Arta Sunetelor

 

Interviuri fără note: JULIAN SAS

“Chitara, instrumentul muncii”

Olandezul Julian Sas este, incontestabil, unul dintre oamenii dedicaţi pe deplin muzicii. A răspuns chemării acesteia încă din copilărie, s-a lăsat vrăjit de ea fără vreo intervenţie divină sau mistică, şi continuă să îi rămână fidel, nemotivat exclusiv de câştigarea banilor. Nici în viaţă şi nici în carieră, Julian Sas, actualmente unul dintre cei mai valoroşi chitarişti de Blues-Rock de pe Bătrânul Continent, nu şi-a trădat companionii, indiferent de preţul pe care a trebuit să-l plătească. Asta îi permite să vorbească cu detaşare despre sine, despre modul în care lucrul la cele nouă albume de studio şi energia consumată pe parcursul a sute de concerte susţinute pe tot globul nu i-au afectat viaţa personală, nelipsită la rândul ei de hopuri majore puse în cale de soartă. Julian Sas este, la propriu, un muzician care vede bine lumea cu urechile larg deschise şi o ascultă cu ochii măriţi, privind spre spectatori. Un perfecţionist pentru care modestia nu este o formă de alint, care ştie că n-ar putea supravieţui fără bucuria pe care o aduce oamenilor simpli şi truditori prin expresivitatea şi onestitatea pe care le degajă prin interpretarea muzicii sale de suflet. “Where Will It End?” se întreba Julian Sas pe primul său disc în 1996 şi tot el îşi dă implicit răspunsul după mai bine de două decenii: “Never!”. Iată ‘Neverending Story’ în versiunea lui Julian Sas...

declin 39-01.jpgDupă cum ai recunoscut chiar tu, chitara a fost instrumentul de care te-ai îndrăgostit la prima vedere. Se întâmplă în cazul multor tineri, doar că la tine sentimentul nu pare să se fi diluat cu trecerea timpului. Ce te determină în continuare să cutreieri lumea însoţit de ea?

Cred că singurul răspuns onest la această întrebare este acela că din momentul în care m-am ataşat de ceva la care ţin realmente nu voi renunţa niciodată şi voi încerca întotdeauna să găsesc modalităţi noi de a face acele lucruri pe care le iubesc. De exemplu, bateristul din grupul meu îmi este alături de 14 ani, un timp îndelungat pentru un parteneriat muzical, iar în Olanda eu şi managerul meu suntem împreună de 25 de ani. Căsătoria mea cu Joyce, soţia mea, pe care am întâlnit-o pe când aveam 16 ani, durează de mai bine de 30 de ani, pentru că vin dintr-o familie care se bazează pe relaţii de lungă durată cu oricine şi cu orice. Ca să mă reîntorc la muzică, când l-am auzit pentru întâia oară pe Chuck Berry pe când aveam şase ani am ştiut încă de la acea vârstă că voi deveni chitarist. Când l-am ascultat pe Chuck cântând “Johnny B. Goode” ceva s-a ‘defectat’ în creierul meu. La 11 ani i-am ascultat pe Jimi Hendrix, Rory Gallagher şi pe toţi ceilalţi şi scânteia s-a făcut şi mai mare. Am început să cânt în grupuri încă de când aveam 13 ani, iar părinţii mei erau îngrijoraţi că am preocupări intelectuale prea devreme şi că trebuie să mi le cultiv în şcoală şi mi-a trebuit mult, mult timp să le explic faptul că îmi pot pune trăirile, simţămintele şi gândurile intelectuale în muzică pentru că ea este cea care contează cel mai mult pentru mine. Iar faptul că de 30 de ani continui să cânt, din care 25 în trupe profesioniste, nu înseamnă pentru mine mai mult decât echivalentul a... două săptămâni. Cred că singurul lucru care mă motivează să continui este pasiunea şi dragostea pe care le nutresc pentru muzică şi chiar dacă îmi dau seama că unele direcţii sunt greşite trebuie să le verific eu însumi pentru că le explorez ca pe nişte alternative. Bluesul, Rockul, Jazzul, muzica Country, Soul-Rockul, aceste stiluri sunt combinate în mine şi le pot cânta pe toate cu trupa mea astfel încât orizontul nostru legat de lucrurile pe care le putem face este foarte larg.

Ţi s-o fi părând ţie că au trecut doar două săptămâni, dar mie mi se pare că pentru a ajunge să fii capabil să te exprimi plenar din punct de vedere muzical este nevoie de mai mult de-atât... ai regrete privind în urmă apropo de evoluţia ta, au existat răscruci definitorii pentru nivelul tău actual de maturitate artistică?

Nu. Ca să fiu sincer cu tine, nu am absolut niciun regret pentru că eu cred că viaţa trebuie luată aşa cum e şi dacă o forţezi sau încerci să o schimbi se întâmplă lucruri rele. Trebuie să te laşi dus de curent. Poate e un clişeu, dar eu chiar cred asta. Şi singurul lucru pe care l-am dobândit în aceşti 25 de ani a fost să îmi las inima să vorbească în fiecare decizie pe care am luat-o. Deci nu simt în niciun fel că ar trebui să am vreun regret.

declin 39-02.jpgCe i-ai spune unui tânăr care ar vrea să devină muzician ştiind că Blues-ul este o nişă în care trebuie să munceşti din greu ca să te perfecţionezi şi să ai o sumedenie de alte calităţi decât a apăsa repede tastele unui computer?

Cred că, în zilele acestea, cea mai mare problemă a unui tânăr este aceea că nu prea mai are locuri în care să cânte sau şanse să fie difuzat pentru că Bluesul, Rockul sau Jazzul sunt discriminate de către staţiile radio din întreaga lume. Ăsta-i cel mai rău lucru. Eu cred că poţi pune muzică House pe radio şi apoi o piesă a lui Muddy Waters pentru că ambele sunt muzică. Dacă un tânăr îşi doreşte cu adevărat să cânte trebuie să îşi urmeze însă calea... repet, asta doar dacă vrei neapărat să cânţi. În Olanda, fenomenul Hip Hop este uriaş, dar dacă-i auzi pe băieţii aceia... nu vorbesc decât de femei şi despre cum să facă mai mulţi bani. Dacă despre asta-i vorba în muzică, mai bine te faci însă politician sau bancher, ştii ce vreau să zic? Dacă nu-ţi urmezi inima şi dacă viziunea ta despre muzică este să devii celebru şi să faci mulţi bani, aceasta este o uşă greşită prin care vrei să intri înăuntrul ei. Trebuie să te gândeşti că, ori de câte ori cânţi, tu trebuie să devii mai bun şi ori de câte ori eşti pe scenă cântând cu inima şi cu sufletul şi ajungi să vezi şi doar doi oameni care se bucură de ceea ce faci... este o situaţie ‘win-win’. Altfel, sfârşeşti complet înecat în rahatul care te înconjoară. Deci rămâi concentrat, fii pozitiv şi fă din inimă ceea ce faci... sunt singurele vorbe pe care i le-aş spune.

Întorcându-ne la chitară... ai rămas fidel uneia singură sau eşti pasionat să explorezi printre diversele modele de instrumente ce continuă să apară?

Am mai multe modele de chitare favorite, dar de fapt, mie îmi place ca în permanenţă să aud sonorităţi noi fiindcă doar sonorităţile noi pot scoate la iveală emoţii noi şi feluri noi de a face muzică. Astăzi de exemplu am cu mine un Telecaster şi o chitară Les Paul, instrumente care au ambele un sound foarte distinct, dar poate că, dacă ascult trupa care cântă înaintea noastră, iar membrii ei folosesc Jazzmaster sau ceva de genul acesta şi mi se pare interesant, voi încerca să îmi dau seama dacă pot să obţin eu însumi acel efect. Pentru mine, fiecare chitară este un obiect sfânt. Când văd una... îmi doresc să cânt la ea, dar preferatele mele vor rămâne întotdeauna Fender şi Gibson, care sunt instrumentele de referinţă pentru cei mai mulţi chitarişti din lume.

Mă interesează să îmi dai câteva detalii despre procesul creativ. Eşti un autocrat sau un democrat când lucrezi muzica unui album? Cât de mult de bizui pe intervenţia colegilor de trupă?

Sunt... ambele. Întreg procesul de înregistrare a unui nou album este mai degrabă un proces care implică întregul grup pentru că fiecare îşi are propria opinie şi perspectivă asupra lucrurilor şi eşti obligat să încerci să îi asculţi pe fiecare în parte şi să vezi ce poate funcţiona şi ce nu, dar spre final, în momentele cele mai grele, doar unul trebuie să ia decizia. Dacă de exemplu eşti în studio şi vezi că în continuare o piesă nu iese cum ar trebui tu eşti acela care trebuie să decizi, fiindcă altfel toţi vor continua să consume degeaba timp şi energie. În aceste cazuri sunt întotdeauna autocrat. Întotdeauna. În procesul creativ însă, până în momentul în care intrăm în studio, acesta are caracter democratic pentru că Roland este un muzician foarte intelectual, el fiind “the King of the Groove”, care ne spune întotdeauna ce poate şi ce nu poate să facă, dar basistul este din Grecia şi, ca atare, are vederi foarte diferite de ale sale în ceea ce priveşte liniile melodice... Iar eu sunt un soi de profesor cu ochii şi urechile în toate părţile. Mă refer la muzică, la toate stilurile de muzică. Aşa se face că, în momentul în care ne întâlnim cu toţii, intrăm în discuţii foarte, foarte adânci despre muzică şi fiecare îşi are propriul input în compunerea unui cântec. Şi aşa trebuie să fie pentru că, altfel, toate albumele ar fi la fel, ori fiecare album trebuie să fie diferit pentru că reprezintă o parte diferită din viaţa ta şi înglobează emoţii diferite. Căci la sfârşit, dacă eu mor şi las în urmă 25 de albume, acestea reprezintă munca mea de-o viaţă, aşa că fiecare dintre albumele pe care le vei asculta trebuie să aibă unicitate şi să aducă lucruri noi şi altfel decât cel precedent. Puse la un loc, ele reprezintă cartea vieţii tale. Revenind la întrebarea ta, după ce definim împreună structura albumului şi intrăm în studio, întotdeauna lăsăm loc şi pentru improvizaţie căci suntem genul de trupă jazzy căreia îi place la nebunie să improvizeze. Câteodată managementul ajunge să ne reproşeze acest lucru pentru că ne lăsăm duşi de val şi pierdem firul principal.

declin 39-03.jpg... şi fiindcă am ajuns la Jazz, ai ceva modele sau muzicieni din această zonă muzicală care te-au influenţat?

În ce mă priveşte sunt Kenny Burrell, Wes Montgomery, Joe Pass, Barney Kessel, John Scofield, toţi chitariştii mari de Jazz, la care se adaugă o mulţime de lucruri interesante de la John Coltrane şi Miles Davis, dar eu sunt în egală măsură interesat de muzica clasică şi de Heavy Metal. Ne place însă mult să ascultăm Jazz şi câteodată la repetiţii facem şi piese de Jazz cu diferenţa că noi suntem mai degrabă muzicieni de Jazz de improvizaţie decât adeptii interpretării unor veritabile cântece de Jazz, deci nu ne apropiem de componenta sa intelectuală prin încercarea de a reproduce acorduri şi structuri melodice... însă putem improviza foarte, foarte bine.

De la Miles Davis la Jimi Hendrix. Nu te voi întreba de ce îl admiri ci cum îl poziţionezi pe Hendrix în povestea chitarei?

Pentru mine Jimi Hendrix rămâne vizionarul care a schimbat absolut totul şi îl consider cel mai popular chitarist care a trăit vreodată. Oricare alt chitarist este inspirat de ce-a făcut el, într-un fel mai bun sau mai rău... nu am o părere legată de acest aspect. Sound-ul inegalabil creat de Hendrix cu puţinele echipamente pe care le-a avut la dispoziţie rămâne specific doar lui. Când am ascultat pentru prima oară “Hey Joe” mi-am dorit să ajung să cânt şi eu la fel de bine acel cântec cu 6-7 acorduri pentru că, până atunci, îmi făceam solourile în stil Blues, cu 3-4 acorduri sau chiar în cel simplu de tip John Lee Hooker cu doar un acord... asta era pentru mine - care aveam doar 11 ani – înspăimântător de greu. O fi părând poate “Hey Joe” cel mai simplu cântec din lume dar dificultatea de a asambla laolaltă elementele melodice este mare. Am ascultat “Hey Joe” cântat de diverşi muzicieni însă primul care m-a impresionat realmente a fost Roy Buchanan care de atunci rămâne pentru vecie unul dintre chitariştii mei favoriţi. I-am spus încă de pe-atunci tatălui meu că dacă voi ajunge vreodată pe o scenă voi cânta cu siguranţă “Hey Joe” şi voi include multe influenţe din interpretarea lui Roy Buchanan chiar dacă publicul va continua să creadă că e vorba doar de Hendrix. Şi am ajuns să o cânt iar combinaţia este perfectă şi a evoluat, a evoluat şi continuă să evolueze pentru că în acest moment a devenit un ‘signature song’ pentru trupa mea întrucât acum sună aşa cum o interpretăm... noi înşine.

Să ne oprim niţel asupra irlandezilor ţinând cont că, pe la 17 ani, văzându-l şi ascultându-l în concert, ai fost fascinat de Rory Gallagher...

El şi Hendrix sunt complet opuşi. Datorită energiei. Hendrix este mai spaţial, mai psychedelic, mai amplu prin sunetul Marshall-urilor, dar Rory este mai energetic, mai fucked-up în concentrarea lui. Am început să îi ascult aproximativ în aceeaşi perioadă şi cred că sunt pe acelaşi nivel. Sunt absolut liberi în ceea ce cântă, nu au limite, şi la asta încerc şi eu să ajung în formula noastră cu patru muzicieni. Să arătăm că suntem liberi. Apoi, începând cu Skid Row şi Thin Lizzy şi până la muzica făcută cu trupa sa continui să îl ascult pe celălalt irlandez, pe Gary Moore, pe care l-am descoperit pe la 13 ani când am auzit albumul său “Victims of the Future” [din 1983 – n.r.], datorită faptului că acolo el cânta “Shapes of Things” care era o piesă Yardbirds iar eu îi cunoşteam pe Yardbirds deoarece aveam un prieten mai în vârstă ca mine cu vreo 15 ani care, într-o după amiază de duminică în care discutam de Led Zeppelin, mi-a povestit că Jimmy Page cântase înainte cu The Yardbirds. Deci în acea trupă fuseseră Clapton, Beck şi Page. Perfect. Trei giganţi într-o singură trupă. La întoarcerea spre casă m-am oprit pe drum la un magazin căutând să-mi cumpăr discuri pe care apăreau “Shape of Things” sau “Dazed and Confused”, piesa cantată ulterior de Zeppelin în ’69. Partea frumoasă a fost că am ajuns să ascult “Shape of Things” şi, mai târziu, când aveam 12 ani, un prieten de-al meu a trecut pe la mine entuziasmat de noul album al lui Gary Moore, am auzit piesa din nou şi m-am reîntors astfel la Yardbirds... dar realizând că Gary Moore vine din aceeaşi ligă, am început să îl urmăresc şi să îi ascult muzica. Ştii cum merge, cumperi întâi un disc, apoi pe următorul şi tot aşa, mai ales după ce afli că a fost în Thin Lizzy, şi continui să îl asculţi la nesfârşit... Am ajuns peste ani să deschidem pentru Gary Moore şi l-am cunoscut bine pe fratele său Cliff [chitaristul Cliff Moore – n.r.], alături de care am cântat în concertul tribute organizat în memoria lui Gary în Ungaria [Julian Sas se referă la Gary Moore Memorial Concert de pe ‘vaporul’ A38 din Budapesta, ce va ajunge în 2019 la a 8-a ediţie – n.r.]. Cu “Still Got the Blues” Gary Moore nu a făcut decât să se întoarcă la rădăcinile sale pentru că, dacă îţi reaminteşti de muzica Skid Row, şi acolo era foarte mult Blues. El a vrut să închidă cercul.

declin 39-04.jpgO perioadă lungă de timp ai performat în formulă de trio chitară-bass-tobe. De ce ai simţit nevoia unei completări, ce te-a făcut să te decizi să îl cooptezi pe Roland Bakker la clape?

L-am cunoscut pe Roland acum vreo 7-8 ani când am cântat împreună într-un proiect orchestral de Blues simfonic şi am decis repede amândoi, în aceeaşi zi, că trebuie neapărat să lucrăm împreună... aveau să treacă însă cinci ani până să pun mâna pe telefon. După cum poţi vedea, chiar sunt o persoană foarte înceată... deşi nu e chiar adevărat. Până la urmă, vrând să propun noi sonorităţi faţă de cele pe care le produceam cu trioul, muzici care să vină cu ceva nou, l-am chemat iar el a venit, şi totul s-a legat perfect încă de la bun început. Era nevoie de un pas înainte şi aveam nevoie de o nouă direcţie care a fost creată prin introducerea orgii Hammond şi a unui muzician extrem de bine educat care să aducă acea tuşă à la Jon Lord. Prin venirea lui e ca şi cum s-au însumat mai multe reacţii organice pentru a realiza că acesta este drumul pe care vrem să mergem în continuare.

În acest context, în mod evident, titlul albumului tău “Coming Home” are o altă semnificaţie decât cea pur... geografică. Ne poţi da câteva amănunte?

“Coming Home” vorbeşte despre trei lucruri diferite. Unul este acela că în momentul in care am început să lucrăm împreună la acest album am simţit cumva că acesta este felul în care cântăm acum şi aceasta este direcţia pe care cu toţii vrem să o urmăm în viitor. Acesta este ‘Coming Home Part 1’. Al doilea lucru este legat de mine fiindcă discul a fost înregistrat în ţinutul meu natal, fotografiile au fost făcute în păduricea din apropierea casei mele iar membrii trupei erau cazaţi aproape de locul în care m-am născut. Deci pentru mine a fost un caz de “Coming Home”. Băietii s-au simţit nemaipomenit şi n-au contenit să se mire ce aer curat e în zona aia cu ferme pentru că ei locuiesc cu toţii în oraşe mari. A treia parte se referă la un cântec pe care l-am compus cu referire la tatăl meu. Tuturora le-a plăcut cântecul însă pentru mine era doar un cântec şi nimic mai mult, astfel că, iniţial, titlul albumului ar fi trebuit să fie “Walking Home With Angels”, doar că el a fost cel care mi-a spus că ar trebui să îl înregistrez aici, în mijlocul pădurii, unde mă simt cu-adevărat acasă iar asta m-a făcut să realizez că are dreptate şi că este ca o... întoarcere acasă.

Nicăieri nu e ca acasă însă în momentul în care te-ai decis să cânţi Blues ar fi fost firesc să fii tentat să te muţi la acesta acasă, în Statele Unite, sau măcar în UK...

Ştiu mulţi oameni din aceste ţări, am cântat cu multe trupe americane şi britanice însă singurul lucru pe care l-am descoperit este că toţi visează să ajungă în Europa pentru a putea cânta Blues. La prima vedere, a cânta în America înseamnă să mergi la sigur. Prima oară când am cântat cu Walter Trout sau Larry Garner, sau cu Elvin Bishop, cu toţii mi-au povestit cum e să cânţi în America: scena e într-un colţ şi 15 spectatori stau în partea cealaltă, iar undeva în faţa lor, pe scenă, este ceva în care poţi să pui nişte bani, aşa că mi-au zis... ‘Dacă vrei să mergi în State, du-te în vacanţă, nu te du ca să cânţi!’. Cu doi ani în urmă, am fost în America şi am putut vedea cu ochii mei. Acolo se dă o cu totul alt fel de luptă. Există muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar publicul este dispus să te accepte şi pe tine însă te vezi nevoit să te stabileşti acolo şi să cânti o mulţime de lucruri care ţie nu-ti plac neapărat. În Anglia situaţia stă şi mai prost. Am împărţit odată cabina de probă cu Snowy White care mi-a povestit cum, în turneu cu Roger Waters, cântă în faţa a 10,000 de oameni într-o seară de sâmbătă, şi a doua zi, cântă sub propriul său nume în faţa a doar 50 de spectatori. În ce mă priveşte, intenţionez să parcurg Europa cu trupa până în a doua parte a lui 2019 după care o să cântăm în unele locuri din UK şi poate, la sfârşit, vom face câteva show-uri în America, doar pentru a simţi de unde vine istoria muzicii.

declin 39-05.jpgAlbumul meu preferat se numără printre cele mai puţin populare din discografia ta, e vorba de “Twilight Skies of Life” din 2005, care ne vorbeşte de delta ta, cea olandeză, “Land van Maas en Waal.”. Cum ai conceput acest disc?

A fost pentru prima oară când am utilizat sunetul orgii Hammond [‘operată’ de belgianul Pieter van Bogaert – n.r.] pentru că îmi doream să mă îndrept muzical mai mult spre Allman Brothers şi asta se simte ascultând albumul. A funcţionat perfect doar că muzicianul ce cânta la Hammond lucra foarte bine în studio însă nu făcea faţă în cântările live şi acesta este motivul pentru care am încetat colaborarea cu el după primul nostru turneu împreună... şi tot acesta este şi motivul pentru care am rămas în trei pentru următorii şase ani. Mi-a fost foarte greu să găsesc un interpret la Hammond pe care să îl simt că ar putea fi potrivit pentru mine. Când am înregistrat “Twilight...” aveam clară în minte ideea de a ne extinde la un cvartet şi de a nu mai reveni apoi la formula de trio tocmai pentru că ştiam ce armonii diferite, pe care eu le iubesc, poate aduce Hammond-ul. A fost un disc ce arăta că aveam gânduri mari şi oriunde mergeam era sold-out, aveam 1,500-2,000 de oameni la concerte şi totul părea că funcţionează ca pe roate mai ales că aveam o agenţie de booking pentru Europa care ne promisese marea şi sarea. Am dat acest titlu albumului datorită faptului că odată cu venirea nopţii întrevezi că va urma apoi o nouă zi, care înseamnă întotdeauna o viaţă mai plină de lumină. La sfârşitul anului însă, după o serie lungă de concerte şi una de promisiuni care nu s-au îndeplinit, şi după o poveste cu organistul care a mers foarte prost întrucât nu făcea decât să se plângă tot timpul de bani, pentru trupă nu a venit o nouă zi ci o noapte întunecată. Din acest punct de vedere, valoarea titlului s-a redus la una pur ilustrativă. Din perspectiva textelor şi a compoziţiilor muzicale, albumul arăta faptul că reorientăm trupa noastră spre o nouă direcţie, mult mai melodică, şi la ea am revenit într-o oarecare măsură cu “Coming Home” şi pe ea vom continua şi pe viitorul album.

Înainte de “Coming Home” există “Bound to Roll’ ce pare un exerciţiu personal şi intim cu referire implicită la experienţele tale trecute. Cum îţi găseşti echilibrul între “rolling on the road” şi “coming home”... la familia ta?

Întrucât am cunoscut-o pe soţia mea pe când aveam 16 ani, ea a crescut practic în acest mediu al nostru. În plus, ea este foarte echilibrată în modul în care înţelege să ne trăim vieţile. Când sunt acasă continui să compun muzică pentru că acolo am propriul meu studio dar, de asemenea, când sunt în casă, sunt... acasă cu familia mea, cu fiul şi cu soţia mea. Muzica continuă să fie acolo dar ea nu mai reprezintă subiectul principal. Când sunt ‘on the road’ ţin în permanenţă legătura cu soţia mea ca să aflu cum îi merge la muncă, ce face băiatul la şcoală, deci pentru mine preocuparea pentru balans continuă să rămână esenţială. Dacă menţii balanţa la 50-50 devine foarte simplu să faci un turneu de trei săptămâni şi apoi să te întorci acasă şi să te apleci începând chiar de-a doua zi asupra temelor pe care le are de făcut copilul tău sau să fii îngrijorat de faptul că soţia a trebuit să facă din nou ore suplimentare la serviciu. Dacă nu păstrezi această conexiune în timpul turneului, în momentul în care te întorci descoperi că păşeşti într-o lume aproape străină iar eu nu mi-am dorit niciodată să fiu un muzician de tipul acesta, de a trăi în petreceri şi beţii departe de casă şi a te schimba apoi radical ca om după ce te întorci. Acelaşi lucru se poate spune şi despre membrii trupei mele. Rob, de exemplu, are o iubită de foarte mulţi ani cu care comunică zilnic, pentru că în timpul nostru liber cu toţii vorbim cu femeile noastre despre lucruri simple, cum e hotelul, mâncarea sau cum a reacţionat publicul... încercăm să comunicăm simplu şi firesc oriunde ne-am afla, în turneu sau acasă.

declin 39-06.jpgMai departe. Celui care îţi ascultă cântecul “Burning Bridges”, acesta dă impresia că ai înglobat în el o părticică secretă din sufletul tău...

Are, într-adevăr, un vibe diferit. “Burning Bridges” se referă la perioada în care mi-am pierdut primul fiu. Cu opt ani în urmă, eu şi soţia mea am avut un copil... care s-a născut mort şi a fost o perioadă foarte dificilă pentru noi. Forţa căsniciei noastre constă însă tocmai în faptul că putem vorbi despre asemenea lucruri. Ea a fost cea care mi-a spus ‘Tu, ca muzician, ar trebui să compui un cântec despre asta.’ iar eu asta am făcut, am compus “Burning Bridges”. Şi asta m-a eliberat de multă durere inclusiv prin faptul că, ascultându-l, mulţi oameni pe care nu îi cunosc au venit după câte un concert la mine ca să-mi mărturisească experienţe personale în urma cărora şi ei au pierdut câte un copil. De asta pot acum să vorbesc cu alţi oameni despre acel episod a vieţii mele, pentru că am avut dovada că muzica poate uni, chiar şi prin tristeţe.

Închei cu referire la o altă piesă a ta, “Life on the Line”, care mi se pare un manifest prin care îţi exprimi îngrijorarea legată de situaţia din Europa şi presupun că nu întâmplător l-ai ales ca prim cântec al tău disponibil pentru download...

În opinia mea, lucrurile stau astfel. Am traversat o criză şi bandiţii au refuzat să înveţe din ea. Au redevenit bogaţi. Cei mai mulţi oameni au sărăcit şi mai mult, în timp ce bogaţii s-au îmbogăţit şi mai mult... asta e povestea ultimilor 50 de ani. Alvin Lee a pus-o deja foarte bine într-unul din cântecele sale. Eu, prin “Life on the Line”, am vrut să aduc un omagiu omului simplu care trudeşte din greu, care se strofoacă zi de zi ca să îşi poată plăti cu chiu cu vai biletul la un concert de vineri seara unde să se simtă şi el pentru scurt timp... Rock’n’Roll. Noi suntem o trupă a oamenilor care trudesc şi facem parte dintre aceia care muncesc, care au slujbe şi care înţelegem că atunci când nu cântăm... muncim. “Life on the Line” este un cântec dedicat acestor oameni şi reprezintă la o scară mică o declaraţie politică pentru că mi se pare că am ajuns să trăim într-o societate în care, aşa cum se spune la noi în Olanda, eşti încurajat să crezi că dacă eşti criminal înseamnă că eşti bun, când de fapt eşti bun doar dacă munceşti din greu. Politicienii sunt cei care ne duc spre această nouă formă de guvernare în care trebuie să părem mai ‘europeni’, dar cu toţii sunt preocupaţi să se îmbogăţească cu excepţia celor care muncesc cu-adevărat...

Julian, îţi mulţumesc pentru sinceritate.

Mulţumiri Oliviei Ignătescu pentru facilitarea obţinerii acestui interviu. Julian Sas a concertat în seara de 13 septembrie pe scena Festivalului “Jazz & Blues” de la Braşov (aflat la cea de-a şasea ediţie) în formulă de cvartet: Julian Sas – chitară/voce, Fotis Anagnostou – bass, Roland Bakker – claviaturi, Rob Heijne – baterie.

declin 39-07.jpg

IOAN BIG
14 Septembrie 2018 - 16 Ianuarie 2019

Foto Julian Sas: courtesy of Asociaţia Culturală “Fanzin”

Foto IB & JS: Arhiva personală IB

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Alifantis decembre 2019.jpg

Afis_Vienna Crystal Christmas 2019.jpg

Afis_bruce dickinson 2020.jpg

Afis_Samantha Fish 2020.jpg

Afis_Eric Gales 2020.jpg

Afis_Popa Chubby 2020.jpg

Afis_Ryan McGarvey 2020.jpg