Arta Sunetelor

 

Mircea Vintilă

TANDREŢURI DE CORIFEU

Teodora Ionescu Ciocu Vintila.jpg- Lângă mine se află excelenţa sa, domnul Mircea Vintilă. Bun găsit, Mircea. Cred că nu am mai stat de vorbă, aşa, în faţa unui microfon, de o grămadă vreme.

Bine te-am găsit şi eu. Da, este foarte mult timp de când nu am mai venit… de când nu am mai făcut împreună o emisiune.

- Cred că de la o zi a ta, când te-am sărbătorit, aici, impreuna cu Sorin, cu Minghiat.

Exact, de atunci.

- Multe lucruri s-au mai întâmplat de atuci… Spune-mi, ai văzut suplimentul acela de folk pe care l-a făcut “Jurnalul Naţional”?

Da, l-am şi văzut, am şi participat şi eu, din păcate, nu s-a putut scrie tot ceea ce am vorbit eu împreună cu redactorii. Şi nu numai eu, ci şi foarte mulţi colegi de-ai mei. S-au înregistrat trei ore pe reportofon, dar a trebuit să vorbească toată lumea. Interviurile s-au luat tuturor.

- Ştiu că tu ai început cu vioara…

Ei, am început cu… da, cu vioara. Naşul meu, Victor Bălan este cel care m-a învăţat, mi-a pus vioara în mână. El era un violinist foarte bun şi un dirijor îndrăgostit de muzică şi el este cel care mi-a făcut educaţia muzicală de început. N-am reuşit la Şcoala de Muzică la vioară pentru că erau prea puţine locuri, am dat examen şi am fost trecut la clasa de violă, clasa Florin Ionescu-Fulger.

- Şi cât ai stat?

Am făcut şcoala elementară, cum se numea. Florin Ionescu-Fulger a fost şi profesorul colegului tău Ştefan Naftanailă şi ne aducem aminte cu plăcere de fiecare dată de el, iar băiatul lui este (cred că mai este) contrabasist aici, la radio.

- Tu ai făcut vioară, mă rog, violă, prietenul Stoicanu, Horia Stoicanu, a făcut pian. De ce v-a atras pe toţi chitara? Pentru că era la modă, pentru că nu puteai să cânţi la pian în parc, cu prietenii? Povesteşte-mi care era atmosfera în în găştile de puşti din vremea aceea.

Îţi dai seama că, pentru prima oară am ascultat şi noi The Beatles, The Rolling Stones şi normal că îţi era drag să cânţi la chitară. Părinţii mei mi-au cumpărat o chitară şi tot naşul meu este cel care m-a învăţat să cânt la chitară, ciupit, bine-nţeles, iar eu eram nervos de fiecare dată, pentru că ascultând şi Beatles şi Rolling Stones şi, mă rog, formaţiile care erau la modă (şi sunt la modă şi acum) în acea perioadă, normal că voiam să cant cu pană şi asta îl enerva foarte tare pe profesorul meu. Dar au fost nişte lucruri şi momente minunate… Practic, noi furam unul de la celălalt acorduri, le învăţam şi aşa s-au născut şi primele noastre cântece.

- Practic, tu când ai debutat? În liceu, după aceea?

Am debutat în 1968, într-o duminică dimineaţă, la Casa Studenţilor, unul dintre locurile deja consacrate. De fapt, folkul a plecat din mediul studenţesc. Într-o duminică dimineaţă, la un cenaclu la Casa Studenţilor. Cenaclul se numea "Atlantida" şi era condus de Radu Anton Roman. Îmi aduc aminte că în prima duminică a cântat Mircea Florian, iar eu am fost invitat în duminica următoare.

- Care este piesa cu care ai debutat?

Nu mai ţin minte. Cred că nu am cântat mult, trei piese. Era un cenaclu literar, mă rog, se citeau poezii, erau comentarii foarte multe, era un atelier de creaţie. Am cântat trei cântece. Cred că "Lordul John”,” "La fereastra spre livadă" şi "Osebite anecdote" – Anton Pann.

- Care erau găştile în care se cânta folk? Voi eraţi din Cotroceni, Horia Stoicanu îmi spunea că mai era un grup pe la Ateneul Român…

Habar-n-am! Nu ştiu de gaşca asta. În orice caz, cei din Cotroceni erau destul de mulţi, Silviu Olaru, Mişu Cernea… Era o gaşcă puternică.

- Voi de ce nu v-aţi dus spre rock?

Eu, de fapt, am debutat… la un moment dat am încercat să fac o trupă. Am şi cântat de câteva ori cu această trupă, “Vega” îmi aduc aminte că se numea şi am fost tare bucuros atunci când am putut să să-mi cumpăr primul microfon Grundig.

- Înţeleg că erai vocalist…

Eram cel mai tare! Eram solistul vocal, dar, din lipsă de instrumente, de aparatură tehnică, trupa…

- La ora aceea nu prea era nimic. Nu tu amplificatoare, nu tu…

Foarte greu! Doar ne închipuiam cum trebuie să cântăm şi cum ar trebui să sune, bine-nţeles. Dar îmi aduc aminte că în septembrie, tot în 1968, la postul de radio, într-o emisiune a lui Cornel Chiriac şi Geo Limbăşanu, a fost primul cântăreţ de folk care a apărut pe un post de radio: Mişu Munteanu. A fost o surpriză teribilă. Ascultându-l şi pe Bob Dylan, care era la modă în acea perioadă, mi-am dat seama că se poate cânta, poţi să cânţi acompaniat doar de chitară şi să…

- … să te exprimi…

… să te exprimi, sigur că da. Şi era şi mult mai convenabil pentru că nu erau instrumente, deci era mult mai ieftin. Cu o chitară puteai să apari…

- Cum a fost debutul la "Flacăra"? Cum ai ajuns acolo? Tu faci parte din primul val de după membrii fondatori, ca să zic aşa.

Aproape concomitent cu ei. Pot să spun că la prima întâlnire a cenaclului a fost invitat Doru Stănculescu, de fapt, George Stanca ne-a cam adus pe toţi. Şi pe mine. La prima şedinţă a fost Doru Stănculescu, iar la şedinţa următoare am fost adus eu. Sincer să-ţi spun, nu prea mi-a plăcut mie atunci ce se…

- De ce???

Era o chestie ciudată, era tot literar, cenaclul. De fapt, aşa a şi pornit. Deci, nu era spectacol…

- Da, dar experimentul…

Exact! Asta a fost foarte… Cu mixtura între poezie, mă rog, recitări… pentru că erau invitaţi şi actori şi artişti plastici şi scriitori (normal că erau scriitori acolo), deci multă lume din multe domenii. Fiind la început nu cântam decât maxim două piese. Deci, am fost adus de George Stanca şi aşa a fost debutul meu la Cenaclul "Flacăra".

- Pentru că am ascultat "Un om pe nişte scări", care este pe versuri de Adrian Păunescu, vreau să te întreb…

Dar să ştii că nici nu i-a plăcut.

- Vorbeşti serios?!?!

L-am cântat la Liceul “Şincai” prima dată, şi îmi şi aduc aminte că eram pe scenă şi masa celor care ţineau cenaclul, Adrian Păunescu şi Dorin Tudoran (poetul Dorin Tudoran era secretar literar) era în faţa scenei… Nu i-a plăcut! Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu i-a plăcut lui… Probabil că…

- Iar acum, cred că este una dintre piesele tale la care ţine foarte mult.

Da, probabil că nu i-a plăcut pentru că în poezia "Un om pe nişte scări", de fapt, este el şi cântată de mine suna altfel. De fapt, şi Ion Caramitru, în perioada aceea, recita poezia, deci era o combinată, o tripletă…

- Apropo de muzică şi poezie: tu ai inventat termenul "mu-po"?

A, da, da, da. Bine, mă rog, despre "mu-po"… Asta în glumă, pentru că erau probleme mari atunci cu k-aul, kapa de la "folk". Îi deranja foarte tare acest kappa şi ca să nu mai fie nicio problemă, în glumă, bine-nţeles, şi într-o băşcălie teribilă, eu le-am zis: "dom'le, mu-po" – "ce-i aia?" – "muzică şi poezie"- "a, bine"… Ca să ne lase în pace.

- Nu, dar sună aiurea.

Sună oribil. Oribil sună, dar, asta este!

- Tu, împreună cu Florian Pittiş, aţi reluat spectacolele de poezie şi muzică începute la Teatrul "Bulandra" prin anii '71, '72, dacă îmi aduc bine aminte, spectacole în care erau Ion Caramitru, Elena Caragiu, Dan Andrei Aldea şi Sfinx-ul… Voi aţi continuat prin anii '80 cu "Faţă în faţă cu lumea". Mi-a rămas în cap cum începea spectacolul: lumea intra în sală şi dădea cu ochii de voi doi jucând table…

Da, da. Foarte mulţi nu aveau curajul să intre. Se deschideau uşile şi noi eram acolo şi jucam table şi nu înţelegeau. Ei credeau că noi încă mai facem repetiţii. Timizi, aşa, se îndreptau spre locuri. A fost un spectacol foarte reuşit, un recital de muzică şi poezie cu o regie, cu o scenografie deosebite, iar noi l-am jucat un an de zile. Nici noi nu ne-am aşteptat, pentru că este destul de greu să joci o oră şi jumătate, să ţii un spectacol cu…

- … şi de câte ori pe săptămână, aşa, în medie?

Am jucat şi de trei ori, dar, în ultima perioadă îl jucam de două ori pe săptămână.

- Şi îmi mai aduc aminte că aţi folosit o idee pe care înainte o folosise Dylan într-un clip: aceea cu cartoanele.

Da. Erau nişte cartoane pe care erau scrise titlurile pieselor şi autorii. Mă rog, nu aveam cum să… era destul de dificil… Ca să aibă o continuitate spectacolul. O idée foarte bună: titlul piesei şi, mă rog, compozitorul şi textierul erau scrise pe aceste hârtii.

- Ai făcut primele piese pe versuri de Adrian Păunescu înainte de cenaclu sau după?

- Nu…. Înainte?... Nu… După, sigur că da. Ele au fost lucrate… Aici este foarte important, spun eu, pentru această colaborare pe care am avut-o cu Adrian Păunescu, pentru că aceste piese au fost lucrate împreună. "Hanul lui Manuc", de exemplu, a fost scrisă chiar la Hanul lui Manuc. Îmi aduc aminte că eram cu Doru Stănculescu, cu Florian Pittiş, cu Marcela Saftiuc, cu Ion Zubaşcu şi la un moment dat (era gălăgie, se cânta, mă rog, era o atmosferă plăcută), în timp ce ne aducea clătitele flambate, a venit ospătarul şi ne-a spus să nu mai facem gălăgie, pentru că este un individ de la nu ştiu ce firmă străină şi nu poate să doarmă. Ne-am enervat şi am plecat în altă parte, la Fraţii Chivu

- … cunoaştem…

… unde mai petreceam serile şi unde s-au şi compus foarte multe cântece. Dar, chiar în seara aceea, apucasem să scriu pe o agendă (pe care am şi găsit-o) "Mielul" aşa cum a fost, cum exista el.

- "Mielul"?!?!

A doua zi, întâlnindu-mă şi cu Florian şi cu Nicu Vladimir, şi cu alţi prieteni şi cu Dorin Liviu Zaharia, le-am prezentat lor pentru prima oară piesa, şi după aceea, mă rog, i-am prezentat-o şi lui Adrian Păunescu. Aşa s-a lucrat şi s-a ajuns la forma finală.

- Unele dintre primele tale piese erau şi pe versuri "uşor mai interzise" – ca să spun aşa. De unde ştiai de Radu Gir, de Nichifor Crainic?

Nu erau interzise. Nu se puteau cânta, ce să mai... nici nu îndrăzneai. Erau "În ţara lui leru-i ler" şi "Sfântul Petre Pârcălab", care au fost scrise de Nichifor Crainic… Poeţi mari şi Nichifor Crainic şi Radu Gir

- … şi la fel de interzişi pe vremea aceea…

Da, mă rog… Ce interzişi? Nici nu îndrăzneai să vorbeşti şi să cânţi…

- Este foarte important să spunem pentru cei mai tineri, că în familiile vechi de intelectuali se ştia totuşi.

Ştia foartă multă lume, normal. Dar nu aveai… Unde să reciţi aşa ceva, unde să cânţi? Pe ce scenă puteai să cânţi aşa ceva?

- Tu le-ai făcut, aşa, de drag.

Păi, n-ai cum să nu. Citind şi acum şi Radu Gir şi Nichifor Crainic îţi dai seama ce poeţi uriaşi erau şi ce frumos scriau.

- Piesele sunt foarte frumoase din punct de vedere muzical. Cum ai ajuns la "Făt Frumos' şi "Dulce Românie" de la "În ţara lui leru-i ler" şi "Sfântul Petre Pârcălab"? Ţi-a fost greu să le schimbi versurile?

Nu. Nici un fel de greutate. Pentru că nu se putea. Erau două linii melodice foarte frumoase şi era păcat să rămână necunoscute, aşa că nu a fost niciun fel de problemă şi niciun fel de greutate.

- În afară de Adrian Păunescu, au mai fost poeţi cu care ai lucrat "mână în mână" – ca să zic aşa?

Nu, nu. Am scris şi pe… "Frunză verde de albastru", o poezie superbă, o poezie scrisă de Nichita Stănescu… Îmi aduc aminte că am cântat-o la o emisiune prezentată la televiziune de Petre Magdin, un top, un top făcut de telespectatori şi "Frunză verde de albastru" a luat atunci locul întâi. Nichita avea un accident la picior şi prietenii i-au dus un televizor acasă şi s-a nimerit să vadă emisiunea şi s-a bucurat teribil. M-am întâlnit cu el şi mi-a spus că a văzut-o şi i-a plăcut foarte mult.

- Chiar, când ai apărut pentru prima oară la televizor?

Cred că în… da, în 1974.

- O filmare… individuală sau cu Cenaclul?

O filmare într-o emisiune a Elisabetei Mondanos, o filmare individuală cu "Lordul John". De-asta nici nu pot să spun că, spre exemplu, "În ţara lui leru-i ler" sau "Sfântul Petre Pârcălab" au fost printre primele cântece. Asta pot să-ţi spun ţie sau celor care vor să se documenteze, dar "Lordul John" este prima piesă care a apărut oficial la televiziune. Aşa… şi în 1971 am cântat la primul festival de folk de la "303", sub titulatura Mircea Vintilă şi prietenii lui, cu Laur Grosu şi cu Rudolf Klein, un flautist care acum trăieşte în Germania. Au mai fost şi Mircea Florian cu trupa lui şi Marcela Saftiuc

- Tu întotdeauna ai simţit nevoia de trupă pe spate.

Am simţit, pentru că aşa am şi început.

- Şi când erai în Cenaclu, erau langă tine şi Puiu Ivaniţchi şi Evandro Rosetii şi Jimmi cu flautul, (Sorin Minghiat), Anda Călugăreanu, (Dumnezeu să o odihnească!) şi… toţi. Era, aşa, un fel de "cor al sindicatelor" – ca să zic aşa – în sensul bun al cuvântului, în sensul că voi vă ajutaţi tot timpul, la fiecare piesă a fiecăruia.

Da, ştiam piesele, erau piese frumoase şi ne făcea plăcere să cântăm. Eram şi prieteni foarte buni şi mergeam în turnee în afară de spectacolele de Cenaclu.

- Cum era atmosfera?

Era bună, cum să fie. Era o atmosferă şi erau turnee. Erau adevărate turnee. Aud acum, "m-am întors dintr-un turneu" – "şi cum a fost?" – "păi, am cântat vineri la Piteşti şi sâmbătă… nu ştiu unde". Nu, turneu este când pleci astăzi şi te întorci peste o lună de zile. Şi mai erau şi două spectacole pe zi. Ăla era turneu adevărat! Şi simţi nevoia. Adică, eu simt nevoia unui turneu de genul ăsta. Vreau să spun că am citit (şi m-am bucurat teribil) că Celine Dion cântă în Las Vegas, (este un teatru făcut special pentru ea şi ea cântă acolo) şi a spus că o enervează foarte tare pentru că trebuie să stea acolo şi pentru că nu poate să plece în turneu. Deci simţi nevoia să pleci.

- … să vezi publicul din toată ţara, din…

… să te pregăteşti, să… Întotdeauna noi aveam un înaintaş. Era un om pe care nu îl vedeai niciodată. El pleca înainte să vadă dacă este cazarea făcută, dacă biletele s-au vândut, dacă afişele sunt puse, dacă…

- Un fel de impresar, ca să zic aşa…

Era altfel de impresar. Impresarul stătea tot timpul cu tine, dar pe ăsta nu îl vedeai niciodată. Da', mă rog, asta era organizarea de atunci.

- Lângă voi a fost Eugen Seceleanu, a fost Gheorghe Amuza…

… au fost, au fost mulţi… şi Relu Gherghel făcea pe vremea aceea multe turnee…

Bine, eu mă refeream la cei de la Flacăra.

Da, dar nu eram în turneu numai cu Flacăra. Eram şi în turnee separate. Eu am fost în foarte multe turnee cu Sfinx şi cu Dan Andrei Aldea

- Era greu să cânţi înaintea unei trupe de rock?

Nu era. Era obişnuit să… se obişnuia ca un folkist (unul sau doi, de obicei doi) să susţină…

- Era şi o şcoală…

Evident. Trebuia să cânţi o oră, nu era…

- … şi să convingi…

… şi să şi ţii o sală. Şi gândeşte-te, erau şi două spectacole pe zi, adică aveai de susţinut două recitaluri mari, de câte o oră, nu puteai să cânţi numai…

- Da, cam… greuţ!

Aşa era. Şi aşa, spun eu că este normal şi aşa se întămplă şi acum. În străinătate astea sunt concertele şi turneele.

- Mai nou ai un "consilier de imagine". De ce ai nevoie de aşa ceva? Oricum, cei mai mulţi artişti nu au şi asta se vede la televizor.

Se vede şi la televizor şi în presă, se vede peste tot. Este bine că eu am. Este bine să ai şi un om care să se ocupe şi de campanile de publicitate care sunt foarte, foarte importante şi de organizări de evenimente, pentru că sunt momente în care trebuie să şi organizezi şi să şi ştie lumea că ai de făcut ceva, că ai de concertat, că ai de făcut un album. Este necesar să ai şi impresar şi director de imagine.

Radio BUCUREŞTI - "Noaptea ta" - 2005

NATURĂ VIE CU CIREŞ, EDIŢIE REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ

Din păcate, interviul este reprodus numai pe jumătate. În emisiunea în care a fost invitat, a stat două ore. Am copiat pe CD întreaga discuţie, dar, (fatalitate!) nici acum, după aproape zece ani, nu ştiu unde am rătăcit cea de-a doua oră. Culmea este că, nici Mircea, care este la fel de strângător, de hârciog, ca şi mine, nu o are. Asta este! Am vorbit despre mult mai multe subiecte, dar s-au pierdut. Poate că, la un moment dat, vom relua demersul.

Mircea Vintila.jpgCând am citit Ediţia de colecţie care i-a fost dedicată de Jurnalul Naţional tot în 2005, am fost invidioasă pe titlul dat de Aurel Mitran rândurilor lui: “Moromete de Bucureşti”. Da, aşa este. Pe lângă această comparaţe, “Lordul John de Cotroceni” sau alte asemenea metafore, pălesc. L-a caracterizat atât de bine că e greu să găseşti ceva mai bun. Mircea Vintilă este un personaj în sine. În cei peste treizeci de ani de când îl ştiu, mi s-au povestit, sau am trăit grămezi de întâmplări care confirmă asta. Şi ca să nu bat câmpii (despre graţie nici nu poate fi vorba, evident!), voi purcede întru exemplificări. Scena s-a întâmplat cu ceva ani în urmă, în Herăstrău. Era o cântare folk la Teatrul de Vară. Ne oprisem la o terasă să ne răcorim şi să ne tragem sufletul. Mai era suficientă vreme până la spectacol. Printre cei (destui) de la masă, era şi Jul Baldovin. Veţi înţelege imediat de ce îl amintesc numai pe el. Ciocu’ Vintilă încă nu apăruse. În general, el funcţionează pe sistemul “De ce să mă grăbesc, bă?” Dar nu ştiu cum face, cum nu face, că de întârziat nu întârzie niciodată. La un moment dat, sună telefonul lui Baldovin. Era Vintilă. A avut loc următoarea conversaţie scurtă, pe care Jul ne-a relatat-o, numai după ce şi-a potolit hohotele de râs: Vintilă: "Juliano, ce faci? Unde eşti?” Jul: “Uite, sunt, deja, în parc. Sunt cu…” – şi ne enumeră pe toţi cei de la masă. “Nu vii şi tu?” Vintilă: “Ba, da. Unde sunteţi?” I se explică traseul până la terasă. Nu era mare inginerie, era destul de apoape de noi. Iar finalul a fost absolut “mirific” – asta ca să folosesc şi eu unul dintre adjectivele lui preferate. “Am înţeles, Juliano, da’ te rog eu frumos, ieşi în alee să te văd. Şi fii atent! Vezi că sunt îmbrăcat într-un tricou roşu. O să flutur şi o batistă albă, ca să mă recunoşti…”

Da, Vintilă are un umor special. În primul rând le scoate din el cu foarte multă seriozitate, de nici nu-ţi dai seama dacă glumeşte sau nu. Pe de altă parte, ai senzaţia că nu se supără niciodată dacă pică (inevitabil!) la mijloc. Singura replică (ironică, desigur), este ceva de genul: “Ce om minunat, o plăcere…” Iar dacă gluma a dat deja în mojicie, se retrage, fără crize de nervi sau reproşuri. Cu un simplu: “Urât, bă!”, spus pe un ton cât se poate de liniştit, dă de înţeles că nu mai are ce discuta cu respectiva persoană. Ar putea avea, ca tot omul, ieşiri mai puţin ortodoxe, dar ele sânt absorbite de stratul consistent de educaţie.

În altă ordine de idei, este unul dintre puţinii din breasla lui, care a strâns o adevărată arhivă documentară. Articole de presă, fotografii, casete video, înregistrări audio, Cioculeţ are o adevărată comoară, pe care a strâns-o şi o ţine ascunsă. Din vocaţia lui de… colecţionar, sper că, la un moment dat va ieşi o carte. De ce cred că o va scrie, pentru că, el strânge şi acum mărturii. Eram acum câţiva ani la Târgu Jiu. Am umblat prin tot oraşul să cumpărăm un reportofon, şi n-am găsit. Într-un final, am înregistrat pe camera mea video un document “istoric” pentru folkul românesc: i-a provocat pe Doru Stănculescu şi pe Puiu (Adrian) Ivaniţchi la poveşti. După aproape două ore, când a trebuit să întrerupem, ei abia îşi făcuseră încălzirea. Îmi mai aduc aminte una dintre cele mai frumoase nopţi pe care le-am trăit – ca "atârnător" (ar zice unii) sau ca proaspăt "radiofonist" tolerat (aş zice eu). Era pe la începutul anilor ’90, când s-a întâmplat la Bucureşti o ediţie "Challenge day". În ’93, mai exact. Concerte peste concerte timp de douăzecişipatru de ore. Multe materiale înregistrate, miniinterviuri la cald, naveta între locurile de desfăşurare şi radio, ca să "le vărs" pe post. În fine, gata, ne retragem. Dar nu pe la casele noastre, ci "la cireş", adică în curtea fostei Case de Cultură Eminescu, acum Teatrul METROPOLIS. Gazde, băieţii de la Compact, care îşi aveau studioul acolo. Baniciu, Şeicaru, Pittiş (Dumnezeu să-l odihnească!), care cu soţii, care cu prietene, cu toţii eram 10-12 oameni obosiţi şi aproape tăcuţi. Asta până când nu mai ştiu cine (cred că Moţu) a început să facă "inventarul" unor piese foarte vechi din repertoriul celor prezenţi, şi nu numai. Ceva la modul: "Da’ p-asta o mai ştiţi?". A fost doar scânteia. Vintilă nu a rezistat prea mult şi, fără nici o vorbă, s-a ridicat de la masă şi a dispărut. După câteva minute a revenit cu chitara, pe care o avea în portbagajul maşinii. Nu vă puteţi imagina ce a urmat după uralele cu care a fost primit. Merita filmat. Document. Zeci de cântece "executate" pe voci, ca în spectacol, mai mult sau mai puţin până la capăt, dar cu o plăcere nebună. Şi nu-mi amintesc să se fi repetat ceva. Cum ar fi spus o prietenă, dacă le-ar fi băgat cineva o fisă în gură şi le-ar fi cerut o anumită piesă, aia era! Ştiau tot! Slalom de la Stoicanu la Florian, via Nicu Vladimir şi (firesc!) halte generoase în propriile repertorii. Bineînţeles că pentru ei era, cu siguranţă, o seară dintre cele mai normale. Pentru mine însă a fost "un ceva" care nu mi se mai întâmplase, dar pe care, în secret, mi-l doream de mult. Sporadic mai asistasem la o repetiţie, la o încălzire sau ceva de genul ăsta, dar de un regal de o noapte întreagă, aşa, fără reflectoare, nu mai avusesem parte. Ceea ce mi-a rămas în memorie din acea noapte a fost dragul cu care, mai ales Cioculeţ, cânta piesele celorlalţi. O plăcere nebună, un fel de tandreţe, chiar, pe care am regăsit-o mai apoi în formula Pasărea Colibri, care, iertată-mi fie părerea, în acea noapte s-a născut cu adevărat. Dacă nu oficial, măcar un fel de schelet secret pe care îl construiau fără să vrea, fără să-şi dea seama.

Îmi vine acum în minte o expresie la fel de tandră şi de caldă cu care un alt "corifeu" îi strângea laolaltă pe ceilalţi: "Pensionarii mei dragi". Despre Nicu Alifantis este vorba. Care "pensionari", frate?!?! Atâta bucurie rar vezi! Şi mai spunea Baniciu o vorbă mare: "Dacă nu am fi fost nişte oameni de spirit, nu am fi rezistat zece ani împreună…".

Ce să mai spun despre Cioculeţ? Pentru că, la început am adus vorba despre Ediţia de Colecţie de la “Jurnalul Naţional”, îmi aduc aminte că, până să apară, de câte ori vorbeam, nu uita să mă facă atentă: “Te rog eu, să scrii frumos despre mine…” Şi am scris... Am reluat şi aici povestea…

Ce zici, Cioculeţ, acum, am scris frumos?

Teodora Ionescu
20 martie 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg