Interviu cu KID ANDERSEN

Christoffer "Kid" Andersen (n. 15 ianuarie 1980), chitaristul grupului Rick Estrin & The Nightcats este originar din Norvegia. La vârsta de 21 de ani s-a mutat în SUA şi a devenit cunoscut în formaţia lui Charlie Musselwhite alături de care a activat timp de 5 ani şi a câştigat un premiu Blues Music Award pentru albumul "Delta Hardware" lansat în anul 2006. A mai câştigat acest prestigios premiu şi în 2014 în calitate de producător muzical al albumului "REMEMBERING LITTLE WALTER". A devenit membru cu drepturi depline în THE NIGHTCATS în anul 2008, odată cu retragerea din activitate a chitaristului fondator Little Charlie Baty. Acrobaţiile sale scenice şi scărmănatul strunelor chitarei sunt unul dintre principalele puncte de atracţie în show-ului trupei. Bucuraţi-vă de un concert live, amuzaţi-vă şi trăiţi momentul la True Club din Bucureşti, pe 12 noiembrie 2014, începînd cu ora 21:00.

1. Ţi-ai făcut ucenicia în Norvegia. Despre această perioadă ştim foarte puţin. Când ai descoperit pasiunea pentru chitara electrică şi cu cine ai studiat chitara? Ai cântat blues în Norvegia? Este o ţară cu notorietate în jazz şi ...sunete, ca să spun aşa, extreme, rock metal, prog metal, death etc. Povesteşte-ne, te rog, despre începuturi!

Am început să cânt la vârsta de 11 ani, și după aceea la scurt timp am ascultat blues. Eu locuiesc aproape de orașul de Notodden, care are un foarte mare festival de blues. Profesorul meu de chitară Morten Omlid este de acolo, este un muzician foarte bun în trupele Spoonful of Blues și R & B Express. El mi-a injectat clasicele piese ale blues-ului de la o vârstă foarte tânără.

Când aveam 18 ani, m-am mutat la Oslo și am primit un job ca chitarist în trupa de casă a clubului "Muddy Waters", din oraş. Astfel, am făcut parte din trupa care i-a acompaniat pe mulţi artişti americani, cum ar fi: Nappy Brown, Homesick James, Willie Big Eyes Smith, Gary Primich, Big Bill Morganfield, Tail Dragger și Jimmy Dawkins. Aici a fost şi locul unde l-am întâlnit pe Terry Hanck, iar el m-a luat în SUA.

2. Charlie Musselwhite este o legendă a muzicuţei cu care te-ai înţeles foarte bine. Cum a fost perioada cu Charlie şi cum te-a format ca muzician în Statele Unite?

Mi-a plăcut foarte mult să cânt cu Charlie Musselwhite. El este un exemplu foarte bun pentru un muzician care poate flirta cu mai multe stiluri de muzică diferite, fără să-şi pierdă identitatea artistică. Blues-ul a pătruns foarte, foarte adânc în el. Se regăsesşte în tot ceea ce face și spune, și desigur, în ceea ce cântă. Dacă ar fi existat două persoane Kid Andersen, una încă, ar mai fi cântat cu Charlie Musselwhite!

3. Ai amintiri frumoase din cei cinci ani petrecuţi împreună cu Charlie? De ce ai plecat la trupa lui Rick Estrin?

Am prea multe amintiri bune pentru a le scrie pe toate. Charlie este încă un bun prieten de-al meu și îmi place mereu să stau de vorbă cu el. Aş vrea să o putem face mult mai des. Am mai cântat cu o mulţime de tipi care erau în trupa sa, când am cântat cu el. Iunie Core, Bob Welsh, Randy Bermudes și Mike Phillips. Am fost ca o mare familie de muzicieni.

Nu am renunţat îniţial la trupa lui Charlie ca să cânt cu Rick. Am plecat pentru că am avut un alt proiect muzical pe care am vrut să-l fac şi acesta a mers. Am devenit foarte buni prieteni cu Rick Estrin, pentru că am trăit ceva mai mult de un an în Sacramento, cu fosta mea soție. Înregistrasem deja pe un CD (pe "Harp Side" - Rick Estrin solo album) împreună, și aș fi vrut să cânt cu Rick încă de când l-am văzut prima oară. Dar, desigur, el cânta foarte bine cu chitaristul Little Charlie, așa că m-am gândit că ar fi fost imposibil. Dar, nu a mai durat mult, până când Charlie s-a retras și atunci Rick m-a sunat şi m-a chemat în trupă.

3. A fost greu să ocupi locul din trupă al chitaristului Little Charlie Baty, care a şi dat numele primei poveşti?

Nu a fost greu pentru mine pentru a umple locul rămas liber, a fost distractiv. Nu mă tem de nicio provocare muzicală. Desigur, multor fani le pare rău după Charlie, dar cum el a plecat şi, dacă cuiva nu-i place noua noastră trupă, eu nu am ce să fac mai mult. Este singura lor opțiune! Dar răspunsul a fost foarte pozitiv. Am multe lucruri în comun cu Little Charlie Baty, deşi noi suntem foarte diferiţi. Eu Nu încerc să-l copiez, eu sunt un original, la fel cum a fost el.

4. Care a fost secretul succesului rapid al trupei Rick Estrin & the Nightcats?

Secretul succesului cred că este o sumă de mai multe lucruri: Numărul unu, tuturor ne place cu adevărat unul de altul. Suntem prieteni buni, și acest lucru se vede pe scenă. Ne place să cântăm împreună și avem o telepatie muzicală bună, care ne permite să se menţinem muzica proaspătă. Lorenzo mă inspiră să cânt mai bine, ascultaţi-l. La fel cu Rick, și același lucru cu Jay Hansen.

De asemenea, noi credem în a crearea unui spectacol foarte distractiv. Nu este născut doar pentru cei care sunt deja fani de blues, oricine care vine la concert se poate bucura de show-ul nostru. Avem distracție pe scenă și ne jucăm ca în teatru. Cred că actele teatrale îşi ating scopul, doar dacă suntem adevăraţi din punct de vedere muzical, și noi suntem. În caz contrar, dacă tot ce faci este bufonerie, bine ... atunci eşti doar un clovn!

5. Ce poţi să ne spui despre albumele înregistrate cu Elvin Bishop? Cum este în turneu cu Elvin?

Am lucrat la cel puțin 3 sau 4 albume ale lui Elvin. Cum am mai spus, suntem o mare familie de muzicieni aici, în California de Nord, și Elvin este unul dintre the Godfathers. Iar el este un naş cu adevărat mare! Am făcut o croazieră de blues împreună, și am cântat la Festivalul de Blues de la Notodden din Norvegia, dar Elvin nu a vrut un turneu într-o camionetă, cum am făcut cu Rick sau Musselwhite. Nu am fost niciodată un membru al trupei de bază a lui Elvin, dar am cântat împreună la ocazii speciale. Terry Hanck a cântat la saxofon pentru Elvin timp de 10 ani, iar chitaristul lui Elvin, Bob Welsh, a fost colegul meu de cameră, așa că vezi tu, toate sunt conectate.

5. Dacă înţeleg bine albumul tău solo, "Greaseland" spune povestea unui muzician ratat...? A cui este acea poveste?

Nu, nu chiar ... Nu este o poveste liniară cum ar fi "Tommy", sau ceva de genul asta. Este mult mai abstract. Și nu știu de ce crezi ca e vorba de un muzician care nu a reușit. Este vorba despre urcuşuri, precum și de coborâşuri. Dacă sunteți un muzician, există întotdeauna atât un eșec cât și un succes, în același timp, în funcție de punctul dumneavoastră de vedere. Cele mai multe lucruri, din ceea ce am scris pe acest album, a fost despre a fi un beţiv prost, o tendință care te copleşeşte. După cum probabil știți, în asta poate fi multă distracție și poate fi, de asemenea, un iad.

6. "Rock Awhile", alt album solo, se bucură de prezenţa unuor muzcieni de blues cu notoritate, Junior Watson, Mark Hummel şi Terry Hanck.

"Rock Awhile" a fost primul meu album, așa că am simţit nevoia să demonstrez tot ce pot să fac. Junior Watson și acei tipi au adăugat o oarecare legitimitate pentru tot ceea ce am făcut, a fost un vis devenit realitate, ca eu să pot cânta cu unii dintre eroii mei.

7. De unde ţi se trage dezmierdarea Kid...? Când vei trece de 40 de ani sau mai bine cum crezi că se va transforma supranumele tău?

Marele RC Finnigan, care mi-a oferit primul meu concert la Oslo (el a fost un american), mi-a dat numele Kid când am făcut primul meu concert la Oslo Blues Club. O dată, când am dat un spectacol, ei au scris greșit numele meu spunând "Kid Anderon"! Basistului meu de atunci, Kedar Roy, i s-a părut că sună foarte mişto, ca şi cum aş veni din viitor ... Deci, este încă în uz :) Nu-mi pasă cum îmi spun oamenii. Asta e decizia lor. Eu nu mai vorbesc cu mine atât de mult la persoana a treia, așa că nu vă faceți griji despre asta.

8. Ai lucrat cu vărul lui Eddie Boyd? Eşti mai apropiat de rădăcinele blues-ului decât de descendentul său european, white blues sau british blues? Ce părere ai de şcolile de blues create de Alexis Kormer şi apoi de John Mayall?

Da, eu și soția mea, am lăsat să locuiescă, la casa noastră de câțiva ani, un vechi saxofonist mexican, Frankie Ramos, pentru că nu avea unde să se ducă și este un mare muzician. El cânta cu acest tip John "Blues" Boyd, care s-a dovedit a fi vărul lui Eddie Boyd. El este un cântăreț al blues-ului vechi și, de asemenea, în tradiţia stilului B.B. King. Eu sunt unul dintre puținii tipi la nivel local, care înţelege stilul său, pentru că cei mai mulţi "muzicieni de blues", au învățat astăzi de la oameni albi, și nu de la sursă. Am fost norocos să cânt cu băieții mai sus menționaţi la clubul "Muddy Waters" și astfel, știu cum să cânt în spatele "The Real Deal". Deci, acum cântăm împreună, când eu sunt în oraș și înregistrăm multe din cântecele sale, în studioul meu și vom avea un album scos, poate în 2015.

Scena blues-ului britanic din anii '60 a fost un lucru mare. Îmi place și apreciez multe dintre aceste înregistrări. Pentru mine, este foarte diferită de REAL blues, dar e propria evoluţie, și cred că a fost ceva foarte mişto. În anii '60, acei tipi ca Eric Clapton și Peter Green au reuşit să-şi impună personalitatea în cântarea lor. Nu mai văd ceva asemănător în zilele noastre, în blues sau în blues rock. Peter Green este de fapt una din favoriţii mei. El a reușit să-şi facă soundul său, și acesta este scopul final.

9. Ultimul tău album solo a fost înregistrat acasă? Pentru "The Dreamer" ţi-ai construit propriul studio? Este o modalitate modernă şi eficace, dar îţi trebuie totuşi o casă de discuri de promovare şi distribuţie...reuşeşti să faci şi acest lucru sau te bazezi pe concertele cu Rick Estrin & The Nightcats?

Da, am început să am propriul meu studio în 2006/2007. Mă descurc bine şi mă bucur de asta. Pentru mine, asta-i libertatea de a face ce vreau. Asta e tot ce-mi pasă. Toate celelalte lucruri de care ai spus, sunt departamentul altcuiva.

10. Descrie-ne echipamentele pe care cânţi, chitarele, amflicatoarele, pedalele?!

Colecţionez tot ceea ce poate face muzică. Pentru acest motiv, voi avea nevoie, foarte curând, de o casă mai mare.

11. Eşti parte din noul show "You Asked For It…Live!". Debordaţi de energie şi temperament! Sunteţi vii şi trăiţi la o intensitate maximă fiecare concert?

Da, vom da intensitate maximă fiecărui concert. În restul timpului, hibernez, ca un urs... ha ha.

În România, spectacolul va fi unul foarte special. Vom încerca o nouă abordare, în stilul GG Allin, la show-ul nostru, dar încă lucrăm la asta. În orice caz, putem garanta că vom lovi cu piciorul în fund!

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Final thought would be to always come out and buy tickets and support live music. Trust me, you do NOT want people like me and Rick out there doing real jobs. that would be bad for everybody!

Kid

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu
20 octombrie 2014

Foto: Tudor Macovei