Interviu cu PETER HAMMILL

Singurătatea muzicianului de cursă lungă

A fost un privilegiu faptul că ni s-a oferit şansa (mulţumim echipei ARTMANIA!) să intervievăm în exclusivitate una dintre cele mai importante şi creative personalităţi ale muzicii contemporane şi totodată, a fost o încântare… datorată în primul rând francheţii, onestităţii şi consistenţei răspunsurilor primite de la PETER HAMMILL. Arhitectul sonor al unor albume de excepţie pentru zona rockului progresiv (în special), Peter Andrew Joseph Hammill (născut la Londra în 5 noiembrie 1948), a pornit pe acest drum în anul 1967 alături de Nick Peame la claviaturi şi Chris "Judge" Smith la baterie, în trio-ul Van Der Graaf Generator. De atunci şi până astăzi, el a dat umanităţii, o salbă de albume emblematice pentru perioada clasică a muzicii progresive şi peste 60 de albume în nume propriu. Abilităţile vocale transpun stări emoţional antagonice, privelişti spectrale unice, ce transformă apariţiile sale scenice, în experienţe dramatice insolite. Aventuroasele sale tablouri muzicale ne provoacă plăsmuiri mentale ispititoare, cum va fi probabil şi primul concert din România, pe 7 august 2014 la Sibiu, în curtea Muzeului Bruckenthal.

În primul rând, cititorii noştri vor fi interesaţi să afle detalii despre ce vei cânta la Sibiu. Ne poţi da câteva indicii în această privinţă?

Încă nu sunt completamente sigur ce voi cânta în concertul de la Sibiu (îmi modific listele de piese în permanenţă), dar desigur că sunt perfect conştient că mă voi afla pentru întâia oară în România, aşa că, fără nici un fel de dubiu, voi cânta lucruri de pe parcursul întregii mele cariere, inclusiv din perioada cu Van Der Graaf Generator.

Eşti perceput ca un artist care priveşte întotdeauna în viitor şi nu revine asupra trecutului. Ai reformat totuşi Van Der Graaf Generator în 2005. De ce? A avut asta vreo legătură cu problemele tale de sănătate din 2003?

NU, am decis să facem acest lucru încă de dinaintea atacului meu de cord. Dacă stau să mă gândesc din nou, interesant este însă faptul că una din forţele motrice a fost conştientizarea ideii că dacă avem vreodată gândul să o facem cu adevărat va trebui să fie cât mai repede cu putinţă şi să nu o amânăm căci nimeni dintre noi nu întinereşte! Acestea fiind spuse, reunirea a continut şi o componentă de ‘privit înainte’ – având ceva materiale noi pe lângă lucrurile vechi - iar trio-ul care a continuat începând cu 2005 este cu certitudine un grup modern….

Înapoi în timp. În opinia ta, care a fost lucrul fundamental care a dat valoare grupului Van der Graaf Generator?

Cel mai important lucru a fost/este sentimentul pe care apartenenţa la Van der Graaf Generator ni l-a dat fiecăruia dintre noi, cel a ţelurilor comune şi al ataşamentului faţă de ceilalţi. Asta este ceea ce ne anima muzica şi, de asemenea, este extrem de important pentru noi ca fiinţe umane.

Ai alcătuit The K Group ca trupă de acompaniament pentru concertele şi turneele tale şi ai definit-o ca fiind una "beat". De ce?

Ei bine, a fost un grup ‘beat’ pentru că avea line-up-ul clasic: chitară principală, chitară armonie, chitara bas şi tobe. Mai mult, câte ceva din repertoriul pe care îl cântam avea foarte mult din tradiţia grupurilor ‘beat’, de care oricine care are vârsta mea şi a crescut în Marea Britanie a fost în mod inevitabil şi profund influenţat. Alte lucruri pe care le cântam erau, desigur, radical diferite şi în afara perspectivei unei trupe normale de ‘beat’...

Care crezi că a fost "adversarul" muzical cu care te-ai confruntat la începuturile apariţiei trupei VDGG?

Hendrix… cred. A fost cu mult, mult timp în urmă!

Toate cele trei fete ale tale sunt interprete de muzică corală clasică, iar două dintre ele, Holly şi Beatrice, au apărut pe câteva din albumele tale. Este rezultatul educaţiei paterne sau a fost opţiunea lor pur personală?

Toate au cântat în diverse coruri la şcoală şi au dobândit satisfacţia de a face muzică prin intermediul acestora. De asemenea, au învăţat să cânte la pian şi asta… din propria voinţă şi mai puţin datorită mie. Dar nici una dintre ele nu îşi câştigă existenţa făcând muzică, ceea ce este, probabil, în egală măsură, foarte bine. În această privinţă, cred că am folosit eu integral norocul destinat unei singure familii.

Ca un "chameleon in the shadow of the night", ai mers pe calea totalei independenţe artistice (propriul label, renunţarea la trucuri de marketing şi promotionale etc.). Ne poţi spune care au fost satisfacţiile (dar şi obstacolele) avute alegând să faci muzică în afara show-biz-ului?

Da, în 1991, mi-am înfiinţat propria casă de discuri (Fie! - n.r). Desigur, presupun că manifestasem un oarecare grad de independenţă artistică şi înainte de asta însă, din acel moment, am fost cu adevărat "în afara sistemului". Din fericire am avut o audienţă suficient de mare încât să supravieţuiesc în acest mod. Ca să fiu sincer, a fost cu adevărat o chestiune de a obţine controlul propriului destin, atâta vreme cât aveam sentimentul că este posibil ca industria în sine să nu mai aibă nevoie de mine pe termen lung! Trebuie să mărturisesc că adevăratul start al cursei mele spre independenţă a fost să îmi fac, cu prima oportunitate apărută, propriul studio de înregistrări. Astfel, am avut instrumentele să continui să lucrez indiferent ce părere avea "Business"-ul despre mine. Firesc, ca în orice business, au fost suişuri şi coborăşuri dar, cu certitudine, mă bucur că am ales această cale.

Considerăm "Singularity" drept unul dintre cele mai importante şi vizionare albume din noul mileniu. Dă-ne câteva detalii despre geneza acestuia…

Mulţumesc foarte mult. A trecut multă vreme de atunci, dar "Singularity" a fost semnificativ în special datorită faptului că a fost primul set de înregistrări pe care l-am realizat după atacul de cord, iar amintirea acestuia era încă proaspătă în mintea mea şi importantă pentru creaţia muzicală în sine. Cu siguranţă, un anume simţământ a caracterului nostru muritor se regăşeste acolo… în înregistrări.

De asemenea, ar fi foarte amabil din partea ta dacă ne-ai putea spune câteva cuvinte despre conceptul "Sonix"….

Ei bine, îmi face cu adevărat plăcere să lucrez cu sunetul în sine, sunetul ca mediu, la fel de mult cum îmi place să lucrez cu melodii sau să cânt, experienţe ce sunt radical diferite. Deci a existat întotdeauna o parte din mine căreia îi place, să spunem, o abordare gen ‘musique concrete’ , iar lucrările care sunt puse sub eticheta "Sonix" fac parte din aceasta. Presupun că nu este direcţia mea de bază însă, deseori, este drăguţ să mergi şi să faci ceva diferit, atât pentru tine însuţi cât şi pentru a revigora evenimentul principal, calea pentru care eşti de obicei apreciat.

Cel mai recent album, "Other World" (cu Gary Lucas), arată că explorarea ta începe să înglobeze elemente din genuri ‘tradiţionale’ ale culturii Pop, de la blues şi folk la jazz şi flamenco. Mixându-le într-o viziune personală… ai intenţionat să faci un ‘statement’?

Întotdeauna, intenţia mea a fost să compun o muzică ce reprezintă aspecte ale unor experienţe umane ce înglobează o măsură a adevărului. În acest caz, utilizând forme muzicale mai ‘standard’… până în faza în care, împreună cu Gary, am prelucrat o parte din materiale pentru a focaliza mai bine importanţa anumitor mesaje. Este întotdeauna o plăcere să produc reverberaţii ale unor forme de muzică care, aparent, nu ar fi aparţine spaţiului meu uzual!

Cele două cărţi ale tale, "Killers, Angels, Refugees" şi "Mirrors, Dreams, and Miracles", sunt actualmente imposibil de găsit. Cum le-ai conceput şi de ce le-ai scris?

Într-adevăr, nu mai pot fi găsite acum… În cea mai mare parte, conţineau versurile din cele două perioade pe care le acopereau, la care erau adăugate câteva ilustraţii şi poeme. Şi mai erau şi câteva povestiri scurte. La vremea aceea nu îmi imaginam că voi avea o carieră muzicală atât de îndelungată pe cât s-a dovedit ulterior că este posibil şi presupun că am gândit la un moment dat că aş putea deveni scriitor. Cu toate acestea, din fericire, muzica a continuat să îmi asigure subzistenţa şi, din acele zile, nu am mai scris niciun cuvânt pentru vreo publicaţie.

Ai compus coloana sonoră a filmului "Emmene-moi" a lui Michel Spinoza. De ce acest contact cu cinematografia ca parte a culturii Pop a rămas unul izolat în biografia ta?

Simplu, Michel m-a rugat! A fost o experienţă fascinantă, deşi cunoşteam destui muzicieni care compuneau pentru TV şi filme şi eram perfect conştient de circumstanţele şi solicitările foarte diferite pe care le presupune această formă de muzică. În final, am compus mai multă muzică decât îi trebuia lui Michel dar, de fapt, aşa se procedează. Şi mai trebuie să spun că acesta nu m-a încurcat foarte mult prin modificări făcute tot timpul în montajul filmului! Dacă este să spun adevărul până la capăt, deseori, când compun muzică, în mintea mea rulează un film care are şi cântece… şi asta pe măsura ce eu îmi scriu propriile piese.

Ai fost şi actor într-un serial de televiziune. Cum de-ai fost tentat de o asemenea experienţă?

Oh, a fost doar o apariţie foarte scurtă într-un program TV destinat copiilor, pe care îl regiza unul din prietenii mei. Mi-e teamă că talentele mele actoriceşti sunt cu adevărat foarte limitate….

"The silent corner and the empty stage"… care este parerea legată de viitorul muzicii, de locul Rock-ului într-o cultură Techno-Rave, de un prezent dominat de computer şi trenduri DIY (‘do-it-yourself’)?

Computerele sunt în regulă, DIY şi DYI sunt în regulă dar, desigur, nu există cu adevărat posibilitatea să înveţi de la alţii dacă te limitezi la a face muzică în propriul dormitor – cel puţin nu acel tip de posibilităţi care nouă ne erau deschise. Eu rămân încrezător că muzica va continua să rămână importantă pentru oameni şi că, de aceea, va continua să se reîmprospăteze în viitor.

Fiecare poet are o muză a sa... poţi să ne-o descrii pe a ta până când îţi va apare autobiografia?

Nu voi scrie niciodată o autobiografie! Şi, în fapt, prefer să dezvălui dacă am ceva de dezvăluit prin intermediul cântecului şi al interpretării muzicale în detrimentul unei explicaţii directe….

În final, câteva cuvinte adresate cititorilor "Artei Sunetelor"…

Aş vrea doar să spun că aştept cu mare nerăbdare concertul [de la Sibiu – n.r.]. Toate cele bune.

Peter

Mulţumim mult.

Ioan Big & Radu Lupaşcu
30 Aprilie, 2014