Arta Sunetelor

 

RADIOGRAFII ELECTRICE
O micro-anchetă în lumea rockului românesc rămasă în…suspensie

Pe la mijlocul deceniului 9, profund nemulţumit de precaritatea informaţiei muzicale din sfera muzicii moderne şi frustrat de situaţia de cenuşereasă a muzicii rock, m-am hotărât să încerc să fac ceva concret, astfel încât am conceput o „micro-anchetă în lumea rockului românesc”.  Nişte „radiografii electrice”. În scrisoarea adresată unor cunoscuţi şi valoroşi chitarişti români scriam: „în dorinţa de a face mai bine cunoscut rolul chitarei electrice în cadrul fenomenului rock şi chiar al vremurilor actuale, am iniţiat o micro-anchetă printre cei mai cunoscuţi maeştri ai acestui instrument din ţara noastră”.

Întrebările erau următoarele:

„1 – Chitara electrică a devenit în secolul nostru o emblemă a muzicii rock. Capabilă să exprime cele mai diverse simţiri, de la freamătul interiorizat, enigmatic sau franc, până la tumultul intempestiv, zdruncinător de lumi, şi-a câştigat un loc de neclintit, aproape, în compartimentul muzicii rock. Ce legătură credeţi că există între acest instrument şi secolul în care trăim, între posibilităţile sale expresive şi modul de a simţi al iubitorilor – îndeobşte tineri – rockului?

2 – Din cei aproape 10 000 de chitarişti rock, consacraţi în momentul de faţă în lume, doar vreo 30 au un stil profund original, inconfundabil (aprecierea aparţine lui Carlos Santana). Numiţi cinci maeştri ai chitarei electrice care vă stau la inimă atât prin stilul original cât şi prin <<afinităţi elective>>.

3 – La sfârşit de mileniu se aud voci care proclamă detronarea chitarei de către instrumentele cu clape. Care este părerea d-voastră?”.

Printre chitariştii avuţi în vedere erau Adrian Ordean, Florin Ochescu, Ladislau Herdina, Valentin Farcaş, Emil Laghia, Iuliu Merca, Nuţu Olteanu, Vivi Repciuc, Mircea Romcescu, Sorin Tudoran, Hans Knall ş.a.

Era extrem de dificil să găseşti – în absenţa publicaţiilor muzicale de specialitate -, o revistă care să găzduiască o atare anchetă. Totuşi, existau semne că „Scânteia tineretului. Suplimentul literar-artistic” sau „Astra”, de la Braşov, ar fi dispuse să-şi deschidă paginile unei atari investigaţii. Lucru pe care-l şi comunicam chitariştilor abordaţi. Cu toate acestea, omiteam un lucru: publicarea într-o revistă românească ar fi fost doar un prim pas. Următorul era traducerea în engleză a rezultatelor anchetei, adaptarea şi publicarea lor în revista americană de specialitate „Guitar Player”. Dacă aş fi mărturisit acest gând, probabil  aş fi fost discreditat complet (mi s-a întâmplat o dată!) în ochii muzicienilor români. Era prea gogonată! În fine, m-am limitat la a anunţa doar proiectul publicistic pe teren românesc (şi el privit, nu arareori, cu scepticism!).

La începutul lui 1986, s-au ivit ocazii bune de intervievare a unor chitarişti de pe listă, date fiind turneele pe care le făceau prin ţară.

Începutul a fost foarte promiţător. La Casa de Cultură din Orăştie era anunţat un concert extraordinar Riff şi Iris.

După ce am ascultat câteva piese ale celor de la Riff, am intrat în culise. Într-un colţ, Nuţu Olteanu îşi încălzea degetele pe griful chitarei sale electrice. Foarte amabil, a acceptat să răspundă la câteva întrebări, urmând ca, mai apoi, să-l contactez şi să discutăm mai pe larg anumite aspecte legate de muzica rock şi de chitară. Cu privire la statutul chitarei electrice în sfera rock, a insistat pe latura tehnologică a fenomenului. „Sunetul actual al chitarei electrice implică foarte multe aspecte tehnice. Pe lângă chitara standard şi tradiţionalul amplificator cu boxe, în ziua de azi chitariştii de vârf folosesc o gamă largă de efecte – distorsie, overdrive, compresor, chorus, flanger, noise gate etc. Toate acestea sunt produse tehnice de ultimă oră şi alcătuiesc un sistem tehnic complex, mult diferit de posibilităţile chitarei acustice”.  În timp ce vorbeşte, îşi continuă warming up-ul, exersând game şi lick-uri dincolo de poziţia XII. Ici-acolo câte un bending de coardă permite relaxarea degetelor, apoi „alergarea de viteză” reîncepe. „Muzica rock este o artă bazată pe simţul primar, instinctual, al oricărui individ”. Chitarişti favoriţi? „Eric Clapton, Jimi Hendrix, Jeff Beck, Van Halen, Richie Blackmore, Garry Moore, Rory Gallagher”.

La întrebarea a III-a, legată de chitară versus keyboards, răspunsul e foarte prompt: „Nu, chitara nu-şi va pierde din actualitate. Posibilităţile ei de expresie sunt mai mari decât ale clapelor. Clapa e programată. Niciodată sintetizatorul nu va înlocui chitara!”. Şi ca să mă convingă (mai era nevoie?) se opreşte din exersarea lick-urilor preferate şi îmi exemplifică ce posibilităţi expresive există în producerea unei simple note pe grif: nota e atacată, apoi vibrată, o atacă în staccato, apoi o lasă să sune lung, pana se mişcă dinspre cordar înspre grif, căutând tonuri mai calde O mică demonstraţie de policromie chitaristică. În uşă apare Cristi Minculescu, îmbrăcat complet în negru. Se pare că recitalul lor va începe curând. Îl rog să-mi lase adresa, după aceea, mulţumindu-i, mă retrag în sală, unde prind ultimele piese ale celor de la Riff, între care dinamica Roata existenţei.  

De îndată ce-şi încheie recitalul  cei de la Riff, mă întorc în culise, unde îl „agăţ” pe chitaristul Vivi Repciuc. Nu e dumirit cine sunt şi ce vreau, dar insist (cum nu mi-e în obicei) şi, în cele din urmă, acceptă să-mi acorde câteva minute.

Să ştii că chitara n-a fost primul instrument la care am cântat” – îmi spune şi aşteaptă, aşa, ca un fel de suspans, să se stingă reacţia mea de mirare. „La început am cântat la…mandolină! Curând, am realizat că acest instrument are posibilităţi limitate. Aşa că m-am apucat de chitară, un instrument mult mai profund şi cu posibilităţi sporite. Simţeam, pe de altă parte – continuă Vivi Repciuc - , contrastul dintre sound-ul electric şi sunetele tradiţionale de Conservator”. Vorbeşte alert, cu pasiune, abia dacă am timp să notez pe hârtie vorbele sale. „Altminteri – continuă, la fel de precipitat - , chitara are şi un efect social, ea produce o stare de şoc. Or, eu asta mi-am dorit: să fiu excentric, să ies din universul omului obişnuit şi să intru în acea stare specială de vibraţie pe care ţi-o dă cântatul într-o formaţie, efectul de grup l-aş numi. Să-ţi mai spun ceva. Chitara are posibilităţi timbrale specifice. Compar-o cu acordeonul! Acesta are un timbru comun, sună cam la fel tot timpul, pe când chitara are posibilităţi de expresie mult mai vaste”. Care sunt chitariştii săi favoriţi? „Jimi Hendrix, Eric Clapton, Frank Marino, Al DiMeola”. Dacă e posibilă detronarea chitarei de keyboards? „Nicidecum! Roboţii mănâncă oameni, ca în SF-uri. Chitara va rămâne, pentru că are în esenţa ei feelingul uman”. Dinspre scenă se aude rifful de la Strada ta şi amândoi simţim că e momentul să încheiem şi să vedem recitalul plin de energie al Irişilor, pe care îl apreciem la superlativ.

N-a trecut mult şi am aflat că va veni în oraş Ladislau Herdina cu o trupă de tineri. L-am prins pe când căra la boxe către scenă. A fost amabil, dar mi-a spus că nu e în cea mai bună dispoziţie sufletească pentru un interviu. Mi-a lăsat, în schimb, adresa şi telefonul de-acasă, din Timişoara, urmând să-i trimit întrebările în scris.

În aceeaşi perioadă, aflându-mă în Bucureşti, şi intrând în vorbă, absolut întâmplător, cu o persoană din Piaţa Romană, aceasta află că sunt chitarist, iar eu aflu că e rudă apropiată cu Alexandru Avramovici. Am rugat-o să-mi înlesnească o întâlnire cu maestrul, unchiul său. Zis şi făcut! La ora 17 sunam la uşa apartamentului celui care avea în mintea mea conturul chitaristului din big band-ul lui Sile Dinicu, acel Sancho Panza din fundalul Cerbului de aur, care schimba mai multe acorduri pe grif decât puteam eu urmări cu ochii pe ecranul televizorului.

Maestrul m-a primit afabil, dar uşor reticent. Nu prea era dumirit ce hram port şi ce doresc de la dânsul. I-am dezvăluit gândul proiectului, fără omisiuni: o prezentare a celor mai importanţi chitarişti români de rock şi jazz, în revista „Guitar Player”. M-a întrebat ce chitarişti de jazz ascult. I-am numit pe Charlie Christian, Joe Pass, Wes Montgomery, Robben Ford Brusc, s-a luminat la faţă. Mi-a mărturisit că, în momentul de faţă, chitaristul său preferat e Jim Hall. A luat de pe raft o videocasetă cu acesta şi a pornit video-playerul. Se vedea că era absolut fascinat de tehnica lui Jim Hall şi privea imaginile de pe ecranul televizorului ca şi cum le-ar vedea pentru prima dată, ca pe o revelaţie muzicală!

Pe pian şi pe sofa erau împrăştiate partituri. Lucra la nişte aranjamente muzicale, bine plătite, care îi asigurau un anumit standard de viaţă.

L-am întrebat ce metode a folosit pentru învăţarea chitarei. „Nici una! Tot ce am învăţat, am <<furat>> de la alţii. Când am început să cânt la chitară, cei care deja stăpâneau instrumentul păzeau cu străşnicie secretele sale. Uite!– îmi zice, şi ia chitara acustică pentru exemplificare – Acordul acesta de septimă, un C#7, l-am <<furat>>. L-am văzut folosit la un chitarist mai în vărstă care cânta la restaurant, apoi m-am dus acasă şi l-am exersat. Nimeni nu-ţi spunea nimic! Trebuia să deschizi urechile şi ochii şi să <<furi>> meseria”. Mi-a numit câţiva chitarişti celebri care cântau prin anii ’50 în restaurantele Bucureştiului. Din păcate, n-am reţinut numele lor.

Mi-a cântat ceva swing şi be bop, pe chitara acustică (Yamaha?). Fluent, uşor, cu o frazare superbă!

După darul muzical oferit prin cele două piese, îmi pomeneşte de elevii săi de la Şcoala Populară de Artă, în care îşi pune mari speranţe. În timp ce-mi spune aceste lucruri, observ o chitară rezemată de pat. Îmi observă privirea şi, cumva ciudat, exclamă: „Nu înţeleg de ce se vorbeşte atâta de chitările Fender originale. Uite, când am fost într-un turneu în străinătate, mi-am cumpărat chitara asta. E o copie japoneză de Stratocaster. Am încercat şi nişte Fender-uri originale, dar n-am simţit mare diferenţă, cu excepţia preţului. Mă împac foarte bine cu instrumentul acesta!”

Simt că nu mai pot abuza de timpul artistului, aşa că îmi iau la revedere. Din uşă, mai îmi spune o dată: „Jim Hall! Să asculţi Jim Hall!!!”.

În lunile care au urmat, am trimis scrisori cu întrebările anchetei pe adresele mai multor chitarişti români. Din păcate, n-am primit nici un răspuns. Ladislau Herdina, nu la multă vreme de la întâlnirea noastră de la Orăştie, s-a stabilit prin străinătăţuri. Ceilalţi, sunt convins, erau prea ocupaţi cu turneele sau propriile proiecte, pentru a găsi răgazul de a răspunde la întrebările mele. Singura soluţie ar fi fost să-i prind pe la concerte, ceea ce nu era, pentru mine, chiar aşa de uşor. Eram uşor dezamăgit. Ultima încercare a fost căutarea, la Cluj, a chitaristului Valentin Farcaş, de la Experimental Q.

L-am găsit pe picior de plecare. Se pregătea să emigreze, împreună cu soţia, în Germania. Am petrecut ore întregi cu Vali Farcaş, dar, în centrul discuţiilor, a fost, nu muzica rock, ci chitara clasică, cu ajutorul căreia intenţiona să-şi înceapă o nouă carieră în străinătate. Au urmat alte dialoguri cu chitarişti clasici şi lutieri şi câteva articole importante pe această temă în reviste de specialitate din Marea Britanie, S.U.A. şi Germania.

Sunt convins că, dacă aş fi reuşit o mai bună abordare/coordonare a interviurilor cu chitariştii din sfera rockului, înaintea numărului din decembrie 1988 al revistei „Guitar Player” – dedicat muzicii rock în URSS! - , ar fi existat – prin 1987, în acelaşi an în care publicam o mică istorie a chitarei clasice în România, în „Guitar International” – un număr al celebrei reviste americane de chitară care, cel puţin în câteva pagini, să ofere o privire de ansamblu asupra condiţiei chitarei rock/jazz în România. Cu atât mai mult cu cât Tom Wheeler, editorul din acea vreme al „Guitar Player”-ului – şi asta o ştiu din corespondenţa purtată cu dânsul – se arăta foarte receptiv la ce se întâmplă în estul Europei. O Europă care, peste câţiva ani, va dărâma ZIDUL.

Gabriel Petric
1986

 

 

 

 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg