CROSSROADS
ERIC CLAPTON GUITAR FESTIVAL (Chicago, 26 iunie 2010) ****

Festivalul CROSSROADS, organizat de Clapton în scop umanitar, se află anul acesta la a treia ediţie (prima s-a desfăşurat în 2004, iar a doua în 2007). DVD-ul RHINO imortalizează frumuseţea muzicală a unei zile de vară în care nişte prieteni s-au strâns laolaltă „to put some soul” – cum ar zice ghiduşul Hubert Sumlin, unul din protagonişti. Înainte de a fi vedete, muzicienii care se perindă pe scenă sunt prieteni vechi care deapănă o istorie a blues-ului. Toţi, direct sau indirect, invocă „rădăcinile”, înaintaşii care au făcut posibilă lumea mirifică a blues-ului. Pe scena estivală vedem muzicieni desăvârşiţi, în carne şi oase, dar şi umbrele lor: Muddy Waters, Elmore James, Woodie Guthrie, Lead Belly, Jimmy Rodgers, Maybelle Carter, Wes Montgomery, Django Reinhardt, Charlie Christian, Jimi Hendrix şi, nu în ultimul rând, Robert Johnson, cel care stă la originea emblemei festivalului.

Totul începe cu o microfonie declanşată de actorul-prezentator Bill Murray. Sună fain, miroase a live! Apoi gazda festivalului, Sir (dacă nu e cavaler încă, tot n-am greşit, iar de-am greşit e doar sic! – a se citi şic!) ERIC CLAPTON, îl prezintă pe chitaristul Sonny Landreth (prezent, ca mulţi alţii, şi la ediţiile anterioare). Promise Land prilejuieşte duelul a două chitare Stratocaster, cea a lui Landreth, mânuită impecabil în sofisticatul stil slide datorită căruia s-a impus artistul, şi cea a lui Clapton – the God. Chitaristul din Louisiana reuşeşte pe deplin să fie la înălţimea aprecierilor superlative ale lui Clapton şi să-şi atingă idealul muzical: „to sing the guitar!” (într-o traducere liberă: „nu e aşa de important să cânţi la chitară, cât să faci chitara să cânte!”). Sunetul graţios al chitarelor Fender Stratocaster e curând contrabalansat de fermitatea Gibsonului controlat de Joe Bonamassa (contribuie eclatant la numărul lui Pino Daniele). Chitarele – e un festival de chitară, nu? – lui Robert Cray, Jimmie Vaughan şi Hubert Sumlin dau contur pieselor Killing Floor şi Six Strings Down. Inconfundabilii – muzical şi vizual – ZZ Top interpretează Waiting For The Bus  şi Jesus Just Left Chicago, reafirmând forţa trio-ului. O apariţie insolită e Doyle Bramhall II, cu mod revival-punk-ul său brutal şi încrâncenat. ( câţiva ani, a fost în trupa de acompaniament a lui Clapton, dar nu se poate găsi ceva mai opus nobilităţii claptoniene…) Sheryl Crow aduce în prim plan armoniile country, iar Clapton îi oferă, în dar, o eşarfă solistică de chitară în Our Love Is Fading. Un intermezzo acustic, în tonalităţi irlandeze sau Delta, ne este dăruit de legendarii Bert Jansch, Stefan Grossman şi Keb’ Mo’.  Alţi grei ai chitarei îşi fac apariţia: jovialul Vince Gill, discretul Albert Lee, James Burton, chitaristul lui Elvis şi, aparent, fragilul Earl Klugh. Au loc dueluri de chitară şi improvizaţii solistice care nu-i prind, însă, pe celebrii muzicieni în cea mai bună dispoziţie creativă. Hitul Lay Down Sally, cântat de toţi cei de mai sus, cărora li se alătură Sheryl Crow  e un moment agreabil. Spre finalul discului 1, Earl Klugh cântă o baladă şi un fusion (trebuie să-şi ia revanşa, că prea a fost copleşit de chitarele electrice!), iar John Mayer Trio reîntăreşte – pe filiera Hendrix – ceea ce au făcut mai înainte ZZ Top: probarea vitalităţii formulei de trio în rock.

Partea a doua a DVD-ului se deschide cu Derek Trucks  şi Susan Tedeschi Band, cărora li se alătură curând chitaristul Warren Haynes. Tehnica slide e din nou pusă pe tapet, iar duelului muzical dintre Derek Trucks şi Warren Haynes îi punem un semn de carte. Allman Brothers absentează motivat de la ediţia 2010, dar o parte din Los Lobos interpretează un cover după ei, Don’t Keep Me Wondering. Incandescentă e piesa Five Long Years interpretată de Johnny Lang, Ronnie Wood şi Buddy Guy. Acesta din urmă pare întruchiparea spiritului blues. Feeling intens, minimalism muzical, dialog uman. Bill Murray are dreptate atunci când identifică atmosfera festivalului ca fiind „groovy” şi la antipodul acelei atitudini de tip „ego scene”, străină universului blues. Dacă e Ronnie Wood, e şi ceva Rolling Stones: Miss You! Jeff Beck schimbă registrul muzical, odată cu Hammerhead şi Nessun Dorma (aria lui Puccini). Armonii sofisticate, sonorităţi complexe sunt executate ireproşabil, àla Beck. Nu lipsesc Crossroads şi I Shot The Sheriff, cântate chiar de Clapton. Colaborarea dinspre final, dintre Clapton şi Steve Winwood e o adevărată sărbătoare muzicală. Armonia dintre ei e perfectă, dialogul muzical e marcat de replici personalizate (în Had To Cry Today sau Dear Mr. Fantasy), iar cover-ul după Hendrix – Voodoo Chile – constituie unul din climaxurile  festivalului.

Încheierea îi revine „strămoşului” viu B.B.King care dă glas piesei sale blazon, The Thrill Is Gone, alături de artiştii prezenţi la festival (pe undeva apare şi Johnny Winter!), în faţa celor peste 20 000 de spectatori:

„And now that is over

All I can do is wish you well!”

La ediţia din anul acesta au mai participat şi sunt în cuprinsul DVD-ului: Robert Randolph & The Family Band, Gary Clark Jr., Chris Stainton, Citizen Cope.

Un regal de blues, pe fondul prieteniei şi omeniei, e „răscrucea” Clapton din 2010.

Gabriel Petric
14 decembrie 2010

FACE TO BECK

Concert Jeff Beck - CAVEA AUDITORIUM - Parco Della Musica - Roma -12 iulie 2010

Moto: "Nu venerati muzicienii,venerati muzica!" (Eddie Vedder)

Legenda spune că el singur cu chitara poate totul. Deşi e anti-guitar-hero din convingere. De ceva ani tot aud şi citesc despre el că e "tăticul chitariştilor", "cel mai bun, după Hendrix", etc... Cu nobleţea lui de Surrey, el poate CHIAR e. Cioburile aduc noroc, nu? Mai ales dacă se leagă de startul luat cu dreptul în MARQUEE, unde paharele erau scăpate de uimire în public după câte o "năzdrăvănie" de solo ... Îşi are propriul "Bolero", e drept compusă de o altă "Pasăre de Curte" - veche, fireşte. În turneul susţinut împreună cu ALVIN LEE, acesta i-a înregistrat pe bandă magnetică fiecare concert! Accidente şi ele pe banda, dar rulantă, super-grupuri lăsate în paragină şi câte o sticlă de SMIRNOFF / zi. Deh, aşa... pentru "revenire"... că doar e "Regele come-back-ului", nu ? Şi poate, al declinărilor de invitaţii. L-a p(l)asat pe Ron Wood în locul sau în STONES, şi nu a acceptat nici PURPLE-ul de după Blackmore. Îşi întoarce faţa spre jazz la sfatul unuia din cei mai adevăraţi prieteni ai săi: Robert Fripp. După ce s-a lăsat vrăjit şi de JAN HAMMER, s-a pomenit simultan şi pe aceeaşi scenă cu Page şi Clapton: pentru vindecarea sclerozei lui Ronnie Lane (bass, SMALL FACES). Iar colaborările următoare au fost către notorii: cu Tina Turner, Mick Jagger, Bon Jovi, Malcolm McLaren, Murray Head, Stanley Clarke ... dar, vine şi Terry Bozzio la el în "Guitar Shop". Pasiunea pentru automobilele de tip oldtimer îl făceau adesea să dispară cu săptămânile prin garaje şi spitale. Nu doar îţi lasă impresia, ci chiar cântă orice (mai putin country, ha-ha...) şi încă pe acelaşi album: de la reggae la space-rock, trecind prin blues şi boogie.Trece furibund, dar fără mare apetenţă, prin "BLOW-UP"-ul Antonioni-an. E atras doar de avangarda chitaristică. Evită conştient succesul facil şi urcările pe tronuri sclipitaore dar ieftine; rămâne un maestru al irosirii întâlnirilor având un mare potenţial artistic în ele. Însă, de 4 decenii şi jumătate a rămas un incorigibil: tinde asimptotic spre perfecţiune. Au trecut ani buni de când clăparul Max Middleton a compus superba tema dusă la succes de irlandezul Gary. Deşi, şi Mr. Moore ar putea fi "The Loner", dedicaţia îl suprinde în sunete pe (cine altul decât) JEFF "WHO ELSE?" BECK ! Berti Barbera scria în numărul din mai al revistei SUNETE că dacă prindem un concert cu el suntem foarte norocoşi. Eu am prins o jumătate de concert, dar mă consider băftos la pătrat. Două zile şi o conjunctură nefavorabilă m-au despărţit de elanul trecut la Montreux. Aveam impresia că pentru el Viena e deja miez de Balcani, pe unde nu se aventurează. Când mi-am făcut rezervările în oraşul în care duc toate drumurile nici nu ştiam că îl voi putea prinde! Timişoara - Fiumicino. Sub o oră şi jumătate. Zbor low-cost, sonorizare high-fidelity. O jumătate de oră întârziere la decolare şi o a alta pierdută cu un tren ce te bagă până în miezul oraşului. Stazio Termini. Autobus 910. Viale Pietro de Coubertin. Participarea rămâne importantă. Şi se îndeplineşte, dacă există dorinţă. La coborâre mă loveşte întâlnirea lumilor, una din preferatele mele, "Kashmir"-ul Beck-ian: BLAST FROM THE EAST! Ştiam că fusese cu 5 zile înainte la Beograd. Marius Giura - când îl aduci odată la Gărâna? Bucata următoare am savurat-o deja în interiorul cochetei locaţii, printre localnicii temperamentali. Iar vraja a început să se aseze învăluitor ... Daaaa, ştiu că există persoane care ar vedea partea goală a paharului (cea legată de pierderea primelor piese) precum şi alăturarea ciudată pe acelaşi disc a unor compoziţii de Judy Garland, Benjamin Britten, Screaming Jay Hawkins sau Puccini. Însă, pe aceşti chiţibuşari, i-aş întreba cât de des şi de profund sunt ei în stare să simtă bucuria unei întâlniri? Acest domn, având în continuare o slăbiciune pentru femeile decorative (mai ţineţi minte când în urma cu ani îşi întrerupea concertele, pe motiv de înţepenire a mâinii (!) la vederea unei dame demenţiale ?) a rămas obraznic de tânăr - ar putea senin să-şi tăinuiască 10-15 ani din etatea ajunsa la borna 66 de pe Route - a vieţii sale - şi de darnic. E genul de gentleman care îşi acopera auditoriul cu o cupolă de feerie sonoră, capabilă să ivească în cei ce-i ascultă acea pace interioară, acel zimbet lăuntric. O muzica în stare să te lecuiască de frustrări, prejudecăţi, invidie şi superioritate. O infuzie de smerenie, un suvoi de pierzanie tămăduitoare. "La Chitarra" şi-a îndreptat atenţia nu spre blietzkrieg-uri ci spre frazările lungi, care îmbogăţesc şi catifelează sunetul. Încălzire fonică executată cu graţie inimitabilă. Jeff rămâne un lup singuratic în peisajul actual, care îşi rezolva "problema" neefectuării unei pauze în prestaţie prin angajarea de bassiste-vulpiţe în propria trupă ... Spre deosebire de mulţi care bifează cu 2-3 piese albumele proaspete, acest "Motan Încălţat" chiar şi-a promovat noul disc. 6 piese. Cine să măture cu blues-ul de la Beatles la Turandot dacă nu el ? Mai ţineţi minte pe câţi şi cum i-a inspirat tema operei amintite? De exemplu: Pavarotti şi Gillan au cântat-o îmbrăţişaţi ..."Nu se putea fara!", ar argumenta unii apropo de piesa de adio. Mai ales că eram în "Cizmă". Ba se putea! - le-aş zâmbi. Dar: nu au vrut ei să plece sub alte coloraturi. Le-au ales pe acestea: calme, subtile şi înălţătoare ... Un set-list primit cadou (pene nu se dau, pentru că nu are de unde!), beţe oferite de însuşi mânuitorul-miriapod, zâmbete, pas de felină şi plecăciuni în grup ... şi duş au fost în calda noapte a oraşului etern ... Au urmat 3 zile de vizite prin citta care încearcă să se lepede de atmosfera passoliniană (Mamma Roma), afişând mai degrabă atitudinea din `53 de "Vacanţă la Roma" cu una din cele mai sublime femei ale lumii - Audrey Hepburn ... Colosseo, Foro Romano, Vatican,Via Appia (atenţie: sunt două!!), Lido, Columna lui Traian, Palatinus, statuia lui Victor Emanuel, Piazza Venezia şi Del Poppolo, sutele de cedri şi locuri prin care nici un seight-seeing tour bus nu te-ar duce ... însă... toate acestea mi s-ar fi părut mult mai puţin atractive sau chiar amare, fără întâlnirea cu emoţionalul şi comoţionalul uzurpator al Stratocaster-ului, aflat pe copertă în ghearele vulturului."Printul microfoniei" poate că s-a mai liniştit şi purificat. "Şeicul rockului" e posibil să-şi mai scoată turbanul uneori. Dar, inevitabil, după 7 ani de penurie le-a dat din nou teme unor Steve Vai sau Joe Satriani. JEFF IS F%#KIN` BECK ! And he stil rules, not just in Rome.

Daika Attila
21 iulie 2010

P.S. În 1990 revista britanică "THE OBSERVER" în cadrul rubricii "The EXPERT`S EXPERTS" a chestionat o serie de chitarişti renumiţi (David Gilmour, Hank Marvin, Brian May, etc) în legătura cu cel mai bun din branşa lor. Categoric, la mile depărtare faţă de toţi ceilalţi, s-a impus numele lui Jeff Beck.

P.S. 2 - Ti ringrazie tanto, Teodora Cosmidis. www.musicaperroma.it

Line-up: Jeff Beck - lead guitar, vocal, Rhonda Smith – bass, Jason Rebello - keyboards, Narada Michael Walden – drums.

Citate: Singurul chitarist cu care am fost mulţi ani prieten e Jimmy Page. Clapton şi cu mine am trecut unul pe lângă celălalt ca nişte vapoare în noapte. Apoi Hendrix. Puteam să-mi închipui o relaţie amicală între noi, însă el a fost în acea perioadă foarte activ, mult prea ocupat ca să vadă şi lumea din jurul lui. Am fost cândva fascinat de modul lui de a cânta - nu din punct de vedere tehnic sau al teoriei muzicale, ci de felul în care se pierdea în muzică. Asta m-a impresionat cel mai mult la el. Trecutul meu este o adevărată încurcătură. Nu m-am mulţumit cu orice. Am suferit şi accidente automobilistice şi încep să mă întreb dacă nu cumva resimt urmările. Mă plictisesc foarte repede, nu am răbdare să fac acelaşi lucru de mai multe ori. Dar prezentul ? La sfârşitul lui aprilie Jeff era în BILLBOARD 200 la albume pe locul al 11-lea, cel mai important succes în carieră, după platinatul şi genialul "BLOW BY BLOW". La început de iunie în serile de 8 şi 9 Jeff Beck s-a aflat în IRIDIUM JAZZ CLUB din New York, unde a făcut şi el plecăciunea împreună cu The Imelda May Band în faţa legendei LES PAUL, care ar fi împlinit 95 de ani.

Playlist:

Eternity’s Breath - C; Stratus - BM; Led Boots - G; Corpus Christi - Dm; JB/NMW shrd; Hammerhead - DM; MNA NA EIREANN - EM; bass solo; People Get Ready - Rollin and Tumblin - A; Big Block - E; Over The Rainbow - F; Blast Angels - C; Dirty Mind - B (Jeff) C; Brush With The Blues B; Higher Jeff Starts - A; Day in the Life - G;

Bis How High - A; Nessun Dorma - D.

Metall-Liebe ist nicht für jedermann

Nebunie pură, trupe de calibru greu şi foarte greu, din zona heavy-metal, în general toţi bine trecuţi de prima tinereţe. O scenă imensă (cu stâlp pe stânga!), organizare nemţească, lumini foarte bune, sunet bun, multe chioşcuri de vânzare şi un public foarte numeros. Media de vârstă a participanţilor la acest festival a coborât la 22 ani. La următorul, adică la Gary Moore, probabil va urca iar. Dacă-i vedeam acum 18 ani cine ştie încotro ne îndreptam cu preferinţele muzicale? Cultura rock înseamnă totuşi cultură şi de aceea, tătuţul Ilici ne-a ferit cu stoicism de tot ce (se) leagă (de) această stare. De fapt, ne-a pus la adăpost de orice fel de cultură, cinematografică sau teatrală. Pur si simplu un tânăr la 18, 20 de ani nu poate asculta King Crimson sau Frank Zappa, dar poate asculta ceva rock sau hard-rock de calitate şi, cu timpul, după facultate îşi va alege calea spre: jazz, blues, muzică progresivă sau diverse fuziuni. În general, cei care încep să asculte muzică de mici, fie The Beatles, Phoenix sau chiar muzică clasică şi trec prin muzica rock ajung la maturitate bine şi foarte bine cultivaţi muzical. Orientarea se face acasă, în şcoală şi foarte mult în timpul liceului … Din păcate la noi, cultura muzicală este pe ultimul loc sau e lăsată la voia străzii şi a tembelizorului. Nici actualul preşedinte nu vede prea bine acest fenomen muzical drept care a ne îndeasă manele rumene la propriu şi la figurat. Este de vină educaţia. Festivalul Sonisphere încearcă să (re)aducă acel spirit liber al muzicii rock deopotrivă cu (re)activarea unor trupe care au făcut istorie muzicală în zona lor geografică. Pe scurt, prima ediţie din România a festivalului Sonisphere ne-a adus legende ale muzicii hard, heavy, speed sau grunge, toate cumpărate la packet din iniţiativa domnului Marcel Avram. Un an de Test pentru producătorii de evenimente şi desigur pentru cei care au stat pe tuşe şi aşteaptă confirmarea pieţei de consumatori. Pentru prima jumătate a anului, testul a trecut cu brio, deşi ne aflăm statistic în plină criză. Părerea mea este că această criză abia de acum (din acestă vară) se VA face pe deplin simţită şi nu ştiu dacă vom avea parte de aceeaşi ofertă generoasă de evenimente muzicale în lunile ce urmează. Unele concerte au fost foarte mulţumitoare pentru audienţă, altele nu. Citiţi articolul ”Cum să nu iubeşte România” (la rubrica Musical Advice) şi aflaţi adevărul despre concertele de anul acesta. Sonisphere este primul festival de asemenea anvergură adus în România. Să menţionăm în cele ce urmează trupele ale căror prezenţe au cucerit majoritatea participanţilor producând stări emoţionale diverse, dar au generat şi găuri mari în buzunare. Adică au cumpărat jetoane la greu. Cu care au plătit pentru bere şi mici. Probabil pentru a (se) evita evaziunea fiscală.

Revelaţia acestui eveniment a fost trupa daneză Volbeat a cărui recital, a fost plin de vitalitate şi armonie în special pentru calitatea muzicală a fuziunii inteligente dintre heavy şi rockabilly sau punk. Un concert de calitate, foarte bine sonorizat ce avut loc în prima zi de festival, 25 iunie. Volbeat are trei albume pentru care a  câştigat foarte multe premii în ţările scandinave. Capul de afiş al acestei zile ar fi trebuit să fie Manowar, dar pe ultima sută de metri a fost schimbat cu trupa germană Accept, care fără Udo (Dirkschneider) nu are noimă. Este de subînţeles numărul redus de rockeri din această zi (aproape 10.000!). Pentru unii dintre noi însă, Volbeat şi revederea cu Manowar a contat pozitiv pentru efortul deplasării. Pentru istorie, să eternizăm programul zilei de 25 iunie 2010: Orphaned Land (Israel) 15.15-16.00; Paradise Lost (Anglia) 16.30-17.15; Volbeat (Danemarca) 17.45-18.45; Manowar (USA) 19.15-20.15; Accept (Germania) 21.00-23.00. În următoarea zi a festivalului Sonisphere, am avut parte de un careu de aşi ai metalului Anthrax - Megadeth – Slayer - Metallica pentru care au venit peste 30 de mii de fani, dar care nu au cântat nici o piesă împreună. Desfăşurătorul zilei de sâmbătă a fost: Viţa de Vie (România) 15.15-16.00; Anthrax (USA) 16.30-17.15; Megadeth (USA) 17.45-18.45; Slayer (USA) 19.15-20.15; Metallica (USA) 21.00-23.00. Show-ul oferit de Hetfield şi ai săi cavaleri ai metalului a fost cel mai reuşit din toate apariţiile de la noi, în mare parte datorată vitalităţii publicului. Deşi Metallica cânta pentru a treia oară în România, Hetfield a încurcat numele oraşului de pe Dâmboviţa cu cel de la Dunăre. Vă închipuiţi o mare de oameni enervată de această repetitivă ”greşeală” cum strigau în cor ... Bucureşti! Bucureşti! ... o lecţie scurtă pe care o putea învăţa Hetfield înainte de spectacol de la organizatori! În fine, şi-a reparat greşeala pronunţând (obsesiv) Bucuresci probabil şi în somn. Un playlist Metallica bun de best of: Intro; Ecstasy of Gold; Creeping Death; For Whom the Bell Tolls; Fuel; Disposable Heroes; Fade to Black; That Was Just Your Life; Cyanide; Sad but True; Welcome Home (Sanitarium); All Nightmare Long; One; Master of Puppets; Fight Fire with Fire; Nothing Else Matters; Enter Sandman; Bis: Stone Cold Crazy.

Cea mai aşteptată zi a festivalului a fost cea de a treia, ziua de duminică 27 iunie 2010, însă nu pentru componenta muzicală, ci pentru cea artistică, de spectacol pirotehnic şi lumini a celebrei trupe RAMMSTEIN. Este pentru prima oară când vedem Rammstein după câteva vizionări interesante de pe dvd-uri şi putem lăuda pe deplin acest tip de show. Nu am CD-uri şi nici Nu am de gând să cumpăr. Nu le pot asculta doar muzica, oriunde m-aş afla. Dar, spectacolul scenic a fost magnific şi putea fi şi mai şi dacă erau singuri în această zi. În Germania un spectacol cu ei durează cel puţin 2 ore şi 20 minute şi costă în medie 80 de euro. Doi fani vest-germani ne-au şoptit că acest gen de muzică se numeşte, TANZ METAL! O fi industrial-metal, o fi Neue Deutsche Härte, o fi noua expresie a identităţii muzicale intelectuale din Germania, dar secretul succesului este bazat foarte mult pe show-ul multi-teatral de lumini şi pe un întreg stabiliment piotehnic,  cu artificii, explozii, aruncătoare de flăcări, de confetti sau de spumă pe ritmuri sacadate, tragi-comice, în acord cu proverbiala disciplină germană. Să nu uitam că în anii ’70 nemţii au creat genul muzical denumit Kraut-Rock, ce era de fapt un răspuns al acestui popor la muzica prog-art-rock britanică, dominantă în acei ani. Trupe ca Jane, Can, Amon Düül, Tangerine Dream, Kraftwerk, Ash Ra Tempel, Faust sunt nume binecunoscute colecţionarilor de adevăr muzical, după cum ne place să Vă spunem pe acest site: „Muzica care durează” sau “Adevărul care trece dincolo de timp”. Pentru că am mai folosit sintagme de genul muzica din rezistenţă... fiind „preluată” cu totul de binevoitori. Să mai punem odată întrebarea: Pe când un festival de prog? Pentru că, am văzut un afiş în oraş cu un festival de Fusion şi nu avea nici o legătură cu Fusion-ul şi nimic din ce ştim toţi că reprezintă acest gen. Exact cum s-a întâmplat cu acaparea numelui blues pentru cântecele lente, melancolice, genul slow-music, nume promovat de curând într-o reclamă la tv… Până când mai suntem conduşi de diletanţi şi oportunişti? Dar de ce mă mir? Dacă atât pricep, nu poţi să le ceri mai mult.

Iată pentru fani lista pieselor cântate de Rammstein: Rammlied; Bückstabü; Waidmanns Heil; Keine Lust; Feuer frei!; Wiener Blut; Frühling in Paris; Ich tu dir weh; Du riechst so gut; Benzin; Links 234; Du hast; Pussy; Bis: Sonne; Haifisch; Ich will. Dintre celelalte trupe pe care le-am prins (ascunşi la umbră, de soarele dogoritor) au contat foarte bine din punct de vedere muzical americanii de la Alice în Chains, o trupă Bine-venită de pe vestita coastă de vest, de unde s-au mai făcut auzite acordurile grunge ale unor trupe similare Pearl Jam, Soundgarden şi desigur Nirvana... Era şi singura trupă a căror membri nu prezentau tatuajele specifice spiritului metalist. Restul trupelor, mult zgomot pentru nimic. De trupa clujană Luna Amară, am auzit că s-a comportat onorabil. Bravo lor! Exista o trupă românească care putea face faţă cu brio în deschidere la acest festival, pentru prima sau pentru a doua zi. Ea se numeşte ACT! Trebuie musai ascultaţi! Dar cum se fac toate pe la noi - adică pe sprânceană - probabil ca tipii de ACT nu au intrat în ”cerinţele” lui Lenţi Chiriac. Dacă vrei să faci un serviciu muzicii heavy-metal, aduci trupe care se mulează pe acest gen şi aduc fani. Cezar Popescu este un chitarist foarte bun, dar muzica trupei nu s-a legat cu nimic din acest festival. Vă mai dau un exemplu, Trooper! Dacă aici nu au avut loc, unde se cântă metal, poate au loc la Folk You! ... Iată cum s-au succedat trupele în această zi din păcate inegală stilistic (o marcă proprie a Bestfestului!): Luna Amară (România) 15.30-16.15; Anathema (UK) 16.45-17.30; Stone Sour (USA) 18.00-18.45; Alice in Chains (USA) 19.15-20.15; Rammstein (Germania) 21.15-22.50. Audienţa din cea de-a treia zi a festivalului Sonisphere a fost de aproape 20.000 de participanţi.

În concluzie un festival de care aveam nevoie, deopotrivă cu organizatorii, a căror merite nu le putem contesta, fiindcă în acest caz au dat dovadă de receptivitate şi solicitudine faţă de audienţă şi nevoile ei, corectând multe din greşelile precedentelor evenimente. Era bine să se fi organizat cel puţin o conferinţă de presă cu artiştii prezenţi la festival (sau cu partea cea mai necunoscută dintre ei) pentru o mai bună promovare a evenimentului şi mai ales pentru o apropiere a mass-mediei faţă de muzica rock în general şi heavy-metal în special! Pentru că, se cunoaşte adversitatea multora faţă de acest fenomen muzical şi faţă de unii dintre artiştii săi. Acesta fiind de fapt fenomenul negativ al prejudecăţilor multora dintre ei şi nu cumva independentul spirit al muzicii Rock! De aceea spunem noi, Metall-Liebe ist nicht für jedermann!

Radu Lupaşcu
29 iunie 2010

Georgia on My Mind!

Am ales acest titlu pentru recenzia concertului „Together Live” deoarece aceasta piesă a marcat un punct culminant în evoluţia spectacolului şi, a stârnit audienţa, parte adormită - de neştiutele note Blind Faith, Traffic(ate) de magicul Steve Winwood - şi parte amuţită - de standardul foarte înalt la care s-a cântat un repertoriu plin de hituri (vezi playlistul de mai jos). Această piesă este imnul statului Georgia, şi este arhicunoscută datorită variantei excepţionale dăruite de regretatul geniu al muzicii soul, Ray Charles. A fost cântată de Steve încă din perioada Spencer Davis Group unde activa în anii ’60 alături de fratele său. După acest foarte reuşit turneu încheiat la ’stambul, pe 13 iunie, Steve pleacă în America unde va colinda alături de Santana (ca open act) în foarte multe oraşe din Statele Unite şi Canada. Încă o combinaţie fericită care nu ar trebui pierdută.

01. Had To Cry Today (trupa Blind Faith - Compozitor Steve Winwood )
02. Lowdown (J.J. Cale)
03. After Midnight (J.J. Cale)
04. Presence Of The Lord (Blind Faith - Eric Clapton)
05. Glad (Steve Winwood)
06. Well All Right (Blind Faith - Jerry Allison / Buddy Holly / Joe Mauldin / Norman Petty)
07. Tough Luck Blues (Big Maceo)
08. While You See A Chance (Will Jennings / Steve Winwood)
09. Key To The Highway (Big Bill Broonzy/Charles Segar )
10. Midland Maniac (Steve Winwood)
11. Crossroads (Robert Johnson)
12. Georgia on My Mind (Hoagy Carmichael / Stuart Gorrell)
13. Driftin' (Charles Brown /Johnny Moore / Eddie Williams) acustic
14. How Long (Leonard Feather) acustic
15. Layla (Derek and the Dominoes - Eric Clapton / Jim Gordon) acustic
16. Can't Find My Way Home (Steve Winwood)
17. Gimme Some Lovin' (Spencer Davis Group - Spencer Davis / Muff Winwood / Steve Winwood)
18. Voodoo Chile (Jimi HENDRIX)
19. Cocaine (J.J. Cale)
20. Dear Mr. Fantasy - bis (Jim Capaldi / Steve Winwood)

Turneul Winwood - Clapton început anul trecut în Marea Britanie nu ne-a ocolit. Pentru acest lucru îi mulţumim lui Marcel Avram. Mulţi au considerat acest eveniment unic şi cu greu putem crede că-i vom mai vedea Together Live, împreună cu o trupă de high level: Chris Stainton - clape, Steve Gadd - tobe, Willie Weeks - bas, Sharon White şi Michelle John - backing vocals. Steve Winwood şi Eric Clapton sunt doi muzicieni de calibru greu ce fac cinste generaţiei Hendrix şi pentru care comunitatea muzicală de pretutindeni le poartă un real respect. Pentru mulţi necunoscuta a fost chiar Steve Winwood ale cărui performanţe artistice se pare că nu au fost (re)cunoscute în Spencer Davis Group, Traffic, Blind Faith sau ca solo artist. Multă lume credea că vine la acest concert pentru Wonderful Tonight şi a dat peste Midland Maniac ... care a fost în toane bune şi care a dat tot ce a putut din orga sa Hammond B 3 sau chitara Fender ce-i poartă numele. Din anul 2008, revista Rolling Stone l-a catalogat al 33-lea în topul celor mai buni 100 de vocalişti ai tuturor timpurilor. Ca voce, Steve Winwood a depăşit orice aşteptări chiar şi pe ale subsemnatului, obişnuit (prea) mult cu vocea singurului alb cu timbru de negru.  În seara de 11 iunie însă, am văzut un Eric destul de rigid şi frământat. Poate nu era mulţumit de discursul doamnei de la P.R. ? Sunetul a fost totuşi foarte bun, deh era doar făcut de englezi, evenimentul a fost (pre)luat la pachet… Ceva nu a mers, deşi totul a sunat ca la carte. În concertul de la Budapesta l-am văzut mult mai radios şi energic. Poate publicul? E drept că pe locurile scumpe din faţă nu prea se dansa, cânta sau aplauda ... Gheaţa s-a spart când audienţa a recunoscut tema de la Cocaine spectatorii sărind de pe scaune şi cântând. Era însă prea târziu pentru distracţie... Noi o făcusem de mult, deşi băusem doar pahare de apă minerală... ocazie cu care ne (mai) feream de tânţari. Pe lângă noi prin jur, multe nume din publicitate, sau din media, câteva fiţe de-ale Holografilor cu ale lui Bittman “puse pe frunte” şi o ziaristă, Oana Dobre, zburdalnică şi foarte mulţumită de concert. Încă un fapt deosebit de remarcat au fost piesele în manieră acustică cântate pe rând de Steve sau Eric la vocal. Pentru cei care nu au putut veni, trebuie să le spun că au pierdut un concert de excepţie, care a avut numai interpretări de valoare, chiar dacă multe erau necunoscute pentru marele public. Este posibil să-l (re)vedem parţial pe TV sau DVD şi atunci după decantare să realizaţi importanţa participării la un spectacol pe viu. Însă, vă invit să reveniţi la un concert Eric Clapton singur, unde veţi recunoaşte mai multe piese şi veţi avea ocazia să dansaţi chiar de la primele acorduri (dacă vreţi!). Personal mie mi-au plăcut foarte mult piesele Glad, Presence of The Lord, Can't Find My Way Home, Dear Mr. Fantasy, Georgia on My Mind şi, desigur Voodoo Chile, cu acel solo de clape Chris Stainton magistral!!! “Prietenii” vi le-au pus pus pe net. După bis, am plecat grăbiţi spre maşina lui Mircea cu care ne-am deplasat la clubul Salsa pentru a sărbători aniversarea unei bune prietene. Era cam mult popor la ieşire, fapt ce-mi certifică buna aproximare a mass-mediei, 12.000 suflete. Cu o medie de vărstă pe la 35 de ani...

Trebuie să mai spunem că, ecoul i-a dat puţin de furcă şi de asta dată lui Marcel Avram. Sperăm că la Sonisphere Festival acesta să-l ocolească definitiv ... S-a auzit foarte bine în faţă, cam până în dreptul primului turn de reflectoare (lucru foarte mulţumitor pentru cei cu biletele foarte scumpe) cu mici excepţii pentru partea dreapta (A3) defavorizată de ecoul produs de copertina tribunei stadionului. Asta din cauza amplasării tribunei. Exact pe acelaşi stadion a fost şi concertul distinsului Leonard Cohen de anul trecut unde nu am auzit nici un ecou... scena era în tribună. Pentru cei cu biletele în picioare sunetul a fost relativ bun dar vizibilitatea directă la scenă a fost precară, fapt pentru care am putea reproşa preţul exagerat al biletelor de cat. III. Un preţ „ocolit” desigur de mulţi dintre întârziaţi şi „oferit” cu amabilitate de către „băieţii” prezenţi pe la mai toate concertele de substanţă. E destul de ciudat, dacă nu chiar foarte ciudat că, la vasta experienţă a lui Marcel Avram în organizarea de concerte, acest lucru să nu fi fost luat în calculul preţului biletelor. Am spus asta şi cazul biletelor de la AC/DC şi probabil că urmează să-l repet în cazul biletelor de la Sonisphere. Mai bine un sold-out respectabil, decât să rămâi cu mii de bilete nevândute (de ex. 9.000 la AC/DC!). Dar probabil că socoteala este alta şi o bănuiţi desigur, fiindcă nu este singurul organizator care „atacă” preţurile mari, cum ar spune dom’ prim ministru, ne-simţite pentru cei cu pensii şi salarii nesimţite... Oare aşa să fie? "Un popor de oi naşte guvern de lupi!", se spune prin târg. Adică nu se simt cât de mari sunt. În rest, am văzut şi simţit mai multă organizare, mai multă curăţenie, mai multe feţe cunoscute, mai mulţi prieteni, mai mult exces de zel la jandarmi, şi mai multă enervare şi iritare la gărzile de corp şi bineînţeles ca întotdeauna puţine chioşcuri de vânzare a berii la pahar, a apei minerale sau a sucului cu variate arome. Probabil că dacă ar monta mai multe chioşcuri şi ar aduce mai mulţi vânzători (şi mai calificaţi!) s-ar vinde mai mult şi ar face mai mult profit şi poate cu siguranţa ar mai scădea şi preţul, nu? Dar cui foloseşte? Mai bine scump şi cu coadă, că aşa e învăţat românaşul … să stea la coadă, să mai schimbe o vorbă, să mai înjure guvernul, să socializeze. Nu va mai trece mult timp şi organizatorii vor pierde şi bruma asta de audienţă. Şi aşa organizatorii de anul acesta s-au bătut în vedete rock generând o inflaţie de evenimente cum nu a văzut niciodată România în istoria sa recentă …O să vă spunem la sfârşit de an cine a câştigat. Până acum am fost pe deplin mulţumit de John McLaughlin, Jean Luc Ponty, Ten Years After, Jean Michel Jarre şi Winwood - Clapton. Mai rămân de văzut Aerosmith, metalele de la Sonisphere şi Gary Moore. Până atunci însă, vă invit să ascultaţi muzicieni români de valoare. Ei nu ştiu sau se fac că nu ştiu că există, dar credeţi-mă pe cuvânt că avem.

„The scenery is all the same to me / Nothing has changed or faded / I'm a part of it, some part of me / Painted cool green, and shaded / So, try to find myself must be the only way / To feel free” – spun versurile piesei cu „No face, No name No Number” din playlistul concertului Winwood-Clapton de anul trecut...

Morala: “Vei înşela pe un om, o generaţie, două, dar timpul; pe el nu-l vei înşela!”

Radu Lupaşcu
12 iunie 2010

foto credit: Petru Groza

Avram şi ecoul

AC/DC putea fi cel mai mare show pe care l-a văzut România după 1989. Pentru mulţi, a şi fost. Însă, “fantomele trecutului” pitite în zidurile Casei Poporului au produs câte un ecou pentru fiecare notă cântată, zbierată sau fluierată. E drept că şi scena pusă faţă în faţă le-a deranjat. Nu cred că domnul Marcel Avram a fost străin de acest lucru. Cum nu credem de asemeni, că dacă se monta scena cu faţa spre Piaţa Unirii asistau la concert 100.000 de oameni. Din care doar jumătate au plătit bilete, după cum generos a “estimat” mass-media. Estimare care, în cazul  manifestaţiei anti-guvernamentale din piaţa Victoriei, la 3 zile după acest concert, a dat greş … Deşi suprafeţele sunt întrucâtva echivalente. După părerea mea, la show-ul AC/DC au fost puţin peste 45.000 de fani. Se ajungea destul de lejer dintr-un loc într-altul, (după cum bine a observat personal domnul Marcel Avram), erau destule “oaze” lejere din loc în loc, iar locaţia nu cred că permite un număr mai mare de persoane (după regulile UE). “Incinta” a fost gândită cu scena aşezată invers decât la altele organizate în acelaşi loc până acum, pentru securizarea zonei şi pentru asigurarea unui nivel bun de sunet şi vizibilitate al spectacolului (dimensiuni scenă: 66 m lăţime, 22 m adâncime şi 24 m înălţime). Fapt care a reuşit să mulţumească doar o parte dintre spectatori, în principal doar pe cei de la peluza Normal Circle din grădina Parlamentului, peluză unde, s-a servit numai bere fără alcool la preţ cu … alcool. Cât despre tribunele VIP, ocupate la capacitate maximă - în ciuda preţului descurajant pentru cei ce nu pot sta în picioare - trebuie spus că, au avut un rol bun de imagine, corniţele primite gratis (la această categorie de bilet) au animat scânteietor zona. Spectacolul trupei AC/DC a fost unul foarte reuşit, din toate punctele de vedere, sonor şi vizual, trebuie să-i laud pentru acest fapt la cei aproape 40 de ani de existenţă … În ceea ce mă priveşte, am fost mult mai impresionat de show-ul din 1991 de la Budapesta de la festivalul Monsters of Rock, alături de Metallica, Queensrÿche şi Mötley Crüe (vezi foto bilet). Mai trebuie spus, că nici vocea sau mai bine zis răguşeala lui Brian nu pare să-i ajungă la atât de multe concerte programate pentru acest Black Ice Tour, spectacolul de la noi fiind al doilea din cadrul turneului de anul acesta. Fiindcă, foarte mulţi prieteni m-au întrebat cum a fost - cea mai mare parte din ei văzînd concertele din 2009 în ţările din vecinătate, Belgrad, Atena sau Viena – un efort meritat având în vedere ţeapa de anul trecut cu firma PlayCool şi One Event, am ales să le transmit prin scris micile detalii despre ce mi-a plăcut sau nu la acest concert. În concluzie, a fost un concert foarte bun, cu un playlist solid, cu foarte multe hituri vechi, mai bine ales ca anul trecut,

• Rock ’n Roll Train 
• Hell Ain't a Bad Place To be 
• Back In Black 
• Big Jack 
• Dirty deeds done dirt cheap 
• Shot Down in Flames 
• Thunderstruck 
• Black Ice 
• The Jack 
• Hells Bells 
• Shoot to thrill 
• War Machine 
• Dog Eat Dog 
• Anything Goes 
• You Shook Me all night long 
• TNT 
• Whole lotta Rosie 
• Let There Be Rock 
• Highway To Hell(bis) 
• For Those About To Rock(bis) 

dintr-un turneu care se va încheia La Catedral del fútbol din Bilbao pe 28 iunie, ce este sold-out de pe acum … Sunt încă patru locaţii cu toate bilete vândute, Stade de France din Paris, Olympic Stadium din Stockholm, Casa Arena din Horsens (Danemarca) şi Stade de Suisses din Berna (Elveţia). AC/DC au adus pe scenă recuzite gigantice, o locomotivă de 3,5 t pentru piesa din deschidere, pentru piesa Hells Bells au adus un clopot uriaş, apoi o uriaşă păpuşă gonflabilă pentru Whole lotta Rosie, iar pentru piesa de final s-au folosit tunuri adevărate, efecte pirotehnice, confetti, artificii şi au consumat multă energie (mai ales Angus) care au electrizat publicul din primul minut al celor 2 ore de spectacol. Un eveniment care ar trebui repetat cu multe alte nume care ne-au ocolit până acum. Şi ne vor mai ocoli până nu terminăm odată un loc mai bun de cântat!!! Aşteaptă să vină: Peter Gabriel, U2, Rush, Roger Waters, David Gilmour, The Eagles,  Wishbone Ash, Paul McCartney, Kiss, Stone Temple Pilots, Ennio Moricone, The Hamsters, Joe Bonamassa, John Mayer, Ratt, Pearl Jam, Dave Mathews, Mylene Farmer, Paul Rodgers, Angelo Branduardi, Robin Trower, George Strait, Slash, Sade, Vince Gill, Robbie Williams, Kings of Leon, Michael Buble, Tom Petty, Norah Jones, Reba McEntire, Sugarland, Tom Waits, Santana, Bon Jovi, şi mulţi alţii… Ca să nu mai amintesc vreo trupă din zona muzicii progressive … Aici e o zonă minată. Un alt aspect pe care l-am observat pentru voi a fost organizarea şi curăţenia locului de desfăşurare a concertului. Au fost îndemnuri adresate spectatorilor să nu lase resturi sau pahare de plastic pe carosabil, dar nu s-au gândit nimeni nici o clipă că ar trebui să existe niscaiva coşuri de gunoi, din loc în loc, unele ambulante dacă altfel nu se putea … fiindcă, oricum acest lucru este inclus în preţul consumaţiei de la concert. Se putea face prin voluntariat sau prin returnarea unui preţ minim pentru pet/pahar. Un lucru pe care cu greu o să-l văd rezolvat la concertele de pe la noi. Speram ca la cele organizate de domnul Marcel Avram să fie alfel, întrucât experienţa sa de organizator al multor mii de concerte în special afară, să se simtă şi la noi … Faptul că domnia sa reuşeşte să aducă nume mari precum AC/DC, Steve Winwood, Eric Clapton, Rammstein, Alice in Chains, Metallica, Slayer, Megadeth, Anthrax şi Manowar este desigur un fapt meritoriu pentru care îl asigurăm de sprijinul şi respectul nostru. Dar vrem să beneficiem şi de organizare ca la concertele din Occident pentru care plătim acelaşi preţ. Şi la acest concert biletele au fost scumpe, dovadă fiind lipsa unui mare număr de fani, din calculele organizatorilor aproape 20.000 şi preţul mic al biletelor “în plus” la intrare, 50 sau 100 lei maxim, motiv care ar trebui să dea de gândit dacă nu cumva trebuie adaptat şi preţul biletelor la situaţia actuală din România. De criză sau după criză. Pentru că şi accesul presei este foarte limitat la evenimentele D&D East Entertainment şi alegerea jurnaliştilor s-a făcut după reguli confuze numai de dumnealor ştiute. Mai trebuie spus că în jurul numelui organizatorilor şi colaboratorilor domnului Marcel Avram din România planează suspiciuni de nereguli financiare, întârzieri de plăţi şi incapacităţi de plată. Presa a dezbătut pe larg aceste teme, nu are rost să amintesc, drept care doar mă întreb de ce nu se lămuresc lucrurile foarte clar şi cui folosesc aceste reacţii negative din mass-media? Pentru că, dragi prieteni, lipsa de săli de concerte, de stadioane sau mă rog dacă vreţi, zone destinate acestor evenimente mamut (scena a fost montată pe parcursul a cinci zile cu ajutorul a două macarale de câte 70 de tone fiecare, cu o înălţime de câte 60m, iar demontarea ei a durat 2 zile), coroborată cu lipsa de încredere în organizatori şi preţul biletelor, v-a convins să staţi acasă, să economisiţi bani şi să vă deplasaţi mâine în străinătate unde aceste lucruri nu se întâmplă sau se întâmplă foarte rar. Mai grav este pentru acea categorie de public care nu iese deloc din casă şi pentru care concertele şi filmele de pe casetă video sau DVD sunt tabu. Acolo nu sunt greşeli de organizare, sunetul este suround, berea este întotdeuna bună, buda este curată, nu te deranjează nimic, probabil nici nevasta/soţul. Pe aceştia cine îi va convinge să iasă vreodată să participe la miracolul unui concert pe bune, adică LIVE ?!? Cu siguranţă, nu ecoul!

Radu Lupaşcu
20 mai 2010

Viaţa şi adevărul într-un singur sens !?

La aproape 50 de ani, am mai învăţat câte ceva … Cum să NU sar peste etape şi să trec direct la subiect. Adică la chestiune. Era vorba de un interviu de 5 minute, cu acordul expres al artistului. 12 iunie 2010, o zi din anotimpurile minunate ale blues-ului pe care o doream (numai) plăcută. Care a fost dealfel, chiar peste aşteptări de plăcută. Un eveniment Blue Moods, din nou foarte reuşit! Un concert memorabil, de calitate, cu profesionişti britanici şi olandezi din zona white-blues-ului, foarte puţin văzuţi şi auziţi la noi în regat. Posturi de radio şi ziare cu greutate, anunţau în trombă venirea chitaristului de la Pink Floyd. Am primit telefoane pe această temă suficient de multe, care să-mi crească adrenalina. Pe repede înainte. Asta din cauză că celebrul Snowy White a fost unul dintre chitariştii trupei Pink Floyd din turneul “Is There Anybody Out There? The Wall Live” (1980-1981). Principalul chitarist a fost şi va rămâne David Gilmour. Câteodată, media exagerează puţin faptele spre excitarea cititorului (ascultătorului). Povestea merge mai departe. Terence Charles “Snowy” White a (re)venit la Bucureşti de astă dată cu noul său proiect de blues. Pentru cunoscători ar trebui să spun că acest lucru m-a “speriat” la început, dar fiindcă timpul este ireversibil, aşa şi White Flames nu mai poate fi reîncarnată. Face parte din evoluţie. Aşa cum, nici perioada Peter Green nu a putut fi trecută cu vederea, Snowy delectându-ne cu o versiune de „catifea” la celebrul hit de pe nu mai puţin celebrul album cu tomberoane („Looking for somebody”). „I’m Glad”, zic eu în gând şi, nu trec multe minute până la versiunea acustică a lui Snowy la această excepţională piesă CREAM ("I'm So Glad" a fost scrisă de Skip James, blues-man autentic din Delta fluviului Mississippi). Este vorba de trupa Cream, cea englezească, nu cea mioritică. Evenimentul, organizat impecabil de Ioan Big şi al său staff, a captat atenţia foarte multor fani ai blues-ului veniţi din toate colţurile ţării. Aceştia au cântat în cor Walk On - celebrul hit al lui Sonny Terry - cum niciodată nu am văzut/auzit la evenimentele Blue Moods. Şi le-am văzut pe toate. Cu prieteni, pentru care am rezervat locuri şi cu care am totalizat cam o pătrime de sală. Puţinele locuri pe scaune, au fost epuizate cu mult timp înainte de majorarea preţului biletelor. De la 95 la 115. Un preţ mic pentru un concert aristocratic. Aproape de suflet, aproape de tinereţe şi cel mai aproape, de acel spirit tânăr al blues-ului. Eleganţa cu care dirija band-ul, delicateţea cu care-şi executa solo-urile şi bunul simţ al comportamentului scenic v-ar trezi regrete că nu aţi fost prezenţi. Uşurinţa de-a cânta şi experienţa bogată se citeau pe faţa sa. Este greu de crezut că Snowy va mai reveni la Bucureşti chiar şi pentru un concert la Big Mamou. Deşi, never say never, după cum s-a întâmplat cu concertul lui Sardinas de la Sighişoara. Noul album, Snowy White Blues Project, intens promovat în acest concert, s-a numit In Our Time of Living, iar chitara asigurată cu acelaşi “preţ” ca al artistului (4.000) se numea Gibson Les Paul Gold Top, despre care aveam de pus una din acele trei întrebări ... Am aflat numele membrilor noului proiect de blues: Ruud Weber Jr (bas, vocal) plin de viaţă şi mult drag de cântat, neastâmpăratul Matt Taylor (chitară, vocal) cu ale sale solo-uri foarte reuşite şi Roy Martin, un toboşar ritmic foarte precis (ex. Patricia Kaas). Am putut ajunge aproape de marele artist pentru autografe şi fotografii, după cum a ajuns chiar jumătate de sală, am putut ajunge să-i şoptesc o vorbă pentru un very small interview, am primit şi permisiunea dumnealui, şi desigur a prietenului Nucu Big, organizatorul evenimentului, dar nu am putut trece de Domnul Art Director şi de-al său (bine)cunoscut exces de zel. Cine mă cunoaşte, ştie ce “fiară” sunt. Am văzut câteva sute de concerte la viaţa mea şi este prima oară când am luat ţeapă. Întotdeauna am ajuns, fie şi preţ de câteva secunde, lângă protagonistul serii. De astă dată, regula Degaol a fost alta. Trebuia să cer aprobare de la o doamna Ana, pe care nu o cunosc, trebuia să cer aprobare de la un domn impresar - caută-l Radule prin sală - şi apoi să mă înscriu la interviul meu de 5 minute. Neuroni şi timp pierdut în etape. Sunt acele etape iritante, care te fac să te uiţi la DVD şi să-ţi piară cheful să mai ieşi în lume. La o bere cu prietenii... Destul de mulţi. Omul şi-a făcut datoria aşa cum şi (de exemplu) Boc şi-o face. Asta înseamnă profesionalism până la sânge. Sângele pe care l-am “vărsat” eu. Pe altarul muzicii care durează. Nu cred că am stat atât de târziu în Hard Rock Café Bucharest niciodată. Cu prieteni, la vreo trei mese … Unii mi-au mai alinat durerea. Domn Profesor Tăriceanu şi-a recunoscut studentul a cărui schimbare de carieră de după 1993, a însemnat multe sacrificii. Dar şi bucurii, pe care din postura de simplu consumator nu mi le-aş fi putut oferi altfel. Vă anunţ pe această cale, că ni se pregăteşte un festival pentru motorizaţi. Poate ar trebui şi Gabi să ştie … Am terminat articolul, aşa că pot să-mi scot banderola magică care atribuie privilegii şi pe care probabil că nu voi fi nevoit să o mai port la concertele Event-plus!? Pe repede-înapoi ... ca să-mi aduc aminte ce isteţ am fost atunci când l-am recomandat prietenilor şi a intrat în lumea spectacolului. Afară, este (sper!) primăvară, iar eu iubesc nespus blues-ul. Câteodată asta ne face să greşim ... Unii o recunosc. Drept care, am luat calea Big Mamou-ului şi am purces la despicat firul în 5, rămânând pe altarul înfierbântat al spectacolului. Cu Gyuri şi Vali Răcilă. Drept care mai venim şi altădată, pentru că Silviu are dreptate! Cine are prieteni, nu mai are nevoie de duşmani. Pe repede înainte.

Radu Lupaşcu
13 martie 2010