Arta Sunetelor
CARL ORFF - CARMINA BURANA -
BALLET FLAMENCO DE MADRID
Majoritatea structurii compoziționale se bazează pe ideea învârtirii ROŢII NOROCULUI. În interiorul fiecarei scene și câteodată chiar și în interiorul aceleași mișcări, roata norocului se învârte, bucuria se transformă în amărăciune și speranța în jale, "O fortuna" completează acest cerc, formând un cadru compozițional pentru lucrare, fiind partea de deschidere și închidere a secțiunilor. Desenul roții norocului de pe prima pagină a "Burana Codex", am putea spune libretul lucrării, are menționat "Regnabo, regno, regnavi, sum sine regno" care s-ar putea traduce ca "Eu voi domni, domnesc, am domnit, sunt fără tărâm/regat". Carl Orff a creat un concept dramatic pe care l-a numit "Theatrum Mundi" în care muzica, mișcarea și narațiunea sunt inseparabile. Formula artistică a lui Orff limitează muzica în așa fel încât fiecare mișcare muzicală trebuie să fie conectată cu o acțiune de pe scenă, dar, interpretările din zilele noastre ale Carminei Burana s-au îndepărtat de intențiile sale. Deși Carmina Burana a fost concepută ca o lucrare de pus în scenă, care implică dans, coreografie, design vizual și alte acțiuni scenice, lucrarea este de obicei interpretată în zilele noastre, ca o cantată. O excepţie notabilă este versiunea "Trans-Siberian Orchestra", cu lumini stroboscopice și ceea par a fi flăcări care cuprind scena, sala și balcoanele, pulsând intens în ritmul muzicii. O versiune cu dans, în coreografia lui Loyce Houlton de la Minnesota Dance Theatre, din 1978 a fost realizată, în colaborare chiar cu Carl Orff. Am făcut această scurtă prezentare pentru a sublinia faptul că transpunerea pe balet nu a fost întâmplătoare. Structura muzicală menționată anterior, este după părerea mea un atu pentru adaptarea într-un balet care să transmită (alături de muzica excelentă) o plăcere vizuală, constituind un cadru vizualo-auditiv perfect. Baletul Flamenco din Madrid a reușit această performanță, sugerând prin dans ideea roții norocului și pe mulți (cu exceptia puriștilor) a reușit să-i încânte și să-i facă să se simtă bine, ascultând muzica lui Carl Orff și privind prestația interpreților de pe scenă. În decursul timpului, Carmina Burana, a constituit pentru muzicieni o tentație de a o adapta sau de o a re-orchestra, fiecare dintre ei lăsându-și o amprentă personală. Discipolul lui Orff, Wilhelm Killmayer, în 1956, a creat o versiune redusă pentru soliști, cor mixt SATB (soprane, altiste, tenori și baritoni), cor de copii, 2 piane și 6 instrumente de percuție, autorizată de compozitor, care permite interpretarea cantatei de ansambluri de mărimi mai mici. Popularitatea acesteia a declanșat crearea a multe alte aranjamente, pentru o diversitate de tipuri de ansambluri. Juan Vincente Mas Quiles a realizat un aranjament pentru instrumente de suflat, păstrând originale, corul, percuția și partea de pian. Aceast aranjament permite interpretarea de către ansambluri care au coruri bine puse la punct și formație de suflători, dar nu au o orchestra simfonică. În schimb John Krance a realizat un aranjament suplimentar pentru orchestră de suflători, dar fără cor. În anul 1983, un foarte cunoscut keyboardist, Ray Manzarek, membru fondator al formatiei The Doors, care a activat în grup între anii 1965-1973, a creat o adaptare rock (producător Philip Glass), interpretată la pian, orgă și alte instrumente cu clape de către Ray, căruia i s-au alăturat: Michael Riesman - sintetizator și orchestrații, Larry Anderson - tobe; Ted Hall - chitară; Doug Hodges - bass; Adam Holzman - sintetizator; Jack Kripl - saxofon, flaut. Australianul Gareth Koch a aranjat și înregistrat Carmina Burana pentru chitară. Prima înregistrare pe disc (ABC Classics) a fost realizată în 1998 și re-lansată în anul 2005. Dar să revenim la spectacolul nostru. După părerea mea a fost lăsată la final "cireașa de pe tort" adică secțiunea de spectacol pe care toți o așteptau (deși unii nu o anticipau) și anume adevăratul balet flamenco. Eu, care pot să mă numar printre norocoșii care au avut ocazia să vadă un spectacol live de flamenco, chiar la Madrid, în 1984, şi nu doar pe DVD sau în diverse filme, am fost foarte plăcut surprins de prestația trupei de balet, pe o scenă "adevărată", ceea ce pot să vă spun este cu totul altceva decât o prestație de pe o mini-scenă, dintr-un restaurant. În concluzie, un spectacol reușit cu muzică de calitate, balet şi flamenco. Mircea Giurgiu SUNET DE TROMPETĂ LA SALA RADIO - AVISHAI COHEN QUARTET
Avishai Cohen nu este un "newcomer", în jazz-ul mondial, el începând să înregistreze din anul 2002 cu "Third World love" (Third World Love Songs) și din anul 2003, în nume propriu (The trumpet player, titlu care nu a fost ales la întâmplare, pentru a nu fi confundat cu "tizul" basist), cu "3 Cohens" (One) și cu Omer Vital (Marlon Browden Project). Cohen a înregistrat de asemenea cu renumiţi interpreţi de jazz ca şef de orchestră, co-leader şi compozitor. Avishai a declarat ca în cariera sa a fost puternic influențat de către Miles Davis. Considerat drept cel mai interesant muzician israelian de jazz din lume, ales director al Festivalului Internațional de Jazz din Ierusalim, începând cu anul 2005 și votat de 3 ani consecutiv de DownBeat Jazz Magazine drept "Rising Star", a apărut pe scena Sălii Radio din Bucureşti cu o formulă de cvartet: Avishai Cohen - trompetă; Yonathan Avishai - pian; Yoni Zelnik - bas; Jonathan Blake - baterie. Programul a cuprins cele 5 părţi ale ultimului său album "Into the silence" lansat anul acesta, și anume: Life and death; Dream like a child; Into the silence; Quiescence; Behind the broken glassv și s-a încheiat cu un encore, compoziția saxofonistului, flautistului și compozitorului american Frank Foster - Shiny stockings. O notă aparte pentru albumul "Into the silence", dedicată tatălui său David, o compoziție care este aproape imposibil să nu fie plăcută, atât de iubitorii de jazz și de cei care s-au apropiat doar în această seară de acest gen muzical. Mă uitam la chipurile tinerilor din sală și mă simțeam extrem de fericit că ceea ce ascultau le făcea într-adevăr plăcere. Fiecare membru al cvartetului este un virtuos și putem spune că am văzut la lucru, un careu de ași. Un alt eveniment de faimă pentru redutabila echipă a JAZZ SYNDICATE LIVE SESSIONS. All About Jazz: "E muzică frumoasă, şi în mod clar are o unitate rezultată atât din spiritul constant al compoziţiei, cât şi din abordarea spontană a interpretării.”
Mircea Giurgiu Foto: Radu Pencea ANDELMO FORNACIARI - UN UOMO DI ZUCCHERO Concert Sala Palatului - 14 noiembrie 2016 - BLACK CAT WORLD TOUR
"When I do the English version of a song, I lose something. I would like to find a way to translate my songs from Italian to English better, because my lyrics are very personal and I use a lot of slang, the typical Italian way to say something. When they translate this, you lose the sarcasm or irony. People in England and America only know me for ballads, but my fast songs are very sarcastic. I'm really more like Tom Waits or Charles Bukowski than Whitney Houston." Concertul a debutat cu 11 melodii din ultima sa creație muzicală, Black Cat, după care Zucchero a "trecut" prin majoritatea albumelor sale de succes: Blue's 1987 - cel mai bine vândut album din istoria Italiei, cu vânzări de peste 1,5 milioane unități doar în 1987, până la Oro incenso & birra 1989, înregistrat în Memphis, cu vânzări de peste 8 milioane de unități; Miserere 1992 (un alt disc de aur); Spirito DiVino 1995 (alt disc cu vânzări de peste 2,5 milioane de unități); Shake 2001 (cu vânzări de peste 1 milion de unități); Chocabeck 2010 (disc de 5 ori de platină). Rolling Stone Italia a inclus albumul Oro incenso & birra pe lista celor mai frumoase albume italiene. Orchestra de acompaniament a fost de top, vocea lui Zucchero a sunat foarte bine și starul a avut o comunicare perfectă cu publicul. Nu am putut să mă abțin să nu trec cu vederea (doar) unele repere care au jalonat cariera super starului italian. În anul 1990 a avut loc concertul de la Kremlin, Zucchero fiind primul artist din Occident care a cântat la Moscova după căderea Zidului Berlinului. Concertul a apărut și pe disc Live at The Kremlin (1991), primul său album live, cu invitați de marcă, cum ar fi: Randy Crawford și Toni Childs. ÎIn 1992 a fost invitat de Brian May să participe la "The Freddie Mercury Tribute Concert" unde a interpretat cu 3 membrii originali ai grupului Queen - Brian May, John Deacon și Roger Taylor -, Las palabras de amor. În 1993 Dan Aykroyd l-a invitat la House of the Blues, la celebrarea aniversarii a 46 de ani ai lui Jim Belushi, unde a cântat alături de The Blues Brothers - Diavolo in me și You are so beautiful. Între anii 1992 și 2003 a fost un membru permanent al concertelor de caritate organizate de Luciano Pavarotti - Pavarotti & Friends, iar în 1994 a fost singurul interpret italian invitat la a 25-a aniversare a Festivalului de la Woodstock. Calitățile sale vocale l-au recomandat ca un partener de valoare pentru interpreți ca: Eric Clapton, Jeff Beck, Stevie Ray Vaughan, Brian May; Miles Davis, Ray Charles, B.B. King, Rufus Thomas, Randy Crawford, Elton John, Sting, Bono, Peter Gabriel, Paul Young, Sinead O'Connor, Sheila E., Peter Maffay, Luciano Pavarotti, Andrea Bocelli, Ennio Morricone și alții. A apărut de scenă alături de Joe Cocker, Ray Charles, Dee Dee Bridgewater, Eric Clapton, Stevie Ray Vaughan, Miles Davis etc. Zucchero este și compozitorul coloanei sonore a filmului Snack Bar Budapest, scenariul și regia lui Tinto Brass. Ca o recunoaștere unanimă a calităților sale și a aportului adus economiei statului italian a fost distins cu titlul de "Cavaliere di Gran Croce OMRI (Ordine al Merito della Repubblica Italiana)", echivalentul italian al OBE din UK. În final vă voi enumera melodiile din concert, cu unele mici remarci și informații (albumul în care au apărut, anul în care a fost lansată ca disc single și versiunea originală a versiunii cover) SETLIST 1. Partigiano reggiano (Black cat 2016) single 2016 2. 13 buoni ragioni (Black cat 2016) 3. Ti voglio sposare (Black cat 2016) 4. Ci si arrende (Black cat 2016) 5. Ten more days (Black cat 2016) 6. Hey Lord (Black cat 2016) 7. L'anno dell'amore (Black cat 2016) 8. Fatti di sogni (Black cat 2016) 9. La tortura della luna (Black cat 2016) 10. Terra incognita (Black cat 2016) 11. Voci (Black cat 2016) single 2016 Nota: 1. De pe albumul "Black cat" nu au fost interpretate melodiile "Love again" și "Streets of surrender (S.O.S.) care pe disc apare cu feat. Mark Knopfler. 2. Versurile la "Streets of surrender " au fost scrise de către Bono (U2) şi au fost dedicate victimelor atacurilor teroriste de la Paris, din noiembrie 2015. 3."Black cat" a însemnat revenirea lui Zucchero la rădăcinile soul & blues. 12. Vedo nero (Chocabeck 2010) single 2011 13. Baila (sexy thing)(Shake 2001) single 2001 14. Never is a moment (La sesion cubana 2012) cover Jimmy LaFave 15. Dune mosse (Blue's 1987). Melodia a fost re-înregistrată pe discul single "Diamante", în 1989, de Zucchero şi Miles Davis. Miles Davis a fost cel care a insistat să re-înregistreze melodia împreună cu Zucchero, considerând-o "un tip interesant de blues mediteranian". 16. Il volo (Spirito DiVino 1995) single 1995 17. Rossa mela della sera (Shake 2001) single 2002 18. L'urlo (Miserere 1992) single 1992 19. Chocabeck (Chocabeck 2010) single 2010 20. Iruben me (Oro incensa & birra 1989) 21. Un soffio caldo (Chocabeck 2010) single 2011 22. Miserere (Miserere 1992) single 1992 - un tribut adus marelui tenor italian Luciano Pavarotti. Videoclipul a fost proiectat pe ecran, s-a păstrat prestația lui Luciano și Zucchero a interpretat live partea sa. Prezentarea orchestrei: Nicola Peruch - keyboards; Adriano Molinari - drums; Mario Schiliro - guitars; Andrea Whitt - violin, mandolin, pedal steel guitar; James Thompson - sax tenor, sax baritone, flute, harmonica, vocals; Kat Dyson - guitars, dobro, mandolin, vocals; Polo Jones - bass, vocals, MUSICAL DIRECTOR. După prezentarea formației, aceasta a interpretat "What'd I say" - cover Ray Charles, solistă vocală Kat Dyson. Momentul este menționat ca și Kat blues. 23. Con le mani (Blue's 1987) single 1987 - versuri Gino Paoli 24. Solo una sana e consapevole libidine salva il giovane dallo stress e dall' Azione Cattolica (Blue's 1987) single 1988 25. Diamante (Oro incensa & birra 1989) single 1989 26. Cosi celeste (Spirito DiVino 1995) single 1996 27. X colpa di chi? (SpiritoDiVino 1995) single 1995 28. Diavolo in me - (Oro incensa & birra 1989) single 1989 - melodia a început cu o "predică" a "Reverendului" Polo Jones Encore: 29. Everybody's got to learn sometime - compoziție James Warren (The Korgis) (Zucchero et Co. (2004) (single 2004 duet cu Vanessa Carlton) (La sesion cubana 2012). Versiunea italiana "Indaco dagli occhi del cielo". 30. Wonderful life single 2007 - cover Black 31. Guantanamera (La sesion cubana 2012) single 2012 32. Senza una donna (Blue's 1987) single 1987; single 1991, în duet cu Paul Young. Ce aș mai putea adăuga? Poate faptul că Zucchero este artistul pe care l-aș vedea oricând! Nu întâmplător un prieten din SUA l-a văzut în concert de 5 ori! Aș fi fost și mai fericit dacă în formația de acompaniament ar fi fost și Brian Auger, un keyboardist de mare clasă, un maestru al orgii Hammond B3, cu care am crescut, alături de proiectele sale: Steampacket (feat. Rod Stewart, Julie Driscoll & Long John Baldry), Trinity cu Julie Driscoll (creatorii unei versiuni deosebite de inspirate a melodiei lui Bob Dylan - This wheel's on fire"), Brian Auger's Oblivion Express, menționat dealtfel în caietul program al turneului. A consemnat pentru Dumneavoastră, Mircea Giurgiu Un dream-trio la Sala Radio: Jack DeJohnette, Ravi Coltrane și Matthew Garrison "In Movement Tour" - 3 noiembrie 2016, București -
În 2011, a fost ales pentru a susține un concert la Kennedy Center, în onoarea vechiului său prieten și sursă de inspirație muzicală, Sonny Rollins. Marcând aniversarea vârstei de 70 de ani, în 2012, a primit premiul National Endowment for the Arts Jazz Master Fellowship - cea mai mare recunoaștere pentru muzicienii de jazz din SUA - în semn de apreciere a realizărilor sale extraordinare, a contribuțiilor sale la progresul jazz-ului ca formă de artă, și pentru rolul său de mentor pentru o nouă generație de tineri muzicieni de jazz. Jack DeJohnette știe cum să interpreteze creator și să transforme tradițiile, realizând compoziții noi, inovatoare. Cu toate că DeJohnette este, evident, un original, el se apleacă cu atenție asupra genurilor si subgenurile jazz-ului, topind granițele acestora în creații memorabile. Felul în care, de pildă, tratează diverse aspecte ale blues-ului și swing-ului decurge dintr-un respect evident pentru fiecare stil specific. Chiar și atunci când împinge propria sa creativitate spre locuri noi, DeJohnette reușește să păstreze la vedere formele moștenite. Jack DeJohnette a înregistrat împreună cu saxofonistul Ravi Coltrane și basistul Matthew Garrison albumul In movement (ECM), lansat în 6 mai 2016. România este prezentă, onorant!, alături de Finlanda, Polonia, Italia, Spania și Elveția, pe harta turneului-premieră, care cuprinde, până acum, doar un număr de 8 spectacole confirmate. Joi, 3 noiembrie 2016, la Sala Radio, Jack DeJohnette Trio a prezentat publicului imaginea sonoră a albumului amintit. A fost o seară dedicată tuturor iubitorilor jazz-ului, aducând satisfacții majore în special cunoscătorilor jazz-ului contemporan. Trio-ul aflat pe scena Sălii Radio a fost unul de excepție, fiecare membru fiind un muzican desăvîrșit. Alături de protagonist (unul din puținii toboșari care sunt, în același timp, lideri de formație), au fost pe scenă și cei doi mari muzicieni care apar pe albumul promovat, saxofonistul Ravi Coltrane și basistul Matthew Garrison.
Pentru albumul lor In movement, primul lor album împreună, DeJohnette, Coltrane și Garrison ating moștenirea muzicală a înaintașilor, începând cu cea a lui John Coltrane. Înregistrarea începe cu elegia "Alabama", o versiune care îmbină respectul cu independența. Trio-ul reinterpretează de asemenea piesa impresionistă "Blue in Green", compusă de Miles Davis și Bill Evans (DeJohnette este unul dintre puținii care au făcut parte din formațiile ambilor muzicieni). Există, de asemenea, "Serpentine Fire", hitul Rhythm & Blues din anul 1977 al trupei Earth, Wind & Fire, tribut funky adus regretatului lider al grupului, Maurice White, care a colaborat și cu DeJohnette în primii ani. Ravi Coltrane și Matthew Garrison, în debutul lor la celebra casă de discuri ECM, răspund magnific tobelor liderului DeJohnette, Ravi cu solo-uri superbe de saxofon tenor sau soprano, Matt cu linii de bass potențate de efecte electronice. Jack DeJohnette afirmă că, citez, "Suntem conectați la un nivel foarte ridicat și extrem de personal care cred că se vede în muzica noastră." Și chiar așa s-a văzut și auzit în Sala Radio, în seara zilei de 3 noiembrie 2016! Concertul a arătat, dacă mai era nevoie, în ce măsură atât Ravi și Matt sunt instrumentiști cu o voce distinctă pe scena jazzului contemporan, cu abilități care se potrivesc cu cele ale super-starului DeJohnette, toboșar și percuționist excepțional, dublat de un pianist surprinzător. Rezultatul a fost, cum altfel?, un spectacol al sunetelor jazzului modern, avangardist, un adevărat regal pentru iubitorii jazzului contemporan. Concertul a început cu DeJohnette ... la pian, marcând începutul unei suite de piese care a durat, nici mai mult nici mai puțin, o oră! Un amalgam de sunete îndrăznețe, melanj al unor piese de pe albumul promovat - nu au lipsit "Blue in Green" și "Serpentine Fire" -, cu unele mai vechi, un regal jazz-istic, cu solo-uri remarcabile și sincronizare perfectă în părțile comune. Sunt convins că pentru publicul avizat, prezența în fața pianului a protagonistului Jack DeJohnette nu a fost o surpriză: înainte de a deveni baterist, DeJohnette a fost un pianist. El a făcut primii pași muzicali la pian în copilărie, înainte de a trece la tobe, iar colegii și fanii îl cunosc ca fiind un compozitor de pian genial a cărui operă la clape a fost prezentă pe diverse înregistrări pe parcursul carierei sale. De altfel, în primăvara acestui an a apărut primul disc la pian-solo a lui Jack DeJohnette, Return. Nu cred că mai sunt necesare alte argumente care să probeze valoarea plurivalentă a muzicianului, interpret și compozitor în același timp. Concertul și-a continuat traseul așa cum a inceput, ca o feerie muzicală modernă, chiar avangardistă. Încă două piese, de mai mică întindere (nu au lipsit Lydia - odă soției lui DeJohnette - și Wise One), au arătat publicului un trio excepțional, trei individualități puternice - fiecare un virtuoz al instrumentelor sale - care se îmbină într-un ansamblu fără fisură. Dacă muzicienii au fost fără cusur, nu la fel pot spune despre public. Și ar fi păcat ca cei de pe scenă să asimileze comportamentul unei mici părți a publicului cu marea majoritate a acestuia, care a răspuns minunat provocărilor muzicienilor. Așa cum am constatat și la alte concerte de jazz - și nu numai, din păcate -, există spectatori grăbiți care nu au răbdare să aștepte sfârșitul actului artistic, deși (măcar) bunul-simț ar dicta să nu deranjeze muzicieni și public, deopotrivă, prin plecarea în timpul spectacolului. Totuși, concertul s-a încheiat într-o bucurie comună, public și muzicieni, chiar dacă nu am avut parte de un bis. În deschiderea concertului susținut de Jack DeJohnette Trio am avut bucuria - scurtă, aș zice, trupa compusă din nu mai puțin de 10 (zece) muzicieni nu a avut decât ceva mai mult de 20 de minute la dispoziție - de a urmări, în premieră pentru mine, The Jam Community feat. DJ Vasile. Am avut parte pe scena Sălii Radio de o muzică experimentală, de foarte bună calitate, atât cu părți în care ansamblul a fost în prim-plan, cât și cu solo-uri bine conturate (trompetă, saxofon etc.) The Jam Community este un proiect care a luat naștere în urmă cu doi ani, având la bază nucleul format din Johnny Bica - clape, Michael Acker- bass și Octavian Scurtu - baterie. În ziua concertului, The Jam Community a avut următoarea componență: Johnny Bica – clape, Albert Tajti – clape, Adi Stoenescu – clape, Michael Acker - bass, synth moog, Octavian Scurtu – baterie, Ghassan Bouz - percuție, Alexandru Arcus - saxofon, Harvis Cuni Padron – trompetă, Dan Mitrofan - chitară, DJ Vasile - Sampling and Scratchez (invitat special, veteranul muzicii electronice din România) The Jam Community este un proiect inedit, care însumează muzică experimentală și sound-uri eclectice și reprezintă o contopire de identități artistice. Nu pot decât să doresc să revăd această echipă într-un concert în care să se poată exprima într-un interval de timp corespunzător unui act artistic complet, astfel încât își demonstreze mai bine capabilitățile și valoarea.
Radu Birișteică Foto: Radu Pencea DAVID LYNCH & CHRISTA BELL - Lebăda neagră şi muza sa Spectacolul din seara zilei de 26 octombrie 2016 din Club Control, a fost unul din rarele evenimente culturale din București, datorită alăturării a doua personalități puternice și controversate, oarecum simbiotice, a lui David Lynch (chiar dacă aceasta a fost făcută doar prin filmul "The Music of David Lynch") și a muzei sale, Chrysta Bell.
iar crezul său artistic declarat este: "Sound is almost like a drug. It's so pure that when it goes in your ears, it instantly does something to you. Design and music, art and architecture - they all belong together." Spectacolul a fost structurat pe 3 părți: în partea întâia, un fragment din filmul "The music of David Lynch" înregistrat cu ocazia concertului caritabil, din 1 aprile 2015, la Ace Hotel Theatre din Los Angeles, și anume: 1. Angelo Badalamenti feat. Kinny Landrum (synthesizer) – Laura Palmer’s Theme (Twin Peaks) 1990-1991; 2. Donovan – Love Me Tender - Nicolas Cage (Wild at heart) 1990; 3. Chrysta Bell – Swing With Me - din albumul This train 2011, care va apărea pe coloana sonoră a noului serial Twin Peaks 2017; 4. Tennis and Twin Peaks – In Dreams - original Roy Orbison - superb mimată în film de către Dean Stockwell (Blue Velvet) 1996; 5. Rebekah Del Rio – Llorando - original Rebekah Del Rio a capella (Mulholland Drive) 2001; 6. Sky Ferreira – Blue Velvet - original Bobby Vinton (Blue Velvet) 1996; 7. Jim James – Sycamore Trees - original Jimmy Scott - Twin peaks 1990-1991; 8. Karen O – Pinky’s Dream - Album David Lynch feat. Karen O - Pinky's dream 2012; 9. Angelo Badalamenti feat. Kinny Landrum (synthesizer) – Dance of The Dream Man (Twin Peaks) 1990-1991. Notă: La fiecare dintre prestații am menționat numele melodiei, interpretul din film, filmul şi/sau albumul, anul lansării. Nu pot să nu remarc unele aspecte importante: - Angelo Badalamenti l-a folosit și cu această ocazie pe Killy Landrum la synthesizer, exact ca pe coloana sonoră a serialului Twin Peaks; - prietenia de o viață care s-a legat între David Lynch și cântărețul britanic de folk Donovan, ambii adepți ai meditației transcedentale. - Lynch ar fi vrut să folosească în Blue Velvet melodia "Crying", în interpretarea lui Roy Orbison, dar a renunțat când a auzit o altă melodie a lui Roy, "In dreams". Rebekah Del Rio care a popularizat versiunea spaniolă, Llorando, a declarat că Lynch a zburat până în Nashville (unde locuia), i-a cântat melodia a capella, o singura dată și nu a știut că a înregistrat-o. Lynch i-a scris o parte din scenariul pentru Mulholland Drive, special pentru ea și a utilizat versiunea care i-a cântat-o în Nashville. Prima parte a spectacolului ne-a pregătit pentru "cireaşa de pe tort" - Chrysta Bell. Despre Chrysta, "muza sa", David Lynch, a spus: "Chrysta Bell looks like a dream and Chrysta Bell sings like a dream. And the dream is coming true".
"... dreamy and torrid, smokey and tortured... performed with grinding finesse..." - Rolling Stone "... a muse of higher order, a cool siren with a stunning voice of rare dramatic power and range." - Irish Times "... rhythms are designed to ensnare, and Bell's voice always sounds as if it's emerging from smoke." - LA Times "... comparisons with Portishead and Massive Attack could certainly be drawn. The dark and fiery guise of Lana Del Rey also came to mind. However, it became evident last night that Bell’s on-stage persona propels her to another level entirely." - The Upcoming (London. Bush Hall. Show-ul Chrystei a început cu proiecția filmulețului "Eden & The Swan" (2013), regizat de către Timo Frank, concepția și interpretarea aparținând actriței de burlesque - Eden Berlin. Apoi au apărut și muzicienii care au acompaniat-o, Jon Sanchez (chitara) și Christopher Smart (bas), după care Chrysta și-a început prestația, care cel puțin pe mine, m-a marcat. Setlist 1. INTRO - Eden & The Swan 2. Polish poem (This train 2013) 3. Night ride (Somewhere in the nowhere 2016) 4. This train (This train 2013) 5. Beat the beat (Somewhere in the nowhere 2016) 6. Friday night fly (This train 2013) 7. Back seat (Somewhere in the nowhere 2016) 8. All the things (Somewhere in the nowhere 2016) 9. Real love (This train 2013) 10. Down by Babylon (This train 2013) 11. Somewhere in the nowhere (Somewhere in the nowhere 2016) 12. INTERLUDE 13. Swing with me (This train 2013) În EP-ul "Somewhere in the nowhere" toate melodiile sunt compuse și interpretate de către Chrysta Bell, David Lynch și Dean Hurley. În partea a treia s-a proiectat restul filmului dedicat muzicii lui David Lynch, și anume: 10. Moby – Go (feat. Mindy Jones) - (Twin Peaks) 1990-1991; 11. Duran Duran – The Chauffeur - singura melodie care nu are nicio legătură cu David Lynch (melodia nu a făcut parte nici din filmul Duran Duran:Unstaged, regizat de David Lynch); 12. Lykke Li – Wicked Game - Chris Isaac - (Wild at heart) 1990; 13. Zola Jesus – In Heaven - (Eraserhead) 1977; 14. Wayne Coyne & Steven Drozd of The Flaming Lips with Rebecca Baxter's noise machine –Soundscape from Eraserhead 1977 and The Elephant Man 1980; 15. Angelo Badalamenti feat. Kinny Landrum (synthesizer) – Twin Peaks Theme - Twin Peaks 1990-1991; 16. David Lynch feat. Donovan(guitar) – A Poem of Unknown Origindin care voi menționa un fragment: "May everyone be happy. May everyone be free of disease. May auspiciousness be seen everywhere. May suffering belong to no one. Peace" În încheiere aș vrea să le mulțumesc tuturor care au făcut posibil acest eveniment, cu speranța că poate și în viitor vom mai avea ocazia să fim din nou uimiți.
Mircea Giurgiu Foto: Răzvan Nedelcu Nigel Kennedy, un încântător virtuoz excentric
Percepția generală este că muzicianul este definit în special prin relația sa cu Vivaldi Four Seasons (înregistrarea din 1989, împreună cu English Chamber Orchestra, este și acum cel mai bine vândut album de muzică clasică, cel puțin în Marea Britanie, cu peste 3 milioane discuri vândute). Poate că, din acest motiv, violonistul Nigel Kennedy a considerat că cel mai bun mod de a arăta modul în care a progresat este reînterpretând aceeași lucrare, desigur într-o versiune proprie. Aceasta este rațiunea pentru care a apărut în anul 2015 albumul "The New Four Seasons". Firesc, Nigel Kennedy a pornit la drum, într-un turneu european, București și Cluj-Napoca fiind opririle sale în România. În prima parte a concertului, Dedicații - o succesiune a propriilor sale compozitii de jazz - Nigel Kennedy aduce tribut unor "eroi muzicali": Jarosław Smietana, Stéphane Grappelli, Isaac Stern și Mark O'Connor. Acești muzicieni au interacționat de-a lungul vremii cu protagonistul serii, lăsându-i impresii puternice astfel încât acesta a simțit imperioasa nevoie de a le dedica piese originale, într-un amestec modern și strălucitor în care sunetele clasice ale orchestrei simfonice s-au împletit cu sonoritățile jazz și rock. Având pe scenă instrumentiștii Orchestrei Simfonice Valahia din Giurgiu (fondator și dirijor Virgil Pețanca), împreună cu colaboratorii săi obișnuiți (Julian Buchberger, Rolf Bussalb, Tomasz Kupiec și Adam Czerwiński), Nigel Kennedy a distilat în creuzetul creativității sale sunetele clasice cu cele ale secolului 21, păstrând o afinitate distinctă cu structura concertului baroc. Sincer să fiu, această primă parte a concertului mi-a plăcut cel mai mult, noutatea și prospețimea compozițiilor interpretate cu har de o orchestră magistral condusă de violonistul-compozitor Nigel Kennedy impresionându-mă cel mai puternic. Partea a doua a concertului a fost dedicată, cum altfel?, "Anotimpurilor" lui Antonio Vivaldi. Nigel Kennedy revine în "The New Four Seasons" cu o prelucrare complet proaspătă a creației compozitorului venețian. Iar dacă muzica sa a sunat diferit - chiar dacă temele au fost recunoscute cu ușurință de public - , atitudinea sa creatoare a fost aceeași. Încă o dată, el și-a propus să demonstreze că "Anotimpurile" nu au vârstă și că, în opinia sa, nu există nici un motiv pentru ca această capodoperă a lui Vivaldi să nu fie deschisă în a îmbrățișa progresele în domeniul tehnologiei instrumentelor muzicale sau chiar noi stiluri muzicale, de neconceput în lumea lui Vivaldi, secolul al 18-lea. Publicul prezent in Sala Palatului a participat cu nedisimulată bucurie la desfășurarea concertului pe toată durata acestuia. Nici nu putea fi altfel, excentricul Nigel știind foarte bine să se facă plăcut spectatorilor, dialogând și glumind cu aceștia pe toată perioada spectacolului. Cu aceeași bună dispoziție și umor el a dialogat și cu membrii orchestrei, prezentarea acestora stârnind ropote de aplauze și zâmbete largi, atât spectatorilor cât și celor de pe scenă. Personaj controversat în "lumea bună" a muzicii clasice, Nigel Kennedy își construiește cu naturalețe figura charismatică. Imaginea sa de rebel cu accent "mockney", îmbrăcat neconvențional și cu o tunsoare aparte, este deja cunoscută spectatorilor din întreaga lume, contribuind decisiv la distrugerea barierelor dintre muzician și public. Și cum se putea încheia acest regal muzical mai bine decât într-o notă optimistă și destinsă, în fața unui public entuziasmat? Muzicianul a încheiat concertul cu două cântece irlandeze, „unul din sud si unul din nord”, primul energic, în forță, iar al doilea melancolic (binecunoscuta baladă a trupei Westlife, „You Raise Me Up”), dar asta nu înainte de a glumi pe seama numelui Kennedy. Fără doar și poate am participat la (încă) un concert memorabil marca Nigel Kennedy. Sunt convins că acest mare muzician, violonist și compozitor deopotrivă, ne va oferi în continuare momente de excepție, pe orice coordonată muzicală. L-am văzut/ascultat interpretând muzică clasică, jazz, rock, blues, fusion, de la Bach și Vivaldi la Jimi Hendrix. Sigur că nu pot uita tributul adus de artist Mariei Tănase. Nigel Kennedy și vioara sa fac corp comun și acest lucru se vede din imensa bucurie cu care mare artist trăiește experiența muzicii, împărtașind-o cu noi toți. Program:
Pauză
Encore
Radu Birișteică Foto: German Quality Entertainment Ein schöner Tag - Schiller
În cazul în care ai fost să vezi și să auzi pentru prima dată în România pe acest magician al electropop-ului, poți afirma că numele său rezonează foarte bine cu perfecțiunea în ceea ce se numește interacţiunea dintre sunet și lumină. Un artist excepţional pe care-l voi urmări și pe viitor! Un sunet surround extraordinar, nemaiuzit la noi, cu lumini puse într-o regie scenică perfectă, ce îţi poţi dori mai mult de la un show?! Piesă cu piesă, Schiller a construit în stilul său caracteristic, un show memorabil, de zile mari. Sala Palatului, locul unde pe data de 22 octombrie 2016, de la orele 20:00 fix (adică nemţeşte) a început acest eveniment, a resimţit pentru prima oară, un nivel de împlinire, adică s-a transformat într-un spaţiu propice pentru desfășurarea unui asemenea concert, ce nu ai crede că poate fi real. Modestie și talent deopotrivă, Schiller, împreună cu bateristul Cliff Hewitt şi clăparul Martin Roberts au reuşit să inducă publicului acea stare de beatitudine din care nu mai vrei să ieşi niciodată, prin piese ca Opus: Exposition, Desert Empire, pe care le-a interpretat în deschidere concertului, precum şi Salton Sea, excelenta Ein Schoener Tag, Reverie, Polarstern, Oasis II, Der Wer Liebt, Ruhe, Ultramarin, Sonnenuhr, Berlin-Moskau, Atemlos, superba Mitternacht, Swan Lake şi marele hit, Das Glockenspiel, Opus: Reprise la bis au desenat o arhitectura muzicală a unui univers sideral, cu totul neobișnuit pentru fosta sală a congreselor. Organizatorii evenimentului, German Quality Entertainment, au făcut un miracol să îl aducă pentru prima oară în ţară pe Schiller - şi pe această cale le mulţumim foarte mult -, le preţuim străduinţa şi profesionalismul de care au dat dovadă prin performanţa acestui eveniment. Publicul român nu a fost unul foarte numeros din păcate, dar cu toate acestea, cei prezenţi au simţit magia muzicii Schiller şi au fost la înălţimea spectacolului. SCHILLER aka Christopher Von Deylen (n. 15 octombrie 1970) reprezintă viitorul muzicii electronice şi al subgenurilor sale (electropop, ambient, electronic, new-age, trance, chilltrance etc.), fiind un bun continuator al supremaţiei germane în muzica electronică, amintind aici: Tangerine Dream, Kraftwerk. Nume de referinţă în istoria genului, de care încearcă să se apropie, trupe pe care Christopher le recunoaşte ca fiind la un alt nivel, el neputând ajunge atât de sus, afirma Deylen într-un interviu. Chiar şi aşa, Schiller eu cred că şi-a ocupat deja locul în istorie, alături de aceştia, şi de ce nu, de Jean Michel Jarre, mai ales după colaborările excepţionale cu Mike Oldfield şi Klaus Schulze. În 2002, Schiller a câştigat premiul ECHO pentru Best Dance Single al anului cu "Dream of You". Schiller a vândut peste 7 milioane de albume în întreaga lume. Tracklist SCHILLER, Bucureşti:
Encore
Economu Bogdan 24 octombrie 2016 Foto: German Quality Entertainment Cu Bluesmobile-ul prin București Sala Palatului, București, 11 octombrie 2016
Chiar dacă Dan Aykroyd (Elwood) și Jim Belushi (Zee) duc și ei mai departe tradiția Blues Brothers în proiectul Legacy & The Blood, am avut marea bucurie ca la București să concerteze The "Original" Blues Brothers Band, cei care au preluat ștafeta concertelor live ale trupei pe întreg mapamondul. Și o fac impecabil, spiritul Blues Brothers este la fel de prezent și de viu ca acum patru decenii. Căci a fost vorba mereu și numai despre muzică. Dacă Jake și Elwood au fost în fața scenei, în jurul lor au strâns o echipă de mari muzicieni de blues, aceiași care au fost și în spatele unor Otis Redding, Booker T & the MGs, Muddy Waters, James Cotton, Wilson Pickett, Sam & Dave sau trupa show-ului Saturday Night Live - pentru a numi doar câțiva. Aceeași muzicieni au apărut încă de atunci ca o entitate puternică cântând împreună de-a lungul ultimelor trei decenii. După regruparea din 1988, The "Original" Blues Brothers Band a triumfat în săli de concerte mari și mici din toată lumea, fiind cap de afiș la mai multe festivaluri de jazz și blues din Europa; la Festivalul de Jazz de la Montreux, Elveția - cel mai faimos festival de gen - au avut 60.000 de spectatori la un singur concert!
Prezentarea membrilor trupei a făcut-o, atunci când spectatorii entuziasmați de show așteptau bis-ul binemeritat atât de public cât și de trupă unul dintre cei cei doi membri fondatori "Blues Brothers", Lou "Blue Lou" Marini (Saxofon): au intrat pe scenă pe rând, Lee "Funkytime" Finklestein (Drums), Stu "The Chopper" Woods (Bass), Anthony "Rusty" Cloud (Keyboard), John "Smokin John" Tropea (Guitar), Larry "Trombonius" Farrell (Trombone), Steve "Catfish" Howard (Trumpet), Steve "The Colonel" Cropper (Guitar). În aceeași calitate de membru fondator al trupei, Steve "The Colonel" Cropper i-a făcut prezentarea lui ... Lou "Blue Lou" Marini. Împreună i-au prezentat apoi pe cei trei soliști care au avut dificila sarcină să îi înlocuiască pe Elwood, Jake și Zee în prima linie a scenei. Cu siguranță Bobby "Sweet Soul" Harden, Tommy "Pipes" McDonnell și Rob "The Honeydripper" Paparozzi, soliști vocali dar și muzicuțiști, au fost actorii cei mai energici, muzică și dans deopotrivă pe scena Sălii Palatului! Nu în ultimul rând, trebuie menționat discursul emoționant al lui Lou Marini în amintirea celui ce doar de câteva zile dispăruse dintre noi, basistul Eric Udle. Acestui muzician, care a petrecut 15 ani în familia The "Original" Blues Brothers Band, i-au dedicat colegii săi de trupă turneul care a ajuns, în mod fericit și, de ce să nu o spunem?, neașteptat, la București (felicitări, Spectaculis!).
Pe parcursul concertului, am văzut și ascultat destule momente de virtuozitate instrumentală fiecare din muzicieni ieșind la rampă în solo-uri remarcabile (cum ar fi Steve "The Colonel" Cropper pe "Messin' With the Kid", Lou "Blue Lou" Marini pe "Flip Flop and Fly", John "Smokin John" Tropea pe "Shotgun Blues" sau Lee "Funkytime" Finklestein pe "Going Back to Miami" și "Knock on Wood"). Fiecare membru al pachetului de suflători a avut intervenții solistice excelente, iar cei trei vocaliști (în același timp și la muzicuță la unele piese) au reprezentat la propriu "cavaleria ușoară" a acestei trupe de blues, asigurând antrenul prin voci bine individualizate și mișcări de dans asemănătoare înaintașilor Elwood și Jake. Am avut marea bucurie de a vedea la lucru o echipă de profesioniști pasionați de blues-ul deja centenar, muzicieni cu har care împărtășesc cu dragoste și generozitate o muzică perenă pentru spectatori de orice vârstă. Un concert memorabil care ne-a făcut să ne simțim mai tineri și mai optimiști pe noi toți care am fost prezenți în Sala Palatului. Come back to Bucharest, anytime, The "Original" Blues Brothers Band! Setlist București:
Encore:
Canaf Band Deschiderea concertului The "Original" Blues Brothers Band a fost încredințată trupei Canaf Band. Iulian Canaf (voce) şi trupa sa formată din Raul Plăcintă (chitară), Codrin Vieriu (bas) şi Andrei Hâncu (tobe), având ca invitat special pe binecunoscutul Marcian Petrescu (muzicuţă), au oferit publicului un scurt recital care a numărat doar cinci piese, un melanj de blues, funk şi soul. Trupa a pregătit terenul pentru vedetele serii, publicul aplaudând cu entuziasm cover-urile construite în jurul vocii speciale a lui Iulian Canaf cu sprijinul unor instrumentiși valoroși. Nu pot să nu îl remarc în mod special pe Marcian Petrescu, a dovedit încă o dată (dacă mai era nevoie!) că este un muzician de blues extrem de valoros și versatil, nu numai în peisajul blues-ului autohton, dar și la o scară internațonală. Radu Birișteică Foto: Răzvan Nedelcu … SPRE A NU SE CONFUNDA CU “MICA ŢIGANIADĂ” Titlul este un fragment din denumirea iniţială a piesei “Amintire cu haiduci”, hitul compus de Vali Sterian. În totalitatea lui, el suna: “Haiducia mijlocie spre a nu se confunda cu Mica ţiganiadă” şi venea de la asemănarea de ritm, pe care Vali a tradus-o în stilul lui. “Am fost mai aproape ÎN istorie. Mi-e sufletul cald. De fapt, ce spun aici!? Despre bucuria de-a fi fost util. O armată de oameni, instalații și cai. Cascadori si cascadorese, prieteni, Mircea, Ioji, Ovidiu, Nicu şi Sorin - profesioniști toți și dornici de-a duce povestea mai departe în alte haine. Vă mulțumesc şi vă doresc BAFTĂ !” Sunt gândurile lui Zoltan Butuc, cel intrat doar cu un ”şnur” (repetiţie generală), dar cât se poate de profesional, în povestea asta frumoasă.
Vocea – liant, îl numesc aici pe actorul Zoltan Butuc, a marcat trecerile atunci când, poate, mersul lucrurilor ar fi mai geu de urmărit, sau cu rol de respiro, intervenţiile lui, îndemnându-ne să iubim caii au fost dătătoare de o caldă siguranţă. Ei, bine, la început, m-am temut că vom vedea un soi de kitschoşenie, aşa, ca la noi, cu elemente menite să ia ochii, dar fără o legătură prea mare cu subiectul. Mai direct spus, o “mică ţiganiadă” dâmboviţeană, dar cu pretenţii. Nimic din toate astea! Totul a fost gândit în aşa fel încât să curgă firesc în poveste. Despre felul în care s-a cântat, nu ar fi prea multe de spus. Adică, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Nicu Patoi şi Sorin Voinea s-au dovedit a fi profesioniştii pe care îi ştim. Se vedea cu ochiul liber că se simt bine împreună, pe scenă. Schimburile de zâmbete nostalgice între membrii trioului de bază (ca să nu zic “ăi bătrâni” – că nu şade frumos!), dar şi dialogul privirilor de la egal la egal între ei şi mai tinerii colegi de trupă, îţi dădeau senzaţia de rotund şi de confort. Nicu Patoi şi Sorin Voinea, cu toate că, poate, partiturile nu erau chiar cele de pe străzile cunoscute de fiecare dintre ei, s-au jucat serios şi creativ pe instrumentele din dotare. Am plecat spre casă rememorând sonorităţile de care abia mă despărţisem, şi de care, îmi dădeam seama cât îmi fusese de dor… Ce vreţi, nostalgii de om bătrân…
Teodora Ionescu Foto: Tudor Macovei Am simţit ...Magia! The Who! 14 septembrie 2016, în Viena, Austria, la celebra
locaţie de concerte, Wiener Stadthalle. Audienţa vieneză, punctuală şi devotată muzicii de valoare ca întotdeauna,
era formată, în special din participanţi ai primei reprezentaţii The Who, din 2 septembrie 1972!, dar şi din
tineri între 20 şi 30 de ani, unii convinşi de părinţii sau bunicii lor, pentru ceea ce ar putea fi, The Final
Tour! Legenda rock şi povestea adevărată a trupei ne-a convins şi pe noi trei (subsemnatul, Carmen şi Cornel
Mihalcea) să prindem unul din showurile turneului în curs, Back to the Who Tour 51! La începutul
precedentului (The Who Hits 50, 69 de concerte, între 23 noiembrie 2014 şi 29 mai 2016, cu 94 la sută din
bilete vândute, peste 30 de milioane de dolari încasări), "When The Who first started, we were playing blues, and I dug the blues and I knew what I was supposed to be playing, but I couldn't play it. I couldn't get it out. I knew what I had to play; it was in my head. I could hear the notes in my head, but I couldn't get them out on the guitar." (Pete Townshend) Bluesul a fost la originea multor piese şi lesne vă daţi
seama, ascultând The Rolling Stones, Led Zeppelin,
Cream sau Fleetwood Mac. Fiecare cu modalitatea lor de exprimare stilistică sau estetică. În cazul The Who,
creatorul marilor hituri şi unul din năzdrăvanii scenei a fost Peter Dennis Blandford "Pete" Townshend (n.
19 mai 1945, lead guitar, acoustic guitar, vocals). Bineînţeles că acum, Pete nu
mai poate săvârşi ritualul distrugerii unei chitare electrice şi nicidecum realiza celebrele sale sărituri înalte,
cu aterizări pe genunchi sau alunecări pe tobogane imaginare... Acest joc de scenă nu-l mai face de mult, inclusiv,
din păcate, morişca mâinii drepte... (de la acea mişcare primise porecla, Omul-Pasăre). Momentul distrugerii
chitarei electrice de către Pete Towshend îl puteţi vedea pe filmarea de la The Monterey International Pop Music
Festival, din 18 iunie 1967. Atunci, The Who au ales inspirat să intre pe scenă înaintea lui Jimi
Hendrix, pe care-l bănuiau că vrea să le fure numărul. Într-adevăr, aşa s-a
întâmplat! Jimi şi-a incendiat chitara şi a distrus-o complet, după care a aruncat-o publicului în delir, totodată
năucit de cele două măceluri chitaristice... Pe Jimi, The Who îl
cunoşteau fiind colegi la Track Records, o companie de discuri, ce fusese
înfiinţată de managerii grupului lor, Kit Lambert şi Chris Stamp, cu scopul de a-şi controla singuri apariţiile
discografice şi veniturile încasate.
Primul album lansat acolo a fost A Quick One în 1966, care a conţinut hitul Happy Jack, nr. 3
în topurile britanice, nr. 1 în Canada, fiind şi prima piesă intrată în top 40 din USA. A conţinut, deasemeni, o
minioperă a lui Pete, A Quick One While He's Away, ceea
ce ar însemna în traducere liberă, o scurtă
vizită amoroasă cât timp este plecat soţul... Din păcate, nu am prins Happy Jack în acest concert, însă am
fost mulţumiţi cu I Can See for Miles (for Miles), ceea ce însemna la acea vreme, un prag depăşit de Pete în
l "I told people I was a drummer before I even had a set, I was a mental drummer." (Keith Moon) Pe cele trei ecrane ale sălii (două pe laterale şi unul gigantic în fundalul scenei) au
fost reproduse zămisliri retro-vizuale, ce-au menţinut spiritul treaz, în memoria prietenilor dispăruţi. Este şi
cazul lui, John Alec Entwistle (n. 9 octombrie 1944 – d. 27 iunie 2002) unicul component al grupului, care
avea o temeinică pregătire muzicală, trăsătură ce-a generat excepţionale linii de bas, în mai toate hiturile
grupului şi care, a suferit un atac de cord în urma consumului de cocaină. Când s-au despărţit, în 1983, el a
căutat să fie permanent pe scenă în diverse combinaţii artistice, majoritatea fără succes de public şi care, i-au
tocat averea. Reuniunea din 1996 l-a ajutat să plătească imensele datorii acumulate. Trebuie amintit că lui John îi
plăceau petrecerile, trăia pe picior mare şi se îmbrăca elegant (era dependent de Harrods şi a fost primul care a
îmbrăcat un costum de schelet uman!). John îşi trăia din plin viaţa şi nu rata nicio
distracţie. Era momentul prielnic pentru un turneu aniversar Quadrophenia. Cu Zak Richard Starkey (n. 13 septembrie 1965, drums, percussion,
primul fiu al celebrului Ringo Starr) în locul lui Moon şi cu John Douglas "Rabbit"
Bundrick (n. 21 noiembrie 1948, fost la Free, Roger Waters, Eric Burdon etc.) la claviaturi, şi "The
Who’s secret weapon" Simon Towshend (n. 10 octombrie 1960, Pearl Jam, Dave Grohl,
Jeff Beck), THE WHO va parcurge o nouă etapă a Următoarele piese, aparţin primei opere rock compuse
de quartetul THE WHO, este vorba
de... Tommy. Povestea stranie a unui băiat orb, surdo-mut, în drumul său spre înţelegerea multiplelor
faţete ale vieţii. În ciuda dizabilităţilor teribile, Tommy reuşeşte să renască şi să atingă nivele de conştiinţă
ridicată. Un strigăt dacă vreţi, al tineretului adolescentin, în primii ani de după război. Este
simbolismul lui Meher Baba şi marea
reuşita a lui Pete. "Tommy îşi are rădăcinile în copilăria mea." (Pete Townshend)
Însă, cel care a fondat trupa, cântăreţul, actorul, bătăuşul, Roger Harry Daltrey, CBE (n. 1 martie
1944, lead vocals, harmonica, acoustic guitar, rhythm guitar, tambourine) a fost
şi cel care s-a potrivit cu personajul închipuit de Pete. (În plan personal, el a realizat 8 albume, cel mai mai
valoros fiind, Daltrey,în 1973.) Roger
a rămas acelaşi solist poznaş,
care-şi dezveleşte trupul până la brău, - o goliciune emblematică pentru un
rocker-, care jonglează cu
microfonul, aruncându-l şi rotindu-l prin aer ca un călăreţ de rodeo lasoul, şi căruia îi place, joaca
cu mingile aurii... "De când eram băiat / M-am jucat cu mingile aurii
/ Din Soho până-n
Brighton / Cred că am jucat peste
tot / Dar nu am întâlnit altul ca
el / În nicio sală de
jocuri / Copilul acela orb şi
surdo-mut / Joacă
dur / PinBall/ E un
maestru al pinball-ului / Trebuie să fie un
secret / Un maestru al
pinball-ului /Are o încheietură atât de
suplă..." Fiindcă, acest album triumfal
(înregistrat în şase luni) şi mai ales, filmul lui Ken Russell, sunt extrem de importante pentru înţelegerea culturii pop, vă supun
atenţiei un extras din ultima publicaţie a prietenului meu, Ioan Big, Sexul... crucea lui Ken
Russell, o carte realizată anul acesta la Editura din Condei. "Pe muzica
The Who, Tommy (Roger Daltrey), un băieţel născut în V.E. Day (8 mai 1945) în urma dragostei sincere dintre Nora
(Ann-Margret) şi Căpitanul Walker (Robert Powell), pilot de vânătoare în R.A.F. în WWII, acum declarat 'missing
in action', suferă o traumă psihică gravă în momentul în care tatăl său se întoarce în mod neaşteptat şi îşi
surprinde soţia convieţuind cu un bon viveur, speculant cinic al oportunităţilor postbelice (Oliver Reed, despre
care Ken Russell declara că, în ciuda faptului că are un instrumentar de expresii limitat, rămâne unul din
preferaţii săi datorită abilităţii de a transfera personajului ceva... jucăuş-diabolic din propriul caracter),
iar cel din urmă îl ucide accidental. Creierul lui Tommy refuză din acel moment să mai primească mesaje din
exterior (e orb, surd şi mut), iar orice efort din partea cuplului, inclusiv dusul la biserică alături de alţi
handicapaţi sau de tratamente neconvenţionale precum cel administrat de 'The Acid După cum vedeţi în setlistul de mai jos, alegerea pieselor corespunde unui Greatest
Hits de mare valoare pentru posteritate. Sper să se realizeze şi un disc Blu-ray cu
selecţii din acest turneu, deoarece nu sunt multe trupe rock care ne pot încălzi şi bucura atât de convingător.
Specificitatea interpretărilor, a improvizaţiilor mai ales, fac din spectacolul realizat în acest turneu, un regal
al artei sunetelor, o mostră a libertăţii de exprimare şi un elogiu muzicii rock. Sunetul, luminile şi mixajul cu
imaginile proiectate au fost impresionante (8 tiruri de echipamente!). Muzicienii,
uluitori. Despre Pete numai vorbe bune. Un sunet excepţional al chitarei, un aer scenic donquijotesc şi câteva
perfomanţe vocale remarcabile, toate atributele unui învingător, după 50 de ani de experinţă profesională. Când a
scris aceste piese, el a recunoscut că a fost... doar un copil. Baba O'Riley(Omagiu lui Pete
pentru Meher Baba)şi Won't Get Fooled Again, ultimele
piese ale spectacolului (de peste două ore), se
petrec pe un fundal de ovaţii şi aclamaţii prelungi, de către o audienţă masivă (peste 12 mii!), nostalgică,
însă pe deplin, recunoscătoare. Din trupă au mai făcut parte: John Corey – keyboards, backing vocals, percussion,
bass harmonica; Loren
Gold- keyboards, backing vocals,
percussion, jaw harp; Pino
Palladino – bass guitar; Frank Simes – keyboards, backing vocals, percussion, banjo, mandolin; Zak Starkey – drums, percussion; Simon Townshend – rhythm guitar, acoustic guitar,
vocals. După 2006 THE WHO au demarat cel mai mare
turneu din cariera
lor... şi cred că, înca
, nu l-au terminat. The WHO au
vândut peste 200 de milioane de albume de la formarea lor din 1964 şi în timpul "invaziei" americane
au purtat steagul "Ne vom lupta pe străzi /Cu copii după noi /Morala pe care o slăvesc va dispărea/Iar cei ce ne-au instigat / Vor fi judecaţi pentru tot ce-au făcut rău/ Respectele mele pentru noua constituţie/Plecăciune pentru noua revoluţie/Rânjesc la schimbările din lume/Îmi iau chitara să cânt / La fel caşiieri / Vom sta în genunchi şi ne vomruga / Ne ne mai lăsăm păcăliţi din nou/ Nu, NU! / Schimbarea trebuiasăvină /Am ştiut toţi asta/ Am fost eliberaţi dinturmă, asta e tot / Şi lumea arată la fel/ Nu e nimic pe străzi / Care să se fi schimbat / Reclamele se mai schimbă din când în când / Respectele mele pentru noua constituţie/Plecăciune pentru noua revoluţie/Rânjesc la schimbările din lume/Îmi iau chitara să cânt / Da! / Să nu vă lasaţi păcăliţi /Să nu vă lasaţi păcăliţi din nou /Niciodată! Nu, nu!" Setlist Vienna:
Radu Lupaşcu Foto: Carmen Mihalcea ARTmania Bucharest Blast - 5 ore de muzică de calitate Motivele care m-au făcut să particip la prima ediție a ARTmania Bucharest Blast, organizată la Arenele Romane din București, în ziua de 3 septembrie 2016, au fost multiple:
SINOPTIK - Ucraina MUTINY ON THE BOUNTY - Luxemburg AGENT FRESCO - Islanda WITHIN TEMPTATION - Olanda 2. Diversitatea de sub-genuri muzicale, de la Psychedelic Stoner Rock (Sinoptik), la Math Rock cu elemente de sonorități sintetice și electronice (Mutiny on the Bounty), un blend de Pop, Rock alternativ, Art, Metal și Math Rock (Agent Fresco) și Symphonic metal/Symphonic Rock (Within Temptation) 3. Curiozitatea de a vedea la lucru toate aceste trupe pe care nu le mai văzusem niciodată. Într-un fel este ciudat faptul că nu i-am putut vedea până acum, din varii motive, pe olandezii de la Within Temptation, deși au fost, din câte îmi aduc aminte, cel puțin de 3 ori, în România: la Tuborg Green Fest - Peninsula Târgu Mureș în 2011, la Tuborg Rock the City ROMEXPO- București în 2012 și la ARTmania Festival Sibiu în 2013. Pentru mine, surpriza cea mai mare a constituit-o trio-ul ucrainean - SINOPTIK. Acești tineri mi-au făcut o deosebită plăcere, ceea ce le-am destăinuit și lor, la Meet & Greet. Pentru mulți SINOPTIK pare să fie doar o simplă trupă ucraineană (câte știm noi despre rock-ul ucrainean?), dar acest trio din Donbas este câștigătorul finalei mondiale a Global Battle of The Bands (GBOB), ediția 2016, organizată la Berlin, în Clubul SO36. Componența formației este : Dmitriy Afanasiev Gladkykh a.k.a. Dima "Sinoptik" - vocal, guitar, keyboards; Dmitry Sakir a.k.a. Dima "Frosby" - bass; Viaceslav Los a.k.a. Slava Los - drums; Solistul vocal Dima nu este un nou venit în rock. O perioadă lungă a locuit în Anglia unde a înregistrat 2 albume cu trupa britanică The Wow Signal și cu Penny Foster. Propriile albume au fost editate la casa de discuri Gean Pool Universal și a participat la mai multe festivaluri britanice, performând chiar pe aceiași scenă cu Iggy Pop. În formula SINOPTIK au 2 albume înregistrate: "16/58" lansat la 1 decembrie 2014 și "Interplanet Overdrive" lansat la 5 aprilie 2016. La 18 iunie a.c au reuşit să umple până la refuz Stadionul Olimpic din Kiev, cu un show electrizant. "Don't you listen to Stones and Impala? Don't you know , who is Kurt Cobain Have you ever been on Isle of Wight in 60s? But I feel it' s almost the same" Am citat aceste versuri din melodia care deschide albumul "Interplanet overdrive", Mother song, pentru că, eu cred că, sintetizează crezul artistic al formației. SINOPTIK care au concertat în cadrul turneului "URBAN Visions TOUR", Bucureștiul fiind una dintre etapele turneului care va avea ca destinații țări ca: Cehia, Austria, România, Bulgaria și Slovacia, nu sunt pentru prima oară în Romania, în cursul acestui an concertând la Suceava, Târgu Mureș, București, Râmnicu Vâlcea și Iași, deci sunt deja a 2-a oară în București (prima dată în Quantic Club). Vor mai concerta în acest an în Romania, la Arad pe 6 septembrie, la Oradea pe 15 septembrie, la Cluj pe 16 septembrie, la Brasov pe 17 septembrie, la Iași pe 18 septembrie, iar pe 11 noiembrie vor reveni în București. Show-ul (care aș fi dorit să nu termine așa de repede) mi-a dovedit, dacă mai era cazul, că muzica nu se face numai în SUA și UK și că se poate face (dacă se dorește) muzică de calitate și în țările est-europene. MUTINY ON THE BOUNTY
Şi uite așa am ajuns la headliner - WITHIN TEMPTATION, la liga mare, cum se spune. Componența 2016: Sharon Janny den Adel - lead vocals; Robert Westerholt - rhythm guitar, vocals; Jeroen van Veen - bass; Ruud Jolie - guitars; Martin Spierenburg - keyboards; Mike Coolen - drums. Formația a fost înființată în aprilie 1996 de către Sharon den Adel și Robert Westerholt și dealungul timpului a evoluat de la Gothic la Symphonic Metal; Sharonei îi place să spună ca ei se simt parte a genului muzical Symphonic Rock, cu influențe diverse și nu sunt o formație de Gothic. Within Temptation este una dintre cele mai titrate formații olandeze ale momentului, câștigătoare a numeroase premii, printre care 2 Edison Awards, echivalentul olandez al Grammy Awards, 2 World Music Awards, 1 Revolver Golden Gods (SUA), 1 Metal Hammer Awards (Germania), 2 MTV European Music Awards, 6 TMF Awards, 4 Loudwire Music Awards, 6 Buma Cultuur Awards și 3 - 3FM Awards. Albumul "Mother Earth" a primit discul de platină în Belgia, Germania și Olanda, iar "The silent force" în Olanda.Toate albumele lor au fost în Top 3 în Olanda, Top 4 în Belgia și Top 7 în Germania, cu excepția primului album - "Enter". Albumele #1 au fost: The silence force; The heart of everything și Hydra. Vânzarile lor de CD-uri şi DVD-uri au depăşit 3,5 milioane de unități și se pot mândri cu 30 de discuri de aur și platină. La începutul serii, la ora 18, chiar m-am gândit că ne putem face de râs și că Arenele vor putea fi aproape goale la Within Temptation. Dar n-a fost așa, concertul formației, așteptat de toți cei prezenți, a început în jurul orelor 22.00, cu Arene aproape pline (unii din public venind special pentru ei), a fost unul foarte agreabil, aproape perfect. Sharon a șocat, ca de obicei, cu vestimentația sa, iar show-ul lor a fost unul elaborat. SETLIST 1. Our solemn hour (The heart of everything 2007) 2. Faster (The Unforgiving 2011) 3. In the middle of the night (The Unforgiving 2011) 4. Fire and ice (The Unforgiving 2011) 5. Stand my ground (The silent force 2004) 6. Paradise (what about us ?)(Hydra 2014) 7. The cross (The heart of everything 2007) 8. Sinéad (The Unforgiving 2011) 9. And we run (Hydra 2014) 10. Black Sabbath 11. The heart of everything (The heart of everything 2007) 12. Caged (Mother Earth 2000) 13. Covered by roses (Hydra 2014) 14. Mother Earth (Mother Earth 2000) ENCORE: 15. Whole world is watching (Acoustic)(Hydra 2014) 16. What have you done (The heart of everything 2007) 17. Ice queen (Mother Earth 2000) Câteva remarci: * Within Temptation a cântat aproape exclusiv compoziții proprii, singura excepție fiind un cover, "Black Sabbath", de pe albumul formației britanice de heavy metal, Black Sabbath, lansat la 13 februarie 1970 și considerat de mulți ca unul dintre albumele cu cele mai semnificative influențe în muzica heavy metal. Poate puțini dintre Dvs. știu faptul că acest album a fost înregistrat live, într-o singură zi - 16 octombrie 1969 și că a doua zi au cântat în Elveția pentru £20! Aceasta este un lucru în general rar, atâta timp cât pentru unele melodii am găsit în fonoteca mea și take 12. Un tribut bine meritat adus acestei formații care a revoluționat muzica acestui gen. * Asistența a rezonat cu Sharon, refrenul melodiei Stand my ground fiind cântat aproape integral de public. * La melodia Covered by roses, tot de pe albumul "Hydra", o fetiță a avut parte de bucuria vieții de a fi împreună cu formația pe scenă. * La Paradise (what about us?) plăcerea tuturor ar fi fost deplină dacă alături de Sharon ar fi urcat pe scenă și Tarja Turunen, ca în videoclipul din albumul Hydra. * Nu mai puțin mi-ar fi plăcut dacă What have you done ar fi fost cântată împreună cu Keith Caputo, solista formației new-yorkeze de heavy metal - Life of Agony și And we run cu Xhibit. * Melodia Whole world is watching, singura melodie interpretată acustic în concert, este melodia care încheie albumul "Hydra" și a fost editată ca al treilea single de pe album, cu 2 lansări: prima în Polonia la 22 ianuarie 2014 feat. Piotr Rogucki de la formaţia poloneză Coma și lansarea oficială la 21 februarie 2014, feat. Dave Pirner de la Soul Asylum, ambele reușite. Versiunea acustică a melodiei apare pe albumul live "Let us burn" din 2014.
Oare ce mi-aș mai putea dori? Răspunsul este unul singur, ARTmania să ne surprindă și cu alte ocazii. Mircea Giurgiu Foto: Tudor Macovei O voce care impune respect!
"Vocea în sine este un dar, creează povestea şi încarcă publicul cu vibraţiile sale. De aceea vocile sunt mult mai “vizibile” decât instrumentele. Vocea se adresează direct sufletului şi vine direct din suflet, dar au existat şi mulţi instrumentişti minunaţi de-a lungul timpului în România." (Teodora Enache) Radu Lupaşcu Foto: Radu Pencea De la Whole Lotta Love la ... I'd Rather Go Blind!
Radu Lupaşcu Am simţit că Beth nu prea a avut chef de cântat, adică, nu m-a "electrocutat" decât spre final când, într-adevăr, şi-a arătat adevărata ei forţă şi simtire în interpretare. Vreau să spun că n-a ars, aşa cum ştiu eu că face, însă, tehnica ei vocală este extraordinară. Cred că prestaţia ei de aseară se datorează şi sindromului bipolar de care suferă şi cu care se luptă şi care-i dă stările astea de “up or down”. Oricum, Beth Hart rămâne în topul preferinţelor mele şi, deocamdată, n-are egal în sfera ei stilistică. Nu, nu este mai puternică decât Janis Joplin. Are un timbru foarte special, cu vibrato şi modulaţii surprinzătoare; cântă pasional, mai ales piesele unde se acompaniază numai cu pian, ori chitară. Janis murea pe scenă cântând şi nimeni n-o va depăşi! Dar, la Sala Palatului, Beth Hart, o mare voce a bluesului, ne-a dăruit o frântură de eternitate. La bis, cu sala în picioare, a cântat opt cântece!!! Măreaţă femeie! Mihaela Popescu - folksinger
Petronela, o fană... from Bucharest. Beth Hart e iubită în România şi asta s-a văzut de cum a intrat în scenă şi de cum a fost primită. O voce impresionantă poate asemănătoare cu altele, dar atât de personală, de puternică şi în acelaşi timp sensibilă şi nuanţată. Toată seara am simţit că e atentă, chiar şi prin întreruperile în mijlocul piesei, ca publicul să aibă o seară perfectă. O artistă cu multe experienţe de viaţă şi trăiri interioare bune şi mai puţin bune pe care nu s-a sfiit să le arate povestind şi cântând despre ea. Sinceritatea, vocea, naturaleţea, felul direct şi deschis în care se exprimă te cuceresc din prima clipă. Bisul a fost şi el un mic concert, rară întâmplare, probă de afecţiune, dăruire şi empatie faţă de noi. Eşti o inimă de om Beth Hart! Florentina Tănase - actriţă
Teodora Ionescu Beth Hart este o voce de excepție, iar spectrul muzical abordat este de la country la blues și de la jazz la rock. La concertul de la București a fost o mică neînțelegere și o şi mai mică informare a publicului. Beth Hart cântă de vreo trei ani mai mult country music cu accente pop, mai vioi. Publicul bucureștean a așteptat, însă, un recital, nu un show. De vină, probabil, și locația, Sala Palatului, unde spectatorul este doar un spectator care stă pe scaun și ascultă. Beth Hart a vrut ”viață” în public. Publicul a stat cuminte. Abia în a doua parte a concertului s-a dezmorțit și audiența, iar finalul a fost chiar incendiar. Una peste alta, Beth Hart este o mare voce și o ”prezență”. A comunicat frumos cu publicul, a povestit chiar intimități. Deschisă și plăcută. Concluzia mea: publicul nu a fost pe măsura ei. Adi Munteanu - jurnalist
Alice Năstase Buciuta - jurnalist Concertul Beth Heart m-a impresionat şi a doua oară foarte mult, datorită forţei, energiei pozitive şi feeling-ului cântăreţei. Mi s-a părut un concert echilibrat şi un repertoriu bine ales, deşi un pic pretenţios. Mă bucur că a repetat unele piese din show-ul de anul trecut, piese de rezistenţă din repertoriul ei cum ar fi: "Might As Well Smile" sau "I'd Rather Go Blind". O voi vedea cu plăcere de fiecare dată! Roxana Stroe Eu nu pot să spun decât atât... A FOST ALTFEL... şi A FOST SUPERB! Altfel faţă de anul trecut... altă energie (fantastică), altă abordare a show-ului, comunicare cu publicul dusă la cel mai înalt nivel. Piese surprinzătoare, unele mai rar abordate în concert. Femeia asta are ceva... nu ştiu cum să spun... ceva ce lipseşte multor artişti moderni... un fel de damnare în momentul în care cântă. Mă rog... când o ascult/văd în concert, am impresia că pe scenă apar Janis Joplin, Etta James, Billie Holiday... uneori toate în acelaşi timp... E ceva miraculos... nu ştiu să explic şi nici nu cred că merită să încerc. Trebuie trăită o asemenea stare... Aştept cu nerăbdare concertul de anul viitor. Doamna mi-a promis că sigur o să cântăm împreună. E o mare onoare că a acceptat. De data asta o să îmi iau la mine toate muzicuţele... ca să nu mai fie confuzii... Nu detaliez aici despre ce este vorba... decât dacă o să-mi ceară cineva... Marcian Petrescu Beth mi s-a părut una din cele mai reprezentative voci ale momentului, ale blues-ului actual; a susţinut un concert de excepţie, captivând publicul cu maniera deosebită de interpretare, muzică de calitate, naturaleţe, felul de a transmite sentimentele spectatorilor. A fost un show extraordinar, completat şi de membrii formaţiei. Păcat că nu a fost sala plină. Ar fi meritat! Radu Florin Partenie - un fan Iată deci, părerile, impresiile, observaţiile celor care au fost la acest EVENIMENT, pe care-l sperăm repetat în 2017, cine ştie, poate cu Joe Bonamassa, aşa cum presupune noua colaborare anunţată pentru această toamnă (posibil un al treilea album!). Recomandarea mea se referă la multe audiţii şi vizionări de concerte de blues, pentru a putea judeca şi cântări mai bine, achiziţionarea unui bilet de concert, din timp, cu seriozitate, chiar dacă în jurul vostru nu vedeţi şi nu auziţi vorbindu-se (includ aici radio şi TV) despre aceste MARI NUME ale bluesului actual! Mulţumim organizatorilor care au făcut posibile aceste două evenimente de blues din acest an, Ana Popovic şi Beth Hart!
Radu Lupaşcu Foto: Tudor Macovei *conservă muzicală = termen ce defineşte o înregistrare audio sau video pe suport digital (CD, DVD), termen inventat şi folosit de profesorul şi inginerul de sunet Horea Murgu [vezi interviurile din antologiile Culorile Sunetelor (2015) şi Bucuria Sunetelor (2016)]. Parabola mafiotă a scorpiei îmblânzite Vara s-a instalat puternic la New York cu călduri foarte mari. Dar pe artiștii de la Delacorte Theater nu i-a împiedicat să debuteze în trombă ediția din acest an a festivalului verii, numit „Shakespeare in the Park”, unul dintre evenimentele cele mai așteptate de newyorkezi, care se lasă purtați toată vara pe aripile fanteziilor shakespeariene. Iar când aceste aripi foarte, foarte generoase își găsesc interpreți ingenioși, totul devine o vijelie spirituală, de o mare frumusețe estetică. Așa se întâmplă în cazul primului spectacol desfășurat aici, după piesa The Taming of the Shrew / Îmblânzirea scorpiei, spectacol absolut insolit, care reușește performanța să respecte tot textul lui Shakespeare, dar în același timp să ne ofere o viziune cu totul nouă, care ne face să ne întrebăm, unde mai este Shakespeare? Trebuie spus că The Public Theater, cum mai este numit acest festival, fiindcă este un festival Free, în serviciul exclusiv al publicului, eveniment susținut fianciar de Departamentul cultural al orașului NY, cu suportul Bank of America – iar publicul stă cu noaptea în cap la rânduri inimaginabile să prindă un tichet, convins că are ce vedea –, oferă piese de Shakespeare fie în viziuni clasice, fie sub formă de muzicaluri, fie adaptări contemporane și mai ales experimente. De data aceasta avem o adaptare cu elemente de musical, un spectacol în stil Broadway, deși pare mai degrabă un film de Scorsese despre mafie. Cunoscuta poveste a îmblânzirii Katarinei, una din fiicele lui don Baptista, o fată nărăvașă, greu de stăpânit, devine prilej pentru regizoarea Phyllida Lloyd de a ne arăta culisele puterii, felul cum se fac jocurile în spatele ușilor închise, pornind de la realitatea cea mai tentantă a Americii, starul, demascând mașina de făcut vedete. Trebuie spus că Phillida Lloyd este cunoscută pentru regia filmului de mare success Mama mia!, dar și pentru The Iron Lady, tot cu Meryl Streep star. Are multe montări pe scenele londoneze. De asemenea, este regizoarea unor spectacole de operă, ca Boema și Carmen, una din ariile protagonistei fiind preluată și aici în chip parodic. Evident, spectacolul ei după Îmblânzirea scorpiei este o mare bufonadă, o mare parodie, cu rădăcini în commedia dell’arte. Desfășurat ca o comedie, spectacolul devine însă, ca semnificație, o tragedie, fiindcă este tragic ce aflăm, faptul că viața vedetelor este manipulată, că vedetă este numai cine hotărăște mafia, iar dacă vedeta este năstrușnică și nu se supune, este aruncată la beci și înlocuită fără milă cu alta. Sistemul funcționeză fără pierderi. Mașina de făcut staruri este nemiloasă. * Spectacolul debutează cu o paradă „Miss Univers”, de fapt, Miss Italia, fiindcă Shakespeare și-a plasat acțiunea piesei la Padova și Verona. Vedem reprezentantele multor orașe italiene, parada acelor frumoase fete, care încântă ochiul, care ne uimesc cu frumusețea lor. Ele cântă, dansează, fac step, sunt profesioniste în toată regula. Parada se desfășoară într-o arenă de circ. Decorul (Mark Thompson) reprezintă această arenă, având Cortina de intrare a interpreților ca fundal, iar lateral vedem două cabine ale circarilor. Printre circari se află și Katarina și Bianca, fetele lui don Baptista, care din capul locului anunță că vrea să-și mărite fetele, dar când un tânăr înstărit, Gremio, vine și cere mâna Biancăi, el spune că întâi vrea s-o mărite pe Katarina, care este o „scorpie infernală”. Petruchio, un vânător de averi din Verona, află și merge să o cucerească pe năbădăioasa fată. Subiect tipic de commedia dell’arte. Va reuși, dar măritișul devine o afacere mafiotă. Aici e noutatea adusă de Lloyd, care actualizează piesa pe totate căile și, evident, o americanizează. Adică sistemul de făcut vedete devine hollywoodian. Vedem astfel un conflict între gangsteri, în care pețitorii sunt capul răutăților. Așa este însuși bețivanul Petruchio, care își face apariția dintr-o trapă, unde îl vedem despărțindu-se din brațele unei cadâne, sugerându-ne că sub trapă se află un loc al perdiției, o lume subterană, refuzată de cei de pe scenă. Totul se desfășoară după textul lui Shakespeare, adică Petruchio reușește să o cumpere pe Katarina și să o domesticească, să-i ofere lecția îmblânzirii. Katarina pare îmblânzită și comisia mafiotă a unui concurs aranjat de făcut vedete o alege și o îmbracă în Miss Univers și o declară ca atare. Dar Katarina nu acceptă să fie marionetă, își smulge coroana, panglica de Miss, rochia, toate podoabele și le aruncă în stilul ei năbădăios. Atunci mafioţii deschid trapa și o aruncă la gheenă, în subterana iadului, și imediat o înlocuiesc cu docila Bianca, pe care o consfințesc ca noua Miss Univers. Evident, mafia mânuiește bani, totul se face pe bani, cu geamantane doldora de dolari, cât și cu alte mijloace tipic mafiote. Astfel, concursul fraudulos pentru alegerea Miss se face în prezența statuii Fecioarei Maria, adusă în scenă pentru a garanta că afacerea e cinstită, se face sub veghea și ocrotirea Maicii Domnului. De asemenea, toate înțelegerile dintre mafioți au loc cu muzică. Soliști vocali și instrumentali țin isonul acestor scene. Mai mult, cele două nunți, Katarina cu Petruchio și Bianca cu Gremio, se desfășoară cu muzică țigănească, mai bine zis, cu taraf. Nunțile au un aspect dâmbovițean sută la sută, parcă Lloyd s-a inspirat din mahalaua noastră. Instrumentul principal este acordeonul. Toate se fac sub bașii acordeonistului. Când Bianca vrea să învețe la un instrument, ea este înhămată cu un acordeon și i se dau lecții ca atare. Iar ca noutatea să fie și mai șocantă, absolut toate personajele sunt jucate de femei. Phyllida Lloyd a mai experimentat această formulă pe canavaua altei piese shakespeariene, Julius Caesar. Sigur, Andrei Șerban de aici a venit cu ideea și a implementat-o la Teatrul Bulandra în spectacolul Lira după Regele Lear, un spectacol lamentabil, fiindcă le-a lăsat pe actrițe să facă ce au vrut ele. Există în America și „Manhattan’s All-Female Shakespeare Company”, o companie alcătuită numai din femei, care joacă piese de Shakespeare vara, în parcurile New York-ului, companie despre care am scris anul trecut când am văzut tot Îmblânzirea scorpiei (vezi cronica noastră „Scorpia îmblânzită de femei”). Spectacolul, total minimalist, s-a desfășurat efectiv într-o poiană din Central Park. Și compania se vrea o concurentă la „Shakespeare in the Park”, acest celebru festival, care are tradiție de aproape 60 de ani, ce se desfășoară într-un teatru special, Delacorte Theater, teatru în aer liber, construit lângă castelul Belvedere (i se mai spune Dracula Castle), care îi dă un aer medieval. Decorul natural al pădurii creează o ambianță unică, neobișnuită, fiindcă participă la spectacol nu numai oamenii, dar și păsările pădurii, prezente cu ciripitul lor, ca și avioanele și elicopterele care trec pe acolo, dar mai ales luna și stelele, extraordinar de vii. Așadar, pe lângă Katarina (Cush Jumbo) și Bianca (Gayle Rankin), Petruchio (Janet McTeer), Baptista (Latanya Richardson Jackson), Gremio (Judy Gold) și ceilalți mafioți sunt interpretați de femei. Actrițele îi joacă pe bărbați perfect, purtând costume bărbătești și având deprinderi bărbătești. E o plăcere să vezi o asemenea demonstrație de actorie. Oricum, cele mai multe dintre actrițe au stagii bune pe Broadway. Janet McTeer, de pildă, e faimoasă pentru rolul din Les Liaisons Dangereuses, dar și pentru roluri în alte spectacole de succes ca Unchiul Vanea sau Maria Stuart (montat tot de Lloyd, cu o nominalizare Tony). De asemenea, apare în multe filme ca Maleficient, în seriale Tv, fiind încununată cu multe premii prestigioase. Toate actrițele au fișe impresionante. Dacă în antichitate și mult mai târziu, până în epoca lui Shakespeare, rolurile de femei erau interpretate de bărbați, iată că acum vedem o situație exact contrară, rolurle de bărbați sunt interpretate numai de femei. Acest spectacol, care a debutat la sfârșitul lui mai, ține toată luna iunie. Urmează Troilus și Cresida, în regia lui Daniel Sullivan, specialistul în montări shakespeariene. Oare ce surprize ne mai așteaptă? Grid Modorcea 17 iunie 2016 Lalele, lalele... şi bluesurile mele
IOAN BIG Documentare: Mircea Giurgiu. Foto: Ioan Big
One helluva guitar player!
Îţi mulţumim, Ana Popović! O Nadia Comăneci a bluesului modern Undeva în arhivele de familie este o înregistrare a Anei Popović, la vârsta de 2 ani, exprimând dragostea ei timpurie pentru bluesul american ... o chitară uriașă în niște mâini micuțe. Ora și locul: la sfârșitul anilor '70, în orașelul natal, Belgrad, în Serbia Anei. S-ar putea să fie singura înregistrare făcută vreodată de o copilă de doar 2 ani care exprimă dragostea ei incipientă pentru blues. Coincidența face ca în anul (1976) în care legenda neegalată a gimnasticii, Nadia Comăneci, a cucerit, primind prima notă de 10 din istoria gimnasticii, trei medalii de aur la Olimpiada de la Montreal, să se nască tot în Balcani, cea care, într-o cu totul altă zonă de exprimare, bluesul născut american, dar influențat puternic de marii muzicieni albi din spațiul britanic, a devenit astăzi, la rândul ei, o stea de necontesat. Aflată la apogeu în prezent, la 40 de ani impliniți cu doar zece zile mai devreme, Ana Popović a revenit în România cu un concert excepțional, la mai bine de 7 ani după primul ei spectacol, susținut la Festivalul de Blues de la Sighișoara 2009. Voi fi foarte sincer: deși sunt un împătimit al muzicii în general și al bluesului în particular, atunci, în 2009, am aflat de existența acestei minunate femei, muzician-chitarist de blues exceptional, Ana Popović, doar din vorbă în vorbă, Radu Lupașcu fiind cel care mi-a deschis ochii și urechile pentru ea. Privind pe 23 mai 2016 sala mare a TNB ocupată doar pe jumătate, am realizat că după 7 ani, media românească nu a evoluat cu nimic, bluesul și muzicienii – chiar de vârf, fie români sau străni – care îl practică cu dragoste și spirit de sacrificiu rămânând un subiect ignorat cu dezinvoltură. Este din ce în ce mai dezamăgitor ... dar mă opresc aici. Cred că ne face mai bine la toți să nu atingem subiecte dureroase, ci să ne bucurăm așa cum se cuvine atunci când mintea şi spiritul nostru sunt copleșite, în cel mai plăcut mod, de (re)întâlnirea cu muzica la superlativ a Anei Popović și a trupei ei. Este momentul să le mulțumim, în egală măsură celor trei coechipieri ai Anei, care au făcut ca spectacolul să fie o explozie de energie muzicală și optimism (blues-ul nu mai este de mult doar o muzică tristă): Stéphane Avellaneda – tobe, Ronald Jonker – chitară bas și Michele Papadia – claviaturi. Ana Popović conduce excelent din punct de vedere muzical o trupă bine închegată reușind un sound tipic american, unde bluesul melancolic este pigmentat cu rock, funk şi jazz, totul potențat de ... apariția grațioasă a unei frumoase femei care dovedește o puternică personalitate muzicală, compozitor și în același timp, chitarist-vocalist excelent. Sunt sigur că spectacolul ar fi fost și mai impresionant pentru public dacă ar fi avut loc în alt spațiu, mai cald și potrivit unui concert de blues-rock plin de energie și forță. Sala mare TNB nu este un astfel de spațiu, chiar dacă este o sală de mare ținută, parcă nu e potrivită unui show așa cum Ana Popović echipa ei au susținut cu brio. Singura femeie invitată alături de mari chitariști pe parcursul Hendrix Experience Tour a dovedit că eticheta “Jimi Hendrix feminin” i se potrivește perfect. Chiar dacă, inegalabilul Jimi Hendrix a fost un bărbat negru american, iar Ana Popović este o femeie blondă europeană. Bravo, Ana Popović! "Concertul cu Ana Popović m-a bucurat foarte tare, am avut plăcerea săvăd o trupăde profesionişti, o secţie ritmicăimpecabilăş i o chitaristăsexy debordând de feeling, interpretând un repertoriu interesant, bine ales, ce a cuprins atât piese proprii foarte reuşite, cât şi coveruri Jimi Hendrix!" Roxana Stroe "Concertul Anei Popović de la TNB a fost în primul rând un show 100% american! Culmea, cântat de o doamnă originară din Serbia (născuta la Belgrad), care a reuşit cu adevărat să facă o carieră de succes în SUA, ţara de origine a bluesului ! Doamna a demonstrat că ştie bine de tot cu cântatul la chitară, are voce, are orchestraţii bune şi o trupă reglată perfect. Cât despre faptul că e şi o femeie atrăgătoare... ehhh... asta deja e cireaşa de pe tort. Ca o concluzie... ce dovadă mai bună că bluesul este de mult un limbaj universal? Şi sunt fericit că avem şi o reprezentantă din Europa de Est care face treabă excelentă în acest business, deloc uşor. Felicitări ANA!" Marcian Petrescu Setlist Ana Popović 23 mai 2016 Bucureşti
În anul 2006 o descopeream pe Ana Popović pe un dvd intitulat simplu, Ana!. Avea 29 de ani, cucerise Olanda şi se pregătea de America. Greu de crezut pentru mine, care văzusem la acea dată reuşitele de excepţie ale lui Bonnie Raitt şi Susan Tedeschi, americance get-beget. M-a impresionat profund şi i-am căutat albumele. Nu am prejudecăţi bărbăteşti ca mulţi dintre români. Concertul din 2009 şi cel de aseară au demonstrat scepticilor falocen-trişti că există chitariste la fel de bune, dacă nu, chiar mai bune decât mulţi semeni masculini. Tot din Olanda vă mai amintesc de celebra saxofonistă, Candy Dulfer. Hotărâţi voi care are mult sex-appeal, Ana sau Candy! Chitara, respectiv saxofonul sunt instrumente la care s-au făcut remarcaţi în special bărbaţii şi trebuie să recunoaştem cu pioşenie asta. Însă, nume ca Joni Mitchell, Joan Jett, Jennifer Batten, Lita Ford (chitariste) sau Suzy Quatro, Tal Wilkenfeld, Esperanza Spalding (basiste) şi Barbara Thompson, Pamela Williams, Mindi Abair (saxofoniste) au făcut istorie muzicală de sorginte feminină. Proud Mary! "I'll retire before I become a human jukebox caricature of myself" (Bonnie Raitt) Faţă de concertul precedent de la Sighişoara, Ana Popović a prezentat un program intens, modern, pe coordonatele noului triplu-album, Trilogy. Un blues-rock cu accente de funk şi soul, elixir pentru workaholici, un album pentru dimineaţă, altul pentru miezul zilei şi al treilea pentru relaxarea din amurg. Momentele de preţuire pentru Jimi Hendrix şi Stevie Ray Vaughan au fost de înaltă ţinută, atestând alegerea primei prezenţe feminine la festivalul Experience Hendrix, Ana fiind alături de Billy Cox, Buddy Guy, Johnny Lang, Kenny Wayne Shepherd, Dweezil Zappa, Eric Johnson, Doyle Bramhall II, Chris Layton şi Eric Gales. O remarcă personală, piesa Waiting On You, ce mi-a confirmat imensul ei talent şi bucuria de-a cânta, precum şi disponibilitatea pentru blues, un gen care poate fi uşor cântat, însă greu de transmis publicului. Aviz amatorilor de la noi! "We talk about the weather, Listen to the blues, / Make love in the dark, Watch the evening news, / Business as usual, But the feeling ain’t right…” (Ana Popovic) Fiindcă am menţionat nume de vedete autentice, să amintim că vom avea în revista noastră, două interviuri interesante cu Teodora Enache şi Rusanda Panfili, muziciene foarte apreciate în afara ţării şi de care nu se vorbeşte cât ar trebui la radio sau TV (mă refer la posturile naţionale, plătite din banii tuturor). Teodora Enache şi Rusanda Panfili sunt o mândrie a artei sunetelor româneşti. Teodora va lansa în curând un disc nou, realizat în întregime cu profesionişti americani, iar Rusanda a evoluat anul acesta în orchestra celebrului compozitor de muzică de film, Hans Zimmer (citiţi două articole mai jos). Pentru a avea discernământ în alegerea unui eveniment de care vreţi să vă bucuraţi după o zi de muncă, trebuie să ascultaţi muzica, să vedeţi înregistrări video sau să ne credeţi pe cuvânt. Acesta este argumentul meu principal care nu a dat greş. Încă suntem vii, ne putem bucura de libertatea alegerii şi de compania unor prieteni sau camarazi de viaţă. Urmează Beth Hart pe 17 iunie 2016 la Sala Palatului. Al doilea an la rând. Nu-l rataţi! “Sunt dovada că o femeie nu are nevoie să poarte pălărie de cowboy şi cizme pentru a fi luată în serios atunci când cântă la chitară!” (Ana Popović)
Radu Lupaşcu Foto: Răzvan Nedelcu HANS ZIMMER... FÜR IMMER Concert Arena Armeets - Sofia, 16 mai 2016 Cronica (subiectivă) de concert şi nu numai....
Sunt persoane (sau grupuri de persoane) care sunt destinate a rămâne în istorie, prin geniul lor şi impactul pe care-l au asupra contemporanilor lor. Una dintre aceste persoane este indubitabil Hans Florian Zimmer, compozitor şi producător german, născut la 12 septembrie 1957, la Frankfurt am Main, compozitorul coloanelor sonore a peste 150 de filme, începând din anii '80. Laureat al 4 Grammy Awards, 4 Satellite Awards, 3 Classical BRIT Awards, 3 Saturn Awards, 2 Golden Globes Awards, 2 WAFCA Awards, 2 Annie Awards şi a câte unui Tony Award, American Music Award, DFWFCA Award, BFCA Award şi World Soundtracks Award, dar cu multiple alte nominalizări, este şi câştigătorul unui Premiu Oscar în 1994 - Academy Award for Best Original Score pentru The Lion King. Din 2010 are steaua sa pe "Hollywood Walk of Fame", conaţionalii i-au arătat de asemenea recunoştinţa prin steaua de pe "Boulevard des Stars" din Berlin, iar The Daily Telegraph l-a inclus în ‘Top 100 Living Geniuses’. Doresc să mai menţionez faptul că Hans Zimmer este şeful diviziei de muzică de film la studiourile DreamWorks, lucrează cu o pleiadă de compozitori, prin propria companie Remote Control Productions şi că este un pionier al integrării muzicii electronice în aranjamentele orchestrale tradiţionale. Instrumentist polivalent, Hans Zimmer este familiar cu claviaturile de orice fel (pian, orgă, sintetizator), cu chitara (clasică şi electrică), banjo, ba chiar, aşa cum ne-a oferit o mostră la Sofia, şi cu bateria (percuţia). Drumul său însă nu a fost unul foarte uşor, aşa cum ar fi tentată să creadă marea majoritate, ci unul, cel puţin din punct de vedere financiar, destul de anevoios. Hans Zimmer a început să cânte la pian şi sintetizator în formaţia Krakatoa (în anii '70), a lucrat cu The Buggles (apărând chiar şi în videoclipul lor Video Killed the Radio Star din 1979), cu grupul italian Krisma, cu formaţia Helden (împreună cu Warren Cann) şi cu formaţia de punk britanică The Damned. În anii '80, împreună cu Stanley Myers, compozitor prolific de muzică de film (care are la activ peste 60 de coloane sonore) a fondat la Londra studioul de înregistrări Lillie Yard şi a lucrat la muzica filmelor Moonlighting (1982), Success Is the Best Revenge (1984), Insignificance şi My Beautiful Laundrette (ambele din 1985), începând de atunci să creeze o fuziune între muzica electronică şi muzica orchestrală tradiţională. Prima muzică de film compusă exclusiv de către Hans Zimmer a fost în 1987 pentru filmul regizorului Niko Mastorakis, Terminal Exposure, film pentru care a compus şi cântecele. În acelaşi an a fost producătorul coloanei sonore pentru filmul The Last Emperor, care a primit premiul Oscar - Academy Award for Best Original Score (compozitori şi interpreţi: Ryuichi Sakamoto, David Byrne şi Cong Su). 1987 a fost un an important în viaţa lui Zimmer, în acest an compunând împreună cu Sally McClelland, tema muzicală a game show-ului de televiziune Going For Gold, despre care Hans declara "Going For Gold was a lot of fun. It's the sort of stuff you do when you don't have a career yet. God, I just felt so lucky because this thing paid my rent for the longest time." Anul de cotitură a fost însă 1988, când regizorul de la Hollywood, Barry Levinson, căutând pe cineva care să-i compună coloana sonoră a filmului Rain Man, impresionat de soundtrack-ul dramei anti-Apartheid, A World Apart (regia: Chris Menges), compusă de german, l-a angajat. Zimmer ar trebui să-i mulţumească soţiei lui Barry care, ascultând CD-ul cu OST-ul filmului sus-menţionat, i l-a recomandat lui Barry şi în acest fel au ajuns să lucreze împreună. Hans foloseşte sintetizoare (în principal Fairlight CMI - Computer Music Instrument) mixate cu steel drums, iar coloana sonoră a fost nominalizată la premiul Oscar, filmul fiind premiat cu patru asemenea premii. Despre muzica din Rain Man, Zimmer declara: "It was a road movie, and road movies usually have jangly guitars or a bunch of strings. I kept thinking don't be bigger than the characters. Try to keep it contained. The Raymond character doesn't actually know where he is. The world is so different to him. He might as well be on Mars. So, why don't we just invent our own world music for a world that doesn't really exist?". Acum putem spune că Hans Zimmer "şi-a luat zborul". În următorul său film (Driving Miss Daisy, regia: Bruce Beresford, 1989) Hans Zimmer a mers şi mai departe cu inovaţia, a compus şi a interpretat personal muzica filmului, fără a folosi vreun instrument muzical, partitura fiind interpretată exclusiv pe sintetizatoare şi samplere. Am făcut această introducere pentru a sublinia polivalenţa acestui compozitor şi producător, de un imens talent, cel mai bun compozitor de muzică de film de la Hollywood, al zilelor noastre. Hans Zimmer a declarat că acest turneu european nu ar fi avut loc dacă într-o zi, Czarina Russell, o prietenă veche (pe care o cunoaşte de la vârsta de 4 ani) nu l-ar fi întrebat "Hans, nu crezi că ar fi o idee bună pentru tine ca să faci un concert? Am crezut la început că a luat-o razna. De ce oare ar fi cineva interesat? Oricum, din pură curiozitate, mi-am sunat prietenul, legendarul promotor Harvey Goldsmith şi l-am întrebat dacă crede că cineva ar putea fi interesat să 'apară'dacă eu m-aş produce live. Harvey nu a ezitat nici pentru o clipă şi mi-a spus ca el credeîn acest demers, în mod sigur, că aş putea putea avea spectacole 'sold-out'pentru o noapte sau două, sau chiar mai mult. Am crezut că şi el este nebun, dar împreună cu el şi cu Steve Hofsky la bord, mingea a început să se rostogolească. Am vrut să văd dacă show-ul ar funcţiona, dacă muzica ar arăta bine într-o prezentare neconvenţională, dacă oamenii ar veni şi, cel mai important, dacă le-ar plăcea. Deci în octombrie 2014 am făcut 2 show-uri la Eventim Apollo în Londra. Şi, desigur, Harvey a avut dreptate. Ambele show-uri au fost sold-out aproape instantaneu... şi Hans Zimmer şi-a invins tracul terifiant”. Concertul de la Sofia (oare când vom avea şi noi asemenea concerte la Bucureşti?) a fost o trecere în revistă a unor teme muzicale, din coloanele sonore ale filmelor compuse de Hans Zimmer, riguros alese de către compozitor şi rearanjate pentru concert. Zimmer a "pigmentat" concertul cu amintiri, cu omagii adresate celor care l-au ajutat să cucerească ‘Everestul’ hollywoodian, prietenilor săi de o viaţă şi cu mulţumiri adresate membrilor formaţiei, dovedindu-se a fi un adevărat "story teller". Am aflat că, recent, violonista Ann Marie Simpson a devenit D-na Einziger, căsătorindu-se cu Mike Einziger (chitaristul şi co-compozitorul formaţiei Incubus, un inovator şi entuziast utilizator al efectelor de pedalboard) şi că îşi vor continua "luna de miere" concertând împreună. Despre Mike, scriitorul Steven Rosen scria "Einziger hasn’t played the guitar so much as he has manipulated it, submitted it to his own needs. Einziger fashions a sonic tapestry that draws heavily from the Zappa / Vai / Hendrix school of rock". A făcut parte din supergrupul numit "The Magnificent Six" care a compus împreună cu Zimmer “The Amazing Spider-Man 2”. Nici în visele mele cele mai optimiste nu mi-aş fi putut să-mi imaginez că un spectacol poate fi atât de perfect, de echilbrat, cu efectele de lumină atât de armonizate cu ceea ce se cânta pe scenă, cu o sonorizare mai mult ca perfectă şi un profesionalism al tuturor celor care ne-au încântat. Să începem prezentarea cu "vechii" prieteni ai lui Hans Zimmer aşa cum i-a menţionat el: Nick Glennie-Smith şi Richard Harvey, pe care, după propria declaraţie, îi cunoaşte de aproape 40 de ani. Un adevărat "personaj" este clăparul Nick Glennie-Smith, la rândul lui compozitor de film, printre altele, având la activ peste 15 OST, parte a companiei lui Zimmer, Remote Control Production (de care am amintit anterior), dirijorul unor partituri semnate de Zimmer, cu colaborări muzicale cu nume "grele": Roger Waters, Leo Sayer, Cliff Richard, Roger Daltrey, Paul McCartney, Tina Turner, Phil Collins, Elvis Costello, Pharell Williams, Nick Kershaw, Duane Eddy, Katrina & The Waves, The Adventures, Herb Alpert, Melody Gardot, Gryphon, Engelbert Humperdinck, Roger Whittaker, Julio Iglesias, Chris de Burgh, la rândul său membru în formaţii muzicale ca: Wally (rock progresiv) şi Gentlemen Without Weapons. Împreună cu Richard Harvey sunt co-proprietarii studioului "The Snake Ranch" în care a lucrat şi Hans Zimmer. Richard Harvey, multi-instrumentalist (percuţie, clarinet, flaut, nai, krumhorn/crumhorn şi alte instrumente medievale şi renascentiste, mandolină şi diverse instrumente cu clape), iniţial cunoscut ca membru al formaţiei de progresive rock şi folk medieval Gryphon (înfiinţată împreună cu colegul său de la Royal College of Music Brian Gulland), actualmente compozitor de muzică de film şi TV. Richard a compus de asemenea pentru chitaristul John Williams şi London Symphony Orchestra concertul pentru chitară şi orchestră "Concerto antico" (1995), votat de ascultătorii de radio din UK în 2012, în "Classic FM Hall of Fame". În perioada Gryphon a colaborat cu nume grele ale folkului britanic precum Richard şi Linda Thompson sau Ashley Hutchings. Dintre colaborările sale muzicale, ca session musician, pot aminti şi pe: Kate Bush, Gordon Giltrap, Gerry Rafferty, Miguel Bose, The Campbells, Ethel Merman, Elvis Costello, John Williams, Bobby "Blue" Bland, Mike Heron, Alan Stivell. El este principalul dirijor al London Symphony Orchestra pentru seria de concerte Classic Rock. Recent a compus împreună cu Hans Zimmer muzica pentru filmul de lung metraj Le Petit Prince, o fantezie animată pe computer, regizată de Mark Osborne, a cărei premieră a avut loc la Cannes în 2015. Tot în anul 2015 a "reactivat" formaţia Gryphon şi a susţinut 6 concerte în turneul britanic "None the Wiser". În afara "greilor", prieteni de o viaţă, cum s-a exprimat Hans Zimmer - am avut plăcerea să-l revăd pe unul dintre chitariştii care m-au încântat în ultimul timp, pe Guthrie Gowan, chitaristul solo al formaţiei The Aristocrats, din concertul de la Bucureşti (n.r. articol Trio de virtuozitate la Arenele Romane). Guthrie Gowan, care împreună cu Steven Wilson a înregistrat două albume, mi-a lăsat o impresie deosebită. Guthrie nu este un nou venit în lumea muzicală. În 1993 a câştigat competiţia "The Guitarist of the Year" organizată de revista "Guitarist". A fost membru cu drepturi depline sau a colaborat cu Asia, GPS, The Young Punx, The Fellowship, Erotic Cakes, Docker's Guild, Marco Minneman, Nick Johnston, Lee Ritenour. Aleksei Igudesman (violonist rus născut la Leningrad), absolvent al Conservatorului din Viena, dar nu unul convenţional fiind interpret al soundtrack-ului nominalizat la premiul Oscar Sherlock Holmes din 2009 şi totodată, un artist polivalent: violonist, compozitor, dirijor, autor de cărţi de specialitate, poet (poemele sale au fost recitate de Roger Moore), actor şi regizor de film. A avut pe YouTube peste 28 de milioane de vizualizări ale excerpt-ului din show-ul muzical de succes A Little Nightmare Music realizat împreună cu pianistul chinez Hyung-ki Joo, ca duet muzical şi de comedie, Igudesman & Joo. Debutul său regizoral s-a produs cu Noseland un lung metraj documentar comic, mai precis un mockumentary, despre muzicieni de muzică clasică, cum ar fi Julian Rachlin şi Mischa Maisky şi actorii John Malkovich şi Roger Moore, a cărui premieră a avut loc cu ocazia celui de al X-lea Festival International de Film Transilvania (TIFF) în iunie 2012 şi a câştigat "Most Entertaining Documentary" la DocMiami 2012. Apoi Tina Guo, chinezoaică din Shanghai, interpretă de violoncel electric la acest concert, cu colaborări anterioare notabile: Metaphor, Foo Fighters şi Cirque du Soleil. Premiul de popularitate în ceea ce mă priveşte este câştigat de fermecătoarea şi formidabila noastra Rusanda Panfili, violonistă, absolventă a Conservatorului de la Viena (la care a fost student şi George Enescu!). O violonistă tânăra originară din Republica Moldova, extrem de talentată, căreia Hans Zimmer i-a acordat un credit deplin şi despre care colegul meu Ioan Big va realiza un material amplu în rubrica sa: Declin d’Oeil. Ann Marie Simpson - Einziger, violonistă de bluegrass şi muzică rock, cu studii de vioară clasică, dar şi cu alte diverse colaborări: Jethro Tull, String Theory (Steve Vai), Dave Matthews Band, Ringo Starr, SuperHeavy (Mick Jagger), Gary Ruley & The Mule Train (bluegrass acustic), Foo Fighters, The Hooters, The Disco Biscuits, Switchfoot, Widespread Panic, Carla Bruni, Josh Groban, Aretha Franklin, Bon Jovi, Yanni, Ben Harper, Relentless 7, Joan Osborne, Dave Stewart, Joss Stone si Stevie Nicks. Fenomenală mi s-a părut echipa de percuţionişti: Satnam Ramgotra (drums, percussion, tabla), Gary Kettel (percussion), Nathan Stornetta (drums), Holly Madge (percussion), Lucy Landimore (percussion) care, câteodată, au fost folosiţi împreună, conferind secţiei ritmice dinamism şi profunzime. Satnam Ramgotra, percuţionist canadian de origine indiană, care "alambichează" cu succes percuţia tradiţionala cu elemente indiane, africane şi World, într-un spaţiu muzical modern. Experienţa sa în percuţie include, în afară de tobe, tabla, percuţie africană, dumbek, conga şi "tinker toys". Satnam a fost guest artist şi a fost în turnee cu artişti de renume precum ar fi: Nikka Costa, Beck, Sting, Seal, Lili Haydn, Steve Vai, Ustad Shafquat Ali Khan şi a înregistrat împreună cu Macy Gray, The Calling, Lee Ritenour, David Lynch, Haddaway, Peter Himmelman, Carmen Rizzo şi cu majoritatea interpreţilor cu care a lucrat acesta. Un vechi colaborator al lui Hans Zimmer, un apreciat pedagog şi mai nou, compozitor de muzică de film (Last Knights, 2015). Gary Kettel, percuţionist englez pe care-l regăsim atât în albume de muzică clasică cât şi albume pop. La 20 de ani cântă deja cu BBC Symphony Orchestra, în anul 1987 - împreună cu Frank Ricotti - a înregistrat albumul Shapes in Percussion şi mai târziu a participat, în 1991, la realizarea albumului Light in Darkness al percuţionistei scoţiene Evelyne Glennie. Performează deseori cu The London Metropolitan Orchestra şi participă ca invitat în diverse proiecte pop (Diana Ross, Ten Tenors, Chris Botti, Mary Chapin Carpenter, Robbie Williams, Nightwish, Daft Punk, Mike Oldfiled, John Mayer, Karl Jenkins & Adiemus, Westlife, Hooverphonic, Julio Iglesias, Paul McCartney, Scott Walker). Nathan Stornetta. A participat şi el la realizarea coloanei sonore la Le Petit Prince, împreună cu Hans Zimmer şi Richard Harvey, a compus muzica pentru parcul de atracţii "Le Puy de Fou" şi este laureat al unei burse de perfecţionare FARB. Holly Madge este una dintre bateristele care nu se uită cu uşurinţă. A început să "exerseze" de la 10 ani într-un hambar din Devon, a primit onoruri de primă clasă în muzică la Universitatea din Southampton şi a trăit doar prin muzica sa. Pasionată de tot ceea ce este nou, a cântat în big band-uri, triouri de jazz şi chiar în grupuri de hip hop, orice i-a oferit o nouă provocare. A lucrat cu CeeLoGreen, Robyn şi Duran Duran, iar în lumea publicităţii pentru Lexus, Nike şi Absolut. Energia sa electrică, talentul ei excepţional şi performanţele sale l-au făcut pe Jamie Cullum să declare "There really aren't many drummers like her". Lucy Landimore declara "Să lucrezi cu Hans Zimmer este incredibil, el şi violoniştii săi dansând în faţa scenei; energia lor pare să fie fără limită. Unul din momentele mele favorite a fost în timpul Dark Knight Rises. Este un soundtrack atât de uimitor unde dinamicile sunt foarte spontane şi m-am simţit absolut uimitor să fiu parte a interpretării. Să lucrez cu 'trupa de toboşari'este fantastic şi este un amestec perfect de personalităţi, fiecare dintre noi având o calitate specială şi totul a fost atât de bine”. Câteva cuvinte despre "clăpari" (despre Nick Glennie-Smith am vorbit deja). Steve Mazzaro (clape, chitară, compozitor, producător şi aranjor). Steve a început să compună de la vârsta de 13 ani, iar la 21 de ani realiza coloane sonore pentru jocuri video AAA. Timp de trei ani a continuat să compună, în timp ce colabora cu divizia de muzică de film a companiei Silva Screen Productions din UK, activitate care i-a atras atenţia lui Hans Zimmer, care i-a oferit o slujbă de compozitor de muzică la Remote Control Productions. În anii ce au urmat a lucrat la The Dark Knight Rises, Man of Steel, The Lone Ranger, Son of God, The Amazing Spider Man-2, Interstellar, Chappie, Batman vs Superman: Dawn of Justice, Inferno şi la jocurile video din seria Assasin's Creed. La trei luni după ce a primit propriul său studio la RCP, a compus OST-ul la Bullet to the Head, filmul din 2013 al lui Walter Hill. A făcut parte din supergrupul numit "The Magnificent Six" care a compus împreună cu Zimmer The Amazing Spider-Man 2. Mel Wesson (sintetizator), compozitor de muzică de film, TV, jocuri video şi designer de muzică ambientală. Mel este laureatul unui premiu multi-platină pentru contribuţia sa la albumul The Verve Urban Hymns (1997) şi în special la faimosul single Bitter Sweet Symphony. Contribuţia sa la acest album l-a făcut pe Hans Zimmer să-l invite să lucreze la Mission: Impossible II şi de atunci a început o colaborare fructuoasă... şi-a creat rapid propria nişă în rândul compozitorilor de muzică de film ca "ambient music designer". Colaborările cu Zimmer au fost multiple (mai mult de 15), dar voi menţiona doar câteva: Hannibal, Black Hawk Down, Batman Begins, The Dark Knight, Inception şi seria The Pirates of the Caribbean”. A lucrat şi cu James Newton Howard, Steve Jablonsky, Harry Gregson-Williams. Andrew Kawczynski (sintetizator) A făcut şi el parte din "The Magnificent Six" ce a lucrat pentru The Amazing Spider-Man 2. Rolul lui, după parerea mea, este esenţial deşi nu a ieşit niciodată în prim plan. Dintre soliştii care au susţinut cu deosebit succes partiturile vocale ale OST trebuie obligatoriu menţionaţi măcar trei dintre aceştia. Lebo M. (Lebohang Morake) numit "The Voice and The Spirit of The Lion King", este un producător şi un compozitor sud african cunoscut în principal pentru aranjarea şi interpretarea muzicii pentru filmele şi producţiile de scenă ale The Lion King. Recomandat de Hans Zimmer la Disney a fost angajat pentru a forma şi dirija corul african ce cântă în filme. Lebo M a compus, aranjat, interpretat şi produs 16 coloane sonore. Buyi Zima a interpretat rolul Rafiki din muzicalul The Lion King, care este un Musical regizat de Julie Taymor cu aranjamente corale ale lui Lebo M., cu peste 6.700 de reprezentaţii (al treilea cel mai longeviv muzical din istorie) şi cu cele mai mari încasări din toate timpurile pe Broadway, de peste 1 miliard de dolari. Czarina Russell (vocal, tubular bells, chitară) a avut rolul ingrat de a prelua partitura Lisei Gerrard din The Gladiator şi pot să spun că s-a descurcat de minune. Concertul s-a derulat aproximativ (relatat fragmentar pentru a nu strica plăcerea celor care încă îşi doresc să ajunga la vreunul din concertele din turneu) cam aşa. Pe scenă, în întuneric, se aud acordurile OST-ului original din Driving Miss Daisy, Hans Zimmer apare pe scenă, se aşează la pianul electric şi începe melodia fragilă a unui rag murmurat. I se alătura la clarinet Richard Harvey şi reia tema, Nick Glennie-Smith la acordeon, după care se adună familia de muzicieni, cvartetul de corzi, printre care Aleksei Igudesman, violonistul care i-a fost "furat" lui Ennio Morricone, după cum avea să explice Hans mai târziu, Czarina la tamburină "punctează" ritmul, Mike Einziger la banjo, apare apoi şi Hans la banjo şi se intră în Sherlock Holmes, cu Einziger şi Hans la banjo, cu Igudesman şi Panfili în centrul scenei, percuţia cu toate "pânzele sus", cu acordeon şi clarinet, apoi în Madagascar 2, cu o temă cu influenţe balcanice (bulgară, cum avea să precizeze Hans). Cortina se ridică şi apare orchestra simfonică şi corul. Înainte de a începe tema din Crimson Tide, Hans ne povesteşte cum l-a "presat" răposatul regizor Tony Scott (devenit un prieten drag) să-i compună muzica pentru film. Zimmer este la clape, chitara lui Guthrie Gowan mă copleşeşte, corul are un rol important în matematica melodiei, corzile susţin linia melodică şi Satnam şi Holly punctează ritmul, primul dându-ne o probă a talentului său imens, printr-un solo de tobe, perfect integrat în context. Angels & Demons începe cu prestaţia Tinei, susţinută de Mike şi Guthrie la chitară, Rusanda şi Ann Marie la vioară, Czarina punctând cu tubular bells. Fără discuţie, The Gladiator este una din elementele de rezistenţă ale concertului şi este marcată de prestaţia vocală a Czarinei Russell, înlocuitoarea Lisei Gerrard, care trece apoi la clape, "duelul" de chitare Einziger - Zimmer, alămurile se fac simţite pregnant, Czarina re-apare la tubular bells, iar corzile şi corul punctează linia melodică. După un The Da Vinci Code cu Rusanda Panfili în primplan urmează mult aşteptatele de către public momente The Lion King şi, mai ales, The Pirates of the Carribean care a început cu Tina, Mike la banjo, acordeonul lui Nick (ce purta pe umăr un papagal), Zimmer la pian, Czarina la chitară, Rusanda, Tina, Ann Marie şi Aleksei la instrumente cu corzi - prestaţia lui Aleksei amintindu-mi de show-ul cu Joo (A Little Nightmare Music) - şi Gowan Guthrie la chitară. Cu True Romance, Rain Man (pianul lui Zimmer, naiul lui Harvey, chitara lui Guthrie) sau magnificul potpuriu Interstellar, partea a doua a spectacolului trece în registrul mult mai elaborat şi mai puţin... populist, fie că ne gândim la Man of Steel unde Czarina Russell punctează din nou cu tubular bells, dar în care instrumentele cu corzi, cele cu clape şi chitară au un rol deosebit de important sau la pretenţioasa The Thin Red Line, cu Zimmer la clape, însoţită de proiecţia pe ecran care începe cu o "linie roşie subţire" fragmentată, deplasându-se din stânga şi din dreapta ce ajunge să se contopească, astfel încât, în final, culoarea roşie invadează ecranul. Bisul solicitat insistent de public – un potpuriu Inception – a început cu prestaţia orchestrei simfonice, violoncelul Tinei, Mike şi Hans la chitare, intervenţia lui Satnam printr-un solo de tobe, după care Hans Zimmer a trecut la pian, Aleksei, Rusanda şi Ann Marie sunt în prim plan, iar Andrew, un personaj care nu a ieşit în evidenţă şi-a primit şansa de a-şi dovedi măiestria. Ca de altfel întreg ansamblul care a performat în mod fabulos! În final, pentru amatorii de statistici şi "culegători" de setlist-uri: Set 1:
Set 2:
Encore:
Mircea Giurgiu Foto: Ştefan Panfili “Nu te aștepta să mă auzi ca în ultima mea înregistrare. Sunt în continuă schimbare - urmez ceea ce simte spiritul meu” (Kenny Garrett)
Pe cât de înzestrat ca muzician, instrumentist şi compozitor, pe atît de activ şi dinamic, Kenny Garrett a îmbinat permanent prezenţele pe scenele de concert şi festival cu munca în studiourile de înregistrări. Astfel, discografia sa numără până în prezent nu mai puţin de optsprezece albume în calitate de lider şi multe altele ca sideman. Decisivă atât pentru formarea muzicianului cât şi pentru notorietatea sa a fost colaborarea, timp de cinci ani, cu grupul celebrului trompetist Miles Davis, inclusiv prin realizarea a trei albume împreună cu acesta. Albumul Pushing The World Away, lansat la 17 septembrie 2013, este un album nominalizat în 2013 la premiile Grammy, la categoria „Best Jazz Instrumental Album”. Apreciat de critici, albumul de studio al lui Kenny Garrett a ajuns pe locul 6 în topul albumelor Billboard Top Jazz, cea mai înaltă poziție în acest top a unui disc Kenny Garrett din 1992 până în prezent. Albumul promovat și la București de saxofonistul american conține piese ca Hey, Chick (piesă dedicată lui Chick Corea), Chucho's Mambo (viziunea lui Garrett despre cum ar fi sunat o colaborare cu Chucho Valdés), Brother Brown (un salut muzical dedicat lui Donald Brown, prietenul și coproducătorul saxofonistului), alături de alte piese remarcabile. Concertul de la Sala Radio, din 21 aprilie 2016, a însemnat, timp de oră și jumătate, o demonstrație de muzică strălucitoare, însoțită de un umor stenic, condusă perfect de showman-ul Kenny Garrett și echipa sa. Dacă primele piese au fost dominate de note subtile, ultima piesă din programul normal – Happy People - a făcut ca spectatorii să danseze și să cânte împreuna cu Kenny Garrett. Programul a cuprins într-o îmbinare perfectă piese elegante, ritmuri tribale sau latino și s-a încheiat cu artistul pe scenă încurajând spectatorii să danseze și să aplaude pe ritmul muzicii. "Aprindeți luminile în sală, să văd oamenii!", a spus Garrett. Artiștii și-au luat rămas bun de la un public în picioare, dansând și aplaudând, Garrett rostind făra greșeală "Mulțumesc!" în microfon, gest primit cu aplauze și cereri de bis. Astfel, jocul artiştilor cu publicul român din Sala Radio s-a încheiat cu “encore”-ul Wayne's Thing în acceași notă de bună dispoziție, spectatori și trupă cântând și dansând împreună! Pe scena Sălii Radio din Capitală, formula de quintet i-a adus alături de Kenny Garrett pe pianistul Vernell Brown, basistul Corcoran Holt, bateristul McClenty Hunter și percuționistul Ruby Bird, toți prezenți şi pe albumul Pushing the World Away. Fiecare muzician-coechipier al maestrului Garrett a fost la înălțime, dovedind din plin stil și tehnicitate. În deschiderea concertului Kenny Garrett Quintet, am avut surpriza plăcută de a urmări – pentru prima dată - Trupa Sensor featuring Lucas Molina. Trupa Sensor, alături de dansatorul flamenco Lucas Molina, au pregătit un moment fusion inedit pentru deschiderea concertului, în care muzica jazz a fost reinterpretată cu ajutorul instrumentelor de percuţie neconvenţionale, adăugând o nouă expresie, prin dans. Este pentru prima oară când un astfel de moment este special conceput pentru a deschide un concert de jazz, inclusiv membrii Quintet-ului Kenny Garrett declarând că sunt nerăbdători să savureze spectacolul. Trupa Sensor este una dintre cele mai vechi trupe de gen din România, înfiinţată în 1999. Cu un stil inconfundabil, un mix de electro, dubstep, acid jazz, new jazz şi rock, Sensor apelează la influenţe simfonice şi tradiţionale, pentru a ajunge la un fusion ce sparge orice tipar. Lucas Molina, născut în anul 1985 în Buenos Aires, Argentina, a studiat dansul flamenco încă din copilărie, în paralel cu studiul instrumentelor de percuţie clasice şi tradiţionale arăbeşti. Colaborarea dintre trupa Sensor şi Lucas Molina este un amestec surpinzător şi proaspăt de jazz reinterpretat şi dans, foarte potrivită pentru deschiderea concertului Kenny Garrett, marele saxofonist fiind la rândul său cunoscut pentru permanenta reinventare a muzicii jazz, pe care o compune şi o interpretează. “Dance less in motion and more in spirit; awaken the dreamer within.” (Shah Asad Rizvi)
Radu Birișteică Foto: Tudor Macovei CONCERT DE GENIU HANS ZIMMER Live On SSE Wembley Arena, Londra, 7 Aprilie 2016
Setlist aproximativ (deşi am încercat să mă acordez cu opiniile împărtăşite de alţi spectatori la concert, nu garantez că este 100% exact datorită complexităţii rearanjării muzicale în potpuriuri şi ale eventualelor pasaje de legătură utilizate aparţinând unor teme dificil de detectat chiar de către fanii hardcore). Act 1
Act 2
Encore
Nu vă mai spun de prezenţa excepţională ca oaspete special a lui Johnny Marr, acolitul lui Morrissey din The Smiths, pe întreaga durată a celei de-a doua părţi a concertului şi nici de organizarea impecabilă din partea locaţiei (ex. mail personal trimis cu o săptămână înainte fiecărui plătitor de bilet - ‘for dummies’ - care reinventaria regulile generale, nepunerea în vânzare a locurilor din spaţiile cu acces vizual problematic precum cele din spatele regiei tehnice de aproape 100 mp, apoi accesul facil în ciuda filtrelor de securitate instalate din raţiuni evidente şi deschiderea zonelor adiacente de fumat abia după începerea concertului pentru a nu periclita ora sa de începere) şi mă voi referi succint la intervenţia producătorilor care îl reprezintă pe Hans Zimmer. 1.) Instrumentele de luat vederi nu au fost interzise (cu excepţia celor profesionale, lentile detaşabile, anumite caracteristici etc... indicate de la bun început) ci încurajate (singura afişare pe ecranele de scenă până la începere a constat în mesajul de a posta pe reţelele sociale, facebook/twitter/instagram/wtf, imagini şi impresii de la show). 2.) Joaca de-a marketingul. La fiecare dintre numeroasele puncte de merchandising (bine populate ca şi gamă/varietate de produse) era plantat anunţul că în tot mormanul de caiete-program există cinci bucăţi (!) cu autograful lui Zimmer (credeţi-mă, chiar şi în grupul restrâns în care am fost la spectacol, tot s-au achiziţionat mai multe caiete decât era realmente nevoie). Mai mult, aleatoriu (cel puţin în faza pe care am experimentat-o eu), se ofereau carduri personalizate purtătoare de cod ce permit posesorilor să downloadeze gratuit pe 20 aprilie 2016 o bucată din prima parte a concertului la care a asistat pe Wembley. Chapeau! OK, dacă nu v-am convins până acum nici n-are sens să continui cu argumentaţia. Celor interesaţi de exemplificări A/V legate de concert (chiar dacă sunt realizate de amatori aflaţi în sală, ca şi mine, în calitate de simpli spectatori) le sugerez trei link-uri de pe YouTube: Chevalier De Sangreal, The Lion King, The Dark Knight Medley. Iar celor pasionaţi de Pop culture şi de ceea ce oferă Londra în off-season (expoziţia Rolling Stones, Kit Harrington din “A Game of Thrones” pe o scenă de teatru în “Dr. Faustus” a lui Philip Marlowe etc.) veţi găsi descrisă ceva mai în detaliu experienţa unui weekend fabulos în rubrica mea Declin d’Oeil. Să ne vedem la Sofia. Sau la Praga. Sau la Budapesta. Chiar dacă, din păcate, Johnny Marr nu va fi pe scenă (prezenţa lui e confirmată doar la Berlin, Manchester, Dublin şi Orange), esenţial este să nu îl rataţi pe Hans Zimmer. Cât despre Bucureşti... presupun că o să avem ocazia să îi ascultăm şi în anii viitori pe tinereii vivace Al Bano, Nana Mouskouri şi Richard Clayderman deci nu sunt acum o pierdere majoră pentru cultura noastră... generală (din seria Tales from the Crypt). Ioan Big Sursa foto: ssearena.co.uk (1), hans-zimmer.com (2). “Music is your own experience, your thoughts, your wisdom” (Charlie Parker) (Muzica este propria ta experiență, gândurile, înțelepciunea ta)
Bebop-ul ca stil de jazz dezvoltat în anii ’40 a devenit în cele din urmă sinonim cu jazzul modern, atunci când ambele categorii au atins o anumită maturitate în anii ’60. În concertul din seara zilei de 31 martie 2016 ne-am bucurat de muzica semnată de mari legende ale jazzului, preponderent de saxofonistul Charlie Parker (cunoscut ca "Yardbird", sau mai simplu "Bird") şi trompetistul John Birks "Dizzy" Gillespie. Printre alte piese, ne-am încărcat de energie pozitivă ascultând Parker's Mood (Parker), Birk's Works (Gillespie), The Mooche (Duke Ellington și Irving Mills), A Night in Tunisia (Gillespie). O mențiune specială pentru piesa Relaxin' at Camarillo, pe care Charlie Parker a compus-o după întoarcerea la New York despre timpul petrecut (șase luni) la Spitalul de Stat din Camarillo în Ventura County, California. Aici a fost trimis după ce a petrecut 10 de zile în închisoare, fiind acuzat de expunere indecentă și opunere la arestare, totul datorită drogurilor puternice (heroină) și consumului exagerat de alcool. Viața marelui artist s-a frânt în anul 1955, la doar 34 de ani, jazzul pierzând un muzician excepțional. Groovin' High este piesa care a încheiat concertul trupei All Star Band, un bis binemeritat de publicul entuziast prezent în Sala Radio. Aceasta piesă compusă de Dizzy Gillespie este una de referință Bebop și a ajuns ceea ce se numește o compoziție jazz standard. A devenit una dintre cele mai cunoscute hit-uri Gillespie, și, potrivit lui Thomas Owens în cartea sa Bebop: The Music and Its Players, este "prima înregistrare Bebop celebră". Seara nu ar fi fost posibilă fără performanța echipei All Star Band! Cinci muzicieni români ai noului val de jazz s-au reunit pe scenă pentru a dedica o seară de neuitat celor doi mari artiști de jazz, “Bird” și Dizzy. Au urcat pe scena Sălii Radio: Cătălin Milea, saxofonist român stabilit în Olanda, trompetistul Sebastian Burneci - conducător al Bucharest Jazz Orchestra -, pianistul Sorin Zlat, contrabasistul Adrian Flautistu și bateristul Laurențiu Zmău. All Star Band ne-a oferit un concert tonifiant, aducând în fața publicului Bebop-ul adaptat noului mileniu. Pe lângă improvizaţii autentice, sensibilitate interpretativă și virtuozități instrumentale, am avut parte și de moderne efecte de sampling. Alături de piesele binecunoscute ale marilor muzicieni de jazz din trecut, am avut bucuria de a asculta o piesa originală, balada Laura, propusă de excepţionalul pianist Sorin Zlat. Cătălin Milea este cu siguranță unul dintre cei mai creativi și activi saxofoniști români, deopotrivă interpret și compozitor. Distins cu prestigioasa Huygens Beurs (bursa acordată de Guvernul Olandei) și susținut de Fundația Makarov, Cătălin Milea a înregistrat deja două albume Re-Bop Unit featuring Dick Oatts și Something for Now și a evoluat alături de diverși artiști de prestigiu, atât ca lider, cât și ca invitat. Născut într-o familie de muzicieni, Sebastian Burneci cântă la pian și trompetă de la vârsta de 6 ani. Dupa absolvirea Conservatorului din București, studiază trompeta jazz la Conservatorul Prins Claus din Olanda şi apoi colaborează cu Orchestra Simfonică Radio și cu Filarmonica de Stat. În prezent, Sebastian este fondatorul și liderul Bucharest Jazz Orchestra. Sorin Zlat este atât pianist de jazz cu experiență, cât şi clarinetist, compozitor și orchestrator. A obținut recunoașterea pe scena europeană de jazz, atât ca solist cât și alături de trupa sa, Sorin Zlat Trio. De curând a fost desemnat câștigătorul concusului Jacksonville Piano Jazz Competition – 2015, fiind primul muzician din afara Statelor Unite care primeşte Marele Premiu. Adrian Flautistu are la activ colaborări cu nume importante din muzica românească precum Nicu Alifantis, Garbis Dedeian sau Mircea Tiberian. A cântat alături de Johnny Răducanu, iar în prezent face parte din mai multe proiecte de jazz și nu numai. Laurențiu Zmău face parte din lumea muzicii de foarte mic, iar experiența sa include colaborări cu Mircea Tiberian, Pedro Negrescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Marius Vernescu, Anca Parghel dar şi artişti pop. A participat la mai multe festivaluri de jazz, iar din 2013 este colaborator permanent al Big Bandului Radio. Am o singură părere de rău amintindu-mi acest spectacol de înaltă ținută, susținut de o echipă închegată de muzicieni foarte valoroși: numărul relativ mic de spectatori... De câte ori particip la un concert remarcabil, mă simt oarecum descumpănit, de faptul că, deși pe scenă urcă valori sigure ale muzicii, fie din stăinătate, fie din România, văd extrem de rar sala Radio plină sau pe aproape. Dar analiza acestui fenomen de neînțeles pentru mine (știu sigur că sunt mult mai mulți posibili spectatori care iubesc muzica bună!), rămâne un subiect deschis unei dezbateri viitoare. “Men have died for this music. You can't get more serious than that” (Dizzy Gillespie)
Radu Birișteică Foto: Tudor Macovei “Solid Rock” (Dire Straits, Making Movies, 1980)
Deși cele mai multe compoziții sunt mai degrabă melancolice decât energice, trupa condusă de Mark Knopfler (voce și chitară compozitorul majorităţii pieselor) a înregistrat un succes formidabil, fără a fi o trupă comercială și furnizând piese cu adevărat valoroase din punct de vedere muzical. În România, trupa a fost atât de "cunoscută" la începutul carierei sale încât, atunci când primul LP, producție indiană a apărut în magazinele socialiste din ultimii ani ’70 (într-o perioadă când nu exista "muzică" străină pe rafturi), nimeni nu s-a înghesuit să îl cumpere (Queen, Pink Floyd și altele s-au dat ca pâinea caldă). Dar anii au trecut și muzica Dire Straits a adunat peste 4.000 de spectatori duminică 20 martie 2016, la Sala Palatului. Muzica trupei este continuată acum de The Dire Straits Experience care, deși într-o componență mult schimbată reuşeste să ducă mai departe legenda, furnizând un spectacol memorabil pe scena Săii Palatului, spre satisfacția nedisimulată a publicului prezent, care, bun cunoscător al pieselor prezentate, a rezonat admirabil, contribuind la atmosfera de mare show care ne-a bucurat pe toți, deopotrivă spectatori și formație. The Dire Straits Experience aduce împreună șapte muzicieni valoroși care reușesc să colaboreze excelent și să ajungă în mod natural la sound-ul binecunoscut și mult așteptat de public. Este firesc să începem prezentarea lor cu Chris White (saxofon, flaut, percuţie, backing vocals), cel care a colorat muzica trupei Dire Straits cu sunetul saxofonului său, începând cu 1985, și să continuăm cu Chris Whitten, toboşarul din ultimul turneu Dire Straits dintre anii 1991-1992. Apoi sunt cei doi stăpâni ai clapelor: Danny Schogger (pian, orgă, keyboards) și Simon Carter(pian, orgă, keyboards). Rămân de amintit, desigur, cei trei chitariști: Tim Walters (chitară voce), Michael Féat (chitară bas, backing vocals) și, ultimul dar nu cel de pe urmă cel care este frontman-ul trupei, înlocuindu-l cu brio pe mai celebrul Mark Knopfler, chitaristul și solistul vocal, Terence Reis. În prezentarea făcută membrilor trupei, veteranul Chris Whitten a încheiat menționând temerile sale legate de găsirea unui muzician care, deopotrivă chitarist remarcabil și vocalist cu un timbru aparte, să poată să îl înlocuiască pe deja consacratul Mark Knopfler, temeri dovedite nefondate prin apariția lui Terence Reis ca frontman, foarte potrivit în acest rol. Asemănarea vocală dintre Terence și fondatorul Mark Knopfler este izbitoare, fapt care a contribuit decisiv la re-crearea sound-ului Dire Straits în timpul spectacolului.
Nu pot încheia fără să remarc mulțumirile pe care, la finalul concertului, Terence Reis le-a adresat fondatorului şi compozitorului pieselor Dire Straits, Mark Knopfler. Un gest admirabil, bravo! Setlist:
Radu Birişteică Foto: Radu Pencea Cu o floare nu se face primăvară! Opinia mea despre surprinzătorul concert Brian May şi Kerry Ellis ar fi trebuit să se numească: "Cântecul e rai"! Pentru că toate au un dar, eticheta sinonimă cu membru fondator QUEEN pe care o poartă la rever doctorul Brian May, a fost şi este o povară. Chiar şi mie, ca fan înrăit al trupei şi colecţionar înverşunat al muzicii lor, mi-a fost anevoie să-l ascult (electro)acustic după ce, de vreo 30 de ani m-a tot încărcat cu electricitate... Ştiam playlist-ul dinainte şi-i observasem duetul de vreo 3 ani pe net astfel că, dorinţa mea de a-i vedea pe viu, era oarecum justificată, atâta timp cât, un alt parteneriat celebru, pe scenă, (dar şi în viaţă), mă convinsese de trăinicia mesajului lor. Este vorba desigur de Blackmore's Night. Numai că aceştia nu prea cântă coveruri. La evenimentul din 14 martie 2016, de la (unde altundeva?) Sala Palatului, greul l-a dus actriţa şi cântăreaţa Kerry Jane Townsend (n. 6 mai 1979), cunoscută mai mult sub numele de Kerry Ellis de la premiera ei în teatru, la numai nouă ani în Vrăjitorul din Oz. Superba voce, prezenţa scenică şi bunul gust al interpretării m-au impresionat şi convins de alegerea făcută de Brian May. Născut pe 19 iulie 1947, singurul astrofizian dintre chitarişti s-a încumetat să intre pe un teritoriu în care Tommy Emmanuel (sau alţii ca el) dau lecţii din '79 încoace. Chiar dacă Pete! (Malandrone) i-a schimbat de vreo 10 ori chitara, chiar dacă colecţia sa este impresionantă, iar Red Guitar aka Old Lady este un fericit rezultat al imaginaţiei şi strădaniei familiei, chiar dacă este al 26-lea în topul celor mai buni 100 de chitarişti ai lumii, eu m-am ales doar cu Last Horizon, celebra piesă de pe primul său album, Back to the Light, pe care, dacă vă mai aduceţi bine aminte îl promovam prin 1995. Last Horizon a fost lansată şi pe single pe 6 decembrie 1993, dar nu ocupase atunci decât locul 51, faţă de intens fredonata Too Much Love Will Kill You, care ocupase un binemeritat loc 6, mai ales datorită încărcăturii emoţionale a versurilor şi a caldei sale voci. "One swallow does not a summer make, nor one fine day; similarly one day or brief time of happiness does not make a person entirely happy." (Aristotel) Evenimentul "One Voice", organizat de profesioniştii de la Emagic, a început la ora 20:10 şi s-a terminat fix la 21:55. După o introducere de muzică clasică, pe fondul căreia eleganta audienţă şi-a descoperit locul şi vecinul în spaţiu, şi-au făcut apariţia discreţi şi joviali, protagoniştii acestui proiect, pornit din luna martie într-un inedit turneu est-european. Piesa care a deschis concertul, I (Who have nothing) este de fapt o melodie italiană, "Uno dei tanti", lansată în anul 1961 de Joe Santieri, iar Ben E. King a făcut-o celebră în limba engleză. Blu-ray-ul The Candlelight Concerts (Live in Montreux) din 2013 începe cu aceeaşi piesă, dar continuă cu Dust în the Wind, considerat de unii cel mai mare hit al trupei americane de rock progresiv, Kansas (noi optând pentru: ‘Carry on Wayward Son’). Dust in the Wind a fost lansată o dată cu cel mai vândut album al lor, Point of Know Return (1977). Versiunea realizată de Kerry Ellis şi Brian May este sublimă, recepţionăm primul solo de chitară, convingător şi eficace, întocmai prestaţiei claviaturistului Jeff Leach. May ne declară despre piesă: „ ...vă cântăm o melodie despre natură şi ceea ce suntem, natura fiecărei fiinţe umane şi a tuturor fiinţelor de pe Pământ. Aşa cum ştiţi cu toţii, suntem făcuţi din praf. Materia vine din supernove, şi doamnelor şi domnilor, cu toţii suntem praf în vânt.” Corect. Scaunele sălii sunt numai praf. Mai puţin parlamentarii noştri care-s făcuţi din piatră. Nu ştiu ce căutau pe acolo. Melodia următoare este din filmul Born free realizat în 1966. O compoziţie John Barry, cântată în film de Matt Monro, "The Man With The Golden Voice". Kerry Ellis a lăudat asociaţia caritabilă "Save Me Charity", creată de May cu un scop precis: „importul trofeelor de lei trebuie să înceteze.” Este vorba de lei africani. Nu de cei mioritici. Dacă tot "aducem" vorba de populaţia acestui meleag, să amintim că auto-selecţionata audienţă de acum două zile şi-a făcut simţită dragostea pentru Queen şi a cântat (ca niciodată) refrenul minunatei Somebody to Love, pe care o ştim din "A Day At the Races", album vinovat de alte două mari hituri la vremea sa: Tie Your Mother Down şi Teo Torriate). Asta, pour le connaisseurs. "Tie your...", fiind cântată cu mare succes în turneul precedent şi pe care o puteţi savura pe blu-ray-ul amintit mai sus. Prima schimbare din program se întâmplă cu I Can't Help Falling in Love with You - al cărui titlu corect ar fi: Can't help falling in love -, piesă compusă tot de italieni (Peretti-Creatore) şi bazată pe clasicul Plaisir d'amour (Jean-Paul-Égide Martini, 1741-1816). Bună piesa, bună interpretarea lui Kerry, însă cu siguranţă nu aţi auzit-o (încă) pe Haley Reinhart. Nu ştiu de ce au "ales" Beatles-ul Tell Me What Yo See? În programul pe care-l vedeţi mai jos se potriveşte ca nuca în perete, între Elvis şi Barbra, dar probabil pentru că provine din Help!, albumul şi filmul din 1965, când The Fab Four au "gustat" pentru prima oară marijuana. Albumul a fost produs de regretatul George Martin, al cincilea membru Beatles, dispărut cu o săptămână în urmă. Trecem rapid peste piesa cu numărul 8, hitul filmului The Way We Were din 1973, cu Robert Redford şi Barbra Streisand, dar remarcăm tricoul şi dragostea lui Pete pentru chitarele lui May. Urmează însă Something, piesa lui George Harrison, de care ne e dor tuturor, piesă în care vocea şi chitara şi-au făcut simţite arta interpretării încălzind până şi pietrele. O altă frumoasă dedicaţie o primim cu bucurie pentru Freddie Mercury (pe care-l şi vedem pe ecran) cu Life is real (Song for Lennon) apărută pe Hot space în 1982. Este o compoziţie emoţională a lui Mercury care merita mai multă atenţie din partea celor doi. Brian May se retrage pentru a-i oferi spaţiu momentului solo Kerry. I'm Not That Girl este o piesă extrasă din musicalul Wicked (compozitor Stephen Schwartz, premiera a fost în 2003, rolul ei era Elphaba). După excepţionalul solo din Last Horizon va urma (şi se potriveşte bine) Love of My Life, exact ca în setlistul ambelor concerte Budapestane şi desigur pe singurul lor bluray pe care cred că, între timp, l-aţi cumpărat deja. Publicul a fost din nou la înălţime cântând mai mult decât binecunoscutul refren: "Love of my life, you've hurt me, / You've broken my heart and now you leave me. / Love of my life can't you see, / Bring it back, bring it back, / Don't take it away from me because you don't know what it means to me." Următoarea piesă, Who Wants to Live Forever, îmi aduce aminte de excepţionala tălmăcire a lui Moţu pentru piesa Sad Songs. "Când viaţa e iad, cântecul e rai". După moartea lui Freddie Who Wants to Live Forever a fost difuzată la radio mai mult ca altele, creîndu-se o aură de legendă regretatului solist al trupei Queen, întocmai fantasticului Connor Highlander întruchipat de chipeşul actor, Christopher Lambert. Sfârşitul concertului cuprinde alte frumoase coveruri Queen, excepţie făcând doar, Roll With You, cel mai nou single Brian May şi Kerry Ellis, ce va figura pe viitorul Anthems II. Concertul se încheie cu piesa Crazy Little Thing Called Love căreia, afirmaţia făcută de Bonnie Raitt în ultimul număr al revistei Classic Rock i se potriveşte de minune: "I'll retire before I become a human jukebox caricature of myself"... Setlistul complet concertului Kerry Ellis & Brian May a fost următorul:
Pentru cei mai mulţi dintre spectatori, spectacolul May-Ellis a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Un concert pentru nostalgici! Nu ştiu cum va fi la vară concertul Queen (organizat tot de Emagic pe 21 iunie), însă confirm de pe acum că mă voi duce, pentru a mă reloca şi alimenta cu entuziasmul tinereţii pierdute în anii comunismului. Bleah! Despre Brian May mai pot spune că a scăpat de depresie când a gândit acest concept, început ca producător al primului ei album (Anthems, 2010). Regrete am, doar pentru Keith Emerson şi armoniile pierdute din epoca Queen! "I had this big thing about guitar harmonies. I wanted to be the first to put proper three-part harmonies onto a record. That was an achievement." (Brian May) Radu Lupaşcu GRIMUS 10 ani: In a glimpse Arenele Romane 26 februarie 2016
"Pasărea" care și-a deschis prima dată aripile în 2005, la Cluj, zboară neîncetat de 10 ani și azi s-a odihnit, pentru o clipă, la Arenele Romane din București. Această aniversare cred că merită o rememorare a activității formației clujene. Prima apariție în public a fost la Cluj-Napoca, la 10 martie 2005, în Music Pub, la Balul Bobocilor de la Facultatea de Arhitectură, în acest an formația nedepășind granițele Ardealului. În luna ianuarie a anului următor sunt invitați de către formaţia KUMM pentru a le deschide concertul din Music Pub, moment în care managerul de atunci al trupei KUMM și actualul manager al Grimus (şi Toulouse Lautrec), Ernesto Bianchi, le propune să-i aducă în București. Primul contact cu publicul bucureștean are loc la vestitul Club A. Concertul a fost televizat pentru emisiunea, Remix - Rock Forum, al regretatului post de televiziune, TVR Cultural. Urmează apoi concertele de la Viking și Lăptăria lui Enache şi astfel, popularitatea în rândul publicul bucureştean, amator de rock alternativ, fiind în permanentă creştere. Componenţa trupei este: Bogdan Mezofi, vocal; Valentin Rauca, chitară; Cristian Csapo, chitară; Titus Vădan, bas; Tamás Adorjáni, tobe; Lehel Kiss, clape.
Trebuie să subliniem faptul că anul 2009 este într-un fel anul de recunoaștere internațională a formației prin semnarea unui contract cu agenția britanică de publishing VT Music. Un rol deosebit de important a avut și intrarea formației "sub aripa" protectoare a producătorului britanic, Adam Whittaker, cu care vor colabora fructuos la producţiile discografice. În anul 2013, realizatorii filmului "Love building" le-au solicitat ca melodia "In your eyes" să facă parte din coloana sonoră a filmului. Cei prezenți la proiecția "Love building" din cadrul TIFF(Cinema Florin Piersic) au avut parte de o surpriză, când pe genericul de final și-au făcut apariția membrii trupei Grimus și au interpretat live melodia "In your eyes", ceea ce se va repeta și cu ocazia premierei oficiale pentru marile ecrane, pe 13 septembrie 2013, la Cinema Pro din capitală. În 2014 Grimus a fost desemnată câștigătoare la categoria Best Indie Alternative Rock Song pentru piesa "High". În cadrul Independent Music Awards Vox Populi, program internațional care se adresează artiștilor independenți din întreaga lume. Câștigătorii au fost anunțați pe 12 august, clujenii fiind singurii artiști români care au câștigat vreodată un premiu IMA și "In the glimpse" a fost difuzată de Insomnia Radio UK și de un post de radio din Bruxelles, unde piesa a ajuns pe locul 1. În CV-ul formaţiei mai putem menţiona că au mai cântat pe aceiași scenă cu: Triggerfinger (Belgia); Morcheeba (UK); Neo (Ungaria); Kisobran (Serbia); Vetoes (UK); Aer(o)zione(Italia); The Prodigy (UK); The Rasmus (Finlanda) și au participat de-a lungul anilor la toate festivalele muzicale majore din România. În cei 10 de activitate au înregistrat următoarele albume și discuri single: 2006, Demo; 2008, Panikon - album de debut; 2010, Umbre; 2010, Started; 2011, Egretta; 2014, Emergence.
La Mulți Ani, Grimus! Foto: Tudor Macovei Sărbătoarea Premiilor Grammy
Din acest punct de vedere, aş spune ca am asistat la o ceremonie clasică, în care dominanta a fost dată de muzicienii maturi, consacraţi, care au realizat momente de excepţie. În prim plan aş pune numărul prezentat de Lady Gaga, un show dedicat iubitului muzician, recent dispărut, David Bowie. Lady Gaga şi-a arătat aici nu numai talentul de muziciană, ci şi pe acela de actriţă, într-un rol în care personajul imitat, începând cu un tatuaj cu el, a fost construit printr-o sudură audio-vizuală, în care s-a îmbinat muzica cu bufonada, cu umorul, într-un joc scenic şi melodic care a uimit asistenţa, un public remarcabil, dacă ar fi să remarc numai eleganţa lui ieşită din comun. Un spectacol de zile mari într-o gală de peste trei ore, un fantastic show de o mare densitate spectaculară, regina lui fiind scenografia, de parcă locul unde a avut loc ceremonia, Los Angeles, cetatea filmului, a vrut să-şi spună cuvântul. Toate numerele au beneficiat de ample decoruri, de spaţii insolite de joc, din fundal şi lateral spre arena centrală, circulară, ca o insulă în mijlocul publicului, unde soliştii efectiv îşi expuneau piesele cântate. Au fost remarcabile numere de Broadway, fragmente de spectacol propriu-zis, precum musical-ul Hamilton, în stil rap, care a fost o demonstraţie de dans, muzică, scenografie, teatralitate, costume de epocă, mult umor, într-o regie determinată de specifiul transmiterii televizate. De altfel, efectele speciale şi unghiurile de filmare au creat un ritm visual nemaipomenit, ceea ce dovedeşte că această gala a avut un regizor adevărat. Efectiv, toate apariţiile şi premierele au avut consistenţă, au avut această dublă forţă muzicală şi plastică. Stacheta a fost foarte sus, nu a existat un moment slab, nimeni nu s-a prostit, ci a existat o concurenţă între valori, între staruri, care au prezentat numere memorabile, de la fascinanta Taylor Swift, care a fost încununată cu marele premiu pentru albumul pop al anului, la vedetele Adele şi Justin Bieber, într-un număr caracteristic, de la spargerea instrumentului la dansurile sale excentrice. Prezentatorii au fost remarcabili, specializaţi pentru muzică pop, country, rock, R&B, blues, rap, jazz sau gospel, într-o ambianţă în care alternau soliştii vocali cu cei instrumentali sau grupuri vocale, precum Pentatonix, care a depăşit peste 1 bilion de vizualizări pe YouTube numai în 2015. Acest grup, împreună cu legendarul Stevie Wonder, a prezentat o versiune insolită, a capella, a unui dans din baletul Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski. Evident, natura galei a fost competiţia, fiindcă ea este sufletul unui show. S-au prezentat în competiţie, pentru premiere, ca şi în gală, toate genurile musicale, de la piese baladeşti, precum Thinking Out Loud a lui Ed Sheeran, considerată “piesa anului”, la piese explozive, incendiare, cum a demonstrat Meghan Trainor, care a primit premiul “revelaţia anului”. Nu mai vorbim de rapperul Kendrick Lamar, care, din 11 nominalizări, a plecat acasă cu cinci mari premii, printre care şi pentru cel mai bun album rap – Pimp a Butterfly. Sigur, s-au dat premii şi pentru cea mai bună înregistare a anului, şi pentru cel mai bun album de muzică electronică, şi pentru cel mai bun album de muzică alternativă, pentru tot ce înseamnă tendinţele creatoare ale muzicienilor americani. Dar în afară de aceste premii efective, gala este un show în toată regula, o creaţie spectaculară, în care se adună cele mai puternice forţe muzicale pentru a face o demonstraţie de ceea ce însemană nivelul actual al muzicii americane. Ca şi premiile Oscar în film, premiile Grammy arată direcţia muzicii, accentele ei, în ce sens trebuie să meragă piaţa muzicală, deşi imaginaţia omului, a muzicianului, este imprevizibilă. Însă deschiderile sunt totale. Nici o îngrădire, dar ceea ce mi-a plăcut la acestă ediţie a fost faptul că muzica nu a fost un pretext pentru show, ci a prevalat, iar ceea ce a triumfat a fost melodia, toate piesele cântate au avut un caracter uman, o patină romantică. Am admirat piese foarte complexe, în care personaje instrumentale au fost pianul şi violoncelul. O asimilare a muzicii simfonice face din muzica modernă o poartă către sufletul uman. Neaşteptate cântece pline de lirism, în care sentmentul iubirii era evidenţiat prin prezenţa permanentă a duetelor, a vocilor în cuplu, creând splendide momente de dialog musical. Ca şi atunci când vorbim de premiile Oscar, simbol al puterii filmului american, premile Grammy ne arată ce putere înseamnă în muzica mondială America. O demonstraţie de forţă a talentului uman. O astfel de gală este în acelaşi timp reprezentativă şi pentru mişcarea muzicii mondiale. Grid Modorcea 16 februarie 2016
|
|
Reproducerea textelor fara aprobarea autorilor este interzisa.
Articolele si fotografiile sunt protejate de legea Dreptului de autor (Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe)
|
Carmina Burana
În seara zilei de 15 noiembrie 2016, în cadrul JAZZ SYNDICATE LIVE SESSIONS, la Sala Radio, am
avut ocazia să facem cunoștiință cu cel de de al doilea Avishai Cohen, primul a fost Avishai Cohen -
basistul, care a concertat, tot la Sala Radio în zilele de 10 şi 11 octombrie a.c. Născut în Israel (1978),
într-o familie în care muzica era la ea acasă, sora sa Anat și fratele său Yuval, fiind saxofonisti. Ciudat
sau nu, la vârsta de 8 ani a rugat-o pe mama sa să ia lecții de trompetă, par de la 10 ani cânta deja cu Rimon
Big Band, după care a început să facă turnee cu "Orchestra Filarmonică din Israel". S-a mutat în Statele Unite
și după absolvirea Berklee College of Music din Boston, a câștigat în 1997 locul trei în competiția de jazz
pentru trompetă Thelonius Monk și s-a mutat în New York, unde a început să cânte la Smalls Jazz Club cu Jason
Lindner (keyboardist) și Omer Vital (bas).
Cu cele peste 50 de milioane discuri vândute, Zucchero, - tatăl bluesului italian -, este
unul dintre cei mai de succes cântareți europeni, iubit în întreaga lume, din SUA până în Japonia, din Cuba
până în Australia, chiar și în Tahiti și Polinezia Franceză. De ce nu l-am iubi și noi, mai ales după
prestația fulminantă de la Sala Palatului? Zucchero are însă un "păs"!
O figură importantă a epocii "fusion" a jazzului, Jack DeJohnette este unul dintre cei
mai influenți bateriști de jazz ai secolului 20, având în vedere activitatea sa prodigioasă atât ca "frontman"
(lider de formație) cât și de "sideman" (membru al echipei) pentru alți muzicieni importanți cum ar fi Charles
Lloyd, Freddie Hubbard, Keith Jarrett, Bill Evans, John Abercrombie, Alice Coltrane, Sonny Rollins, Miles
Davis, Joe Henderson, Herbie Hancock și John Scofield. El a fost inclus în anul 2007 în panteonul bateriștilor
("Hall of Fame") realizat de revista de specialitate Modern Drummer. Multiplu nominalizat, a câștigat
Premiul Grammy în anul 2009.
David Lynch
"Somewhere in the nowhere" 2016. În ultimul toate melodiile sunt compuse și interpretate de
către Chrysta Bell, David Lynch și John Hurley, albumul fiind produs de David Lynch; sau albume în nume
propriu: The air is on fire (2007), Crazy clown time (2011) și The big dream (2013) care include și discul
single "I'm waiting here" interpretat împreună cu cântăreața suedeză Lykke Li. Pentru filmele sale a
compus muzica la: Wild at heart, Twin Peaks:
Nigel Kennedy
Când spui Schiller, este posibil poate, să nu te gândești de prima dată la unul din prinţii
poeziei germane. Însă pentru fostul duet, format din Christopher von Deylen și Mirko von Schlieffen, chiar
Johann Christoph Friedrich von Schiller a fost inspiraţia și călăuza spirituală. Se pare că le-a purtat
noroc având mare succes în Germania încă de la primul single. Imediat după apariţia cel de-al doilea
album, duetul se destramă, von Deylen continuînd singur sub numele SCHILLER, în stilul trance,
motiv neacceptat de partenerul său, ce dorea mai multă muzică... electronică. Primul succes cu adevărat
răsunător a lui von Deylen s-a petrecut în anul 2003 cu albumul Leben (Viaţa), primul
dintr-o serie de materiale foarte reușite și apreciate de publicul larg. Cinematicul album
Future, apărut anul acesta, a fost inspirat de zilele petrecute în deșertul Mojave, din
SUA.
Lung traseu a avut de parcurs celebrul Bluesmobile pentru a ajunge din nou, după mai bine
de 17 de ani de la prima apariție în capitala României, în cadrul seriei de spectacole, Jazz and Blues
Alive, avându-l în deschidere pe chitaristul Larry Corye
Au fost 14 piese în programul normal și două la bis. Fiecare piesă a fost un cadou minunat,
stenic și relaxant în același timp, pentru cei prezenți în sala de concert. Nu voi puncta decât câteva
intervenții solistice sau ... surprize. Pentru mine, piesa centrală a show-ului a fost "Sweet Home
Chicago" și iată de ce: această compoziție semnată de Robert Johnson, punctată de excelente solo-uri de
saxofon, trompetă și trombon a produs surpriza serii, aducând pe scenă un al 12-lea muzician, cel mai bun
muzicuțist român, Marcian Petrescu, unul din cei mai buni artiști de blues de pe plaiurile mioritice.
Pe lângă Marcian, care s-a simțit în elementul său de parcă ar fi fost un membru titular al trupei, pe scenă
au apărut, conduși de Tommy "Pipes" McDonnell, un grup numeros de copii, adunați în fața scenei de
spectacolul muzical strălucitor. Totul firesc și neregizat, desigur (Roger Waters ar putea fi invidios pe cei
de la The "Original" Blues Brothers, show-ul său The Wall a adus pe scena copii după
antrenamente asidue)! Un grup parcă și mai mare de copii au ajuns pe scenă cântând și dansând, și la ultima
piesă a concertului, binecunoscuta "Everybody Needs Somebody to Love", moment memorabil pentru întreaga
asistență, aplaudând frenetic în picioare.
Practic nu a fost un concert. Sau, mai exact spus, nu a fost numai un concert, ci o punere în
scenă elaborată, o poveste cinematografică şi cinematică, în care momentele de performanţă muzicală (trupa,
evident) şi fizică (participanţii din manej) s-au succedat construind “Legenda”. Cele două planuri s-au
intersectat susţinându-se unul pe celălalt. Câteva momente, după gustul meu au fost de vârf. Le enumăr în
ordinea în care mi le amintesc şi nu neapărat în cea cronologică: carul cu toace la care Ovidiu Lipan
Ţăndărică a demonstrat că un solo la percuţii de fel variate, doar nişte “lemne” sunând uşor diferit, poate fi
expresiv şi poate să transmită stări speciale. Ceva între disperarea închisorii, sau umilinţa oprobiului
public şi liniştea unei mânăstiri. Apoi o tandră “Eşarfă în dar”. Cântată de Baniciu din manej, alături
de dansul celor doi cai mânuiţi sensibil de fata şi băiatul aşezaţi în şei. Nu în ultimul rând, cascadoriile
combinate cu foc şi cai, au fost nu numai spectaculoase, dar şi justificate de “scenariu”, dar şi salturile de
final de pe zidurile cetăţii.
Roger Daltrey spunea: "This is the beginning of the long goodbye". Imediat după
prima piesă, Who Are You, uimitoarea vigoare a trupei ne-a cuprins pe toţi şi ne-a purtat în lumea pură
a muzicii rock, absolut toţi, tineri sau maturi, fiind convinşi că, The Kids Are Alright. Pentru că
asta sunt! Nişte puşt
Vampires
upta cu drogurile, cu LSD-ul în special. I Can See for Miles face parte
dintr-un album de artă pop, The Who Sell Out
istoriei sale. De câteva succese de pe acest tainic album, ne-am bucurat şi noi, alături de
discreta, dar înflăcărata audienţă austriacă. QUADROPHENIA este a doua operă rock compusă de Pete (de
astă dată integral) ce-a fost lansată în anul 1973. Dublul-album spune povestea unui tânăr
scooterist,
Queen' (Tina Turner) sau de 'Specialistul' medic (Jack Nicholson), par inutile până
când acesta ajunge (fiind deja în faza adolescenţei întârziate) să se lupte cu propria imagine (oglinda)...
"Smash the Mirror!" şi să îşi recapete simţurile şi accesul la realitate. Doar că, între timp, tocmai datorită
lipsurilor acestora şi a purului instinct devenise un idol al tinerilor ca şi campion absolut ("The New
Champ!") la... pinball unde, în marea finală, îl învinsese pe marele The Pinball Wizard (Elton John). Revenit
în lumea 'normală' generează un cult ce sfârşeşte nu tocmai fericit datorită reacţiei convertiţilor: "We're
Not Gonna Take It!". (Ioan Big)
britanic oriunde au concertat! Ştiţi vreo trupă românească să fi făcut acest
gest
AGENT FRESCO
Teodora Enache
Concepţia albumului şi al evenimentului live reprezintă viziunea Teodorei Enache.
Un produs finit şi o reuşită vie, pentru bucuria sufletelor prezente, care a beneficiat de îndelungata
experienţă a lui Benny Rietveld, atât ca instrumentist cât și ca producător, aranjor și inginer de
mixaj. Este suficient de greu, câteodată chiar imposibil, să realizezi un eveniment jazzistic perfect, care să
transmită publicului, corect şi cu francheţe, transfigurarea unui artist, piesă cu piesă, tablou cu
tablou. Se pare, că pentru toţi cei prezenţi acest eveniment a fost unul foarte reuşit. Am să punctez trei
momente aproape de perfecţiune. Categoric, vraja jazzului a pus stăpânite pe Teodora şi observăm aceasta în
lugubra Abouth Death, piesă pe care, nu mă sfiesc să o denumesc, prima reuşită a concertului şi a
discului nou apărut. Capacităţile interpretative ale Teodorei i-au permis realizarea unei tălmăciri de
excepţie a doinei româneşti, intitulată simplu şi curat, Doina. În concertul de faţă, cele două părţi
cumulate, Doina part 1 şi Doina part 2, au provocat performanţa live, cu acel minunat plus al
improvizaţiei jazzistice, pe care vă recomand să o "prindeţi" (şi) în următorul ei concert. A devenit, - şi
este un lucru meritoriu acesta-, ca la fiecare concert, Teodora să ne cucerească cu nestematele ei năluciri
fantastic-jazzistice ale doinei noastre populare, atât de aşteptate de fani. Aranjamentele inspiratului basist
şi chiar interpretarea trupei în sine, au împlinit şi de această dată, frumuseţea şi bogăţia noastră muzicală,
puţin preţuită în lumea modernaută de astăzi. Sper că, echipa lui Benny să continue să vină în România
şi să puteţi vedea şi auzi mai des, varianta live a piesei, Gypsy, acest minunat hit, pe care-l
recomand oricărui post de radio românesc, mai ales că, inclusiv domnia lor, se poate regăsi în trimiterile
libertin-violonistice din "viziunea cinematică" a celor doi compozitori, Teodora şi Benny. Responsabilă cu
partitura violei a fost de astă dată, Ren Martin-Doike, absolventă a Institutului Muzical Curtis din
Philadephia şi cât de curând, a Conservatorului Naţional Superior de Muzică din Paris. Cvintetul lui Benny îi
mai cuprindea în acea seară pe
Concertul lui Beth Hart m-a scos din casă într-o seară de vineri, din curiozitate mai
mult. Auzisem că va veni cea mai în vogă artistă din America tocmai pe scândura Sălii Palatului. M-am gândit
că n-are cum să fie un turneu de promovare tocmai la noi, ce artist de talie mondială alege să se promoveze
şi-n România?! Deci trebuia să fie ceva deosebit pentru cunoscătorii fini ai genului. Aşa a şi fost. Am ajuns
în locaţie unde aştepta numai lumea bună a muzicii rock pop folk & more, şi am intrat cu emoţie în sală,
încercând să mă pierd printre femei şi bărbaţi de toate vârstele, îmbrăcaţi în toate felurile, dar animaţi de
un singur aer comun... un fel de emoţie pe care o ai înaintea unui lucru făcut pentru prima oară... one
time in life, cum zice americanul. Şi aşa a şi fost întâlnirea mea cu Beth... o femeie cu un glas şi o
forţă aproape masculină, dar cu un erotism şi un sex-appeal specifice unei femei adevărate, trecute
prin viaţă..., dar nu degeaba, a lăsat în urmă un bagaj enorm de cântece autobiografice, de o încărcătură
extraordinară. Am empatizat cu fiecare gest, notă şi sentiment transmis de pe scena. Era o sală plină, care pe
finalul concertului s-a ridicat în picioare s-o asculte sau s-o vadă mai bine. Pentru că aveai ce vedea sau
auzi... o Beth Hart, one time in life, se naşte şi cântă sau încântă mii de suflete. Mulţumesc
Beth pentru experienţa Hart!
Să decriptez rapid titlul. E vorba de prima ediţie a Holland International Blues Festival
organizată în 3 şi 4 iunie en fanfare de Johan Derksen, controversat jurnalist sportiv dar un veteran
împătimit de Blues, la... Grolloo (care se pronunţă, destul de lugubru pentru urechile latine... ‘Hhroloo’).
WTF, unde-i asta şi de ce am fi interesaţi? Grolloo, un cătun cu doar 800 de locuitori
Ana Popović, Beth Hart, Susan Tedeschi şi Bonnie Raitt; colţul albastru
– băieţii, Walter Trout, Robben Ford, Billy Gibbons, Robert Randolph, Derek Trucks, etc. Acum
înţelegeţi de ce mi-am achiziţionat abonamentul cu trei luni înainte (festivalul a fost sold-out)? Mai
ales că, s-o vezi/asculţi pe Bonnie Raitt în concert în Europa, este o ocazie rarisimă! Până la ‘cafturile’
din ring/scenă, să trec în revistă câteva argumente pragmatice care au făcut din acest festival, născut
probabil dintr-o inspiraţie cu iz egomaniac a lui Derksen, o experienţă memorabilă pentru spectatori. A fost
o nebunie încântătoare inclusiv în ceea ce priveşte organizarea (tratamentul incredibil de prietenos,
ce a dublat profesionalismul, a
absolut nimeni vorbind la telefon sau arborând mimici superioare sau snoabe) şi nu în ultimul
rând, muzicienii care, promovând anti-vedetismul, s-au comportat ireproşabil încercând să îşi câştige
susţinătorii fără a apela la artificii lipsite de legături directe cu muzica (eventualele probleme de sunet
s-au adecvat din mers, nu s-a apelat la bisuri pentru a nu ruina programul maratonului concertistic, au făcut
tot posibilul să se încadreze în atmosfera de ‘familie’ a Blues-ului, nu artificii, lasere sau alte efecte
speciale). Să trec succint la percepţia mea (pur personală) în ceea ce priveşte concertele în sine. Prima
seară, vineri, cu trei act-uri în program, a fost o bătălie inegală (apropo de sexe) întrucât
magnificele Ana Popović (ce a cântat la Bucureşti pe 23 mai la T.N.B. în faţa a 500 de spectatori şi nu
a... 10,000 ca la Grolloo, ceea ce spune multe despre publicul de Blues din România) şi Beth Hart (care
va concerta pe 17 iunie la Sala Palatului, vă sfătuiesc să n-o rataţi
pe Stones, Clapton sau Knopfler, care i-au făcut favoarea să cânte câte ceva cu el (de episodul
Spice Girls nici nu vreau să îmi amintesc)... spun asta deoarece, bietul de el, nu a avut absolut nicio şansă
împachetat între ‘Power-Woman’ Popović, care a baleiat în forţă între Jimi Hendrix (“Crosstown Traffic”), The
Rolling Stones (“Rain Fall Down”) şi sound-ul spre Jazz cu rădăcini în New Orleans (spre deosebire de
Bucureşti, aici a venit cu suflători, fapt care i-a permis să cânte inclusiv “New Coat of Paint”
a
Vaughan, fratele regretatului Stevie Ray, însă, din raţiuni personale, acesta a trebuit pe
ultima sută de metri să decline participarea
Mitchell sau George Harrison vă spun ceva?) m-au bulversat. A fost WOW!... de la “Hipshake”-ul cu
Gibbons şi până la muzicuţa lui Trout pe cover-ul The Doors “Roadhouse Blues”. Femeile au replicat, în
prima fază, pretenţios şi matriarhal prin Susan Tedeschi ce arată că îl are, incontestabil, sub papuc
pe consort, Derek Trucks, a cărui rol limitat pe scenă nu i-a permis să ne arate de ce a fost listat în
Top 100 a revistei “Rolling Stone” a celor mai buni chitarişti din lume sau de ce, ca burlac, a fost
câştigător de Grammy. Madam Tedeschi ni s-a înfăţişat ca o divă non-Blues într-o rochie albă, cu ochelari care
să îi dea un aer de intelectuală, în compania unui ansamblu eclectic de muzicieni (trei suflători, doi
vocalişti de susţinere etc.), care aspiră la statutul de star mainstream (includerea în repertoriu a
unor piese precum “Midnight in Harlem” sau “Angel From Montgomery” spun destule despre îndepărtarea de
rădăcinile genului). Pentru mine, a fost singura dezamăgire pe care am trăit-o la festival (sigur, în
condiţiile în care aveam aşteptări mari de la ambii membri ai cuplului). Onoarea fetelor a fost ‘reperată’ de
imperiala Bonnie Raitt 
care, încă o dată, a demonstrat cu rafinament şi lipsă de emfază cum talentul poate transcende o
etichetare stilistică şi că este în cultura Pop... un Eric Clapton feminin. Ironia face că ea a ţinut să reia
cu Tedeschi în propriul recital “Angel From Montgomery” (piesa lui John Prine) însă într-un aranjament
orchestral minimalist în care plasarea acesteia cu discreţie, la bis, între teme variate, dar unitar şi
coerent asamblate în playlist (de la “Shakin’ Shakin’ Shakes” - Los Lobos sau “Round and Round” - J.B.
Lenoir la “Need You Tonight” - INXS şi “Never Make Your Move Too Soon” - B.B. King), interpretarea a fost mult
mai tuşantă pentru public. Pentru a încheia, trebuie să reiterez faptul că observaţiile mele legate de
calitatea concertelor sunt pur subiective şi dependente de gusturile personale căci, altfel, bilanţul e
fabulos: unde în Europa aş mai fi avut ocazia să intru în contact live cu această pleiadă de legende
ale Blues-ului pe care îmi doream să le văd... fie acestea şi împăiate sau interpretând romanţe? Iar duelul
sexelor s-a încheiat la egalitate. Cu siguranţă voi reveni la Grolloo ba, mai mult, deja mă frământă o
nelinişte... dată fiind înălţim
ea la care prima ediţie a ridicat ştacheta în ceea ce priveşte selecţia performerilor, cu ce mă
vor suprinde în 2017? Acum, de final, câteva informaţii utile pentru cei interesaţi de a face parte din
public în viitor: a.) securizaţi-vă din timp abonamentul la festival astfel încât să aveţi şansa unor preţuri
decente la avion şi cazare (ţineti cont de faptul că hoteluri se găsesc doar în localităţi mai măricele din
jurul Grollo-ului, asta însemnând 12-20 de kilometri de locaţia festivalului; ex. noi am stat în Assen şi,
prin booking.com, am obţinut un preţ nesperat de mic, de doar 50 de euro/persoană/noapte, la un super-hotel de
4 stele); b.) grijă la planificarea călătoriei mai ales dacă mergeţi exclusiv pentru festival: de la aeroport
aveţi încă două ore de parcurs cu trenul în direcţia Groningen (biletele nu pot fi achiziţionate în
avans on-line căci nu sunt recunoscute decât băncile olandeze însă durează puţin obtinerea lor de la
automatele din Schiphol); c.) nu ştiu cum va evolua logistic festivalul dar, pentru siguranţă (în caz
de vreme rea, la terminarea serii, când mii de oameni defluează din locaţie) trebuie făcut un
aranjament prealabil cu un mijloc de transport care să vă ducă la hotel... liniile locale de autobuz nu sunt o
soluţie şi, cred eu, nici bicicleta; d.) ca la orice festival care îşi ţine publicul captiv din lipsă de alte
opţiuni băgaţi-vă preventiv ceva de mâncare în rucsac (cu băutura nu e o problemă căci aveţi libertatea să
circulaţi pe la cârciumioarele din cătun) deoarece, evident, preţurile sunt mari (ex. o porţie de cartofi
prăjiţi cu maioneză costă cinci euro); e.) întăriţi-vă gleznele: nu e uşor să rezişti stând în picioare
aproape opt ore la cinci concerte pe care nu vrei să le ratezi. Hai să ne vedem în “Grolloo the Blues Village”
în 2017 mai ales că terenul va fi mărit, vor fi vândute pentru fiecare dintre zile 15.000 de bilete, iar
micile imperfecţiuni vor fi rezolvate. Johan Derksen şi-a exprimat ambiţiile fără margini într-o simplă
propoziţie: "Grolloo trebuie să devină Woodstock-ul Europei". Notă de subsol: sătul de viaţa
la ţară, de vaci şi de mori, am decis împreună cu vajnicul meu coechipier Mircea Giurgiu să facem un popas
citadin în Amsterdam pentru o expediţie de inventariere a curvelor. Nu vă gândiţi la prostii - mai ales dacă
ţineţi seama că vârsta noastră cumulată depăşeşte un secol - întrucât mă 
refer la expoziţia tematică de la 
Părerea lui Bruce Springsteen vis-a-vis de uluitoarea Ana Popović este rezumată într-o
sintagmă devenită de-acum celebră: "One helluva guitar player" - O chitaristă al naibii de bună! ... Am
fost la concertul dat de Ana Popović la Sala Mare a T.N.B. luni 23 mai a.c. şi vă confirm că Bruce
Sprinsteen are perfectă dreptate. Începând cu prezenţa fizică şi vestimentaţie (prietenii ştiu de ce ...),
continuând cu prestaţia cu totul remarcabilă şi încheind cu modestia mai rară la vedetele de calibrul Anei
Popović, spectacolul acesteia a fost unul de zile mari. Din păcate, cu excepţia revistei virtuale Arta
Sunetelor
Revenind la concertul de la T.N.B., trebuie spus că Ana Popović este o apariţie de-a
dreptul hipnotică. Ana Popović are un sex-appeal de netăgăduit şi deloc forţat. Mişcările ei pe scenă par o
coregrafie îndelung studiată şi repetată, dar ţin pur şi simplu de graţia şi firescul cu care a fost dăruită
de Dumnezeu. Dincolo de „accesoriile” de mai sus, trebuie remarcat talentul ieşit din comun al acestei
muziciene polivalente. Când vrea să cânte muzica ei, Ana Popović este 100% Ana Popović. Rockul, bluesul şi
jazzul se împletesc într-un sound nou şi original
Kenny Garrett
Î
Î
Am avut marea bucurie de a participa la Sala Radio în seara zilei de 31
martie
“Once Upon A Time In The West”, în perioadele 1977–1988 și 1991–1995, trupa
britanică
Pentru cei care nu știu încă de unde vine numele de Grimus le menţionez că acesta este
anagramarea cuvântului simurg, una din variantele denumirii păsării gigantice din mitologia persană,
numită simorgh, simoorg, simurgh sau simourv, după titlul primului roman, al
scriitorului de origine indiană, Salman Rushdie, cel care a făcut anagramarea. Este o pasăre nemuritoare care
îşi are cuibul pe faimosul munte Kaf, unde sălăşluiesc şi djinii şi demonii. Ea cunoaşte graiul oamenilor şi
le slujeşte drept mesager şi confident; transportă eroii la mari distanţe, adesea între cele două lumi, iar o
pană a ei arsă o cheamă în ajutor sau vindecă miraculos.
Anul 2007 îi transportă peste granițele țării, GRIMUS concertând cu mare succes la
Chișinău în Republica Moldova, la Casa Feroviarilor, în ziua de 14 aprilie 2007. De atunci, escapadele
internaţionale se vor înmulţi considerabil: Varna (Bulgaria) - Zone 51, la 5 mai 2007; Londra (UK) - GBOB (în
cadrul Global Battle of The Bands) - World Finals 2007; Rzeszow (Polonia) - Market Place Open Air la 21
septembrie 2008; Belgrad (Serbia) - SKC Club, la 3 octombrie 2008; Szeged (Ungaria) - SZIN Festival, la 28
august 2009, în aceiaşi zi cu celebra Macy Gray; Sanok (Polonia) - Blonie Juvenal Festival, la
Tot în anul 2007, pe 4 octombrie, Grimus câștigă locul întâi în finala națională din
cadrul concursului GBOB (Global Battle of the Bands) și se califică în finala mondială de la Londra care s-a
desfășurat în luna decembrie. În urma concursului din Camden Underworld (6 decembrie 2007), Grimus primește
trofeul de bronz "The Best New Romanian Band 2007" (a se vedea prestația formației pe 
Dacă acest concert ar fi avut loc într-o țară occidentală s-ar fi numit mai mult ca sigur -
Grimus & Friends: A 10 Years Anniversary Concert, pentru că alături de Grimus au concertat
mai multe formații care au avut și au o legătura sentimentală cu Grimus (şi impresarul lor): byron,
Toulouse-Lautrec, Les Elephants Bizarres și The Mono Jacks, cu care au cântat pe aceiași
scenă. A fost pentru spectatori un frumos bonus în a-i vedea și pe aceștia într-un show care nu poate avea loc
în orice zi.
Faţă de alte ediţii, gala din acest an a Premiilor 
