Arta Sunetelor

 

Interviu cu Radu Cârlan

Radu_CarlanRadu Cârlan este liderul grupului Ride on Band. Proiectul a fost iniţiat în 1996 de Radu Cârlan la Câmpulung Moldovenesc, cu participarea tutelară a regretatului Miroslav Dziubinski. O trupa blues-rock ca pe vremuri, creată din drag de instrument şi din prietenii de o viaţă, precum cea dintre Radu Cârlan şi Codrin Buliga. De-a lungul anilor componenţele s-au schimbat, au alternat perioadele de studiu, compoziţie, căutari, colaborări (precum cea a lui Radu cu Sir Blues), cu cele de concerte prin ţară. În 2003 Ride on Band a migrat în capitală, iar formula noua a continuat să străbată ţara, plimbând blues vechi la Vama Veche, rock progresiv la Hard Rock Cafe, armonii jazz la Iaşi, funky beats la Botoşani. Prietenilor vechi li s-au alăturat alţii noi, au urmat concerte de deschidere pentru nume importante din muzică, precum Lance Lopez sau Gerald Gradwohl, dar şi multe concerte proprii.

1. Care a fost prima ta apariţie în lumea muzicală? A fost pasiune sau job? De fapt ... cum a început totul?

Îţi voi răspunde mai întâi la ultima întrebare ca să urmez un curs normal cronologic. Povestea începe acum mulţi ani în urmă, în Câmpulung Bucovina, oraşul meu natal. Eram în clasa a opta, ascultam de când eram foarte mic multă muzică, Rolling Stones, Beatles, C.C.R., Johnny Winter, Jimi Hendrix, Chuck Berry, Led Zeppelin, Black Sabbath, Uriah Heep, AC/DC, Deep Purple, asta pentru că părinţii mei aveau destul de multă muzică de genul acesta şi mi-am dat seamă că îmi doresc să am şi eu o trupă. Exista însă cel puţin o problemă în sensul acesta... eu nu ştiam să cânt la niciun instrument. Asta chiar era o problemă serioasă pentru că era un oraş mic şi nu prea cunoşteam pe nimeni care să mă înveţe sa cânt. Îmi doream să cânt la chitară, chitara a fost instrumentul care m-a atras cel mai mult. Trebuia să găsesc o soluţie şi pentru moment am şi găsit-o. Mi-am amintit că în Iaşi am o verişoară care făcuse şcoala populară de artă la chitară şi cum tot venise vacanţa de vară, am plecat la Iaşi să o rog să mă înveţe să cânt. Aşa am învăţat primele acorduri şi primele noţiuni de chitară. M-am întors acasă la Câmpulung după terminarea vacanţei pentru că începeam clasa a noua cu gândul că voi fi la liceu şi cu siguranţă voi găsi câţiva oameni interesaţi să facă o trupă rock, la fel ca şi mine. Într-adevăr am găsit trei băieţi care îşi doreau să facă şi ei o trupă, dar apărea din nou o problemă... nici ei nu ştiau să cânte la niciun instrument. Rezolvarea a venit destul de repede, am aflat că în liceu exista un profesor care cântase într-o trupă rock, aşa că ne-am dus la el şi i-am spus că am vrea să facem şi noi o trupă. El a fost foarte bucuros de idee şi ne-a întrebat la ce instrumente ştim să cântăm. I-am spus că eu ştiu câteva acorduri la chitară, dar colegii mei nu ştiu să cânte la niciun instrument. Profesorul, din nou foarte amabil, ne-a zis aşa: cei care vor să cânte la chitară sau chitară bas trebuie să aibă tot timpul la ei o chitară şi oriunde mă văd, că sunt la şcoală sau cu maşina pe stradă, să mă oprească şi eu le mai arăt câte ceva. Eu asta am si făcut, oriunde mergeam aveam chitara după mine şi oriunde îl vedeam pe profesor îl opream şi îl rugam să-mi mai dezvaluie din secretele chitarei. De foarte multe ori s-a întâmplat să îl văd cu maşina pe stradă şi să-l opresc pentru a-mi mai arăta câte ceva. Colegii mei au renunţat destul de repede la ideea de a mai face trupa, aşa că rămăsesem singur în proiectul respectiv, dar nu m-a descurajat acest lucru, ba chiar m-a făcut să fiu mai hotărât. Cam un an am studiat singur, fără să găsesc vreo trupă în care să cânt. Îmi amintesc că studiam zilnic cam cinci, şase ore şi noaptea îmi legam degetele cu atele de lemn pentru că mi se părea că am degetele prea strambe şi din cauza asta nu voi putea cânta tot ce îmi doream să cânt. După anul de studiu a apărut oportunitatea de a face o trupă cu nişte colegi mai mari din liceu. Trupa s-a numit Protest şi am cântat cam un an jumătate în concerte pe la liceele din localitate. Nu a durat foarte mult pentru că ceilalţi membri ai trupei erau în clasa a dousprezecea şi după terminarea liceului au plecat pe la diferite facultăţi, aşa că a început iar o perioadă de încercări de a face din nou o trupă. Aveam o sală de repetiţii la Casa de Cultură din Câmpulung şi acolo în fiecare zi studiam şi mă întâlneam cu diferiţi muzicieni încercând să încep un nou proiect. Abia pe la jumătatea anului 1995 am reuşit să pun bazele unei noi trupe împreună cu Miroslav Dziubinski Dumnezeu să-l odihnească, care cânta la chitară şi voce, el având o bogată activitate muzicală anterioară şi la tobe cu Adrian Ciuruşniuc, fostul coleg cu care cântasem la Protest. Am început să lucram la un repertoriu compus din piese proprii şi preluări, iar după vreo câteva săptămâni l-am cooptat în trupă şi pe basistul George Bilavschi. Am început să cântăm în fiecare joi seară la clubul Casei de Cultură, unde aveam o audienţă foarte numeroasă, fiind singurul loc unde se cânta muzică rock, blues, jazz rock, în Câmpulung. După câteva cântări m-am gândit că totuşi trupa trebuie să aibă un nume şi am hotărât să se numească Ride on Band.

2. Ce însemna primul trio la care ai participat, dacă nu greşesc, alături de Vali Răcilă şi regretatul Fani Adumitroaiei? Sir Blues Trio...

Participarea la Sir Blues Trio pentru mine a fost foarte interesantă. Îl cunoşteam pe Fani, Dumnezeu să-l odihnească, de câţiva ani şi devenisem prieteni buni. Venea pe la noi la sala de repetiţie şi pusesem la punct chiar câteva piese pe care le cânta împreună cu noi, ca invitat la concertele Ride on Band. Asta se întâmpla prin 1996, după ce făcusem deja prima formulă Ride on Band. Fani era prieten vechi şi cu Dziubi, ei cântaseră împreună în adolescenţă. Pe la sfârşitul lui 1997, dacă îmi amintesc bine, Fani împreună cu Vali s-au hotărât să reînchege o colaborare a lor mai veche şi să formeze trupa de blues acustic Sir Blues. Cam pe atunci l-am cunoscut şi pe Vali Răcilă. Ne-am întâlnit o dată la Fani şi am cântat câteva ore toţi trei blues cu chitarele acustice, moment după care ei mi-au propus să colaborez la proiectul lor acustic (Sir Blues). Am fost de acord cu propunerea, pentru că mi-am dat seama că ne înţelegeam foarte bine din punct de vedere muzical şi era şi un proiect inedit, fiind prima trupă din România de blues tradiţional acustic. Cam un an şi jumătate am avut concerte prin toată ţara şi ceea ce cântam era foarte bine primit de public peste tot pe unde am fost. Nu am neglijat în această perioadă nici proiectul meu cu Ride on Band cu care am continuat în paralel activitatea concertistică. Întotdeauna îmi amintesc cu mare plăcere de perioada de colaborare cu Sir Blues. Au fost momente foarte frumoase, dar îmi amintesc şi cu tristeţe de fiecare dată că Fani nu mai este printre noi. La fel îmi amintesc cu mare bucurie de prima formulă Ride on Band cu Dziubi, dar şi aceste amintiri plăcute sunt amestecate cu tristeţea că nici Dziubi nu mai este. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi.

3. Ar fi jenant dacă blues-ul sau southern rock-ul s-ar cânta în limba română? Sunt câteva trupe româneşti care traduc textul original sau "adaptează" mesajul...

N-aş spune jenant, eu personal nu pot să fac lucrul ăsta. Singurul muzician român care a facut bine chestia asta este Alexandru Andrieş.

4. Acest curent muzical provenit în special din sudul Statelor Unite nu este suficient de popular nici în Europa... Lynyrd Skynyrd, Allman Brothers, sau Z.Z. Top, apar destul de rar...

Trupele acestea au foarte mulţi fani şi în România şi în restul Europei. Poate nu la fel de mulţi ca în Statele Unite. Statistic vorbind şi noi avem mai mulţi ascultători pe continentul american şi în Australia decât în România.

5. De ce Ride on Band? Ce înseamnă pentru tine acest mesaj şi care a fost prima componenţă?

Ride on Band este prin definiţie trupa care merge mai departe, chiar dacă s-au schimbat multe componenţe şi poate se vor mai schimba, Ride on Band va continua să existe. Asta înseamnă pentru mine Ride on Band. Prima componenţă, aşa cum am spus şi mai devreme, a fost: Radu Cârlan – chitară, voce; Miroslav Dziubinski – chitară, voce; Adrian Ciuruşniuc – tobe; George Bilavschi – bas.

6. Aţi ales Bucureştiul din punct de vedere profesional sau pentru a putea avea mai uşor acces la scena muzicală? Cum v-a primit publicul?

Am venit în Bucureşti în primul rând pentru muzică. Am venit doar eu, nu şi ceilalţi membri din prima formula Ride on Band. Trupa începuse să şchiopăteze, în sensul că rămăsesem fără basist şi Andi era şi el hotărât să renunţe deoarece avea nişte probleme de sănătate, aşa că rămăseserăm doar eu şi Dziubi. După vreo jumătate de an de încercări nereuşite de a reface trupa am hotărât să vin în Bucureşti să încerc să fac ceva pentru a continua şi în ideea că voi reuşi, urma să-l aduc şi pe Dziubi la Bucureşti. Venisem în Bucureşti cu ideea că aici voi putea trăi din muzică, dar nu s-a întâmplat aşa. Mi-am dat seama repede că trebuie să-mi găsesc un serviciu pentru a putea supravieţui şi pentru a putea rămâne în Bucureşti să încerc să refac trupa. După mai multe încercări eşuate, în cele din urmă, împreună cu vechiul meu prieten şi colaborator de la Câmpulung, vorbesc aici de Codrin Buliga, care venise şi el în Bucureşti de ceva vreme, am reuşit să reînviem Ride On Band cu încă trei muzicieni bucureşteni, aceştia fiind Florian Ghiţă la tobe, Laurenţiu Popescu la clape şi Daniel Ioniţă bas. Ride on Band prinsese viaţă din nou. În scurt timp am început să avem concerte prin cluburile din Bucureşti, concerte care erau foarte bine primite de public. Era prima renaştere Ride on Band, dar au mai urmat încă vreo trei sau patru până acum.

7. Aveţi vechime ca trupă, sunt sigur că aveţi şi foarte multe concerte la activ. În ce părţi ale ţării, oraşe mai mici sau mai mari, cluburi sau scene de concert, vă simţiţi foarte bine şi credeţi că mesajul ajunge la public? Reveniţi cu mare bucurie de ambele părţi?

Da, cred că s-au adunat câteva sute de concerte în toţi anii ăştia de când am făcut Ride on Band şi am cântat cam peste tot pe unde se putea cânta şi în oraşele mari, mici, în cluburi şi în festivaluri, pe scene mai mari sau mai mici. Peste tot pe unde am cântat ne-am simţit excelent şi publicul a reacţionat extrem de bine. Chiar nu s-a întâmplat în toţi aceşti ani să cântăm într-un loc unde să nu dorim să ne mai întoarcem.

8. Pe urmele lui Hendrix au mai pornit foarte mulţi chitarişti, cum ar fi Robin Trower, S.R.Vaughan, Roy Buchanan, Michael Landau, Robben Ford, Scott Henderson, More Experience (Germany), Cry of Love, etc. De ce n-au putut schimba sau adăuga nimic semnificativ la tot ce-a cântat sau compus acesta?

Cu trupa More Experience lucrurile stau foarte clar, ei şi-au propus să cânte piese Hendrix cât mai corect şi cât mai aproape de original, asta e felia pe care şi-au ales-o. În schimb cu ceilalti enumeraţi de tine aici lucrurile stau cu totul altfel. Nici unul dintre ei nu a făcut cariera cântând coveruri Hendrix. Faptul că pe albumele lor sau în concerte au cântat şi piese ale acestuia este pentru că au simţit că trebuie să aducă un omagiu Marelui Hendrix. Lucrul acesta îl vom face şi noi prin piesa Freedom care va apărea pe al doilea CD, Romanian Tributeto Jimi Hendrix.

9. Ce anume crezi că a influenţat  muzica noului mileniu şi de ce această direcţie?

Contextul social şi politic a avut o mare influenţă asupra artei în general, deci şi asupra muzicii din toate timpurile. Mileniul trei nu face până acum excepţie de la acest aspect.

10. Povesteşte-ne despre Miroslav Dziubinski. Am auzit multe piese pe care le cântaţi în amintirea lui...

Dziubi era un personaj absolut deosebit, era total ieşit din tipare. Chitarist extraordinar de inventiv, orchestrator foarte bun, textier foarte inspirat, un om şi un muzician de excepţie, rebel până în măduva oaselor. Era dotat cu un simţ al umorului extrem de fin. Îmi amintesc o întâmplare de la mare, de prin 1988. Eram un grup mai mare de prieteni, coborâsem din tren undeva în Venus, cred, şi aşteptam un trenuleţ din acela care ducea turiştii între staţiuni. Pe lângă noi pe trotar trecea un domn mai în vârsta cu baston şi Dziubi l-a oprit să-l întrebe dacă trece trenuleţul pe acolo. Omul a zis că da şi a trecut mai departe, dar după câţiva pasi s-a oprit şi la întrebat pe Dziubi: - Dar voi de unde sunteţi? Dziubi îi răspunde: - Din Bucovina. Domnul în vârstă puţin nedumerit: - Păi, unde vine asta? Dziubi: - Cum unde, puţin mai jos de Suedia. Domnul în vârstă zice: -Ahaaa. şi pleacă mai departe. Aşa era Dziubi, un Om cu care nu te puteai plictisi niciodată. Da, ai dreptate cântăm multe piese pe care le cântam împreună cu Dziubi, şi mai mult decât atât în fiecare an la Câmpulung, în perioada sărbătorilor de iarnă, cântăm şi ne implicăm în organizarea festivalului - In Memoriam Miroslaw Dziubinski, care anul acesta ajunge la a şaptea ediţie.

11. Esti posesorul unei chitare Langcaster, creată de lutierul lui Akkerman. Ce poţi să ne spui despre ea?

Da, este adevărat, sunt fericitul posesor al unei super chitare Langcaster. Joh Lang nu este lutierul personal al lui Jan Akkerman, el a făcut o chitară pentru acesta atunci când a avut împreună cu Steve Lukather un turneu tribut Jimi Hendrix. Jan Akkerman voia să folosească o chitară Stratocaster, dar nu era mulţumit de chitarele Fender, aşa că a ales Langcaster. Chitarele Langcaster sunt făcute dintr-un lemn pe care l-au găsit în pământ în Noua Zeelandă, are peste 35.000 de ani vechime, este extrem de dens, aproape pietrificat şi este plin de chihlimbar. Lemnul se numeste Swamp Kauri. Chitara pe care o am este a 34-a din seria Dark Kauri şi este făcută de lutierul Joh Lang, exact după specificaţiile mele. Am făcut un împrumut pe cinci ani la o bancă pentru a-mi putea cumpăra această chitară şi l-am terminat acum câteva luni. Atunci toţi amicii şi prietenii îmi spuneau că am înnebunit, dar după ce au ascultat-o şi au văzut-o şi-au dat seama că nu făcusem decât ceea ce trebuia. Cine doreşte să afle mai multe despre chitarele Langcaster poate să acceseze wwww.langcaster.com, site pe care apar şi eu ca posesor de Langcaster, la secţiunea de videoclipuri şi la cea de «testimonials». Într-un articol din revista Guitar-Plus Magazine scria că a compara orice altă chitară cu un Langcaster este ca şi cum ai concura într-o cursă de maşini cu un Volkswagen şi ai vrea să câştigi în faţa unui Ferrari.

12. Internetul este important pentru muzicieni şi pentru internauţi, pentru cunoaşterea muzicii iîn general, sau îi şi „ajută” pe cei nevoiaşi ...  să fie mai aproape de noile curente muzicale, să se bucure de arta rock-ului...?

Internetul este util pentru oricine, chiar dacă are şi părţi mai puţin bune. Fără discuţie că îi ajută şi pe cei nevoiaşi, dar cu condiţia să nu fie chiar atât de nevoiaşi încât să nu-şi poată permite accesul la un computer şi la internet. Acum poţi găsi pe internet orice muzică doreşti, orice album mai vechi sau mai nou, dar parcă tot mai am nostalgia vremurilor când era un eveniment dacă ajungeai să atingi un vinil cu Hendrix de exemplu şi dacă reuşeai să obţii şi acceptul proprietarului să-l copiezi pe o bandă sau pe o casetă, era sărbătoare cu adevărat.

13. Reuşiţi să schimbaţi starea de spirit a spectatorului care vine la concert să uite de necazurile (crizei)? Ce piese le oferiţi?

Evident că spectatorul care vine la concertele noastre va uita de necazurile care îl apăsau înainte de concert, dar îşi va aminti de alte necazuri, deci nu pierde nimic, pentru că nu dorim să creem dezechilibre în conştiinţa spectatorilor. În general la concertele de club repertoriul nostru este jumătate compus din piesele noastre şi jumătate din preluări de piese ale altor artişti cunoscuţi. În festivaluri cântăm în proporţie de 90% piesele noastre.

14. Nivelul decibelilor face succesul de club sau calitatea sunetului? Cum reuşiţi totuşi să vă faceţi auziţi în murmurul cluburilor şi clămpănitul sticlelor de bere...?

Într-un concert rock totul este important, calitatea muzicii, calitatea interpretării, calitatea sunetului, imaginea artistului, luminile. Normal că este important şi nivelul decibelilor, el trebuie să fie dozat în aşa fel încât artistul să nu fie acoperit de zgomotul sălii, dar nici să nu distrugi timpanele auditoriului.

15. De ce crezi că în România nu se doreşte ca muzicienii din zona culturală a underground-ului să poată trăi decent din concerte, albume sau alte participări?

Ştii la fel de bine ca şi mine că pe plan mondial, şi la noi parcă mai mult, se încearcă promovarea subculturii personalizată pe psihologia fiecărei naţiuni. Orice naţiune cu un nivel cultural scăzut este uşor de controlat. Multe din mesajele şi ideile artiştilor din underground s-ar putea să nu fie chiar pe placul politicienilor şi atunci este de preferat ca aceşti artişti să rămână într-un pseudo-anonimat şi să nu ajungă să fie un ghimpe în coasta clasei politice.

16. Eşti liderul unei trupe singulare ca stil şi abordare muzicală la noi şi de aceea, aş vrea să te întreb ce anume vă lipseşte de nu puteţi ieşi în lumina main-streamului?

Răspunsul se regăseşte în cel pe care ţi l-am dat la întrebarea anterioară. Nu pot decât să-mi doresc ca lucrurile să se schimbe în bine pentru noi şi pentru celelalte trupe de valoare din underground.

17. Ce poţi să ne spui despre primul album Ride on Band, la care ştiu că lucraţi de ceva vreme. De ce se lasă mult aşteptat, care este componenţa şi pe ce "felie" muzicală s-ar înscrie în spectrul lumii muzicale româneşti?

Va fi un album unic în peisajul muzical românesc, un album rock cu sonorităti fusion şi funk. Nu lucrăm de foarte multă vreme la el şi faptul că este aşteptat nu poate fi decât un lucru bun. Este adevărat că ne propunem de multă vreme să ne apucăm de el, dar de lucrat la el ne-am apucat cam acum cinci luni. Albumul va fi scos în componenţa în care cântăm de vreo trei ani, şi anume: Radu Cârlan – chitară, voce; Codrin Buliga – chitară, voce; Andrei Cobzaru – tobe, voce; Marcel Neguţ – chitară bas, voce.

Ultimul cuvânt, te rog să îl adresezi, cititorilor fideli ai site-ului www.artasunetelor.ro

Vreau să-i salut şi ca mesaj de încheiere, le scriu câteva versuri dintr-o piesă a noastră care se numeşte Looking Back şi care va fi pe albumul pe care îl vom lansa în curând.

"Dust in our eyes,
That’s what they give us.
We feel like freedom it’s not in our lives,
We have to try, to fiind a reason,
And feeling hapiness, shining  in our hearts."

 

Interviu realizat de Radu Lupaşcu

19 septembrie 2012

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg