Jeff Beck Emotion & Commotion (Deuce Music, Ltd. / Rhino, Warner Music) 2010 ****

La 7 ani de la ultimul album de studio, Jeff Beck ne surprinde cu această emoţională înviorare, într-o „zbenguială” chitaristică de maestru. Virtuozul chitarist al celebrei trupe The Yardbirds ne oferă latura romantică a creaţiei sale, destul de puţin auzită şi consumată pe scenele de concert. O mixtură de cover-uri după piese clasice, "Corpus Christi Carol" (Benjamin Britten) din deschiderea albumului, într-o interpretare magnifică, ce „denunţă” reuşita albumului, “Nessun Dorma" (Giacomo Puccini), o performanţă incredibilă (din concertul Jeff Beck 2010 de la Arena 02 Londra), teme muzicale din filme "Over the Rainbow" („The Wizard of Oz” 1939 - Harold Arlen, E. Y. Harburg), un plănset triumfător şi nostalgic, una din cele mai bune variante rock pe care le-am auzit vreodată, "Elegy for Dunkirk", voce Olivia Safe, („Atonement” 2007 - Dario Marianelli), o interpretare discretă, emotivă, din închiderea albumului. Deopotrivă (re)găsim cu bucurie, variante rock, blues sau de fuziune a unor compoziţii proprii sau hituri celebre. Am rămas profund încântat de varianta bluesy la "I Put a Spell on You" (compoziţie a marelui blues-man Screamin' Jay Hawkins), la care Jeff a invitat o voce excepţională, Joss Stone (n. Joscelyn Eve Stoker, 11 Aprilie 1987), cunoscută pentru multi-platinatul ei debut, The Soul Sessions din 2003. Un pic nelalocul ei, piesa de factură new-age "There's No Other Me" (compoziţie J. Rebello, Joss Stone) care iese din “tiparul” albumului şi mai ales din starea de spirit. De trei ori laureat al premiului Grammy (pentru Flash - 1985, Jeff Beck’s Guitar Shop - 1989  şi Jeff – 2003), vegetarianul Jeff Beck îşi reîmprospătează renumele de guitar heroes cu 2 evoluţii ancestrale wah-wah în "Hammerhead" şi mai ales romantic-ambientala "Serene" ce ne aduce aminte de excepţionalul album “Wired”, în această piesă având-o ca invitată pe celebra soprana Olivia Safe (n. 4 martie 1982), ambele fiind compoziţii Jeff Beck, Jason Rebello. Dacă despre excepţionalul muzician de jazz Vinnie Colaiuta aveţi suficiente informaţii, despre talentata basistă din Sydney, Tal Wilkenfeld nu cred că ştiţi prea multe. Are 23 de ani, a început să cânte la chitară de la 14 ani, a emigrat în State la 16 ani, după care la 17 ani a început să studieze chitara bas. Are un album solo, intitulat Transformation lansat în 2006 şi a fost “ajutată” de grupul The Allman Brothers şi ulterior de Chick Corea. Muzicienii care participă la realizarea acestui album sunt: Geoffrey Arnold "Jeff" Beck (n. 24 iunie 1944): Lead Guitars; Tal Wilkenfeld (n. 2 decembrie 1986): bas; Vinnie Colaiuta (n. 5 februarie 1956): tobe, percuţie; Jason Rebello (n. 29 martie 1969): clape; Pete Murray: clape şi aranjamente orchestrale; Alessia Mattalia: tobe; Luis Jardim: percuţie; Clive Deamer: baterie; Pino Palladino (n. 17 octombrie 1957): bas; Earl Harvin: baterie; Chris Bruce: bas. Noul album ”Emotion & Commotion” este prezentat în 2 ediţii, una simplă, doar CD* şi încă una aşa-zisă ediţie de lux (digipack triplu cu booklet) ce conţine în plus un DVD** cu recitalul de la festivalul Crossroads, organizat de Eric Clapton în 2007. Mini-concertul quartet-ului Jeff Beck din Toyota Park (Bridgeview, Illinois - 28 iulie 2007) este compus din 6 piese instrumentale, dintre care doar una se (re)găseşte pe dublul DVD oficial Crossroads apărut în 20 novembrie 2007. Anul acesta pe 26 iunie se va desfăşura o a treia ediţie, la care va participa desigur - ca la toate celelate - Jeff Beck. O remarcă cu totul specială pentru interpretarea celebrului hit al Beatleşilor „A Day In The Life”, în viziunea lui Jeff, o melopee sensibilă şi declamativă. Ediţia aceasta dublă, este una foarte specială şi invit pe cât mai mulţi ascultători, chiar şi pe cei de blues să-l cumpere. Deşi nu este blues pur, albumul Emotion & Commotion este mai mult emoţie decât agitaţie ritmică rock şi cucereşte tocmai prin legăturile duioase, nostalgice îndreptate către un trecut nu foarte îndepărtat. Poate că albumul nu este saturat cu progresii armonice de 12 măsuri, dar e încărcat de sentimente şi emoţii ... şi poate şi ceva contraste. Poate că Jeff Beck ne arată că blues-ul este, de fapt, o stare de spirit.

"Când îi ascult pe unii cântăreţi de operă, îi aud zbierând blues, serios, urlă blues într-o formă mai sofisticată", declară Jeff Beck.

Radu Lupaşcu
4 mai 2010

*ediţia japoneză conţine 2 piese în plus, Poor Boy cu Imelda May şi Cry Me A River, instrumentală;

**ediţia japoneză conţine o chitară Fender în miniatură, iar booklet-ul digipack-ului conţine şi versurile pieselor.

Jimi HENDRIX Valleys of Neptune (Experience Hendrix LLC/Sony Music) 2010 ***

„Ştiu sigur că ceea ce vă pregătim va fi o revelaţie, povesteşte Janie Hendrix. Nu cred că va exista om care să fie dezamăgit.''.

Cu aceste cuvinte, sora vitregă a artistului, descrie succint cea mai recentă „apariţie” pe CD şi LP a celui mai valoros chitarist al muzicii rock. Anunţat cu surle şi trâmbiţe, acest material inedit ne apare ca un praf cosmic într-un câmp gravitaţional definit cu mult timp în urmă de câţiva „grei” ai boltei cereşti, care revin mereu, în bucle masive, perpetue. Neobişnuitul acestui album îl constituie însăşi substanţa sa. Douăsprezece înregistrări de studio, într-adevăr ne-mai-auzite, dintre care cele mai multe de certă valoare. Jimi Hendrix a înregistrat şi cântat foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Niciodată variantele la compoziţiile sale sau ale altora nu au sunat şi nu au fost interpretate la fel. Ascultaţi pe acest disc de pildă, varianta electrică la „Hear My Train A Comin’” sau cover-ul unicat după mega-hitul “Sunshine of Your Love”, a super-grupului Cream. De asemenea, piesa care dă titlul albumului, “Valleys Of Neptune”, mult căutată prin arhivele rămase de la Jimi. “Moştenirea” pe care ne-o oferă astăzi Janie, John McDermott şi Eddie Kramer are o dublă valoare. În primul rând, pentru că este cu siguranţă autentică şi prin urmare, valoroasă pentru istoria muzicală a omenirii. Pe acest album, găsim ultimele piese înregistrate în formula Jimi Hendrix Experience şi primele cu noul basist din Band of Gypsys, Billy Cox. În al doilea rând, pentru că menţine un spirit viu printre supravieţuitorii acelui timp, fie ei muzicieni sau consumatori (de muzică, fireşte!). Turneul Experience Hendrix Tour abia a început în Statele Unite şi se bucură de un mare succes. Este foarte posibil ca Jimi Hendrix să fi avut altă părere despre acest tip de compilaţie. Acest produs muzical, excelent realizat, masterizat, grafizat, ambalează improvizaţiile pe care el însuşi nu le-ar fi considerat demne de a fi prezentate publicului. Este o calitate, NU o slăbiciune, care afectează direct sanctitatea unui spirit perfecţionist până la obsesie. Hendrix a fost unul dintre primele staruri rock care au apreciat posibilităţile oferite de înregistrările stereo multi-track, insistând să aibă controlul total asupra lor. Perfecţionismul său explică, în parte, absenţa sa de doi ani din studiourile de înregistrare, între Electric Ladyland şi momentul morţii. Bătăliile purtate cu agenţii frustraţi şi cu membrii trupei din cauza viziunii sale unice pot explica restul – deşi Janie nu priveşte cu ochi buni ideea că este posibil ca, într-o oarecare măsură, consumul de droguri să fi dat naştere şi unei stări de confuzie artistică. Pentru mine, acest album postum este o experienţă deosebită pe care o trăiesc din plin şi pe care o împărtăşesc bucuros cu prietenii. Ca orice producţie originală Hendrix, “Valleys of Neptune” este un unicat care trebuie privit ca performanţă şi stare de spirit, de care te poţi bucura oriunde şi oricând, până la viitoare întâlnire cu zeul muzicii rock, promisă de custodele unei uriaşe cantităţi de materiale nepublicate.

Radu Lupaşcu
10 aprilie 2010

„Sigur, Jimi făcea experienţe, dar cantitatea de material care a rămas în urma lui nu e a unui drogat înrăit, afirmă Janie. E cea lăsată de un om cu spirit creator şi inovator pronunţat. Iată-ne, la patru decenii după el, când încă vă aducem o muzică la fel de proaspătă şi de vie ca şi cum ar fi fost compusă luna asta. Da, a avut perioade când a experimentat, dar avea un pronunţat spirit etic în activitatea lui, iar în momentele în care era cu mintea limpede compunea muzică. Multă muzică.”

Nicu Alifantis Cântece de şemineu (Fundaţia Nicu Alifantis) 2010 ****

Un album delicat pentru care trebuie să aleg cu grijă cuvintele, spre a nu-i răscoli fragilitatea şi tulbura frumuseţea melodică. Sunteţi de acord sau nu, acest trubadur rafinat conservă cu fiecare nou album prospeţimea şi tandreţea cântecului care-l recomandă. Este vorba de compoziţie, de linie melodică şi de frază. "Trece iarna, trece vara / cu povaţa şi povara / Pleacă vreme, vine vreme / doar povestea nu se teme". Incandescenţa mesajului rostit de căldura vocii artistului risipeşte apatica incertitudine a începutului de an. Îndemnul spre alinare şi toleranţă poate câştiga teren, doar dacă deschideţi poarta spre discernământ. Astfel de cântecele, trezesc frumosul sine-adormit de sub coaja indiferenţei citadine. Prea mult am lâncezit dimprejurul informaţiei conjugate arbitrar. "Cine te-a făcut să suferi, / Să te-ncrunţi şi să te superi? / Ca să-l caut prin odaie / şi să-l prind să-i dau bătaie." Versul şi cântul sunt armonizate admirabil, astfel că, orice dedicaţie îţi este - Dragă cititorule! - cuvenită. "Ţie dragostea mea, / de azi, de ieri, dintotdeauna, / îţi închin această seară. / Fă-mă să uit minciuna, / fă-mă să uit laşitatea, / fă-mă să uit răutatea / şi lasă-mi libertatea de-a te iubi." Pentru o biruinţă sensibilă de care musai aveam nevoie! După melci.

"Recunosc că am momente, din ce în ce mai des, când mă apucă nostalgia acelor cântece simple, cu vorbe frumoase, care spun atât de multe, mai ales poveşti tandre, calde sensibile, născute din suflet ca o răsuflare..." ne destăinuie autorul în eleganta filadă de prezentare a albumului. Cu un preţ aproape cadou.

Radu Lupaşcu
26 ianuarie 2010

CYFER Color (Planet Vibe Records) 2009 ****

Un produs unicat pe piaţa muzicală românească. Din multe puncte de vedere. Un stil muzical modern - electric world blues – caracterizat prin accente primare, bluesy-rock şi secundare, orientale. Cu promovare proprie şi susţinere din underground, adică din rezistenţa de bun simţ a muzicii de valoare, a muzicii care durează. O prezentare discografică excelentă, o grafică digipack reuşită, din păcate îi lipseşte acel booklet cu informaţii atât de necesare unui debut ... Un album bun cu piese originale şi instrumente ne-convenţionale pentru blues, percuţii indiene, violoncel, voci feminine, etc. Albumul Color este strădania unui grup de muzicieni tineri, atent coordonaţi de foarte talentatul chitarist Călin Ţurcanu alias Cyfer - voce, chitară, compoziţie, producător; Alex Lambrino - chitară bas (2-10), voci adiționale (2-4, 8-10); Doru Diaconu - tobe (2-10); Irina Creangă - voci adiționale (2-4, 8-10); Iulia Gheorghe - violoncel (2,3,7); Sudhir (Sorin Bunda) - percuții/tabla indiană (2,11); Silviu Iliescu - chitară (4); Victor Panfilov - percuții, mixaj, masterizare. Piesele “Square Almost Room” şi „The Sign” sunt cele care au prins şi vor prinde noi adepţi. Cyfer este unul din numele care s-au impus şi au reuşit să aducă prospeţime blues-ului mai mult “fredonat” în ultimii ani pe malurile dâmboviţene. Asta în condiţiile în care, la 20 de ani de la revoluţia domnului Iliescu, alte nume de trupe sau chitarişti ai noului val nu s-au remarcat. Un bilanţ negativ, dacă ne gândim la cât de prosperă este non-valoarea din mainstream.

Radu Lupaşcu
12 decembrie 2009

“Color vorbeşte cel mai bine despre mine, cel de acum. Piesele mele vorbesc despre dragoste într-un fel sau altul, despre nevoia de comunicare, despre atomizarea individului în societate, despre nevoia de evadare din cotidian, despre revenirea la simplitate.”

Florin Bogardo Editie de colecţie Jurnalul Naţional (Electrecord/Intercont) 2009 ***

Un album omagial, singurul apărut în numele marelui dispărut şi care (ne) mulţumeşte parţial setea de afectivitate şi frumos. Creaţia sa nemuritoare şi măreţia interpretării sale se regăsesc aici doar în „Izvorul nopţii”, „Tablouri” şi „Să nu uităm”. Copleşitoare voce a dragostei celor doi mari artişti a fost lăsată moştenirii umanităţii, indiferent de atitudinea diletantă a unor producători care fac în cazul de faţă mai mult o afacere decât o restituire... O restituire necesară şi obligatorie pentru muzica noastră romantică. Un gest de dreptate ar fi însemnat să regăsim acele piese pe care le iubim şi le cântăm cu sufletul ori de câte ori ne aducem aminte de compoziţiile sale. De pe benzi sau casete a căror pulberi magnetice dispar în eter(nitate). Producătorii acestui album ar fi trebuit să se concentreze pe ce a COMPUS şi INTERPRETAT Bogardo. Nu este mai puţin adevărat că unele melodii compuse de el nu le-a cântat, din câte ştiu eu niciodată, ci au fost compuse cu destinaţie clară: Aurelian Andreescu, Margareta Pâslaru, Stela Enache. Lipsesc nemotivat piese grele din creaţia sa: „O, te-am iubit”, “Cândva o luntre albă”, „N-ai să mă poţi uita”, „Ceramica”, „Să pot”, „Frumoaso cu ochi, limpezi”, „Aştept o clipă rară”, „De n-ar fi cărările”, “Vino’n codru la izvor”,  “Printr-un sărut”, „Orice om”, „Eminescu, ţie!”, “Un cântec pentru ţara mea”, “Tu eşti primăvara mea”, “Ochiul tău iubit” şi “Dintre sute de catarge”. Sunt peste 300 de piese care ar trebui să fie cunoscute publicului actual. Cam tot atâtea cât au compus şi celebrii Beatleşi... Dar cine i-a îngrădit accesul până acum la radio sau TV, încă îi mai poartă pică şi după moarte... Acest album lansat azi este un doar un umil tribut adus marelui artist al cântecelor de dragoste, a cărui sensibilitate şi prospeţime nu o (re)găsim decât poate la un corespondent francez şi mă refer aici la marele Serge Gainsbourg... De ce? Pentru că „Un arheolog, / A descoperit în trupul meu / Un vas de lut cum numai în poveşti găseşti / Un vas de forma: Inimii Omeneşti...”. Interpretarea pieselor lui de către artişti ca Margareta Pâslaru, Mihaela Mihai şi Aurelian Andreescu este bună şi foarte bună, dar nu reflectă grandoarea interpretării originale Florin Bogardo. De exemplu, piesa „Ora cântecului” scrisă în 1968, nu dezvăluie respiraţia senzuală a interpretării, căldura vocii şi nostalgia cadenţei melodice. „...Şi că fructele încep în fiecare primăvară / Doar cu mine / Şi spune-mi că fântana îmi tot cere dor / Geme pentru mine curcubee / Din azur...” Noroc că avem telecomandă şi putem (re)programa cele trei (doar!) cu Florin Bogardo (piesele 4, 6 şi 8), apoi cele în duet cu Stela Enache („Ce simţi când eşti îndrăgostit” şi „Balada pescăruşilor albaştri”) şi în final, pe cele compuse pentru soţia sa (11 piese pe acest disc). Creaţia sa merita mai multă atenţie din partea Jurnalului şi mai multă consideraţie în realizarea acestui tribut. Opera lui Bogardo destăinuie starea de reflexivitate patetică a tânărului îndrăgostit. Este perenă şi unică în muzicalitatea românească. Formatul digipack al albumului „de colecţie” reflectă situaţia de criză neaoşă şi nu este potrivit pentru numele unui mare artist din Olimpul Titanilor muzicii de dragoste româneşti. De asemeni, nu avem un booklet ce ne-ar putea oferi date despre artist şi piesele sale, aşa cum se obişnuieşte într-un album omagial. Probabil că aceste rânduri vor fi luate în seamă pentru un viitor adevărat album de colecţie FLORIN BOGARDO, aşa cum au luat aminte atunci când am scris de mişcarea de rezistenţă din underground. Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!(?).

''Doctore, simt ceva mortal, aici, în regiunea fiinţei mele! / Ziua mă doare Soarele, noaptea Luna şi cu stelele...”

Radu Lupaşcu
9 noiembrie 2009

Gerald Gradwohl Sally Beth Roe (gtone rec.) 2009 ****

Fusion pur, aş putea caracteriza succint al şaselea album al valorosului chitarist austriac Gerald Gradwohl. Un album înregistrat în doar trei zile consecutive de studio cu piese compuse în timpul turneului european de anul trecut! În consecinţă, mare parte dintre acestea păstrează energia, bucuria şi plăcerea de-a cânta live a trio-ului. Se simt foarte bine împreună şi acest lucru a contribuit la succesul de public, demostrat şi în cele  patru concerte susţinute în România. Gerald Gradwohl este unul din cei mai valoroşi şi căutaţi muzicieni de studio şi scena din Austria. El a crescut cu rock şi hard rock, dar după terminarea studiilor (absolvite cu onoruri, după numai doi ani şi jumătate!) a fost „atras” de jazz. Albumul nou lansat, „Sally Beth Roe”, este numit după un personaj din romanul „This Present Darkness” de Frank Peretti (autor canadian de nuvele s.f.). "Acesta nu este un concept muzical legat de titlul albumului", spune Gerald Gradwohl, "întâi am înregistrat albumul şi apoi am căutat un titlu pentru el … mi s-a părut că numele Sally Beth Roe se potriveşte de minune!”. Gerald a fost impresionat de cartea lui Peretti şi de profilul eroinei. Acest album este o încercare nouă pentru Gerald prin faptul că acesta a fost produs pe cont propriu, de la înregistrare la fotografii şi grafică şi, tot ceea ce s-a “întâmplat” a fost conform dorinţelor sale. Realizarea digipack-ului este de o calitate deosebită. Un model pe care îl pot urma şi mulţi dintre muzicienii români de valoare care nu ar trebui să mai aştepte în sertarele caselor de discuri aprobarea... Un distribuitor se găşeşte mult mai uşor şi acesta nu te „omoară” cu adaosul comercial. Este evident că “omul nou” creat în perioada regimului comunist şi desăvîrşit în perioada iliesciană este principalul obstacol în dezvoltarea spiritului liber al artistului tânăr fără relaţii şi fără proptele. Austria are artişti de valoare mondială şi-i cinsteşte fie că ei  provin din aria rock-ului, a jazz-ului, a blues-ului, a muzicii clasice sau a pop-ului … Aşa cum noi Nu facem şi nu am făcut aproape niciodată. Fusion-ul instrumental face parte din muzica noului mileniu şi se dezvoltă permanent. Albumul de faţă este o combinaţie excelentă de jazz îmbinat inteligent cu funk, rock şi blues într-o evoluţie deosebit de convingătoare cu stimuli energetici pentru scenarii personale interioare. Albumul începe cu tărie chitaristică şi susţinere ritmică antrenantă, ce dezvoltă o poveste reflexivă deconspirată de plăsmuiri chitaristice de senzaţie şi se încheie, cu o discreţie elegantă fortifiantă.

Radu Lupaşcu
8 octombrie 2009

MIKE STERN Big Neighborhood (Heads Up International) 2009 ****

Ultimul album al marelui chitarist american de jazz, Mike Stern, este fără îndoială un prilej de bucurie şi totodată de informare. Întâi de toate fiindcă muzica Stern - ca şi a Dianei Krall de exemplu – ne dezvăluie în modul cel mai direct, acea frumoasă faţă a jazz-ului modern, compatibilă cu acele urechi ce sunt flămânde de fusion şi smooth jazz. În al doilea rând fiindcă inovatorul Mike Stern colaborează la acest album cu muzicieni de calibru foarte greu, cum ar fi printre alţii: chitariştii Steve Vai şi Eric Johnson, basişti-vocaliştii Esperanza Spalding şi Richard Bona, toboşarii Dave Weckl, Terri Lyne Carrington, Cindy Blackman, Lionel Cordew şi pianistul Jim Beard. Nu a luat nici un Grammy, deşi a fost de cinci ori nominalizat, dar eu cred că timpul lucrează în favoarea lui! De peste 25 ani înregistrează muzică adevărată în studiouri şi are aproape 35 de ani de experienţă muzicală. La 22 ani cânta cu Blood, Sweat and Tears, după care a lucrat cu Billy Cobham, Miles Davis şi Jaco Pastorius. Cariera solo o începe în 1985 cu albumul „Neesh”, dar recunoaşterea survine cu următorul album „Upside Downside” cu care pecetluieşte colaborarea de 15 ani cu casa Atlantic pentru 10 albume (între 1986 şi 2001). Aici lansează „Standards (and Other Songs)” şi „Is What It Is” cele mai bune albume de până acum, după părerea mea. Mike Stern este un chitarist eclectic şi totodată neaşteptat de rafinat. Aş putea spune dublu rafinat la unele piese cum ar fi “6th Street”, „Long Time Ago” şi „Hope You Don't Mind”. La trei ani după sensibilul “Who Lets The Cats Out”, Mike ne dăstăinuie cu “Big Neighborhood” o lume muzicală activă ce nu ţine de crize sau ambiţii personale. Este un muzician ce-ţi dă încredere şi te linişteşte. Muzica instrumentală străbate toate cotloanele fiinţei umane şi relevă - acolo unde are ce – un univers personal circumscris în apartamentul, cartierul, provincia, ţara, continentul, emisfera în care locuieşti ... Dar, pe acest album apar şi câteva intervenţii vocale de mare fineţe susţinute de basista Esperanza Spalding în „Song For Pepper” şi „Bird Blue”, unde se vor „duela” discret, vocea caldă, plină de emoţie cu acel “plânset” de chitară, o distincţie de puritate Mike Stern. Am lăsat la final, piesa ce dă titlul albumului, o nebănuită combinaţie  Stern -  VAI ce ne introduce cu avânt în ambianţa fermecătoare din care nu plecăm din fotoliul de audiofil pâna la finalul celor 70 de minute. O excepţională piesă fusion ce trezeşte atenţie şi respect pentru lucrul foarte bine făcut! Vă întrebaţi de ce a ales acest titlu? Iată răspunsul lui Mike: "Music is like a big neighborhood - a place where anything and everything can happen ... You can find all kinds of things in a big neighborhood - all kinds of different people, all kinds of different ideas and perspectives, and of course, all kinds of different sounds".

Radu Lupaşcu
07 octombrie 2009

ROBIN TROWER What Lies Beneath (V-12 Rec.) 2009 *****

Pe 21 iulie 2009 a apărut acest minunat album care-i certifică neastâmpărul spiritului hendrixian! Un proiect admirabil şi inovativ realizat de unul dintre cei mai valoroşi chitarişti ai generaţiei sale. Recunoscut ca unul din urmaşii lui Jimi Hendrix, Robin Trower ne dăruieşte o mărturie artistică de excepţie la care este autor şi interpret. Nu mă aşteptam insă ca Robin să-şi asume şi dificila misiune a părţii vocale care, după cum veţi vedea, face corp comun cu solo-urile seducătoare şi atmosfera emoţională a albumului. „What Lies Beneath” poate fi o întrebare sau, poate fi un răspuns sincer. Va rămâne desigur, o idee remarcabil construită pe note şi în versuri, spusă cu profesionalism şi maturitate. Numele artiştilor de pe acest album sunt: Robin Trower - chitară şi voce; Livingston Brown – bas, inginer de sunet, producător; Sam Van Essen - baterie; Roger Cotton - orga; Andrew Haveron & Clare Hinton - instrumente cu coarde; Chris Taggart - baterie piesele 2,8,9. Un album contemporan, care te vrăjeşte pur şi simplu, cu răsuflări relaxante ("Wish you were mine"), sentimentale ("Time and emotion") şi rock-engistice fără înconjur ("Freefall"). Piesele mele preferate sunt „As you watch each city fall (part 1)” şi „Buffalo blues”. Prima pentru că îmi aduce aminte de Jimi şi, mai vechea, dar excepţionala “Daydream”, iar a doua pentru că este un slow-blues instrumental ”îmbibat” de orgă Hammond şi cu amprenta categorică Robin Trower. Înaintea acestui album, Robin a lansat pe 30 martie a.c. un dublu-album înregistrat live, exact cu un an înainte şi intitulat RT @ RO 08 (cu Glenn Letsch – bas, Davey Pattison – vocal şi Pete Thompson - baterie). Un concert valoros cu piese alese cu grijă, majoritatea mari hituri Robin Trower. După albumul "Seven Moons” lansat în 2008 de Jack Bruce & Robin Trower, aşteptăm cu mare interes în luna august, lansarea albumului din concert „Seven Moons Live” şi propunem companiilor organizatoare de concerte de club să-i invite în România. Acum este un moment foarte bun! Va fi o sensibilă lecţie pentru muzicienii români să vadă „la lucru” doi din veteranii blues-rock-ului mondial!

                                                                                                                                             Radu Lupaşcu
27 iulie 2009

SURVOLAJ Străzi bântuite de noapte (Survolaj Rec.) 2009 ***

“Dacă dragoste nu e, / nu-i nimic: / bem un vin o cafea / la ibric / apoi fumăm pipa păcii, / ca după orice război / trişti / plictisiţi / & goi”.

Am citat din cartea lui Daniel-Silvian Petre. Încercaţi să înlocuiţi cuvântul dragoste cu Survolaj! Dacă vreţi măcar o oră să trăiţi experienţe nici-prin-gând-trecute, nici-prin-vis-bănuite ... „probaţi” un show Survolaj! Eu am (re)trăit din plin această mult aşteptată (re)venire, în 2 cluburi din Bucureşti, săptămâna trecută. Este o re-lansare a unei identităţi pierdute în marasmul cotidian. Pentru că aşa se întâmplă la noi, valorile trebuie să supravieţuiască în underground. Tot ce avem mai bun şi original din muzica românească suferă... Din fericire, pentru că „Adevărul trece dincolo de timp!”, Survolaj are un loc clar şi bine definit în istoria rock-ului românesc! Ei sunt o valoare muzicală intrinsecă care oferă o alternativă viabilă iubitorilor de frumuseţe şi libertate. Sunt foarte puţine trupe rock româneşti care trăiesc pe scenă muzica pe care o interpretează. Survolaj este în concert, The Doors prin trăire şi Led Zeppelin prin manifestare! Cu un sunet propriu anilor ’70, cu o voce excepţională (poate cea mai bună voce rock la acest moment!), cu o chitară seducătoare şi cu o secţie ritmică perfectă, ultimul album confirmă aşteptările, dăruindu-ne acea mirifică atmosferă a unei poveşti timişorene veche de peste 20 ani ... Componenţa trupei este: DANIEL-SILVIAN PETRE - vocal, muzicuţă, blockflotte, ZSOLT SZABO – chitară, Ştefan Czifrak (ex. Bio, Implant pentru refuz) - chitară bass şi LEVENTE MOLNAR – tobe. „Străzi bântuite de noapte” este al treilea album al trupei Survolaj şi a fost realizat în regie proprie. Cartea lui Daniel, “Napalm d’Or”, este glasul speranţei noastre pentru tot ce am dorit, pentru ce-am avut, pentru ce vom dori şi mai ales pentru ce rămânem. Între necuvintele dintre rânduri se (re)găsesc cei care ne-au înşelat aşteptările, ne-au intoxicat aerul şi ne vor mai omorî neuronii.

Radu Lupaşcu
3 iunie 2009

CIRCA ŞAPTE La rece (A & A Records) 2009 ****

„La rece” este al treilea album al trupei Circa Şapte, renăscute cu acest nimerit soundtrack al filmului Tache, o comedie neagră cu implicaţii severe asupra conştiinţelor sociale. O poveste tragicomică despre un gropar care-şi rânduieşte propria înmormântare. Coloana sonoră completează cum nu se poate mai bine ritualul “aşezării” pe vecie şi atribuie valenţe noi acestui gen de muzică, creând perspective durabile compozitorilor. Muzica de film românească nu are tradiţie, nu are căutare sau perspectivă ... Oare de ce? Pentru că trebuie plătită serios în primul rând şi, pentru că nu-şi are locul în viziunea prea-înţelepţilor mişcării muzicale de pe la noi. Sămânţa colaborării a fost pusă în urmă cu 4 ani, când regizorul filmului, Igor Cobileanski a participat împreună cu prietenul său, Cristi Gugu – regizorul videoclipurilor Circa Şapte - la un concert al trupei. “I-a plăcut foarte tare”, îşi aminteşte liderul grupului, Cristi Dumitraşcu, „era o cântare specială, versuri atipice, iar când a văzut scenariul filmului Tache, iar apoi, după ce s-au încheiat filmările, a ştiut că cea mai potrivită muzică este a băieţilor de la Circa Şapte”. O muzică de tip New Orleans “consumată” la ceremonialele de înmormântare locale, unde accentul dramatic este pus pe alămuri, în special pe registrul grav al tubei care îndrumă paşii eroulului nostru, în căutarea sensului vieţii pe pământ ...

”de-aş fi iar un om mic cu ghinionul amic / nu v-aş mai face nimic nu v-aş mai zice nimic  / dacă aş afla că mai am foarte puţin de trăit / aş zice Doamne m-ai păcălit / de v-aş vedea afectaţi ipocriţi farisei / aş înceta să vă ştiu prietenii mei, / aş zice iartă-i Tache că-s nişte căţei / pleacă şi uită de ei.”

Albumul “La rece” conţine coloana sonoră a filmului Tache şi alte 7 piese inedite, foarte reuşite, dintre care „Bucureşti cu otrăvuri în ceşti”, “Fuga după os” şi „Sushi la Viena” vor deveni în scurt timp hituri „de masă”, uşor amare, pentru că ...”Cea mai mare plăcere a unei clase / politice şi nepoliticoase / Ce plăcere a burţilor grase / este violul de mase”...

Circa Şapte are în componenţă 5 muzicieni valoroşi: Cristi Dumitraşcu – chitară, trompetă, acordeon şi voce, Daniel Secărea – tobe, percuţii, Adrian Cristescu – clape, Alex Stanciu – bas, voce şi Florin Mitrea - violoncel.

Radu Lupaşcu
10 aprilie 2009

ACT Exact (Ballance Production) 2008 ****

Viziunea coşmarului cotidian, idealul încurajator, durerea conştiinţei reflective, tensiunea cuvântului rostit cu atitudine şi respect pentru muzică. Exact toate aceste lucruri şi mai mult de atât ... relevă un adevăr impasibil pentru o existenţă umilă. Suntem de acord că publicul ascultător şi cumpărător de rock este mai atras în ultimii ani de partea dark şi power a acestuia, decât în anii ’80 sau ’90 ... De aceea mulţi jurnalişti din mass-media au confundat de cele mai multe ori stilul cu genul şi ne-am aflat în nenumărate situaţii penibile. Acelaşi regret şi în cazul organizatorilor de concerte! Exact este ultimul album al unui muzician rasat, George Pătrănoiu, pe care l-am remarcat în trupa Taxi, ale cărei albume le am şi le-am ascultat cu multă plăcere, în special pentru valoarea muzicală intrinsecă. Aşadar aveţi în faţă un produs care face cinste muzicii heavy-metal şi care dovedeşte că băieţii ştiu să se facă auziţi bine. Cu toate kitch-urile muzicale care aduc bani grei marilor case de discuri şi care înceţoşajază mintea românului, cu toate opreliştile impuse de conjuraţia celor 7 majori, cu toate piedicile mass-mediei puse muzicii din underground cu voie sau fără voie, cu toate cele trendy, cool şi stylish, cu toate aceste rele, trupa ACT are un cuvânt greu de spus în muzica românească. “Tu crezi că banii sunt totul, / Că legea-i pentru tine.../ Iar tot ce ai tu sfânt / E să îţi fie ţie bine...” Să mai spunem că avem un act muzical de valoare pentru calitatea compoziţiilor, a versurilor, pentru interpretarea energică şi profesională şi, nu în ultimul rând pentru calitatea imprimărilor şi al masterizării CD-ului. Trupa ACT are un debut artistic valoros ai cărei membri Costică Sandu – voce, George Pătrănoiu – chitară, voce, George Costinescu – bass, voce şi George Costinescu – tobe, transmit un mesaj sincer şi competent. Un album realizat grafic impecabil precum şi materialele promoţionale care îl însoţesc remarcând în mod deosebit tricoul personalizat Exact, a cărui calitate occidentală nu am mai (re)găsit-o la vreun t-shirt românesc... Cu o durată ce depăşeşte cu mult  durata medie a albumelor realizate la noi, albumul EXACT este mai rock prin atitudine decât metal prin exteriorizarea sonoră. Ei analizează cu discernămâmnt societatea ale cărei defecte le ridiculizează şi le combate cu argumente solide. Albumul trupei ACT este important şi pentru faptul că se exprimă în limba română, un fapt ocolit cu obstinaţie de mulţi “artişti” a căror scuză - în niciun caz NU poate fi - dorinţa de a fi remarcat de un label de afară... „Halucinante vise, obsesiv revin / Sunt măscarici în jur ce mă împroaşcă cu venin / Copilul cap-de-bou sapă un mormânt / Mireasa făr-de-chip mă gâdilă în gât…“ Piesele mele favorite sunt “E rândul meu!” şi „Oamenii-nisip” care dovedesc - dacă mai era nevoie - că partea de audienţă rock a ascultătorilor români are nevoie de un post de radio dedicat, o revistă muzicală de profil cu jurnalişti competenţi şi devotaţi, şi de ce nu … o emisiune serioasă despre muzica rock. Pentru că nu-i aşa ... “Îmi place să beau şi să cânt un rock’n’roll!” ...”suntem condamnaţi în masă şi executaţi” ... „când cei ce-şi spun părerea sunt pe loc blamaţi”.

Radu Lupaşcu
22 noiembrie 2008

CELELALTE CUVINTE .Stem (Celelalte Cuvinte / TVR Media) 2008 ****

Sunt plăcut surprins de apariţia acestui album. El înseamnă o (re)împrospătare a imaginii sonore şi a componentei vizuale, precum şi garanţia unui veritabil succes românesc pe piaţa atât de săracă a rock-ului progresiv. Pentru acest album, Cuvintele au folosit o parte din arsenalul de exprimare probat la debut - nu tocmai la modă - dar foarte apropiat fanilor grupului orădean. Un album cu piese complexe, înregistrate ca de obicei în studioul propriu şi pe care le veţi fredona cu uşurinţă, începând cu a doua audiţie... Un album cu personalitate, un album cu nuanţe arhaice, dar atât de bine venite în vacarmul heavy-metal dominant. O oglindă a sufletului, ”Nu e lumea cum era …/ Nu e nimeni să mai vrea / Un erou necunoscut / În lupta cu el însuşi dispărut...” şi un tablou al amintirilor reiterate ce “Consumi în gol orice imagine de star, / Eu însă mai aştept să prind un strop de har ... / printre-atâtea răsărite stele noi de iarmaroc / Sunt, oricum, obişnuit cu lichidările de stoc...”. .STEM este mai profund decât înţelesul etimologic, senzaţional şi revoluţionist, şi, mai concret decât înţelesul marinăresc de acord de angajare. .STEM are şi un al treilea înţeles, mai adevărat şi viril, cel care i se potriveşte cel mai bine (la care probabil s-au gândit şi Cuvintele) şi anume … regăsire, reîmprospătare. În finalul albumului, aşa cum era de aşteptat, grupul dedică “Ultima” piesă, în numele prieteniei şi al respectului pentru marele protector al muzicii rock, Florin Pittiş. Cel de-al opt-ulea album al grupului are o durată respectabilă, peste 70 min!, conţine 11 piese, plus două versiuni radio (“Între Vise” şi “Vocala”) şi, poate fi un model pentru tinerii aspiranţi la a cânta vreodată muzică rock. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi, că grupul Celelalte Cuvinte, ca multe altele din Ardeal, au întâmpinat dificultăţi majore în a convinge manageri sau producători ai „mai marilor” case de discuri bucureştene pentru a produce, promova şi distribui acest album. Probabil că intelighenţia şi indolenţia pentru muzica rock a celor mai mulţi este explicaţia... Dar şi interesul fizic şi/sau material primează... nu? Greşesc cumva? Nu cunosc încă toate motivele refuzului, dar le veţi afla cu siguranţă într-un interviu acordat în exclusivitate pentru site-ul nostru. Un album aproape perfekt pe care vă sfătuiţi să-l cumpăraţi în original pentru a păstra calitatea neştirbită a înregistrării şi în special pentru a vă bucura de imaginea artistică şi calitatea specială a digipak-ului... Componenţa neschimbată din 1987, adică Călin Pop – ghitară, voce pricipală; Marcel Breazu - bass, voce; Leontin Iovan - tobe; Tiberiu Pop – claviaturi, voce; Ovidiu Roşu - sunet, dovedeşte sudura grupului, respectul şi devotamentul pentru lucrul bine făcut, un model unicat în muzica românească. Acestea sunt în acest an Cuvintele.

„Într-atâta nepăsare / Eu sunt numai tresăriri... / Într-o clipă de uitare / Sunt o viaţă de-amintiri...”

Radu Lupaşcu
3 noiembrie 2008

Paul GILBERT Silence Follwed By A Deafening Roar (Victor Entertainment) 2008 *****

Ultimul album al chitaristului Paul Gilbert se numeşte Silence Follwed By A Deafening Roar şi a fost lansat pe 23 ianuarie 2008 la o casa japoneză de producţie, acolo unde Paul a mai scos albumul Guitar Wars ... Este cel de-al doilea disc instrumental realizat de Paul şi conţine 11 piese excepţionale de power-rock, dantelării chitaristice cu mult peste Vai! – Satriani, într-un cuvânt o demonstraţie de mare forţă şi foarte mare inventivitate. Piesa mea favorită este Eudaimonia Overture care reprezintă o creaţie chitaristică incredibilă, o ţesătură originală de solo-uri din mai multe stiluri muzicale. Acest album “Tăcere, urmată de un urlet asurzitor” vă va testa imaginaţia şi vă va crea plăcerea audierii unor sunete încărcate de emoţie şi agilitate Rock. Artistul, în vârstă de 42 de ani se află într-un vîrf de creaţie şi pot spune fără reţinere că odată cu acesta, Paul Gilbert a urcat vertiginos în topul primilor 100 chitarişti ai lumii!!! Cotat drept unul dintre cei mai rapizi şi tehnici chitarişti, Paul GILBERT ne face demonstraţia talentului şi virtuozităţii sale construind armonios o incredibilă  lucrare heavy-metal cu tulburătoare ştafete soloistice... Turneul de promovare al acestui album a debutat pe 23 septembrie anul acesta şi a inclus, spre marea bucurie a fanilor şi România (Bucureşti, clubul Becker Brau, 17 octombrie!). Pe 29 septembrie a apărut, tot în Japonia, DVD-ul Silence Followed By A Deafening Roar Guitar Instructional DVD And Shred Annex, cel mai nou tutorial al acestui magician al chitarei electrice.

Radu Lupaşcu
12 octombrie 2008

Buddy GUY Skin Deep (Silvertone Records/Zomba) 2008 *****

Dincolo de culoare ... putem oare avea înţelegere, putem oare preţui făptura umană, putem trăi împreună, putem comunica şi ... mai ales, CUM ne putem ajuta, bucura de această viaţă, împreună. Un album atât de bun de blues nu am mai ascultat de mult timp. Cam de la Blues to the Bone* încoace... Aşa cum a ştiut întotdeauna să surprindă esenţa blues-ului şi să convingă de vitalitatea lui, Buddy Guy reuşeşte şi cu albumul SKIN DEEP să (re)aprindă lumina. Buddy retransmite starea firească a blues-ului fără efort. Cântecele sale sunt înfăţişarea sentimentelor pe care le-a trăit şi le trăieşte alături de semenii săi, albi sau negri. Experinţe amare sau vesele, pe care le povesteşte cu atâta naturaleţe de parcă blues-ul ar fi respiraţia sa... iar chitara o prelungire a corpului său... Cuvintele sale sunt răcnetele moşilor şi strămoşilor neamului său, împărtăşite într-o lirică plină de versuri înţelepte al căror mesaj poate fi protestatar, deşi scopul lui Buddy Guy nu a fost niciodată acesta. Însă câte o ripostă usturătoare e binevenită mai ales atunci când timpul devine uitare. De la prima sa înregistrare din 1957 au trecut ani buni. Artistul Buddy Guy - în vârstă de 72 de ani - este mai prolific ca oricând devenind unul din înţelepţii blues-ului... Pe acest album îi are ca invitaţi pe Eric Clapton, Derek Trucks, Robert Randolph, Susan Tedeschi şi Quinn Sullivan. Prezenţe legitime pentru modern-chicago-blues care măresc valoarea albumului. Piesa titlu este o declaraţie a frumuseţii artistice a blues-ului şi a sufletului artistului. Cântat cu mare emoţie şi sensibilitate, piesa Skin Deep este o perlă care va deveni imn al blues-ului. Albumul Skin Deep a devit numărul unu în topul albumelor de blues pe 2008 încă de la lansare şi probabil va fi recompensat cu un mare titlu Grammy. Pentru că - nu-i aşa? “Every time I Sing the Blues … I found Happiness”….dincolo de culoare.

Radu Lupaşcu
18 mai 2008
*Blues to The Bone - Etta James - 2004

MIKE OLDFIELD Music of the Spheres (Universal Music Classics) 2008 *****

Se întâmplă câteodată să-ţi pui întrebări. Această muzică te poate ajuta să găseşti răspunsurile. Suntem răvăşiţi de problemele curente ale zilei, de azi sau de mâine, de examenele vieţii, de euforia clipei, de făţărnicie, de compasiune, de grija copiilor sau a vecinilor şi, de aceea, avem nevoie de relaxare. În acest infinit teritoriu al sunetelor, Muzica Sferelor lui Mike Oldfield şi-a croit drumul spre noi, Noi şi Voi, cei care-i putem simţi vibraţia... Muzica lui Mike Oldfield de pe acest album este CEEA CE vrem să auzim şi să înţelegem din transparenţa suavă ce ne înconjoară. Este o simfonie a culorilor resemnării şi speranţei. Acest album înregistrat la Abbey Road Studios poartă amprenta “sunetelor tubulare” clasice şi neconvenţionale. Dacă alăturaţi sonorităţi din Ommadown sau Amarok unei orchestre uriaşe, veţi avea imaginea unui spectacol grandios. Această încercare foarte reuşită este viziunea celebrului compozitor asupra stărilor materiale şi non-materiale, din acest univers. Spiritul vieţii însăşi a fost “captat” de Mike Oldfield şi redat într-un concept simfonic rock, sub semnul eternităţii divine. Muzica Sferelor a fost orchestrată şi condusă de maestrul Karl Jenkins (64 ani, Wales), interpretată de Simfonia Sphera Orchestra (82 instrumentişti), Mike Oldfield (55 ani, chitară clasică) şi doi invitaţi celebri: soprana Hayley Westenra (21 ani, New Zeeland) şi Lang Lang (26 ani, pian, China).

Radu Lupaşcu
18 mai 2008

Radu Lupaşcu
20 mai 2008

Richie KOTZEN Bootlegged in Brazil [CD+DVD] (Richie kotzen Headroom Inc.) 2008 *****

Richie KOTZEN a fost open act în turneul Bigger Bang din 2006 al Stoneşilor. Chitarist virtuoz, compozitor de valoare şi extraordinar vocalist, fostul membru al trupelor Poison şi Mr. Big ne surprinde anul acesta cu un recital din Brazilia, susţinut în septembrie anul trecut la San Paulo. Acest dublu album este lansat în această formă numai în Japonia, fiind şi primul live, din cele peste 80 albume înregistate în nume propriu sau colaborări. Această realizare unică este şi un prilej de a-l vedea pe scenă într-o selecţie emoţionantă, ce captează performanţa solistică şi vocală a unei seri de excepţie. Majoritatea pieselor de pe album sunt semnate de Kotzen, 11 la număr, dar are şi trei cover-uri după Yardbirds – Shapes of Things, Rod Stewart – I’m Losing You şi Poison – Stand. Richie Kotzen s-a născut pe 3 februarie 1970 în localitatea Reading din Statul Pennsylvania, iar muzica sa este o mixtură inspirată de rock, blues, soul, pop, jazz şi fusion. Colaborarea cea mai valoroasă, în stilul jazz fusion, este albumul Vertú realizat în 1999 cu Stanley Clarke şi Lenny White. Marca Fender l-a onorat cu 2 modele care îi poartă numele.

Radu Lupaşcu
20 aprilie 2008

Jack Bruce & Robin Trower Seven Moons (V-12) 2008 *****

A treia colaborare a celebrilor Jack Bruce (65 ani, ex. Cream) şi Robin Trower (63 ani, ex. Procol Harum) se numeşte Seven Moons şi reprezintă o splendidă mărturie a celor doi muziceni, care nu şi-au încheiat nici pe departe activitatea şi continuă să ne surprindă cu noi compoziţii şi interpretări de mare rafinament. Muzicianul Gary Husband (47 ani, ex. Level 42, ex. Gongzilla, ex. Alan Holsworth) a fost ales pentru completa secţia ritmică, acesta fiind unul dintre cei mai valoroşi toboşari de jazz-rock ai momentului. "Don’t Have Time to Worry / Ain’t got time to waste / Keep thinking about the future...." Jack Bruce se tânguie în piesa a doua a discului "Lives of Clay" ameninţându-şi destinul că-i poate face faţă! O reuşită a acestui foarte mare muzician încercat de soartă. În această lume, de acelaşi calibru cu Jack, îl mai avem doar pe Chris Farlowe. În ceea ce–l priveşte pe Robin Trower, trebuie să amintim că ultimul său album, Another Days Blues a fost realizat în 2005, an în care şi-a serbat cu mândrie şi modestie cei 60 de ani. Seven Moons nu trebuie ratat de muzicieni şi fanii împătimiţi de blues-rock. Este cântat cu personalitate şi profesionism.

Radu Lupaşcu
10 februarie 2008

John Fogerty Revival (Fantasy) 2007 *****

John Cameron Fogerty, solistul şi creierul grupului Creedence Clearwater Revival a lansat pe 2 octombrie 2007 noul său Revival, al şaselea dintre albumele solo. Aşa cum o anunţă din titlu, Fogerty ne-a revigorat amintirea CCR printr-un triumf artistic neegalat de la Centerfield încoace. Albumul este complet nou, piesele sunt compuse numai de Fogerty, iar stilul îşi are rădăcina în spiritul albumelor de acum 38 de ani, Green River, Bayou Country şi Cosmos’s Factory. Piese ca Don't You Wish It Was True şi Creedence Song sunt deja în topul preferinţelor de pretutindeni. O revenire de zile mari la 62 ani, o vârstă la care alţii se apucă de grădinărit... Cu vocea neschimbată şi cu textele pieselor în maniera revoluţionară care i-a făcut celebrii, Fogerty declară cu tărie: “I think we need a gunslinger / Somebody tough to tame this town / I think we need a gunslinger / There'll be justice all around”. Piesa mea preferată este Summer of Love cu un remarcabil solo de ani ‘70 şi cu organica pură rock. Acest album se recomandă pentru iubitorii rock-ului de altădată şi este un model de expresie pentru tânăra generaţie de muzicieni şi ascultători.

Radu Lupaşcu
26 ianuarie 2008

Nguyên Lê – Purple (ACT Music) 2002 *****

Enrico Rava – Tati (ECM) 2005 *****

Trompetistul Enrico Rava, născut la Trieste în anul 1939, este indubitabil cel mai cunoscut muzician de jazz din Italia. Cu acest proiect denumit TATI şi lansat în luna noiembrie a acestui an, la renumita casă de jazz ECM, Enrico Rava şochează în mod plăcut auditoriul acestui gen muzical, neobişnuit cu acest trio, neconvenţional, format din trompetă, pian (Stefano Bollani) şi baterie (Paul Motian). Mare admirator a lui Miles Davis sau Chet Baker, Rava a cucerit rapid laudele criticilor, care i-au admirat talentul şi marea sa pasiune pentru jazz. Ultimul său album, Tati, este un amfiteatru sonor ce distribuie atent liniştea reconfortantă a sunetului de trompetă, în peisagistica sentimentală găzduită de pian şi percuţie. Douăsprezece miniaturi pline de muzicalitate şi expresie răcoroasă, liniştitoare, atât cât îţi trebuie pentru o relaxantă audiţie de bun gust. Un album care a devenit foarte rapid, albumul anului în Franţa şi care prin amprenta sa magică, dovedeşte o afecţiune a autorului, pentru simbolistica expresiei sincere, curate şi erudite.

Pentru a fi muzician al unei case de mare valoare, aşa cum este ECM, îţi trebuie desigur, mult talent şi înalt profesionalism, de care, cu siguranţă, dă dovadă Enrico Rava, dar, fără o inspirată compoziţie şi fără un suflet dăruit, nu poţi trece ştacheta atât de sus ridicată. Piesa din deschidere, este o interpretare a celebrei “The Man I love” după George Gerswhin, un romantic tribut, adus unuia dintre cei mai celebri compozitori americani. Concepţia modernă a acestui album, îl recomandă unui auditoriu divers, chiar dacă forma şi expresia prea elegantă, îi conferă o aură cultă.

Albumul TATI este distribuit în România de firma Andante Music (office@andante.ro), distribuitor unic al labelurilor germane ECM şi ACT.

Radu Lupaşcu

BILL FRISELL Unspeakable (NONESUCH) 2004 *****

ALIFANTIS & ZAN Şah-Mat (Nova Music) 2004 *****

„A iubi, aceasta vine, tare de departe-n mine, / a iubi, aceasta vine, tare de departe-n tine...” Este duios, este un romantic nevindecat, sunt adevăruri poetice rostite în graiul graseiat al iubirii, este grecul nostru de aur. O nostalgică amintire, potrivită între comercial şi sublim, între vis şi anotimpuri. Un univers al cuvintelor silabisite în şoaptă de chihlimbar, cu aromă de şir de cocori. Douăsprezece piese dintre care trei la prima împărtăşanie, în aceeaşi taină numai de el ştiută. „Vino noaptea”, „Întâmplare simplă”,“Aproape linişte“,“Balada blondelor iubiri” sau “Focul vânăt” aduc suspinuri sufletului romantic, nepieritor. Alifantis şi Zan, au concertat cu mare succes între 1996 şi 2004, iar rodul acestor cântări s-au materializat în acest album. O mutare inteligentă de la un veteran al bunului gust şi una categorică pentru acei producători şi case de discuri avizi după bani. „Bună seara doamnelor, noapte bună domnilor, vă vom răsplăti frumos”.

Radu Lupaşcu

ŢAPINARII Utopia (SOFT RECORDS)

Ţapinarii la al treilea album sunt dincolo de cuvinte. Buni români. Fără pretenţii. Cu o introducere ce te poartă în lumea personală, duetul responsabil de acest album ne încearcă răbdarea, convinşi fiind de puterea mesajului lor artistic. Cine vrea să asculte glasul cuvintelor, pune mâna pe portofel şi caută discul acesta. Muzica este un limbaj universal, dar aici arta cuvintelor depaşeşte arta sunetelor. „Mai au nevoie doar de un impuls electric, iar femeia tipar va reuşi să le pornească maşina, să plece de-aici într-un viitor probabil, unde nu există maşini ale timpului”... Iar noi rămaşi în umbra cotidiană scrâşnim din dinţi şi încruntăm din spâncene, că nu nu mai vine nimeni să ne lumineze.

Radu Lupascu

O remarcă pentru grafica albumului realizată de Ovidiu Panighianţ!

Ultimul disc realizat de duo-ul Ţapinarii este un tribut adus facerii lumii. Mai aproape de conştiinţe, de adevăr şi de credinţă, Costin şi Adrian (şi Florin Piersic Jr.) îşi destăinuie scris, vorbit, (re)citat plânsul şi râsul, bucuria şi necazul. Existenţa Ei se află la distanţa dintre speranţă şi asfalt. Existenţa Lui se află la distanţa Pământ şi Lună. Da! Într-adevăr ele se hrănesc cu ei, dar fiindcă aşa am vrut noi. Noi. Super eroii. Sau Super Eroul?După soare vine ploaie. Mai bine mai târziu decât niciodată. Dar, ne mai trebuie nouă poezie, ne mai trebuie nouă cântec? Da!!! Până când??? Pănă o să învăţăm bine, lecţia de poezie, lecţia de muzică. Ei, bine domnilor şi doamnelor! Adam şi Eva nu mai sunt singuri. Ţapinarii ştiu de ce...

Radu Lupaşcu

CRI GRI - Glas de peşte (SOFT RECORDS) ****

Între un un început şi un sfârşit este un întreg. De câte ori am auzit Cri Gri şi de câte ori i-am ascultat până la apariţia acestui prim album, nu mai ştiu cu exactitate. Ce ştiu este că mi-a plăcut şi mi-a făcut o bucurie sinceră să-i reascult acum în această formulă nouă. Cu o prezenţă chitaristică foarte apreciabilă (Călin Grigoriu) şi o secţie ritmică evidentă (Narcis Nica şi Fernando Drăgănici), Glas-ul de peşte al lui Mardale îşi face loc în galeria albumelor valoroase ale muzicii rock româneşti. O înregistrare sonoră apreciabilă, dublată de o copertă pe măsură. Aşadar, un întreg plin şi robust, un album pe care îl veţi iubi şi pe care îl aşteptaţi cam de multişor!

Radu Lupascu

Grupul Sanitar – Playback Superior  (A & A Records) 2003

Unul dintre cele mai originale albume. Demonstrează talentul şi imaginaţia poporului român. Departe de scena muzicală, dar foarte aproape de fenomenul în sine, trioul sanitar a ajuns acolo unde şi-a dorit. Pe buzele tuturor. Industria muzicală romănească a cărui destin are nevoie de un balon de aer proaspăt, primeşte un (prim) ajutor la momentul potrivit. Sănătatea publică (ca şi cea muzicală) este ocrotită conform unor legi, măsuri, etc de către persoane sau grupuri abilitate pentru acest scop. Neputinţa marilor vedete născute peste noapte este cruntă şi tristă şi dovedită de cele mai multe ori în concertele pe care le-au susţinut live. “Lecţia de Playback” a lui Fun Lorin’ Sterians, Cioranus şi Ştefan Onică Jr. are un umor (de)săvârşit pe care îl puteţi gusta din plin cumpărând acest album.

Radu Lupaşcu

Luna Amară – Asfalt (Rebel Music) 2004

Spirit liber şi non-comformist, grupul clujean Luna Amară, pătrunde în lumea rock-ului autentic tulburând faţa văzută a muzicii din România după mulţi ani de underground. Esenţa pură şi nealterată al mesajului lor artistic atinge un nivel impresionant, dovadă cum nu se poate mai bine şi apariţia live a membrilor componenţi în concertele susţinute. Piesele “Rosu aprins” şi „Asfalt” dau frâu liber imaginaţiei, smulgându-ne conştiinţa vitală de a iubi din străfundul străfundurilor noastre trezirea la realitate, la libertate. O călătorie rock, o călătorie curată şi tainică într-un univers al manelelor şi kitsch-urilor video, un “Gri dorian” trist, dar plin de umor ! Un album excelent al unui grup care şi-a făcut cu cinste apariţia în teritoriul arid şi lipsit de personalitate al industriei muzicale ! O referinţă pentru noul mileniu.

Radu Lupaşcu

Spin – Spin (MediaPro Music) 2004

Roxana Andronescu (ex. MB&C şi Capucino) - vocal, Sorin Pătru - tobe, Bogdan Giurea - chitară, George Sărluceanu - bass, Cătălin Tuţă-Popescu (ex. Direcţia 5, Loredana, Krypton, actual VH2) - clape si Marius Popa  - voce au  închegat în acest an, o echipă originală cu care au lansat single-ul “Nimeni pe drum” şi albumul omonim. Se bucură de multă popularitate în rândul publicului (noul Holograf ?), drept care ascensiunea lor rapidă se confirmă. Un album pop-rock excelent produs, un model de înregistrare pentru celelalte case de discuri, dar care din păcate nu şi-a atins încă ţinta !

Radu Lupaşcu

Urma – Nomad Rhymes (La Strada Music) 2003

Şoapta din urmă al unui mare vocalist, reflecţia unui apreciat textier. Daniel Byron Radu (ex. Blueservice, ex. Kumm) - flaut, Dominic Csergo (Kumm) - baterie, Mani Gutău –chitară şi Sorin Erhan - bas au creat o epopee prog remarcabilă, dacă lasăm la o parte agresivitatea vocalului. Poate Byron ar fi realizat o mai bună coeziune în acest univers semi-acustic (tot clujean !). Prezentat excelent din punt de vedere estetic albumul remarcă noua casă de producţie La Strada şi probabil producţiile ulterioare. Lăsând la o parte monotonia neinspirată a alegerii subiectului “Nomad Rhymes” se va opri totuşi în biblioteca colecţionarilor de rock-progresiv. Byron, încă te aşteptăm !

Radu Lupaşcu

George Baicea Vintage Stories: Jamming in Germany (A & A Records) 2008 ****

După primele succese în cluburile din Germania, Belgia şi Olanda era de aşteptat să apară şi un album Jamming in Germany, cu care George Baicea încheie un prim capitol din cariera sa. Albumul este înregistrat în totalitate la Walldorf în Germania, masterizat în România la studioul Real Sound de Victor Panfilov şi reprezintă cea mai importantă parte din show-ul live pe care-l susţine trio-ul BAICEA BLUES BAND. Un program foarte bun, ce conţine piese şi variante proprii după Stevie Ray Vaughan, Jimmy Reed, Buddy Guy şi Jimi Hendrix. Asta nu înseamnă că odată cumpărat albumul nu trebuie să mai mergeţi la concerte, ci doar că, o să păstraţi o parte din magia intrepretării sale în micul dvs. univers personal. O remarcă deosebită pentru medley-ul de 11 minute, compus din Voodoo Child / Third Stone From The Sun, pe care îl aştept de fiecare dată şi de care mă bucur de mereu noua şi pasionala sa interpretare. Pentru această înregistrare George a invitat 2 valoroşi muzicieni ce activează în Germania, Wolfgang Ziegler la bas şi Adrian Militaru baterie. Grafica albumului a fost realizată de prietenul său, Alexandru Andrieş.

Radu Lupaşcu
10 iulie 2008