de inimoşi şi dornici să facă un act artistic cu totul aparte, la cote valorice cât mai înalte!

Premiera – ce s-a reuşit; ce nu s-a reuşit? Au existat modificări în partitura iniţială survenite pe parcurs?

În primul rând, o mare reuşită e că s-a putut pune în scenă o astfel de lucrare! După ce am finalizat partitura, părea aproape utopic ca, în afara unei filarmonici sau a unui teatru de operă, să se poată produce un spectacol reunind atâţia muzicieni, atâtea categorii muzicale distincte şi atâtea complicaţii tehnice. E prima oară la Iaşi – chiar şi în ţară aşa ceva e rarisim.

Am fost de la început conştient că ineditul lucrării va pune probleme serioase pe care o echipă neprofesionistă, neexperimentată, oricât entuziasm ar avea, nu le va putea rezolva complet şi nici consecvent la cote maxime. De aceea am urmărit obiective realiste. Primul, şi cel mai important, a fost existenţa unei probe de foc pentru solişti şi secţia ritmică, dar şi pentru cei care au asigurat aspectele de producţie asociate muzicii: proiecţia video, subtitrarea, efectele sonore, luminile, sonorizarea. Apoi am urmărit şi realizarea unei înregistrări video de calitate, care eventual să poată fi folosită în scop promoţional.

Din punct de vedere muzical, întregul ansamblu – soliştii, orchestra, secţia ritmică şi corul – s-a achitat neaşteptat de bine de rolurile pe care le-au avut, având în vedere că nu mai interpretaseră aşa ceva. Problemele interpretative care au mai existat au fost rare şi nici pe departe nu au umbrit atmosfera generală sau momentele de maximă expresivitate. Cea mai bună măsură a calităţii prestaţiei interpretative a fost atitudinea publicului, care a fost într-adevăr captat de muzică şi acţiune, fapt dovedit de ruperea convenţiei de a nu aplauda decât la sfârşit; intensitatea şi frecvenţa aplauzelor au crescut pe măsură ce se derula spectacolul. Pe Broadway o astfel de întâmplare se numeşte show breaker, atunci când un număr impresionează aşa de mult încât aplauzele rup curgerea spectacolului.

Cel mai mare pericol era dinspre partea tehnică, dar şi aici am fost surprins că nu au existat sincope şi nici probleme majore. Soliştii s-au auzit clar, la fel şi intervenţiile diverselor instrumente, raportul între compartimentele ansamblului a fost rezonabil, nu au existat decât două uşoare tendinţe de microfonie, ceea ce e o nimica toată – am văzut lucruri mai grave la case mult mai mari!

Subtitrarea a funcţionat bine, în perfectă sincronizare cu partitura soliştilor, la fel şi proiecţiile video. Chiar şi efectele sonore, cu toată sofisticarea lor tehnică, au funcţionat destul de aproape de ce era scontat. Iniţial dorisem ca aceste efecte să fie surround, inclusiv cu poziţionarea dinamică a sunetului pe toată suprafaţa sălii, dar nu a fost timp suficient pentru programarea destul de complicată a sampler-ului într-un astfel de scenariu. La următoarea producţie voi rezolva acest aspect, care va conferi un plus de modernitate şi va spori experienţa artistică a publicului.

Practic spectacolul a curs fără nici un incident major şi singura problemă mai mare a fost un ritm ceva mai lent la trecerea de la o scenă la alta, din cauza lipsei maşiniştilor şi a unui regizor tehnic/de platou. Marea nereuşită a fost în privinţa luminilor, care nu s-au putut realiza aşa cum era stabilit, ca parte din regie şi în conexiune dinamică cu muzica şi asta pentru că ar fi fost necesară reamplasarea lor, operaţie grea şi de durată.

În privinţa partiturii, nu au existat decât modificări minore, mai degrabă schimbări în maniere şi procedee tehnice de execuţie, ceea ce mi-a confirmat că abordarea mea muzicală iniţială, practică, având în minte posibilităţile reale ale muzicienilor la care exista acces, a fost corectă.

Experienţa câştigată a fost deosebit de valoroasă, s-au găsit soluţii la practic toate problemele care au fost şi ele nu vor mai apărea la următoarea producţie!

Ce şansă are o operă, fie ea şi rock, o muzică amplă, complexă şi elaborată, în România de azi, dominată de un curent muzical axat aproape exclusiv pe imagine şi artificii de producţie?

Dacă ar fi să judecăm după muzica cel mai intens promovată, nici o şansă! Dar!… Aşa cum am arătat mai sus, există defapt mai multe categorii de public care au alte preferinţe. E vorba de cei care preferă muzica rock, jazz-ul, chiar şi publicul filarmonicilor şi al teatrelor de operă. În vremurile tulburi de la începutul anilor ’90, sălile acestor instituţii se umpleau cu greu, dar azi sunt pline în mod constant. Azi există un public cultivat, care, în plus faţă de acei ani, are şi banii pentru a plăti un act artistic. Implicit există public şi pentru lucrarea mea. Punerea ei în scenă părea cu puţin timp în urmă o utopie, dar s-a dovedit că dacă există suficientă voinţă, determinare şi un proiect a cărui valoare să convingă, se găsesc şi oameni care să se implice fără rezerve, neaşteptând neapărat un câştig material, ci mai ales unul profesional, valoric şi o experienţă unică în viaţă.

Opera rock Făt-Frumos din lacrimă a dovedit că, în România de azi, se poate face artă atipic, grandios, îndrăzneţ şi fără compromisuri valorice, chiar şi fără a avea supervedete, fără o instituţie mediatică de top alături şi fără sponsorizările foarte generoase ale vreunei companii multinaţionale. Oamenii doritori să meargă mai departe s-au găsit, public există, nu văd nici un motiv pentru ca lucrarea să nu poată fi pusă în scenă şi în alte oraşe.

La ‘radiografia’ detaliată expusă de interlocutorul meu voi adăuga câteva impresii de spectator (aflat departe de prima tinereţe şi încărcat de o lungă experienţă în contactul cu viaţa artistică!):

Cum observam la început – un spectacol în premieră istorică! Un veritabil eveniment nu doar prin inedit – nemaivăzut / nemaiauzit la Iaşi şi chiar în România! – cât mai ales prin valoarea creaţiei şi a interpretării!

Economia de resurse s-a dovedit benefică, aş spune, întrucât de multe ori prezenţa unui regizor profesionist (în ale operei, teatrului sau chiar filmului) poate complica construirea şi conceperea unui gen-pionier, cum e cazul de faţă. Totodată, unde-s prea mulţi… ‘şefi’, coeziunea şi dinamismul pot avea de suferit!

Autorul afirmă că a restrâns mişcarea scenică la minimum datorită lipsei de experienţă actoricească a soliştilor – rezultat mult mai convingător şi adecvat genului, decât un podium larg, în care soliştii ar fi trebuit să facă exces de mişcare pentru a-l ‘umple’. Atenţia publicului s-a concentrat astfel asupra muzicii şi textului – componente primordiale în opera-rock.

Lumini insuficiente? Lipsa efectelor surround? Poate! Dar sala Casei de Cultură a Studenţilor, îndrăgită de toţi iubitorii artei tinere din Iaşi, cu întreaga ei configuraţie – în zona scenei, ca şi în cea a publicului – a avut dintotdeauna, şi a avut şi de această dată, efectul benefic de antrenare psihologică maximă a participanţilor – interpreţi şi spectatori deopotrivă!

Desigur, orice act artistic este perfectibil – vom constata cu siguranţă asta la următoarea punere în scenă a operei-rock "The One Born From A Tear" de Dan Spînu! Creaţia în sine reprezintă însă – afirm fără ezitare! – o reuşită de necontestat!

Interviu realizat de Carmen Chelaru
10 februarie 2015
Foto: Răzvan Boroda

 Dan Spinu Musical.jpg

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg