Arta Sunetelor

 

Interviu cu Martin Lancelot Barre şi Ian Anderson

Coincidenţă sau nu o dată la zece ani ne delectăm cu Jethro Tull! De data aceasta insă, la Sala Palatului am avut chiar cele mai bune condiţii, ca in vremurile bune. Un concert foarte reusit din toate punctele de vedere care i-a mulţumit şi pe membrii trupei. O trupă legendară deschisă pentru Europa de Est şi pe care o asteptam de mult, de foarte mult timp.

Ian Anderson (n. 10 august 1947 în Dunfermline) - Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi venit. Ne-am simtim minunat in compania dvs. Si ne-am bucurat ca v-am putem oferi sound-ul pe care nu l-ati avut acum zece ani! Prefer să vin în România. A meritat să ne trezim la cinci dimineaţa şi să cheltuim 1.800 dolari pe două bilete, pentru că restul echipei, a petrecut 16 ore în autocar. ... Jethro Tull şi Beatles au fost primele două trupe scoase oficial de casa de discuri proprietate de stat Melodia, din Uniunea Sovietică, în anii ’80. Atunci nu mi s-a părut important, dar acum îmi dau seama că a fost, pentru că, în momentul acela foarte special, lucrul acesta însemna începutul acceptării muzicii occidentale, considerată pînă atunci nocivă; ea putea fi o „revoluţie tăcută”, pentru că putea fi acceptată oficial de către stat şi duce, în felul acesta neviolent, către o nouă cultură. Iar domnul Gorbaciov a înţeles aceasta, a înţeles că trebuia să slăbească frîiele, trebuia să pornească pe drumul schimbării. Perestroika i-a inclus, deci, pe Beatles şi pe Jethro Tull.

...

Aţi înregistrat foarte puţin solo. De ce?

Martin Barre (n. 17 noiembrie 1946 în Birmingham) – La început, aveam turnee de cîte şase luni, apoi înregistrări în studio, iar turnee, non stop. Dar cred că vine un moment cînd simţi nevoia să te extinzi, nevoia de puţină libertate. Cred că, după 10 sau 15 ani, e normal să vrei să faci ceva în afara grupului. Îţi dă un sentiment de libertate.

- Aţi început să cîntaţi cu Jethro Tull după plecarea lui Mick Abrahams, cînd Tony Iommi avea doar o săptămînă de cînd era în trupă – aţi venit, aţi fost rapid acceptat, aţi devenit starul ei, şi aţi schimbat totul faţă de ceea ce era trupa în anii ’60. Cum aţi făcut de aţi reuşit aceste schimbări radicale?

Martin Barre – Cred că schimbările radicale au venit o dată cu modificarea stilului muzical. Mi-ar plăcea să cred că mi s-au datorat, dar trebuie să fiu modest şi să recunosc că de schimbat, s-a schimbat muzica. Jethro Tull era, la ora aceea, o trupă de blues, una din multele din Anglia, unde cîntau John Mayall şi atît de mulţi alţii, toţi acelaşi lucru. Ian a avut inteligenţa să vadă că nu putea ajunge prea departe şi, în plus, a vrut cu disperare să compună ceva care să fie numai al lui şi nu în limbajul bluesului. A fost important că s-a despărţit de acest curent încă de la început. Mie mi-a convenit, eu nu sînt cîntăreţ de blues. Nu am idei preconcepute despre muzica pe care trebuie să o cînt şi pot să cînt orice.

Ce ne puteţi spune despre anii ’80, anii schimbărilor de componenţă, „pierduţii ani ’80” pentru multe alte trupe?

Martin Barre – Noi am fost oarecum feriţi de toate acestea. Am fost întotdeauna o entitate separată şi ne-am ghidat după propriile noastre principii. Curentele vin şi se duc, dar noi am rămas, parcă în fundal. În anii ’70 eram printre trupele cele mai importante, pe urmă însă parcă ne-am mai liniştit, nu am mai ieşit aşa de mult în faţă. Cred că lumea nici n-a mai observat că încă mai aveam turnee şi mai scoteam discuri. Poziţia noastră a fost favorizată, pentru că eram total independenţi faţă de restul. Sigur, au fost curentele punk, new wave şi multe altele, dar fanii noştri au rămas alături de noi. Am avut şi ani nu prea buni, dar cred că nu se poate altfel.

- Şi acum, intrăm într-un nou mileniu, iar voi sînteţi printre trupele importante pe scena muzicii rock, dar scena e dominată de tehnoculture, DJ, mixere şi samplere etc. Cum vedeţi viitorul muzicii rock and roll în această atmosferă electronică şi prefabricată?

Martin Barre – Eu cred ca sînt un expert în a nu utiliza computerul. Poate nu sînteţi de acord, dar mie mi se pare că exist ca muzician chiar dacă ocolesc chestiunea computerelor, pe care le consider nişte unelte puternice, care trebuie utilizate cu mult respect, dar şi cu puţină distanţă. Muzica va rămîne întotdeauna lucrul cel mai important, oamenii care cîntă şi dau spectacole pe viu vor conta. Uitaţi-vă la trupele care au cele mai multe turnee în toată lumea, Peter Gabriel, Rolling Stones, Eric Clapton, sînt toţi din epoca noastră şi sînt dintre cele mai apreciate acum. În magazine, vezi mai mulţă lume ascultînd AC/DC, dar concertele sînt cele care contează.

Ian Anderson – Noi folosim aparatura, equalizerele, samplerele, sintetizatoarele încă de cînd au apărut. Pe Thick As A Brick se aude, foarte puţin în fundal, primul sintetizator din lume. Încă din 1972, Jethro Tull a folosit tehnica în muzica sa, dar în cea mai mare parte a timpului ea rămîne în fundal, ca ajutor, pentru că nu vrem ca sunetul nostru să fie unul electronic. Folosim tehnologia digitală în înregistrări şi pe scenă, luminile sînt controlate digital, sistemul de procesare audio presupune tehnologie digitală şi laser, dar cea mai mare parte din ceea ce facem o reprezintă muzica interpretată în mod tradiţional. Folosim tehnologia pentru ca sunetul să iasă puţin mai curat şi mai puternic. Tehnica e bună, dar trebuie ţinută sub control. Nu e bine să înceapă să ne stăpînească ea pe noi.

– Dar problema e şi varsta, Dylan şi Stones ... ce-o să oferiţi adolescenţilor peste patruzeci de ani, peste cincizeci de ani? Care este moştenirea pe care o lăsaţi?

Martin Barre – Tinerii vin la concerte şi vor să asculte hiturile clasice, nu-i interesează ce am făcut acum doi ani, sau patru sau cinci ani. Noi sîntem o trupă clasică de rock şi acesta este motivul pentru care încă mai existăm. Şi pentru care ei vin să ne asculte.

– Jethro Tull rămîne unul dintre actorii principali pe scena rockului. Dar mulţi dintre muzicienii şi trupele alaturi de care ati inceput au dispărut. Care este secretul supravieţuirii voastre?

Martin Barre – Secretul... Dăm întotdeauna ce am avut mai bun în noi. Nu ştiu cum facem să supravieţuim, dar, dacă am şti asta, probabil că nu am supravieţui. Nu cred că ştie cineva. Nu poţi decît să dai tot ce poţi, în fiecare album pe care îl înregistrezi faci totul cît poţi de bine şi dai 110% la repetiţii, la concerte, la înregistrări. Şi apoi, dacă dai greş, măcar ştii că nu a fost vina ta şi ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. E tot ce poţi face, restul depinde de public. S-ar putea ca, într-o zi, el să decidă că s-a săturat de noi, dar asta nu mai depinde de noi.

– Poate e şi pentru că nu ai încercat niciodată să concurezi cu Ian la flaut, în Jethro Tull.


Martin Barre - ÎNCĂ NU.

....

Ian Anderson - Foarte bună întrebare. E tipic, cînd eşti cel mai cunoscut flautist din muzica rock sau rock and roll, şi apare cineva nou, el va fi întotdeauna comparat cu mine. Este uimitor însă că, în 35 de ani, nu s-a remarcat nici un alt flautist cunoscut la nivel internaţional în muzica rock contemporană. Eu sînt mulţumit, dar e un mister. Ar fi trebuit să mai apară şi alţii. Dar am cîntat, acum două seri, cu o domnişoară flautistă din Slovenia, pe nume Tinkara. Probabil că nu aţi auzit de ea, dar are douăzeci şi ceva de ani şi cîntă muzică rock la flaut şi vocal. Mi s-a părut foarte interesant şi am cîntat într-un concert al ei la începutul acestui an, în Slovenia, iar ea a urcat pe scenă alături de noi acum două seri. Nu mă îngrijorează prezenţa altor flautişti, îi pot ajuta în carieră şi îmi face mare plăcere cînd pot să o fac. Dacă îmi permiteţi, microfonul acesta tot cade, am încercat tot ce-am putut ca să-l facem să stea în picioare, dar, din păcate... Microfonul ăsta are nevoie de Viagra, iar Martin are la el...

– Credeţi că toată muzica pentru chitară provine din bluesul vechi, de pildă bluesul din Chicago?

Martin Barre – Cred că ea este abc-ul chitarei. Fiul meu e la un colegiu de muzică şi cîntă la chitară. Mă duc să îi ascult şi vorbesc cu ei, încercînd să îi trimit la rădăcinile, la lucrurile simple din muzică, şi abia apoi să evolueze, pentru că mulţi vor să cînte la chitară ca nişte superstaruri, foarte repede şi spectaculos, dar nu cunosc emoţiile fundamentale provocate de muzică.

– Aş dori să vă imaginaţi că sînteţi nou veniţi în muzica modernă. Există mai multe uşi deschise acum decît în anii ’60 şi ’70?

Ian Anderson - E mult mai greu şi competiţia e mult mai dură. În anii ’60, puteai să cucereşti o bucăţică de teritoriu virgin, pe care să înfigi steagul şi pe care să îl declari ca aparţinîndu-ţi. Acum, e practic imposibil să mai găseşti în muzica rock, ca gen, ceva ce nu s-a mai făcut pînă la tine – şi probabil mai bine. Favoriţii scenei britanice la ora aceasta sînt o trupă intitulată The Darkness (??). Sînt o trupă bună, dar cei care erau pe lume cînd trăia Freddie Mercury sau Led Zeppelin, au mai văzut o dată totul. E mult mai greu acum. N-aş vrea să fiu muzician rock şi să-mi încep acum cariera. Şansele mele de succes ar fi mult mai mici. Aş prefera să mă fac contabil sau doctor, sau orice ar vrea părinţii mei.

Interviu realizat de Ioan Big si Radu Lupascu

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg