Arta Sunetelor

 

Interviu cu Erlend Krauser din 1989
primit prin amabilitatea domnului Heinz Rebellius (GITARRE & BASS)!

Erlend Krauser_fotoPORTRET: ERLEND KRAUSER
Prezentare şi interviu de Heinz Rebellius*

A sosit în Germania Federală, din România socialistă, pe drumuri neştiute, în 1977, la vârsta de 19 ani. Erlend Krauser era considerat în ţara sa un copil minune. Încă de la 5 ani lua lecţii de vioară de la tatăl său, cânta în orchestre de muzică clasică, iar la 17 ani cânta la chitară în faimoasa formaţie românească Phoenix. Aceasta se bucura în România de un succes enorm, iar apariţiile lor erau foarte apreciate de public. În Germania a realizat că vechile succese şi aprecieri din România nu au valoare şi că va trebui să ia totul de la început, pentru a fi cunoscut. Chiar autorul acestor rânduri a văzut Phoenix-ul, o întreagă formaţie fugită din România, în cluburi mici sau cârciumi în care trebuia să cânte pentru bani foarte puţini. Abia dacă îşi acopereau costurile. Atunci când se ştia de trecutul formaţiei, abia îşi puteau ascunde o strângere de inimă umilă. Phoenix s-a împăcat greu cu această diferenţă de statut. Drumurile membrilor formaţiei s-au despărţit. Cu zona business-ului muzical a avut tangenţă doar fostul basist, Joschi Kappl, care , pe lângă Lake, a colaborat cu trupa lui H.R.Kunze, Verstärkung, şi Erlend Krauser, cu care ne-am întâlnit în Hamburg, unde locuieşte acum.

SOLO: Când aţi fugit din România?

EK: Am fugit în 1977, în cursul unui turneu. Am dispărut aşa, brusc! Fuga noastră a fost trecută sub tăcere de oficialităţi; la concertele rock apăreau oameni cu pancarte pe care scria: “Unde e Phoenix?”. Trebuie să înţelegi aceasta într-un context german: de exemplu BAP, dispăruţi dintr-o dată în timpul unui turneu! Şi să nu afli din mass-media nimic, chiar nimic…Cea mai cunoscută formaţie a ţării să dispară ca înghiţită de pământ!

SOLO: De ce aţi fugit? N-aţi avut privilegii ca staruri rock?

EK: Da şi nu. De fapt, Phoenix a fost interzisă pentru că noi nu corespundeam direcţiei culturale, dar noi aveam relaţii cu unii oameni ai partidului, care ne facilitau existenţa ca formaţie, cât şi în privinţa apariţiilor live. Dacă ne-am fi adaptat mai mult, am fi putut trăi bine, cel puţin din punct de vedere financiar. Dar, pe neaşteptate, am primit acea ofertă de a fugi; trebuia să ne hotărâm în 5 minute. N-am putut telefona, n-am putut lua contactul cu familiile. Ne-am hotărât să fugim. Amănunte mai precise nu  pot da , pentru că cei care ne-au ajutat ar avea de suportat represiuni. În orice caz, ne-am trezit dintr-o dată în R.F.G. – o întreagă formaţie fugită!

SOLO: În România, aveaţi acces la instrumente din Vest?

EK: Da, dacă aveai rude în Vest, nu era nici o problemă. Doar că trebuia să plăteşti pentru ele un preţ astronomic. Pentru o chitară Fender Strat trebuia să achiţi 20 000 de lei – în timp ce un salariu mediu în România era de 2000 de lei.

SOLO: Pe ce cântai la Phoenix?

EK: Pe o chitară românească, o copie nereuşită de Telecaster. Ca amplificator aveam un Bass-Marshall-Top, fără Master, cu boxa corespunzătoare. Totul super! Şi mai aveam un Booster italian ciudat, galben, a cărui firmă, din păcate, am uitat-o.

SOLO: Aici, în RFG, a trebuit să luaţi totul de la început. Formaţia n-a rezistat în acest chip. De ce?

EK: Fiindcă a fost prea mult stress. La început, prea multe lucruri au avut un curs negativ. Noi ne-am mutat imediat într-o casă mare, a cărei chirie era de 2000 DM pe lună. Nu am vrut să ştim nimic sau, practic, nu am avut nici o idee de banii care se primeau de către imigranţi, ori de anumite ajutoare de şomaj sau sociale. În foarte scurt timp, am făcut datorii enorme pe care nu le mai puteam plăti. Au apărut apoi şi diferenţe de opinii. O parte din formaţie dorea să cântăm piese muzicale cu care ne-am făcut cunoscuţi în România (folk-rock estic). Mie  acestea îmi păreau învechite şi fără ecou în Germania.. Era clar că nu mai exista un acord, diferenţele de opinii erau deja mari. Exersam zilnic piese pe care în România le cântam de o mie de ori mai bine. În Germania, publicul asculta şi nu înţelegea, nu avea nici o reacţie pozitivă.

SOLO: Să înţeleg că oferta de la Lake a sosit la timpul potrivit?

EK: Se poate spune şi aşa. Lake  era atunci în turneu, la al treilea spectacol. M-au sunat fiindcă avuseseră probleme cu Alex Conti, chitaristul lor. Am plecat imediat la Hamburg şi am cântat cu ei în aceeaşi zi, fără nici o repetiţie. Mi-am cântat solo-urile spontan, ştiam doar tonalitatea – altceva nimic. Apoi, am avut o zi liberă, pe care am folosit-o pentru repetiţii. Pentru fiecare piesă mi-am făcut notiţe pe o foaie mare, 2m2 de notiţe, care mi-au fost salvatoare pentru următoarele spectacole.

SOLO: Ce echipament foloseai?

EK: Aveam o combinaţie ciudată, formată dintr-un Music Man Combo, la care era branşat, în prealabil, un Roland Cube 60 (amplificator de exerciţiu). Chitara mea de bază era un Gibson Les Paul Custom. Sistemul mormăia fioros, totuşi suna bine – iar următorul LP Lake (eu am rămas după turneu în Hamburg) l-am înregistrat cu acest echipament. Udo Arndt, producătorul nostru de atunci, a socotit că aveam un sound foarte bun.

SOLO: Datorită prezenţei în Lake ai ajuns colaborator al studioului din Hamburg?

EK: Da, vestea circulă rapid când îşi face apariţia un om nou în oraş. Am început să primesc angajamente din partea studioului. Dar ipocrizia  lui Peter Weihe, în calitatea sa de chitarist de studio, a fost imensă în Germania. Aproape tot ce cântă el este din interes, e clar că o face din motive financiare…

SOLO: Ce te deosebeşte pe tine, de exemplu, de Peter Weihe?

EK: El acoperă un spectru mai larg decât mine. De pildă, el poate cânta foarte bine şi jazz, ceea ce nu e punctul meu forte. Pe mine mă angajează cei care vor stilul meu, care ştiu că eu ofer mult, că am multe idei, care ştiu că eu cânt cu maximă dăruire artistică, aşa cum nu face un muzician obişnuit de studio. Acest lucru are şi multe dezavantaje, fiindcă aşa nu primeşti prea multe joburi. Şi Udo Ardnt lucrează, de pildă, cu Peter Weihe ( şi cu Rainbirds – n.ns.H.R.), deşi şi lui îi place stilul meu. Dar mie nu mi se poate spune nimic, „cântă ca Van Halen!”, acest lucru nu-l pot, fiindcă nu mă interesează. Peter Weihe poate cânta orice. Stilul lui propriu, cred eu, nu prea este cerut. El e rapid şi flexibil, iar din punct de vedere ritmic e foarte, foarte bun. Poate oferi o paletă largă de sound-uri, toate sound-urile cunoscute.

SOLO: Ce caracterizează, după părerea ta, stilul tău propriu?

EK: Mai multe lucruri, cum ar fi, de exemplu, tonul cu sustain, „cântător”, care nu poate fi executat de un alt chitarist, în felul în care o fac eu – pur şi simplu. Cânt de la 5 ani la vioară şi în România am primit o bună pregătire în domeniul muzical. Vibrato-ul meu, şi, în consecinţă, tonul, este complet deosebit de cel al celor mai mulţi alţi chitarişti.

SOLO: Ţi-ai amenajat, recent, un studio?

EK: Da, e firesc ca proiectele personale să fie importante. Lucrez încet, dar constant, la al treilea LP solo.

SOLO: Ce s-a întâmplat cu celelalte două LP-uri solo?

EK: Ţinând cont de context, ele s-au vândut foarte bine. A fost important că, datorită acestor discuri, am fost invitat deseori la radio şi la televiziune, şi am primit oferte să fac muzică de film.

SOLO: Dar, ca muzician, din acestea abia dacă poţi trăi. Ce altceva mai faci?

EK: În studioul meu realizez multe alte proiecte. Am, de pildă, şi alte lucrări de dus la îndeplinire. Este vorba de playback-uri complete aranjate pentru Teatrul de Stat Berner. Mă refer la interpretare şi înregistrare, pentru music-hall-urile Evita şi Rocky Horror Picture Show. Acum am început să aranjez şi să înregistrez pentru teatrul din Innsbruck partitura la un music-hall dedicat lui Edith Piaf.

SOLO: Înregistrezi singur?

EK: Da, cu ajutorul  computerului şi al sampler-ului. Nu e chiar aşa de simplu să faci aranjamente orchestrale cu sampler-ul şi să sune bine. A trebuit să fac multe încercări până ca playback-ul să sune corect. A fost mult mai greu decât mi-am închipuit. Apoi am vândut prima mea muzică de film, realizată pentru programul de televiziune Ultima mutare (NDR).

SOLO: Cum se ajunge la asemenea oferte?

EK: Same old story: numai prin relaţii sau…întâmplător.

SOLO: Hai să vorbim despre studioul tău. Cum este amenajat?

EK: În centru se află pupitrul Allen  & Heath, cu CMC-32 (32 de intrări). Înregistrez cu un Fostex B 16, masterizez cu un Tandberg TD-20A şi procesez digital pe un Video-Recorder.Sonorizarea o fac cu monitoare EJG şi amplificator Yamaha. Sunt un promotor al firmei Yamaha, de aceea se găsesc, firesc, multe echpamente Yamaha în studioul meu.

SOLO: Cu ce echipament lucrezi?
EK: Am două Yamaha REV-7, un SPX 90, un D 1500, un Roland SDE 2000, un Roland Space Echo şi un Yamaha R-1000.

SOLO: Ce faci cu ultimele două aparate care nu mai reprezintă standardul tehnic şi acustic de azi?

EK: Folosesc R-1000, când am nevoie de un hall neplăcut (râde), de pildă efectul cuplat cu un gate sună aparte, distinct, pentru sound.uri de premier.Şi Space Echo-ul apare foarte des, dacă poţi crede asta. Mai ales tonurile de chitară pot fi cizelate cu acest echo, aşa cum nicun alt efect nu o face.. Pentru gate-uri folosesc aparate Drummer şi Vallez People, iar pe lângă acestea mai am compresoare şi egalizoare Yamaha.

SOLO: Văd la tine nelipsitul computer Atari. Cu ce software lucrezi?

EK: Cu C-Lab Creator. Aparatura mea MIDI cuprinde, pe lângă un Fostex 4050 Synchronizer, un Yamaha DX 7 II FD, un Oberheim OB-8, un Yamaha RX-5, un E-mu Emax şi un Dynacord Add One. De ultimul sunt foarte mulţumit. Aparatul e barosan!

SOLO: Lucrezi doar cu Drum-Sounds?

EK: Până acum, da, fiindcă am doar Sampl-Unit-ul , iar biblioteca mea cuprinde doar Drum-Sounds. Acestea sunt într-adevăr bune şi aparatul e deosebit în comparaţie cu Emax…

SOLO: Cum aşa!

EK: Emax nu poate reda exact, sincronizat , două sound-uri, de pildă toba mare şi fuss-cinelul, care se suprapun. Cumva, el favorizează uneori toba mare, alteori fuss-cinelul. La Add One nu apare acest fenomen.

SOLO: O piesă interpretată la sequenzer trebuie să vibreze, ca să fie bună. Ce trebuie să urmăreşti ca să atingi acest efect?

EK: Depinde, totul e legat de linia muzicală abordată. La programarea track-urilor de tobe trebuie să fii foarte atent, ca să cprespundă cu modul de interpretare a unui corect Drummers. Asta înseamnă că trebuie lucrat o perioadă de timp cu track-urile ritmice. Cu o singură repetare a unui pattern preferat nu ai rezolvat nimic. Trebuie multă dinamică în interpretare, trebuie căutate optimele potriviri  de sound (bas/tobă mare). De fapt, sound-urile joacă un rol important, mult mai important decât se crede, pentru groove-ul ritmic. Să luăm, de pildă, fuss.cinelul, care sună special, şi care are o considerabilă influenţă asupra groove-ului unui pattern. Eu folosesc deseori două sau trei fuss-cinele simultan.

SOLO: Le suprapui?

EK: Nu, le distribui în panorama stereo, le combin uneori cu sound-ul unui maracas al bătrânului Roland TR-808, pe care-l utilizez cu mare plăcere. Aceste sound-uri pot da multă culoare unui playback.

SOLO: Timing-ul nu este, la piesele cântate live, 100% perfect şi astfel anumite piese muzicale sună mai cu viaţă. Se poate realiza aşa ceva cu ajutorul computerului:

EK: Într-o combinaţie MIDI pură, nu se aude bine, totul se realizează rapid şi nu e deloc extraordinar. Dacă, totuşi, o mare parte din instrumente cântă live şi, de pildă, doar tobele şi claviaturile sunt realizate de sequenzer, poate fi  fascinant ca refrenul cântecului să fie interpretat cu 2 sau 3 Beats (pe minut) mai repede. Instrumentele live „plutesc” în locurile în care playback-ul e mai rapid. Cum am spus, acest lucru poate fi fascinant.

SOLO: Partea de bas o laşi în seama sampler-ului/sequenzer-ului?

EK: Depinde de muzică. La playback-ul pentru Rocky Horror Picture Show am cântat manual toate părţile de bas. Am un bas Tokaz-Jazz cu doze active Alembic. La cântecele pentru playback-ul music-hall-ului Edith Piaf am cântat totul cu sequenzerul, cea ce nu a foat aşa de uşor. Cei care mi-au comandat muzica doreau un aranjament de „modă veche”, respectiv cu contrabas, tobă-Besen, pian, musette, Bläser – nici un sintetizator. Aici a trebuit să fac totul cu sampler-ul meu, în real-time. Totul trebuia să vibreze, ca să sune cu adevărat original.

SOLO: Cum arată sistemul tău de chitară?

EK: De fapt, e foarte simplu: adeseori cânt pe un preamplificator Hughes & Kettner PS – 64, conectat direct la pupitrul de mixaj, apoi, adesea, folosesc un Dynacord Reference 1000 şi o veche boxă Marshall, cât  şi un Music Man Combo de 50W, pe care îl folosesc pentru 2-3 sound-uri speciale. Pentru sound-uri Marshall, distorsionate, ţin la îndemână un Hughes & Kettner Cream Machine. Chitarele mele sunt: un Strat 63, un Les Paul Custom 70, un mai vechi Gretsch Country Gentleman, care sună minunat cu Cream Machine, apoi un vechi Fender Telecaster, o Yamaha RGX 1200, pentru cele mai moderne sound-uri Jaul, apoi un double-six Ovation, două acustice Yamaha APX-E (clasică şi western), apoi o chitară specială western Aria, model John Joyce, cu grif lat.

SOLO: Ai nevoie de toate?

EK: de cele mai multe ori, iau pentru activitatea de studio doar Stratocasterul, RGX-ul şi Gretsch-ul. Cu acestea acopăr întreaga paletă de sound-uri. Pentru tonuri penetrante de clean sau distorsii zgomotoase, folosesc amplificatorul Dynacord; pentru sound-uri subtile, clean sau overdrive, folosesc preamplificatorul Hughes & Kettner, care se potriveşte de minune, iar uneori aleg şi vechiul Rockman, fiindcă îşi găseşte locul foarte bine într-un playback.

SOLO: Mulţumesc mult pentru interviu!

Erlend Krauser_cover

Traducere din limba germană de Maria Ştefan şi Gabriel Petric

* Mulţumim d-lui Heinz Rebellius pentru permisiunea acordată de publicare a interviului, apărut în revista germană SOLO, nr.1, (Febr./März/April), 1989.       

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg