Arta Sunetelor

 

Interviu cu Liviu Antonesei

 

1. Eşti unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti români de după 1989, în special pentru verticalitatea ta. Ai spus întotdeauna adevărul şi ai demonstrat de ce te afli de partea adevărului. Nu-ţi este greu să fii mereu în opoziţie?

 

Liviu AntoneseiNu, nu cred că-mi este greu să fiu în opoziţie, pentru că sînt o structură reactivă şi „sar” imediat ce un lucru negativ, rău sau monstruos îmi atrage atenţia. Uneori, dar foarte rar, pentru că şi situaţiile sînt rare, reacţionez şi la fapte din categoria opusă celor enumerate. Mă deranjează, deşi poate spun vorbă mare, prostia, răutatea şi nedreptatea, în care văd o reuşită sinteză a celor dintîi. Sînt o structură un pic complicată. Deşi, aparent, sînt indiferent la cele exterioare, fiind mai degrabă un introvertit, cum se întîmplă ceva care iese din cadrele unui normal oarecare – sau mi se pare mie că iese, că doar nu am vreun monopol pe adevăr! –, cum mă manifest. Pe de altă parte, deşi sînt o structură mai degrabă contemplativă, aproape buddhistă, sînt foarte activ, muncesc mult, chiar dacă am şansa să fac asta în domenii care îmi plac. Am spus o dată că sînt „cel mai harnic leneş din lume” şi nu cred că m-am îndepărtat exagerat de adevăr. Revenind la întrebare, mie nu-mi este greu să fiu în opoziţie, mai greu mi-a fost să fiu la putere vreo doi ani şi jumătate, cît am fost un fel de „prim-secretar de tip nou” în judeţul meu. Atunci, a reuşit să se agaţe de mine un diabet de tip II, pe fond de stres, că prea puneam totul la inimă. Dar măcar n-am plecat cu mîna goală din funcţie! Alţii au plecat cu vile, maşini, conturi, mi-a dat şi mie poporul ceva, diabetul, de care am grijă mare, fiind boală boierească şi un dar de la popor!

 

2. Ai criticat înainte de 1989 şi după. Disidenţa este un lucru pozitiv sau negativ? Mai ţine cineva cont de ea...

 

Am criticat cam tot timpul, critic şi acum, tocmai din pricina structurii mele. Cît priveşte disidenţa mea, cîtă a fost şi de cînd a fost, nu s-a produs pentru că m-aş fi gîndit că va ţine cineva de ea cont vreodată, ci pentru a mă pune în acord cu mine însumi, în primul rînd, şi pentru că-mi era ruşine să stau netulburat în mijlocul absurdului total în care trăiam. Fiica mea este născută în 1977, aş putea spune că a crescut pe fondul crizei finale de sistem a comunismului. Mă gîndeam că va creşte mare şi într-o bună zi mă va întreba „Dar de ce ai acceptat aşa ceva? De ce naiba n-ai făcut nimic?”. Şi-atunci, am făcut şi eu cîte ceva, cît m-a dus mintea, cît am avut curaj, cît mi-am învins frica, cît m-a împins ruşinea.

 

3. Eseurile şi poeziile tale sunt foarte apreciate. Te bucuri de preţuire din partea studenţilor, a tinerilor, nu numai din Iaşi. Care crezi că este principalul tău atu?

 

Dacă mă uit la cum se vînd cărţile mele, ori cum sunt descărcate cele din ediţie electronică, la comentariile critice şi la ce-mi spun direct sau îmi scriu unii dintre cititorii mei, tind să vă dau dreptate, să fiu de acord că mă bucur de o anumită apreciere publică. Dar cum nu sînt paranoic, cel puţin nu chiar de tot!, uneori, mă întreb dacă nu cumva totul se bazează pe vreo neînţelegere, pe un malentendu. Dacă nu este vorba despre o neînţelegere, este foarte posibil ca relativul succes să se bazeze pe cîteva dimensiuni, eu le spun fundamentale, ale scrisului meu – mă refer la sinceritate, la dimensiunea cumva narativă şi la biografism şi, poate, chiar la un fel de ţesătură ce se stabileşte între ele, cînd sînt în formă bună! Sigur, unele dintre textele mele sînt destul de lucrate, de elaborate, de premeditate, dar cred că un ton al sincerităţii este perceput dincolo de această structură. Pe de altă parte, ştiu că oamenilor le plac poveştile, iar mie îmi place să povestesc, aşa că, adesea, nici eseurile sau poeziile mele, ba chiar nici unele din textele să le spun „ştiinţifice”, nu sînt lipsite de această dimensiune. Biografismul îl înţeleg însă într-un sens puţin mai extins, pentru că nu cuprind în el numai trecutul, faptele şi evenimentele, amintirea lor, ci şi trăirea prezentă, imaginaţia şi fantasmele mele, unele chiar dificil de mărturisit!

 

4. Ai relansat cu mare succes revista Timpul punând accent pe tinerele talente. De ce ai încredere în noua generaţie? Noul mediu studenţesc este diferit faţă de perioada ta de studenţie, de exemplu?

 

Am relansat, încă din 1993, Timpul şi am schimbat nu ştiu cîte redacţii de tineri, eu însumi ajungînd între timp dublu bunic! Am făcut asta pentru că mi s-a părut absurd ca eu, ca tînăr, ca student, să fi avut la dispoziţie două reviste studenţeşti,Dialog şi Opinia studenţească, iar tinerii care au prins libertatea tineri fiind să nu beneficieze de aşa ceva. Dar cine mai ştie? Poate e şi un fel de vampirism! Mă simt foarte bine între cei tineri şi foarte tineri, mă reîncarc cu energie. Sigur, nu e un vampirism clasic, nu le fur tinerilor energia, dar datorită lor găsesc în mine resurse de energie pe care nici nu ştiu că le mai am! Sînt o mulţime de lucruri comune între studenţia mea şi cea de acum, pentru că în mod esenţial, tinerii sunt cumva „la fel” într-o mulţime de privinţe. Mă refer la curiozitate, la interesul pentru arte, la dorinţa de a face ceva, ceva important. Deosebirile provin din diferenţele dintre cele două epoci – noi, poate, citeam mai mult, dar nici nu existau atîtea provocări precum astăzi. Noi eram mai critici în procesul de consum cultural, dar pe atunci kitsch-ul era uniform, „de partid şi de stat”, ca să spun aşa, şi prin urmare mai uşor de evitat, de ocolit. Acum, este „pluralist”, iar dacă nu ai o solidă formaţie culturală şi estetică, e mult mai uşor să te rătăceşti. Mai este ceva – în vremea studenţiei mele, noi eram cumva mai „uniţi”, dar eram şi mai puţini şi nici opţiunile posibile nu erau atît de diferite.

 

5. Eşti profesor la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi, celebră pentru profesionalismul său. Cum a scăpat de controlul actual al puterii politice?

 

A scăpat, cred eu, datorită unui corp profesoral de o bună calitate „medie”, ca să spun aşa, avînd şi norocul, mai tot timpul după 1990, unor conduceri colective şi al unor rectori pentru care inteligenţa şi o anume încăpăţînare n-au fost nişte valori străine. Dar să nu fim excesiv de optimişti! Nu ştiu cît va mai dura asta – nu pentru că s-a fi prostit profesorii şi conducerea, ci pur şi simplu pentru că, în ultimii 20 şi ceva de ani, Universitatea românească nu a fost supusă niciodată unor presiuni atît de mari precum cele la care este supusă în ultima vreme. Dacă răsfoieşti noua legea a educaţiei, te sperii văzînd în cîte locuri şi cît de grav sînt încălcate valorile supreme ale oricărei Universităţi, libertatea academică şi autonomia universitară. Nu mai vorbesc despre subfinanţarea cronică din ultimii 5 – 6 ani. Pentru politrucii noştri, libertatea, autonomia, chiar cultura, cercetarea şi educaţia, par un fel de inamici personali. Mă şi mir că nu le vine să pună mîna pe pistol cînd aud de ele! Nu intru în detalii, însă cei interesaţi ar putea intra la rubrica mea de pe iasuluniversitar.ro , unde mă ocup de mai multe luni de „curiozităţile universitare mici, mijlocii şi mari”…

 

6. Ai avut sau ai duşmani din zona clasei politice sau a breslei ziariştilor?

 

Păi, depinde în ce sens iau întrebarea! În ce mă priveşte, eu nu pot urî, nu pot duşmăni pe nimeni! Nu mai ştiu dacă sunt incapabil să nutresc sentimente negative faţă de ceilalţi de la natură, sau e efectul faptului că în liceu am descoperit anumite discipline orientale, mai întîi yoga, apoi buddhismul tibetan. Sau, poate, le-am descoperit datorită tocmai structurii naturale. Ceea ce este sigur este faptul că deşi am scris nenumărate articole foarte dure, pînă prin 1995, chiar pamflete, am încercat să mă refer mai degrabă la situaţii decît la persoane, iar în cazul persoanelor, mai degrabă la fapte obiective decît la impresii, ale mele sau general răspîndite. Dacă alţii se socotesc duşmanii mei, cred că e treaba lor, pentru că, în fapt, ei se încarcă cu otravă, ei suferă, nu eu. Iată, un caz, un băiat pe care l-am descoperit ca prozator – era jurnalist –, l-am pus să scrie, i-am corectat textele de început, l-am publicat în Timpul, l-am ajutat să publice şi în alte reviste, cînd i-a apărut prima carte, i-am comentat-o favorabil. Bun, la un moment dat, a simţit nevoia să se „autonomizeze”, să-şi ucidă simbolic părintele literar. Cred că mi-a dedicat vreo 10 – 12 atacuri, cînd nu i le-a mai publicat nimeni în Iaşi, că prea părea obsesie, le-a publicat în alte părţi, în Suceava de pildă. Nu simt nici un sentiment negativ faţă de omul acesta, dar milă îmi este. Cîtă otravă trebuie să fi acumulat, săracul… Mi-a spus cuiva că îl enervează că nu îi răspund! Dar, la cîtă treabă am, o să-mi pierd vremea cu tîmpenii?!

 

7. De ce te-ai „despărţit” de politică? Ce anume te-a apropiat şi ce te-a îndepărtat? Cuvintele rostite în această „stare” vremelnică nu au substanţă, sunt golite de conţinut...

 

Am făcut politică în ilegalitate, în opoziţie şi la putere. Cel mai mult mi-a plăcut prima ipostază, cel mai puţin ultima! Nu pentru că e mai greu, deşi este mai greu, ci pur şi simplu, atunci am avut şansa să mă vindec de maniheism, să înţeleg sensul politicii de la noi. Pînă atunci, mă iluziona, că „la noi”, e adunată toată competenţa, înţelepciunea şi onestitatea, că noi suntem cei „buni”, în vreme ce adversarii întruchipau, prin puzderie de defecte opuse calităţilor noastre, răul la modul absolut. După doi ani şi jumătate de exercitare a unei poziţii de putere, m-am lămurit că „bunii” sînt foarte puţini, „răii”, legiune, şi că sunt distribuiţi echitabil în toate partidele. Partea proastă este că, între timp, lucrurile au involuat dramatic – „răii” de atunci par nişte bieţi mieluşei, nişte copii de grădiniţă faţă de cei de astăzi, iar pe „buni” trebuie să-i cauţi, precum Diogene, cu lumînarea fără să ai vreo garanţie că îi şi găseşti! Nu-mi pare rău că am plecat cu diabetul etern după mine din respectiva experienţă. Pe de o parte, m-am vindecat, cum spuneam, de maniheism. Pe de alta, în poziţia respectivă, am avut o perspectivă unică asupra politichiei băştinaşe. De la ultimul secretar de comună rurală de la mine din judeţ şi pînă la toţi cei trei preşedinţi de tranziţie ai României, am cunoscut toată „floarea” politicii de la noi. Asta m-a ajutat enorm să nu-mi fac iluzii deşarte, ba chiar de vreo cîteva rînduri de alegeri, nici măcar să nu mă mai obosesc cu votul!

 

7. Eşti pasionat de muzică, asculţi şi citeşti despre jazz, blues sau rock. Ai suficient timp pentru asta, cum le împaci pe toate?

 

Ai amintit chiar genurile mele preferate! Aş mai adăuga numai, din muzica „grea”, preclasicii, cei italieni şi divinul Bach. Cred că am avut o mare şansă – de cînd mă ştiu, am putut munci – citi, scrie, găti, iubi etc. – într-o ambianţă muzicală. De la o vreme, cred că ambianţa aceasta mi-a devenit şi necesară. Din 2000, de cînd am trecut la scrisul – adesea şi cititul! – la computer, îmi vine chiar mai uşor. Pe lîngă sutele de CD-uri şi DVD-uri, am fişiere cu mii de ore de muzică în pc-ul meu, în laptop şi chiar în notebook-ul pentru călătorii, aşa că am mereu muzica la îndemînă, fără să trebuiască să schimb discuri sau să caut posturi muzicale. E adevărat că şi citesc cărţi despre genurile muzicale preferate, despre muzicieni sau formaţii, uneori chiar de teorie şi estetică muzicală, pe care le pricep mai puţin, pentru că nu am o pregătire sistematică în domeniu, foarte rar, scriu şi articole despre asemenea cărţi. Iată, mă tentează să scriu un fel de „cronică tardivă” la cartea ta despre Hendrix şi succesori, care mi se pare excelentă şi nu pot decît regreta că ajuns abia după un cincinal de la apariţie în mîinile mele, ceea ce poate nici nu se întîmpla dacă nu apucam să ne cunoaştem. Hei, hei, nu pe tine te critic, ci sistemul – sau lipsa acestuia! – de difuzare a cărţii, ba chiar bag şi o mică pată de culoare auto-critică. Hendrix a fost mereu unul dintre preferaţii mei şi poate ar fi trebuit să aflu despre carte şi de unul singur!

 

8. Când ai fost ultima oară la un concert? De ce crezi că românii (în special cei trecuţi de 40 de ani) nu (mai) au o cultură de concert, sau pur şi simplu situaţia financiară şi obligaţiile familiale îi împiedică...?

 

Uf! N-am fost de multă vreme! Nu din pricina comodităţii, pentru că am „la purtător” foarte multă muzică, sau a problemelor finaciare, pentru că nu am, ci pentru că sînt extrem de ocupat, iar în Iaşi, nu prea ai parte de concerte ca lumea, sigur, exceptînd muzica „grea” şi concertele de la Filarmonică, cea din Iaşi, fiind excelentă. Te invidiez mereu cînd mă anunţi cine mai vine şi cine mai cîntă la Bucureşti, fie pe stadion sau în stradă, fie în cluburile mici şi nu pot decît regreta că n-am reuşit să ajung vreodată. Poate am mai mult noroc în viitor, tu ar trebui să-ţi continui neabătut misiunea informativă, fie pe site, fie prin mailuri! Dacă mă gîndesc bine, cred că ultimul concert din zona muzicii noi pe care l-am audiat a fost cel aniversar al Phoenix-ului! Mint! În cel mai recent sejur la Cracovia, care datează din penultima iarnă, am audiat mai multe concerte de jazz în cluburi. Cum ştii, polonezii au un jazz, ba chiar şi un rock, de foarte bună calitate. Iarăşi mint, am uitat de concertul lui Harry Tavitian de la TVR Iaşi de acum mai puţin de două luni!

 

9. De ce nu se promovează în aceeaşi măsură şi alte genuri muzicale la posturile de radio sau TV din ţară? Mă refer la muzică progresivă, jazz, blues, soul sau country.

 

Păi, pe la începutul presei libere, era o vorbă – avem mai multe ziare decît ziarişti. Acum, cred că e la fel, ba chiar mai grav pentru că, în ciuda crizei, avem şi mai multe ziare, televiziuni şi radio-uri decît atunci, iar ziarişti, în sens larg, cam la fel de puţini, deşi avem acum şi nu ştiu cîte facultăţi de profil! Cînd media românească este atît de slabă, fenomenul nu putea ocoli nici domeniul muzical. Ce se mai dă cît de cît calitativ e dat de „veterani”, nu de „noii jurnalişti”. Directorii, jurnaliştii, DJ-ii, producătorii, realizatorii etc. vin cu scuza penibilă că „asta vrea publicul”. E jenant. Publicul vrea exact ceea ce eşti tu în stare să dai! Ar fi de rîs, dacă nu ar fi de plîns, cum reuşesc băieţii ăştia, la fel de deştepţi precum cei din politică sau economie, să schimbe între ele cauzele şi efectele!

 

10. Cum este promovată muzica de valoare în Iaşi, la radio şi televiziune?

 

Iaşul pare un fel de insulă! Se dă muzică mai bună decît am văzut/auzit în alte părţi. Mi-am reamintit de concertul lui Harry. Acesta a fost transmis în direct de TVR Iaşi şi redifuzat de cîteva ori, inclusiv pe posturile naţionale. Postul local public dă multă muzică de calitate, graţie lui Alex Vasiliu, cel de radio face acelaşi lucru, mai ales prin eforturile lui Emil Răducanu, iar datorită emulaţiei şi posturile de radio private fac acelaşi lucru. Poate nu toate, poate nu mereu, dar destul cît să se producă o masă critică în favoarea calităţii. Dacă am amintit două nume de veterani, să-l amintesc şi pe al treilea Gabi Rotaru. În anii, destui, vreo 7 în două reprize, cînd facem emisiunea Punct ochit, punct lovit la postul de radio Hit, făceam echipă cu emisiunile noastre. A lui era de istoria rock-ului şi a genurilor anterioare sau asociate, a mea una interactivă în care dezbăteam diverse teme. Ca ilustraţie muzicală nu recurgeam decît la muzica „veche”, deşi emisiunea era mai ales pentru tineri şi foarte tineri, elevi şi studenţi. Adesea mă consultam cu Gabi ce să mai dăm. Emisiunea a avut atît de mult succes încît a trebuit s-o lungesc de la două la trei ore, deşi era duminica de la 22, a doua zi publicul meu trebuind să merge la şcoală! Îmi amintesc şi acum momentul în care rula filmul despre Doors, la care i-am trimis obligatoriu, ca să spun aşa, după care a trebuit să fac două emisiuni la rînd, în care aproape nu am discutat, dar am dat cam toată muzica, le-am citit poeziile lui Morrison în română – traduceri proprii sau din cartea tocmai apărută la o editură din Ploieşti – şi engleză, ba chiar şi în franceză, din ediţia din 10/18, cumpărată în toamna lui 1990 de la Paris. Au căutat ediţia bilingvă românească şi pentru că n-au găsit-o, a trebuit să le împrumut exemplarul meu să-şi facă exemplare proprii la xerox. Ce vremuri!

 

11. Mass-media în general nu face diferenţa între hard rock şi heavy metal, death, metal, sau alte subgenuri grele... Îi sperie ceva,  cumva imaginea multor filme horror sau a videoclipurilor heavy o fi de vină?

 

Mass-media noastră nu este una fricoasă – altfel i-ar fi teamă de ridicol! – ci complet neprofesionistă, mai ales în genurile jurnalistice specializate, de la politică la muzică şi cultură în general. Noi avem, cu excepţiile de rigoare, un fel de jurnalişti „generalişti”, care se pricep la toate şi, pe cale de consecinţă, la nimic. Ce faci tu şi colegii tăi pe artasunetelor.ro mi se pare un fel de SF în contextul presei băştinaşe.

 

12. Muzica este arta sunetelor. Cunoaşterea îţi apropie (ca şi literatura de asemeni) plăceri nemărginite şi îţi lărgeşte orizontul dobândit în şcoală. Să fi găsit tembelizorul formula magică a convingerii maselor...

 

Dumnezeule, cu televizorul chiar am pus-o! Nu în general, că am văzut în alte părţi, inclusiv în Polonia fostă vecină, dar prietenă, şi posturi de televiziune bune, ci la noi, unde numărul de televiziuni proaste este depăşit doar de explozia de prost gust pe care o emană ele!

 

13. Ce crezi despre calitatea muzicii pe plan mondial? Sunt prea mulţi muzicieni sau producători, a devenit o afacere, chiar dacă circulă în „voie” pe net...?

 

Muzica „nouă”, folosesc cuvîntul ca să cuprind toate genurile, chiar dacă nu mai e atît de nouă dacă ne gîndim la blues, jazz, chiar rock, a fost mereu (şi) o afacere, sau măcar din anii 60 încoace. Doar că afacerea nu sufoca arta. Ceea ce se întîmplă de prin anii optzeci încoace, cam de la muzica disco – dar din acea zonă se mai poate asculta şi azi cîte ceva –, este creşterea ponderii afacerii în dauna dimensiunii artistice. Şi pe vremuri se „construiau” vedete, dar măcar acelea trebuiau să aibă voce! Cînd mă uit la vipurile şi vipiţele de la noi, selectate mai degrabă în funcţie de lungimea picioarelor ori mărimea ţîţelor decît în funcţie de calităţile muzicale, şi care nu pot să cînte decît playback, mă apucă fandacsia! Dar ce să vorbesc numai de noi? Îşi poate imagina cineva că, pînă în anii şaptezeci inclusiv, nişte panarame ca Britney Spears sau Lady Gaga ar fi putut urca pe vreo scenă, fie şi a unui cămin cultural de la noi, fără să scape nehuiduite?! Doar dacă se produceau ca actriţe comice, deşi, la cîtă minte au, comicul ar fi fost mai degrabă involuntar.

 

14. Există un proiect muzical de mândrie naţională, pe care să-l exportăm cu succes în Occident? Eventual asociat cu numele atât de mediatizat (dar nu de noi...) Dracula? Sau vreun stil muzical...?

 

Păi, din cîte cunosc eu, dar nu cunosc totul desigur, deocamdată se pare că avem succes extern cu folclorul, jazz-ul şi muzica lăutărească autentică, deci nu la manele mă refer. Ansamblurile folclorice şi interpreţii iau premii mai peste tot pe unde merg, din Mexic pînă în Anglia. Poate pentru că ştiu coborî într-un strat arhaic, poate chiar neolitic comun întregii umanităţi. Iată, tocmai îmi amintesc că un prieten din copilărie, Christian „Charlie” Staverescu, care de vreo douăzeci de ani cîntă blues prin cluburi din Germania, a scris la un moment dat un frumos eseu comparativ între blues şi doină. Jazzul nostru, prin cîţiva reprezentanţi de diverse vîrste, de la Johhny Răducanu la Mircea Tiberian şi de la Harry Tavitian la Ion Baciu Jr, fără a-l uita pe regretatul basist ieşean Costel Ulinici, a avut mereu un succes de stimă, dar şi de public, mai peste tot pe unde a ajuns cu turneele, chiar şi în State, ceea ce mi se pare remarcabil. Lista e mult mai lungă, dar nu vreau să fac un pomelnic, ci să dau numai nişte repere. În fine, aş aminti succesul trupei Damian Brother în State, dar şi în Europa, faptul că se produce cu succes la Hollywood, iar ziua de naştere a lui Johnny Deep nu poate fi sărbătorită fără muzica lor lăutărească! De altfel, succesul e mai amplu, cuprinde mai multe nume de lăutari. În rest, Phoenix a încercat o carieră afară, dar fără mare succes, iar singurul şlagăr cîntat în toată lumea este Dragostea din tei – pe care am ascultat-o şi în japoneză! – care aparţine, totuşi unei trupe basarabene. Văd însă că, în ultima vreme, după cum am citit în Kamikaze din 15 iunie, interpreţi români de care încă n-am auzit, precum Edward Maya, Vica Jigulina şi alţii, au succes internaţional, au ajuns în topurile Billboard, care fac legea, aşa că va trebui să dau şi eu nişte căutări pe youtube, ca să văd despre ce este vorba!

 

15. Cum poate şcoala românească să formeze din punct de vedere muzical un elev sau student?

 

Cu riscul de a părea chiar mai bătrîn decît sînt, voi folosi expresia „pe vremea mea”. Deci, pe vremea mea, discipline precum muzica, desenul, caligrafia încă nu erau socotite simple „dexterităţi”, ci materii în toată regula şi nu erau înlocuite cu ore de mate-fizică. Fiica mea, care e cu 24 de ani mai mică decît mine, a prins din păcate această mutaţie stupidă şi norocul ei, pe care nu îl au toţi, a fost să crească într-o casă cu cărţi, muzică, albume etc. De asemenea, îmi aduc aminte că am mers prima oară la filarmonică, teatru, operă, muzeu, dar şi la film, „cu clasa”, cum se spunea. Asta a mai prins şi fiica mea. Acum, habar nu am dacă se mai face muzică, desen şi caligrafie în şcoală, iar partea non-formală a educaţiei a fost lăsată în paza televizorului. Prin urmare, cred că şcoala ar trebui să fie pur şi simplu şcoală, adică să se străduiască să formeze elevii în ceea ce priveşte toate dimensiunile personalităţii lor, de la inteligenţă la sensibilitatea artistică.

 

16. Ultimul cuvânt ţi-l ofer pentru cititorii revistei virtuale Arta sunetelor.

 

Aş vrea să le spun cititorilor revistei voastre, revistei noastre, să se bucure că au acest spaţiu la dispoziţie. În Oceanul de vulgaritate şi decerebralizare în care trăim cu toţii, este ca o gură de apă proaspătă. Să ne trăiască site-ul laolaltă cu cititorii săi, pe care îi doresc tot mai mulţi. Eu mă străduiesc să contribui la sporirea acestora retrimiţînd linkuri de cîte ori am ocazia!

 

 

Interviu realizat de Radu Lupaşcu

27 mai 2011

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg