Arta Sunetelor

 

Interviu cu Nicu Covaci

DIN CENUŞĂ RENĂSCUTĂ: PHOENIX*

Prezentare şi interviu: Ralf Gravemann

Odată cu evenimentele politice din patria sa, România, Nicu Covaci şi-a reunit formaţia, PHOENIX, în formula de bază. Sfârşitul dictaturii lui Ceauşescu a însemnat şi sfârşitul interdicţiei pentru PHOENIX, formaţie care trăieşte în Germania din 1977, astfel că în 1991  ei se întorc pentru prima dată în România, în cadrul unui Open-Air-Tour. Despre experienţele sale la întoarcerea în ţară, cât şi despre planurile de viitor, vorbim în continuare cu liderul formaţiei, Nicu Covaci.

SOLO: PHOENIX are un trecut zbuciumat. Care sunt, aşa, rapid schiţate, cele mai importante momente din istoria formaţiei?

N.C.: Formaţia există de aproape 30 de ani. Timp de 15 ani am fost una din cele mai populare formaţii din România, iar din 1977, după ce am fugit în Germania, am cântat în diverse componenţe.

SOLO: Fuga voastră din România a fost plină de peripeţii. Poţi să ne dai acum amănunte despre aceasta?

N.C.: Nu, dar nu pentru că am putea avea probleme în ţara natală, ci pentru că ne-am hotărât să scriem o carte. Ne-am gândit  că această poveste ar putea avea succes la public. Despre fugă, doar atât: în 1971 a existat o lege dată de regimul Ceauşescu care interzicea influenţele occidentale în artă, fiind considerate decadente. În schimb, erau promovate cântecele patriotice. Toate acestea au făcut ca formaţiile rock din România, influenţate de muzica occidentală, să intre în criză. Dintr-o dată nu mai aveau nici o posibilitate de a-şi prezenta muzica live.

PHOENIX a început să se orienteze către folclor, astfel că a scăpat, oarecum, interdicţiei. Prin integrarea elementelor folclorice româneşti în muzica noastră, puteam fi promovaţi, deşi, ca formaţie, foloseam instrumentele clasice ale rockului. Aceasta ne-a dat posibilitatea ca, ani la rând, să facem muzică, să trecem pe lângă cenzură şi să criticăm subtil regimul politic prin intermediul pieselor noastre. Şi aşa am devenit, în scurt timp, cea mai populară formaţie, cu 2 milioane de discuri vândute, şi asta într-o ţară unde abia existau 100 000 de pick-up-uri! Muzica şi formaţia au devenit un simbol al răzvrătirii pentru public,  şi, la un moment dat, regimul s-a prins .În 1974 am fost interzişi. Un timp ,am  trăit underground, până ce, în 1977, ne-am decis – cu riscul vieţii – să fugim în Germania Federală.

SOLO:  După un bun început în Germania, au început şi problemele. Trupa s-a despărţit, iar tu ai continuat să cânţi în diverse componenţe.

N.C.:  Da, un an totul a mers bine în ce priveşte concertele. Toţi au fost curioşi să audă noua trupă. Apoi au început problemele de identitate legate de muzica noastră. Pentru publicul de folk şi puriştii genului, eram prea zgomotoşi şi vehemenţi, iar pentru publicul de rock eram prea ciudaţi. Într-o vreme a punk-ului şi a  new- wave-ului german , nimeni nu voia să digere o muzică cu atâtea influenţe folclorice, mai complicată decât oferta pieţii. Problema asta a fost şi mai e valabilă pentru industria discului.

E bine de ştiut că folclorul românesc nu este unitar. Există influenţa oriental-turcească în zona Dunării, elemente slave şi chiar rituri celtice precreştine care şi astăzi sunt întâlnite în unele sate din Carpaţi şi pe care le-am folosit în muzica noastră. Acolo încă mai există comunităţi care îşi conservă tradiţiile şi unde nu a pătruns încă nici un occidental.

După ce interesul publicului faţă de noi a scăzut, PHOENIX  a intrat în criză. Toboşarul Ovidiu Lipan, chitaristul şi violonistul Erlend Krauser, ca şi basistul Joshi Kappl au părăsit formaţia şi au pus bazele propriului lor trio, MADHOUSE, care era orientat către muzica occidentală, iar eu am continuat să cânt, în diverse componenţe, mai ales cu muzicieni germani.

SOLO: După ce nici MADHOUSE nu a avut  succes, trupa s-a desfiinţat şi fiecare şi-a văzut de cariera sa. Erlend Krauser a cântat cu LAKE, Joshi Kappl cu H.R.KUNZE. Cum ai reuşit, totuşi, să reuneşti – cu excepţia lui Erlend Krauser – membrii formaţiei?

N.C.: Unul dintre motivele reunirii noastre a fost popularitatea PHOENIX-ului încă existentă în România. Al doilea motiv a fost legătura noastră puternică cu ţara. Ovidiu, de pildă, a fost primul după revoluţie care a venit în România cu ajutoare. Astfel, el a putut vedea că PHOENIX, deşi a lipsit 15 ani, încă mai este iubită de tinerii români. Aceste motive au fost hotărâtoare pentru reunirea noastră. Despre Erlend trebuie spus că el nu făcea parte din membrii fondatori ai PHOENIX-ului şi că el doar a colaborat cu noi, ca violonist, cu puţin timp înainte de fuga noastră în Occident. L-am chemat atunci şi pe Mani Neumann de la TRIO FARFARELLO, care a acceptat imediat.

SOLO:  De ce tocmai Mani?

N.C.: Mani a mai activat, în 1978, într-o variantă PHOENIX. La scurt timp după ce componenţa veche s-a destrămat, am făcut o trupă cu doi violonişti şi violoncelişti, cu care am realizat primul album în Germania, TRANSSYLVANIA PHOENIX. La acesta a participat şi Mani.

SOLO: Cum a fost turneul? Aţi cântat mai mult din cântecele voastre vechi?

N.C.:  Succesul la public a fost peste aşteptările noastre. Am cântat aproape numai pe stadioane mari şi, în această privinţă, turneul a fost un mare succes. Din punct de vedere financiar, cu toate că am avut sponsori, am contribuit şi noi. Asta fiindcă în ţările socialiste cultura a fost subvenţionată. Noi n-am putut depăşi un preţ de intrare de aproape 2 DM, or, la acest nivel de preţ, au existat, fireşte, şi pierderi. Totuşi, ne-am bucurat că am făcut acest turneu. E un sentiment înălţător când 40 000 de oameni cântă textele odată cu tine, iar jumătate din ei sunt tineri între 14-16 ani care n-aveau cum să ne cunoască de pe vremea când eram în România. A fost un exemplu despre cum funcţionează oralitatea şi despre ce mai înseamnă trupa PHOENIX astăzi. Cât priveşte repertoriul, am cântat un amestec bine pus la punct din materiale vechi şi noi.

SOLO:  Cântecele voastre noi se referă la situaţia actuală din România?

N.C.:  Da,  căci neajunsurile  nu sunt încă eliminate. O piesă, TIMIŞOARA, am dedicat-o oraşului natal, pentru că în sate a început revolta împotriva lui Ceauşescu. Mai târziu, oamenii nemulţumiţi din armată „au prins din mers trenul”. O a doua piesă, JOCUL, critică mai mult situaţia de după revoluţie şi faptul că românii, datorită euforiei, au uitat că, de fapt, o nouă elită e pe punctul  să ia startul. Lumea uită să reconstruiască ţara şi „joacă” aşa de mult  încât se afundă în pământ, nemaiputând ieşi din gropile făcute de propriii ei paşi de „joc”.

SOLO:  Cum vezi viitorul vostru?

N.C.:  Am fost de câteva ori în Franţa, unde am fost bine primiţi. Publicul şi mass-media de acolo  sunt mult mai receptivi la muzica noastră şi sperăm să realizăm , mai uşor, un contract de disc. Am înregistrat la Köln destul material pentru un LP dublu, dar ieşirea pe piaţă  a trebuit amânată, din motive financiare. Am de gând să mă duc cu benzile în România, unde am găsit un cor de 200 de persoane şi o orchestră formată din 60 de membri care sunt dornici să colaboreze la LP.

SOLO: Îţi mulţumim pentru interviu şi sperăm că formaţia PHOENIX va primi şi în Germania atenţia cuvenită.

ECHIPAMENTUL:

N.C.:  Echipamentul meu nu s-a schimbat de-a lungul anilor. Ca şi înainte, sunt un mare fan MARSHALL şi folosesc boxele cu vechile difuzoare CELESTION de 25W. Doar aşa îmi găsesc sound-ul meu: vreau să aud cum lucrează difuzoarele. Înainte cântam cu 13 (!!! – n.r.) stack-uri. Cu noile boxe MARSHALL nu reuşesc să mă împrietenesc. O combinaţie de amplificator Top 100W, cu o boxă care are difuzoare de 70W, oferă o amplificare curată, dar caracterul specific şi culoarea tipică a sunetului din stack-urile vechi se pierde. Ca chitarist, am trecut de la FENDER STRAT, folosit în anii ’70, la GIBSON şi, de ani de zile, cânt pe un vechi LES PAUL ARTISAN care, pentru mine, e chitara perfectă, atât din punct de vedere ergonomic cât şi tonal.. Pe scenă folosesc un FENDER CHAMP şi două stack-uri MARSHALL de 100W. Intru direct în FENDER CHAMP şi de acolo, prin Line Out, în primul MARSHALL. Am o pedală de volum şi un comutator pe 4 căi. Comutatorul îmi dă posibilitatea să despart cele două MARSHALL-uei sau să le cuplez. La primul MARSHALL am renunţat la rezistenţa dintre canalul Hi şi Low şi, de acolo, merg la un ROLAND SPACE-ECHO şi la chorus-ul meu. Apoi, semnalul cu efecte e trimis la al doilea MARSHALL. Un rol foarte important îl are calitatea cablului folosit, care trebuie să funcţioneze fără  pierderi, să nu schimbe calitatea sunetului de la Output.

Traducere din limba germană: Kristof Probsdorfer şi Gabriel Petric

*Mulţumim d-lui Ralf Gravemann pentru permisiunea acordată de publicare a interviului, apărut în revista germană SOLO, nr.1/1992.

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg