Arta Sunetelor

 

KEITH RICHARDS în colaborare cu James Fox, VIAŢĂ, traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu şi Lucian Niculescu (Polirom, 2017)****

Keith Richards Viata.jpgCartea e, într-un fel, o istorie esenţială, vie, a spiritului rock and roll. Sau o biografie de tip Bildungsroman. Sau o traducere autentică a sloganului Sex, Drugs and Rock’N Roll. Din orice parte ai privi, e o naraţiune fluentă a cuiva pe care-l ştii ca vedetă şi îl descoperi în savoarea sa de copil rebel al VIEŢII. Tipul fioros de pe coperta cărţii (totuşi, mai puţin fioros decât pe coperta ediţiei originale!), chitaristul uneia dintre cele mai celebre trupe de rock a tuturor timpurilor, angrenat în nenumărate scandaluri sexuale sau legate de droguri, reuşeşte să ne arate acea parte a personalităţii sale pe care n-a părăsit-o niciodată: copilăreala ca stare rebel-creativă, cu ale ei curiozităţi infinite şi sincerităţi incomode. Energia copilului răzvrătit îl conduce pe Keith Richards pe drumul său muzical, dar tot ea e vinovată pentru accidentul din insulele Fiji, când ditamai starul pică de pe o cracă. De altminteri, cartea e scrisă cu mult umor, ceea ce salvează, adesea, povestea de insipiditatea clişeelor din viaţa unei vedete rock. Iată o mostră care dezvăluie laboratorul muzical al tandemului Richards-Jagger (relatată de Jim Dickinson): „Procedau aşa: Keith venea cu nişte cuvinte pe care le gemea şi le mormăia. Cineva l-a şi întrebat pe Mick: 'Pricepi ceva?. Iar Jagger s-a uitat la el şi i-a răspuns: 'Evident'. Ziceai că-i un fel de traducător”. Dincolo de comicul de situaţie, scena scoate la suprafaţă acea chimie mirifică între doi muzicieni care se cunosc de mult şi îşi transmit vibraţiile creative prin coduri numai de ei ştiute.

Deşi contextul e diferit, cititorul român va fi, poate, surprins să constate că tânărul Keith Richards îşi asculta idolii muzicali, încercând, cu mari dificultăţi, să obţină un semnal bun pentru Radio Luxemburg (noi, pe lângă Radio Luxemburg, ascultam Europa Liberă), iar tatăl său îl pisălogea cu replica: „Tunde-te şi găseşte-ţi de lucru!” (pe la noi, ăsta era slogan al miliţiei comuniste!). Ca să nu mai vorbim că, prin anii ’70, se confruntă cu cenzura americană a statului Arkansas, unde existase o tentativă de interzicere a rock and roll-ului: “Tare mi-ar plăcea – meditează hâtru Keith – să văd formularea articolului de lege – 'Dacă se aud puternic şi insistent patru note într-o măsură…'” şi neacceptarea părului lung la bărbaţi, în Texas. Să adăugăm la aceasta frica de poliţişti (care-l urmăreau pentru consum de droguri) şi imposibilitatea trupei The Rolling Stones de a cânta, de pildă, la Ed Sullivan Show, piesa Let’s Spend the Night Together. Pus în faţa unor exemple de puritanism american, cititorul român va zâmbi, cu siguranţă, şi-şi va proiecta, comparativ, propriile sale experienţe totalitare.

Adolescentul Keith Richards participă, la 11 ani, la concursuri corale interşcolare. E repetent şi are dese conflicte cu tatăl său. Noroc cu Doris, mama sa, care-l pune să asculte Ella Fitzgerald, Sarah Vaughn, Big Bill Broonzy sau Louis Armstrong. Se adaugă la aceste audiţii şi Elvis Presley, Little Richard, Buddy Holly, Eddie Cochran sau Fats Domino. Descoperă astfel Rock and Roll-ul, „un sunet complet nou, jupuit, ars, fără aiureli, fără viori, coruri de doamne şi siropuri, ceva absolut diferit”. Tot mama sa îi cumpără, în 1959, prima chitară. E fascinat de chitariştii lui Elvis, Scotty Moore şi James Burton. Ascultă intens discuri cu Chuck Berry, Sonny Terry, Muddy Waters sau Robert Johnson (acesta din urmă fiindu-i prezentat de Brian Jones). Toată această muzică, pe care o numeşte „obrăznicie frumoasă” (beautiful flippancy), îi va rândui de acum viaţa. „O să fiu cântăreţ de blues!”. E înnebunit de bluesul de Chicago, bluesul electric atât de repudiat de zona conservatoare a publicului. Ia fiinţă trupa The Rolling Stones al cărei nume – cum altfel? – e preluat după titlul unei piese scrise de Muddy Waters. Îi admiră pe The Beatles, dar ei vor altceva. Să devină cea mai bună trupă de blues din Londra!

Apar hiturile, Satisfaction, apoi Jumpin’ Jack Flash, Keith descoperă acordurile “deschise” (open tunings), iar, după 1969, le foloseşte extensiv (chitariştii pot afla din carte o sumedenie de amănunte importante referitoare la tehnica intrumentului şi la geneza unor riffuri).

Multe sunt povestite în carte, dezastrul de la Altamont (unde s-a cântat prima oară în public Brown Sugar), peripeţiile amoroase, tensiunile cu Mick Jagger (care trece prin carte mai degrabă ca o umbră), căutările stilistice ale trupei, note de jurnal, scrisori, relaţii cu alţi muzicieni, întâlnirea cu Václav Havel etc. E menţionat undeva şi numele ţării noastre, România, într-un context exotic.

Cât despre un leitmotiv al vieţii sale, drogurile, merită citată meditaţia sa asupra problemei: “Majoritatea narcomanilor ajung nişte cretini. Asta m-a determinat în cele din urmă să renunţ. Noi nu ne gândeam decât la un lucru, şi anume la droguri. Oare chiar nu puteam să fiu ceva mai deştept de-atât? Ce caut eu aici, printre scursurile astea? Nişte oameni plictisitori. Şi, mai rău, mulţi dintre tipii ăştia sunt foarte inteligenţi, şi ne cam dăm seama cu toţii c-am fost furaţi de poveste, dar, pe de altă parte…de ce nu? Toată lumea e furată de vreo poveste, şi măcar noi ştim că ne păcălim singuri.Nimeni nu-i vreun erou fiindcă ia droguri. Poţi fi erou dacă scapi de ele. Mie-mi plăceau porcăriile alea. Dar ce-i prea mult strică. În plus, îţi îngustează orizontul şi ajungi să te învârţi doar într-un cerc de toxicomani. Îmi trebuiau nişte orizonturi mai largi. Îţi dai seama de toate astea, desigur, abia după ce scapi de acolo. Asta îţi fac drogurile. Cea mai seducătoare târfă din lume”.

Starul acesta rock citeşte E.A.Poe, ascultă Mozart şi găteşte cârnaţi cu piure (reţeta ne este oferită spre finalul volumului).

Viaţa lui Keith Richards – povestită de prin anii ’50 până în 2007 – se încheie într-o notă sentimentală, odată cu acordurile din Malagueňa pe care le cântă mamei sale pe patul de moarte.

Figura chitaristului rock se desprinde cu naturaleţe din poveste, fără farafastâcuri, cititorul descoperind o fiinţă fermecătoare, amestec de fantezie şi dramatism, în permanentă luptă cu tentaţiile din jur şi dornică să descopere „acordul pierdut” sau „rifful riffurilor”, ca un fel de mântuire.

Gabriel Petric
26 septembrie 2017


“Spiritul Critic față cu Festivalul și Concursul Internațional George Enescu”
de Grid Modorcea

Spiritul Critic Grid Modorcea.jpgÎnainte de toate, trebuie subliniat că această carte pe care ne-o oferă Editura Scriitorilor apare în zilele Festivalului International “George Enescu”.

Festivalul a intrat în conştiinţa umanităţii dacă ne referim atât la muzicienii şi orchestrele care evoluează pe scenele bucureştene, menite să reprezinte Festivalul, cât şi la publicul larg, atât autohton, cât şi străin care inundă sălile de concert pentru a se bucura de valorile ce i se oferă.

Putem spune că Festivalul ne aduce şi această carte nu numai pentru faptul că Festivalul se află în chiar titlul său, ci mai ales, prin faptul că, autorul cărţii este un cunoscut şi apreciat critic de artă care în lunga sa carieră publicistică s-a apropiat de nenumărate ori asupra Festivalului şi Concursului Internaţional “George Enescu” putând spune, pe drept cuvânt, că numele său s-a înscris în fiecare ediţie începând din 1967 contribuind cu pagini pline de substanţă în abordarea fenomenului muzical care-l reprezintă o asemenea manifestare de prestigiu pentru cultura românească.

După ce a publicat "Istoria Festivalului Internaţional George Enescu" (2015) referindu-se la ediţia din acel an şi "Sunetul primordial" (2016) cu referire la Concursul Internaţional ediţia 2014, Grid Modorcea ne aduce această lucrare care prezintă ediţia XXII a Festivalului Internaţional şi ediţiile XIV şi XV ale Concursului Internaţional “George Enescu”.

În capitolul rezervat Festivalului se arată ca "acesta s-a deschis cu o sărbătoare românească, adică Orchestra Română de Tineret, la Sala Palatului, şi cu un concert extraordinar al Corului Madrigal, la Ateneul Romăn”, subliniind pe drept cuvânt că “vocea umană nu poate fi egalată de nici un instrument”.

Analizând “serile lui Mehta”, autorul, ca un meloman experimentat, scrie: “Mi-aduc aminte când l-am cunoscut prima oară pe Zubin Mehta. În 1967. Când, după concertul beethovenian de la Sala Palatului, a ieşit pe la intrarea artiştilor, acolo îl aştepta o mulţime de lume, care, când el a apărut, fanii l-au asaltat. Am reuşit să ajung şi eu lângă el şi să obţin un autograf pe programul concertului. Eram student la matematică şi el era pentru a doua oară prezent la Festivalul George Enescu. Prima oară venise în 1964, la a treia ediţie. Avea 28 de ani. Cum trece timpul! E cel mai vechi invitat al Festivalului. De atunci, a fost oaspetele lui permanent. Când zici Festivalul George Enescu, zici automat Zubin Mehta. Sau Fachirul (s-a născut la Mumbai, în 1936). Era suplu, un tânăr dirijor în plină afirmare, o stea în apariţie fulminantă. Ne fascina pe toţi cu privirile lui de fachir. Ţin minte că îl identificam cu Beethoven. Avea figura aceea leonină a lui Beethoven tânăr. Şi dirija Simfonia Destinului ca un leu furios.

O analiză profesionistă a Simfoniei nr. 8 a lui Mahler se poate citi în paginile cărţii (pag. 168-172). În acelaşi sens se poate vorbi de pasajele aferente concertului Filarmonicii din Berlin (pag. 174-176). Referindu-se la întâlnirea publicului cu marea pianista Elisabeth Leonskaja, reflecţiile autorului merită a fi citate: "...e nelipsită de pe scenele Festivalului şi Concursului Geoerge Enescu, de când a câştigat la vârsta de 18 ani, în 1964, concursul de pian. De data aceasta ea a cântat Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Do Minor op. 18 de Serghei Rahmaninov, fiind acompaniată de Filarmonica din Sankt Petersburg, înfiinţată în 1882 de ţarul Alexandru al III-lea, şi ea o constanţă în Festival... Ea a atacat numai lucrări perfecte, pe care le-a cântat perfect. În afara unor lucrări etalon ale celor patru mari compozitori ruşi citaţi mai sus, excepţie a făcut, ca un omagiu adus Festivalului, piesa de deschidere, capodopera lui Enescu, Uvertura de concert în La majoe pe teme în caracter popular românesc, scrisă spre sfârşitul carierei, în 1948, după Oedipe şi toate marile sale lucrări."

Desigur că, referirile la precedentul Festival conţin pagini esenţiale pentru înţelegerea a ceea ce au reprezentat concertele aflate în programul evenimentului.

Paginile consacrate Concursului Internaţional “George Enescu” din 2016 dau atât mărturii despre trecutul acestei manifestări prestigioase, cât şi cu privire la rezultatele sale din acel an (pag. 308-309) şi (pag.311); (pag. 314-315); (pag.320).

Faţă cu Festivalul şi Concursul Internaţional “George Enescu”, autorul tratează ceea ce reprezintă spiritul critic, pe care–l defineşte ca “un factor de echilibru, care nu exclude încurajarea, grija pentru adevăr, soluţiile, mai ales soluţiile pe care le întrevede atunci când face o critică dreaptă, când lucrurile o iau greşit şi trebuie stopate”.

Abordarea spiritului critic de către un critic de artă, care de-a lungul prodigioasei sale cariere în domeniu ne oferă certitudinea că ne aflăm în prezenţa unui înzestrat cu spiritul critic care rezultă din întreaga sa operă. În acest sens, trebuie să citim crezul autorului consemnat astfel: "Mereu m-am orientat după deviza Mântuitorului, care spune 'Eu mustru şi pedepsesc pe aceia pe care-i iubesc'. Aşa cum face un părinte cu copilul său. Aşa cum scriitorul bun îşi iubeşte şi personajele negative. Mereu am spus: Iubiţi-i pe cei ce vă critică! Cine n-are critici, e sărac, să-şi cumpere dacă vrea să fie bogat, aşa cum se spune despre o societate care nu are bătrâni. Spiritul Critic nu este o sfidare a celui criticat, nu are mască de orgoliu, nu urmăreşte vreo vendetă sau o răzbunare, este asemenea credinciosului, plin de smerenie. Criticul adevărat are mereu o teamă de necunoscut, fiindcă mereu se întreabă cine este el să judece pe alţii, este el chemat să fie judecător sau nu? Să-ţi asumi rolul de ai judeca pe alţii este o mare răspundere, o mare povară, uneori eu o consider un fel de pedeapsă. Pedeapsa de a vedea paiul din ochiul celuilalt, de aceea mereu pun mâna la ochi, să-mi văd parul din el! Şi sarcina cea mai grea a criticului este să pună ceva în loc. Nu să demoleze şi gata, crede că şi-a făcut datoria! Nu, mereu Sopiritul Critic trebuie să vină cu o idee nouă, cu un proiect, o propunere, are grijă să povăţuiască cu cap. El îndreapă ceea ce e strâmb, nu-l strămbă şi mai mult. De ce? Fiindcă e înţelept. Fiindcă e cinstit. Fiindcă e modest. Ştie să asculte şi să înveţe de la alţii. Puterea lui stă în cunoşterea de sine.".

În acelaşi sens, trebuie înscrisă consemnarea plină de înţelesuri pe care o întâlnim în următoarea destăinuire: "În formaţia mea culturală, am învăţat temeinic că Spiritul Critic face valoarea unei naţiuni. Progresul unui neam ţine de el, de spiritul Critic. El pulsionează naţiunea, o duce departe. Spiritul Critic al francezilor, englezilor, germanilor sau italienilor a dus aceste ţări foarte departe. La fel, România a cunoscut cea mai înfloritoare vârstă a istoriei sale în perioada interbelică, atunci când a strălucit Spiritul Critic, când ţara a numărat zeci de spirite mari călăuzitoare. A devenit deja un truism. Nu mai trebuie demonstrat nimic. Şi nici când afirmăm că fără Spiritul Critic, fără viziune şi luciditatea necesară, o ţară este în agonie. Odată cu venirea comuniştilor la putere, Spiritul Critic în România a început să fie nimicit. Nu s-a acceptat decât o singură formă de critică, aceea care vine de sus în jos de la partid. Ce hotăreşte tătucu', acela e orizontul. Diversitatea creatoare a punctelor de vedere, idealismul, necesar ca aerul, acceptarea subiectivităţii sau respectul pentru o opinie contrară au dispărut. Cine avea o altă părere decât cea trasată de sus era considerat duşman de clasă, arestat, bătut, lua cunoştinţă cu tot tacâmul anchetelor comuniste.".

Referindu-se la critica autentică, pe care o defineşte în analiza făcută uneia dintre cărţile de referinţă ale criticii mondiale Anatomia criticii de Northrop Frye, în care autorul acestuia distinge între critica autentică şi alte forme de critică, este demn de interes citatul pe care vrem să-l punem în evidenţă: "Aşa au apărut o serie de metode critice, precum critica marxistă, freudiană, jungiană, neo-clasică, deconstructivistă sau postmodernă, care sunt variante de realizare critică autentică, numindu-le chiar aberaţii deterministe. Frye nu se opune acestor ideologii, dar vede aplicarea oricăror ideologii externe, gata făcute, la literatura de specialitate, ca o abatere de la critica autentică. Acesta este conceptul cheie în Anatomia sa, critica autentică, la care nu se poate ajunge decât pe baza unui studiu autentic. Studiul sistematic, care presupune cunoaşterea şi stăpânirea unor principii, unui corpus de reguli, unui sistem de convenţii, are drept călăuză Spiritul Critic, pe care Frye îl evidenţiază în cele patru mari eseuri ale cărţii sale, numite Critica istorică - Teoria modurilor, Critica etică - Teoria simbolurilor, Critica arhetipală - Teoria miturilor şi Critica retorică - Teoria genurilor. În fond, Frye apără nevoia de critică, de Spirit Critic, distingând între critica autentică şi alte forme de critică, pentru a clarifica diferenţa dintre experienţa directă a literaturii, pe care o are orice cititor, şi studiul sistematic al criticii literare. Aici, Frye introduce noţiunea gustului natural, de care vorbea Tolstoi, un concept organic cu arta şi filosofia acestuia, care ar fi superior metodelor erudite de învăţare şi, prin extensie, criticii. Dar este o diferenţă între gustul personal şi critica autentică. Gustul personal este determinat de gusturile societăţii în care trăieşte criticul, de aceea, adeseori, dacă gustul sucombă, criticul adoptă în mod conştient o ideologie externă, precum cele numite mai sus."

Se poate spune, pe bună dreptate, că ultimul articol din partea dedicată Spiritului Critic, raportate la geniu este, într-adevăr, chintesenţa gândirii lui Grid Modorcea cu privire la ceea ce trebuie să ne raportăm la înţelegerea a ceea ce reprezintă Spiritul critic (pag. 147).

Desigur că bogăţia semantică şi sensurile deosebite din întreaga carte nu pot fi înţelese din referirile la unele dintre paginile acesteia. Aceasta mă determină să vă îndemn să citiţi lucrarea pe de-a întregul, căci numai astfel veţi putea pătrunde în gândirea autorului care a făcut o muncă demnă de admiraţie şi se poate spune pe drept, s-a jerfit pe altarul Spiritului critic în care crede cu toată convingerea.

Apreciez strădania autorului care mi-a trezit admiraţia prin preocuparea sa constantă pentru scris atunci când în zilele acestui Festival îmi spunea între concerte că aleargă acasă spre a consemna gânduri şi consideraţii cu privire la concertele urmărite. În cele 95 de cărţi publicate, un adevărat corp de bibliotecă, care-l reprezintă putem afla jertfa sa în timp, de suflet şi spirit pentru a oferi cititorilor lucrări de valoare certă în materia pe care o tratează.

Aceasta mă face să concluzionez cu o reflecţie bine meritată cu privire la carte şi autorul său: “o frumoasă, curată jertfă”.

Sebastian Ungureanu
(text citit la lansarea cărții, 20 septembrie 2017, Librăria Mihail Sadovenu, București)


Lecturi de vacanţă

Înainte să plece „la odihnă“ în Anglia, Radu Lupaşcu (concertmaestrul site-ului artasunetelor.ro), mi-a pasat adresa unei librării bucureştene de pe bulevardul Magheru, al cărei nume, din păcate, nu-l reţin. E ceva cu „antiques“, dacă nu greşesc; şi n-aş vrea să dau informaţii eronate, fiindcă librăria chiar merită o bună reclamă. Nu ştiu cine sunt patronii, nici dacă au dever sau ba.

De câte ori am fost acolo, incinta mi s-a părut doldora de cumpărători. Absolut firesc: preţul articolelor de vânzare e mai mult decât accesibil, ba aş zice că este incredibil pentru piaţa noastră de profil. Ce-i drept, cărţile sunt în limba engleză (n-am cercetat dacă toate; posibil să fie şi-n alte graiuri), tipărite (unde altundeva e mai ieftin?) în China. Asta nu le face mai puţin interesante sau neatractive, iar cine e dornic să se informeze ori să-şi completeze bagajul cultural are ocazia să o facă fără teamă că volumul achiziţionat se va dezlipi la prima răsfoire. Mă refer exclusiv la albumele din aria muzicii rock, generos ilustrate, pe care le-am foiletat fără milă toată vacanţa, dar şi la masivul tom ce adună în peste 1000 de pagini, hârtie volumetrică, proza lui James Joyce. Am cumpărat doar patru titluri, deocamdată. Nu din cauza preţului sau lipsa banilor, ci (pot fi crezut pe cuvânt?) din cauza comodităţii ce m-a împins acolo do­tat numai cu o geantă de umăr complet neîncăpătoare, în care înghesuisem şi alte lucruri.

Primul album, pentru care m-am şi dus la librărie, este A Photographic History of The Rolling Stones, semnat de Susan Hill, apărut la editura Parragon, 2012. E o adevărată comoară pentru fanii „celei mai mari trupe de rock din lume“, cum – perfect motivat – sună sloganul publicitar. Textul propriu-zis de „istorie“ e structurat în cinci capitole, scurte şi cuprinzătoare, descriind etapele importante din traseul grupului. Rândurile care însoţesc fotografiile alb-negru şi color (n-am numărat câte sunt pe cele 250 de pagini) adaugă amănunte necesare şi picante, atracţia oricărei biografii mai mult sau mai puţin convenţionale. Curiozitatea omului contemporan pentru semenii săi mai norocoşi e un fapt psihologic incontestabil, iar biografia ilustrată pe acest interes mizează. Materialul, selectat fără îndoială dintr-o cantitate incomensurabilă, satisface atât pătimaşii genului, cât şi pe esteţii fo­tografiei, pentru care anumite cadre pot avea caracteristica unei capodopere, fiind luate de maeştri recunoscuţi ai acestei arte.

Al doilea album se numeşte Pink Floyd – The Illustrated Biography şi e semnat de Marie Clayton, la Transatlantic Press, 2010. A(d)vertismentul din josul copertei cartonate enunţă perfect: A unique collection of 200 classic, rare & unseen photographs. Nimic despre textul autoarei, o bijuterie de informaţie, expresivitate şi competenţă în istoria trupei care, dacă nu e cea mai mare din rock, sigur e cea mai influentă şi inovatoare. Cuvintele mele nu pot adăuga nici o strălucire sclipitoarei apariţii, din care am cumpărat trei exemplare şi pentru prieteni, toate împreună costând mai puţin decât un album similar, editat de Omnibus Press în 1994, tipărit şi broşat (prost) în Singapore.

Al treilea album, semnat de Jerry Ewing, este Metallica – The Story of Heavy Metal’s Biggest Band, Carlton Books, 2015. Deşi „neoficială şi neautorizată“, biografia conţine pe circa 100 de pagini, rare photographs and memorabilia, chestiune în care departamentul de marketing al trupei are o lungă şi de succes experienţă. De remarcat nota personală dată textului de jurnalistul australian, a cărui carieră de comentator al rockului garantează lectura suculentă.

Ultima semnalare vrea să pună presiune pe editura Polirom. Îndemnul de a traduce cartea lui Mark Blake – Pigs might Fly – The Inside Story of Pink Floyd, Aurum Press, 2013, vine firesc, după reuşita cu biografia lui Keith Richards.

Dumitru Ungureanu
20 septembrie 2017

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself număr 576)


De la Nadia până azi de Dvora Meyers (Victoria Books) 2016****

De la Nadia pana azi Publica.jpgTraducerea cărţii The End of Perfect Ten_The Making and Breaking of Gymnastics' Top Scores: From Nadia to Now este un proiect al editurii Publica şi a fost susţinut de Erste Asset Management şi Lead.ro. Autoarea acestei cărţi, Dvora Meyers, a devenit scriitoare și jurnalistă sportivă după ce, în şcoala generală, a practicat gimnastica, însă a renunţat rapid după ce şi-a dat seama cât de greu este să faci exerciţii şase ore în fiecare zi. Suntem cu toţii de acord că, pentru a obţine performanţă, îţi trebuie o rezistenţă fizică şi psihică de fier, supleţe, elasticitate, dorinţă de autodepăşire şi un dram de talent. Dvora Meyers a studiat, analizat și comentat multe competiții de gimnastică, a fost comentator sportiv și a publicat articole despre sport şi nu numai.

"Această carte seamănă cu un permis de intrare în misterioasa lume din spatele scenei sportului olimpic." (Library Journal)

Nadia Comăneci se identifică cu nota zece. Prima notă de zece din istoria gimnasticii a fost câştigată de o româncă de 14 ani din Oneşti. Ce mulţumire mai mare pentru un dictator comunist şi a sa naţiune oprimată! Era anul 1976. Televizoarele alb-negru aveau culoarea mândriei naţionale. "Zeiţa de la Montreal" era cel mai frumos ambasador al sportului românesc. Până la ea nimeni nu obţinuse nota maximă în gimnastică. Devenise sinonimul perfecţiunii. "Ani în șir, gimnastica a fost punctată cu note până la 10,0. În timpul acelei perioade, s-au acordat peste 100 de note perfecte în competiții internaționale importante, dar după ce sistemul de evaluare care avea ca plafon nota 10,0 a provocat controverse majore la Olimpiada din 2004, gimnastica internațională de elită a trecut la sistemul de punctaj deschis pe care îl folosește și astăzi. Astfel, notele maxime au devenit doar o amintire, schimbând pentru totdeauna acest sport." Mai exact, se acordă două punctaje, unul care reflectă nivelul de dificultate al exerciţiului şi al doilea punctaj, pentru măiestria execuţiei. Suma lor, de forma 16,236, de exemplu, nu are strălucirea notei 9,90 sau 10! Noul Cod de punctaj a reformat statura gimnastelor. Robusteţea atletică este astăzi de preferat delicatelor construcţii prepubere din vremea Nadiei. Reuşita Nadiei (şi a prietenei ei Teodora Ungureanu care nu trebuie uitată nicicum) era pentru noi toţi o speranţă. Numele Nadiei în limba rusă înseamnă speranţă! Însă prea multe nu s-au schimbat de la această incredibilă reuşită (7 note de 10, 3 medalii de aur, una de argint și una de bronz). Trepăduşii partidului se înghesuiau să se laude cu performanţa sportivelor noastre, însă nu făceau nimic pentru confortul şi mulţumirea lor. Erau doar eroi de cinste ai muncii (noastre) socialiste şi nimic mai mult. Astfel că Nadia va trece ilegal frontiera în Ungaria. Cuplul de antrenori Márta şi Béla Károlyi vor antrena echipa feminină de gimnastică a Statelor Unite. Restul este istorie, ştiută, neştiută, probabil neinteresantă pentru urmaşii cârmuitorilor de (mai) ieri. A fost realizat şi un film despre Nadia, la fel de ascuns. Povestea Nadiei şi a gimnasticii feminine din România este încă o Mare Necunoscută. Cartea de faţă comentează o parte din tainele uriaşului ei succes. Anul publicării cărţii a însemnat aniversarea a 40 de ani de la primul zece din gimnastica feminină. Dvora Meyers ne explică apogeul notei maxime şi mutaţia aprecierii gimnasticii din plan artistic în cel atletic, cu referiri concrete asupra evoluţiei echipei americane.

"În captivanta și pătrunzătoarea sa carte, Dvora Meyers folosește cea mai celebră notă a gimnasticii ca punct de plecare al unei încântătoare explorări a trecutului, prezentului şi viitorului acestui sport. Dragostea lui Meyers față de gimnastică pulsează în fiecare pagină, iar analiza și observațiile sale inteligente aduc claritate într-un sport și într-un sistem deseori învăluite în mister și marcate de controverse. O carte neprețuită pentru admiratori, competitori, antrenori și arbitri și pentru toți cei care s-au minunat vreodată în fața unora dintre cele mai înzestrate sportive din lume." (Shawn Fury)

Perfecţiune şi imperfecţiune. Sublimul este creaţia zeilor şi de foarte puţine ori coboară în măiestria umană. Reuşita Nadiei se cuantifică asupra colegelor din acel concurs şi nu asupra tuturor. Atunci a fost cea mai bună. "Nu trebuie să fii cel mai bun din lume de fiecare dată când joci. Trebuie să fii mai bun decât un singur tip." Această povaţă era o explicaţie cât se poate de convingătoare oferită de antrenorul lui Andre Agassi elevului său, obsedat de blestemul perfecţionismului. Momentul Nadiei a creat o aureolă de zeiţă şi astfel s-a scris legenda. Adevărat am putea spune, deoarece a făcut ca lucrurile să se schimbe în gimnastica mondială şi a creat prin Márta şi Béla Károlyi un sistem bazat pe cantonamente, de tip tabără de instrucţie, un cuplu învingător, un vis american. "După spusele celor mai mulţi, povestea gimnasticii feminine americane are un înainte şi un după. ÎK şi DK, dacă doriţi." Şi asta nu e puţin lucru. Închei recomandarea mea pentru această valoroasă apariţie din seria biografiilor Victoria Books, cu enunţarea a două capitole sui-generis, din ultima parte a traducerii Mihaelei Sofonea, primul capitol - Poveste despre două săli de gimnastică: noul val de antrenori americani -, care identifică diferenţele de pregătire şi antrenorat în rivalitatea cuplului de antrenori Márta şi Béla Károlyi cu restul lumii şi al doilea - Câştigătorii şi învinşii noului sistem -, un capitol decepţionant, deoarece aflăm cu subiect şi predicat, de ce, "fostele puteri constante" în gimnastica feminină, Rusia şi România, se luptă de ceva vreme, doar pentru medalia de bronz. Talent există, antrenori nu. Realitate valabilă şi pentru alte domenii din societatea românească. Inclusiv pentru arta sunetelor.

"Dacă le ceri americanilor să-ţi spună numele unei gimnaste celebre, o să o numească pe Nadia." (Dvora Meyers)

Radu Lupaşcu
18 septembrie 2017


GAZETA CĂRȚILOR

Recent a apărut (cu oarece întîrziere, pardonabilă, sperăm, însă independentă de voința noastră, a realizatorilor) numărul cvadruplu, 5–8 (9–12) pe anul 2016 – dedicat împlinirii a 95 de ani de la înființarea bibliotecii ploieștene –, al revistei Gazeta Cărților a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga”.

În cele 132 de pagini ale sale, într-o ținută grafică de excepție (dar și în formatul digital, care conține, în afara revistei în format pdf. și un film documentar închinat împlinirii a 95 de ani de la înființarea prestigioasei instituții de cultură, realizat de un colectiv coordonat de prietenul și colegul nostru Florin Negoescu), revista propune cititorilor avizați, dar și publicului larg, într-un sumar bogat și incitant, o suită de articole, eseuri, recenzii, proză, poezie, jurnale, memorialistică, iconografie etc., datorate celor 70 de colaboratori statornici, cărora le adresăm și pe această cale, cele mai calde mulțumiri dimpreună cu cele mai alese sentimente de prețuire.

Pentru cei interesați, revista se găsește la sediul central al Bibliotecii „N. Iorga” din Ploiești (str. Subl. Erou Călin Cătălin, nr.1) și se distribuie în mod gratuit. Nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să vă invităm să v-o procurați și să vă bucurați de o lectură plăcută*!

Bogdan-Lucian Stoicescu
redactor-şef

29 iunie 2017

Poesis* p.90

Teodora Ionescu

Lasă-i, lasă-i ...........continuare

Arte & Meserii* p.96

Dialog de unul singur

de V.R.Cantacuzu

DEX-ul defineşte înţelepciunea ca fiind “facultatea de a înţelege şi de a judeca adânc lucrurile”. De ce oare nevoia nevoia noastră de înţelepciune? Pentru că neştiinţa apasă, împiedică privirea şi totodată fiirea, obligă omul să orbecăie într-un deşert lipsit de orice înţeles, fără nici un reper și fără finalitate.

Prin căutarea conştientă, tenace şi disciplinată a înţelesurilor ascunse, a limbajului prim, a răspunsurilor la întrebările care ne apasă de demult, de pe când un homo sapiens a privit întâia oară spre cer, filosoful încearcă să-şi depăşească condiţia de frunză în vânt, de cârtiţă rătăcind la nesfârşit prin labirintul săpat de ea însăşi.

Fiindcă te ştiu iubitor de muzică progresivă, dă-mi voie să ilustrez truismul de mai sus cu câteva versuri de pe albumul „On Air” al grupului Alan Parsons Project : „We are blown by the wind / just like clouds in the sky, / We don’t know where we’re going, / don’t know why”...

Faptul că această căutare nu duce nicăieri şi că, mai curând sau mai târziu, ea sfârşeşte în aceeaşi fundătură care se cheamă „Ştiu că nu ştiu”, nu-i descurajează pe cei ce caută înţelepciunea. La sfârşitul trecerii lor prin lume, toţi aceşti căutători în zadar - atât cei care lasă în urma lor o operă scrisă, cât şi mulţii anonimi - au parte de ...........continuare

Arte & Meserii* p.96

„Mă lași?!" ..... „Despre ce vorbim?!"

de Radu Lupaşcu

Mă întreb şi vă întreb - retoric, desigur - dacă avem cu adevărat nevoie de clişeele din titlu, tot mai frecvente în limbajul de lemn curent. Biata noastră limbă nu este oare îndeajuns strâmbată, chinuită şi batjocorită pe zi ce trece mai mult?! Ce mai rămâne din deschiderea către convorbitor, din fireasca nevoie de dialog atunci când, din dorința de a ieşi victorios într-o dispută verbală, apelezi la asemenea jalnice procedee?! Formulele acestea repetitive, şi nu numai ele, distrug frumuseţea limbii române! Succesul lor la public este dovada certă a ignoranței multora dintre concetățenii noştri, a incapacității lor de a gândi și argumenta un punct de vedere, fie el cât de mic (adevărul fiind în ultimă instanță suma tuturor punctelor de vedere). În cele ce urmează mă voi referi la unul dintre aceste clişee verbale, dar nu numai. O fi oare aşa de bună piesa lui ...........continuare

Raftul cărţilor* p.122

Bucuria Sunetelor

"Deschiderea către valorile perene ale muzicii, înţelegerea, preţuirea şi ..........continuare

Gazeta Cartilor coperta sumar.jpg


Orga de cărţi (II)

La BookExpo există o adevărată reţea de evenimente, pe care ai vrea să nu le scapi. Auzi că a venit Maria Sharapova şi îşi lansează cartea My life so far. Fugi într-acolo. Sau alegi să te întâlneşti cu Stephen King, o stea a literaturii americane. La Penguin Random House te aşteaptă Whitney Cummings sau faimosul cosmonaut Scott Kelly, care îşi lansează cartea despre experienţa sa spaţială. La Marvel Press, faimoasa editură ale cărei cărţi generează fime, te aşteaptă Jason Reynolds, iar la HarperCollins, Isla Fisher. Eu m-am întreţinut cu vedeta lui “The New York Times”, Adele Griffin, autoare a câtorva bestselling-uri, cum sigur va fi şi cartea abia lansată, Be True to Me. Sau ce splendidă este ideea lui Jill Apperson Manly, să ne înveţe lanţul de exerciţii chakra printr-o poveste, Northando’s Journey!

Şi ce bucurie să discuţi cu autori tineri, ca Victoria Scott, şi să faci schimb de cărţi şi de idei. Autograful ei pe cartea Violet Grenade este plin de desene naïve. Nu ltiu ce actor de la Hollyood e anunţat la alt stand. La Hachette, poţi să-l vezi pe faimosul James Patterson, cel mai prolific scriitor american, cu vânzări de peste 300 milioane de copii, primul autor care a vândut un million de e-books. Ritmicitatea apariţiilor este uimitoare, fiindcă a găsit o reţetă de succes. Deşi s-ar supăra poate Ron Hubbard, ale cărui cărţi au depăşit 350 de milioane de exemplare vândute. Acum şi-a lansat la Galaxy Press saga Battlefield Earth (1 049 pagini format A 6), a cărei acţiune se petrece în anul 3 000. Iar cartea am primit-o chiar de la personajul principal, din ghearele unui monstru uman şi zoomorf, exact aşa cum şi-a imaginat autorul că vă arăta omul peste două mii de ani! La fel cum o coadă imensă stătea în aşteptarea lui Hillary Clinton, anunţată cu o nouă carte la Simon & Schuster. Ea este autoarea altor cărţi politice, două de memorii, dar şi una pentru copii. O mare vedetă de televiziune, Lawrence O’Donnell, făcea coadă la o carte de-a sa despre actualitatea politică americană. Era şi firesc, căci emisiunile sale sunt cele mai critice la adresa lui Donald Trump.

Dar această avalanţă de evenimente devine pulsul normal al târgului. Căci nimic nu se simte, totul curge, totul este elegant şi civilizat. Nici un element de disconfort. Şi nu există loc de la care vizitatorul să nu plece cu o carte, cu un abţibild, cu un afiş, cu un pix, cu o sacoşă special imprimată cu editura sau cartea lansată, cu o păpuşă sau orice poate face momentul de neuitat. Marele eveniment al cărţii se derulează într-o sărbătoare continuă, care culminează la sfârşit cu editarea unui Catalog sintetic în care sunt prezentate o mie dintre cărţile lansate, desigur, o selecţie, fiindcă numărul lor este mult mai mare.

Nici nu se poate imagina ce înseamnă o organizare perfectă în acest gigantic Javits Center, care poartă numele unui senator american, fondatorul lui, care găzduieşte astfel de evenimente, aşa cum acum a devenit o orgă a cărţii. Orga de cărţi mai poate fi numită şi cu numele dat Universului de Borges: “Biblioteca Babel”. Milioanele de cărţi adunate în această locaţie magnifică, seamănă cu o galaxie. Nu întâmplător i s-a spus invenţiei “Galaxia Gutenberg”, cum a numit-o filosoful canadian Marshall McLuhan. Iar cum giganticul spaţiu este total aerisit, fără pic de stress sau aglomeraţie, cu porumbei zburând în voie, ai sentimentul că, privind cupola de sticlă, supraetajată, auzi muzica, auzi cum se bucură sşi razele soarelui de sărbătoarea cărţii.

Dar trebuie să spun povestea acestui târg până la capăt. Imaginea ideală o ai în primele patru zile ale târgului, căci în ultimele două zile se produce o schimbare radicală. Cartea pe care o primeai gratis, acum costă 30 de dolari sau 50. Sacoşa cu care te mândreai că ai primit-o în dar, acum vezi că are pe ea preţul de 25 de dolari. Peste tot apar preţurile la cărti şi produse. Fiindcă BookExpo devine piaţă de desfacere, iar acum intrarea este liberă, nu mai costă 100 de dolari! Şi spaţiul lui Javits Center este deodată invadat de cititorii obişnuiţi, mii şi mii, sute de mii, majoritatea copii şi tineri. Oricine iubeşte cartea, are acum acces aici. Este imaginea adevăratei Americi, America de mâine, America acestor tineri care vin să se adape de la izvorul vieţii.

Da, al vieţii, fiindcă ea, cartea, înseamnă viaţă. În fiecare carte, scriitorul şi-a pus cel puţin o parte din viaţa sa sau din viaţa altora. Cărţile cuprind poveşti. Mai ales poveşti actuale. Cel puţin cărţile americanilor sunt doldora de poveşti. Ei nu concept altfel literatura decât dacă e inspirată dintr-un caz real. Şi la târg, în prima lui parte, ţi se oferă free sute de cărţi. Nu poţi să iei decât câteva, deşi vezi pe câte unii care vin cu geamantanele şi pleacă încărcate cu ele! Poţi să iei, spun expozanţii, cât poţi să duci! Dar în mod normal nu poţi să duci decât trei-patru cărţi. Cărţile au această calitate a materiei: sunt grele. Alege! Pe care o alegi? Toate arată minunat, ediţii de lux, semnale încă neapărute pe piaţă. Exact ca în viaţă, ai o mie de oportunităţi şi trebuie să alegi. Ce drum alegi? Aşa este şi BookExpo America, un mare test, te încearcă, oare ce carte alegi, ce viaţă încă nespusă cuprinde cartea cu care pleci acasă şi o deschizi pe drum, în parc sau în metro?! Şi poate că, citind-o, te apucă regretul că ai renunţat la o altă carte care te-a tentat. Viaţa este ca o carte. Întâi cu foile albe, pe care le scrii zi de zi, ceas de ceas. Uneori se spune că deja cartea ta e scrisă. Auzi doar un glas luntric care ţi-o dictează. Însă pentru a fi scriitor, mai este nevoie de ceva. Să ai talentul să comunici şi altora povestea ta, să o faci universală. Adică să ştii să cânţi la orga de cărţi.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York

11 iunie 2017


Orga de cărţi (I)

Anul acesta, BookExpo America (BEA), cel mai mare târg de carte din lume, s-a desfăşurat la New York. Anul trecut, s-a ţinut la Chicago, dar acum doi ani tot la New York, în aceeaşi faimoasă locaţie, Javits Center, din Manhattan, un palat de oţel şi sticlă, ca o mare orgă, o orgă cosmică, aşa i-am spus atunci, în 2015, când mi-am lansat şi eu aici albumul Brâncuşi în America, iar fetele mele, Mihaela şi Gabriela, au făcut un mare show la standul companiei Barnes & Noble din lansarea romanului Wicked Clone, care stă la baza show-ului lor de pe Broadway.

Aşadar, mă leagă multe amintiri de BEA, cunosc bine acest târg şi valoarea lui.

Anul acesta, mi-am prezentat doar cartea Inocentopia. Un dicţionar al inocenţei, spre uimirea multor editori şi expozanţi americani, fiindcă este inspirată din realitatea americană şi e foarte potrivită cu diagnosticul de “copii mari” care li se pune, de obicei, americanilor. Un editor de la MacMillan Publishing Group a recunoscut că preşedintele Donald Trump este un copil mare, dar m-a întrebat dacă eu cred că e inocent? Nu este, i-am răspuns. Este naiv. Dar inocent şi naiv nu e acelaşi lucru?, s-a mirat el. Nu. Naivul se înşeală, poate greşi, face gafe sau e chiar răzbunător, fiindcă are o doză de ignoranţă, cum s-a întâmplat acum, când tot efortul administraţiei Obama de a consolida pe plan internaţional o participare care să rezolve “criza climatică”, a fost spulberat într-o clipă de Donald, pe când omul inocent este definit prin puritate, prin catharsis şi purificare. Sfinţii sunt inocenţi. Iar a fi inocent înseamnă a fi desăvârşit, cum spunea Sf. Augustin.

Multe astfel de discuţii am avut cu zeci de oameni ai cărţii din diferite colţuri ale pământului. Fiindcă mulţi termeni din Dicţionarul inocenţei se potriveau cu starea lor. Este o şansă enormă că într-un astfel de târg să-ţi verifici valoarea ideilor şi amploarea mesajului. Inocentopia rămâne să fie o utopie realizabilă, fiindcă are un suport real, inocenţa, care este esenţa fiinţei umane.

Sigur, o Cetate a inocenţei poate fi socotit Disneyland, iar aici, la târg, el a fost masiv reprezentat de cărţi, mii de cărţi, pentru copii mici şi mari. O mare secţiune a târgului s-a numit chiar “Disneyland”. Cartea pentru copii, mai ales sub forma comicsbook, era prezentă peste tot, la toate editurile. Cel putin jumătate din producţia de carte era destinată copiilor. America este o ţară a copiilor. Dovadă că a dominat cartea de ficţiune, în special fantasticul. Editura Scholastic, de pildă, a făcut sărbătoare din cărţile cu Harry Potter. Au fost imens de multe lansări ale unor autori tineri. Care s-au aventurat mai ales în literatura SF şi cartea erotică.

Însa târgul a pus în circulaţie cărţi de toate felurile, pentru toate pretenţiile şi vărstele.

Au fost prezente 557 de edituri din întreaga lume, unele cu o desfăşurare impresionantă, ca Penguin Random House, Simon & Schuster, Phaidon, Perseus, MacMillan, Hachette, HarperCollins, Phoenix, Harlequin, Media Group, Career Press, Parragon, Chronicle Books, Salem Author Services, Scholastic, Time Books, Warner Bros, Combined Book, New York University Press, Lerner Publishing Group, ca şi multe altele, precum edituri din China, Corea, Japonia, India, Italia sau Kalem Literary Agency din Turcia, unde am avut satisfacţii deosebite, privind schimbul de idei avantajat de zona geografică în care se află şi România (absentă şi de la acest târg).

Trebuie să precizez că specificul acestui mare eveniment al cărţii, BEA, nu este vânzarea, ci promovarea. Editurile participante îşi prezintă inventarul, ca să spun aşa, tot ce au ele mai bun, mai atractiv. Şi toate fac lansări. Dar nimeni nu vinde o carte. Nu vezi nici o bancnotă verde, nici un dolar. Toate cărţile care se lansează, se dăruiesc. Este un târg free. Evident, este un târg eminamente comercial, fiindcă se fac contacte, se fac relaţii, se stabilesc afaceri, proiecte de viitor. Conferinţele şi dezbaterile sunt non-stop, ca şi prezentările de carte sau întâlnirile cu regele acestui târg, Scriitorul, prezent la orice stand, dar mai ales în sectorul numit “Autographing Area”, unde cititorii se întâlnesc cu autorii unor cărţi şi primesc autografe pe cărţile dăruite. E o sărbătoare a cărţii libere, a darurilor de tot felul legate de carte. Tot ce înseamnă suport de prezentare şi lansare a cărţii, este dăruit.

Iar ca simbol al dialogului, al punţii dintre scriitor şi cititor, este şampania. Ea însoţeşte orice lansare, orice eveniment editorial. Mai este şi ciocolata, bomboanele de ciocolată, aflate peste tot. Unele sunt create special, pecum cele în formă de carte. Sau cineva îşi lansa o carte dedicate cafelei şi la un aparat făcea cafeaua pe care ţi-o servea alături de cartea dată cu autograf. A doua zi, în acel loc, un alt autor lansa o carte de băuturi şi îşi exemplifica demonstraţia, servind cititorii cu câte un păhărel de “rum”. Fiecare şi-a imaginat în mod propriu lansarea cărţii.

Sigur, există şi spaţii separate, unde se întâlnesc editorii şi expozanţii între ei. Sau unde scriitorii se întâlnesc cu agenţii literari, în zona “International Rights Center”, un capitol cu totul special al târgului, fiindcă acolo se plămădeşte cu adevărat viitorul cărţii. Aici nimic nu se face fără agenţi literari. Ei sunt sufletul editărilor. Şi serviciul în aceste spaţii este cu totul special.

Va urma.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York

7 iunie 2017


Mărirea şi decăderea unui festival rock

Top T Buzau.jpgDinamica editură Casa de Pariuri Literare a publicat recent volumul top t Buzău, subintitulat festivalul rezistentei rock (respect grafia cu litere italice mărunte, alea­să de editori).

E unul special între cele multe ale secţiunii rock din portofoliu. Ambiţiile editoriale nu se poticnesc într-o banală greşeală de tipar pe coperta a patra. Acolo sunt reproduse câteva rânduri de mulţumire semnate de cei trei organizatori (Cornel Constantinescu, Tolea Poştovei şi Florin Artene) în „Programul top t, 2008“, cu ocazia ediţiei jubiliare nr. 25. Între destinatarii cuvenitei recunoştinţe, chiar la începutul enumerării, figurează şi Aurelia Mareş. O femeie? Din carte aflam că este vorba, însă, de un bărbat: arhitectul Aurelian Mareş, director al Casei Tineretului din Buzău, iniţiator în 1983 al festivalului ajuns azi ma­terial de studiu.

Deşi cartea se datorează în mare măsura lui Tolea Poştovei, organizator târziu, mediatizator şi păs­trător al memoriei celor în­tâm­plate la rockereală, editorul un cris­tian (buzoian prin naştere, educaţie şi sentimente) îl împinge în avanscenă, în calitate de coordonator, pe infatigabilul Nelu Stra­tone, publicist, om de radio, rocker în tinereţe, actual pensionar dedat la poveşti de pe vremea când rockul se perpelea sub seceră şi cio­can. Iar Stratone nu ratează prilejul de a mărturisi, spăşit, că la ediţiile onorate de el, fie ca ziarist, fie ca membru al juriului, era însoţit de mereu alte gagici, cărora le anonimizează identitatea dez­vă­luindu-le doar prenumele. No­bleţea acestui veritabil Don Juan Stratonelus trezeşte admiraţie, spre deosebire de celălalt combatant cu tobele şi scrisele, unicul şi indimenticabilul Gabi Gomboş. Lider incontestabil al undergroun­dului rock românesc din anii 1990-2000-şi-ceva, Gomboş o trânteşte sec, în cel mai pur stil black-death-grindcore: „Festivalul top t de la Buzău mi-a adus şi prima blenoragie“ (pag. 189).

Am selectat amănuntele pentru a sublinia dimensiunea libertină a festivalului, decelabilă şi-n alte secvenţe/amintiri din carte. Dat fiind că despre calitatea şi coerenţa muzicii aduse pe scena buzoiană se poate discuta pro şi contra la infinit, mă voi opri puţin asupra sintagmei „rezistenţa rock“. Despre ce fel de rezistenţă e vorba? Împotriva cui a rezistat, şi cine? Sunt întrebări înghesuite şi de o anumită idee ce pluteşte confuz în societatea românească actuală, anume că la noi toată lumea dinainte de 1990 „a rezistat“ (şi-n prezent „rezistă“ iar!) – unii prin cultură, alţii prin băutură.

În cazul concret al rockului, datele (aşa cum apar în dreptul festi­valului buzoian) sunt astea: manifestarea a fost iniţiată de responsa­bilii culturii pentru tineret, integraţi sistemului ideologic comunist, varianta locală. Finanţarea s-a făcut, în toată perioada 1983-1990, din fondurile Uniunii Tineretului Comunist, nu din unele private, nici din altele primite de la sponsori străini, socotiţi în epo­ca duşmani naturali ai României.

Este meritul inteligenţilor Mareş, Gheţu & co. de a fi ştiut să folosească resursele la îndemână pentru a iniţia, conduce şi menţi­ne o manifestare cât mai liberă de constrângerile nenorocitei epoci (Călin Gheţu e răspunzător şi de alte isprăvi). Să recunoaştem că asta s-a datorat faptului că sistemul, în absurditatea ori ştiinţa sa de funcţionare, a ridicat o supapă, lăsând să respire gâfâit energia unui tineret conectat la spiritul vremii, al genera­ţiei, al locului. Cine crede că „rezistenţa“ în ches­tie s-a produs fără voie „de sus“, n-are decât să privească spre Coreea de Nord. Acolo comunismul încă e biruitor!

Privitor la festival în sine, acesta a murit în 2006, când organizatorii au renunţat la partea de concurs. Florin-Silviu Ursulescu, „naş­sul“ nebunelii, înţelege şi-o spune într-o scrisoare (pag. 71-72). Atunci festivalul putea intra cu adevărat în legendă, cu con­diţia ca organizatorii să simtă „momentul istoric“ şi, încheind glorios „bătălia trupelor“ ce dă­dea farmec reprezentaţiei, să inaugureze orice altceva. Sub altă denumire.

Dumitru Ungureanu
29 mai 2017

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself)


Tot ea... Becoming Meryl Streep de Michael Schulman (Victoria Books) 2016****

Irespirabila Streep

Tot ea...Becoming Meryl Streep.jpgÎmblânzirea scorpiei. Cea mai bună actriţă din istoria omenirii. Trei statuete Oscar. Joanna (în Kramer vs. Kramer, 1979), Sophie (Sophie's Choice, 1982) şi Margaret (Iron Lady, 2011). Deocamdată.

Premiile fiind amintite, trecem la Karen (din Silkwood, 1983), Helen (Ironweed, 1987) şi Suzanne (Postcards from the Edge, 1990) şi apoi la recentele, Donna (din Mamma Mia, 2008), Ricki (Ricki and the Flash, 2015) şi mai ales la, excepţionala Florence (Florence Foster Jenkins, 2016). "Interpretarea ei are caracteristicile la care trag Oscarurile - personalitate istorică, proteze geriatrice, antrenament pentru accent -, dar e vorba de aceleaşi calităţi care au încadrat-o, de decenii, într-o categorie strâmtă."

De ce ar trebui să pierdem timpul citind despre Meryl Streep şi filmele ei în cartea redactorului de la The New Yorker? O să încerc să răspund la această întrebare, motivând totodată, şi încadrarea acestei recenzii în revista noastră virtuală, artasunetelor.ro (dacă nu v-aţi dat seama deja...). Portretele însufleţite de Mary Louise "Meryl" Streep (n. 22 iunie 1949) înseamnă pentru fiecare dintre noi, bărbat sau femeie, adult sau tânăr, mai mult sau puţin instruit, cinefil sau simplu consumator de film, concretismul artei cinematografice, sub toate aspectele ei afective, melancolice, pasionale, armonice, feministe. Biograful Michael Shulman surprinde în amănunt ascensiunea acestei mari actriţe, într-adevăr, cea mai convingătoare artistă a vremurilor noastre. Jocul ei de geniu, talentul uluitor de firesc de-a intra în pielea oricărui personaj ales, şi nu în ultimul rând, capabilităţile vocale stau la baza unui triumf al artei cinematografice. Graţie talentului ei vedem altfel filmul şi rămânem captivi magiei cinematografice. Autorul acestui bestseller a descoperit talentul nativ şi transformarea într-un simbol al celei de-a şaptea arte. Studiul "anilor care au preschimbat-o pe Meryl dintr-o majoretă fermecătoare în celebritatea de neoprit din Iubita locotenentului francez şi Alegerea Sophiei nu au fost lipsiţi de exigenţele care au transformat şi America, şi femeile, şi filmul. Povestea ascensiunii ei este şi povestea bărbaţilor care au încercat să o modeleze, s-o iubească sau s-o pună pe un piedestal." Cartea trebuie citită cu un respect pentru adevăr şi mai ales, lăsând la o parte prejudecăţile masculine, conform cărora "călugăriţa" Streep mistuie orice pentru a-şi îndeplini scopul. Fie el şi profund feminist. "N-am avut ceea ce se numeşte o copilărie fericită. ... Copii mă fugăreau până mă urcam într-un copac şi mă loveau cu beţele peste picioare până-mi dădea sângele. Maieram şi urâtă." (Meryl Streep)

Cele şapte capitole ale cărţii "Her again: Becoming Meryl Streep" sunt coordonatele temporal-istorice ale etapelor parcuse de adolescenta Mary în anii de liceu, apoi la colegiul Vassar, primul rol serios Miss Julie 1969, după care Femeia cea bună din Seciuan şi formarea unei "imagini" Meryl Streep în presa studenţească. Imediat după absolvire, 30 mai 1971, Meryl se delecta cântând în afara scenei, melodii de jazz clasice, pe care le învăţase de la mama ei. Al treilea capitol ne oferă povestea "taberei de antrenament" de la Yale, despre care Sigourney Weaver spunea: "Totul se învârtea în jurul politicii. Nici acum nu ştiu ce vroiau de la mine. În continuare cred că aveau, probabil, un ideal platonic al rolului feminin principal, la înălţimea căruia eu n-am reuşit niciodată să mă ridic. Şi nici n-aş vrea să-o fac." Poreclită "Prinţesa de gheaţă", Meryl avea să se dezvăluie lumii în aceşti frumoşi ani de studenţie, iar apariţia sa în campus devenise năucitoare pentru colegii ei. Alegerea în rolul Constance Garnett, din parodia Idioţii Karamazov, avea să-i definească personalitatea. Domina piesa, adăuga improvizaţie, acapara atenţia tuturor, dar şi invidia unora (de ex. Tom Haas, profesor de actorie la Yale), pentru că, întrupase "inima acţiunii". Rolul Constance era "extravaganţa dincolo de orice măsură cu plenitudinea convingerii". Succesul personajului Constance se va metamorfoza ulterior in Miss Havisham din celebrul clasic Marile Speranţe (Great Expectations). Totodată cu refacerea evoluţiei artistei, autorul cărţii, leagă conştient viaţa ei sentimentală, de momentele de triumf cu cele în cumpănă. Câţi au curtat-o, câţi au iubit-o, pe cine a încercat să cucerească artista, cu cine a fost căsătorită, menajeria rolurilor de tinereţe, sunt detalii picante pentru trepăduşi de can-can, din presa dâmboviţeană, pot spune că, într-un fel, cartea se adresează şi lor. Nu trec la următorul capitol, al patrulea, fără să reproduc un citat: "Pe 19 mai, promoţia 1975 a intrat în campusul vechi, îmbrăcaţi în toci şi robe de absolvenţi. În marea de negru, o singură femeie ieşea în evidenţă ca o explozie de lumină. Era Meryl Streep, într-o rochie de picnic de un alb strălucitor. Văzută din cerul de peste Connecticut, ar fi arătat, probabil, ca un diamant care scânteia din noroi. Din nou, Meryl depăşise pe toată lumea".

Isabella. Două diplome, 26 de ani, o stea fără egal. Şi totuşi consacrarea nu se ivea. Pentru cei care, rămân doar cu lectura acestui articol, despre cartea lui Michael Schulman, trebuie să menţionez că, nici subsemnatul nu a fost sedus de primele creaţii actoriceşti marca Streep, însă recunosc că, după Sophie's Choice, lucrurile nu au mai stat la fel, în sensul în care mi-am "apropiat", spre a mă convinge, absolut tot ce puteam găsi în comerţ sau la prietenii cinefili, mult mai conştienţi decât mine, de valoarea fără replică a acestei mari vedete a cinema-ului american. Aşadar, sper că veţi parcurge drumul normal al cineamatorului şi veţi alege, din oferta vizuală youtube sau from anywhere, lucru pentru mine era total imposibil, în alte timpuri. Un bun început şi îndrumar este această carte, acest capitol şi această primă mare recunoştere. Isabela din Măsură pentru măsură (rol în cadrul evenimentului anual Shakespeare in the park), una din piesele-problemă ambigue ale lui Shakespeare, îi oferă prilejul de-a se remarca, de-a stârni invidia şi, cum o ştim/ştiţi deja, de-a râde în nas, criticilor. Era finalul strădaniei sale de-a nu juca în piese slabe, piese fără ecouri în presă. Nu refuzase roluri de improvizaţie, juca la foc automat, cinci piese pe lună şi era conştientă că industria filmului avea prejudecăţi legate de aspectul fizic şi sex. Lumea teatrului o cerea, o răsplătea şi bineînţeles, rafina. "Simţim schimbul sexual dintre ea şi Angelo" scria un critic din Times despre rolul din Isabela. Partenerul şi prietenul ei, John Cazale, este celebrul Fredo din Naşul (1 şi 2), subiectul principal al capitolului 5, un actor de nemăsurat talent, ce ne-a lăsat (doar!) 5 roluri în mari filme de Oscar (The Conversation, Dog Day Afternoon, The Deer Hunter). "Meryl era fascinată de creatura aceasta bizară, tandră, cu aer de şoim, care exercita asupra ei o vrajă pe care nu reuşea să o explice..."

Ultimele două roluri prezentate în capitolele 6 şi 7, Linda, respectiv Joanna, despre care ne povesteşte cu lux de amănunte Schulman, sunt mai aproape de imaginea Streep pe care o cunoaştem şi savurăm (unii!) în iconografia sa de roluri, atât de potrivit alese. Este posibil ca Meryl să ne surprindă (plăcut) şi cu alte roluri de invidiat în viitor, astfel că, numai bine, începeţi să o descoperiţi în naraţiunea de faţă. Valoroasa traducere despre Maryl Streep se încheie cu două bibliografii explicative ce oferă referinţe lămuritoare, asupra personajelor secundare prezente în carte, şi informaţii privind cele 528 de note, ce oferă detalii precise şi remarci spirituale, care ne completează şi colorează spaţiul istoric de început, al admirabilei stele de cinema. "Nu li se părea o stea de cinema. Li se părea o actriţă de caracter." Până la rolul Joanna din Kramer contra Kramer, am spune, noi! "Eu consider că baza feminismului are de-a face cu eliberarea bărbaţilor şi a femeilor din rolurile prestabilite." (Meryl Streep)

Patru ani mai târziu o auzim cântând în Karen Silkwood. Interpretarea ei este bună. O pot spune chiar cu admiraţie, detaşându-mă de partizanatul progresist al firii mele de colecţionar. Ca să ne înţelegem! Nu poţi cânta în spiritul submediocru al lui Florence Foster Jenkins decât dacă eşti o bună cântareaţă. Şi nu chiar una mioritică, cu minimum de studii muzicale. A învăţat să cânte la vioară, pentru rolul Roberta din Music of the Heart (1990), în circa două luni, exersând şase ore pe zi! Ar trebui o concluzie de final. Kiss Me, Petruchio!

Radu Lupaşcu
23 mai 2017


TEODORA IONESCU Folk pur şi simplu (Editrex, Bucureşti, 2016)****

Teodora Ionescu - Folk pur si simplu 2016.jpgCartea de care ne ocupăm e, înainte de toate, undă sonoră reportofonică/radiofonică, lansată ca emisiune de specialitate la Radio Antena Bucureştilor. Dar nu e pur şi simplu o carte de interviuri. E o istorie răzleaţă şi vie a unui gen muzical, depănată în faţa microfonului de generaţia de aur a folkului românesc. O istorie, totuşi, complicată – cu avânturi şi dezamăgiri, cu suişuri şi coborâşuri, cu răutăţi şi generozităţi, cu izbânzi sau eşecuri -, pe care autorul o scoate la lumină din desişurile personalităţii artistului. El, omul cu chitara, aflat în permanenţă la o răscruce a confruntărilor: între vocea sa lăuntrică şi eul său – prea modest sau prea orgolios -, aflate într-un context socio-politic-cultural totalitar sau, după decembrie 1989, post-totalitar. Probabil că un cititor tânăr nu va percepe anvergura acestei cărţi, aşa cum nu va înţelege pe deplin perioada dictaturii comuniste. Dar noi, cei care am trăit-o, gustat-o şi blestemat-o, găsim aici o întâlnire face to face cu cei care au sporit, cu vocea şi chitara, prin muzică şi poezie (genul mu-po, ca să-l cităm pe hâtrul Mircea Vintilă), cultura acelor vremuri şi au sădit emoţii profunde în sufletul celor ameninţaţi să se înece în oceanul primejdios al „limbii de lemn”, al imposturii şi mediocrităţii vinovate, al propagandei, cenzurii şi represiunii ideologice. A fost un timp când apariţia unui EP de muzică folk românească era un eveniment deosebit, ca, de altfel, şi apariţia în revista Flacăra a textului şi partiturii de la Blowin’ in the Wind sau Fără petale. Cu toate acestea, cartea e mai mult decât o revizitare a trecutului, ea dezbate condiţia folkului în actualitate şi destinul său în viitor.

Teodora Ionescu – om de radio, publicist, poet şi, nu în cele din urmă, om de spirit – cunoaşte bine toate aceste lucruri, cunoaşte fenomenul din interior şi are capacitatea de a-l transforma pe artist în mărturisitor de sine şi de generaţie. Această mărturie vorbită, apoi consemnată în scris, reflectă şi talentul scriitoricesc al autorului: informaţia e stoarsă de la conlocutor prin întrebări directe, adeseori incomode, iar replicile au aer colocvial, agrementat cu umor, curiozităţi, reflecţii, anecdote, aprecieri, picanterii, reproşuri, complimente şi o sumedenie de amintiri şi radiografii ale folkului românesc. Cartea are fluiditate epică, e scrisă cu vervă şi la aceasta a contribuit, fără îndoială, şi „chimia” dintre jurnalist şi intervievat. Aspectul acesta a fost remarcat, de altfel, şi în comentariile critice din prefaţa şi postfaţa cărţii, semnate de F.S.U. (Florin-Silviu Ursulescu), Mihail Ciocodeica, Ilie Stoian sau Lucia Popescu Moraru.

Dincolo, însă, de fenomenul folkului, văzut backstage sau frontstage, Teodora Ionescu are o viziune foarte clară asupra valorii şi a non-valorii celor care se declară cantautori. Pe alocuri cinică – un cinism izvorât dintr-o dragoste autentică pentru muzica adevărată, separată de „făcături”- , ea aşază temeliile unui spirit critic de care fenomenul muzical românesc, în general, are nevoie ca de apă.

Cine sunt protagoniştii? Zoia Alecu, fană Janis Joplin şi vestitoare, fără emfază,  „fără poză” (ei, are poză, aşa cum au toţi folkiştii intervievaţi în carte), a „vremurilor de rouă”; Nicu Alifantis, artistul complex, creator al unui „folk teatral”; Mircea Baniciu, vocea „autentică” Phoenix, cu reîncarnarea sa în Pasărea Colibri; fragila Sorina Bloj, cuprinsă de „dulcea boală a muzicii”; Mircea Florian, „profu’ de sensuri”, care vede în „edutainment” un ideal artistic; Ştefan Hruşcă, „bunul nostru” de patrimoniu; Adrian Ivaniţchi, sighişoreanul degustător de poeme şi muzică bună, cu „arsurile” sale vocaţionale; Sorin Minghiat, „expertul” muzical, însoţitor, cu flautul său fermecat, al marilor noştri folkişti; „minerul de vise” – Dinu Olăraşu; italianul care ne dăruieşte „lecţia de românism”, Evandro Rossetti; „reperul” Marcela Saftiuc; Doru Stănculescu cu „arhitectura” sa muzicală minimalistă, un Caragiale renăscut spre a trăi „boieria boemei”; Tatiana Stepa, cu obstinaţiile ei în acorduri minore, demn suportate pe portativul scurt al vieţii; „nebunul” întru muzică Ilie Stepan; Valeriu Sterian, marele timid „fără răutăţi fundamentale”, care ne-a lăsat moştenire o operă folk solidă; „personajul mitologic” Horia Stoicanu; animatorul, pe valul „sincerităţii” comunicative, al publicului, Vasile Şeicaru; „lupul de Alba”, Vali Şerban şi „tandrul corifeu” Mircea Vintilă (mi-aş fi dorit să citesc şi dialoguri cu Marius Baţu  sau Alina Manole, dar o ediţie adăugită sau un volum doi ar putea alina micile mele frustrări!)

Fiecare interviu e însoţit de un portret aflat la graniţa dintre memorialistică şi eseu. Portretele acestor artişti veritabili sunt admirabil creionate, cu umor, gingăşie şi intransigenţă, de Teodora Ionescu. Interviurile nu evită subiecte delicate, legate de cenaclul Flacăra, de compromisurile sau vulnerabilităţile artiştilor folk. Reporterul nu cruţă pe nimeni, e fără menajamente, dar deasupra tuturor indiscreţiilor, reproşurilor sau nedumeririlor, pluteşte o tandreţe infinită şi iubirea pentru valorile perene ale artei.

Cine e familiarizat cu poezia Teodorei Ionescu va recunoaşte, pe tot parcursul volumului, o ars poetica, nu doar literară, ci şi muzicală, care susţine pasiunea poetului-jurnalist şi-i provoacă pe artiştii folk să-şi mărturisească un crez, implicit sau explicit: „boala vindecărilor”. Acesta e şi titlul volumului de poeme scris de Teodora Ionescu, dar ar trebui să-l definească pe orice artist autentic. Boală grea pe care artistul folk, vorba lui Lucian Blaga, o „poartă în strune”, dar care nu-l împiedică – nici pe artist, nici pe criticul muzical – să se gândească la...”ziua de mâine”.

Acest „roman” al folkului românesc, din care, graţie Teodorei Ionescu, putem citi câteva capitole esenţiale, e şi un bun prilej de a re-asculta, odată cu lectura (noi, cel puţin, aşa am făcut) Ouă de rouă, După melci, Hanul ulciorului nesecat, Împreună, Rugă pentru părinţi, Arsura, N-ai nevoie de foarte multe, Cosma Răcoare, Zorior de ziuă, Ai hai, Copacii fără pădure, Glossa, Lordul John...Sunt piese ale folkului românesc care rezistă peste timp (şi ce timp!) şi pe care o astfel de carte, pornită din amiabile taclale, le salvează prin cuvânt şi le propune spre re-ascultare. Poate în asta constă meritul principal al cărţii: catalizează muzica, arta de valoare! Şi să nu uităm că ea apare în anul în care Bob Dylan primeşte premiul Nobel pentru literatură!

Gabriel Petric
27 aprilie 2017


Sărbătoarea cărții rare

Vă mărturisesc că particip aici, zilnic, la atâtea evenimente culturale importante încât nu mai am efectiv timp să scriu despre ele. Și nu o fac pentru mine, ci pentru cititorul fidel, cititorul bun pe care sper că mi l-am format de când fac presă. Luna viitoare, în aprilie, se împlinesc 50 de ani de când am debutat cu cronică de teatru și film în revista “Viața studențească”. Și tot atunci, în revista “Amfiteatru”, am publicat prima mea recenzie la o carte. Carta se numnea Critica rațiunii pure de Immanuel Kant. Era un eveniment editorial al epocii. Carta nu era accesibilă oricui. Dar redactorul șef, poetul Coman Șova, m-a ales pe mine să fac recenzia întrucât eram student la matematică, iar acest lucru îmi dădea prioritate, căci limbajul lui Kant era de natură filosofico-matematică. Aici mă bucur când descopăr critici care scriu despre Kant. Recent, a apărut o carte tocmai pe acest subiect, iar surpriza este capacitatea criticilor americani de a absorbi firesc cultura europeană. Dar despre acest subiect, altădată.

Acum vreau să vă scriu despre un alt mare eveniment cultural care se petrece anual în luna martie, luna marilor târguri de artă. Este vorba despre ABAA, frate cu ADAA, dar în loc de Dealers-ii artei plastice, acum este vorba despre Dealers-ii cărții vechi, despre un eveniment organizat de Antiquarian Booksllers’ Association of America. Altfel spus, este vorba despre sărbătoarea cărții de anticariat, a cărții rare. La acest mare târg, ce a a avut loc în același spațiu expozițional, Park Armory, au participat anticariate din toată lumea și din toate Statele Unite.

Nu se poate imagina frumusețea cărții rare, care ilustrează istoria omenirii pe latura ei artistică întrucât este vorba despre cărți ilustrate, multe incunabule, și se poate spune că și ABAA este un eveniment de artă. Obiectul artistic este aici CARTEA. Cartea rară, cartea regilor, cartea oamenilor aleși. Și trebuie imediat spus că cei care s-au ocupat de-a lungul timpului de arhivarea acestor comori sunt evreii, ei au avut talentul să colecționeze, să conserve și să facă să circule aceste documente de aur ale omenirii.

Și am admirat cărțile prezentate de Liber Antiquus, Antiquariat Botanicum, Natural History de la Rare Books Americana, ca și Rare Books de la Marilyn Braiterman din New York, Abby Schoolman Books, tot din New York, manuscrisele de la Buddenbrooks, minunile de la Bibliopatos, o carte rară a ediției parisiene Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire, o ediție din 1785 a cărții Nunta lui Figaro de Beaumarchais, o carte despre Camus la Rare Books New York, cu celebrele lui cărți alături, o carte cu un autograf al lui Celine, o ediție rară a cărții lui Cendras, Sfârșitul lumii, ediții fenomenale, bogat ilustrate, de diferite dimensiuni, variante ale lui Don Quijote, bijuterii de Hemingway, Kafka, Proust, Exupéry, René Char, Jean Cocteau, Paul Eluard, Malraux, Paul Valey, Pablo Neruda, Ubu Roi al lui Jarry, sau cărți de artă semnate de Picasso, Man Ray, Max Ernst, Marcel Duchamp, Le Corbusier, Ana Karenina a lui Tolstoi, ediția 1878, Moscova. Dar am fost și mai copleșit de ediția Proust a eseurilor John Ruskin. Și tot așa, sute de mii, milioane de cărți rare, imposibil de curprins cu mintea umană sau cu o viață de om.

De pildă, anticariatul Sokol din Londra, bogat în cărți unicat, expunea adevărate bijuterii pe hârtie, precum cărți ale autorilor antici Ammonius, Catullus, Cicero, Epictetus, Hippocrates, Martial, Pindarus, Quintilian, dar și ale sfinților care au preluat învățătura antică și au încreștinat-o, ca să spun așa, ediții teologice rare semnate de Saint Augustin, Thomas Aquinas, o Biblie de la 1636, epigramele lui Thomas Moore, cartea de curte a lui Baldassare Castiglione, zodiacul creștin al lui Jeremias Drexel, ca și hărțile rare ale episcopului John Leslie sau celebra Exercitia spiritvalia, de la 1605, a lui Ignatius de Loyola. Cea mai veche carte era de la 1505, apărută la Florența, e vorba de o seamă de epistole atribuite lui Hyppocrates, Diogenes și Brutus. Dar am atins și prima ediție de la 1556 a cărții Orlando furioso de Ludovico Ariosto. Iată o primă urmă interesantă a spiritualității umane: primele documente rare ale scrisului au fost cărți latine!

Evident, acest târg al cărții rare este ca un muzeu de antichități, afacerile fiind pe alt plan, fiindcă prețurile cărților le țin departe de noi. Numai lista de prețuri prezentată de Douglas Stewart Fine Books din Melbourne, Australia, bunăoară, ne indică pentru o carte de Tercero suma de 135 000 dolari, Jornada – 150 de mii, Figueroa – 100 de mii, Guzman – 60 de mii și tot așa, cea mai ieftină era o carte a lui Scott, pe care am vrut s-o am, dar costa 2 750 dolari. Poate altă dată, în altă viață, voi fi înconjurat de astfel de cărți rare.

Grid Modorcea
Corespondență de la New York

18 martie 2017





EvenimentulWicked Clone” de la New York

Wicked Clone.jpgÎn luna iunie a acestui an, a avut loc premiera spectacolului Wicked Clone / Clona Rea realizat de Mihaela şi Gabriela Modorcea aka Indiggo Twins, având la bază romanul Wicked Clone de Mihaela Modorcea, roman lansat anul trecut la un mare târg de carte, Book Expo America, la standul companiei Barnes, care a scos romanul şi îl anunţă acum, în aceste zile, ca fiind pe locul 1 în totul vânzărilor, în fruntea unor cărţi prestigioase, despre autori celebri ca Robert Mapplethorpe şi Andy Warhol, corifeii artei americane contemporane. Proiectul Wicked Clone este amplu, conţine, în afara romanului, un volum de poezie, o piesă de teatru, un CD musical, un serial TV, acest show de care vorbim acum şi un proiectat film artistic. În concurenţa fantastică din America, din Manhattan, vârful artei mondiale, nu se poate pătrunde decât cu astfel de proiecte totale, arborescente, exhaustive. Premiera show-ului a avut loc la Lynn Redgrave Theater din inima New York-ului artistic.

Teatrul Lynn Redgrave este situat pe Bleeker Street și așa a fost numit multă vreme, Teatrul de pe Bleeker Street, înființat de marea actriță engleză Vanessa Redgrave, dar când sora sa, Lynn Redgrave (1943 – 2010), a murit de cancer, a pus teatrul pe numele ei. Și Lynn a fost o actriță colosală. Fișa ei artistică este impresionantă, a jucat zeci de roluri în filme, pe scenă, la televiziune, iar unele dintre ele au fost încununate cu premii Grammy, Emmy, Oscar și Tony. Părinții au fost actori, un frate actor, a fost rudă prin alianță cu celebrul regizor Tony Richardson, dar și cu actorul Franco Nero. Soțul ei, John Clark, cu care a avut trei copii, de asemenea, a fost actor. Familia Redgrave este celebră în lumea artei, are rădăcini străvechi privind cultura, teatrul în special.

Azi, Lynn Redgrave Theater este condus de directorul artistic Allan Buchman, care a văzut anterior spectacolul Wicked Clone și a fost de acord să-l includă în Culture Project, pe care l-a fondat, un program de proiecte nonprofit al teatrului, care e inclus în categoria Off-Broadway, celelalte două categorii fiind Broadway și Off Off Broadway. Acum cinci ani, Indiggo Twins a debutat cu acest show, într-o primă versiune scurtă, tot pe scena unui teatru Off-Broadway, Ensemble Studio Theatre de pe 52 Street.

Între timp, Mihaela a publicat romanul Wicked Clone, pe care este bazată piesa omonimă, respectiv povestea a două fete gemene născute în evul mediu transilvănean și care trăiesc azi în Manhattan, trecând prin transformări multiple, fantastice. Ceea ce impresionează în acest text este partea reală, faptul că fetele chiar sunt purtătoare în ființa lor a acestei realități transilvănene, pe care au transpus-o pe pământ american. Rădăcinile mele făgărășene, cu tot complexul de trăiri ale eresurilor mitologice, au căpătat în ființa Mihaelei și Gabrielei dimensiuni creatoare colosale.

Textul spectacolului ne vorbește despre arcul în timp pe care îl fac cele două gemene, una reprezentând Inocența, substanța pură a Sunetului Primordial, cealaltă fiind Clona Rea, care își urmărește sora și vrea să o lecuiască de această pecete originală. În poveste intervin foarte multe actualizări, în care se află până și președintele Obama, aflat de altfel într-un videoclip pe YouTube creat pe cântecul fetelor dedicat Preşedintelui. Magia textului este mereu alimentată cu minunile folclorului și mitologiei transilvănene, cărora li se adaugă aliaje din Shakespeare, Divina Comedie, Eminescu, Ibsen și Cehov.

Semnificativ pentru spiritul textului este titlul complet al romanului: Wicked Clone or how to deal with the evil, ca și cum ai putea face afaceri cu Diavolul, reprezentantul suprem al Răului. Dar e vorba despre un basm transpus în formula realismului magic, devenind o foarte originală adaptare liberă a mitului „viaţă fără de moarte şi tinereţe fără de bătrâneţe”, idee profund românească, materializată prin captarea imortalității, al cărei secret este conservarea purităţii.

De altfel, textul de prezentare de pe coperta romanului – publicat de editura celebrului lanț de librării Barnes & Noble, spune totul:

Based on a true story with fairy tale elements of the traditional Transylvanian folklore and with a theme related to Goethe's "Faust," Ibsen's "Peer Gynt," Dante's "Divine Comedy," "Wicked Clone" is the fabulous journey of two identical twin sisters born in Transylvania in 1483, now living in New York City. It is the story of each of us who are fighting our wicked clone, each of us who are trying to escape our fears and rise to our true Soul”.

Acest fapt are impact la public, care este plasat într-un plan metafizic, într-un dialog cu sine, cu sinele său clonat. Fiecare se gândește că are o dublură care poate îl urmărește, cu care se luptă și caută să-și păstreze identitatea. Sigur, în fiecare din noi există o clonă rea, o acumulare de fapte și trăiri care au dus sau duc la o anumită alterare a eului. Ființa se luptă cu ea, fiindcă își cere drepturile originare, acelea de a-și păstra identitatea.

Clona atacă slăbiciunile din noi, ne provoacă, este seducătoare, torturantă, obsesivă, o eliberare de ea nu este posibilă decât pe un plan superior, divin, acolo unde ea nu are acces (treapta Neprihănirii, cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur). În acest plan divin, puterea Diavolului este zero.

Iar tot acest spectacol este cântat și dansat. Adică textul este impregnat cu momente de muzică și dans, de o mare densitate. Romanul însuși conține 21 de cântece incluse în poveste, așa cum sunt și eresurile sau ritualurile din folclorul transilvan care se referă la taumaturgie şi la mitologia Răului. Dacă cunoaşte notele, cititorul poate cânta aceste cântece, fiindcă are şi textele lor.

Evident, deși spectacolul este susținut în exclusivitate de Mihaela și Gabriela, în poveste apar și alte personaje, precum Dumnezeu, Lucifer, Vlad Țepeș, Shakespeare, Elizabeth I, dar și Prințul Charles, Frații Lumière, mari vedete de musical, ca și personaje din lumea starurilor precum Mommy Doll, Rommy Horse, The Bee-Friend..., care, toate, se angajează să lupte cu Răul, prin mijloace metaforice și conflicte pline de suspans, în care se îmbină inocența și măreția.

Și ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, dimensiunea spirituală a spectacolului este supradimensionată cu imagini cinematografice (romanul e subintitulat „a cinema novel”), care se derulează pe un ecran mare, cât toată scena. În fond, așa cum au explicat fetele la sfârșit, când a avut loc un dialog cu spectatorii, este vorba – în această cinematică epopee – despre Love, despre dragoste, care rezultă din firul extraordinar de alunecos al îmbinării dintre real și fantastic, creând pe dedesubt, în subconștientul spectatorului, o pânză freatică, un păienjeniș poetic, o ţesătură de dramă și mitologie, de lirism și modernitate a versului liber, de ground și prospețime, care inundă și eliberează sufletul.

Acest fapt se vede și în volumul de poezie scris de Mihaela tot cu acest titlu, Wicked Clone, care se referă la tema renașterii prin artă, prin cuvânt. Omul obosit al acestui secol galopant are nevoie de o renaștere a inimii sale greu încercate, gâfâinde, de un rebotez spiritual, care să-i refacă identitatea pierdută, care să-l redea umanului din el, căzut, decăzut. Poeții blestemați ai începutului de secol 20 sunt aici răzbunați, în această poezie a începtului de secol 21. Biblia și lirica shakespeariană sunt, într-un fel, rescrise de Mihaela și susținute de Gabriela cu vigoarea ei ardentă, cu pasiunea ei exprimată demoniac prin muzică și dans.

Însă pentru show, componenta cinematografică era vitală. Ea este fundalul necesar în care spectatorii americani văd istoria României, cu momentele ei mitice, mistice și religioase, așa cum le-am surprins eu în ciclul „Istoria culturii românești din perspectivă religioasă”, 47 de filme, realizate la TVR. Din ele, fetele au extras momente semnificative, cărora le-au adăugat noi filmări realizate de ele în America. Fascinant este momentul când Mihaela, după momentul istoric al bătăliilor lui Vlad Țepeș, vine la New York și țărăncuța pe care o vedem, în haine populare, cu broboadă și opincuțe, cu un coș de nuiele și nelipsitul ei cojocel făgărăşean pe braț, descoperă Times Square, cu puzderia lui de reclame strălucitoare și cu forfota mulţimii, a oamenilor de pretutindeni. Din focul bătăliilor întunecate, ea cade, deodată, în marea de lumini a acestui paradis terestru, considerat locul cel mai luminat de pe pământ. Șocul este cu adevărat puternic, fiecare dintre cei care văd New York-ul prima oară se recunoaște în această memorabilă secvenţă.

Nu se poate imagina frumuseţea acestui spectacol, o raritate în panorama teatrului și showbiz-ului american. De regulă, așa cum îmi spuneau aleșii spectatori ai acestui eveniment, spectacolele americane sunt simple, chiar simpliste, nu contează decât show-ul dansant al vedetelor și trupelor respective. Dar aici gemenele Indiggo oferă ceva mai mult și cu totul nou, un spectacol sincretic, în care dansul și muzica originală se îmbină cu un text insolit și cu imagini cinematografice. Deși ele atacă o temă tabu, mitul vampiric, drag americanilor, o fac cu mult curaj și crezământ. Adică atacă această temă la ei acasă. Este un spectacol de idei, concentrat pe o poveste reală, așa cum americanii nu cunosc și nu cultivă, fiindcă mitologia draculiană este folosită de ei numai pe latura vampirică, a fanteziilor supranaturale. Fetele aduc seva realităţii, aflată în chiar structura lor. Ele sunt înseși „fetele lui Dracula”, cum le-a numit un actor american, ele își transpun astfel viața în acest spectacol.

Iar tot farmecul este dat atât de prezenţa senzuală a fetelor, de unduirile lor într-o cascadă de melodii proprii, originale, cât şi de un text dramatic bine construit şi pigmentat cu ceea ce le place la nebunie americanilor, umorul. Mult umor. Multe momente au un farmec spiritual deosebit. Iar totul are ritm, viteză, o densitate artistică mereu proaspătă și insolită, încât nici nu simți când trece timpul (întregul spectacol durează 90 de minute!). Mihaela și Gabriela sunt excelente profesioniste, ele practică perfecţionismul, de aceea show-ul lor are prospeţime, fiindcă îşi permit să improvizeze.

Văd zilnic emisiuni TV pe posturile americane, dar în zecile de spectacole pe care le parcurg, așa ceva lipseşte. Majoritatea emisiunilor au o componentă marcat distractivă, apropiată de competiţia sportivă sau de divertisment. Dar Mihaela și Gabriela își demonstrează talentul lor scenic, pregătirea teatrală, și adaugă o îmbinare sui-generis de dramă și comedie, o aură de mit, de folclor românesc, la valorile universale despre care am pomenit. Cântecele, coregrafia, regia, totul aparţine fetelor, ele sunt autoarele absolute ale acestui show neasemuit, Wicked Clone, care sper să aibă în America - și nu numai! – cariera pe care o merită. Şi deja spectacolul lor a fost cerut şi aclamat în toamna acestui an la un mare Festival de pe Broadway, la Elektra Theater, chiar în Times Square, o performanţă pe care nu a mai atins-o niciodată un actor român sau o trupă muzicală din România. Este visul oricărui artist, oricărui cântăreţ sau dansator să ajungă pe o scenă din Times Square, focusul show-ului mondial.

Grid Modorcea
17 noiembrie 2016


NU ESTE O CRONICĂ

Dragă Nicu,

Alifantisfacecarte.jpgAm avut noroc. Mi-a crăpat laptop-ul şi două zile am mai citit şi eu o carte, ce să fac… Şi dacă tot ţi-am cerut cu tot tupeul din dotare cartea făcută de tine, am şi terminat-o…
Sincer, peste partea de poezie am trecut ca peste un mic dejun frugal. Le ştiam deja şi doar le-am frunzărit.
Am trecut la proza de reţea. De socializare, desigur. Nu, adevărul este că stai bine cu talentul la povestit. Culmea, mai ai şi umor! Acolo unde şi atât cât trebuie.
Concentratele, pastilele portretistice, sunt tandre, calde, sensibile.
Tot ca pe frumoase şi meritate reverenţe, am desluşit şi scrierile despre drumuri, concerte, public spectator. Dar, pentru că te ştiu adept al principiului “guşă – căpuşă”, m-aş fi aşteptat şi la ceva în sensul ăsta. Aşa, voalat, mai pe la Ploieşti, cum se spune, expediate în câteva cuvinte sau în câteva rânduri, se mai găsesc şi asemenea întâmplări. Poate pentru că, de curând te-ai hotărât să operezi muzica folk ochi la ochi, te păstreazi pentru o mai consistentă întreprindere în acest sens. Atunci să vezi comentarii! Am văzut deja reacţiile, mai mult sau mai puţin justificate. La cărţile scrise de colegii tăi.
Mi-a plăcut foarte tare Marinică, omniprezent, omnipotent în cele ale montării tehnicii de sunet şi nu numai. Ai reuşit să desenezi un personaj, ceea şi este, în toată măreţia discreţiei lui.
Dialogul lui Aurel Mitran cu tânărul taximetrist este fabulos, mai ales că, ştiu şi eu, pe “Mit(r)ică” este destul de dificil să îl laşi “bouche bee”. Ei, la mai multe de-astea! Scrie şi tu, au început să o mai facă şi alţi colegi de-ai tăi şi aşa, din suma subiectivităţilor voastre, se poate construi  o imagine din ce în ce mai obiectivă a fenomenului folk autohton. Nu, să nu crezi că te îndemn la picanterii de tabloid sau altele asemenea. Cred, însă, că vouă, ca personaje ce vă aflaţi, de multe ori vă lipseşte din portret această tuşă. Mă refer la cei discret – decenţi dintre voi. În afară de savoarea spontaneităţii unor scene sau replici, sunt caracterizante oricum.
A, da, ştiu! Facebook are altă treabă. Mai greu cu romanele; nici nuvele sau povestioare mai lungi n-are lumea răbdare să citească. Da, aici este locul de “răsplătit frumos” cu mulţumiri şi vorbe alese. Nu, nu este nici o ironie la adresa multor astfel de gesturi sigur sincere, din culegerea ta. Pe de altă parte, Stim cu toţii ce putere de împrăştiere publică are reţeaua.
Pentru o variantă extinsă, ţi-aş propune o formulă simplă: reportofonul deschis atunci când dau amintirile buzna. Restul este o joacă, dacă ai un scrib. Doar la sfârşit, trebuie să-i tragi o citeală şi să dai “bun de tipar”…
Cam asta ar fi, aşa, o primă senzaţe, după o primă lectură…

Cu sinceritate,
Teodora Ionescu

P.S.
Mulţumesc şi eu pentru menţiunea cu şotronul de la Calafat.
În concluzie, cât de frumos şi cuminte (şi cu minte!) a ştiut să se răsfeţe şi să se alinte domnul ăsta aparent matur şi serios, pre numele lui Nicu Alifantis! Da, este matur şi serios, aşa cum sunt copii atunci când se joacă.

Tot eu
21 august 2016


Ce mai citeşte şi mai ascultă Nelu Stratone

Lucian Ion, Nelu Stratone, Gabi Gombos.jpgÎn absența unei istorii generale a rockului românesc, subiect pe care sper să-l ”rezolv”, în această vară, cu ajutorul editurii Hyperliteratura, iată că, au început să apară, diverse cărți care se referă la rockul promovat pe plan local. Iar dacă Doru ”Rocker” Ionescu, este interesat de marile metropole, precum Cluj Napoca și Timișoara, iată că există interes și pentru orașele ceva mai mici, unde au existat, și încă mai prestează, zeci de trupe necunoscute publicului larg, dar cu multe ambiții pe plan local. Recent, au apărut două cărți, una scrisă de Gabi Gomboș și cealaltă de Mircea Hodârnău, care se referă la istoria rockului din două orașe relativ mici, Zărnești și Mediaș. O a treia carte apărută recent, a fost scrisă de Goran Mrakic, se referă la mișcarea punk timișoreană din anii '90.

GABI GOMBOȘ - Rock’n Zărnești (Editura Quadrat – Botoșani, 2016)***

Zarnesti Rock.jpgGabi Gomboș, este unul dintre cei mai prolifici autori de cărți și articole referitoare la muzica rock, subiectul preferat fiind ”metalele grele și foarte grele”. El a fost toboșar în mai multe formații underground, membru în juriu și organizator de festivaluri rock, colaborator la Pop Rock & Show, Vox Pop & Sport, Heavy Metal Magazine, Metal Fan și autor al lexicoanelor din seria Coșmar pe strada morții. Prieten vechi al rockerilor din Zărnești, el prezintă în acest volum, activitatea a peste 20 de trupe care, începând cu 1983, au activat în Țara Bârsei, pe lângă Casa de Cultură, Clubul Liceului Industrial ”6 Martie”, Clubul Uzinei ”Tohan” sau terasele ”Miorița”, ”Berlin” și ”La Marcu”, localuri unde se adunau rockerii din zonă. Dacă socotim că Zărneștiul are în jur de 22.000 de locuitori, rezultă că a existat o trupă la mia de locuitori, ceea ce, pentru București, ar presupune existența a circa 2.000 de trupe. Dintre formațiile din zonă, cele mai cunoscute au rămas: Ura de după ușă, Mekanik Șef, Experimental și Excentric. Citind cartea lui Gomboș, vom afla și povestea altor trupe, precum: Cacealma, Despot, F.U.C.K., Integral, Kompus, Krater, Spațial, Volton etc., dar și întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii, de la repetiții, turnee, concerte sau viața de zi cu zi, povestite de Lucian Ion, Adrian Radu, Marian Antohi, Daniel Popa sau Ioan Costache. La lansarea cărții, m-am aflat la Zărnești, printre invitați și pot spune că atmosfera a fost extrem de agreabilă, datorită gazdei evenimentului, ”mekanikul șef”, Lucian Ion. Se pare că primul tiraj al cărții s-a epuizat, astfel că, cei care doresc să facă precomenzi, pentru ediția a doua a volumului, se pot adresa, direct, pe facebook, lui Gabi Gomboș sau lui Lucian Ion.

MIRCEA HODÂRNĂU Medieșenii rock and roll (Istoria muzicală a Mediașului) (2 volume, Editura Asociația Culturală ”Mediașul nostru”, 2015)***

Mediesenii Rock and Roll.jpgDeși am călătorit destul de mult, poposind de vreo două ori și în Mediaș, nu am avut plăcerea să-l cunosc pe jurnalistul Mircea Hodârnău, astfel că, am fost surprins să aflu că cineva scoate o carte despre rockul din Mediaș. Din corespondența cu Didu Șurtea, știam câte ceva despre Magic, Memphis și Tin Club, apoi, mai erau câteva trupe care mi-au trimis demo-uri, în perioada în care aveam emisiuni radio: Sens Unic, Zoddiac și La Corso, sunt amic cu Gyuri Pascu, am urmărit activitatea lui Corneliu Stroe și a Elenei Cârstea, dar... cam atât. I-am trimis autorului un mesaj prin care am solicitat cele două volume, la care a răspuns, cu multă amabilitate, și așa am ajuns să aflu despre o serie de trupe care-mi erau total necunoscute: Club 67, Selena, Mediensis, Dinamic Grup, Acustic, Reflex, Onix, Medium Club etc. Dacă mă uit mai atent la nume, probabil că pe unele dintre ele le-am văzut când eram în concediu, la munte sau la mare, dar, mea culpa, nu mi-au rămas în memorie. Dacă primul volum a cărții prezintă fișe de trupe și soliști, în cel de-al doilea volum, avem un număr de 34 de interviuri, cele mai multe cu foști componenți ai trupelor medieșene, cum ar fi: Lutz Connert, Manfred Ungar, Hans Roth, Mircea Muntean etc., dar și cu ”riff-ul” Florin Grigoraș, cu Ioan Gyuri Pascu, și, surpriză (!!!), cu DAN ANDREI ALDEA. O carte care se citește cu plăcere și care oferă o sumedenie de informații legate de modul în care a fost percepută muzica rock în perioade temporale diferite.

GORAN MRAKIC PUNK REQUIEM (Editura Blumenthal, 2015)****

GORAN MRAKIC.jpgNu auzisem de Goran Mrakic, astfel că nu aveam nici-un gând să ajung la lansarea bucureșteană a volumului: ”Punk Requiem”. M-a atras mai întâi faptul că am primit un mesaj de la Daniel Silvian Petre, care m-a invitat la lansare. Mă gândeam că voi reuși să stăm de vorbă ceva mai mult pe niște proiecte care mă măcinau la vremea respectivă. Apoi, m-a atras titlul volumului, gândindu-mă că ar putea fi o antologie a muzicii punk. Nici una, nici alta. Daniel nu a venit la lansare, iar volumul era un roman cu caracter autobiografic. Mă simțeam stingher, nu cunoșteam pe nimeni, banii abia mi-au permis să cumpăr volumul și să beau o bere, dar, până la urmă nu am regretat. Goran, este un tip interesant, plin de umor, astfel că lansarea cărții a fost destul de agreabilă. Ajuns acasă, am căutat pe net informații despre autor și am aflat că are 36 de ani, absolvent de istorie, și este considerat unul dintre cei mai buni autori sârbi din diasporă, primind în 2006 premiul ”Radoe Domanovic”, pentru cel mai bun autor de satiră sârbă. Cartea conține 35 de povestiri, antrenante și pline de umor, cu personaje reale din Timișoara, de ieri și de azi, care se citesc pe nerăsuflate. Printre ele: ”New York via Mehala”, ”Who The Fuck Is Alice?”, ”Bețivan cel groaznic”, ”Ocska Grunge”, ”Un glonț pentru Moș Crăciun”, ”Elektricni Oegazm”, ”Cocomârla” etc. Cât timp am citit cartea, am râs cu poftă, lucru care s-a întâmplat și atunci când i-am împrumutat cartea fiicei mele, de 19 ani, care râdea, în camera ei, de se cutremura casa. Deci, efectul este același, indiferent de vârstă.

Nelu Stratone
20 mai 2016




Fenomenul Olmsted

Frederick Law Olmsted.jpgAm participat deunăzi la cea mai originală lansare de carte din câte se pot imagina: la Bethesda Terrace, un faimos loc de agrement din Central Park, lângă un lac, ca o sală de bal imperial, cu coloane de marmură și placat cu imagini romantice, într-o atmosferă divină, cu adevărat o explozie de viață a naturii ieșite dintr-o prea lungă iarnă, parcă și parcul a vrut să participe la această lansare a cărții lui Frederick Law Olmsted, Writings on Landscape, Culture, and Society, editată de celebra editură Library of America, organizatoarea evenimentului.

De ce s-a lansat o carte în mijlocul acestui parc, la terasa construită o dată cu cel mai mare parc al New York-ului și al orașelor lumii? Pentru simplu motiv că Frederick Law Olmsted (1822 – 1903) este creatorul acestui parc, iar Terasa Bethesda a fost construită atunci, în 1862. Construcția parcului a început în 1858. Olmsted este cel mai renumit arhitect peisagist (“landscape architect”) din America. El este considerat părintele arhitecturii peisagistice, fiind artizanul a numeroase parcuri americane, intrate în legendă, considerate standarde ale genului, foarte frecventate și azi, precum Central Park din Manhattan, Prospect Park din Brooklyn, Elm Park din Worcester, rezervația Niagara Falls, sistemul de parcuri Emerald Necklace din Boston, parcuri din Chicago, Washington, North Carolina și multe, multe altele.

Nu o dată am pomenit numele lui ori de câte ori am scris despre parcurile din Boston sau mai ales despre Central Park, dar acum, prin această carte, am secretul existenței acestui om deosebit, înzestrat cu o putere dumnezeiască, fiindcă el a avut ideea să opună parcul, protecția mediului, agresiunii urbane. Parcul reprezintă ideea de natură, este sălbăticia naturii domesticită, aflată sub ochiul disciplinat al omului, cel care introduce echilibrul și frumusețea, care valorifică tot ceea ce este mai de preț în natură.

De altfel, arhitectura peisageră se reflectă foarte pregnant în istoria artei, în special pictorii italieni, francezi și englezi realizând tablouri care conservă aceste realizări ale peisagiștilor. Indiscutabil, peisagiștii sunt și artiști, fiindcă ei oferă soluții estetice competitive pentru spațiile verzi ale drumurilor, grădinilor și parcurilor orașelor, estetica fiind în strânsă legătură cu istoria solului, hidrologia, topografia, geografia sau silvicultura, urmărind îndeaproape efectul energetic și protecția mediului.

Și Bucureștiul a cunoscut binefacerea unor astfel de artiști peisagiști, precum grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, director al Grădinilor Imperiale din Viena, care a creat parcul Cișmigiu în timpul domniei lui Bibescu Vodă, în 1847. Semnificativ este faptul că Olmsted i-a cunoscut pe toți peisagiștii europeni la ei acasă, în Germania, Franța, Italia sau Anglia. Senzaționalul destin al acesti om l-a dus pe tot pămnântul, a cunoscut toate parcurile vestite din lume, în special din Franța, Germania, Anglia, dar și din alte țări. A învățat de pretutindeni. Și a scris cărți să-i învețe și pe alții. A întocmit hărți, pe care le vedem în cartea dedicată lui de editura Library of America, plină de ilustrații, de hărți, de fotografii, de lucrurile fundamentale pentru cunoașterea lui Olmsted, cum este prețioasa sa corespondență.

Cartea dedicată lui Olmsted, avându-l ca editor pe Charles E. Beveridge, prezent la lansare cu un cuvânt pilduitor, cuprinde corespondența lui Olmsted cu marile personalități ale timpului, precum Abraham Lincoln, prezentări și studii ale unor parcuri celebre ale lumii, pe care le-a vizitat, toate in actu, adică orice scrisoare către o personalitate este însoțită și de un studiu, de un referat sau o analiză, de propuneri concrete. Este o mare lecție de felul cum ideile se îmbină cu practica. Stilul este savant, deloc protocolar, foarte la obiect, cu exemple și detalii, precum graficile științifice și hărțile necesare. Cartea este o ediție de lux, cu peste 800 de pagini, index, bibliografie, cronologie, note, un adevărat document pentru edilii de azi și de mâine, care vor să facă orașele în care trăiesc mai vii, mai frumoase.

Grid Modorcea
19 mai 2016

Corespondenţă de la New York


Sărbătoarea cărții rare

1888 Old Colony Railroad Cape Cod map.jpgPrintre târgurile de artă ale New York-ului, cu regim anual, se numără și Antiquarian Book Fair, care, dată fiind slăbiciunea vocației mele, mi-este cel mai apropiat de suflet, fiindcă este ca un Monument al cărții, al cărții rare, de anticariat, un fel de arhivă vie, în care ne întâlnim cu minunile literare ale umanității, cu edițiile princeps ale marilor cărți ale omenirii. De fapt, cartea fiind o oglindă a omului și a lumii, târgul este ca o coborâre în istorie, ca o aventură în muzeul scrierilor pământești. Un număr de 165 dintre cele mai vestite anticariate din lume își dau mâna ca să facă din acest târg un eveniment unic, de neuitat.

Domină antcariatele din Londra, Paris și New York. Evident, sunt prezente și anticariate din alte mari orașe americane, din alte mari focare mondiale ale cărții, din China, Japonia, Rusia sau Australia, dar pecetea spiritului englez este evidentă și de bun augur, fiindcă ai posibilitatea nu numai să te întâlnești cu istoria cărții engleze, dar și cu istoria acestei limbi. Cu adevărat numai aici se poate auzi o limbă de o mare cantabilitate, care ne apropie cu adevărat de spiritul limbii, acel spirit existent în opera lui Shakespare și a marilor scriitori englezi. Evident, edițiile Shakespeare sunt cele mai numeroase, dar te întâlnești cu toți autorii englezi importanți, dar și cu autori mai puțin cunoscuți. Rafturi speciale sunt organizate în cazul unor evenimente, cum sunt cele dedicate lui Charles Dickens și Arthur Conan Doyle. Dar toată literatura engleză este uluitor ilustrată.

Sigur, marile evenimente sunt special marcate, perecum face Libreria Bardón din Madrid, care sărbătorește cu un catalog monografic unic cei 400 de ani de la moartea lui Cervantes (1616 – 2016), adică publică 200 de ediții diverse ale operelor lui Miguel de Cervantes, lucru pe care l-am putut vedea numai în Barcelona, la biblioteca națională din Catalonia. Sau există în spațiul librăriei Thomas Heneage din Londra un clopot medieval din bronz realizat în Franța la anul 1300 și folosit și de Johannes Gutenberg, inventatorul tiparului, trecut și prin revoluția franceză. Duce cu el o întreagă legendă. Se află pus pe un postament și, împreună cu suprastructura lui, are peste doi metri. Numai metalul are înălțimea de 89 cm. Pe marginea lui citim inscripția: „Ave Maria Gracia Plena”. Și poartă un nume angelic, legat de Arhanghelul Gabriel. Se numește Angelus Bell.

Există tendința spre totalitate, să descoperi anticariate sincretice, în care găsești tot ce este esențial. De pildă, la Sokol Books din Londra te întâlnești cu Biblii rare, una și una, cu manuscrise rare, cu cărți de drept, de medicină, de istorie naturală, de știință, de voiaj, cu hărți neasemuite. De altfel, pasiunea hărților este un lait motiv al târgului, nu există boxă să nu vezi hărți geografice create de oameni din alte secole, din alte perioade istorice.

Însă trebuie să încep cu începutul, cu incunabulele, adică cu cărțile apărute înainte de 1500, mai exact, imediat după ce inventatorul tiparului, Gutenberg, a publicat Biblia sa, la 1455. Toate cărțile editate atunci, la începutul tiparului, se numesc incunabule. La acest capitol, anticariatele din Londra și-au spus cuvântul. Dar eu am rămas uluit de cartea frumoasă și de manuscrisele prezentate de Phillip J. Pirages din McMinnville, Oregon, Statele Unite. E fantastic să vezi ediții de la 1456 până în anul 1500. Conservarea lor este miraculoasă. Și mă gândesc imediat la editurile din România, unde mi-am scos atâtea cărți și în cazul unora, după câteva luni, rămâi cu foile cărții în mână, atât sunt de prost legate. Bine că s-a inventat e-book, să scăpăm de tipografii proști, care n-au nici un respect pentru carte.

Dar incunabule vezi la și la un anticariat din Basel, Moirandat Company, la multe anticariate din New York, și Londra, dar și din Copenhaga sau Verona. Bătălia, ca să spun așa, se dă între incunabule și manuscrise vechi. E un adevărat spectacol al cărții rare, cum se numesc majoritatea anticariatelor: „Rare books”. Fiindcă, lângă incunabule, strălucesc cărțile ilustrate sau așa numitele „illuminated manuscripts”, cărți iluminate cu imagini, ilustrate cu desene color, cărți pictate, adevărate bijuterii vizuale. Sunt citabile toate cele 165 de anticariate, fiindcă toate au adus ce au mai bun, ceea ce cred proprietarii lor că poate șoca.

Așa a crezut și Ekaterina Kukhto din Moscova, evident, prezența unui anticariat din Rusia, numit Biblionne, este o premieră în istoria acestui târg, cum mi-a spus chiar Ekaterina. Și ce credeți că a adus ea aici, la New York, cu gândul să rupă gura târgului? Cărți rare de Lenin, Stalin, Marx și Engels, ba și cărți cu zvastica sovietică, secera și ciocanul, lipită de simbolul „CCCP”. Era singură, izolată, fiindcă pe nimeni nu mai interesează astfel de rariăți, căci anticarii fac cultură, expun istorie, nu fac politică. Nu se poate, Ecaterina, i-am spus, țara ta are cea mai fantastică literatură din istoria umanității. De ce nu ai venit cu ediții princeps din cărți semnate de Pușkin, Gogol, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi sau Cehov, chiar că rupeai gura târgului, fiindcă n-ai fi avut concurență. Aici librarii expun incunabule, iar tu vii cu secera și ciocanul! Dar ea nici nu știa ce înseamnă incunabul, i-am explicat și mă gândeam cu tristețe că și noi, românii, facem parte din acea zonă izolată de lume, speriată de bombe, la sute de ani depărtare de pulsul adevăratei civilizații.

Și ce vreți dovadă mai clară decât faptul că, ironia soartei, la depărtare de o boxă de Biblionne, la Librairie Alain Brieux din Paris, era expusă ediția princeps, în trei volume, din 1878, a romanului Anna Karenina, evident, în limba rusă, cu alfabet chirilic. Iată, ceea ce mă așteptam să văd la Ekaterina, am văzut la un francez. Da, dar e din Paris, unde se află civilizația cărții, așa cum alături existau cărți chinezești la un anticariat din Londra. Iată, ce spectacol rar, fiindcă e atât de frumos să vezi această deschidere culturală, oferită de universalitatea cărții, să vezi frățietatea mondială prin anticariate, ba să vezi în aceeași boxă anticariate din Padova și Anvers sau din Chicago și Praga, iar cărțile la un anticariat dintr-un colț al lumii sunt ediții rare la o librărie din alt meridian. Cum am văzut la bijuteria numită Liberaria Antiquaria Mediolanum din Milano, cu rarități din domeniul arhitecturii, istoriei, geografiei, științei, astronomiei, călătoriei și bucătăriei.

Nu-i loc să nu descoperi ceva nemaivăzut. Cum este anticariatul „Royal Books” din Baltimore, Maryland, care prezintă filme, cu tot dosarul lor fascinant. De pildă, curentul Film Noir, apărut imediat după al doilea război mondial, care a cuprins toate cinematografiile lumii. Sunt remarcabil ilustrate filme realizate de Robert Altman, Sam Peckinpah, Preston Sturges, Roman Polanski, Anatole Litvak, Paul Schrader, Robert Siodmak, Carl Dreyer, Joseph Losey, Henri Clouzot, Fritz Lang, Rudoph Maté sau Jean-Pierre Melville. Fiecare film are dosarul complet, cu scenariștii, operatorii, vedetele lui, totul ilustrat cu fotografii rare din timpul filmărilor.

Orice curiozitate este satisfăcută. Cum am spus, copleșitoare sunt manuscrisele rare, cărțile cu autografe rare, ca și cărțile ilustrare, cum sunt absolute toate cărțile japoneze.

Există și un alt moment special, legat de Albert Einstein (1879 - 1955), cu un portret fotografic descoperit recent, dar și cu patru autografe de-ale sale, două pe ediții ale teoriei relativității, din 1915 și 1925, unul pe o carte poștală, din 1919, altul pe o conferință din 1948. Citatele din el sunt foarte gustate de vizitatori, precum acesta: „Two things are infinite: the universe and human stupidity; and I'm not sure about the universe. / Două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; și eu nu sunt sigur despre univers”.

Un pasionat al cărții găsește aici tot ce-și dorește, din domenii specializate, cum ar fi istoria și literatura americană, Africa americană sau America africană, America indiană, cărți de arhitectură, de pictură, de art deco, de istoria artei, cărți bibliografice, cărți cu autograph, cărți de botanică, de economie, de agricultură, sociale, politice, cartografe de tot felul, cărți de copii, de desene, cărți de cinema și mass/media, cărți de război, cărți de teatru, de modă, de spionaj, cartea erotică și cartea exotică, cărți de mitologie și basme, cărțile de idei sau filosofice, copleșitoarele cărți de știință, cărți religioase, nu lipsește nici abordarea pop-art sau a kitstch-ului, ca și avangarda, cum ar fi avangarda rusă, studiile feminismului, cărțile de călătorie, ca și utopiile.

Nu știi ce să admiri mai mult. Am văzut autografe de la Robespierre, Chaplin, Freud, Einstein, Hemingway, Lincoln, Puccini, Muybridge, Roosevelt sau Mark Twain. Ca și numeroase obiecte ale marilor personalități, precum bastoane înflorate, ceasuri, pălării. Nu lipseau caricaturile, fiindcă umorul este o componentă a cărții, a spiritului. Oriunde te oprești, găsești minuni. Dacă te oprești, ești pierdut, fiindcă gazdele își oferă atâtea amănunte despre comorile lor încât nu ai vrea să mai pleci din acel loc. Și pierzi alte priveliști.

Oamenii care însoțesc aceste comori sunt rari, deosebiți, de o mare finețe și distincție, nu doar dealeri ai cărții, ci oameni erudiți, adevărați intelectuali. Majoritate sunt evrei, ei au avut harul de a salva cartea rară de la dispariție. Dacă cartea rară e salvată, e salvată și omenirea, fiindcă ea, cartea, este oglinda ei. Știm astfel cine am fost, de unde venim și încotro mergem. Cinste acestor librari, căci unii sunt colecționari din tată în fiu, iar dacă nu erau ei, multe din comorile scrise ale lumii ar fi pierit, le-ar fi nimicit vitregiile timpului, incendiile, războaiele, dar acești oameni cu vocația cărții le-au salvat, le-au conservat, ca să existe istoria, ca să existe mărturia lucrurilor în timp.

Cărțile vechi sunt adevărate opere de artă. Ele uimesc prin calitatea hârtiei și a tipăriturii, în primul rând, care le-a făcut ca să reziste perfect sute de ani. Apoi textele sunt însoțite de imagini, de ilustrații desenate sau pictate. Cartea devine o sinteză, un obiect de lux, nu doar fiindcă prețurile unor astfel de ediții ating zeci de mii de dolari, dar este o mare sărbătoare artistică, fiindcă litera, ea însăși caligrafică, este îmbinată cu imaginea, cartea devine un obict vizual deosebit, o adevărată operă plastică, o vitrină care întregește Cuvântul, îi dă frumusețe și adâncime.

În fața acestui univers magic al cărții, m-am întrebat: oare ce lipsește de aici, ce carte încă nu s-a scris și pe care eu aș putea-o scrie? Sigur, mi-ar place să scriu o carte în care să răspund la întrebarea: Dumnezeu a creat lumea, cele văzute și nevăzute, dar cine a creat biblioteca? De unde știa bunica mea, care nu avea carte, dar mă îndemna pe mine să învăț, acest aforism: „Cartea face pe omul, om”!? Închei cu o cugetare de anticar: „Scrierea de cărți nu are sfârșit” (Eclesiastul).

Grid Modorcea
14 aprilie 2016

Corespondenţă de la New York

Foto: 1893 Sectional Map of New York, New Haven and Hartford Railroad, Eastern District, Cape Cod

P.S. Tot o carte rară este și SUNETUL PRIMORDIAL. RĂSTIGNIRILE LUI GHEORGHE ZAMFIR, a 92-a mea carte, care acum poate fi găsită în format e-book la Librăria Scriitorilor (librariascriitorilor.ro). E accesibilă astfel românilor de pretutindeni, tuturor celor însetați de Sunetul primordial.


Gheorghe Zamfir – 75

Pe 6 aprilie 2016, marele artist Gheorghe Zamfir împlinește 75 de ani. Să ne bucurăm că matricea țării a dat un asemenea vlăstar, care a dus melosul ei pe toate meridianele lumii, cu scopul de a pune peste tot sămânța roditoare, care să purifice lumea. A susținut timp de peste 55 de ani o luptă intensă cu toate păcatele, care aveau să se transforme în multă durere, binecuvântarea însoțindu-se adesea cu blestemul, extazul cu agonia, purificarea cu răstignirile.

L-am cunoscut personal pe Gheorghe Zamfir în anul 2005, după un concert aniversar pe care l-a avut la Conservator. De atunci, i-am urmărit concertele și am scris cu fiecare prilej, încercând să fixez astfel trăirile mele vizavi de muzica și persoana sa. Dar materializarea plenară avea să se petreacă recent, începând cu data de 9 septembrie 2015, când, la lansarea cărții mele Istoria Festivalului Internațional „George Enescu”, Gheorghe Zamfir, invitat de onoare fiind, mi-a adresat public invitația să scriu o carte despre el.

Și iată că acum, la aniversarea celor 75 de ani, cartea e gata, tipărită și expediată. Am numit-o Sunetul Primordial. Răstignirile lui Gheorghe Zamfir (Ed. Scriitorilor, 2016). Primele exemplare se află acum pe biroul său, sub ochii săi, grație eforturilor unor adevărați profesioniști, Mirela și Daniel Voinea, care la începutul acestui an mi-au mai editat o carte, romanul Mahalaua, avându-l printre personaje pe Gheorghe Zamfir, cu supranumele Pan-Z (penzi, ar citi americanii, un antonim la Jay-Z, marele mogul, dat fiind că Zamfir este un adversar declarat al muzicii satanice, în care include jazz-ul, genurile rap, blues, hard rock, gospel, metal etc.). Cartea Sunetul Primordial are coperta pe care dvs. o vedeți în premieră în imagine.

A fost cea mai sisifică experiență din viața mea, fiindcă, deși am mai făcut portretul multor personalități, de la D.I. Suchianu la Sergiu Nicolaescu, personalitatea lui Gheorghe Zamfir este ieșită din comun, se lasă foarte greu cuprinsă, datorită complexității ei renascentiste. Dovadă că nu am putut cuprinde tot în acest prim volum, deși este extrem de voluminos – la formatul B5, are 577 de pagini, dintre care 60 color –, și am plănuit încă două volume, numite Vizionarul. Gheorghe Zamfir justițiarul și Învățăturile lui Gheorghe Zamfir. Schițele lor le prezint la sfârșitul primului volum. Dar nu știu dacă am să apuc să le scriu, acest fapt depinde de apariția unor editori interesați întrucât primul volum s-a lovit de o obtuzitate editorială inimaginabilă. Eu nu pot să suport editarea a trei cărți despre Gheorghe Zamfir, plus traducerea lor în engleză, fără să existe un interes din partea editorilor români. Cred că e un act de cultură de importanță națională și mondială. Dar, ca și în cazul cărților mele despre Brâncuși și George Enescu, artiști cărora românii le-au făcut viața un calvar (pe Brâncuși l-au determinat să-și ceară cetățenie franceză, iar lui Enescu i-au interzis să revină în patrie!), există un dezinteres strigător la cer și față de Gheorghe Zamfir, care confirmă Golgota sa, care îmi arată că răstignirile sale, produse de români și străini – Zamfir îi numește într-o listă „teroriști” pe călăii săi –, sunt reale. Contemporanii noștri dovedesc că nu sunt în stare să respecte o valoare, sunt flămânzi numai după scandal, după fandări ieftine, de tip „Cancan”, nu-i interesează cu adevărat opera artistului, ba aș spune că nutresc ură față de ea, fiindcă le deranjează suficiența. Dovadă că lui Gheorghe Zamfir i s-a desființat Orchestra Națională de Folclor, i s-a luat abuziv catedra de la Conservator, i s-a desființat școala de nai, iar Festivalul „George Enescu” îl ignoră complet, se desfășoară de zeci de ani în absența lui, a celui mai complex muzician român, autor al peste 300 de compoziții originale. Și nimănui nu-i pasă. O nesimțire crasă. Nu ar fi normal ca Uniunea Compozitorilor să-i celebreze ziua de naștere, la casa „George Enescu”? Dar dl. Iorgulescu et co. sunt ocupați cu ușile de dindos. Muzicienii însiși nu-l cunosc pe Gheorghe Zamfir. Fostul său profesor de istoria muzicii, Viorel Cosma, nu l-a cuprins într-un lexicon din necunoașterea flagrantă a partiturilor unice ale lui Gheorghe Zamfir. Partea cea mai amplă a cărții este legată tocmai de Festivalul enescian, de degradarea lui cosmopolită, în comparație cu Festivalul de Nai creat de Zamfir, care ar putea fi coloana lui națională.

Nu mai discut de aspectul pecuniar, de jaful sistematic de a-i fura lui Zamfir tot ce a câștigat, o adevărată delapidare din partea Electrecord, în primul rând. Nu numai că nu i s-a făcut dreptate, dar a ajuns să fie sfidat de președinții țării, de miniștri, de autoritățile române, dar și de alte lighioane, ca Adrian Păunescu și Adrian Sârbu, fapte urâte care l-au determinat la un nou exil, după exilul din timpul dictaturii. Zamfir este un artist delicat, un om ultrasensibil, iar presiunea haitelor i-a făcut mult rău, l-a împins la izolare, pe care el a transformat-o în misticism, iar consecințele sunt incalculabile. Dacă artistul e nemuritor, omul este muritor, iar de aici, cu vârsta, se nasc marile compromisuri, trădarea unor principii, unor crezuri, așa cum s-a putut constata în cazul altor mari creatori, cum ar fi scriitorii clasici ruși, să spunem. Pentru Zamfir, Golgota a fost reală, așa cum o reprezintă el însuși într-o serie de lucrări plastice pe această temă. Căutările sunt mistuitoare, pline de meandre, de rătăciri, de întrebări grele, fără răspuns. Poate că aici se află adevărata natură umană. Ce este normalitatea? Care este calea dreaptă? Cea impusă de genii sau de gloată? Cred că busola are acul îndreptat spre Dumnezeu.

Rastignirile lui Gheorghe Zamfir.jpg

Dar fiind un eveniment aniversar, am să prezint succint substanța cărții mele. În acest prim volum, am încercat să realizez portretul artistului ideal, să-l prezint pe Gheorghe Zamfir ca muzician (naist, solist vocal, dirijor, compozitor, teoretician, pedagog), ca scriitor (poet, povestitor, memorialist), ca pictor foare original, un pictor al muzicii sale, al concretizării în imagini a viziunilor muzicale. De asemenea, l-am prezentat ca teoretician, ca autorul unei gândiri aparte pe baza unor criterii ierarhice, așa cum am întâlnit la Sfântul Ioan Scărarul.

Partea ce mai dificilă a portretului este cea religioasă. Odată cu revoluția în muzică, îmbinarea dintre nai și orgă, fapt care l-a impresionat și pe Papa Ioan Paul al II-lea, Zamfir a transformat concertele sale în fantastice trăiri mistice. El a descoperit rugăciunea prin sunet, rugăciunea prin nai. Aici se desfășoară substanța cărții, legată de paroxismul trăirii, cheia de boltă a înțelegerii acestui artist atât de special.

Pe această cale, Zamfir a încercat să rezolve marea piatră filosofală a omenirii, nemurirea. Adică a descoperit calea nemuririi. A apelat la experiențele filosofiei indiene, la o îmbinare sui-generis între trăirera creștină, ortodoxă, și trăirile yoga, trăirile ocultismului budist. În carte fac o analiză complexă, profundă, a acestei duble dimensiuni mistice și am descoperit că Zamfir are o natură chirstică. M-a ajutat în acest sens și experiența trăită la mănăstirile Muntelui Athos, dar și la mănăstirea Buciumeni, de orientare athonită, experiență pe care am repetat-o chiar în timpul scrierii acestei cărți, fapt care mi-a ușurat mult înțelegerea trăirilor lui Gheorghe Zamfir, fiindcă isihasmul trebuie să fie un criteriu ferm în orice judecată teologică. Și cred că am reușit să fac un fel de istorie a religiei în paralel cu perioada Kali Yuga, respectiv cu perioada istorică pe care a trăit-o artistul, fapt care a implicat un original proces al comunismului și post-comunismului românesc din perspectiva vieții și faptelor lui Gheorghe Zamfir. Este o aventură fără precedent, fiindcă fără precedent este și personalitatea acestui neasemuit artist.

Abia în comparație cu George Enescu, într-un capitol final al cărții, se vede ce ștachete înalte și-a propus Zamfir să treacă. Evident, el este un mare necunoscut. Nu este vorba aici de viața sa privată, de familia sa, de iubirea lui enormă pentru animale, de generozitatea sa, de tot ceea ce înseamnă Creștinul, Omenia, fapte pe care le redau printr-o serie de însemnări puse sub genericul Jurnalul “Zamfir”. Este vorba de muzică, de muzician. Ceea ce m-a uimit este tocmai faptul că nimeni nu s-a apropiat să-i cunoscă cu adevărat viața și opera. Iar Zamfir este un om deschis, se dăruiește, îi deschide ușile celui care dorește cu bună credință să pătrundă în templul său. Care este Abația de la Cobia sau Casa cu Enigme, cum numesc eu casa pe care și-a construit-o Gheorghe Zamfir după proiectele sale. Care includ și un paraclis, și un obelisc, și o cruce de mari proporții, înconjurată de 15 troițe, și simfonii speciale. Proiectele sale religioase sunt fantastice. E o minune să intri în acest univers, să descoperi comoara reală și sufletească a unui artist ce lasă poporului român un tezaur de neimaginat. El este mesagerul Sunetului Primordial pe pământ. Încercați să vă imaginați că sunteți contemporani cu un fel de sfânt apocrif. Să-i urăm sănătate, pentru o viață cât mai lungă, fiindcă el nu are nevoie de altceva, știe ce are să ne dea. La mulți ani, Gheorghe Zamfir!

Grid Modorcea
Corespondență de la New York

2 aprile 2016


MIMO OBRADOV - Peste rock şi după roll (Editura Brumar – Timișoara, 2013)****

Mimo Obradov EMI.jpgTăt Banatu-i fruncea!”, este sintagma care exprimă acea semeţie specifică bănăţenilor, prin care se consideră superiori „regăţenilor”, caracteristică și muzicii rock. Întotdeauna, trupele din zonă, indiferent că erau din Timişoara, Arad sau Lugoj, s-au considerat mai cu „moţ”, cu mult peste cele din alte oraşe. Consider că, în acest caz, problema complexului de superioritate are un gram de realitate, uşor de demonstrat, deoarece, în zona respectivă, au existat întotdeauna multe cluburi de dans, care erau asaltate de tinerii vremii și necesitau existența unor trupe capabile să asigure programul muzical. A contribuit din plin şi faptul că, cea mai mare parte dintre muzicienii care nu au ales ”drumul vestului”, aveau prieteni şi rude în Occident care îi aprovizionau sistematic cu instrumente muzicale, instalaţii de sunet, discuri, partituri, cărţi sau reviste de specialitate.

Tocmai de aceea, dotarea tehnică a trupelor din zonă era de cele mai multe ori superioară celor din centrul, sudul sau estul ţării, iar muzicienii dispuneau de un plus de informaţie muzicală, pentru că, aici se puteau recepţiona destul de uşor posturi de televiziune din Italia, Iugoslavia sau Ungaria, care aveau numeroase emisiuni muzicale. În plus, pentru completarea repertoriului, aici se ascultau în condiţii ideale şi Radio Europa Liberă, Radio Beirut, Radio Luxembourg, Radio Belgrad, Radio Novisad sau chiar radiourile pirat englezeşti, posturi de radio care erau buruiate peste tot în ţară.

Muzicienii bănăţeni beneficiau şi de multinaţionalismul specific zonei, care nu făcea nicio diferenţiere între români, maghiari, germani, ţigani sau sârbo – croaţi, astfel că majoritatea trupelor bănăţene, aveau componenţe interetnice, ceea ce oferea un plus de consistenţă repertoriului muzical, care era completat cu hiturile momentului din Germania, Ungaria sau Iugoslavia. Referindu-se la acest aspect, Ilie Stepan, liderul formației Pro Musica, afirma într-un interviu: ”Ăsta a fost spiritul Timişoarei. Niciodată nu s-a spus un cuvânt rău, o jignire pe bază de etnie sau religie. Totul a curs firesc. Fiecare cu gena, temperamentul şi dotările lui de la natură. Toţi şi-au pus amprenta pe Pro Musica. În Banat a funcţionat acest concept de unitate prin diversitate cu mult timp înainte să fie la modă.” (Interviu cu Ilie Stepan, luat de Ștefan Both, ”Adevărul de Timișoara”, 20 decembrie 2014)

În aceste condiţii este evident că, muzicienii bănăţeni erau mult mai bine informaţi decât cei bucureşteni sau cei din celelalte centre universitare. Bineînţeles că, principalul centru universitar, care s-a remarcat prin numeroasele trupe apărute în anii ’60, a fost Timişoara, oraş care dispunea de celebrul “ocska” (târgul de vechituri) unde găseai, aproape la zi, atât apariţiile discografice din Iugoslavia sau Ungaria, cât şi viniyluri din Italia, Germania sau Anglia.

Concentrate, la vremea respectivă, îndeosebi, în cartierele Iosefin, Fabric și Elisabetin, ”sălile de dans”, activau pe lângă cluburile muncitorești: ”Tehnolemn” – fabrica de mobilă, ”Bumbacul” – fabrica de bumbac, ”UTT” – uzinele textile, ”Berea” - fabrica de bere, ”Ada Marinescu” - fabrica de panglici, ”Garofița”, ”City” - fabrica de ciorapi, ”Semănătoarea” – clubul agricultorilor, "Cărămida” - popicăria fabricii de cărămidă, cluburile studențești: ”Meca” - cantina facultăţii de mecanică, ”Mihai Viteazu” și ”Casa Studenţilor”, iar altele au fost înființate în locul unor foste cinematografe sau pe lângă instituții de cultură: ”Lira” funcționa întrun fost cinematograf din Piața Maria, apoi erau, ”Lola”, ”Vega”, ”Mehala”, ”PM6” – ARLUS (Asociația de prietenie româno – sovietică), Teatrul Maghiar de Stat, iar în aer liber, în parcul ”Rozelor”, sau chiar în sălile de festivități ale liceelor. Pe lângă fiecare club activau, cel puțin, 2 – 3 formații vocal – instrumentale, astfel că, în Timișoara activau, încă din anii '60, câteva zeci de trupe.

Peste rock si dupa roll.jpgZiarist, realizator de emisiuni radio și de televiziune, Mimo Obradov, revine cu un volum care completează întrucâtva, tetralogia ”Istorii și Story Rock”, publicată la sfârșitul mileniului trecut. După cum declara într-un interviu, a crescut odată cu muzica rock, astfel că și prezenta lucrare, ”Peste rock și după roll”, abordează același subiect, dar extinde expozeul, prezentând deopotrivă atât nume, mai vechi sau mai noi, importante pentru istoria rock-ului mondial, precum: The Beatles, The Rolling Stones, Bob Dylan, Nirvana, Rammstein sau Lou Reed, cât și, diferite trupe, care s-au remarcat în istoria rock-ului timișorean, cu un accent ceva mai apăsat pe trupele din valurile recente. Așadar, alături de veteranii Phoenix, Progresiv TM, Clasic XX sau Pro Musica, găsim diverse istorioare despre Metamorf, Autostop, Abra, Survolaj, Cargo, Logaritm, Bega Blues Band, Implant pentru refuz, Arca, Amala, Rockabil, Blazzaj, Locatarii sau Quo Vadis, trupe de care autorul s-a atașat, atât prin natura profesiei cât și datorită prieteniei cu muzicienii întâlniți, aproape zilnic, la concerte, în săli de repetiție, în emisiuni radio sau TV, sau, la o bere, prin numeroasele puburi și terase timișorene.

De altfel, Mimo Obradov declara într-un interviu cu multă modestie: „Așteptam să scrie Petea Umanschi o carte despre rockul timișorean. Dar Petea s-a dus, iar acea carte nu s-a mai întâmplat. Așa că am rămas eu. Am simțit nevoia să scriu această carte ca pe un fel de datorie față de orașul Timișoara și de spiritul lui, un spirit pe care îl trăiesc din anii 60. Până acum, cărți dedicate rockului timișorean erau doar trei – a lui Nicolae Covaci, a lui Nae Tarnoczi și a lui Bela Kamocsa. Toate acestea sunt, însă, un fel de autobiografii. A mea este una scrisă din postura (subiectivă, oricum) a observatorului, criticului și eseistului. Două treimi din carte sunt dedicate rockului timișorean, iar o treime sunt eseuri din muzica universală. Titlul vine de la «to be a rock and not to roll», un vers din Stairway to heaven a celor de la Led Zeppelin”. (Interviu cu Mimo Obradov, luat de Flavius Boncea, ”Timișoara”, 28 martie 2014)

O carte care ne prilejuiește o plimbare, alături de Erland și Dietrich Krauser, prin cartierul copilăriei și adolescenței lor, Freidorf, ne oferă amănunte despre unul dintre cele mai selecte festivaluri rock organizate în anii '80, Tim Rock Festival, îi readuce în memorie pe trei dintre eroii rockului timișorean, dispăruți prematur: Nae Tarnoczy, Bela Kamocsa și Boița Perin, ne prezintă o scurtă istorie a formației Cargo, aflăm despre simpatia autorului pentru Implant Pentru Refuz, Lou Reed, Jeff Beck, Brian Jones, The Beatles, Nick Cave & The Bed Seeds sau Leonard Cohen, dar și impresiile acestuia la concertele Bob Dylan, Jethro Tull sau Rammstein.

Un volum absolut necesar pentru cei interesați de rock, în general, și de rock-ul timișorean, în special. De asemenea, o lucrare care îl așează pe Mimo Obradov, în galeria acelor specialiști, puțini la număr, documentați în domeniul rockului românesc.

Nelu Stratone
18 ianuarie 2016

Foto: Liliana Pele


PAUL SCOTT – Eric Clapton: Copilul nimănui (Victoria Books) 2015 ***

Copilul nimanui.jpgÎncă o carte despre Eric Clapton? E firesc să te întrebi aşa ceva pentru că în ultimii ani artistul a beneficiat de numeroase volume dedicate. Normal pe undeva, deoarece atât cariera dar şi viaţa sa personală se pretează la... evocări fluviu. S-au spus şi scris lucruri bune şi rele, s-au descris cu lux de amănunte evenimente reale sau imaginare, există biografii autorizate sau nu, un lucru e sigur, despre Eric Clapton s-a scris mult.

Autobiografia artistului, publicată în anul 2008, poate fi reperul la care să apelăm în analiza oricărei altă apariţie editorială dedicată lui Clapton. Cel puţin autobiografia beneficiază de prezumţia de oficialitate. În ce măsură evocările din acea carte sunt sincere? Nu ştiu. Dar cu siguranţă sunt subiective. Am plecat de la premisa că o biografie externă poate arunca o altă perspectivă, poate mai obiectivă asupra vieţii lui Clapton şi m-am apucat de lectură.

Paul Scott este jurnalist şi autor al altor câteva best-seller-uri biografice, în special dedicate celor doi membri principali ai trupei TAKE THAT: Gary Barlow şi Robbie Williams. În calitate de ziarist colaborează în prezent cu mai multe publicaţii din Marea Britanie. Cine poate să vorbească mai bine despre o carte dacă nu autorul ei, iar Paul Scott o face într-un articol publicat în MailOnline în data de 2 martie 2015. O să vă ofer citat-ul în engleză pentru mai multă savoare: „Princess Diana began sucking suggestively on a piece of ice as she gave Eric Clapton the eye”. Dar „amorul” dintre cei doi s-a răcit rapid. În schimb Clapton s-a îndrăgostit iremediabil de Carla Bruni, care i-a fost furată cu uşurință de către Mick Jagger. Fraze revelatoare despre conţinutul celei mai recente biografii. „Copilul nimănui” pune accent tocmai pe acest gen de aspecte ale vieţii muzicianului. Iar de material documentar autorul nu a dus tocmai lipsă.

Nu sunt omise însă capitolele dedicate diferitelor aspecte care au influenţat cariera muzicianului. Începem de la prima chitară cumpărată de bunica lui, cu care a trebuit să se lupte pentru că era ieftină şi avea corzi metalice care îl răneau la degete. În consecință cu greu reuşea să scoată sunete articulate care puteau fi numite cântec. Urmează atracţia pe care a simţit-o încă de pe băncile liceului vis-a-vis de blues-ul negrilor americani, dificultăţile legate de procurarea materialelor cu aceşti artişti într-o naţiune britanică dominată încă la acea vreme, în procent majoritar, de un conservatorism social profund. Autorul continuă expunerea perioadelor distincte din cariera aflată în rapidă urcare: The Yardbirds, Bluesbreakers şi Cream.

Dealtfel cartea este structurată foarte simplu, o privire scurtă aruncată asupra paginilor de cuprins vă va lămuri imediat cum stă streaba cu „viaţa” lui Clapton. "Pattie", "Exilul", "Băutura", "Dezintoxicarea", "Conor", "Abstinenţa", "Crossroads", "Melia" sunt capitole distincte în biografie, dar şi în viaţă. Astfel structurată cartea poate fi citită pe modul "fast-forward" de cei prea grăbiţi sau prea ocupaţi cu vârtejul vieţii cotidiene. Fiecare poate să îşi aleagă bucăţica care îl interesează. Cei interesaţi de muzică se vor duce la capitolul "Cream". Ceilalţi... la "Pattie".

Copilul nimănui” e o carte care nu are pretenţii de premii literare. Scriitura e una tipică pentru un jurnalist. Directă, concisă. Structura cărţii este ea însăşi una de foileton de ziar. Fiecare capitol ar fi putut face obiectul unui episod dintr-un serial publicat într-un săptămânal de duminică. Mai mult, am impresia, urmărind şi bibliografia menţionată de autor la final, am impresia că Paul Scott face doar un soi de rezumat al celorlalte cărţi cu şi depre Clapton. Dacă ai citit măcar una dintre celelalte apariţii editoriale, atunci această carte nu îţi va spune prea multe lucruri pe care să nu le fi ştiut deja. E o carte perfectă pentru cei care vor să afle câte ceva despre Clapton, dar nu prea multe. Pentru cei pentru care Clapton înseamnă albumele mai comerciale din ultimii 15 ani. Ei vor fi atraşi mai mult de aspectele controversate ale vieţii private ale artistului. Fără complicaţii, rapid şi fără prea multă bătaie de cap. Fanii adevăraţi, vor fi dezamăgiţi de superficialitatea capitolelor dedicate perioadelor The Yardbirds sau Cream. Vor trebui să caute alte surse de informare. Revin, nu ăsta e scopul cărţii.

Copilul nimănui” e o carte de consum. Ea vă va introduce doar în culisele vieţii şi carierei unui colos. Vă va linişti şi satisface curiozitatea generată de zvonurile sau adevărurile pe care le-aţi citit ciuntate pe ici pe colo prin ziare sau pe internet. Atât. Simplu. E o altă carte despre Clapton.

Ovidiu Moldovan
14 decembrie 2015


PAUL GRIGORIU – Cutele şi cutrele memoriei 2008 - 1969 - 2008 (Editura Publica) 2015****

Paul Grigoriu Cutele si cutrele memoriei.jpgDeşi am fost un ascultător pasionat al radioului public, până pe la mijlocul anilor '90, trebuie să recunosc că am reţinut doar câteva nume ale vocilor pe care le auzeam la radio. Sincer, eram atent doar la muzica difuzată sau la informaţiile primite şi arareori eram interesat de identificarea vocii realizatorului emisiunii ascultate.

În mod cert, una dintre vocile radio pe care le recunoşteam încă de la primele cuvinte era cea a maestrului Paul Grigoriu. Cred că l-am auzit prima oară la Radio Vacanţa, prin anii '80, iar după Revoluţie îi ascultam cu mare plăcere programele matinale. Trebuie să recunosc că pentru mine a fost un fel de guru, pe care încercam să-l copiez în matinalele mele de la Radio Tinerama.

Pe lângă emisiunile radio, îi apreciam şi talentul scriitoricesc, probat atât prin debutul în poezie, din 1967, în revista Amfiteatru, cât şi de volumele de proză: ”Anatomia unei străzi” (1992), ”Vară franceză (Un romantic la Paris)” (1998), ”Moștenirea tinichigiului” (2000), ”Radiografii. 1969-1989” (2000) şi ”G de la Gugiumeni. Falsă monografie” (2013).

L-am cunoscut personal, la începutul anilor 2000, prin intermediul lui Moţu Pittiş, şi în ambianţa unor sticle de vodcă sau de whisky, am constatat că avea o cultură impresionantă, bazată pe o memorie de elefant şi mult umor. Ţin minte că, ne povestea amuzat, mie, lui Moţu şi lui Jerry Schwartz, o întâmplare cu fiul său mai mare, Paul ”Slayer” Grigoriu Jr. Acesta, solist în formaţia Rising Shadows, venise într-o vizită şi a intrat în baie. După câteva minute, din baie au început să se audă nişte răgete cumplite, la care Grigoriu tatăl a crezut că fiului i se făcuse rău. A bătut în uşă, iar Slayer, a ieşit bine dispus. ”Ce faci, ţi-e rău?”, la care răspunsul l-a lăsat mască: ”Nu. Făceam doar nişte vocalize”.

Dar să ne întoarcem la volumul apărut în colecţia Victoria Books, în care, maestrul radioului post-decembrist îşi demonstrează din plin calităţile de scriitor, prezentând diferite crâmpeie din viaţa şi activitatea unui profesionist de radio, care şi-a desfăşurat activitatea sub 14 preşedinți (directori generali), începută în 1969, cu un comunist, Valeriu Pop, preşedinte în perioada 1968 - 1971 şi terminată, vineri 31 octombrie 2008, sub conducerea liberalei Maria Ţoghină. Pentru o perioadă de timp de un an, Paul Grigoriu a fost, el însuşi director general, al SRR.

Fiecare, dintre cele 38 de capitole ale cărţii, descrie momentele de bucurie, dar şi pe cele de dezamăgire trăite în cei 39 de ani de activitate, adevăratele lupte subterane pentru putere, neştiute de ascultătorii de radio, şi elucidarea unor alegeri mai bune sau mai rele făcute în timpul activităţii sale. Aflăm, de asemenea, ”bucătăria” realizării unor emisiuni, precum: ”Noapte albastră”, ”Matinal” sau ”Sfertul academic”, programe care i-au adus nu numai popularitatea în rândul ascultătorilor şi prestigiul cuvenit celui mai bun realizator de emisiuni radio, dar şi două distincţii, primite din partea Preşidenţiei României, Ordinul Meritul Cultural şi Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”.

O carte deosebită, care se citeşte "A bout de souffle", scrisă de un om deosebit, care, din păcate, ne-a părăsit, pe 3 aprilie 2015, la 70 de ani.

Sincere condoleanțe, celor doi fii, Paul Jr. şi Jean Luc, pe care-i cunosc de pe scenele rock, încă de la începutul anilor '90, şi celor două doamne, Gilda-Francesca şi Rodica, cărora le este dedicat acest volum, deoarece, scrie Paul Grigoriu, după pagina de gardă a volumului: ”...mi-au suportat (nu știu cum) teribilismele și trufiile”. Dumnezeu să-l odihnească!

Nelu Stratone
11 decembrie 2015


Ioan Big – Blue, Black & White. Povestea Rolling Stones (RAO) 2006****
Cronica unei trupe hoinare, tinere şi neliniştite

Carte Ioan Big.jpgCeea ce scriem acum, în 2015, s-ar putea zice că nu e o cronică, ci o ana-cronică. Cartea despre care vorbim a apărut cu aproape zece ani în urmă, dar, ce mai tura-vura, turneul Zip Code încă reverberează prin America de Nord, iar albumul solo al lui Keith Richards, Crosseyed Heart, e proaspăt! Aşa că, nici cartea, nici trupa nu miros a naftalină. Editura RAO are un program coerent ce vizează cultura pop, iar The Rolling Stones şi-au găsit în Ioan Big biograful/monograful ideal (bine informat, empatic şi critic totodată). Cum, pe la noi, eseurile/cărţile ce iscodesc fenomenul pop-rock (muzică, film, ideologie), nu doar sub aspectul unor traduceri de dincolo, ci dintr-o perspectivă autohtonă originală, sunt încă rare (le găsim, totuşi, în Arta Sunetelor, în eseurile lui Dumitru Ungureanu sau Costin Grigoraş, ale muzicologului Oleg Garaz şi în alte cercetări solitar-sporadice), astfel de apariţii sunt salutare.

Povestea lui Ioan Big începe prin 1960 şi se termină în primăvara lui 2006. Cam cu un an înainte de concertul pe care THE ROLLING STONES l-au susţinut la Bucureşti (concert ratat de subsemnatul, care, plecat pe alte meleaguri, i-a vânat pe veteranii rock’n’roll, fără succes, prin Austria şi Franţa, rămânând până azi cu un sentiment de frustrare nevindecat). E o veritabilă cronică în care „viaţa şi opera” celebrului grup britanic e urmărită pas cu pas, an după an. Până la urmă, e depănată istoria unui slogan: „sex, drugs & rock’n’roll”, ceea ce face ca, la sfârşitul lecturii, cititorul să se aleagă cu o imagine a esenţei rock-ului, atât pe latura de modus vivendi, cât şi pe cea de căutare a identităţii muzicale în context contemporan.

Alături de Ioan Big, se află o pleiadă de personalităţi ale vieţii şi publicisticii muzicale. Prefaţa îi aparţine lui Florian Pittiş (cel care traduce, inspirat, numele grupului prin „vântură lume”), iar Postfaţa, lui Mircea Toma. La începutul cărţii sunt consemnate şi o seamă de opinii despre The Rolling Stones, culese de la nume notorii sau de la studenţi. Găsim aici atât aprecieri subtile, cât şi alergii făţişe. Ceea ce mi-a amintit de „polemicele cordiale” cu basistul trupei mele Echinox, de odinioară: "Nu-mi plac, dar îi respect!" – îmi zicea el, ritos, ştiind că mă provoacă. Eu eram – şi am rămas – înamorat de ei. Nu mă puneţi să mă duc pe o insulă doar cu The Beatles: voi strecura în valiză, cu orice preţ, şi Jumpin’ Jack Flash sau Honky Tonk Women!

Fiecare decadă a cronicii e însoţită de câte o binevenită introducere semnată de Emil Răducanu, Nelu Stratone, Florin Silviu Ursulescu, respectiv Paul Petre. Decadele (Începuturile, Stardomul, Maşinăria Rock’N’Roll şi Tinereţe fără bătrâneţe, capitolul din urmă depăşind limitele decadei, din 1990 până în 2006!) surprind fenomenul viu al evoluţiei trupei, întreţesând viaţa tumultuos-dramatică a muzicienilor cu efortul creării unui stil original, construit firesc pe fundamentul blues-ului.

Ce înseamnă pentru Ioan Big Stones-ii? Iată răspunsul: „Au un caracter UNIC în întreaga istoria Rockului. Pot să jur acum, aşa cum o voi putea face şi în 2016 sau în 2026, că riff-ul ce deschide <> (sau <> sau <> sau…) tot va suna bine, mult timp după ce mare parte din aşa-zisul Rock modern va fi îngropat şi uitat. Pentru mine Stones-ii reprezintă modele absolute ale muzicianului de Rock, trubaduri ai civilizaţiei moderne care validează visele şi aspiraţiile unor generaţii întregi”. Şi ca temeiul aprecierii să fie cât mai solid, autorul numeşte cele 6 „pietre” care justifică rândurile sale elogioase: martori implicaţi în cultura Pop din a II-a jumătate a secolului XX, promotori ai Bluesului, distilatori de…stiluri, pionieri ai Punk-Rockului, „una dintre cele mai bune trupe de Rock’n’Roll şi „olimpici” la management & marketing.

Ioan Big ne oferă şi un Top 10 The Rolling Stones, o „compilaţie ideală” ce cuprinde, între altele, Satisfaction, Jumpin’ Jack Flash, Honky Tonk Women sau Moonlight Mill (personal, aş fi introdus în top şi The Bitch!). Că autorul listei best of e pe aceeaşi undă cu “spiritul” The Rolling Stones o dovedeşte Setlist-ul formaţiei din turneul 2015, la Buffalo, unde regăsim majoritatea pieselor din “compilaţia ideală” a biografului român.

Povestea depănată de autor nu e doar o înşiruire rece de fapte şi citate, ci o relatare acompaniată de emoţie şi viziune critică. Cartea e plină de amănunte picante şi « suveniruri » rock ‘n’roll (aflăm, de pildă, că la „concursul de ocupare a postului de chitarist” a participat şi… Paul Kossoff. După cum ştim, Ron Wood a fost, în cele din urmă, fericitul câştigător!). Mick Jagger, Keith Richards, Charlie Watts, Brian Jones, Mick Taylor sau Ron Wood par a fi personajele unei emisiuni Big Brother care ţine jumătate de secol. S-au deprins însă aşa de bine cu rolul pe care-l joacă, încât rămân pe scenă şi în lumina reflectoarelor/camerelor în eternitate.

Volumul, totuşi, nu se încheie cu Postfaţa lui Mircea Toma. Încă două secţiuni de final cercetează fenomenul The Rolling Stones, din diverse unghiuri. La Stones Chat participă Dan-Silviu Boerescu, Berti Barbera, Silviu Aioniţă (cu o scurtă, dar binevenită incursiune în lumea echipamentului folosit de formaţie), Iulian Ignat, Alin Ludu Dumbravă, Cristian Teodosiu şi Denis Dinulescu. Secţiunea Pop Puzzle îi are ca protagonişti pe Ioan Groşan, Dumitru Ungureanu, Gheorghe Onuţ, Dan Petre şi Jim Haynes (interviu).

Remarcabilul volum scris de Ioan Big ar merita o a doua ediţie, în care să se adauge încă o decadă (2006-2016), care n-ar face decât să confirme creditul acordat de autor (subscriem!) acestor „băieţi răi” ai Rock ‘n’Roll-ului. Au o vitalitate extraordinară şi aparţin simultan istoriei muzicii şi zilei de azi, nesfiindu-se a scoate limba la realitatea fadă, snoabă sau ipocrită, „tellin’ me more and more/about some useless information/supposed to fire my imagination”.

Gabriel Petric
18 octombrie 2015


Thomas Fuchs - Johnny Depp, Omul din spatele măştilor (Victoria Books) 2015****

 ...Doar un biet actor?!

"Părinţii lui Tom, George şi John sunt rugaţi insistent să îşi recupereze copii de la locul de joacă. Vă rugăm să vă grăbiţi, cei mici au început să o ia razna...".

Johnny Depp Omul din spatele mastilor.jpgCu masca şi fără mască. Parafrază la binecunoscuta emisiune din epoca de aur... Ce vedeţi mai întâi? Normal masca, carcasa. Dar omul din spatele măştii nu vă apare mental?! Asta înseamnă personalizarea măştii. Omul a umanizat un obiect. Nu te poţi ascunde de aceasta. Face parte din arsenalul unui mare actor. Dacă la Jim Carrey, de plidă, The Mask, rămâne o unică metamorfozare, desigur memorabilă, la John Christopher Depp II, personajele sale, Edward Scissorhands, Willy Wonka, Sweeney Todd*, Mad Hatter şi desigur, Jack Sparrow*, vor rămâne portrete unicat în istoria cinematografiei. Cum a reuşit? Asta aflăm din cartea lui Thomas Fuchs. Cu stăruinţă şi luciditate, autorul portretizează veridic, comportamentul şi deriva lui Depp, deopotrivă cu, atmosfera socială din jurul său, de la naştere până pe culmea celebrităţii, contextul actorului în societatea americană şi reuşita versus decăderea confraţilor contemporani. Atitudinea sa rock este cea care l-a împins spre zidirea acestor personaje, aşa cum, în copilărie, l-a exclus din liceu şi trimis să îngroaşe rândul urgisiţilor societăţii americane. Nici mediul familial nu l-a ajutat, ci dimpotrivă, divorţul mamei, migraţia fraţilor, într-un cuvânt, destrămarea familiei, l-a împins înspre refugii bahice şi paliative. Aşa cum îi "stă" bine, unui star rock, să zicem, Keith Richards, idolul său. Pentru că, muzica rock a fost o componentă însemnată în viaţa lui Depp, ea l-a ajutat în tinereţe, să străbată mai uşor - şi mai frumos aş spune eu - perioada boemă, alunecoasă şi fără certitudini din viaţa sa. Capitolul acesta este suculent şi totodată, inedit, în special pentru fanii săi, ce vor descoperi, de pildă, printre altele, că Johnny a suplinit solo-ul de chitară al lui Noel Gallagher, din finalul celebrului hit, "Fade in / Fade out". Nu vă întrebaţi de ce! Citiţi cu încredere cartea germanului Thomas Fuchs (n. 1962), printre altele, autor al biografiilor lui: Mark Twain (Ein Mann von Welt, 2012) şi Ernest Hemingway (Ein Mann mit Stil, 2014).

Cu o rigoare caracteristică originii sale, Fuchs concentrează în cele 257 de pagini ale cărţii de faţă, un volum imens de informaţii, date şi amănunte picante despre celebrul actor, reuşind să portretizeze şi să explice multiplele faţete ale acestuia. Rocker-ul Depp, "cu părul lung şi slinos, cercel în ureche şi o cutie de ţigări înfiptă în manşetele suflecate ale tricoului" a fost suficient de convingător la audiţia pentru primul său rol... principal din "Coşmarul de pe Elm Street", al regretatului regizor, Wes Craven (n. 2 august 1939 - d. 30 august 2015!). Avea să lase în urmă, Six Gun Method, trupa sa de adolescent rebel şi să urmeze sfatul lui Nicholas Cage, cel care l-a îndrumat spre film... "Cert este că arăţi ca un actor, câteodată asta este suficient". Conştient că, un actor poartă întotdeauna o mască - "în spatele unui rol se putea ascunde mai bine decât în spatele unei chitare" - Johhny, a început studiul "manierismelor fizice pregnante", sintetizându-şi cunoştinţele acumulate în două şcoli de actorie, în Loft Studio a lui Peggy Fleury, respectiv, în şcoala profesoarei Sandra Seacat. Au apărut şi primele replici adulatoare la adresa sa: "Johnny îşi construieşte rolurile prin osmoză", "tipul acesta are şanse să devină noul James Dean". Fuchs ne bombardează cu detalii despre: prima sa iubire din lumea filmului, necunoscuta, pe atunci, Sherilynn Fenn; despre producţia filmului "Plutonul", în care Depp ar fi meritat rolul principal; despre rolurile din serialele de televiziune, în special despre cel din "21 Jump Street",care îi va lua 5 ani din viaţă, dar îi va oferi un confort financiar invidiat de mulţi dintre colegii săi. Mai era doar un pas, până ce, "idolul adolescenţilor" să culeagă roadele popularităţii sale în creştere.

"Nu beţi fără măsură. Nu vă drogaţi! Nu trageţi chiulul de la şcoală! Folosiţi prezervative!"

Îndemnuri, sfaturi, poveţe. Astfel de cărţi, receptate în cheia firească a normalităţii societăţii americane sunt un deliciu pentru consumatorii români de film. Thomas Fuchs ne surprinde cu abundenţa detaliilor şi mai ales cu, limpezimea argumentelor motivaţionale. Alegerea personajului Edward Scissorhands a fost dorinţa lui Johnny Depp. Edward Mâini-de-foarfece a venit în momentul cel mai potrivit al carierei lui. După consolidarea financiară, după Fenn şi Jennifer Grey şi după, statornicirea emoţională la ... Winona Ryder, iată că, venise vremea pentru creaţie. "Sharon Stone ar fi putut să se aşeze picior peste picior în sute de filme, dar a avut nevoie de un personaj precum Catherine Tramell, care să îi garanteze succesul internaţional." Johnny era deja celebru şi această statură îi permitea să aleagă. Cum însă îl va convinge pe Tim Burton să-i ofere rolul principal în detrimentul lui... Tom Cruise?

Tim: "Ştii că există un film horror cu Humphrey Bogart?"

Johnny: "The Return of Dr. X"

Alte prietene: Ellen Barkin, Tatjana Patitz, Kate Moss. Alte filme: Arizona Dream (r. Emir Kusturica, 1992), Benny & Joon (r. Jeremiah Chechik, 1993), What's Eating Gilbert Grape (r. Lasse Hallström, 1993). Era vremea din nou pentru muzică şi de ce nu, pentru... un club propriu. Alege, împreună cu Chuck E. Weiss, un fost club de mafioţi de pe Sunset Street şi-l numeşte Viper Room. Aici vor cânta: Jack Dylan, Johnny Cash, Lenny Kravitz, BECK, Jared Leto, Pussycat Dolls (grup feminin de dans burlesque creat de Christina Applegate!), etc., etc. Odată cu decesul lui River Phoenix din dimineaţa de Halloween 1993, atmosfera din club se va deteriora, Viper Room fiind căutat, mai degrabă, ca atracţie turistică, tot aici, găsindu-şi sfârşitul, Michael Hutchence (INXS) şi Timothy Leary...

"Conceptul de este un paradox."

Rolul principal din Ed Wood (r. Tim Burton, 1994) îi va oferi posibilitatea lui Johnny Depp să întruchipeze o persoană din viaţa reală, un regizor de filme ieftine şi prost realizate tehnic, un travestit, cu o fixaţie pentru puloverele de angora. Un rol foarte bun şi un succes la Oscar pentru Martin Landau, în rol secundar. Muzica acestui film a fost realizată de Howard Shore (3 Oscar-uri pentru The Lord of the Rings, 2002-2004). De la rolul entuziastului regizor, Ed Wood, la cel mai mare amorez din lume, Don Juan de Marco, Johnny se dezvoltă cu delicateţe şi dezinvoltură, în realitatea obiectivă a personajelor întruchipate, fiind convins de legătura acestora în planul real al materiei. Nu este o realitate subiectivă, nu este un avatar într-o lume a viselor, aşa cum ulterior, îl vom descoperi în postura unui pirat carismatic sau a unui fantezist fabricant de dulciuri. Aceste variate faţete actoriceşti făcuseră (deja) din Johnny Depp o vedetă la Hollywood. (vedetă, acest termen, care în DEX înseamnă - "Actor sau actriță care deține un rol principal într-un spectacol, mai ales într-un film (și se bucură de renume, de mare popularitate..." - s-a alterat considerabil, din cauza folosirii abuzive în mass media românească, fiind atribuit fără justificare şi fără chibzuinţă unor persoane fără calităţi evidente şi activitate justificativă). Johhny Depp este actorul şi artistul rebel, rocker-ul înfocat, superstar-ul adulat de mase, dar şi un tată iubitor şi responsabil. "Este surprinzător să vezi cum toată viaţa capătă, brusc, sens." După patru ani cu Kate Moss, în galeria marilor iubiri ale lui Depp, apare Vanessa Paradis, aspirantă la rolul diavoliţei, din The Ninth Gate al lui Roman Polansky, filmat în studiouri pariziene. În 1998, sămânţa cuplului Depp-Paradis o trimite pe Kate Moss la o clinică de dezintoxicare, iar lui Johnny îi determină atitudinea respingătoare pentru paparazzi, conduită ce-l va trimite după gratii, pentru o noapte. După naşterea celui de-al doilea copil, atitudinea lui Depp faţă de rolurile abordate se va schimba, acesta acţionând sub influenţa paternităţii şi în consecinţă, fiind mult mai atent la imaginea sa. Frumoasa pereche de copii ai celor doi amorezi, încă nelogodiţi, îi obliga la decenţă şi timp liber (suficient) pentru viaţa de familie. Filmele şi rolurile sale din această perioadă "nu au fost, de regulă, prea riscante". A făcut filme pentru copii, Finding Neverland* (Marc Forster, 2004) sau ecranizări după benzi desenate, From Hell (Albert Hughes, 2001) sau a jucat în pelicule cu final fericit, Chocolat (Lasse Hallström, 2000). Statistic, Depp a jucat în aproximativ 60 de filme, are o avere de circa 450 de milioane de dolari şi este încă în primii 15 bărbaţi (senzuali) ai cinematografiei. Un actor care a imprimat rolurilor interpretate viziunea sa proprie despre lumea reală sau despre tărâmul viselor. Cu el, cinematografia actuală cucereşte tot mai mulţi adepţi, fiind printre puţinii creatori de portrete model, pe placul publicului, venit să (ne) scape de stress-ul cotidian şi să (ne) bucure de inventivitatea fără limite, a celei de-a şaptea arte. Singurul său film, în calitate de regizor, a fost The Brave (1997), în rolurile principale Depp, Marlon Brando, iar coloana sonoră a fost încredinţată inovatorului muzicii punk, Iggy Pop. Nu am văzut încă acest film, dar Fuchs ne oferă motive sustenabile pentru a-l căuta şi achiziţiona, măcar, ca obiect de colecţie. Odiseea Depp mai dezvăluie o relaţie de prietenie cu Hunter S. Thomson, despre care, se ştie, că este creatorul jurnalismului denumit Gonzo (un tip bizar de jurnalism în care autorul participă la acţiunea descrisă) şi care, o lungă perioadă din timpul vieţii sale, a petrecut-o alături de Depp, în compania drogurilor, "explorând noi dimensiuni", în spatele uşilor închise, departe de "ochii" presei... Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: De ce nu a luat niciun Oscar, fiind nominalizat de 3 ori*? Poate cu Black Mass (d. Scott Cooper, 2015). În fine, citind această carte... veţi privi cu alţi ochi şi apoi puteţi judeca, omul Johnny Depp şi creaţia sa.

"Acum trebuie să plec. Trebuie să consolez o prietenă... A fost întotdeauna un mare fan al Winonei Ryder. Acum au prins-o şi pe ea în timp ce fura dintr-un magazin."

Radu Lupaşcu
1 octombrie 2015


Jean-Dominique Brierre - Edith Piaf: fără iubire suntem nimic (RAO) 2015****

Dacă iubire nu e, nimic nu e

Edith Piaf.jpgPrin bunăvoința unui prieten - “nu spui ține ... persoană însemnată” - am primit o remarcabilă biografie scrisă de Jean-Dominique Brierre, intitulată “Edith Piaf: Fără iubire suntem nimic”. De-a dreptul fascinat de personalitatea Primei Doamne a cântecului francez, am citit și recitit povestea vieții ei de care se leagă numele și carierele unor figuri majore ale artei și culturii din Franța și nu numai. Cu un alt prilej, voi vorbi mai pe larg despre această mare cântăreață a cărei înălțime era de fix 1,47 m ... Desigur că valoarea unui om nu se măsoară in metri sau centimetri, iar dacă am pomenit acest detaliu, am făcut-o mirându-mă că un trup atât de mic și de fragil ascundea o inimă mare cât lumea toată. Biografia scrisă de Jean-Dominique Brierre începe cumva cu sfârșitul, insistând asupra actualității cântecelor lui Piaf. Pentru o mai bună înțelegere a acestui fenomen, trebuie notat că în 2013, la cincizeci de ani de la moartea ei, pe Google puteai afla douăsprezece milioane de referințe despre Edith Piaf. Asta da urmă lăsată, urmă adânc săpată în memoria iubitorilor de muzică de pretutindeni. Apropo de urma lăsată: Am văzut acum 5-6 ani un interviu luat de un post TV unui apropiat al lui Billie Holiday. Acesta povestea diverse episoade din viața cosângenei lui Piaf, insistând asupra “priceperii” ei de a-și alege iubiții dintre bărbații cei mai răi, mai duri și mai ingrați cu putință. La un moment, copleșit de emoție, prietenul lui Billie s-a întors cu spatele la cameră de filmat ca să nu i se vadă lacrimile. Asta se întâmpla prin 2010, după mai bine de cincizeci de ani de la moartea lui Billie Holiday... Pe lângă faptul că a fost cu totul unică în peisajul muzical al lumii - Jean Cocteau scria despre ea, citez: „Doamna Edith Piaf este inimitabilă ... Nu a mai fost vreo Edith Piaf și nici nu va mai fi vreodată” - marea cântăreață a creat involuntar o adevărată școală de piaffili. Pe urma ei au venit multe nume noi, dintre care unele remarcabile precum: Mireille Mathieu, Georgette Lamaire, Chimene Badi, Axelle Red și mai ales Patricia Kaas. Chiar și cântăreții și-au încercat norocul cu piesele lui Piaf, sau cântând în maniera ei. Sunt de menționat bunăoară Claude Nougaro, Johnny Hallyday, dar și Enrico Macias. Patricia Kaas este singura care - fără să o imite pe Piaf, ci abordându-i cântecele într-o manieră cu totul personală - a reușit să se apropie cu adevărat de spiritul și inima Maestrei. Vedeți în acest sens albumul tribut al Patriciei Kaas, intitulat “Kaas chante Piaf”, înregistrat în 2012 împreună cu prestigioasa Royal Philarmonic Orchestra. Piaf este “one of her kind” fiindcă viața ei privată și cariera muzicală nu pot fi desfăcute ci alcătuiesc un tot. De la momentul primei prestații muzicale pe o stradă din Belleville - la sugestia tatălui ei, Edith interpretează cu mult succes singurul cântec pe care îl știe, La Marseillaise - și până într-o seară de toamnă a anului 1963, când se ascunde într-una din camerele reședinței de la Gatouniere ca să cânte acompaniată de Francis Lai la acordeon, Edith este și rămâne ea însăși: O femeie care nu poate trăi decât dacă iubește și cântă, fiindcă “iubirea fără cântec nu poate să existe” (am citat dintr-un interviu acordat de Edith Piaf). Nu vreau să intru în detalii biografice, ca să nu le stric plăcerea celor care vor vrea să citească biografia scrisă de Jean-Dominique Brierre. Trebuie totuși remarcat un anume fapt pretrecut chiar la începutul carierei lui Edith Piaf: Primul ei recital are loc în 24 octombrie 1935, la cabaretul Gerny’s. Louis Leplee este patronul cabaretului și cel care a remarcat-o pe anonima Edith Gassion în timp ce aceasta cânta pe o stradă din cartierul Pigalle. În 26 octombrie, la numai două zile după acest prim recital, Petit Piaf cântă la Radio-Cite. Succesul la public este practic instantaneu, de parcă parizienii așteptaseră multă vreme această voce - Vocea lor - și în sfârșit o găsiseră. Edith cântă la Radio-Cite 12 duminici consecutiv. Un ziarist scrie despre ea în “Le petit Parisien”: “Fetișcana Piaf nu poartă decât un pulover destul de sărăcăcios peste o rochie absolut simplă; nu știe să facă vreun gest, iar lumina proiectoarelor o jenează, nu știe nici măcar să salute; de fapt, nu știe nimic ... Dar cântă ... Fata aceasta venită de pe trotuar dă cântecelor de stradă aceeași poezie sfâșietoare, pătrunzătoare și ușor veninoasă ca și Carco în romanele sale cu subiecte din lumea străzii. O simți pătrunsă de umezeală, de frig, înghețată de ploaia măruntă care udă asfaltul”... Pe timpul ocupației germane, Piaf continuă să cânte atât în Franța, cât și in străinătate, inclusiv in Germania nazistă. Turneele din Germania nu sunt o dovadă de simpatie față de un regim pe care Edith îl detestă ci o alegere grea, însă necesară pentru ea. Cântecul este menirea ei, iar viața fără cântec își pierde înțelesul.

În toamna anului 1960, după o spitalizare de trei luni, Piaf se retrage la reședința din Richebourg pentru refacere. Aici este intervievată de o echipă a televiziunii franceze, condusă de jurnalistul Pierre Desgraupes. Redau în continuare câteva fragmente din acest interviu revelator:

Desgraupes: “A fost un turneu sinucigaș?”

Piaf: „Am vrut să merg până la capăt și am dat greș.”

Desgraupes: „De ce ați dorit să mergeți până la capăt?”

Piaf: „Pentru că eu merg întotdeauna până la capăt.”

Desgraupes: „În orice faceți?”

Piaf: „Da.”

Desgraupes: „Credeți că veți putea cânta mereu?”

Piaf: „N-aș vrea să mor bătrână. Așa că sper să mor înainte de a nu mai putea cânta.”

Desgraupes: „Avem impresia că sunteți extrem de fragilă, vulnerabilă, dar că imediat ce începeți să cântați, nu mai sunteți aceeași femeie. De parcă vi s-a făcut o injecție.”

Piaf: „Când cânt, am impresia că nu-mi mai aparțin.Nu mă mai aflu acolo, este o a doua stare.”

Desgraupes: „Vedeți în timp ce cântați?”

Piaf: „Nu văd. Cel mai mic zgomot poate opri totul. Mă face să-mi pierd memoria.”

Jean-Dominique Brierre, autoarea biografiei la care se referă rândurile de față, sesizează perfect mecanismul intim al lui Piaf, motivațiile care o determină să facă dintr-un om oarecare, o vedetă: “Cu el (nota mea: Theo Lamboukas, al doilea și ultimul soț al lui Edith Piaf), ea va crea un cântăreț ex nihilo, așa cum sculptorul modelează un personaj pornind de la o grămadă de argilă. Dacă acționează astfel, nu o face din altruism, ci pentru că acest proces de travaliu îi este necesar pentru a fi ea insăși. Ca și cum, dând naștere unui nou talent, i-ar permite și ei să se regenereze.” O mărturie emoționantă inclusă de Jean-Dominique Brierre în biografie este cea a compozitorului Francis Lai (cel care un an mai târziu avea să scrie coloana sonoră a filmului “Un bărbat și o femeie”). Francis Lai povestește un episod petrecut în toamna lui 1963: “Mă aflam la Nisa. M-a chemat să o văd. Mi-a zis: ‘Adu-ti acordeonul …’ Luăm un ceai și apoi îmi zice: ‘Am poftă să cânt.’ Ne-am închis într-o cameră. A început să cânte și parcă s-a produs un miracol. Vocea îi devenise de o puritate, de o limpezime, de o putere extraordinară.”

Jos pălăria în fața autoarei acestei excelente și deloc epatante biografii! Nu ți se impun judecăți de valoare, puținele comentarii mai că nu le bagi de seamă. Povestea curge firesc și parcă vine din adâncul tău, asemeni cântecelor lui Piaf. Este povestea celei care a adunat ca nimeni alta, durerea, tristețea, singurătatea și totuși iubirea în cântecele ei nepieritoare. Mai trebuie notat și faptul că versurile originale incluse în biografie sunt integral traduse în limba română. Ceea ce este de un real folos celor care nu cunosc sau nu stăpânesc îndeajuns limba franceză. Mulțumim editurii RAO pentru publicarea acestei remarcabile biografii pe care o considerăm un act de cultură într-o lume potopită de maculatura cu pretenții de literatură.

V.R. Cantacuzu
27 septembrie 2015


David Foenkinos - Lennon (RAO) 2015****

Spiritul lui Lennon în optsprezece şedinţe!

Lennon David Foenkinos.jpg"Clubul se afla într-un loc de tot rahatul, un local de stripteuze pe care patronul voia să-l transforme în scenă rock. Clienţii se aşteptau să vadă ţâţe şi dădeau peste nişte englezi nu prea excitanţi..."

Închipuiţi-vă că vă aflaţi într-un astfel de local şi trupa din faţa dvs. se numeşte ... The Beatles. Nu ştiţi cine sunt, de unde vin şi nici nu vi-i recomandă nimeni. Nu tu discuri, albume, cărţi sau reviste cu informaţii despre ei. Total necunoscuţi. Gândiţi-vă dacă v-ar plăcea muzica lor şi dacă aţi ţipa ca demenţii la apariţia pe scenă. Vă sugerez această experienţă, dar răspunsul nu simt nevoia să-l aflu! El va rămâne ascuns în conştiinţa dvs. Faptul că ştim câte ceva despre Lennon şi colegii lui nu (v-)ar ajuta la nimic. Cel puţin, pentru mine, faptul că le ştiu muzica, le-am văzut filmele şi documentarele nu a contat. E drept, totuşi, că m-a împins să cer aceasta nouă carte spre lectură şi consemnare.

Sub pretextul a optsprezece şedinţe de psihanaliză, autorul, David Foenkinos, reuşeşte să (ne) surprindă cu spiritualitatea unui talent cu totul deosebit. Poate că sunteţi de acord cu mine, poate că nu, însă acum, încep să se lumineze şi să aşeze pe un făgaş, corect şi onest, foarte multe din lucrurile aflate din bârfe sau cancan-uri de presă, despre cei patru muzicieni care au schimbat soarta muzicii. Chiar dacă subiectul cărţii tratează evoluţia psihologică a lui Lennon, încadrată temporal, între 21 septembrie 1975 şi preziua asasinării sale, 7 decembrie 1980, veţi descifra şi alte mistere legate de colegii săi de trupă. (Sir James) Paul McCartney (n. 18 iunie 1942). "Figura de baiat frumos în devenire ... 16 iulie 1957 ... destinul m-a mângâiat cu harul lui". "Paul mi l-a prezentat pe George (n.r. George Harrison, n. 25 februarie 1943 - d. 29 noiembrie 2001). Şi el, culmea culmilor, era cu adevărat un puşti pe lângă mine. Ca şi la Paul, au fost deajuns câteva secunde să mă lămuresc. Tehnic, era incredibil. Nu văzusem niciodată aşa ceva... Iată cum am format Beatles. Aveam şaisprezece ani." Ringo Starr (n.r. Richard Starkey n. 7 iulie 1940). "Am avut o propunere pentru un disc. Iar producătorul, George Martin, a pus la îndoială capacităţile lui Pete... (n.r. Randolph Peter Pete Best n. 24 noiembrie 1941, primul toboşar al trupei) De ceva timp vroiam să-l luăm pe Ringo. Îl cunoşteam de la Hamburg. Avea o personalitate puternică, era mereu bine dispus. Şi avea maşină..."

Şedinţă după şedinţă, întruchipare după întruchipare, David Foenkinos (n. 28 octombrie 1974, Paris), reuşeşte să ne atragă spre adevărata personalitate a creatorului formaţiei şi să ne dezvăluie secretul supravieţuirii unui star rock. "Ea m-a însoţit în această derivă, iar asta a schimbat totul. Rareori mori în doi." După o copilărie efervescentă, după dobândirea timpurie a unei imense celebrităţi, după întâlnirea hotărâtoare cu Yoko Ono, Lennon s-a hotărât să-şi întrerupă cariera, în anul 1975, pentru a se ocupa de al doilea fiu al său, Sean (Taro Ono Lennon, n. 9 octombrie 1975). În aceşti ultimi ani, el s-a bucurat de mariajul cu Yoko şi i-a oferit educaţie fiului său. "Eram un tată casnic - ce lucru minunat!"

Mărturisirile imaginate de autor sunt într-adevăr file ipotetice din personalitatea unui geniu, sunt delicateţea şi umorul unui idol! Cu toate acestea, unele mărturisiri, coincid unor dureri neîmpăcate, cum este, cea pricinuită de hotărărea tatălui său, de-a scoate un single, cu numele ... "That' s My Life ", lansat la puţin timp după istorisirea "In My Life" a lui John.

Vă recomand această carte!

"Nu ai nevoie de altcineva să îţi spună cine eşti sau cine ai să fii. Eşti liber să fii cine eşti." (John lennon)

Radu Lupaşcu
24 August 2015


Cum poţi desfiinţa rock-ul românesc în 280 de pagini!

COSTIN GRIGORAŞ - Muzică prin gaura cheii (Editura Editrex – 2015)

Îl stimez, pe dl. Grigoraş, atât pentru sensibilitatea sa poetică cât şi pentru munca sisifică pe care a depus-o pentru documentarea şi scrierea celor trei volume enciclopedice „Faţa văzută şi nevăzută a muzicii”.

În general, nefiind un personaj conflictual, mă abţin să-mi exprim părerea contradictorie faţă de cei care văd, mai întotdeauna, doar „negru în faţa ochilor” şi nu observă nuanţele cromatice ale curcubeului. Aşadar, din respect pentru volumul uriaş de muncă depus pentru a sistematiza informaţiile prezentate în lucrarea menţionată, am evitat să mă refer atât la capitolul despre România, cât şi la multe alte capitole, din volumele mai sus amintite.

Bineînţeles că am remarcat maniera răutăcioasă şi caustică în care erau prezentate anumite trupe, precum şi, faptul că, erau supraevaluate trupe, care nu au reprezentat pentru istoria rock-ului mondial sau românesc decât nişte licurici, care au încetat să lumineze odată cu venirea dimineţii. Am considerat subiectul închis, cunoscând, cât de cât, preferinţele domniei sale pentru trupele zona rock-ului progresiv şi pentru cele din underground, în detrimentul formaţiilor comerciale şi a celor care s-au bucurat de succes în rândul unei mase mai largi de fani.

Muzica prin gaura cheii coperta 1.jpgDin nefericire, autorul recidivează republicând capitolul referitor la rock-ul românesc, în volumul „Muzică prin gaura cheii”, lucrare în care, după o introducere de 30 de pagini, uşor plictisitoare, dar bine documentată, în care este prezentată o scurtă istorie a muzicii româneşti, pornind de la muzica religioasă, muzica simfonică, teatrul liric, folclor şi până la muzica uşoară (pop), urmează 280 de pagini, care desfiinţează sistematic, muzica rock românească, apoi 11 pagini dedicate memoriei lui Cornel Chiriac şi 6 pagini de cuprins.

Întrucât, lucrarea domnului Grigoraş se suprapune, unui mai vechi proiect de-al meu, pe care, din lectura volumului prezent, constat că dumnealui l-a studiat cu atenţie din materialele publicate în diverse reviste de specialitate sau pe site-ul Stratonelu şi l-a prelucrat într-un mod inteligent şi poetic, asta pentru a evita orice acuză de plagiat, consider că pot să-mi prezint propria opinie referitoare la cele citite.

Nu doresc să polemizez cu autorul, ci vreau doar să arăt că există şi alte păreri despre muzica rock românească, a mea fiind într-adevăr una partizană întrucât am prezentat în emisiunile mele radio, sute de formaţii româneşti, le-am jurizat la diverse festivaluri, şi am scris zeci de articole şi recenzii de disc. E drept că nu pot să fiu distant, obiectiv şi rece, cum face dumnealui, întrucât în timp, am devenit prieten şi sfătuitor al multor muzicieni pe care îi apreciez.

Întotdeauna am constatat că este mult mai uşor să distrugi o imagine decât să o creezi, să fii critic decât să fii constructiv, să ignori decât să promovezi. Ori, în cazul rock-ului românesc, am avut de-a face întotdeauna, atât în perioada comunistă cât şi mai apoi, cu interdicţii, ignorare sistematică, orgolii nemăsurate şi minciuni sistematice, nepromovare, nonconstructivitate.

În cazul cărţii de faţă, din cele aproape 400 de trupe pomenite, autorul apreciază, cu multă indulgenţă, cel mult 20 şi nu am să dau numele respective tocmai pentru a vă stârni curiozitatea. Celelalte trupe beneficiază de epitete nu tocmai onorante, marea majoritate fiind considerate pastişe nonprofesioniste ale unor modele vestice, adeptele unor metode proletcultiste de educare a tineretului, lălăieli comerciale nesemnificative cu tolba plină de arginţi sau orgolii masculine exacerbate aflate permanent în căutare de tinere groupie.

Pentru exemplificare am ales trupele unor prieteni pe care îi apreciez şi i-am promovat de câte ori am avut posibilitatea să o fac. Iată cum sunt caracterizate formaţiile respective de domnul Grigoraş: Implant Pentru Refuz „...gălăgioşi mutanţi rap – punk - hardcore”, Vama Veche „...culpabili de numeroase treceri <> a frontierei spre deşertul comercial”, Blazzaj sunt „...focalizaţi pe o pălăvrăgeală hip hop – acid jazz condusă de sax”, Baba Novac „...un neconvingător jazzy-pop-funk”, Taxi cântă un „...pop rock de şuetă” sau „ethno – tânguieli cu iz manelist”, Cri Gri este o trupă inconsecventă ce alternează „...între un tradiţionalism baladesc apatic... şi clişee pop – rock”, Changing Skins „etalează ...zumzăiala guturală garage cu suspansuri etajate”, iar Altar are o „...schelălăială vocală (combinată uneori cu malformaţii grohăitoare specifice fenomenului death)”, Negură Bunget aduc o „...atmosferă specifică slujbelor de exorcizare a posedaţilor”, iar Psycho Symphony vin cu „...mitralierele iritante ale ritmului thrash”. În sfârşit, Holograf este „...cea mai pragmatică trupă din sectorul pop – rock autohton (adaptare obsedantă la gusturile îndoielnice ale unui public debusolat)”.

Muzica prin gaura cheii coperta 4.jpgDeşi, din punct de vedere literar, caracterizările respective sunt de apreciat, nu pot fi de acord cu ele, aşa cum nu pot fi de acord nici cu coperta volumului, „self – made”, care sugerează că mai toţi muzicienii români privesc prin gaura cheii către valorile rock-ului mondial sugerânduli-se prin grafica copertei 4 să renunţe la „...raşchetat”, sintagmă referitoare la riff-urile de chitară folosită cam la fiecare două pagini.

Consider că pe lângă exemplele oferite mai sus există multe alte trupe care au fost nedreptăţite prin prezentări negative sau strict subiective, cum este cazul formaţiilor Semnal M, Timpuri Noi sau chiar Iris.

Iată şi numele celor 17 formaţii, care alcătuiesc un capitol special, o selecţie personală a autorului volumului, în opinia sa, reprezentativă pentru istoria rock-ului românesc: Alternosfera, Celelalte Cuvinte, Domnişoara Pogany, Echo, Experimental Q, Florian din Transilvania, Kogaion, Mondial, Nighlosers, Phoenix, Progresiv TM, Rubycone, Sfinx, Talitha Qumi şi Kumm.

Aş avea ceva de comentat şi referitor la criteriile de selecţie ale celor circa 400 de trupe menţionate, deoarece multe dintre numele respective sunt nesemnificative, fiind preferate altor multe trupe care au deja 3 – 4 albume la activ. Trebuie remarcat faptul că autorul s-a străduit să aducă materialul în actualitate punctând apariţii şi evenimente din 2014.

În concluzie, volumul “Muzică prin gaura cheii” este extrem de util, din punct de vedere documentar, pentru cei care doresc să-şi completeze listele, cu nume de muzicieni, formaţii sau discografii şi pot să treacă peste celelalte aprecieri.

Este păcat, că această apariţie singulară, în loc să clarifice multe “pete albe”, din istoria rock-ului românesc, să insiste pe cauzele mimetismului cu rock-ul mondial, motivele reale ale apariţiei ethno – rock-ului, ale raportării la rock-ul balcanic, ale preferinţei pentru muzica comercială sau la cauzele care i-au determinat pe mulţi muzicieni de talent să cânte cover-uri prin diverse localuri, mai mult sau mai puţin obscure, în loc să contribuie la crearea unei muzici originale, dă la “gioale” tot celor care măcar au încercat câte ceva.

Nelu Stratone
17 martie 2015


Lui Radu Lupaşcu un gând şi o recomandare-gratificare

arta sunetelor adenium 2.jpgCine vrea să trăiască în atmosfera unor tineri setoşi de „arta sunetelor”, trebuie să răsfoiască volumul îngrijit de Radu Lupaşcu şi publicat de Editura Adenium (ediţiade colecţie la Editura din Condei, 100 ex, numerotate - n.r.). Deşi povestea revistei „Arta Sunetelor” se întinde pe numai 5 ani de activitate publică, idealurile celor care o susţin cu o energie şi dăruire de invidiat pare că ”vârsta” publicaţiei depăşeşte o jumătate de secol. ”Redactorii noştri luptă pentru triumful muzicii de valoare – precizează redactorul şef – şi vă apără de prea multă poluare sonoră a acestor triste vremuri”.

Am avut bucurie să citesc şi să fişez cu interes profesional revistele "Musical Raport" şi "Art & Roll" (care din păcate după 15 şi respectiv 21 de numere) au dispărut din peisajul vieţii noastre muzicale, aşa cum în prezent au pălit şi singurele publicaţii de muzică cultă ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (Actualitatea Muzicală şi Muzica), dar şi revista Radio Tv. Practic nu au „dispărut” nişte reviste, că să apară altele, ci a murit toată critica muzicală românească. Publicaţiile electronice nu sunt o situaţie de permanenţă pentru istoria muzicii, fiindcă bibliotecile şi librăriile sau arhivele presei nu dispun în momentul de faţă de un regim organizat de apărare şi tezaurizare a presei on-line.

De peste 15 ani, Radu Lupaşcu se luptă cu morile de vânt, să nu moară Blues-ul, Rock and Roll-ul, Jazz-ul şi toată muzica uşoară din cultura artistică a lumii contemporane şi mai ales a tinerilor, principalii consumatori de „hrană” pentru toţi, nevoită gratuit mai mult în aer liber, cafenele, baruri, cluburi, atenee populare. Am citit chiar şi cărţi (unele în format de buzunar, gen „biblioteca pentru toţi” de altădată), de real interes, precum "Eric Clapton", "Era Punk", "Blue, Black & White, Povestea The Rolling Stones"de Ioan Big, "Pe urmele lui Hendrix", "Interviuri Rock" de Radu Lupaşcu – care îşi propune să realizeze o literatură informativă de nivel mondial, absolut indispensabilă culturii acestor genuri noi de muzică contemporană.

O sinteză cu totul aparte este antologia Arta Sunetelor de acelaşi Radu Lupaşcu, despre care merită să zăbovesc mai mult în aceste rânduri.

Structurată în treiample capitole-1. Chemare: memorie de cleştar; 2.Inspiraţie: izvor nesecat în deşert; 3.Continuitate: alergătorii de cursă lungă-lucrarea seamănă cu o istorie vie a problematicii muzicale actuale, în toate aspectele ei (comerciale, idealuri, sociologie, tematică, dezbateri ideologice, conflicte, succese, înfrângeri speranţe ş.a.)

Participă la dezbateri Florin Silviu Ursulescu, Ioan Big, Radu Paraschivescu, Nelu Stratone, Teodora Ionescu, Gabriel Petric, Denis Dinulescu, Dumitru Ungureanu, Mircea Giurgiu, V.R. Cantacuzu, Emil Răducanu, Ovidiu Moldovan, Marius-Christian Burcea, Costin Grigoraş, Silvia Big, Ana Lupaşcu, Alexia Socol – şi bineînţeles „motorul” antologiei, Radu Lupaşcu. Sigur că există diferenţe de condei literar între aceşti entuziaşti autori, idei prea îndrăzneţe şi păreri controversate, idealuri uneori utopice, însă pe toţi îi leagă o pasiune sinceră faţă de „arta sunetelor”, faţă de aspiraţiile nobile ale acestor înflăcăraţi luptători pentru susţinerea muzicii de calitate. Pluteşte însă, o umbră de apăsare, de nesiguranţă, în societatea politică, care dă o tensiune în activitatea practic cotidiană, provocând sincope nedorite în mişcarea artistică. Criza financiară a secolului XXI, se profilează în sufletele tuturor intervievaţilor, mai ales când se pune problema susţinerii materiale, a sponsorilor.

Apelul meu – muzicolog care am trecut peste toate furtunile dezastroase ale veacului XX şi „Patriarh al Muzicologiei" (mai am 9 ani şi ating vârsta centenară!) – este legat de încrederea neclintită că munca redactorilor „Artei sunetelor” abia a început şi trebuie dusă până la capăt, fiindcă am ferma încredere în victoria finală a muzicii noastre. Suntem între primele trei popoare din Europa în privinţa talentelor native muticale.

Presa străină califică „şcoala muzicală românească” între „marile puteri artistice” ale lumii contemporane. Radu Lupaşcu şi colegii săi, merită să fie sprijiniţi nu numai moral, ci mai ales material, deorece muzica nu se susţine din neant. Succesele notabile ale cărţilor şi discurilor în ultimile târguri naţionale şi internaţionale, confirmă setea oamenilor pentru „arta sunetelor”. Iar românul a cântat şi la bine, dar mai ales şi la rău, din cele mai vechi timpuri. Ţara noastră s-a aflat la răscruce de drumuri, în calea năvălitorilor, distrugătorilor de cultură, dar nu a murit. A rezistat şi a operat mereu într-o lume mai bună, soră fidelă a „artei sunetelor. Subvenţionarea cărţilor de Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, merită să beneficieze cât mai repede de o lege a sponsorizării care se aşteaptă de peste un sfert de veac.

Lupta lui Radu Lupaşcu cu pleava societăţii de consum, cu masa de „manelişti” şi excroci ambulanţi trebuie să troneze, iar speranţe că „poate printre cititori (ai revistei Arta sunetelor în primul rând – n.n.) se va găsi şi un Mecena cu educaţie muzicală şi simţul datoriei civice care să ne sprijine financiar” merită să devină realitate. Volumul "Interviuri Rock" al aceluiaşi împătimit Radu Lupaşcu (2012, Ed. Blumenthal) – unde răspund Decebal Bădilă, Dan Andrei Aldea, Johnny Bota, Florin Ochescu, Sorin Tudoran, Liviu Antonesei şi mulţi alţii, pe care personal nu-i cunosc (eu fiind contemporan cu „bunicii şi părinţii lor”) – mi-a dat curajul şi încrederea, dar mai ales speranţa, că atâta timp cât mai există oameni de bună credinţă şi profesionişti fără farduri false, - redactorul şef va triumfa în scurt timp. Acest „Om bun” nu-l chiamă Aldea sau Bădilă, ci Radu Lupaşcu! I-am avut studenţi pe Ovidiu Bădilă, fratele lui Decebal, şi pe George Angelescu – Monteoro, ambii instrumentişti virtuozi la contrabas şi oboi, însă nu mi-am imaginat că făceau parte din pleiada de jazzmani, rockeri, folkişti de la sfârşitul sec XX. Acum l-am cunoscut pe Ioan Big şi îmi dau seama că există mulţi „Lupaşti” ce pot duce „haita” oamenilor de bună credinţă spre victorie. Succes!

Prof. univ. dr. Viorel Cosma
6 martie 2014


Leonard Cohen sau Drumul spinos către starea de zero (Victoria Books 2014)

leonard cohen carte.jpgCartea lui Liel Leibovitz intitulată “A broken Hallelujah: Rock and Roll, Redemption and the life of Leonard Cohen” este dificilă la lectură, pe măsura personalității complexe a poetului, scriitorului, compozitorului, rebelului, depresivului, etern neliniștitului Leonard Cohen. Dacă l-ar fi cunoscut pe co-naţionalul său, Mihail Sebastian, probabil că Leonard Cohen ar fi fost de acord cu autorul romanului “De două mii de ani”. Fiind întrebat cine este, Mihail Sebastian a răspuns cât de poate de simplu : “Sunt om de la gurile Dunării”. La rândul său, dincolo și deasupra originii sale ebraice, Leonard Cohen este “om de la gurile Istoriei” ale cărei ape tulburi le privește, le scrutează cu o obsesivă atenție, încercând să le afle rosturile, resorturile acunse și finalitatea. Recenzarea cărții lui Leibovitz este o întreprindere dificilă, întrucât nu avem de-a face cu o scriere cursivă ci cu o lucrare - altminteri bine documentată - care nu reușește să topească informaţia înăuntrul ei, ci o lasă la vedere. Este ca și cum autorul a intrat pe Google, a căutat și adunat articole diverse, opinii ale celor care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin pe Leonard Cohen, comentarii la aparițiile lui live, interviuri luate lui Cohen, recenzii la albumele acestuia, etc, etc. Aceste fișe, frânturi de informații ne sunt apoi servite în formă brută, astfel încât ai impresia că citești mai degrabă un colaj, iar nu o biografie a lui Leonard Cohen. Am luat desigur notă de avertizarea cu care Liel Leibovitz începe cartea la care facem referire : “Aceasta nu este o biografie a lui Leonard Cohen … ci mai degraba o evaluare a creației sale”. Oricum ai întoarce-o, atunci când te hotărăști să scrii o carte despre un om celebru, rezultatul muncii tale este o biografie, ceea ce - etimologic - vrea să însemne “scrierea unei vieți”, iar nu o colecție de informații răzlețe plutind ca petele de ulei într-un pahar cu apă. O altă dificultate la lectura și analiza cărții lui Leibovitz este maniera proustiană în care aceasta este scrisă : Flash-uri ale memoriei care nu țin cont de cronologie, de timpul obiectiv, ci mai degrabă de impactul pe care diversele momente ale vieții lui Cohen - întâmplari anecdotice, decizii neașteptate, declaratii șocante etc., cărora li se adaugă versurile, romanele și muzica acestuia - le-au avut asupra autorului. Încercând o așezare a lui Cohen în peisajul muzical contemporan, Leibovitz afirmă că acesta “nu se încadrează realmente în nici o perioadă anume, fiind întotdeauna în răspărul vremurilor”. Nu cred că putem vorbi de un “club exclusivist de artiști cu numai doi membri" (“celălalt membru putând fi Ray Charles”, scrie Liebovitz), pentru simplul și evidentul motiv că sunt destui alți mari muzicieni care au lăsat o operă durabilă în urma lor și nu au pus preț pe modă, pe efemer, pe ceea ce așteptau de la ei fanii, respectiv, stăpânii show-bizului. La fel de adevărat este că valorile perene sunt potopite de oportuniștii care produc pe bandă rulanta “creații’ de unică întrebuințare, indiferent că este vorba de muzică, literatura, film etc. Consumi în viteză - fiindcă “time is money” - după care uiți cu totul de cartea sau muzica sau filmul cu care ți-ai ocupat pentru moment mintea, și cumperi o aceeași Marie, cu altă pălărie. Așa se adună mormanele de gunoi în cugetele noastre și desigur in “Mândra lume nouă”, strălucit prefigurată de Aldous Huxley. Dat fiind că suntem o societate de consum (carevasazică), avem datoria “civică” să consumăm orice, oricât, oricum și oricând … Mai trebuie adăugat - scuzați truismul - faptul că fiecare om, și cu atât mai mult omul creator, este în ultimă instanță produsul epocii sale, al mediului social, politic și economic în care se naște și trăiește : arhetip, părinți, rude apropiate, școală, anturaj, surse informaționale, profesie, colegi, etc, etc. În cazul lui Leonard Cohen, lucrurile sunt amestecate bine de tot. Evreu născut în Westmount-Quebec la echinoxul de toamnă, 21 septembrie 1934, Cohen a trebuit să înfrunte de mic copil eterna dramă a poporului “ales” : Pe de o parte traiul într-o țară străină și totodată dragă sufletului său; țară pentru apărarea căreia “i-ar da un pumn în nas” scriitorului evreu-canadian Mordecai Richler (partizan al desființării frontierei Canadei cu USA), iar pe de altă parte, dorul în permanență conștientizat, devenit cheia de boltă a vieții sale, de Țara Promisă și dăruită evreilor de patriarhul Moise. Un număr însemnat dintre străbunii lui Cohen, atât pe linie paternă cât și maternă, au fost rabini, unii foarte influenți, iar asta se regăsește în personalitatea lui Cohen cel atât de frământat de originile, prezentul și viitorul neamului său, și totodată în extraordinara sa capacitate de control asupra mulţimilor.

Vezi în acest sens, cazul prezentat chiar la începutul cărții, al festivalului din Isle of Wight, din 26-31 augut 1970. Din dorința de a face concurență Woodstock-ului, organizatorii britanici schimbă profilul folk al precedentelor două festivaluri (1968 şi 1969) și obțin participarea lui Jimi Hendrix. Acestuia îi urmeaza deîndată alte nume grele precum Chicago, The Doors, Lighthouse, Moody Blues, The Who, Miles Davis, Joan Baez, Joni Mitchell, Jethro Tull, Sly & the Family Stone, Ten Years After, Emerson Lake & Palmer, Freeetc. După care începe coșmarul : Atrasă de „meniul’ muzical de excepție care urma să-i fie servit, o mulțime imensă (peste 600.000 de oameni) și imposibil de controlat, ia cu asalt insula Wight. Mulți sunt săraci și nu au cu ce să plătească prețul destul de pipărat al intrării în perimetrul festivalului. Gardurile sunt rupte sau pur și simplu ocolite, iar oamenii încinși de căldură, droguri, alcool și de timpurile în schimbare (Times they are a-changin ...) se înghesuie să ajungă cât mai aproape de scenă. În timpul recitalului lui Joni Mitchell, un spectator cu veleitați de orator îi smulge acesteia microfonul și începe să strige lozinci de genul „Power to the people !” etc. Emerson, Lake and Palmer sunt și ei asaltați de elementele turbulente din public. Kris Kristofferson este lovit în umăr cu o sticlă, apoi cu doze de bere. După încercarea nereuşită de a le cânta „Me and Bobby McGee”, Kristofferson părăsește scena, nu înainte de a „saluta” audiența cu degetul mijlociu. The Who sunt tratați în același fel, Slay and the Family Stone refuză să urce pe scenă, iar The Doors cântă cu luminile stinse pentru a se feri de proiectile. Într-un final, cei care doreau să-l vadă pe Jim Morrison încearcă să dea foc scenei ... Reușesc să o facă în timpul recitalului lui Hendrix care se amuză de nebunia din jurul său și toarnă benzină pe foc cu riffurile sale stridente, interferate cu stațiile radio ale agenților de pază. Cam aceasta era ambianța pe insula Wight, în preajma intrării pe scenă a lui Leonard Cohen. Organizatorii și muzicienii care experimentaseră deja contactul (mai mult sau mai puțin contondent ...) cu publicul, se temeau pentru Cohen. Acesta însă nu-și face probleme ci intră pe scenă „nebărbierit, cu părul ciufulit și îmbrăcat cu un tricou negru și o geacă de safari”. După ce salută imensa adunare, Cohen începe să spună o poveste greu de înghițit, despre tatăl său care „avea mustața neagră, o vestă superbă, panseluță la rever” și care era pasionat de circ. Calmați de vocea blândă, cu efect hipnotic, a omului de pe scenă, 600.000 de oameni îl ascultă, dar mai ales ascultă de Cohen, citez : „Încet-încet, (spectatorii) și-au scos cutiile de chibrituri și brichetele, și în loc să dea foc la obiecte, și-au fluturat brațele în aer, făcând lumină și căldură”. Cauza acestei bruște schimbări de comportament a mulțimii rezidă în excepționalul talent de comunicator al lui Leonard Cohen. După cinci zile în care cei de pe scenă vorbiseră către public, venise în sfârșit un om care vorbea cu ei, cu fiecare dintre ei. Întorcându-ne la copilăria lui Cohen, trebuie spus că bunicul matern al acestuia a avut o puternică influență asupra lui Leonard, deși au locuit împreună mai puțin de un an. Bunicul matern se numea Solomon Klinitsky-Klein, era rabin și un erudit celebru, supranumit Prințul Gramaticienilor. Anul petrecut împreuna de bunic și nepot a însemnat pentru acesta din urmă o alinare a durerii provocate de moartea timpurie (în 1944) a tatălui său, Nathaniel Cohen, dar mai ales o altfel de înțelegere a iudaismului, „radical diferită de teologia politicoasă ce se oferea la sinagoga conservatoare a Cohenilor”. Până la contactul cu bunicul matern, Leonard crescuse în lumea relaxată a Cohenilor, preocupați mai degrabă de cele lumești, cu prioritate de făcutul banilor. Asemeni lui Solomon Klinitsky-Klein, și bunicul patern - Lazarus Cohen - fusese un talmudist precoce, emigrat din Lituania și stabilit în Canada. Doar că Lazarus Cohen excelase în afaceri, lăsând urmașilor săi o situație materială foarte bună și o poziție de frunte în colonia evreiască din Montreal. Leonard crește prins între contrariile care sunt bunicii săi, și marcat de condiția de orfan de tată de la vârsta de 10 ani. Moartea tatălui său l-a lipsit pe Cohen de îndrumarea spirituală de care avea nevoie, obligându-l să găsească singur răspunsuri la întrebările care-l chinuiau. Sunt întrebări la care nu știu dacă Leonard Cohen va fi găsit între timp răspuns, dar ele l-au măcinat și i-au marcat profund creația și cariera. De la bunicul matern, Leonard Cohen preia și duce mai departe o viziune spirituală și totodată profund erotică asupra vieții evreiești. Profetul Isaia înţelesese că, citez : „dorințele spirituale și cele sexuale ale omenirii se întrepătrund”.

Era o perspectivă ce și-a găsit în tânărul Cohen un ascultător pregătit, el însuși descoperind ambele dorințe în același timp. După lungi monologuri, lecturi intense și rătăciri nocturne prin Montrealul natal, Cohen găsește în sfârșit o cale de alinare a frământărilor : Poezia, ale cărei prime manifestări apar în epistolele adresate de el femeilor pe care voia să le cucerească. În poemele lui Federico Garcia Lorca, tânărul Cohen descoperă ceea ce spaniolii numesc duende, o stare anume, greu de definit și pe care noi, românii, o putem întelege numai ascultând versuri de Nichita Stănescu, rostite de Nichita Stănescu ... Prima sa culegere de versuri se intitulează Let Us Compare Mythologies - Hai sa comparăm mitologiile, este publicată în 1956 și pune în practică principiile de bază ale poeziei, preluate de Cohen de la mentorii săi. De la bunicul Klinitksy-Klein aflase că “poezia este cea mai înaltă formă de literatură, care vorbește despre dreptate și vizează transcendența”. De la poetul canadian Irving Layton primise licența de a pofti la coapse și sâni”. Un alt poet evreu-canadian, A.M. Klein, “îi inoculase dragostea pentru epopee, iar Lorca pasiunea pentru adevărul universal”. Dacă informațiile din Wikipedia sunt corecte, până în 2010 Leonard Cohen a publicat încă 11 volume de versuri pe care vă invit să le cercetați mai îndeaproape. În 1960, din banii adunați de pe urma unei moșteniri, din premiile literare și ceva drepturi de autor, Leonard Cohen încropește suma necesară cumpărării unei case în insula Hydra din arhipelagul grecesc. Hydra devenise un loc de refugiu pentru artiștii occidentali obosiți de vânzoleala și stresul din țările lor de baștină. Aici Leonard Cohen o cunoaște pe norvegianca Marianne Ihlen, din relația lor de dragoste rezultând un cântec faimos, inclus în toate best-urile Leonard Cohen. În opinia subsemnatului, “So Long, Marianne” este nici mai mult, nici mai puțin decât modalitatea elegant-duioasă cu care Cohen pune punct unei povești amoroase. Pasămite, Marianne l-a făcut pe Leonard să uite multe lucruri importante, cum ar fi să se roage îngerilor. Și fiindcă nu s-a mai rugat îngerilor, aceștia la rândul lor, nu s-au mai rugat pentru ei. Așa că, hai mai bine să ne vedem fiecare de drumul nostru ! … Drum pe care Leonard Cohen era așteptat, între multe altele, de Janis Joplin, Suzanne Elrod, iar mai încoace, Rebecca de Mornay … În sprijinul afirmației mele de mai sus pledează un alt cântec din epocă, binecunoscutul “50 Ways to leave your lover” al lui Paul Simon. În anul de grație, annus mirabilis 1966, John Lennon declara cu dezarmantă sinceritate : ”Creștinismul va trece, va dispărea și se va scufunda. Nu trebuie să dovedesc asta. Am dreptate și se va dovedi că am dreptate. Noi (The Beatles) suntem acum mai populari decât Isus.” Altfel spus, citez de data asta din Liel Leibovitz : “Rock-ul nu este distracție ci ceva mai apropiat de religie, o cale spre salvare, pavată cu bas, chitară și baterie”. Același Leibovitz face o serie de remarci vis-à-vis de fondul comun, dar și de deosebirile dintre flegmaticul Bob Dylan care scrie pe bandă rulantă douăzeci de pagini din care avea să selecteze versurile la “Like a rolling-stone”, și perfecționistul Cohen căruia îi trebuie câțiva ani ca să șlefuiască “Hallelujah”. Bob Dylan topește cu firescul inteligenței sale stiluri diverse precum folkul tradițional, blues, rock’n’roll, country, gospel etc., din care rezultă apoi sound-ul marca Dylan. Cohen la rândul său crește ascultând diverse genuri muzicale, inclusiv Ray Charles, cântece de leagăn rusești murmurate de mama sa, șansonetele lui Jacques Brel etc. Dar pentru Cohen lucrurile stau cu totul altfel decât în cazul Dylan : Muzica trebuie să servească versurilor, să fie minimalistă, să se muleze pe forma, dar mai ales pe ințelesul, pe mesajul ascuns înăuntrul cuvintelor. Fiindcă, declară Cohen : “Cântecul nu este, așa cum a spus cândva Dylan despre compozițiile sale, un produs comercial, ci o invocare a duende, și ca atare, nu are nevoie de nimic altceva decât de acele triolete pe a opta notă la chitară și de vocea lui Cohen recitând lent versurile”. Făcând o paralelă, mai puțin evidentă, între Leonard Cohen și Jim Morrison, Liel Leibovitz remarcă apropierea dintre muzică și teologie, amândouă având “o afinitate pentru intârziere”. Întârziere care-i face pe evrei să aștepte răbdători venirea lui Mesia, iar pe iubitorii de muzică să creadă în rezolvarea treptată a tensiunilor, complicațiilor și ezitărilor inițiale ale compoziției. Subtila observație de mai sus este perfect ilustrata de Leibovitz cu începutul în forță al simfoniei a V-a a lui Beethoven.

În 1969, la presiunile Columbia Records, Cohen face un prim turneu în Europa, unde era mult mai bine cunoscut decât în Statele Unite. Turneul nu este tocmai glorios, fiind presărat cu diverse incidente : La Musikhalle în Hamburg, Cohen mărșăluiește în pas de gâscă și execută salutul nazist, drept care este huiduit de asistență. La Olympia, în Paris, cere spectatorilor să urce alături de el pe scenă, ceea ce duce la conflicte cu personalul care asigura securitatea, iar la Copenhaga ajunge la hotel însoțit de o bună parte a publicului. De reținut remarca lui Nancy Ehrlich, critic la revista “Billboard”, care comentează în termeni duri concertul lui Leonard Cohen de la Forest Hills - New York : “Este un om nervos și neplăcut, care-și folosește extraordinarul control asupra limbii și asupra emoțiilor altora pentru a face restul lumii la fel de nervoasă și de neplăcută … Arta sa este opresivă. În loc să atragă emoții de la ascultătorii săi, Cohen își impune cu forța propriile emoții, prin presiunea personalității sale. Nu poate exista nici un fel de catharsis atunci când comunicarea nu este în ambele sensuri.” O altă remarcă pertinentă, de data asta chiar din partea lui Cohen, care se confesează … publicului din Frankfurt : “Am scris aceste cântece pentru mine însumi și este un lucru ciudat să fiu captiv în acest efort inițial. Voiam doar să-i comunic ceva unei persoane anume, iar acum sunt în situația să repet acele lucruri ca un papagal legat de podiumul său noapte de noapte”. Câteva zile mai târziu, același Leonard Cohen declară într-un interviu acordat radiodifuziunii britanice : “După ce ai cântat un cântec pe care poate că l-ai scris cu șase sau șapte ani în urmă și pe care l-ai cântat de zece sau cincisprezece ori la rând, în fiecare seară într-un alt oraș, atunci pierzi contactul cu cântecul însuși”. Pe 6 octombrie 1973, Egiptul și coaliția statelor arabe atacă Israelul. O zi mai târziu, Leonard Cohen pleacă din Hydra cu vaporul, ia avionul de la Atena și aterizează la Tel-Aviv. Într-o cafenea din capitala Israelului este recunoscut de un grup de muzicieni evrei care se pregăteau să plece pe front ca să distreze și să susțină moralul soldaților. Cohen acceptă invitația acestora de a li se alătura, și astfel începe pentru el o experiență cu totul aparte : viața reală în mijlocul unei catastrofe, supraviețuirea într-o lume sfărâmată, opriri pe marginea drumului și spectacole improvizate pentru o mână de luptători aflați în drum spre moarte. Fructele acestei dure experiențe sunt adunate de Cohen în al 4-lea album de studio, intitulat “New skin for the old ceremony”. În 1974 începe sfârșitul relației sale cu Suzanne Elrod care îi dăruise doi copii. Patru ani mai târziu moare Masha, mama lui Leonard, și tot atunci se desparte de Suzanne care pleacă cu copiii în Franța, la Avignon, unde se stabilește. Rezultatul rătăcirilor din acești ani este albumul intitulat “Recent songs”. De notat din aceeași perioada și volumul de poezii “Book of mercy”, publicat în 1984 și scris în maniera Psalmilor lui David. Iată ce gândește Cohen despre singurătate în dialogul său închipuit (sau poate că nu …) cu Dumnezeu : “Tu eşti adevărul singurătății și ea doar numele Tău îl rostește. Întărește-mi singurătatea, astfel încât să pot fi tămăduit în numele Tău care este dincolo de toate mângâierile rostite pe acest pământ”. Este așadar firească decizia lui Cohen de a se adânci în singurătatea de la care speră să afle răspunsurile ce-l macină de-o viață. Perioada 1992 - 2001, Cohen o petrece la o mânăstire a sectei japoneze Rinzai, al cărei Maestru era Kyozan Joshu Sasaki, sau Roshi, “Venerabilul Învățător”. Întrebat fiind de un reporter asupra naturii lui Dumnezeu, Roshi răspunde : “Dumnezeu nu este nici obiect, nici subiect” … La rândul său, ziarul oficial al mănăstirii lui Roshi de pe Mount Baldy - California notează : “Atâta vreme cât gândim lucrurile în mod dualist, nu vom vedea niciodată adevărul … În starea de zero nu există întrebări”… Următorii ani ai vieții și creației lui Cohen au fost încercări de punere în acord cu starea de zero și totodată cu Gemara, compendiu de comentarii rabinice scrise între 200 - 400 e.n. Referindu-se la posibilitatea venirii lui Mesia, Gemara spune : “Lăsați-l să vină, dar nu mă lasați să-l văd în timpul vieții mele”. Este recunoașterea deschisă, de către chiar teologii evrei a neputinței oamenilor de a pătrunde ceea ce nu le este dat să pătrundă. Fiindcă, citez din Liel Leibovitz : “Mântuirea este înspăimântătoare, o mare de necunoscut ce depășește cu mult înțelegerea umană.” În 2001, Cohen, scăpat întrucâtva de obsesia de a fi cu tot dinadinsul Leonard Cohen, scoate albumul “10 New Songs” şi doar 3 ani mai târziu, “Dear Heather”. Urmează o perioadă tulbure, de neașteptate probleme financiare. O iubită de ocazie, pe nume Lynch, îi fură cca. 13 milioane dolari, falsifică documente și vinde drepturile de autor pentru multe din cântecele lui Cohen. Forțat de dificultațile bănești, în 2008 - după o pauză de 14 ani - Leonard Cohen începe un nou turneu care se termină triumfal în 24 Septembrie 2009, cu concertul din Tel-Aviv. În cadrul turneului este inclus și Bucureștiul, singura capitala din estul Europei în care Cohen acceptă să cânte. Întâmplarea a făcut ca acest prim concert al lui Cohen în România să aibă loc în 4 septembrie, în preajma aniversării a 75 de ani de la nașterea individului egoist și egocentrist al cărui nume continuă sa-l poarte … Covârșită de emoție, o doamnă sau domnișoară pe nume Ana-Maria Dobinciuc, venită tocmai din USA ca să-l vadă pe Cohen, nemurește concertul de la Bucuresti cu câteva impresii din care citez : “Dance Me to the End of Love a dat startul celor trei ore de magie. Au urmat  şi, după care Leonard Cohens-aadresat mulţimii. Până atunci avusesem acea senzaţie absolut bizară, şi anume că ceea ce se întâmplă în faţa ochilor mei e ireal; însă în momentul în care Cohenne-amulţumit, atunci am realizat că,într-adevăr,acolo, pe scenă, e Leonard Cohen în carne şi oase. 14 ore cu avionul din State până la Cluj. 11 ore cu trenul de la Cluj la București. Dar ce mai contează ?! … Orice noţiune de spaţiu sau de timp se dizolvă, pentru căa-lvedea pe Leonard Cohen live e o experienţă absolut extraordinară, unică”.

Închei periplul prin cartea lui Liel Leibovitz cu câteva versuri dedicate de atemporalul Leonard Cohen, nesăbuitului său alter ego, cel de dinaintea experienței de la mănăstirea Roshi. Despre acest individ, de care între timp s-a distanțat, Cohen spune în primul vers din “Going Home” : “Îmi place să stau de vorba cu Leonard”, după care continuă : „El vrea să scrie un cântec al iubirii / Un imn al iertării / Un manual despre cum să trăiești cu înfrângerea / Un strigăt mai presus de suferință / Un sacrificiu pentru regăsirea de sine / Dar eu nu vreau ca asta să-i fie realizarea”.

De-aici încolo alegeți voi realizarea care vi se pare cea mai de preț în opera lui Leonard Cohen, spirit neliniștit și greu de categorisit, însă cu totul reprezentativ pentru vremurile din urmă.

V.R. Cantacuzu
02 august 2014


Nick MASON Inside Out - O istorie personală a Pink Floyd(Victoria Books 2013)

Nick Mason Victoria Books‚‚Cel mai bun lucru era noaptea de vineri, când te puteai îmbrăca ca o vedetă de film, luai acid, te duceai la UFO, vedeai toţioamenii asemeni ţie, luai un băţ cu vată de zahăr şi pluteai pe acolo până când venea Floyd. Ei au fost primul sunet autentic al conştiinţei împregnate de acid. Stăteam pe podea iar ei erau sus pe scenă, ca nişte gargui supranaturali, cântându-şi muzica spaţială şi, aceeaşi culoare care exploda deasupra lor, exploda şi deasupra noastră. Era de parcă ai fi fost luat pe sus, minte, trup şi suflet.’’

Nu ştiu de ce, dar întotdeauna l-am considerat pe Nick Mason o persoană retrasă. Poate pentru faptul că multă vreme vreme, în anii imediat următori Revoluţiei, am auzit şi reţinut doar Roger Waters şi David Gilmour. Şi ca mine, au mai fost mulţi.

I-am descoperit cu adevărat pe Pink Floyd, în 1988. Eram în clasa a 11-a şi făceam parte din trupa de teatru Ludens, o trupă înfiinţată de profu’ nostru de franceză, o metodă sigură şi frumoasă de evadare din chingile unei adolescenţe comuniste. Până în acel an, ştiam doar de ‚‚Another Brick In The Wall’’ piesă pe care în anii aşa zisei relaxări ideologice, o putei vedea şi pe televizoarele noastre alb-negru. Eram mai mic şi sincer mă impresionase mai mult marşul ciocanelor decât muzica în sine.

În 1988, la o repetiţie a micii noastre trupe de teatru, printre nenumărate piese Jaques Brel şi Charles Aznavour am auzit pentru prima dată "Shine On You Crazy Diamond’’. O ţin minte perfect, înregistrată pe o bandă ORWO şi redată pe un magnetofon MAJAK. A fost îndeajuns. Până atunci, într-o lume a sunetelor dominată de euro disco, ideea mea de libertate, muzicală cel puţin - la altceva nu îndrăzneam să visez - ideea mea de libertate o reprezenta ‚‚Stairway To Heaven’’. Ascultată pe ascuns la Europa Liberă. ‚‚Shine On You Crazy Diamond’’, mi-a lărgit visele.

Ascultam multă muzică în acea vreme, în special topurile britanice al BBC, la un radio Albatros, cu antena ruptă, sprijinită de un calorifer din fontă mai mereu rece. Aşa recepţia undelor medii era amplificată. Eram la curent cu ce se petrecea în extraordinarii ani '80, dar nimic nu m-a pregătit pentru impactul cu ‚‚Shine On Your Crazy Diamond’’. Şi chitara lui David Gilmour.

Ulterior, am citit mult, despre Pink Floyd, pe unde am putut, am ascultat cât am reuşit de mult din discografia lor ca şi grup, sau a membrilor ca individualităţi. Nu sunt fan Waters şi îl critic pe Gilmour. Nici invers. Mă bucur de muzica ambilor în egală măsură.

Zilele acestea am avut ocazia să citesc o carte pe care demult doream să o parcurg. Meritul publicării ei în România aparţine editurii Publica prin subdiviziunea acesteia, Victoria Books. În original, Inside Out: A Personal History Of Pink Floyd, a fost publicată în 2004. Ediţia în limba română este tradusă de Louis Ulrich şi a apărut anul acesta.

O istorie Pink Floyd? Scrisă de Nick Mason? Cam cum ar trebui să fie asta? Sunt multe variante de răspuns la o astfel de întrebare. Le puteţi afla pe toate doar citind cartea.

Nick Mason nu se ia deloc în serios. Nu scrie această carte din postura unui nume greu al muzicii rock. Lejeritatea cu care îţi spune povestea, te face să crezi că pur şi simplu nu realizează că vorbeşte despre Pink Floyd, că a făcut şi mai face parte din una dintre cele mai mari trupe din istorie. De aici rezultă poate o altă trăsătură a scriiturii, umorul ei fin, teribil de englezesc, auto-ironia, dusă pe alocuri la gradul de artă.

Pe lângă toate acestea, omul are o memorie de elefant. Îşi aduce aminte fiecare minut al fiecărei zile şi îl aşterne pe hârtie într-un fel inimitabil. Istoria Pink Floyd se confundă cu istoria Angliei din acea perioadă. Evoluţia trupei e sinonimă cu evoluţia societăţii britanice. Cu deschiderea acesteia spre idealurile generaţiei tinere, ignorate până la jumătatea anilor '60, ba mai mult, ţinută prizonieră în ghearele conservatorismului. Datorită lui Nick Mason, nu vom cunoaşte doar istoria Pink Floyd ci vom putea beneficia de ochiul critic al martorului ocular la toate schimbările acelor vremuri.

Poate că vor mira aceste consideraţii, dar citind, veţi afla despre educaţia şi studiile membrilor trupei şi atunci totul va avea un sens. Vor fi clare cel puţin două aspecte. Primul, poate mai puţin relevant, răspunde la întrebarea: ’’Cum un toboşar poate să scrie o carte, o astfel de carte?’’.

Apoi veţi înţelege de ce Pink Floyd este Pink Floyd. De ce muzica, aranjamentele orchestrale, versurile, sunt aşa profunde. De ce concertele lor au combinat sunetul şi luminile într-un mod unic şi irepetabil. Veţi descoperi rădăcinile şi întreaga sevă a acestei trupe, în educaţia membrilor ei.

Nu lipsesc informaţiile legate de bucătăria internă. Dar nu vă aşteptaţi ca la acest capitol, Nick să renunţe la stilul lui amuzant de serios. În această carte el a decis să fie corect cu toată lumea. Poate mai puţin cu societatea. Vă va răspunde la întrebări şi vă va oferi detalii complete despre tot ceea ce aţi fi vrut vreodată să-l întrebaţi. Syd Barett? Lupta lui cu drogurile? Sunt aici. Însă meritele lui Syd vor fi recunoscute obiectiv. De ce a plecat Roger Waters? De ce…? De ce…?

Poate cel mai interesant şi util aspect al acestui volum, este descrierea detaliată a întregii discografii Pink Floyd. Piesă cu piesă, album după album, veţi descoperi procesul de producţie a câtorva cântece care au marcat istoria muzicii. În plus veţi putea citi despre semnificaţia acestora pentru membrii formaţiei. Personal, am reînceput să ascult toate albumele şi am descoperit elemente noi care mi-au schimbat percepţia asupra anumitor pasaje muzicale.

Abbey Road Studios, colaborări, turnee, toate acestea îşi au locul lor în amintirile lui Mason.

Este această carte o istorie completă sau complexă a unei trupe de legendă? Greu de spus. Nu cred însă că acesta a fost scopul pentru care fost scrisă. Am să vă spun şi de ce. În momentul în care am terminat-o, m-a încercat o senzaţie absolut interesantă. Parcă preţ de două săptămâni, Nick Mason a fost cu mine în cameră. Pe fotoliul din faţa mea, cu un pahar plin în faţă, povestindu-mi ore întregi. Părea amicul meu bun, istorisindu-mi povestea vieţii lui. Pasiunile şi nebuniile tinereţii, cu mintea lucidă a maturităţii.

Dincolo de orice alte considerente, această carte vă va spune o poveste. Pentru cei care iubesc muzica adevărată, e o poveste ce nu trebuie ratată.

Ovidiu Moldovan
29 iulie 2013

Nicholas Berkeley "Nick" Masons-a născut la Birmingham în 1944pe 27 ianuarie. Este bine cunoscut ca bateristul trupeiPink Floyd. Când nu se află în spatele tobelor, cealaltă pasiune a lui Nick sunt cursele de maşini. A condus atât maşini de epocă, cât şi maşini contemporane şi a concurat la cinci curse de 24 de ore la Le Mans. În 1998 a scris, împreună cu Mark Hales, Into the Red, o celebrare a 21 de maşini din colecţia sa personală de maşini sport clasice şi de curse (cartea, revăzută şi adăugită, a fost republicată sub numele Passion for Speed în 2010). Nick a scris, de asemenea, nenumărate articole pentru publicaţii precum The Sunday Times, The Independent, Time, Tatler, GQ, Autosport, Classic Cars, Red Line, Octane şi Cars for the Connoisseur. Inside Outse găseşte şi în varianta audio book pe 3 CD în lectura lui Mason. Are un singur album solo Nick Mason's Fictitious Sports (pe muzica lui Carla Bley, 1981) şi mai multe colaborări cu Rick Fenn (TEN CC) şi Michael Mantler.


Woody ALLEN – în dialog cu Stig* Björkman (Victoria Books 2013)

Există regizori de film care fac filme cu detalii atent studiate în ele. Şi sunt alţi realizatori de film care fac filme minunate fără detalii, dar sunt atenţi la viaţă. Poate că nu sunt observatori vizuali, dar sunt observatori intelectuali ai procesului vieţii şi au ceva de spus despre acest lucru. Când vorbesc despre regizori de film, nu mă refer decât la cei serioşi. Nu la cei care scot filmele care se lansează în fiecare săptămână în Statele Unite, acele filme de Hollywood concepute în modul cel mai venal. Acestea nu mă interesează. Nu le văd. Nu-mi pasă de ele şi nu le iau în serios.” Woody Allen

woody allen victoria booksAveţi în faţă o carte despre unul dintre cei mai responsabili regizori americani. Pentru că această societate americană nu poate fi descrisă fără condeiul tragico-umoristic al marelui Woody Allen. Tragic, pentru că suferinţa acestei societăţi capată valenţe de simbol în filmele sale şi umoristic pentru că, satira este unul dintre instrumentele ironiei fine cu care ne-a molipsit creîndu-ne (unora) dependenţă. Până la citirea acestei minunate cărţi, parcursesem deja peste 60 la sută din filmografia sa, urmărind criteriile de apreciere ale specialiştilor care mi-au îndrumat interesul. Probabil că pentru mulţi Bananas, Sleeper sau Annie Hall sunt reperele care v-au atras atenţia şi v-au convins. "Cred că e important cum începi un film. Este un lucru care-mi vine probabil din formarea de om de cabaret. Este important ca începutul şi sfârşitul să aibă un anume fel de calitate specială, o calitate teatrală deosebită, sau ceva care să prindă imediat publicul." - se dăstăinuia Woody în povestea despre Bananas... Aşa şi noi, încercăm în paginile revistei noastre virtuale, să vă semnalăm producţiile cele mai reuşite şi să vă alegem din avalanşa de scrieri, albume, înregistrări video, filme sau concerte, pe cele mai importante. Victoria Books a ştiut să aleagă spre traducere acele cărţi care reprezintă atât omul cât şi creaţia sa. Woody Allen, (nume iniţial Allen Stewart Konigsberg, nume legal Heywood Allen, n. 1 decembrie 1935, New York)este un spirit viu în cinematografia mondială, iar semnătura sa, atât de diversificată, poartă autenticitatea unui geniu. "Miles: Glumesc tot timpul. Este ca un mecanism de apărare." Replica din Sleeper pare definitorie pentru omul simplu, modest, inteligent. Multe din poantele sale vizuale au fost secondate de o coloană sonoră de operă bufă pe care a cântat-o împreună cu trupa sa, Ragtime Rascals. Cu Annie Hall a câştigat 4 premii Oscar. Este un film iubit de toţi. Iar Woody declară: "Un actor câştigă Oscarul şi e tare timp de un an. Apoi face un film şi acel film nu merge bine ...e terminat! Se dezumflă toţi muşchii." Rând pe rând poveştile sunt dezvăluite ca răspuns al întrebărilor lui Stig, oricare dintre ele fiind întregite de replici, învăţăminte, sfaturi regizorale sau simple discuţii despre maniera personală de a pune în scenă sau de a alege actorii. Afăm multe secrete despre atracţiile lui Woody, despre pasiunile lui, despre femeile lui, despre curaj, despre experienţele primelor filme, despre încredere şi despre siguranţă. Direct sau printre rânduri... Allen este regizorul care nu dă greş şi producătorii îl aleg ca mod sigur de protecţie a investiţiei lor. Multe din comentariile sale fac trimiteri directe la acţiunea, subiectul şi cadrele filmului respectiv, putând fi astfel o călăuză pentru cei care nu i-au văzut încă bogata creaţie. "SB: Sexul este unul din subiectele sau temele cele mai prezente în filmele tale. Dar în perioada în care ai crescut care erau cele mai importante lucruri pe care vroiai să le ştii despre sex, dar în legătură cu care ţi-era teamă să întrebi? WA: Sincer, doar unde se găseşte? Şi cât de repede? Asta era tot ce mă interesa în legătură cu el. Cantitatea şi accesibilitatea." Dar, cum declara Juliette Lewis "Viaţa nu imită arta. Imită televiziune de proastă calitate" aşa şi filmele lui Woody Allen sunt "...înrădăcinate în realism. Chiar şi când sunt suprearealist, nu-mi place să mă îndepărtez de realitate." Urmează să vă procuraţi această valoroasă carte despre Woody Allen şi filmele sale şi, să vizionaţi cât mai multe din cele care v-au atras atenţia. Nu vreau să închei această pledoarie fără două recomandări personale (cartea acoperă perioada 1969 - 2002). Thrillerul Match Point din 2005) şi drama romantică Vicky Cristina Barcelona (2008) sunt două din ultimele sale creaţii regizorale, extrem de agreabile pentru minim trei generaţii.

Woody Allen pe care l-am cunoscut în timpul acestei cărţi nu prea seamănă cu personajul de film pe care îl ştim de pe ecran, lupul singuratic şi nevroticul incurabil, cu toată suferinţa şi, nu în ultimul rând, auto-compătimirea ca fundament binevenit pentru toate neajunsurile pe care pare să vrea să le dezvăluie cu o plăcere aproape masochistă: ipohondria, prăbuşirea în sine, nehotărârea şi alte fobii mai uşor sau mai greu de definit. În loc de acesta, l-am văzut pe muncitorul disciplinat şi pe omul care ia decizii, un artist serios şi conştient, cu pretenţii ridicate de la sine însuşi şi care refuză compromisul în privinţa artei şi a viziunii sale.” Stig Björkman

Radu Lupaşcu
19 iunie 2013

"STIG BJÖRKMAN este unul dintre cei mai apreciaţi critici de film din Suedia, autor a unor volume dedicate unora dintre cei mai importanţi regizori care au marcat cinematografia modernă, dintre care amintim: Bergman on Bergman: Interviews with Ingmar Bergman sau Trier on von Trier.


Gărâna Jazz de Tinu Pârvulescu (editura Brumar)

"Gărâna a ajuns un festival de nivel mondial, nu doar datorită valorii foarte ridicate a artiştilor prezenţi, ci mai cu seamă datorită celor care vin în Poiană an de an", declară Marius Giura directorul festivalului.

Garana_Jazz_copertaAnul acesta a fost lansată prima carte dedicată acestui fenomen. Un fenomen muzical intrinsec, care poate aduce bucurie şi mulţumire oricărui consumator de jazz, aer curat şi gulyás ardelenesc. Coordonatorul acestui prim volum, Tinu Pârvulescu - care s-a făcut remarcat odată cu lansarea cărţii "Blues de Timişoara" - ne prezintă în 185 de pagini, povestea unei întâmplări reuşite, a unor locuri (chiar) mioritice şi a unor oameni deosebiţi, din interiorul sau din exteriorul acestei (r)evoluţii. "Bun sau rău, publicul unui eveniment este adeseori uitat de cronicari, fiind privit în cel mai bun caz ca un validator al performanţei celor care ocupă jumătatea luminată a evenimentului." O putem numi revoluţie culturală, deorece "fruncea" a fost şi este pe drept cuvânt cu un pas înaintea multor provincii române. Dar, o putem numi şi evoluţie, pentru că tot ce s-a petrecut în cuprinsul bănăţean, corespunde unui parcurs neîntrerupt al conştiinţei şi înzestrării umane. Totul porneşte de la frumuseţile reconfortante ale locului de desfăşurare - Poiana Lupului - şi de la oamenii care populează cu miile acest spaţiu de legendă. În prima parte a cărţii povestea se concentrează asupra istoriei locului geografic, asupra spiritului liber şi asupra obiceiurilor de la Gărâna. "Istoria mirajului Gărâna începe cu constatarea că acestre vetre nu sunt nici atât de vechi, şi nici atât de tradiţionale. Iniţial numită Wolfsberg (Brebu Nou purtând numele de Weidenthal), Gărâna există numai de la 1828, fiind populată cu vorbitori de germană din sud-vestul Boemiei interpelaţi în româneşte drept . De la începuturile sale, Gărâna e un miraj, o ademenire, ca alte locuri din Banat. O promisiune de trai mai bun, de reîncepere de la zero, ca şi exodul în America, dar o promisiune care se dovedeşte falsă, căci viaţa de munte e aspră, iar promisiunea autorităţilor ezitantă." Paginile dedicate frumuseţilor locului, calităţilor umane deosebite, precum şi gustului mâncării ardeleneşti oferite de hanul La Răscruce a lui Gigi Tăuş, vor fi savurate pe deplin de cititorul ne-gărânean, care cu siguranţă după terminarea lecturii îşi va rezerva loc la următoarea ediţie a festivalului. Poate mai mult decât muzica de jazz în sine, escapada la Gărâna este un refugiu întăritor pe care nu mulţi şi-l pot "apropia". Cauzele pot fi diverse. Motivaţiile pot avea dreptatea lor. Însă "recompensa" spirituală şi culturală, aduce îndrăzneţului o robusteţe trupească pe care o resimt până şi cei mai sceptici pizmuitori dâmboviţeni. E drept că în capitală sunt organizate multe şi mai diversificate evenimente. Dar puţini ţintesc cultura şi instruirea maselor. Majoritatea aleg grobianul căştig cu orice preţ. De aceea, Festivalul de la Gărâna a ajuns la a 17 a ediţie! "Muzica uneşte lumile, le deschide una spre alta. Ideea aceasta revine mereu. Lumea închisă a Gărânei comunică astfel cu exteriorul". Anul acesta a pus un cap de pod la Dracula Bass Festival. Gărâna şi Fundaţia Jazz Banat se rostogoleşte temporal peste o mare aglomerare urbană în căutare de identitate.

O dată cu povestea scrisă a festivalului de la Gărâna, a fost lansat (tot anul acesta) şi un DVD dedicat acestui nobil scop (realizat de Ema Nicola). Se cuvine să amintim numele protagoniştilor acestei reuşite: Puba Hromadka, Liviu Butoi, Gigi Tăuş şi Marius Giura. Dacă citiţi cartea sau vizionaţi DVD "In The Middle of Nowhere" veţi afla motivele pentru care atâţia jazz-mani valoroşi au urcat muntele pentru a cânta pur şi simplu jazz. La început gratis. "În loc de bani îi urcam în bus, îi duceam la munte şi îi distram cu grătare, ţuică şi companie. Adică îi momeam cu ce avem noi de oferit lumii", îşi aminteşte Hromadka. Şi s-au ţinut de cuvânt, doar la început a fost gratis. Pentru că există şi dorinţa de a comenta muzica la care vin fanii festivalului, se adună la Hanul Lui Tăuş sau la Lacul Trei Ape, pentru a combate istorii muzicale şi comparaţii pro şi contra. A doua şi a treia parte a cărţii, foarte documentate a lui Tinu Pârvulescu, descrie ascensiunea unui gând frumos, a unor destine devotate şi a unor prieteni muzicieni care i-au ajutat. Festivalul de la Gărâna a ajuns astăzi cel mai important festival din Europa de Est. Putem recunoaşte cu mândrie acest lucru şi-i putem felicita cu reverenţă. Capitala nu se poate lăuda nici pe departe cu aşa ceva. Din nici un gen muzical... Răspunsul îl găsiţi adesea, în paginile revistei noastre virtuale. Trebuie să amintim câteva nume de răsunet, ce-au lăsat amprenta talentului lor şi care odată ajunşi pe culmile Gărânei au răspândit faima şi bogaţia locului peste tot în lumea civilizată. Mike Stern, Stanley Jordan, Jan Garbarek, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Charles Lloyd, Terje Rypdal, Bela Fleck, Patricia Barber, Avishai Cohen, Hiromi şi Simon Philips. Numele bine alese sunt ca ploaia devenită trademark. "Fie ploaie, fie vânt... eu tot la Gărâna sunt!" Concerte electrizante, recitaluri de exceptie, fuziuni irepetabile, toate acestea sunt povestite, fotografiate şi păstrate în inima tuturor celor educaţi să se bucure de vraja unei muzici cu personalitate.Pentru că, la Gărâna, "oamenii vin cu sutele asfixiaţi de stereotipiile sistemului, pentru a respira aerul unei frăţii, al unei apartenenţe cvasireligioase."

Radu Lupaşcu
21 septembrie 2012


Rockin' By Myself de Dumitru Ungureanu (Editura Blumenthal, Bucureşti, 2012)

Ungureanu nu putea fi lansat oricum!

Rockin_By_MyselfŞi nici n-a fost lansat oricum! Cel puţin nu la recenta ediţie a Târgului de Carte „Bookfest”, unde a beneficiat de o lansare de zile mari, organizată de editura la care a apărut recenta carte – Rockin`by Myself. „Patronii” editurii, excepţionalii muzicieni Emil Kindlein şi Daniel – Silvian Petre „i-au cântat” la lansare mai ceva decât dacă ar fi fost vorba despre o nuntă de rockeri, l-au asociat cântării şi pe unul din cei mai buni interpreţi români ai muzicii lui Hendrix, Gerge Baicea (împreună cu Alex Davidescu) au lansat şi excepţionala nouă carte a lui Flori Bălănescu, un jurnal anapoda, ca să spun aşa. Într-un cuvînt, pe 3 iunie a.c., i-au oferit lui Dumitru Ungureanu un adevărat spectacol, întins mai bine de două ore, pe scena din Pavilionul francez al târgului, iar cum sunetul a fost generos, s-au putut bucura de spectacol, cel puţin de partea sa muzicală, şi pavilioanele alăturate. Şi e foarte bine că s-a întâmplat aşa, e excelent că i s-a făcut acest dar! Cred că nu e doar părerea mea, dacă încerc să recompun o listă, fatalmente incompletă, a celor care ne-am grăbit să dăm curs invitaţiei – în afară celor deja amintiţi, mi-o amintesc pe Doamna Anda Pittiş şi pe Domnii Radu Lupaşcu, „proprietarul” acestui site, Florin Silviu Ursulescu, excelentul critic muzical, Nicolae Coande, poetul craiovean, Ion Maria, alt poet de la Craiova şi mă opresc, oricum sala era plină!

Când mi-a dăruit cartea, Dumitru Ungureanu, cu care corespondez de multă vreme, mai şi colaborăm ca scriitori, dar cu care abia cu acest prilej am şi făcut cunoştinţă „pe bune”, mi-a spus, cu un fel de retorică a modestiei, că nu se socoteşte un critic muzical. Şi, de fapt, are dreptate, dar nu în sensul în care se pronunţa el, ci cumva exact pe dos! Nu, nu e un critic muzical, mai precis nu e doar un critic muzical, meserie pentru care îţi trebuie un pic de bun gust şi ceva şcoala, el este mai mult decât atât, din acest motiv îi şi citesc săptămânal articolele din Suplimentul de cultură, de la rubrica pe care o susţine din 2005 încoace fără întrerupere, asta neîmpiedicându-l să dedice muzicii generaţiei noastre articole şi în alte publicaţii. De altfel, cartea de faţă cuprinde peste 200 de articole apărute la rubrica cu pricina, ceea ce înseamnă că, ţinînd seama că rubrica împlineşte şapte ani, este rezultatul unei selecţii destul de severe. Îmi pare rău că nu-i cunosc la fel de bine prozele, deşi am citit câte ceva, dar parcă şi mai rău îmi pare că nu ştiu şi cartea sa din 1997 despre 10 legende ale blues-ului. Nu, nu pentru că i-aş subaprecia literatura, ci pentru că sunt foarte puţini interpreţii fenomenului muzical de la noi comparabili valoric cu ceea ce face el în cronicile sale, acum reunite într-o carte. Dumitru Ungureanu este foarte bun nu doar pentru că este talentat şi e dotat cu un fler muzical ieşit din comun, ci şi pentru că a beneficiat de o bună „ucenicie rockerească”, dar şi literară, în Bucureştii anilor 70. Mai tânăr cu cîţiva ani decît mine, a avut norocul să de-a piept cu live-ul încă de la începutul „uceniciei” – eu am început-o, şi asta graţie verilor mei mari!, cu muzica de la Radio Luxembourg, Europa Liberă şi de pe primele MP-uri şi LP-uri, care începuseră „să treacă graniţa”, prin 1963 – 1964, în zorii micii liberalizări a regimului comunist. De altfel, de la începuturile micii liberalizări, nu doar în Bucureşti, ci şi în Timişoara, Iaşi, Cluj şi alte oraşe, mai ales în centrele universitare, unde era o mare circulaţie a muzicii „conservate”, unde erau cluburi studenţeşti şi unde toată ziua se făceau şi desfăceau trupe, se putea învăţa destul de temeinic muzică.

Bunul gust şi excelenta calitate a formării muzicale iniţiale – dar şi a celei câştigate în timp! – e cum nu se poate mai bine pusă în evidenţă de tematica dominantă a articolelor adunate între paginile cărţii – „rock-ul adevărat”, deci cel al anilor şaizeci-şaptezeci, blues-ul, jazz-ul. Faptul că unii muzicieni şi trupe, dar şi evenimente, beneficiază de mai multe articole – John Mayall, Eric Clapton, Led Zeppelin, festivalul de la Woodstock etc – mărturiseşte iarăşi despre înaltele standarde valorice adoptate de interpret. Dar cartea e foarte vie şi din alte motive, mă refer la comentarea unor concerte şi discuri la imediata lor ieşire la public, la articolele dedicate trupelor româneşti, dar şi la inserturile autobiografice pe care Dumitru Ungureanu ştie să le introducă, din loc în loc, cu o abilitate de jazz-men în plină ebuliţie improvizatorică. Dacă o fi existînd cuvîntul anterior în limba română! Pînă la urmă, a` naibii Ungureanu ăsta – prin inserturile cu pricina a reuşit să-mi aducă în memorie nu doar muzica adolescenţei şi tinereţii mele, ci chiar adolescenţa şi tinereţea ca atare! Să nu uit să felicit editura Blumenthal care, după editarea poeziilor lui Nicu Vladimir, laolaltă cu puţinele cântece păstrate în înregistrări originale, faptă produsă în 2010, recidivează acum în zona cărţilor dedicate muzicii şi muzicienilor. Eu rămân în continuare pe recepţie…

Liviu Antonesei
15 iunie 2012


JACK – Biografia lui Jack Nicholson - de John Parker (Victoria Books 2011)

Jack-carteaA treia biografie apărută recent la editura Publica ni-l descrie pe unul din cei mai cunoscuţi, apreciaţi şi iubiţi actori de la Hollywood. John Parker ne povesteşte ce se află în spatele unui rânjet celebru şi cum a ajuns atât de faimos. "Descoperind că Nicholson e mult mai mult decât petrecăreţul din ziarele de scandal, John Parker i-a creat un portret fascinant". Realizările lui Nicholson ca actor sunt impresionante, are foarte multe nominalizări, 3 premii Oscar, 4 premii Bafta şi 7 Golden Globe. John Joseph "Jack" Nicholson s-a născut pe 22 aprilie 1937 în New York şi a fost căsătorit o singură dată, cu Sandra Knight,cu care are o fată, Jennifer Nicholson. Seducătorul Jack a avut multe iubite celebre, dar o singură relaţie de lungă durată, cu Anjelica Houston. "De la bun început, s-a iscat un concurs neoficial între el şi Warren Beaty un concurs a cărui miză erau femeile şi filmele. ... Pentru Nicholson, succesul în domeniul său îi aduce satisfacţii pe două planuri, pentru că îi permite să-şi afişeze capacitatea de a atrage femeile prin alte mijloace decât aspectul fizic". "Rivalitatea" celor doi va fi punctată din când în când, aceasta fiind unul din deliciile, uneori amuzante, ale biografiei de faţă, celelalte referindu-se desigur la viaţa amoroasă a charismaticului Jack ("Nicholson – was once described by the actor Peter Finch as a ‘very social loner’. It’s a surprising description for a man who has reportedly slept with 2,000 women, yet it’s one he has come to agree with."). După o copilărie ieşită din comun - tatăl l-a abandonat şi a fost crescut de bunica sa - Jack a supravieţuit cu roluri în "furaje" de serie B, multe dintre ele semnate de Roger Corman, supranumit "King of The Bs". "Siguranţa financiară a devenit un fel de problemă la începutul noului deceniu - anii 1960". Putem spune că această afirmaţie este valabilă şi la noi în ţară, unde breasla actoricească de după '89, supravieţuieşte cu-te-miri-ce, rareori ieşind la iveală un talent de certă valoare care-a dus tava mult timp la reclame de bere. Diferenţa rezidă în Metoda predată la noi în şcoală şi mirajul celebrităţii. Această Metodă (a lui Stanislavski)alege şi culege. Nerefuzând practic nici un rol în filme cu buget mic (The Wild Ride, 1960) sau filme la care el însuşi contribuise puţin (The Terror,1963) alături de mai toţi tinerii regizori din L.A. printre care, Francis Ford Coppola, Jack reuşea să supravieţuiască unei lumi ostile, aflată în transformare. La 32 de ani, încă nu era cunoscut, ca mai toţi din generaţia lui şi se gândea să renunţe la actorie. Însă rolul din Easy Rider avea să-i aducă prima nominalizare serioasă pentru rol secundar şi, poate cel mai important lucru, să ajute la finisarea unui film aflat în derivă, ocupându-se printre altele şi de îmbogăţirea coloanei sonore. "...Pentru cei care nu prea ştiu povestea, vom aminti că e vorba despre dragoste liberă, droguri în exces şi o viziune despre societatea americană aşa cum o percepea Hopper în 1968, cu nişte avertismente moralizatoare despre consumul de droguri şi în subtext, despre consecinţele unui astfel de stil de viaţă - dar doar dacă le căutai culumânarea..." Un road-movie de excepţie, pentru care Dennis Hopper, a primit recunoaşterea atât ca regizor cât şi ca actor. În 1971, apare primul film scris şi regizat de Jack Nicholson, Drive, He Said, un efort reuşit pentru acel an şi pentru renumele lui câştigat în Easy Rider şi Five Easy Pieces, cel din urmă aducând nominalizări pentru el şi noua parteneră, Karen Black. Deşi filmul Drive, He Said,nominalizat la Palme D'or,fusese un dezastru financiar, Jack se descurcase binişor şi reuşise să-şi achite casadin Beverly Hills, locuind împreună cu noua sa protejată, Michelle Phillips, vocalista de la grupul Mamas & the Papas. Noul său statut, de vedetă de film, era susţinut de poziţia sa de anti-erou, de portavoce a contraculturii şi în fine, de simbol al misoginismului (Carnal Knowledge, 1971). Declaraţiile adresate mass mediei - "M-am culcat cu toate femeile, am încercat toate drogurile, am băut toate băuturile posibile" - nu făceau decât să-i sporească reputaţia de seducător şi să-i cimenteze cariera pentru sinceritate. În acest moment al ascensiunii sale se împrieteneşte cu "Marele Amant", Warren Beauty şi acordă unul din puţinele interviuri oferite în cariera sa, revistei Playboy. Despre numeroaseleexperienţe sexuale sau non-sexuale, despre prietene sau tot atâţia prieteni (bărbaţi) povesteşte pe şleau Jack, acesta fiind unul din adevărurile cărţii vieţii veşnicului amorez. Prezentareafiecărui film în parte dezvăluie multe din secreteletăinuite marelui public, John Parker întroducându-ne încet, dar sigur, către capodoperele cinematografice pe care le revedem oricând cu aceeaşi intensitate şi admiraţie. Jack a respins rolul din Marele Gatsby, dar a strălucit în The Last Detail (primul Bafta, 1973) fiind după cum spune Mike Nichols: "...aşa de bun pentru că aduce o parte din viaţa sa în aproape fiecare scenă". În 1974 a fost nominalizat din nou pentru cel mai bun actor în filmul lui Roman Polanski, Chinatown, câştigând primul Glob de Aur şi al doileapremiuBafta. "Chinatown a fost filmul reprezentativ al anilor '70, întruchipând unul din subiectele principale ale deceniului, cum ar fi corupţia şi conspiraţia, precum şi comentarii metaforice asupra afacerii Watergate." Tot în timpul filmărilor la Chinatown, Jack se îndrăgosteşte de stilata, sofisticata Anjelica Huston împreunăcu care va locui 17 ani. Marele succes avea să apară curând. Eforturile şi strădania sa, perseverenţa şi reuşita alegere a fiecărui rol oferitvor estompa imaginea de antierou şi vor modela imaginea unui personaj fără cusur. "Regizorii europeni erau deja fascinaţi de el, iar la orizont se întrezăreau contracte care i-ar fi adus oportunitatea de a lucra cu trei dintre cei mai discutaţi şi controversaţi - Michelangelo Antognoni, Ken Russell şi Miloš Forman." The Passenger este primul din cele patru filme ale bogatului an '75, căruia i-a urmat meteorica apariţie din celebrul muzical Tommy, dar care i-a adus 50.000 dolari pentru doar 2 zile de muncă. Următorul, The Fortune a fost o lovitură de box-office, Nicholson şi Beauty împreună, într-o comedie nostimă regizată de Mike Nichols. Însă rolul din One Flew Over the Cuckoo's Nest pentru care primeşte primul Oscar, va rămâne o filă de istorie cinematografică, un model de interpretare şi adaptivitate la un scenariu dificil, ale căror drepturi de autor fuseseră cumpărate de marele actor Kirk Douglas. Jack declară: "De obicei, nu am probleme să intru şi să ies dintr-un rol de film, dar în Oregon, nu plecam spre casă dintr-un studio de film, ci dintr-o instituţie de boli mentale; există o anumită cantitate din personaj care rămâne în tine, de care nu poţi scăpa: eşti într-un salon de nebuni şi asta e..." Cu acest film, faima lui Jack devenise imensă, majoritatea producătorilor şi criticilor de film rămânând uimiţi de reacţiapublicului. Vor urma două filme produse în 1976, în compania unor mari actori, The Missouri Breaks cu Marlon Brando şi The Last Tycoon cu Robert de Niro, iar după doi ani, Goin' South în care e regizor şi interpret principal. Colaborarea cu mari actori şi mari regizori îi va consolidafiecare apariţie, fiecare replică, fiecare grimasă, Jack ajungând unul dintre cei mai căutaţi actori de la Hollywood. Încă după Easy Rider, Stanley Kubrick îl sunase cu o propunere: "Vreau să-l joci pe Napoleon, pentru mine!" Aceasta a întârziat să se concretizeze, iar Jack i-a recomandat ultimul roman al lui Stephen King. Aşa a apărut The Shining, o capodoperă a cinematografiei, dar şi o mare nepotrivire de opiniidin parteacriticilor. Un film care încă mai produce bani, nelinişte şi panică. Scena în care Jack Torrance îşi croieşte drum printr-o uşă cu toporul, a fost propusă regizorului de însuşi Jack Nicholson. Povestea celor trei filme care i-au urmat, The Postman Always Rings Twice (de Bob Rafelson), Reds (de Warren Beauty) şi The Border (Tony Richardson) este în amănunt povestită de autorul cărţii, deopotrivă cu succesul financiar al dramei horror The Shining. "Disputa" cu prietenul său Warren Beauty continuă, deşi la acel moment Jack realizase 15 filme, iar Warren doar 5. Câştigurile deasemenea erau în favoarea lui Jack. Viaţa amoroasă a fiecăruia era asemănatoare ca stil şi abordare, amândurora plăcându-le nespus de mult "vânătoarea" ... de femei. Filmul lui Beauty, Reds, a adunat 12 nominalizări, trei premii Oscar pentru cel mai bun regizor, pentru imagine (Vittorio Storaro), rol secundar feminin (Maureen Stapleton) şi un premiu Bafta pentru rol secundar (Jack). După 2 ani dedicaţi familiei, Jack acceptă rolul "unui fost astronaut, acum cu burtă, cu o chelie uşoară, băutor la greu şi fustangiu" din "Vorbe de alint" alături de sora lui Warren, dulcica Shirley MacLaine şi enigmatica Debra Winger.Câştigă al doilea Oscar din carieră, realizare pe care o mai egalase doar Jack Lemmon şi Robert De Niro. Nominalizările şi premiile se adună pentru eroul nostru, izbânda sa fiind stimată, iubită, copiată dar şi aprig comentată. "Ce vor mai mult de-atât?"..."nefiind în mod special arătos, a intrat direct în categoria actorilor de compoziţie..." Vremea bilanţului, este un capitol foarte interesant al cărţii lui John Parker, datorită vârfului artistic şi financiar atins de Jack, dar şi contra-exemplelor mai puţin reuşite din lumea filmului. Însă, povestea nu se încheie aici. După o binemeritată pauză, Jack se întoarce în cartierul chinezesc cu The Two Jacksla aniversarea a 10 ani de la Chinatown. Anii '90aduc colaborări diverse, filmul biografic Hoffa (1992) şi senzuala fantezie-horror Wolf (1994) atrag atenţia cinefililor. Imaginea sfredelitoare a omului-lup rămâne emblematică, neputând fi "împrumutată"în pelicule similare. Din nou un Oscar, 3 ani mai târziupentru pentru cel mai bun actor din As Good as It Gets unde, la şaizeci de ani, joacă rolul unui scriitor singuratic, homofob, rasist, misogin şi cu dispreţ pentru câini. Un film cu succes de casă şi pentru Jack multe, multe premii şi o nouă iubită, fotomodelul Rebecca Broussard. Succesul din As Good as It Gets l-a îndrumat spre comedie, Anger Management şi Something's Gotta Give fiind două noi reuşite nostime cu priză la public. În anul 2003, a fost din nou nominalizat la Oscar pentru About Schmidt în pielea unui agent de asigurări obosit, retras la pensie, iar în 2006, Martin Scorsese i-a oferit rolul unui cap al mafiei în The Departed, alături de noua generaţie de actori valoroşi, Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Mark Wahlberg unde, de sub vestitele sprâncene, mobsterul Frank Costello străpunge orice împotrivire sau neîncredere. "Într-un moment al vieţii în care cei mai mulţi oameni se gândesc să iasă la pensie, Jack Nicholson e la fel de energic şi charismatic cum a fost mereu. Cu ajutorul şi participarea multora dintre colaboratorii lui Nicholson de la Hollywood, John Parker pune cap la cap adevărul despre <marele seducător>. Trecând mândru de 70 de ani, Nicholson nu dă semne că şi-ar pierde din vitalitate."

Radu Lupaşcu
8 martie 2012


Istoria Jazzului - Breviar de Johnny Bota (editura Valea Verde)

Istoria Jazz.jpg"Jazz-ul s-a născut la New Orleans", declara Jerry Roll Morton, unul din corifeii jazz-ului. "New Orleans nu este singurul loc în care a înmugurit acest gen muzical. Suflul soundului nou, de blues şi de ragtime, a molipsit iute noul continent. Dar este stabilit cert că New Oleans, prin multiculturalitatea sa şi prin viaţa muzicală intensă, a contribuit hotărâtor la cristalizarea stilurilor de jazz timpuriu. Bluesul, încărcat de suferinţa omului negru, dezrădăcinat şi asuprit, s-a întâlnit cu ragtime-ul săltăreţ, sincopat şi impetuos, aşa cum rasa africană s-a întâlnit cu celelalte, în minunatul oraş din delta fluviului Mississippi. Noul gen de muzică a primit, peiorativ, numele de jass*, cu conotataţii sexuale..." Astfel începe istoria jazz-ului, povestită pe înţelesul tuturor, de unul dintre cei mai apreciaţi muzicieni şi profesori ai oraşului de pe Bega. Ionel "Johnny" Bota este membru al Uniunii Compozitorilor din România, doctor în muzică şi autor a două cărţi de jazz: "Glosar al termenilor de Jazz" şi "Vioara în jazzul modern". Cartea de faţă este un Breviar de calitate al istoriei unui gen foarte important pentru arta sunetelor, pentru evoluţia multora dintre genurile înrudite şi pentru muţumirea sufletească a melomanilor. Avem în faţă un istoric al dezvoltării acestei expresii artistice, odată cu asimilarea şi înţelegerea sa de către muzicieni şi auditoriu, deopotrivă cu progresul tehnicii de interpretare, înregistrare şi redare. Istoria Jazzului cuprinde 8 capitole despre stilurile fanion ale acestui gen muzical împărţite astfel: Jazzul timpuriu, Stilul swing, Bebop, Jazzul Cool, Hard bop, Jazzul din anii 1960 şi 1970 sub semnul avangardei, Fusion şi Muzica New Age. Jazzul timpuriu este o prezentare a erei New Orleans cu apariţia primului disc de jazz din lume - Original Dixieland Jass Band - sub conducerea cornetistului Nick LaRocca în 1917. "Pe atunci, înregistrările se făceau cântând în pâlnia de captare acustică (ca cea de gramophon). Partea îngustă a pâlniei era conectată la un ac ce săpa şanţuri într-un cilindru sau disc..." În fiecare capitol este descris limbajul muzical, procedeul folosit, istoria şi contextul politico-social, instrumentaţia specifică, împreună cu descrierea personalităţilor muzicale şi a muzicienilor reprezentativi ai perioadei respective. Era swing, apărută într-o epocă dominată de extinderea şi organizarea vieţii interlope, este una din cele mai interesante ca studiu şi transformare a muzicii şi a interpreţilor săi. Aici facem cunoştinţă cu ritmul dansant, antrenant, pe placul tinerilor, deopotrivă cu apariţia marilor big-band-uri şi ascensiunea artiştilor de jazz în star-uri. "Odată cu evoluţia big-bandurilor, a crescut şi cererea de aranjamente. Devenise o necesitate ca muzicanţii să înveţe notele..." Coleman Hawkins, Count Basie, Art Tatum, Benny Goodman, Duke Ellington sunt repere jazzistice care au marcat cu originalitatea lor o epoca în care jazz-ul a devenit o formă de artă veritabilă, o muzică destinată atât dansului cât şi ascultării. Următorul capitol, destinat stilului Bebop, prezintă o lume a jazz-ului împărţită în "două tabere separate, uneori opuse, a conservatorilor, care au rămas ataşaţi de jazzul tradiţional - de New Orleans şi de swing - şi cea a moderniştilor, care urmăreau schimbarea, înnoirea jazzului cu orice preţ... Iniţiatorii bebop-ului au creat un vocabular nou de fraze muzicale, inventând metode originale de potrivire a melodiilor improvizate cu progresiile acordice şi - prin aceasta - cristalizând limbajul standard de jazz". Charlie "Bird" Parker, muzician autodidact, a contribuit decisiv la formarea acestui stil inventând un sistem prin care frazele sale dobândesc un caracter foarte sincopat, pus în practică graţie măiestriei saxofonistice fără precedent. Jazz-ul bebop a devenit modern, mai bogat în expresie artistică decât swing-ul, dar a presupus un efort mai mare ascultătorului şi de aceea audienţa scade. "Este evident că popularitatea unui stil nu se bazează pe valoarea lui". Jazz-ul cool, jazz-ul calm, este o expresie mai domoală a bebop-ului, ca răspuns la exacerbarea atitudinii jazzistice a momentului. Maniera rafinată a saxofonistului Lester Young a deschis calea către o formă mai reflexivă, lină, care impresionează prin ţesătura improvizaţiilor delicate, pline de subtilitate. Muzicienii Lennie Tristano, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Chet Baker, Dave Brubeck, Stan Getz, Stan Kenton şi nu în ultimul rând, Miles Davis, au înlesnit apariţia acestui nou stil ajutând cu personalitatea fiecăruia popularizarea în cluburile de noapte şi sălile de concert. Ascensiunea economică de după război a marcat apariţia câtorva variante noi ale bebop-ului numite de jurnalişti şi critici: hard bop, funky jazz, mainstream, post bop sau soul jazz. "Faţă de bebop, soundul de hard bop este mai plin şi are un feelling bine impregnat în blues..." Istoria Jazzului continuă cu un capitol dedicat acestor stiluri evocând multipla personalitate a geniului lui Miles Davis. Trompetistul Miles Davis este un pionier al multor dintre aceste noi stiluri, dezvoltând cu inteligenţă şi profesionalism multe variante de trupe împreună cu muzicieni revoluţionari, aleşi cu grijă pentru fiecare cerinţă în parte. Aceste experienţe foarte curajoase i-au adus în final celebritatea, devenind un artist mereu modern şi un exemplu pentru toţi muzicienii trupelor sale. "Un element important al stilului lui Davis în construcţia dramatică a figurilor melodice este timingul (coordonarea în relaţia metru-ritm), excepţional de măiestrit. Amplasarea pauzelor, la Miles, este cel puţin la fel de importantă ca şi alegerea notelor, el lăsând adeseori să treacă mai mulţi timpi fără a cânta..." argumentează Johnny Bota. Autorul descrie în continuare, activitatea celorlalţi reprezentanţi de seamă ai hard bop-ului, printre care amintim: pianiştii Horace Silver şi Jimmy Smith, trompetistul Clifford Brown, saxofoniştii Julian "Cannonball" Adderley, Sonny Rollins şi John Coltrane şi nu în ultimul rând pe toboşarul Art Blakey. Jazzul din anii 1960 şi 1970 sub semnul avangardei este următorul capitol în care sunt prezentaţi muzicienii din zona de free jazz, precizând că acesta este doar o parte din avangarda jazz-ului. Pianistul Cecil Taylor, saxofonistul Ornette Coleman şi pianistul Sun Ra sunt vârfurile acestei expresii ne-convenţionale la limita sonoră a instrumentelor. "Este admisă orice fel de emisie şi se îmbrăţişează cu frenezie atitudini ocolite până atunci: isteria, grotescul şi altele asemenea". Însă, noul stil, care a ajutat jazz-ul să supravieţuiască în plină era dominantă a rock-ului a fost Fusion-ul. Responsabil pentru acestă strălucită îmbinare a fost tot Miles Davis. Această "mezalianţă" a apărut la mijlocul anilor '60 şi s-a bucurat şi se bucură încă de mare popularitate deopotrivă între muzicieni şi ascultători. Însă, grupurile care aveau să dezvolte ideea lui Miles şi au introdus compoziţii perfecte, extrem de prelucrate au fost Mahavishnu Orchestra şi Return To Forever. Un capitol al jazz-ului pe care îl îndrăgesc nespus şi pe care vă invit să-l "studiaţi" în particular, ascultând pas cu pas grupurile lui Davis, Herbie Hancock şi Frank Zappa, trupele rock din U.K. Cream, Caravan, Soft Machine, Colosseum şi Nucleus, apoi din USA, Grateful Dead şi Chicago. Despre acestea, autorul remarcă succesul "hibridului jazz-rock" pe scenele open air ale festivalurilor, unele dintre ele, specializate în rock. "Muzicianul Frank Zappa remarca, cu sarcasmul său caracteristic: <Jazz-ul nu a murit, doar a început să miroasă dubios>."Muzica New Age este capitol despre anii '80şi noile orientări stilistice în simbioză cu "progresul tehnologic şi larga răspândire a instrumentarului şi a aparaturii electronice..." Noile curente au fost numite smooth jazz, acid jazz, fiecare pornind ca fuziune dintre jazz şi pop-rock, respectiv jazz funk cu hip hop. Artişti ca David Sanborn, George Benson, Chuck Mangione, Lee Ritenour sau George Duke şi-au câştigat relativ uşor audienţa, graţie posturilor de radio care au decis că acest cool jazz corespunde grilelor lor. Noi procedee tehnice, ca de exemplu looping-ul este folosit în curentul acid jazz, pentru a produce un groove de acompaniament anume. Fuziunea jazz-ului cu rock-ul a generat şi va mai genera multe stiluri noi, pe măsură ce muzicienii incorporează noi armonii şi influenţe. Ultimul capitol al cărţii ne face cunoscută istoria jazz-ului din Banat, apariţia şi dezvoltarea sa, locurile de cântat din trecut şi prezent, muzicienii şi trupele lor, festivalurile şi evenimentele care au avut loc de-a lungul vremii, iniţiatorii şi organizatorii acestora. La final sunt reproduse un număr important de fotografii cu muzicienii şi locurile pe unde au cântat, mărturii ale unei activităţi bogate, poate mult mai bogate şi serioase decât în oricare alt loc din ţară. "În anii '60, în Timişoara funcţionau şi anumite cluburi private de jazz la domiciliu, majoritatea situate la subsolul clădirilor în care locuia ba unul, ba altul dintre muzicienii sau melomanii de jazz. Celebru era <bunkerul>lui Bebe Jivănescu, situat pe strada Topliţa, unde se adunau amatorii de jazz şi unde se audiau şi se analizau,cu pasiune, cele mai recente apariţii de jazz. Aici s-au ascultat pentru prima oară în Timişoara discuri de cool jazz şi modal jazz, cu Chet Baker, Gerry Mulligan şi Miles Davis, dar şi de fusion, cu Weather Report, Chick Corea, Al DiMeola şi Herbie Hancock..."

Istoria Jazzului - Breviar este o carte importantă pentru muzicienii în devenire, pentru amatorii de jazz şi înţelegerea fenomenului jazzistic mondial. Autorul aduce cu acest prilej şi o dovadă vie a mişcării jazzistice timişorene, de la începuturi până în prezent.

"Nu suntem, nicicare dintre noi, în posesia monopolului asupra gustului estetic absolut".
Johnny Bota

Radu Lupaşcu
10 februarie 2012

jass* - mai multe surse, sugerează că acest cuvânt jazz derivă din jasmine, un parfum de iasomie folosit de prostituatele districtului roşu din New Orleans. Dar, această teorie se pare a fi o legendă populară, o etimologie falsă,nesusţinută de dovezi concrete.


Quentin Tarantino la extreme de Aaron Barlow (IBU Publishing 2011)

"Făcând tot ce a trebuit să fac ca să supravieţuiesc,
Nu consider că tot ceea ce am făcut a fost bine
."

Viata la extremeAstfel am putea caracteriza pe scurt, "Viaţa la extreme" a regizorului Quentin Jerome Tarantino (n. 27 martie 1963) care, întocmai ca personajele sale, îşi desfăşoară activitatea între o violenţă şi alta. Violenţa extremă şi şocul provocat spectatorului poate fi de bun gust sau nu, după cum expresia cinematografică poate fi responsabilă sau nu. Un cineast speculează setea de agresiune ca parte a unui scenariu, dar numai Tarantino a creat o artă din asta. El a găsit o cale prin care istoria cinematografică repetă în filmele sale imagini, concepţii, refrene sau replici re-aducând în prim-planul audienţei motivaţia spectacolului de cinema. "Pentru Tarantino filmul reprezintă vocea culturii sale, iar discuţiile despre film - materialul brut al limbii pe care o vorbeşte şi trăieşte. Filmele sale îi dovedesc teoria: fără cinematograf, nu numai că nu am fi putut avea cultura contemporană pe care o trăim astăzi, dar am fi dispus şi de nişte unelte mult mai plăpânde în discutarea şi înţelegerea culturii care ar fi înlocuit-o..." declară autorul cărţii. Aaron Barlow ne prezintă povestea filmelor lui Tarantino, analizând impactul acestora asupra spectatorilor şi asupra industriei americane de film. Astfel, în viziunea sa, Quentin este un "creator de lumi, prizonier al propriilor sale filme, dar şi al filmelor mai vechi care l-au influenţat...", este deopotrivă viaţă şi aventură într-un univers postmodern, este parodia bunului gust şi a finelor remuşcări, este combinaţia de succes a culturii blockbuster, este mitul american, este deja istorie şi referinţă cinematografică. Nu este uitată nici muzica din filmele sale, originală prin selecţia pieselor vechi utilizată asemănător pastişei, ca "răspuns la situţia în care nu mai este loc pentru inovaţii, în care artiştii nu mai au altă opţiune în afară de aceea de a imita trecutul, de a vorbi prin intermediul măştilor şi cu vocile stilurilor dintr-un muzeu inventat..." Muzica face parte integrantă a convenţiei cinematografice, reprezintă legătura indestructibilă între "muzică-imagine", "muzică-povestire"şi este o implicare mutuală care însufleţeşte şi animă acţiunea. Un lucru care ar putea servi de exemplu tinerilor noştri cineaşti şi cinematografiei româneşti atât de împăcată cu liniştea filmelor sale... În fine, autorul mărturiseşte că tot ceea este istorie cinematografică i-a folosit lui Tarantino ca punct de plecare pentru filmele sale, prezentată cronologic, explicit, dincolo de mesajul intrinsec dezvăluit, dincolo de influenţele criticii, dincolo de prejudecăţi de maturitate şi nu în ultimul rând, pe înţelesul devoratorilor celei de-a şapte arte. "Violenţa în divertisment, atunci când nu este percepută ca ceva edificator, este considerată adesea gratuită. Cu toate acestea, în farsa clasică, la fel ca în versiunea contemporană utilizată de Tarantino, nimic din ceea ce se întâmplă nu este gratuit... În ambele cazuri, poţi să recunoşti că te distrează ceea ce nu ţi-ar plăcea să priveşti?" Imaginaţia lui Tarantino crează iluzia unor limite în creaţia sa artistică, tributară bunelor intenţii şi resimţită în desăvârşirea cunoaşterii. Quentin Tarantino este deopotrivă spectatorul şi creatorul filmelor sale. Profesioniştii crimei (Reservoir Dogs 1992) este atitudinea contemporană asupra înţelegerii filmelor cu gangsteri în care "accentul nu cade pe ceea ce a fost nou ci pe transformarea vechiului în nou, prin deplasarea trecutului în prezent...". Film după film, Aaron Barlow, explică raţiunea subiectelor alese de Tarantino, cu meticulozitate şi profesionalism, ne-aducând elogiu violenţei regizate. Astfel, Kill Bill (Kill Bill 1-2003, Kill Bill 2-2004) nu este numai o povestire plină de acţiune cu un erou principal feminin, ci reprezintă o cu totul altă viziune asupra feminismului ca fenomen social şi un respect pentru rolul de lider reprezentat atât de bărbaţi cât şi de femei. Subiect similar cu cel din Maşina Morţii (Dead Proof 2007) unde două grupuri de fete - unul naiv, frivol, seducător - contrastează cu un altul - serios, energic, cu picioarele pe pământ, "genul de femei cu care să nu te pui"-şi care dau de furcă eroului macho, pervers, psychopat, încrezător în masculinitatea sa. Tarantino a creat prin Pulp Fiction (1994) un elogiu filmului poliţist, adunând un mănunchi de poveşti, aparent încâlcite, dar care dau substanţă şi contribuie la originalitatea povestirii, pentru care obţine primele şapte nominalizări la râvnitul premiu Oscar. Filmul Jackie Brown (1997), este probabil singurul film poliţist realizat de Tarantino în care este "strecurată" şi o poveste de dragoste, în simbioză cu muzica filmului, "fără de care ar fi absolut plictisitor". Ultimul film, care a atras serios atenţia asupra sa ca scenarist şi regizor este Inglourious Basterds (2009), un film ca un vis împlinit, un film care face dreptate spiritului libertăţii, răzbunând asuprirea nazistă, un film care face dreptate protagonistului cărţii, recunoaşterea meritelor sale aducându-i optnominalizări şi câştigănd un Oscar pentru actor secundar (Christoph Waltz). "Deşi se ridică dintr-o tradiţie hollywoodiană de aproape un secol, Tarantino este, de asemenea, vestitorul unui nou mod de a face filme, un mod care respinge barierele ideologice şi chiar limitările autoimpuse, subminând mereu trecutul, fără să îl judece, în favoarea modalităţilor prin care se raportează la nou, creând o mişcare care nu poate fi încarcerată în definiţii, sau, poate, nici măcar să primească un nume...", concluzionează Aaron Barlow. În concluzie, o carte bună despre filmul modern creat de unul din regizorii deja clasici, ai cinematografiei americane. Spectatorul pătrunde în lumea creată de Tarantino prin personajele sale şi se bucură de aceasta, atât cât îi permite starea de recreere în timpul sau după terminarea proiecţiei cinematografice.

Radu Lupaşcu
01 februarie 2012


O puternică, deşi întîrziată, strîngere de mînă 
Liviu Antonesei

Carte HendrixCu mare întîrziere, dar nu datoată întrutotul mie, am citit cartea pe care Radu Lupaşcu o scrie Pe urmele lui Hendrix (Editura Zaka Edit, Colecţia Mitologii subiective, Bucureşti, 2005). Cu mare întîrziere, dar şi cu mare bucurie. Întîrzierea are o mulţime de cauze, de la starea precară a difuzării cărţii la noi şi pînă la faptul că pe Radu l-am cunoscut, mai întîi pe internet, cu prilejul descoperirii site-ului pe care scriu acum şi eu din cînd în cînd, şi „pe viu” cu ocazia unei conferinţe pe care am susţinut-o la TNB, prilej cu care, pe lîngă fabuloase daruri muzicale, mi-a dăruit şi cartea cu pricina. Deci, întîrzierea îmi este numai parţial imputabilă, însă bucuria lecturii mi-a oferit-o Radu exclusiv – şi îi mulţumesc pentru asta. Am citit-o pe loc, dintr-o suflare, pe tren nemaivînd răbdare să ajung la Iaşi. După aceea, am tot luat-o la răsfoit, după cum mi-a permis timpul şi după cum audiţiile muzicale se îndreptau către Hendrix. N-am procedat aşa ca să caut cărţii nişte hibe – nici nu prea are! – ci, pur şi simplu că aşa mă îndemna inima! N-a citit de multă vreme o carte atît de reuşită dedicată unuia din cei mai mari artiştii ai rock-ului şi uneia din cele mai importante a acestei muzici.

Deşi de format mic şi numai în aproape 250 de pagini, cartea lui Radu este ceea ce se cheamă o monografie completă – viaţa şi opera concertistică şi discografică, de la tribulaţiile copilăriei la sfîrşitul nepermis de prematur. Din păcate, în această privinţă, Hendrix s-a alăturat altor giganţi cu viaţă imprudentă: Jim Morrison, Brian Jones, Janis Joplin, ca să mă opresc la cîţiva din preferaţii mei, să nu fac tot pomelnicul. O viaţă atît de scurtă, dar atît de plină şi de intensă. Au trecut patruzeci de ani şi parcă a fost ieri, aşa de bine îmi amintesc acel septembrie de început de şcoală, cînd auzind la Europa Liberă ştirea, le-am pus a doua zi colegilor de şcoală panglică de doliu la reverul hainelor de uniformă. Cum procedase cu noi, elevii, cu cîţiva ani înainte, învăţătoarea la primăvara lui 1964, cînd murise Gheoghiu-Dej! Or, moartea lui Dej nu-mi spusese nimic la vremea ei, pe cînd sfîrşitul lui Hendrix l-am simţit ca pe un fel de prăbuşire a lumii.

Dar cartea lui Radu este mai mult decît o excelentă monografie Hendrix, ea este şi povestea fenomenului Hendrix, un fenomen care, în ciuda unicităţii eclatante a marelui muzician, a trasat o linie mai largă şi mai apăsată în istoria muzicii, printr-un evantai de succesori, de discipoli care au încercat, cu un succes mai mare sau mai mic, să-i ducă mai departe moştenirea, să-i menţină vii marile descoperii muzicale, unii dintre ei, poate, şi mesajul. Nu în ultimul rînd aş vrea să amintesc modul exemplar în care abundenţa de informaţii şi la fel de abundentele tentative de analiză şi explicaţie se îngemănează, în această carte, cu un stil, care încearcă să împace obiectivitatea cu pasiunea, care nu ocoleşte formula memorabilă şi căruia nu-i este teamă să capete uneori valenţe artistice, chiar lirice cîteodată. Pentru toate acestea, Radu Lupaşcu merită o puternică strîngere de mînă de la toţi cei care şi-au „pierdut” tinereţe cu Hendrix în difuzoare sau în căşti. Cu siguranţă, ar face acest lucru dacă ar avea norocul meu, să le cadă cartea în mînă, Virgil „Hendrix” Butnăraşu, care pe cînd terminam liceul şi începeam facultatea nici nu cînta altceva, Christian „Charlie” Staverescu, care cînd auzea Hendrix uita că e fan Rolling Stones si colecţionar de blues, şi last but not least Vali „Sir Blues” Răcilă, fostul meu coleg de psihologie-sociologie, recalificat actor, iar acum dedicat cu totul blues-ului. Vali n-a scris niciodată, cînd eram studenţi îi scriam eu lucrările de seminar, dar primii doi au lăsat cîteva semne scrise, pe jumătatea deceniului trecut, cînd, succesiv, au ţinut rubrica muzicală a revistei Timpul, după aceea dispărută din lipsă de combatanţi. Charlie a plecat în Germania, Virgil n-a plecat nicăieri, dar nu mai iese din casă. Spre regretul meu, nici unul nu mai cîntă.

Încă o dată, Radu, mulţumiri şi o puternică strîngere de mînă pentru acest minunat dar pe care mi l-ai făcut, dar şi pentru amintirile pe care lectura cărţii tale le-au trezit în mine, căpătînd o clipă senzaţia că am întinerit brusc!




Robert De NIRO – Portretul unei legende – de John Parker (Victoria Books 2011)

Robert de Niro - carteFie în rol de mafiot sau de şofer de taxi, în pielea unui boxer celebru sau a unui muncitor recrutat pentru războiul din Vietnam, interpretând figuri de poliţişti, detectivi, gangsteri, doctori, bucătari, saxofonişti, comis-voiajori, narcomani, comedianţi, gărzi de corp, ofiţeri de marină sau prelaţi, Robert De Niro este o figură unică în lumea filmului american. Chiar dacă la începutul carierei a fost “construit” pe tiparele Brando sau Dean, De Niro a ştiut - iar talentul nativ l-a ajutat - să depăşească toate barierele unor vremuri înfierbântate. Erau anii unor schimbări profunde în cinematografia americană, erau anii în care apăruse „Metoda” (Stella Adler Studio of Acting), noua şcoală de film, din care aveau să iasă pe lângă De Niro, Marlon Brando, Warren Beatty,James Coburn, Anthony Quinn, Sidney Pollack, Melanie Griffith, Salma Hayek, Cybill Shepherd, ş.a. Robert De Niroa trăit filmul. A căutat caracteristicile personajului în viaţa reală şi a imaginat rolul de pe ecran. A creat inconfundabile atitudini şi a dat replici năucitoare. “Când personajul său din <Mamă însângerată>a murit, el le-a provocat celorlalţi actori un şoc zdravăn când s-au adunat în jurul unui mormânt deschis, la funeraliile sale. Se băgase ascuns în groapă şi se acoperise cu pământ, astfel încât, când aceştia aveau să privească în jos, să aibă o reacţie naturală.”– povesteşte John Parker în cartea sa. Presa a încercat să caute senzaţionalul în viaţa sa particulară, dar a descoperit un familist obişnuit care trăieşte ascuns de ochii lumii. El a fost discret cu viaţa personală, propunându-şi să nu divulge nici cele mai fireşti amănunte, deoarece puteau degenera în excentrice şi savoroase delicii pentru public. Circulau destule zvonuri şi bârfe, fără nici un fel de noimă. Filozofia sa era simplă şi prevedea existenţa unei vieţi reale, normale, în opoziţie cu cea trăită împreună cu părinţii săi. De aceea, el şi-a însuşit cu brio teza de bază a „Metodei”, conform căreia, personajul trebuia creat prin asimilarea propriilor emoţii. “Tratez fiecare rol ca pe o problemă de matematică. Personajul de pe ecran este soluţia. Eu vizualizez acel rezultat final şi apoi îl urmez către rădăcină, ca să descopăr cum s-a ajuns acolo, iar acesta este momentul adevărului.” Filmografia sa se poate împărţi în trei etape. Prima perioadă ar fi, cea obscură, în care deşi a realizat filme din ce în ce mai valoroase, ea nu a fost apreciată de public sau critică, istoria reţinând ca importante doar rolurile din “Greetings”, „BloodyMama”, „HiMom!” şi „Bang the Drum Slowly”. Charisma sa a fost recunoscută şi, acceptată destul de târziu, dacă ne gândim la ascensiunea rapidă a celebrilor Paul Newman, Robert Redford, Steve McQueen. Erau vremuri grele, lucru recunoscut de prietenul său, Martin Scorsese, un regizor modern, care nu cunoscuse încă consacrarea. Cei doi aveau să iasă din anonimat cu “Mean Streets” (total neinspirat tradus la noi, Crimele din Mica Italie!) un film cu buget mic, care împreună cu celebrul “Eazy Ridera zdruncinat pecetea marilor studiouri holywoodiene. Scorsese şi De Niro deveniseră dintr-odată atractivi, iar laudele veneau din toate părţile. Seria marilor filme a început cu “Naşul II”*, „Novecento”, „Taxi Driver”, „The Last Tycoon”, „New York, New York”, „The Deer Hunter”, şi s-a încheiat cuRaging Bull”*. Ea demonstrează geniul actoricesc şi fixează definitiv imaginea legendei De Niro, în mintea şi inima marelui public. Critica l-a recompensat cu două premii Oscar*, multe nominalizări, pe care le consider prea puţine pentru câte ar fi meritat acest mare actor. Cel puţin pentru a doua perioadă, pe care o putem numi clasică, deoarece multe generaţii de studenţi, actori şi cinefili îi voi fi recunoscători pe veşnicie. Ultima perioadă, care se întinde până-n zilele noastre este inegală ca valoare, multe din creaţiile sale situându-se în umbra marelui actor. Sunt însă câteva filme, excepţionale, atât ca realizare, distribuţie, muzică şi interpretare. “Once Upon A Time in Americaeste cel mai cunoscut şi iubit dintre ele, datorită unei frumoase şi credibile poveşti cu gangsteri care ... “ca baieţi, au jurat că şi-ar da viaţa unul pentru celalălat. Ca bărbaţi, au şi făcut-o!” Coloana sonoră a acestui un reper cinematografic a fost scrisă de celebrul Ennio Morricone, unul din cei mai prolifici şi sentimentali autori de muzică din industria filmului. Celelate opere intrate definitiv în mentalul colectiv şi “purtate” din gură gură sunt:Brazil – un SF suficient de amuzant pentru a nu fi luat în serios, „The Untouchables” – biografia lui Al Capone alături de doi mari actori, Kevin Costner şi Sean Connery şi „Goodfellas”, o capodoperă a prietenului său Martin Scorsese, un alt film cu gangsteri, după un fapt real, o postură care îl prinde de minune. Cartea dezvăluie rând pe rând poveştile altor filme de succes comercial din această perioadă: „A Bronx Tale”, „Casino” şi „Heat”, create pe acelaşi tipic. Autorul relatează despre provocarea actoricească din “This Boys Life”,o faţetă însuşită conştient de Robert De Niro,ca reacţie la “incolorele variaţiuni pe tema răului”. Şi astfel ajungem la „Jackie Brown” şi „Wag the Dog”, două momente remarcabile, din păcate, cam ultimele după exigenţele subsemnatului. Un thriller foarte bun, marca Tarantino şi o comedie haioasă, dintr-un gen care ulterior a fost abordat cu prea multă uşurinţă, având în vedere că vorbim de unul dintre cei mai buni actori americani. Pas cu pas, autorul cărţii punctează momentele implicării lui De Niro în proiectul TriBeca, o idee filantropică pe de o parte, angajat politic pe de alta. Sunt binecunoscute multe din succesele sale de casă, parodii de situaţie, glume ieftine sau comedii negre pe care protagonistul nostru le tratează serios, stârnind în mod natural râsul sau compasiunea, după caz. Dolarii adunaţi din vânzarea acestor producţii au ajutat poporul american după greaua încercare din 11 septembrie 2011. Restaurantele sale au distribuit non-stop ajutoare celor implicaţi în cumplitul dezastru, iar TriBeca Productions susţine cu fonduri substanţiale dezvoltarea zonei de sud a Manhattanului. “Consider că ar fi bine să existe un loc în care ideile să se genereze reciproc, rezultând din proximitatea fizică a oamenilor. Cine poate şti cum va evolua? Tot ce ştiu este că realizez ceva ce am visat dintodeauna, n-aş putea spune ce va ieşi.” Cu toate acestea, Robert De Niroeste victima unui sistem creat de indestructibila putere a banului. El nu mai poate realiza acele roluri memorabile datorită pe deoparte, scenariilor din ce în ce mai seci, tributare noilor cerinţe analfabete, ancorate în trivialul action-romance-adventure-sex (pe înţelesul tuturor), iar de cealaltă parte, datorită plictisului confortabil de mare actor hollywoodian. You Talkin’ to Me?

Radu Lupaşcu
15 septembrie 2011


FAŢA VĂZUTĂ şi NEVĂZUTĂ A MUZICII - STARDOM-UL

Ed. a 2-a - Costin Grigoraş (Editura Editrex 2011)****

Stardom-ulCine mai are nevoie în ziua de azi de un ghid muzical? Dacă jumătate măcar din populaţia României nu ar fi trecut prin şcoală ca Vodă prin lobodă, poate că nu ar fi fost imperios necesar. Însă în condiţiile clar-obscure în care se zbate cetăţeanul “ambetat“ cu grija zilei de mâine, un dicţionar muzical serios şi bine documentat are un rol catalizator în emanciparea muzicii româneşti aflată în primejdia pierderii identităţii ... identitate pe care am cam rătăcit-o în negura tranziţiei. Aşteptăm, cu foarte mare interes, capitolul dedicat muzicii româneşti din următorul episod al enciclopediei scrise de Costin Grigoraş, volum dedicat underground-ului adică domeniului ascuns, necunoscut şi neştiut marelui public, din neînţelegere, refuz de receptare şi de cele mai multe ori, ignoranţã. De ce? Din cauza lipsei de promovare din partea corporaţionismului mediatic şi implicit al carenţelor culturale în lipsa accesului la informaţie care nu a avut şansa să circule, să se facă auzită, să cucerească publicul. Mass-media, casele de discuri şi mediile de propagare ale (in)culturii au reprezentat cauzele principale ale acestei omisiuni cu bună ştiinţă. De câte ori nu aţi auzit scuza – absolut intolerabilă – că această muzică nu-i cerutã  de public, nu se vinde, deci nu se ascultă ? În spatele unor asemenea afirmaţii se ascunde diletantismul şi obtuzitatea unor culturnici interesaţi de exploatarea maximă a mofturilor conjuncturale ... Există multe exemple de ţări din jurul nostru care au oferit o şansă muzicii rock, prog, jazz sau blues ... În Românica nu se întrevede nicidecum posibilitatea promovării unor genuri muzicale apreciate în ţările din Vest! Exemplele concrete le găsiţi în această trilogie enciclopedică a muzicii lumii! Iar dacă cele scrise acolo vă vor stârni interesul pentru asemenea rarităţi veţi şti cui să mulţumiţi. Autorul a scormonit tainiţele undeground-ului sau a suportat numeroşii diletanţi din Stardom, a ascultat, a comparat, s-a documentat şi a ales cea mai potrivită exprimare pentru o analiză afectivă, laudativă sau critică, pentru a delimita tranşant arta de impostură, pentru că subiectivismul în cazul unei asemenea lucrări de anvergură rămâne o virtute pe care ţi-o poţi permite. Aşadar, volumul denumit Stardom tratează muzica în unele cazuri cunoscută marelui public - lucru pe care îl recunoaştem – datorită meditiazării în presă, la radio sau la TV. Cu menţiunea specială, că aceste “informări” din media nu au urmărit cultivarea auditoriului, ci s-au subordonat unor interese financiare (promovarea unor concerte sau a unui eveniment dintr-un festival). Radiourile în general transmit muzică de-a valma, puţini DJ urmărind o scară a valorilor pentru a oferi publicului amănunte interesante, obligatorii pentru corelaţiile din domeniu (rămân în continuare un nostalgic etalon prezentările de odinioară ale regetatului Cornel Chiriac). Cei cărora le pasă au rămas din ce în ce mai puţini la număr. Majoritatea parcurg un set-list sau play-list indicat de „mai sus”, din când în când reuşind emisiuni instructive.

De la la A la Z, adică de la grupul suedez ABBA la grupul american ZZ Top, Costin Grigoraş urmăreşte literă cu literă mersul istoriei muzicale a omenirii, trecând prin filtrul audiţiei toate momentele artistice importante de urmărit de către audiofili şi nu numai. El însuşi, fiind un audiofil consecvent - îl cunosc de când lucram împreună la Musical Report şi Art & Roll - nu a ratat nimic din titlurile aduse la noi pe piaţă, de afară sau de la prieteni. Aşa că, din acest punct de vedere în acest prim dicţionar găsiţi absolut toate informaţiile necesare despre o formaţie sau alta, despre componenţa ei, albumele lansate şi genul pe care îl reprezintă (cu descrierea fiecărui stil muzical în parte). Să luăm deci, 3 exemple la întâmplare. Peter Gabriel este tratat atât independent în cazul carierei personale,  activitate discografică, estimări selective (pag. 368 – pag. 370) cât şi împreună cu grupul afirmării sale Genesis, unul dintre giganţii muzicii progresive (pag. 373 –pag. 377). La litera H avem desigur prezentarea geniului chitarei electrice Jimi Hendrix (pag. 409 – pag. 416) într-o analiză a repercusiunilor libertinajului extrem asupra carierei sale: “Tragedia de a fi distrus, paradoxal, de propria ascensiune fulminantă spre succes se regăseşte în biografia acestui chitarist de geniu, idol al unei generaţii, probabil cel mai mare guitar hero al tuturor timpurilor ... Libertatea, ca dealtfel orice categorie filozofică, se subordoneză unei ordini universale. Dacă Moise nu ar fi primit din mâna divinităţii tablele legii, omenirea ar fi avut probabil toate şansele să dispară. Confundând libertatea cu libertinajul, părerea generaţiei hippie a fost din nefericire cu totul diferită de enunţurile gânditorilor folozofi. Libertatea de limbaj, libertatea de comportament, de la exhibiţionism la amorul liber, libertatea autodistrugerii mai mult sau mai puţin conştiente prin consumul excesiv de droguri, s-au dovedit doar câteva din excentricităţile majore ale generaţiei flower-power...” Cel de-al treilea exemplu, să zicem de la litera W, am ales pe originalul cantautor Tom Waits (pag. 869 – pag. 871) ale cărui calităţi vocale şi componistice par ridiculizate grotesc, făcând din interpret o victimă a propriei automutilări din dorinţa epatării cu orice preţ. Nu (mă) deranjează faptul că în opinia autorului muzica Waits sună ca o “rezonanţă lugubră prin reţeaua de canalizare a domeniului, nici că îi descrie vocea ca fiind măcinată de o bronşită fără leac, plus o cangrenă laringiană galopantă” (de fapt Waits afirmă el însuşi într-un interviu: Eu îi descriu pe cei ce trăiesc în rahat dar habar n–am unde se află mânerul de unde se trage apa), toate aceste instrumente metaforice – o marcă personală dealtminteri - mă bine dispun şi crează premisele unei curiozităţi infantile. Îi respect părerea despre fiecare interpret sau formaţie şi mă bucur că nu a „iertat” pe nimeni, cum se spune ... Punctul personal de vedere rămâne extrem de important la fel cât de importantă este informarea corectă, cu date precise, a tuturor creaţiilor muzicale la orice nivel s–ar afla ele şi din oricare gen muzical ar proveni. Ambiţioasa enciclopedie reprezintă primul îndrumar serios, demn de luat în seamă şi de citit, cum nu am avut încă scris în limba română. Stardom-ul merită achiziţionat de toţi cei dornici pentru o imagine caleidoscopică asupra domeniului muzical, în special acum în epoca internetului, pentru că oferă o viziune corectă asupra valorilor muzicii din toate timpurile într-un demers analitic completat cu ingredientele unui eseu socio –filozofic de calitate.

Citez din prezentarea domnului Paul Cernat: "Cine e Costin Grigoras? Un fost politehnist al Epocii de Aur, care, după ce s-a exersat în poezie, şi-a afirmat adevărata vocaţie "enciclopedică" în domeniul criticii rock. Este, probabil, cel mai avizat şi mai erudit cunoscător al rock-ului progresiv pe care îl avem. Cititorii defunctei reviste "Musical Report" - o publicaţie blues-rock prea deşteaptă, prea incisivăşi prea anticomercialăca săreziste pe piaţa româneascăde gen - ştiu, desigur, despre ce e vorba ... Poţi să împărtăşeşti sau nu gusturile şi evaluările autorului, dar nu poţi să nu ţii cont de ele. Şi, cel mai adesea, ele se impun cu forţa evidenţei. "Faţa văzutăşi nevăzutăa muzicii. Stardom-ul" de Costin Grigoraşpeste 900 de pagini de dicţionar, peste 500 de "intrări" ... plus un număr incalculabil de menţiuni mai mult sau mai puţin fugare, plus capitole autonome - ramificate reticular - despre genuri, subgenuri şi sub-subgenuri, plus, plus... Fiecare dintre cele 500 şi ceva de "intrări" ale volumului oferăo micromonografie criticăa artistului/ formaţiei cu pricina. Fiecare album e atent "recenzat" şi situat critic, analizat uneori piesăcu piesă, pe firul biografiei şi al discografiei... Fiecare capitol se încheie cu o discografie selectivă, albumele fiind gratulate cu note de la 3 la 9. Fiecare artist/ formaţie monografiat(ă) are ataşat un indice de calitate: de la zero la patru stele, dupăcaz. În finalul cărţii - o listăde albume preferate, chintesenţa opţiunilor autorului."

Aceasta este muzica. O nebunie controlată de senzorii bunului gust. Cum spunea un mare regizor care ne-a vizitat ţara: "Listen with your eyes wide open!". Şi vei descoperi o profundă intimitate emoţională ce-ţi va umple sufletul de siguranţă şi confort spiritual. Este, dacă vreţi, de bun simţ artistic şi muzical să cunoaştem o lume (ne)ştiută care are valori muzicale cu greu de imaginat într-o lume grăbită după senzaţii tari şi îmbogăţire rapidă.

"Am rescris acest volum (de la ABBA şi AC/DC, la ZAPPA şi ZZ TOP, jalonat de reperele THE BEATLES, THE DOORS, ELP, GENESIS, GENTLE GIANT, JIMI HENDRIX, JETHRO TULL, KING CRIMSON, LED ZEPPELIN, PINK FLOYD, RUSH, VAN DER GRAAF, YES) cu intenţia unei abordări mai amănunţite a universului muzical din perspectiva noii percepţii asupra domeniului, câştigată după fascinantul parcurs al underground-ului, demers completat cu apariţiile discografice ulterioare ediţiei precedente, comentarii suplimentare, complinirea unor omisiuni şi consideraţii colaterale fenomenelor muzicale de masă pe parcursul celor deja 55 de ani de la apariţia rock & roll-ului", comentează Costin Grigoraş la apariţia celei de a doua ediţii a primul său dicţionar.

Underground-ulCel de-al doilea volum dedicat Underground-ului este scris asemeni primului, cu seriozitate şi devotament pentru actul muzical intrinsec şi se referă în special la activitatea muzicală a formaţiilor din zona prog-rock-ului (pentru că despre hip-hop-ul din Zimbabwe, punk-ul din Puerto Rico sau curentul house din Tanzania cred că nu interesează pe cineva). Autorul ne dezvăluie capodopere ale muzicii din ţări pe care nu le puteam bănui de asemenea produse până acum, împreună cu numele unor muzicieni pe care nimeni nu le poate descoperi cu ajutorul funcţiei google. Faţa văzută şi nevăzută a muzicii, Underground-ul, prima parte, conţine, literele de la A la I, de la Africa la Italia cu specificaţia că următorul volum care va epuiza alfabetul şi ţările globului va conţine un capitol important dedicat României. “M-am aventurat în acest periplu muzical din Ţara de Foc în Islanda, din Laponia în Quebec şi din Patagonia până-n Tasmania cu entuziasmul descoperirii de noi ţinuturi mirifice în numele Regatului Peren al Muzicii de Calitate, simţind cum treptat devin altul, mai ştiutor şi mai exigent cu cei de la popasul următor, căştigând câte ceva şi pierzând iremediabil altceva (pe acest parcurs l-am pierdut pe tatăl meu Alexandru, cel care citind primul volum a exclamat în simplitatea lui de om truditor: ), însă acum, la capătul unui drum sinusoidal, cu suişuri şi coborâşuri precum viaţa de zi cu zi, după ce am atins revelaţiile descoperirii capodoperelor sau am suportat elucubraţiile unor excentrici (fapt reflectat în comentariul uneori mecanicist, iritat, rutinier, diferit de momentele de exaltare induse de cazurile fascinante), vă mărturisesc că ceea ce ţineţi dvs. în palme, reprezintă o modestă ofrandă adusă unor muzicieni lipsiţi pe nedrept de clipa cuvenită de glorie, în ciuda talentului incontestabil, manifestat antitetic consumismului dominant.”

Astfel aflăm că, Brazilia (pag. 128 – pag. 158) are nu mai puţin de 114 trupe şi muzicieni de valoare cum poate nu ne imaginam că ne poate oferi acest popor latin. “Combinaţia dintre bossanova, rock'n'roll, folclor băştinaş plus elemente afro, funk şi fado portughez în condiţiile introducerii instrumentaţiei electrice din anii '60, generează globalizantul specimen Tropicalia, numele unei instalaţii de artă a pictorului şi sculptorului modernist Hélio Oiticica, titulatură preluată pentru desemnarea albumului înregistrat în 1968 de adepţii acestei direcţii în contracultura locală, disc intitulat sugestiv Panis et Circensis, manifest sonor al mişcării Tropicalia, propagată în rândurile maselor dornice de cât mai mult circ de cântăreţele Gal Costa, Maria Bethânia, Rita Lee, Simone, Marisa Monte şi Ellis Regina plus cantautorii Chico Buarque, premianţii cu Grammy, Gilberto Gil şi Caetano Veloso, ambii arestaţi pentru câteva luni în 1968, sub acuzaţia de activitaţi antistatale, Ivan Lins, Djavan, João Bosco şi Aderbal Duarte.” Aflăm toate aceste date istorice importante într-o înşiruire cronologică, cu nuanţarea stilurilor muzicale pre-dominante. Etno-jazz (Deodato), prog-rock colateral (O Terço), folk-rock (14 Bis), simfo-prog psychedelia (Via Lumini), new-age (Alpha III), neo-prog (Quantum), prog-metal (Angra), jazz-fusion (Raiz di Piedra) şi rio avangardism (Satanique Samba Trio). Tot la acest capitol avem prezentarea detaliată a muzicienilor şi a trupelor de valoare braziliene, împreună cu creaţia lor discografică. Algaravia, Bacamarte, Casa Des Maquinas, Index, Airto Moreira, Modulo 1000, Os Mutantes, Flora Purim, Sagrado Coracao Da Terra, Tarkus, Terreno Baldio, etc. Am selectat în general acele nume pe care le-am ascultat sau vizionat. Restul va depinde, de timpul liber şi accesul la informaţie. Nu pot să închei mica mea recenzie despre acest volum dedicat muzicii (ne)cunoscute, fără să amintesc trei capitole foarte importante, Germania, Franţa şi Italia. Germania (pag. 390 – pag. 528) face parte din istoria muzicii universale datorită celebrului sub-gen al muzicii progresive, kraut rock-ul! Aşa s-au născut Amon Düül, Can, Guru Guru, Faust, Popol Vuh, Klaus Schulze, Tangerine Dream, etc... Acest lucru s-a putut realiza datorită culturii muzicale la care a avut acces poporul german. Este o lecţie la care poporul român a fost absent. Din păcate, nici în prezent, muzica adevărată, muzica care face istoria, nu este promovată în mass-media. Franţa (pag. 317 – pag. 389), este importantă în istoria muzicală a omenirii pentru zeuhl rock, această fuziune deşteaptă de neo-clasicism, avangardă rock şi modernism. Reprezentanţi de seamă: Magma, Eros, 4 Visions, Infernal Machina, Création de l'univers, Tossco, etc... Mai trebuie amintită componenta scenică prezentă în multe din spectacolele prog-ului francez. Drept exemplu notabil, notăm trupa Ange şi al său lider charismatic Christian Dechamps. Pentru promovarea muzicii progresive, în Franţa a fost înfiinţată o valoroasă casă de discuri, Musea Records, unde găsiţi multe din capodoperele acestei lumi. În fine Italia (pag. 567 – pag. 690), cu al său Rock Progressivo Italiano, stil inconfudabil, accent şi melodică specifice lirismului insular. Aici nu amintesc decât numele trupelor (foarte sugestive dealtfel!) pe care vă invit, să le ascultaţi: Abiogenesi, Arti E Mestieri, Il Bacio della Medusa, Banco del Mutuo Soccorso, Angelo Branduardi, PFM, Semiramis, Taproban, Balleto Di Bronzo, Campo di Marte, Biglieto Per L'Inferno, Deus Ex Machina, Hostsonaten, Il Rovescio Della Medaglia, I Pooh, New Trolls, Museo Rosenbach, Locanda delle Fate, etc... Am amintit în special despre muzica progresivă a acestor 4 ţări, deoarece autorul acordă (şi bine face!) un spaţiu mai larg acestui gen, foarte puţin mediatizat (a se citi deloc) la noi. Acest lucru dă greutate acestui dicţionar şi îl recomandă audiofililor pentru studiu, în vederea unei pre-selecţii auditive de bun simţ artistic.

Faţa Văzută şi Nevăzută a Muziciiconstituie o lucrare foarte bine scrisă care face cinste literaturii române şi corupe auditoriul în minunata lume a artei sunetelor! Chiar dacă Volumele de faţă conţin unele observaţii şi notaţii subiective (pentru că în opinia autorului a fi obiectiv nu înseamnă să accepţi impostura premiată de industria muzicală pentru vânzările spectaculoase realizate prin manipularea unui public debusolat estetic, laudele unilaterale dovedindu-se la fel de nocive ca şi negativismul fundamentalist), ele reprezintă un îndrumar al muzicii de calitate care este cu siguranţă primul mare reper de comentariu muzical cu adevărat Cultural, de după marea îmbulzeală din decembrie 1989!

Radu Lupaşcu
11. 04. 2011


Blues De Timişoara, O Autobiografie - Bela Kamocsa (Editura Brumar 2011)*****

Timişoara, Phoenix, blues şi alte stări de spirit

Bela KamocsaSpre sfîrşitul toamnei trecute, pe cînd mă întorceam în tren de la Bucureşti, unde fusesem pentru tîrgul de carte Gaudeamus, din nenumăratele cărţi ticsite în genţi şi plase, am ales să citesc la drum, după cum îmi propusesem chiar din momentul în care o primisem de la Robert Şerban, poetul şi directorul editurii Brumar, cartea de memorii a legendarului Béla Kamocsa – Blues de Timişoara. O autobiografie, Editura Brumar, Timişoara, 2010, volum îngrijit de Tinu Pârvulescu, 175 de pagini, preţ neprecizat –, abia ieşită din tipar cu cîteva zile înainte de tîrgul de carte de toamnă. La sfîrşitul lecturii, încheiată înainte de a ajunge trenul la Iaşi, o senzaţie acută că e „prea puţin”, atît de ataşantă, de intens atrăgătoare s-a dovedit parcurgerea acestei scurte autobiografii, care îi datorează îngrijitorului ediţiei nu doar aducerea manuscrisului la formula cea mai bună pentru tipar, ci şi producerea actului de mărturisire ca atare. După cum scrie Tinu Pârvulescu în scurta introducere la volum: „Întîlnirea cu moartea reprezintă un alt altfel de moment reflexiv-confesiv. Proximitatea ei te îndeamnă să cauţi demnitatea existenţei, rostul unei vieţi în această lume. Cartea de faţă răspunde acestei provocări. Faţă în faţă cu perversitatea morţii, Kamo încearcă să se explice. Rezultatul este acest volum de amintiri, pe care l-am scris împreună la scurtă vreme înainte de dispariţia sa”. Ţine cumva de miracol că Kamo, grav bolnav, cu presimţirea morţii în suflet, a găsit puterea să ne lase moştenire, aproape d`outre tombe, aceste fabuloase amintiri din şi despre Timişoara perioadei postbelice şi a muzicii rock şi blues de acolo din ultima – aproape – jumătate de veac.

Este incredibil cîtă istorie muzicală şi cîtă istorie pur şi simplu pot să încapă într-un spaţiu tipărit de numai 175 de pagini! Avem, mai întîi, Timişoara imediat post-belică, cartierele sale muncitoreşti, cu sărăcia lor, dar şi cu farmecul jocurilor şi al prietenilor din copilărie, dintre care aveau să se selecteze, de altfel, şi membrii primei formaţii din care a făcut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfinţii, laolaltă cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintilă, Claudiu Rotaru (componenţa din 1966). Este perioada în care cîntă ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrică, ba la – mai selecta! – Sală Lira. Urmează apariţia fabuloasă a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care îmi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, cu prima apariţie la TVR, încă îngăduitoare cu părul lung şi muzica „decadentă”, cum avea să fie poreclită cu prilejul „micii revoluţii culturale”, declanşată de Ceauşescu la întoarcerea din vizitele din China maoistă şi Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la Festivalul Artei Studenţeşti, secţiunea Beat (1968) şi la festivalurile de la Club A, gloria Phoenix-ului devine una naţională, iar la Timişoara formaţia îşi face trecerea din cluburile muncitoreşti la Casa de Cultură a Studenţilor. Cred că nu voi uita nicicînd disputele mele liceene cu colegii de generaţie, cu cîţiva ani mai mici decît „idolii” noştri, în ceea ce priveşte formaţiile româneşti ale momentului, ierarhia acestora, că era vorba despre Phoenix, formula standard, de Roşu şi Negru, cărora li se adăugau, pînă la un moment dat, Sfinx şi Sideral Modal Quartet. Dar fetele? Fetele, da, erau branşate pe Mondial, formaţie mai lirică, care compunea pe versuri de Eminescu, Minulescu etc. Nu era, desigur, o formaţie rea, însă noi, băieţii, preferam un gen ceva mai puţin liric, mai dur, ori măcar textul să conţină o anume forţă subversivă, cum stăteau lucrurile în amintitele cîntece de început ale Phoenix-ului.

Odată cu „mica revoluţie culturală”, a început destrămarea primului Phoenix – în 1971, Mony Bordeianu a plecat în State, urmat, an după an, de plecarea tuturor membrilor acelei prime formule, cu excepţia lui Kamocsa. Înainte de propria sa plecare, Nicu Covaci a format a doua trupă, cu care va încerca să se adapteze vremurilor – regimul intrase în faza sa naţional-comunistă – ca să reziste ca muzician. Etno-rockul, rock-ul folcloric nu erau însă pe gustul lui Kamo, care nu l-a însoţit pe Covaci în această aventură, ci a preferat să se îndrepte spre o carieră muzicală în jazz şi, mai ales blues. A creat Gramofon şi, apoi Bega Blues Band, a cîntat cu Paul Weiner Quartet, precum şi cu aproape toţi marii muzicieni de jazz români, de la Johnny Răducanu la Mircea Tiberian, ba chiar şi cu foarte mulţi străini. După 1990, cînd foştii membri ai Phoenix-ului s-au repatriat sau au venit în vizită în ţară, le-a făcut „re-introducerea” în calitate de invitaţi speciali ai formaţiei sale. Şi acum se mai vorbeşte despre concertul aniversar de 25 de ani al Bega Blues Band, din 2007, care l-a avut pe Mony Bordeianu invitat special! Iar dacă în anii `80, a fost unul din animatorii Festivalului de Jazz de la Sibiu, în anii `90, avea să fie unul dintre inventatorii Festivalului de la Gărâna, căruia avea să-i rămînă fidel pînă la despărţirea sa de această lume, în ianuarie 2010.

Nu aş trece peste bogatul material iconografic al volumului – fotografii cu membrii Phoenix-lui în tinereţea lor şi la trei-patru decenii distanţă, imagini din concerte, coperte de discuri, afişe etc. Mie, ca om tuns de două ori de Miliţie, la începutul anilor şaptezeci, mi-a rămas gîndul la o „adeverinţă pentru purtat părul lung”, motivul fiind acela că ar fi jucat într-un film!, obţinută de Kamo prin viclenie! El care era un om atît de sincer! Şi mai este ceva, pasajul acela de la începutul cărţii în care mărturiseşte cum ar fi dorit el să vorbească din balconul Operei timişorene şi nu a reuşit, atît erau de dese rîndurile de revoluţionari. Voia să vorbească, deşi i-a plăcut mereu mai mult cîntecul decît discursul, dar n-a reuşit. Şi, ca fost membru al primului Phoenix şi unul din cei mai mari bluesmeni pe care i-a avut România, era deja aproape o legendă!

Cred că Tinu Pârvulescu, laolaltă cu editura Brumar, merită toate mulţumirile şi laudele noastre pentru această atît de preţioasă şi atît de bine vorbită/scrisă restituire a unei părţi din memoria noastră cea mai bună, din nişte vremuri, în general, cum se spune, „de tristă memorie”.

Liviu Antonesei
28 februarie 2011


BONO - Biografia - Laura Jackson (Victoria Books 2010)****

BonoDeşi au trecut deja 34 de ani de la lansarea trupei U2, Bono (Paul David Hewson) – The Edge (David Howell Evans) – Larry Muelen Jr – Adam Clayton, sunt şi în acest moment pe val, ba aş putea afirma că se află chiar pe valul cel mai mare. Pentru că ne place sau nu ne place, U2 adună zeci de mii de oameni din întreaga lume la concerte, vând sute de milioane de discuri, şi în ciuda antipatiei evidente faţă de coroana britanică, au reuşit să se impună chiar şi în faţa spectatorilor din Albion. Şi asta, deoarece cei patru muzicieni nu au rămas niciodată tributari trecutului ci au ştiut să se adapteze din mers la noile orientări muzicale făcând faţă cu succes tuturor provocărilor venite din partea vedetelor de conjunctură. Aşa cred că se explică cele 22 de premii Grammy primite de-a lungul carierei de formaţia U2 .

În plus, Bono s-a implicat activ în misiuni umanitare în multe state din lumea a 3 – a, iar activitatea sa, de lobby pentru ţărilor sărace, a fost apreciată de numeroase personalităţi politice precum fostul secretar general ONU - Kofi Annan, Nelson Mandela, arhiepiscopul Desmond Tutu, Bill Clinton, John Hume sau Tony Blair, şi a fost răsplătită cu tilul de Cavaler al Legiunii de Onoare şi titlul de „Omul anului 2005” acordat de revista „Time”, fiind nominalizat în anul 2007 şi la „Premiul Nobel pentru Pace”.

Autoarea acestui volum, Laura Jackson, care şi-a făcut o vocaţie din publicarea unor cărţi biografice, ea ocupându-se, printre alţii, şi de Paul Simon, Queen sau The Rolling Stones, a reuşit să facă o documentare serioasă şi să prezinte în manieră atractivă principalele momente din activitatea lui Bono. Interesante mi s-au părut şi titlurile celor 14 capitole ale volumului: rebel – încrezător – începător – acolit – revoluţionar – filantrop – idol – salvator – egocentric – activist – cameleon – pacifist – cruciat – ambasador, o înşiruire de cuvinte care fac o caracterizare cât se poate de completă a personalităţii lui Bono.

În anul 2000, cea mai apreciată revistă de muzică rock din lume, „Rolling Stones”, prin intermediul condeiului lui Anthony Bozza, nota: „Bono e profet şi preot, star şi simbol, un personaj emblematic care s-a folosit de vocea lui inconfundabilă pentru a seduce şi pentru a avea un cuvânt important de spus în muzică şi în activismul politic. U2 nu a privit înapoi şi, prin experimentele muzicale, prin arta spectacolului, U2 rezistă de mai mult de douăzeci de ani”.

Ideea de a publica o carte biografică despre o personalitate marcantă a muzicii rock din ultimii 30 de ani este salutară, dar, am să închei cu un scurt reproş. Cartea Laurei Jackson, a fost scrisă şi publicată în 2001, în timp ce ediţia română a apărut în 2010. Aşadar, au trecut 9 ani de succese a trupei U2, pe care editorii români nu au reuşit să-i updateze. Puteau să o facă dacă apelau la un cronicar rock din România care sunt convins că ar fi reuşit să documenteze, printr-un capitol suplimentar, anii respectivi. Practic biografia Bono, scrisă de Laura Jackson, se încheie la albumul „All That You Can’t Leave Behind” şi la turneul „Elevetion Tour”, astfel că albumele ulterioare, „How To Dismantle An Atomic Bomb” sau „No Line No Horizon”, ambele No. 1 în Billboard Top 200 şi cele două turnee „sold out”: „Vertigo Tour” şi fenomenalul „U2 – 360 0 Tour” sunt ignorate.

Oricum, volumul Laurei Jackson merită citit deoarece oferă multe informaţii extrem de interesante despre activitatea unei formaţii care se pregăteşte să lanseze în luna mai 2011, cel de-al 13 album de studio: „Working With Danger Mouse”. Şi dacă nu este vorba despre simple zvonuri, aşteptăm cu interes inaugurarea Stadionului Naţional şi concertul U2 de la Bucureşti din luna septembrie, din cadrul „U2 – 360 0 Tour”.

Nelu Stratone
4 februarie 2011


Lucrătorul ostenit- Nicu Vladimir (Editura Blumenthal 2010)*****

Coperta Nicu VladimirNicu Vladimir, portret în picioare

Dincolo de criza finală a comunismului, ba poate chiar şi din pricina asta!, pentru mine anii optzeci au însemnat în bună parte „luna de vacanţă” de la 2 Mai, celebra „staţiune” a nudiştilor moşteniţi de mişcarea hippy – într-un moment în care pînă şi pe Coasta de Azur nudismul era interzis, cum putem vedea într-un film cu Louis de Funes! – de pe „litoralul însorit al Mării Negre”, după sloganul de marketing al epocii de aur. Da, o lună pe an scăpam parcă de sistem, de regim, de Ceauşescu şi de tot neamul lui. Stăteam, în fiecare vară, la o bravă familie de tătari, Soium după cîte îmi aduc aminte, undeva în apropierea şoselei care tăia satul dinspre Mangalia spre Vama Veche şi Bulgaria vecină şi prietenă. Şi, cum îmi aduc aminte, Nicu Vladimir stătea într-o zonă din care în mod inevitabil drumul său pe plajă trecea pe strada mea. Aşa că îl vedeam aproape zilnic trecînd prin faţa porţii, înalt, parcă nesfîrşit, cu pletele lungi legate peste frunte cu o bandana, mereu cu bocanci militari, insulated, pentru armata americană, în picioare. Uneori, avea şi chitara legată la spate, însă mereu mergea mînă în mînă cu o femeie foarte frumoasă, despre care tîrziu, abia după moartea sa, cînd avea să devină soţia altui "plecat dintre noi" drag, Florian Pittiş, aveam să aflu că-i era în fapt soţie. Nu pot spune că ne-am cunoscut în sensul adevărat al cuvîntului, am mai schimbat cîte o vorbă, trecîndu-ne, seara, cîte o sticlă de votcă din mînă în mînă, sau aprinzîndu-ne ţigara unul de la celălalt, dar pot spune că l-am ascultat, că am vibrat de zeci de ori, poate de sute, de-a lungul unui aproape deceniu, la vocea sa şi la sunetul chitarei sale. L-am ascultat seara pe plajă, în grup cu alte zeci de tineri – şi mai puţin tineri! – din toată ţara, ba chiar şi din alte ţări şi nu doar din ţările „frăţeşti”, ci şi din cele capitaliste. Apoi, ne-am pierdut din vedere. Abia recent am aflat că reuşise să plece în 1989 în Statele Unite, dar că, după Revoluţie, crezînd că locul său este aici s-a întors grabnic, lăsînd fericita Americă în legea ei!

S-a întors, dar nu cred că am ştiut să-l primim! Aşa cum nu reuşise să editeze vreun disc înainte de plecare, n-a reuşit nici la întoarcere. Deşi, odată ce s-a întors ca să ajute la schimbarea lucrurilor aici, a susţinut cîteva concerte, a cîntat chiar şi în Piaţa Universităţii. Ciudat, de tot ciudat! Acest poet remarcabil n-a reuşit să publice în timpul vieţii măcar o plachetă. Acest muzician uriaş, cu o voce virilă şi tristă ce mi-o evocă, fără să fie identică, pe cea a lui Jim Morrison, nu a reuşit să scoată nici măcar un disc clasic, un CD, sau măcar o casetă înregistrată profesionist, în studio, pentru că unele casete-pirat, înregistrate la concertele sau cîntările pentru prieteni, au mai circulat. Există numai şapte piese înregistrate cît de cît profesional, acasă la Nicu Covaci, care îl preţuia enorm, în anii nouăzeci. Pe la mijlocul toamnei, am avut însă ocazia să constat că, măcar într-o mică parte, această nedreptate absolută a fost cumva reparată. Un tînăr şi talentat muzician şi poet originar din Timişoara, Daniel-Silvian Petre, a avut iniţiativa înfiinţării unei edituri, dacă nu exclusiv, măcar prioritar dedicată editării lui Nicu Vladimir! Mircea Mihăieş a avut ideea să ne pună în legătură, aşa că l-am invitat urgent pe Daniel la Iaşi, să lansăm volumul şi CD-ul cu piesele înregistrate de Nicu Vladimir la Los Angeles* la Serile Timpul. Am fost bulversat să constat că sala în care ne desfăşurăm „serile” de obicei este neîncăpătoare pentru cei care voiau să participe la eveniment. Ca de obicei, cei mai mulţi erau tineri şi chiar adolescenţi, care nu ştiu de unde auziseră de Nicu. Sala e confortabilă pentru 80 – 90 de persoane, atunci au fost în jur de 120, aşa că, deşi am mai adus scaune, o parte tot au stat aşezaţi pe scări ori au stat pur şi simplu în picioare. Dar niciodată, se pare, cînd e vorba de Nicu Vladimir, nu poate ieşi totul perfect. Am lansat cartea, însă CD-ul l-am audiat, ca să spun aşa, în „cruntă ilegalitate”! Din cauza nu ştiu cărei greve de la finanţe, editorul n-a putut procura timbrele de copyright, aşa că n-am putut pune CD-ul în vînzare! Editorul l-ar fi dat şi gratis, dar nu avea voie!

Volumul, ce poartă numele unuia din cîntecele lui Nicu, Lucrătorul ostenit, cuprinde poezii-poezii şi poezii-cîntece, e editat excelent şi ilustrat cu superbele desene ale autorului, cu cîteva din puţinele fotografii rămase în urma sa şi cu partituri manuscrise. O carte foarte frumoasă pentru o poezie foarte frumoasă şi o muzică minunată, pentru care Daniel Petre, Emil Kindlein, partenerul de muzică şi aventuri editoriale al acestuia şi d-na Anda Niculina Pittiş, care a pus arhiva lui Nicu la dispoziţia editorilor, merită toate mulţumirile şi laudele noastre. Sperînd că nu abuzez de spaţiul site-ului, pînă la urmă cyberspaţiul e totuşi nesfîrşit, aş vrea să citez în întregime poezia Rock generation, care deschide volumul: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutîndu-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutîndu-şi, căutîndu-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cîntec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutîndu-şi sfîşietor locul/ apucînd cîte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt rîvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atîrnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”. Da, şi generaţia mea, în fond Nicu Vladimir era născut cu doar trei ani înaintea mea!

Liviu Antonesei
8 ianuarie 2011

*Cele 5 piese ale CD-ului au fost înregistrate la Los Angeles în studioul lui Ervin Goldenberg, soţul nepoatei lui Vladimir, Genoveva.


METRONOM - O emisiune de Cornel Chiriac – Mircea Udrescu (Editura Universitară 2010)***

MetromNiciodată însă nu ne-a trecut prin minte amploarea extraordinară a impactului pe care l-a avut asupra tineretului vremii cel pe care-l numeam Nelu şi care devenise între timp Cornel Chiriac”, ne mărturiseşte Mircea Udrescu în prefaţa acestei cărţi despre camaradul său din şcoala primară şi liceu. Nimic mai adevărat! Cornel Chiriac a fost un pionier în acest domeniu, pe care, din varii motive, îl vedem tratat astăzi cu mare uşurinţă. Sunt foarte puţini aceia care pun pasiune şi dăruire profesiei de DeeJay. Adică de prezentator/realizator. La radio sau la televiziune. Totul este acum un business, iar timpul se scurge iremediabil în defavoarea noastră şi a urmaşilor noştri. Cornel Chiriac a fost unul dintre cei care a tratat această muncă cu devotament şi seriozitate. Sfărşitul tragic poate că i-a întărit această atitudine şi a creat un mit, dar pentru cei care l-au cunoscut, ascultat şi luat de model a fost o pagină de istorie. Despre aceste lucruri adevărate ne povesteşte Mircea Udrescu, împreună cu câţiva oameni de radio, muzicieni sau admiratori. Dovada că autorul cărţii l-a cunoscut îndeaproape o regăsim într-un admirabil interviu imaginar cu Cornel Chiriac, pe care l-am savurat cu nostalgie. METRONOM, o emisiune de Cornel Chiriac este o carte despre primul învăţăcel într-ale muzicii, aşa cum mulţi şi-ar dori astăzi să aibă. Un profesor care întotdeauna ţi-a fost aproape şi de la care ai învăţat cu plăcere despre Arta Sunetelor. Cu o voce caldă, cu căldură, cu pricepere şi cuvinte potrivite. Emisiunile lui Cornel Chiriac au fost: Metronom, cinci zile pe săptămână de 50 de minute şi Metronom duminical, de 4 ore, întreruptă la fiecare oră, de un buletin de ştiri de 10 minute.

Un disc jokey (termen inventat în anul 1935) este, dacă vreţi, un model de comportament, el crează o lume muzicală prin atitudinea sa şi are un impact benefic de cele mai multe ori. În absenţa lui, avem o influenţă malefică, avem nesiguranţa. Gândiţi-vă numai la acele radio-uri de astăzi care „toarnă” muzică fără nici un fel de prezentare sau recomandare. Cornel Chiriac a trăit efervescenţa muzicală a anilor ’60 – ’70. O perioadă extrem de fecundă pentru muzica rock, jazz, blues sau prog. Dar, şi o perioadă dificilă pentru cultura muzicală, îngrădită atunci de comunişti prin interzicerea accesului total şi fără drept de apel, iar astăzi, după douzeci de ani de ”libertate”, cultura este din nou “prigonită” prin omisiune şi intoleranţă. La radio-urile din ziua de azi abundă comercialul, facilul, grotescul, trivialul, cel pentru care nu-ţi trebuie mai mult decât un neuron să-l înţelegi... Adică pentru o masă amorfă, insolentă şi trândavă. De multe ori am spus, că trebuie instituită, cenzura bunului simţ. Dar cine să dea tonul? Această carte a apărut într-un moment bun, într-un moment de criză profundă a societăţii, moment în care se presupune că refugiul în cultură este o speranţă şi de ce nu, o certitudine pentru viitor. Un om informat este un om cultivat, care se lasă cu greu păcălit. Amintirile redate de Mircea Udrescu despre şcoala primară, liceul de băieţi din Piteşti, şi multe alte aspecte ale vremii de atunci, sunt imaginile unei societăţi româneşti în schimbare. Aşa cum ştiţi astăzi, în rău. Omul nou, cel pe care îl (re)găsim în fiecare seară la televizor, în Parlament sau în eter, a câştigat „competiţia”. Dar mai sunt oaze de lumină şi speranţă pentru cei care ascultă muzică de valoare, muzică care durează, muzica despre care vă va vorbi întotdeauna această revistă virtuală. Cei din generaţia lui Cornel Chiriac care l-au „prins” la radio sunt privilegiaţi, vaccinaţi pentru eternitate, am putea spune. Cei din generaţiile următoare, sperăm că au urechi să “vadă” altfelul. Recomandăm această carte acelora care l-au ascultat, l-au iubit şi preţuit, pentru a descoperi multe lucruri inedite din viaţa sa, adevăruri (ne)spuse despre postul de radio Europa Liberă, talentele şi hobby-urile omului de radio Cornel Chiriac.

Radu Lupaşcu
10 decembrie 2010


Al PACINO – Autobiografia - În dialog cu Lawrence Grobel (Victoria Books 2010)*****

Al Pacino - autografieScarface aka Alfredo James "Al" Pacino nu are nevoie de vreo introducere specială. Cine nu ştie cine a fost Michael Corleone sau colonelul Frank Slade a trăit degeaba. Aşa că, intrăm direct în miezul problemei. Autobiografia lui Al Pacino scrisă de Lawrence Grobel este o lucrare importantă pentru marele public şi indispensabilă cinefililor. Cartea are o mică prefaţă scrisă chiar de Pacino, amănunt care certifică valoarea povestirii lui Grobel, jurnalist cu greutate, care s-a făcut remarcat cu interviurile realizate cu celebrul Marlon Brando. Convorbiri pe care autorul le-a publicat într-o altă carte, pe care o aşteptăm cu interes. Al Pacino nu obişnuia să dea interviuri pănă la vârsta de 39 de ani. Grobel l-a convins şi în 1979 s-au întâlnit prima oară. De atunci, au depănat amintiri, au dialogat şi-au destăinuit reciproc vieţile... Probabil că acest lucru aduce acel plus de valoare cărţii. Veridicul. Este dificil, dacă nu chiar imposibil să obţii o destăinuire autentică de la un mare actor ca Pacino ... Meritul este a lui Grobel, iar povestea (de)scrisă în cele 300 de pagini, o savuroasă lectură. La fel de plăcute ca cele 400 de ore de conversaţii, realizate în cei 25 de ani, de care s-au bucurat cu sinceritate cei doi protagonişti. Aşadar, aveţi premise solide pentru a vă bucura de talentul acestui mare actor american. Dar mai bine, să vă spun cum am procedat eu. Odată cu lecturarea traducerii am pus să ruleze şi unele momente din filmografia impresionantă a artistului. Altfel am „cules” pe viu multe din picanteriile vieţii de actor, în special de film. Astfel am aflat al cui ucenic a fost Alfredo Pacino. El este Charlie Laughton. La aşa un bun profesor, aşa un mare elev. Tot în introducerea foarte cuprinzătoare şi foarte densă, aflăm despre bogata carieră din teatru a lui Pacino, carieră pe care o cunoaştem mai puţin, din păcate. „Hello Out There”, piesă regizată de Laughton, “The Indian Wants the Bronx”, „Does The Tiger Wear A Necktie?”, „Richard al III lea”, „Salomeea”, „The Resistible Rise of Arthuro Ui”, .... sunt printre cele mai răsunătoare roluri în teatru. Al Pacino spunea: ”...când montezi o piesă ca „Richard al III-lea, intri în nişte lumi, ajungi în locul de unde venim. Cu patru sute de ani în urmă, oamenii spuneau şi treceau prin exact aceleaşi lucruri. Simţi această legătură. Capeţi acel sentiment al universalităţii, al apartenenţei.” Revenind la film, aflăm de prima sa apariţie notabilă, „The Panic in Needle park”, unde marele AL a cucerit critica şi publicul, prin naturaleţea cu care a interpretat rolul unui narcoman vagabond. Însă, mai aflăm şi că „Scarecrow” nu a fost bine primit de critică. Catalogat drept dezastru absolut” sau fals de la primul cuvânt”, ”Sperietoarea” este pentru europeni o capodoperă, nu degeaba a primit marele premiu al festivalului de la Cannes! Un tipic road movie, inteligent, excepţional jucat de Pacino şi Hackman, un film care ar trebui (re)văzut ori de câte ori suntem singuri. Mai aflăm şi că Pacino a răbdat destul de mult, până a primit recunoaşterea, primul său Oscar. Al Pacino nu este un actor de roluri simbolistice. Însă până la ”Parfum de femeie“ a creat suficiente exemple de notorietate, pentru care a primit 7 (şapte) nominalizări! ”Naşul”,  ”Serpico”, ”Naşul II“, ”Dog Day Afternoon”, ”...And Justice for All”, “Dick Tracy şi Glengarry Glen Ross. Faima colonelului orb care dansează tango impecabil a devenit fără voia sa, perfecţiunea în actorie. Aşadar, multe din tainele vieţii personale sau din culisele filmărilor, le veţi descoperi în capitolele cu interviuri. 1979 este primul an de interviuri şi primul ce dezvăluie o parte din misterul reuşitei tânărului actor. Aflăm cum apar primele roluri de compoziţie. Amănunte (in)decente despre „Naşul I” sau despre „Naşul II”, ca şi despre controversatul “Cruising”… Acele glume rebele din deleted scenes adăugate pe DVD –uri, în unele ediţii (ne)cenzurate. Mai descoperim că, pentru rolul din Scarface, Al Pacino a apelat la sfaturile a cel puţin 5 specialişti din mai multe domenii. Teatru, dialect, costume, machiaj, fitness şi un expert în mânuirea cuţitului. Aşadar, pentru fani, un document autentic cu povestiri inedite, iar pentru ceilalţi, o introducere în viaţa unui mare actor al cinematografiei americane. “…Trebuie să înveţi să te descurci cu această putere care ţi-a fost conferită. Şi cu cât ai mai mult succes, cu atât devine mai dificil să menţii acest succes şi, în acelaşi timp, entuziasmul iniţial. Forţa ta vine din muncă, din meserie, din nevoia de-a ieşi în fiecare zi, de-a interpreta roluri care nu neapărat sunt potrivite pentru tine sau de care nu te simţi neapărat legat ... Totuşi, există şi cealaltă parte: când devii celebru, devii şi rentabil, poţi duce un film pe ecrane. De aceea, uneori ajungi în situaţii în care nu ar trebui să te afli, în mod normal.” Cu aceste vorbe, Al Pacino, răspunde şi celor mai aprige critici la adresa creaţiei sale din ultimii ani ... ”Uh – HA !”

Radu Lupaşcu
15 noiembrie 2010


AC/DC – MAXIMUM ROCK (Victoria Books 2010)****
Coperta ACDCO carte cu adevărat captivantă, admirabil scrisă, excepţional documentată şi destul de bine tradusă, care ne poartă, pas cu pas, prin istoria uneia dintre cele mai importante, influente şi longevive trupe de hard rock din lume. Autorii, Murray Engleheart şi Arnnaud Drieux, doi ziarişti de prestigiu, reuşesc să-i urmărească îndeaproape pe Malcom şi Angus Young, cei mai mici dintre cei şapte fraţi şi o soră ai unei familii scoţiene, nevoite să emigreze, din cauza sărăciei, în Australia, la începtul anilor ’60. Povestea celor doi fraţi începe încă din vremea copilăriei, petrecute pe tărâmurile Scoţiei natale şi continuă pe pământuri australiene unde, în 1973, formează celebrul grup rock AC/DC, desfăşurându-se apoi în jurul întregii lumi, pe măsură ce succesul trupei ajunge la cote fulminante.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, citind această carte, că fratele mai mare al lui Malcom şi Angus, George Young, a făcut parte dintr-o altă trupă australiană celebră a anilor 60, The Easybeats, cu care a compus, interpretat şi înregistrat marele hit Friday On My Mind (piesă preluată la noi de către grupul Phoenix, pe prima lor apariţie discografică, în 1968, pe faţa B, alături de un alt mare succes al acelor vremuri, cel al grupului Beatles, Lady Madonna). George va deveni, de altfel şi producătorul grupului AC/DC, putând fi considerat un sprijin permanent, pe linie muzicală, al fraţilor săi.

De altfel, parcurgând cele peste 500 de pagini ale acestei cărţi, ai senzaţia că o adevărată avalanşă de informaţii interesante se revarsă, pur şi simplu, către tine. Cu o intensitate asemenea poate doar muzicii cântate de aceasta trupă, ţi se perindă prin faţa ochilor, începuturi, influenţe şi tendinţe muzicale, munca de rutină, repetiţii şi concerte, chefuri, întâmplări inedite, unele hazlii, altele tragice, întâlniri cu personalităţi marcante ale lumii muzicale, întretăieri de destine, momente de cumpănă, schimbări de componenţă, interviuri, înregistrări de albume, desfăşurări de contracte şi turnee prin toată lumea. Din toate acestea răzbate, neindoielnic, entuziasmul şi energia colosale ale acestei formaţii rock, a cărei muzică tumultuoasă se rostogoleşte de-a lungul anilor, asupra publicului avid, asemenea unui uragan de neoprit.

Astfel, reuşim să aflăm cum au ajuns cei doi fraţi nişte adevăraţi virtuozi ai chitarei, cât de mult au studiat şi şi-au iubit idolii precum: Chuck Berry şi Little Richard, Jimi Hendrix şi Jimmy Page, Jeff Beck şi Eric Clapton sau Buddy Guy, Willie Dixon şi Muddy Waters. Aflăm însă şi de relaţia, la început, pătimaşă, dacă nu chiar violentă, dintre cei doi fraţi, care studiau separat, fiecare în camera lui şi care ajung să cânte împreună, mai ales datorită minţii organizate şi talentului de vizionar al lui Malcom. Mai aflăm, totodată şi că numele de AC/DC a fost dat trupei după o inscripţie de pe o maşină de cusut aparţinând surorii celor doi fraţi Young, Margaret.

Pentru cei interesaţi, nu este neglijat nici aspectul echipamentului folosit de Malcom şi Angus, cei doi rămânând fideli, de-a lungul întregii lor cariere, chitarelor Gretch şi respectiv, Gibson, precum şi amplificatoarelor Marshall, tocmai datorită calităţilor sonore excepţionale ale acestora.

Urmărind cronologic desfăşurarea evenimentelor, de-a lungul celor peste 35 de ani de activitate, vom găsi în această carte, toate amănuntele legate de schimbările survenite în componenţa formaţiei. Vocalistul Dave Evans va fi înlocuit de către Bon Scott, iar după moartea acestuia, postul de vocalist va fi preluat de către Brian Johnson, basistul Mark Evans va fi înlocuit de către Cliff Williams, iar la tobe se vor perinda Phill Rudd, Chris Slade, Simon Wright şi din nou, primul baterist, Phill Rudd.

Cooptarea lui Bon Scott (fost baterist al trupei australiene The Valentines) ca solist vocal, nu este lipsită de accente hilare, prima întâlnire cu Malcom şi Angus fiind marcată de sictirul vocalistului care-şi pusese din greşeala chiloţii nevesti-sii. Dar autorii cărţii, prin descrierea unor multe astfel de întâmplări, reuşesc să facă un excelent portret al acestei marcante personalităţi a lumii rock-ului pe care a reprezentat-o Bon Scott. Alături de cariera sa impresionantă, desfăşurată în cadrul grupului AC/DC, descrierea condiţiilor morţii sale, imprimă în mintea cititorului o notă de dramatism, greu de descris.

Foarte interesantă este şi povestea cooptării vocalistului Brian Johnson, provenit de la trupa englezească Geordie, care s-a dovedit a fi o alegere strălucită pentru ambele părţi.

Activitatea muzicală propriu-zisă este amplu descrisă în paginile cărţii. Începând de la primul album High Voltage, ne este comentat cu lux de amănunte modul cum a fost compus şi produs fiecare album în parte, precum şi impactul obţinut de acestea pe piaţa muzicală. În această idee sunt subliniate vânzările colosale realizate de albumele Highway To Hell şi Back In Black, dar şi rolul jucat de admirabilii producători George Young şi Harry Wanda, precum şi cel al boss-ului de la casa de discuri Atlantic Records din America, pe nume Ahmet Ertegun, care au ajutat enorm ascensiunea trupei. Cele peste două sute de milioane de albume vândute reprezintă o performanţă foarte greu de egalat. Alături de albumele lansate, activitatea concertistică a trupei este percepută, de asemenea, ca fiind cu totul excepţională.

Desigur, cartea de faţă se adresează în primul rând admiratorilor acestui gen de muzică, constituind o adevărată enciclopedie AC/DC, mai ales datorită cantităţii şi calităţii informaţiilor furnizate. Nu lipsesc nici amănunte legate de discografia atât audio cât şi video a formaţiei, precum şi nişte admirabile secţiuni foto.

Foarte impresionante mi s-au părut a fi întrebările retorice puse de autori în ultima pagină a cărţii, din care, tot ei extrag o singură concluzie: atunci când va dispărea, această formidabilă trupă nu va mai putea fi înlocuită de nimeni şi de nimic!

De fapt, cartea de faţă nu reprezintă decât un elogiu adus muncii depuse cu o admirabilă dăruire şi pasiune.

Silviu Aioniţă
31 octombrie 2010


AC/DC – CELE DOUĂ FEŢE ALE GLORIEI (Editura Aquila'93 2010)****

ACDC_biografieE un an bun ăsta. Cel puţin din punctul de vedere al concertelor, nu avem a ne plânge. Aş putea spune că suntem de-a dreptul răsfăţaţi, nume mari care au marcat într-un fle sau altul istoria muzicii, cântă la Bucureşti. AC/DC, Eric Clapton, Elton John, Bob Dylan. Mai avem Aerosmith, Metallica, Gary Moore, Rammstein. Evident, este loc de mai mult, dar infrastructura noastră nu este deloc potrivită pentru concerte. Practic, lipseşte cu desăvârşire. Aşa încât, oricâte zvonuri veţi citi pe net, nu, U2 sau Bon Jovi nu vor veni deocamdată în ţărişoara noastră.

Dar vom vorbi în continuare despre cel mai bun an al concertelor, pentru că este adevărat. Nume grele, vin aici, iar unii dintre artişti – fapt şi mai îmbucurător – se reîntorc.

Acu urmează partea tristă. Parte tristă provocată de spiritul nostru balcanic şi firea noastră mioritică. Citesc articole prin presă, unde diverşi indivizi, paraleli complet cu fenomenele muzicale au început să îşi dea cu părerea, au început să emită opinii şi să facă clasamente. Unii îşi „cer scuze” faţă de fanii AC/DC, pentru că deh!, concertul Aerosmith e mai tare. Ceilalţi le răspund pe măsură, cel puţin cu acelaşi ton. Evident, nu ar trebui să te aştepţi la nimic de la astfel de jurnalişti, dar ai putea măcar să ceri un pic de obiectivitate, o renunţare la spiritul ce domină presa românească, politică socială sau de altă natură: „Ba ai noştrii sunt mai buni!”.

Mai bine ar fi să ne mulţumi să mergem, să trăim momentul, pentru că anul acesta vin artişti pe care – e trist dar foarte adevărat – s-ar putea să-i vedem pentru prima şi ultima dată. Cu siguranţă, vor fi mulţi oameni în public, care vor veni la AC/DC sau la Bob Dylan, aşa cum au venit la The Rolling Stones. Pentru că au aşteptat o viaţă să îşi vadă idolii adolescenţei lor furate de regimul comunist. Mi-ar place să văd, la fel ca la The Rolling Stones, generaţia tânără, un public care să îmi dea măcar iluzia, că preşedintele a minţit. România nu e a maneliştilor. Am văzut un concert AC/DC din Argentina. Marea majoritate a publicului era tânăr şi foarte tânăr. Ar fi intresant de făcut un studiu comparativ al mediei de vârstă, dintre concertul de la Bucureşti şi cel de la Buenos Aires.

Una peste alta, este un an bun. Oamenii mari vin, ne cântă şi ne încântă. Pe lângă asta trebuie să remarcăm, inţiativele din ce în ce mai numeroase şi consistente din partea editorilor de carte de a publica biografii autorizate ale unor nume de legendă ale scenei rock.

Pentru că, „The Black Ice Tour” ne bate la uşă, ţin să remarc şi să menţionez în rândurile următoare, o iniţiativă lăudabilă al celor de la editura Aquila ’93, editarea pentru prima oară în România a biografiei AC/DC. Cartea scrisă de Paul Stenning, se numeşte “Cele două feţe ale gloriei – O biografie completă” apare în condiţii grafice excelente şi se găseşte în librării.

Paul Stening este un autor şi un jurnalist al domeniului muzical, iar în prezent este colaborator al unor prestigioase reviste de specialitate. A intervievat numeroase formaţii şi artişti, îi putem enumera aici pe Iron Maiden, Alice Cooper, Meatloaf, Judas Priest sau Guns’N Roses.

Pentru că autorul a depus o muncă titanică, şi pentru că acest articol se vrea o recenzie a acestei cărţi, dar în acelaşi timp dorim să vă oferim câteva informaţii esenţiale despre trupa pe care o veţi putea vedea live, o să mă rezum a spicui câteva rînduri din paginile acestei cărţi.

Chiar în introducere, autorul face o descriere sumară a trupei AC/DC, urmând ca pe parcursul a 300 de pagini, iubitorii să poată aprofunda întreaga istorie lungă şi zbuciumată a acestei formaţii.          

Frumuseţea formaţiei, în general, şi a versurilor lui Bon Scott în mod special, consta în capacitatea de a traduce greutăţile vieţii în textele cântecelor, în spectacolele din baruri, cluburi, săli de concerte, de pe stadioane şi, în cele din urmă, în mediul încâlcitelor circuite ale festivalurilor. Muzica formaţiei a fost întotdeauna simplă, iar cuvintele cântecelor şi mai simple. Totuşi, deşi mulţi au încercat – şi chiar au fost mulţi cei care au făcut-o – să copieze ori să imite această simplitate de efect, majoritatea nu au reuşit nici măcar să se apropie de forţa formaţiei AC/DC.

Bon Scottera un geniu al muzicii rock'n'roll. Solistul formaţiei AC/DC timp de cinci ani, el a făcut din aceasta o trupă care a câştigat atenţia unui public de nişă avizat. Muzica trupei era foarte directă uneori, dar AC/DC avea cu siguranţă ceva special. De fapt existau multe nuanţe în spectacolele sale şi în muzica produsă în studio. În primul rând era Angus Young care se îmbrăca în uniformă de elev şi care transmitea energie cât să ajungă unei ţări întregi. În afară de muzica rock, membrii formaţiei nu prea mai aveau nimic şi, cu siguranţă, nimic din ceea ce îşi doreau cu adevărat. Călătoriile de la un concert la altul, în timpul cărora cunoşteau femei şi se drogau, făceau parte din plăcerea jocului, dar cel mai important lucru era spectacolul de o oră pe care îl dădeau în fiecare seară. Curând ora s-a transformat în două ceasuri, căci formaţia îşi construise un grup de fani care devenea tot mai mare cu fiecare concert scăldat în sudoare.

O parte din farmecul trupei se datorează incapacităţii sale de a compune un cântec prost. Deşi criticii ar spune că toate piesele AC/DC sunau la fel, acest lucru a acţionat defapt în avantajul formaţiei. Cântecele erau oarecum uşor de recunoscut de la primul acord familiar de chitară – iar când Bon zgâria urechile pe fundalul muzical, recunoaşterea devenea completă.

Vraja formaţiei nu avea să dureze, totuşi, în formula sa cea mai reprezentativă. Bon nu fost primul solist al trupei, dar a fost cel mai iubit de public. A adus formaţiei respect şi apreciere peste tot în lume. Împreună cu Angus a reprezentat inima celei mai de succes formaţii de la sfârşitul anilor 70.

Privind înapoi, poate că formaţia nu era menită să reziste mai mult de câţiva ani. Bon avea să moară în 1980 în circumstanţe suspecte. Acest eveniment ar fi putut constitui sfârşitul. Multă lume, inclusiv membrii trupei, a crezut că asta avea să se întâmple, iar unii susţin că aşa ar fi fost mai bine. Faptul că au revenit după dispariţia tragică a lui Bon, ca un punct de referinţă recunoscut în muzica heavy rock şi cu unul dintre cele mai bune albume ale tuturor timpurilor, demonstreză hotărârea şi creativitatea formaţiei.

Ar fi trebuit să fie mai greu şi totuşi, faptul că noua componenţă avea să atingă un asemenea succes extraordinar, pare să fie mâna destinului.Englezul Brian Johnson trebuia să umple unul dintre cele mai mari goluri din istoria muzicii rock. Nimeni nu credea că Bon poate fi înlocuit şi într-adevăr nu putea. Dar spre meritul veşnic al lui Brian, nici nu încercat să o facă. În schimb a devenit un tip aparte de vocal, cu propriile intenţii, personalitate şi stil vocal – deşi a privit cu respect şi spre trecutul formaţiei. Această abordare vecină cu smerenia, dar fermă, a transformat albumul de revenire al formaţiei AC/DC „Back In Black”, într-o capodoperă. Iar fanii l-au adorat pentru asta.

Unii ar putea susţine contrariul, spunând că formaţia nu a reuşit să mai atingă aceleaşi înălţimi creatoare de altă dată şi totuşi ea a reuşit să facă înregistrări şi să le vândă.       Din 1980, trupa a produs ceva nou aproape la fiecare 2 ani. Au fost suişuri şi coborâşuri, dar nu există în întreaga lume vreo formaţie care să poată egala măreaţa trupă AC/DC în momentele sale de glorie. În fiecare an, ei concertează live şi aproape de fiecare dată, stadionul se umple până la refuz. Apreciată de muzicieni din toate domeniile şi de mass-media în aceeaşi măsură, AC/DC continuă să surprindă şi să încânte. Cu peste 35 de ani în industria muzicală şi încă în plină formă, AC/DC este o adevărată instituţie.

„Cele două feţe ale gloriei” este un binemeritat semn de respect pentru tot ce a realizat şi creat AC/DC. Este întreaga poveste a formaţiei. Începe acolo unde nicio altă lucrare nu a îndrăznit să pătrundă, în mahalalele oraşului Glasgow şi în miezul copilăriei fraţilor Young. Continuă cu adolescenţa tulbure a lui Bon şi apoi cu reunirea pe care le-a rezervat-o destinul şi care dat naştere subiectului cărţii de faţă. Însoţită de interviuri ale celor care au cunoscut cel mai bine membrii formaţiei şi de componenţa trecută şi prezentă a grupului, aceasta ar putea fi biblia fanilor AC/DC şi însoţitorul ideal al teancurilor de albume purtând simbolul fulgerului.”

Astea sunt cuvintele din introducerea pe care Paul Stenning o face în începutul cărţii publicate acum şi în România.

Cartea este într-adevăr o călătorie extensivă în istoria trupei, o excursie pusă cap la cap, mai puţin pe baza unor date statistice cât mai ales pe interviuri. Atât membrii trupei, prietenii lor dar şi alte nume mari ale geniului, vă vor spune pe parcursul cărţii diverse fapte insolite. Există şi numeroase articole publicate în presa vremii, recenzii ale albumelor sau concertelor formaţiei.

Una dintre atracţiile acestei cărţi, cea mai mare după părerea mea, sunt citatele de-a dreptul savuroase ale fraţilor Young sau Bon Scott. Chiar pe copertă este specificat limbajul necenzurat pe care îl veţi găsi delicios de-a lungul multor pagini.

Te ţin în formă – alcoolul, femeile rele, transpiraţia de pe scenă, mâncarea proastă – totul e foarte bun pentru tine.” Bon Scott

N-am avut niciodată vreun mesaj pentru nimeni toată viaţa mea. Decât, poate, să transmit numărul camerei mele.” Bon Scott

Stil – nu cred că aveam aşa ceva.! Eu doar îmi bag chitara în priză şi lovesc coardele foarte tare. Acesta este stilul meu... sau lipsa lui!” Angus Young

N-am intrat într-o formaţie ca să devin o victimă. Există un mit romantic care spune că trebuie să trăieşti în ritm intens şi să mori tânăr, aşa ca James Dean. AC/DC e aici ca să infirme acest lucru. Sperăm să ajungem la pensie.” Angus Young

Sperăm cu toţii că AC/DC sunt încă departe de pensie, că drumul lor mai este lung, că ne vom mai bucura pentru mult timp de rock 'n' roll. Cert este că avem acum ocazia. Veniţi să vedeţi la Bucureşti o legendă vie a muzicii.

The Black Ice World Tour 16 mai. Piaţa Constituţiei.

Mulţumim Editurii Aquila ’93 pentru amabilitatea furnizării materialelor necesare acestui articol.

OVIDIU MOLDOVAN
 4 mai 2010

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg