Quentin Tarantino la extreme de Aaron Barlow (IBU Publishing 2011)

"Făcând tot ce a trebuit să fac ca să supravieţuiesc,
Nu consider că tot ceea ce am făcut a fost bine."

Astfel am putea caracteriza pe scurt, "Viaţa la extreme" a regizorului Quentin Jerome Tarantino (n. 27 martie 1963) care, întocmai ca personajele sale, îşi desfăşoară activitatea între o violenţă şi alta. Violenţa extremă şi şocul provocat spectatorului poate fi de bun gust sau nu, după cum expresia cinematografică poate fi responsabilă sau nu. Un cineast speculează setea de agresiune ca parte a unui scenariu, dar numai Tarantino a creat o artă din asta. El a găsit o cale prin care istoria cinematografică repetă în filmele sale imagini, concepţii, refrene sau replici re-aducând în prim-planul audienţei motivaţia spectacolului de cinema. "Pentru Tarantino filmul reprezintă vocea culturii sale, iar discuţiile despre film - materialul brut al limbii pe care o vorbeşte şi trăieşte. Filmele sale îi dovedesc teoria: fără cinematograf, nu numai că nu am fi putut avea cultura contemporană pe care o trăim astăzi, dar am fi dispus şi de nişte unelte mult mai plăpânde în discutarea şi înţelegerea culturii care ar fi înlocuit-o..." declară autorul cărţii. Aaron Barlow ne prezintă povestea filmelor lui Tarantino, analizând impactul acestora asupra spectatorilor şi asupra industriei americane de film. Astfel, în viziunea sa, Quentin este un "creator de lumi, prizonier al propriilor sale filme, dar şi al filmelor mai vechi care l-au influenţat...", este deopotrivă viaţă şi aventură într-un univers postmodern, este parodia bunului gust şi a finelor remuşcări, este combinaţia de succes a culturii blockbuster, este mitul american, este deja istorie şi referinţă cinematografică. Nu este uitată nici muzica din filmele sale, originală prin selecţia pieselor vechi utilizată asemănător pastişei, ca "răspuns la situţia în care nu mai este loc pentru inovaţii, în care artiştii nu mai au altă opţiune în afară de aceea de a imita trecutul, de a vorbi prin intermediul măştilor şi cu vocile stilurilor dintr-un muzeu inventat..." Muzica face parte integrantă a convenţiei cinematografice, reprezintă legătura indestructibilă între "muzică-imagine", "muzică-povestire"şi este o implicare mutuală care însufleţeşte şi animă acţiunea. Un lucru care ar putea servi de exemplu tinerilor noştri cineaşti şi cinematografiei româneşti atât de împăcată cu liniştea filmelor sale... În fine, autorul mărturiseşte că tot ceea este istorie cinematografică i-a folosit lui Tarantino ca punct de plecare pentru filmele sale, prezentată cronologic, explicit, dincolo de mesajul intrinsec dezvăluit, dincolo de influenţele criticii, dincolo de prejudecăţi de maturitate şi nu în ultimul rând, pe înţelesul devoratorilor celei de-a şapte arte. "Violenţa în divertisment, atunci când nu este percepută ca ceva edificator, este considerată adesea gratuită. Cu toate acestea, în farsa clasică, la fel ca în versiunea contemporană utilizată de Tarantino, nimic din ceea ce se întâmplă nu este gratuit... În ambele cazuri, poţi să recunoşti că te distrează ceea ce nu ţi-ar plăcea să priveşti?" Imaginaţia lui Tarantino crează iluzia unor limite în creaţia sa artistică, tributară bunelor intenţii şi resimţită în desăvârşirea cunoaşterii. Quentin Tarantino este deopotrivă spectatorul şi creatorul filmelor sale. Profesioniştii crimei (Reservoir Dogs 1992) este atitudinea contemporană asupra înţelegerii filmelor cu gangsteri în care "accentul nu cade pe ceea ce a fost nou ci pe transformarea vechiului în nou, prin deplasarea trecutului în prezent...". Film după film, Aaron Barlow, explică raţiunea subiectelor alese de Tarantino, cu meticulozitate şi profesionalism, ne-aducând elogiu violenţei regizate. Astfel, Kill Bill (Kill Bill 1-2003, Kill Bill 2-2004) nu este numai o povestire plină de acţiune cu un erou principal feminin, ci reprezintă o cu totul altă viziune asupra feminismului ca fenomen social şi un respect pentru rolul de lider reprezentat atât de bărbaţi cât şi de femei. Subiect similar cu cel din Maşina Morţii (Dead Proof 2007) unde două grupuri de fete - unul naiv, frivol, seducător - contrastează cu un altul - serios, energic, cu picioarele pe pământ, "genul de femei cu care să nu te pui"-şi care dau de furcă eroului macho, pervers, psychopat, încrezător în masculinitatea sa. Tarantino a creat prin Pulp Fiction (1994) un elogiu filmului poliţist, adunând un mănunchi de poveşti, aparent încâlcite, dar care dau substanţă şi contribuie la originalitatea povestirii, pentru care obţine primele şapte nominalizări la râvnitul premiu Oscar. Filmul Jackie Brown (1997), este probabil singurul film poliţist realizat de Tarantino în care este "strecurată" şi o poveste de dragoste, în simbioză cu muzica filmului, "fără de care ar fi absolut plictisitor". Ultimul film, care a atras serios atenţia asupra sa ca scenarist şi regizor este Inglourious Basterds (2009), un film ca un vis împlinit, un film care face dreptate spiritului libertăţii, răzbunând asuprirea nazistă, un film care face dreptate protagonistului cărţii, recunoaşterea meritelor sale aducându-i optnominalizări şi câştigănd un Oscar pentru actor secundar (Christoph Waltz). "Deşi se ridică dintr-o tradiţie hollywoodiană de aproape un secol, Tarantino este, de asemenea, vestitorul unui nou mod de a face filme, un mod care respinge barierele ideologice şi chiar limitările autoimpuse, subminând mereu trecutul, fără să îl judece, în favoarea modalităţilor prin care se raportează la nou, creând o mişcare care nu poate fi încarcerată în definiţii, sau, poate, nici măcar să primească un nume...", concluzionează Aaron Barlow. În concluzie, o carte bună despre filmul modern creat de unul din regizorii deja clasici, ai cinematografiei americane. Spectatorul pătrunde în lumea creată de Tarantino prin personajele sale şi se bucură de aceasta, atât cât îi permite starea de recreere în timpul sau după terminarea proiecţiei cinematografice.

Radu Lupaşcu
01 februarie 2012

O puternică, deşi întîrziată, strîngere de mînă 
Liviu Antonesei

Cu mare întîrziere, dar nu datoată întrutotul mie, am citit cartea pe care Radu Lupaşcu o scrie Pe urmele lui Hendrix (Editura Zaka Edit, Colecţia Mitologii subiective, Bucureşti, 2005). Cu mare întîrziere, dar şi cu mare bucurie. Întîrzierea are o mulţime de cauze, de la starea precară a difuzării cărţii la noi şi pînă la faptul că pe Radu l-am cunoscut, mai întîi pe internet, cu prilejul descoperirii site-ului pe care scriu acum şi eu din cînd în cînd, şi „pe viu” cu ocazia unei conferinţe pe care am susţinut-o la TNB, prilej cu care, pe lîngă fabuloase daruri muzicale, mi-a dăruit şi cartea cu pricina. Deci, întîrzierea îmi este numai parţial imputabilă, însă bucuria lecturii mi-a oferit-o Radu exclusiv – şi îi mulţumesc pentru asta. Am citit-o pe loc, dintr-o suflare, pe tren nemaivînd răbdare să ajung la Iaşi. După aceea, am tot luat-o la răsfoit, după cum mi-a permis timpul şi după cum audiţiile muzicale se îndreptau către Hendrix. N-am procedat aşa ca să caut cărţii nişte hibe – nici nu prea are! – ci, pur şi simplu că aşa mă îndemna inima! N-a citit de multă vreme o carte atît de reuşită dedicată unuia din cei mai mari artiştii ai rock-ului şi uneia din cele mai importante a acestei muzici.

Deşi de format mic şi numai în aproape 250 de pagini, cartea lui Radu este ceea ce se cheamă o monografie completă – viaţa şi opera concertistică şi discografică, de la tribulaţiile copilăriei la sfîrşitul nepermis de prematur. Din păcate, în această privinţă, Hendrix s-a alăturat altor giganţi cu viaţă imprudentă: Jim Morrison, Brian Jones, Janis Joplin, ca să mă opresc la cîţiva din preferaţii mei, să nu fac tot pomelnicul. O viaţă atît de scurtă, dar atît de plină şi de intensă. Au trecut patruzeci de ani şi parcă a fost ieri, aşa de bine îmi amintesc acel septembrie de început de şcoală, cînd auzind la Europa Liberă ştirea, le-am pus a doua zi colegilor de şcoală panglică de doliu la reverul hainelor de uniformă. Cum procedase cu noi, elevii, cu cîţiva ani înainte, învăţătoarea la primăvara lui 1964, cînd murise Gheoghiu-Dej! Or, moartea lui Dej nu-mi spusese nimic la vremea ei, pe cînd sfîrşitul lui Hendrix l-am simţit ca pe un fel de prăbuşire a lumii.

Dar cartea lui Radu este mai mult decît o excelentă monografie Hendrix, ea este şi povestea fenomenului Hendrix, un fenomen care, în ciuda unicităţii eclatante a marelui muzician, a trasat o linie mai largă şi mai apăsată în istoria muzicii, printr-un evantai de succesori, de discipoli care au încercat, cu un succes mai mare sau mai mic, să-i ducă mai departe moştenirea, să-i menţină vii marile descoperii muzicale, unii dintre ei, poate, şi mesajul. Nu în ultimul rînd aş vrea să amintesc modul exemplar în care abundenţa de informaţii şi la fel de abundentele tentative de analiză şi explicaţie se îngemănează, în această carte, cu un stil, care încearcă să împace obiectivitatea cu pasiunea, care nu ocoleşte formula memorabilă şi căruia nu-i este teamă să capete uneori valenţe artistice, chiar lirice cîteodată. Pentru toate acestea, Radu Lupaşcu merită o puternică strîngere de mînă de la toţi cei care şi-au „pierdut” tinereţe cu Hendrix în difuzoare sau în căşti. Cu siguranţă, ar face acest lucru dacă ar avea norocul meu, să le cadă cartea în mînă, Virgil „Hendrix” Butnăraşu, care pe cînd terminam liceul şi începeam facultatea nici nu cînta altceva, Christian „Charlie” Staverescu, care cînd auzea Hendrix uita că e fan Rolling Stones si colecţionar de blues, şi last but not least Vali „Sir Blues” Răcilă, fostul meu coleg de psihologie-sociologie, recalificat actor, iar acum dedicat cu totul blues-ului. Vali n-a scris niciodată, cînd eram studenţi îi scriam eu lucrările de seminar, dar primii doi au lăsat cîteva semne scrise, pe jumătatea deceniului trecut, cînd, succesiv, au ţinut rubrica muzicală a revistei Timpul, după aceea dispărută din lipsă de combatanţi. Charlie a plecat în Germania, Virgil n-a plecat nicăieri, dar nu mai iese din casă. Spre regretul meu, nici unul nu mai cîntă.

Încă o dată, Radu, mulţumiri şi o puternică strîngere de mînă pentru acest minunat dar pe care mi l-ai făcut, dar şi pentru amintirile pe care lectura cărţii tale le-au trezit în mine, căpătînd o clipă senzaţia că am întinerit brusc!

Robert De NIRO – Portretul unei legende – de John Parker (Victoria Books 2011)

Fie în rol de mafiot sau de şofer de taxi, în pielea unui boxer celebru sau a unui muncitor recrutat pentru războiul din Vietnam, interpretând figuri de poliţişti, detectivi, gangsteri, doctori, bucătari, saxofonişti, comis-voiajori, narcomani, comedianţi, gărzi de corp, ofiţeri de marină sau prelaţi, Robert De Niro este o figură unică în lumea filmului american. Chiar dacă la începutul carierei a fost “construit” pe tiparele Brando sau Dean, De Niro a ştiut - iar talentul nativ l-a ajutat - să depăşească toate barierele unor vremuri înfierbântate. Erau anii unor schimbări profunde în cinematografia americană, erau anii în care apăruse „Metoda” (Stella Adler Studio of Acting), noua şcoală de film, din care aveau să iasă pe lângă De Niro, Marlon Brando, Warren Beatty,James Coburn, Anthony Quinn, Sidney Pollack, Melanie Griffith, Salma Hayek, Cybill Shepherd, ş.a. Robert De Niroa trăit filmul. A căutat caracteristicile personajului în viaţa reală şi a imaginat rolul de pe ecran. A creat inconfundabile atitudini şi a dat replici năucitoare. “Când personajul său din <Mamă însângerată>a murit, el le-a provocat celorlalţi actori un şoc zdravăn când s-au adunat în jurul unui mormânt deschis, la funeraliile sale. Se băgase ascuns în groapă şi se acoperise cu pământ, astfel încât, când aceştia aveau să privească în jos, să aibă o reacţie naturală.”– povesteşte John Parker în cartea sa. Presa a încercat să caute senzaţionalul în viaţa sa particulară, dar a descoperit un familist obişnuit care trăieşte ascuns de ochii lumii. El a fost discret cu viaţa personală, propunându-şi să nu divulge nici cele mai fireşti amănunte, deoarece puteau degenera în excentrice şi savoroase delicii pentru public. Circulau destule zvonuri şi bârfe, fără nici un fel de noimă. Filozofia sa era simplă şi prevedea existenţa unei vieţi reale, normale, în opoziţie cu cea trăită împreună cu părinţii săi. De aceea, el şi-a însuşit cu brio teza de bază a „Metodei”, conform căreia, personajul trebuia creat prin asimilarea propriilor emoţii. “Tratez fiecare rol ca pe o problemă de matematică. Personajul de pe ecran este soluţia. Eu vizualizez acel rezultat final şi apoi îl urmez către rădăcină, ca să descopăr cum s-a ajuns acolo, iar acesta este momentul adevărului.” Filmografia sa se poate împărţi în trei etape. Prima perioadă ar fi, cea obscură, în care deşi a realizat filme din ce în ce mai valoroase, ea nu a fost apreciată de public sau critică, istoria reţinând ca importante doar rolurile din “Greetings”, „BloodyMama”, „HiMom!” şi „Bang the Drum Slowly”. Charisma sa a fost recunoscută şi, acceptată destul de târziu, dacă ne gândim la ascensiunea rapidă a celebrilor Paul Newman, Robert Redford, Steve McQueen. Erau vremuri grele, lucru recunoscut de prietenul său, Martin Scorsese, un regizor modern, care nu cunoscuse încă consacrarea. Cei doi aveau să iasă din anonimat cu “Mean Streets” (total neinspirat tradus la noi, Crimele din Mica Italie!) un film cu buget mic, care împreună cu celebrul “Eazy Rider”a zdruncinat pecetea marilor studiouri holywoodiene. Scorsese şi De Niro deveniseră dintr-odată atractivi, iar laudele veneau din toate părţile. Seria marilor filme a început cu “Naşul II”*, „Novecento”, „Taxi Driver”, „The Last Tycoon”, „New York, New York”, „The Deer Hunter”, şi s-a încheiat cu„Raging Bull”*. Ea demonstrează geniul actoricesc şi fixează definitiv imaginea legendei De Niro, în mintea şi inima marelui public. Critica l-a recompensat cu două premii Oscar*, multe nominalizări, pe care le consider prea puţine pentru câte ar fi meritat acest mare actor. Cel puţin pentru a doua perioadă, pe care o putem numi clasică, deoarece multe generaţii de studenţi, actori şi cinefili îi voi fi recunoscători pe veşnicie. Ultima perioadă, care se întinde până-n zilele noastre este inegală ca valoare, multe din creaţiile sale situându-se în umbra marelui actor. Sunt însă câteva filme, excepţionale, atât ca realizare, distribuţie, muzică şi interpretare. “Once Upon A Time in America”este cel mai cunoscut şi iubit dintre ele, datorită unei frumoase şi credibile poveşti cu gangsteri care ... “ca baieţi, au jurat că şi-ar da viaţa unul pentru celalălat. Ca bărbaţi, au şi făcut-o!” Coloana sonoră a acestui un reper cinematografic a fost scrisă de celebrul Ennio Morricone, unul din cei mai prolifici şi sentimentali autori de muzică din industria filmului. Celelate opere intrate definitiv în mentalul colectiv şi “purtate” din gură gură sunt: “Brazil” – un SF suficient de amuzant pentru a nu fi luat în serios, „The Untouchables” – biografia lui Al Capone alături de doi mari actori, Kevin Costner şi Sean Connery şi „Goodfellas”, o capodoperă a prietenului său Martin Scorsese, un alt film cu gangsteri, după un fapt real, o postură care îl prinde de minune. Cartea dezvăluie rând pe rând poveştile altor filme de succes comercial din această perioadă: „A Bronx Tale”, „Casino” şi „Heat”, create pe acelaşi tipic. Autorul relatează despre provocarea actoricească din “This Boys Life”,o faţetă însuşită conştient de Robert De Niro,ca reacţie la “incolorele variaţiuni pe tema răului”. Şi astfel ajungem la „Jackie Brown” şi „Wag the Dog”, două momente remarcabile, din păcate, cam ultimele după exigenţele subsemnatului. Un thriller foarte bun, marca Tarantino şi o comedie haioasă, dintr-un gen care ulterior a fost abordat cu prea multă uşurinţă, având în vedere că vorbim de unul dintre cei mai buni actori americani. Pas cu pas, autorul cărţii punctează momentele implicării lui De Niro în proiectul TriBeca, o idee filantropică pe de o parte, angajat politic pe de alta. Sunt binecunoscute multe din succesele sale de casă, parodii de situaţie, glume ieftine sau comedii negre pe care protagonistul nostru le tratează serios, stârnind în mod natural râsul sau compasiunea, după caz. Dolarii adunaţi din vânzarea acestor producţii au ajutat poporul american după greaua încercare din 11 septembrie 2011. Restaurantele sale au distribuit non-stop ajutoare celor implicaţi în cumplitul dezastru, iar TriBeca Productions susţine cu fonduri substanţiale dezvoltarea zonei de sud a Manhattanului. “Consider că ar fi bine să existe un loc în care ideile să se genereze reciproc, rezultând din proximitatea fizică a oamenilor. Cine poate şti cum va evolua? Tot ce ştiu este că realizez ceva ce am visat dintodeauna, n-aş putea spune ce va ieşi.” Cu toate acestea, Robert De Niroeste victima unui sistem creat de indestructibila putere a banului. El nu mai poate realiza acele roluri memorabile datorită pe deoparte, scenariilor din ce în ce mai seci, tributare noilor cerinţe analfabete, ancorate în trivialul action-romance-adventure-sex (pe înţelesul tuturor), iar de cealaltă parte, datorită plictisului confortabil de mare actor hollywoodian. „You Talkin’ to Me?”

Radu Lupaşcu
15 septembrie 2011

FAŢA VĂZUTĂ şi NEVĂZUTĂ A MUZICII - STARDOM-UL

Ed. a 2-a - Costin Grigoraş (Editura Editrex 2011)****

Cine mai are nevoie în ziua de azi de un ghid muzical? Dacă jumătate măcar din populaţia României nu ar fi trecut prin şcoală ca Vodă prin lobodă, poate că nu ar fi fost imperios necesar. Însă în condiţiile clar-obscure în care se zbate cetăţeanul “ambetat“ cu grija zilei de mâine, un dicţionar muzical serios şi bine documentat are un rol catalizator în emanciparea muzicii româneşti aflată în primejdia pierderii identităţii ... identitate pe care am cam rătăcit-o în negura tranziţiei. Aşteptăm, cu foarte mare interes, capitolul dedicat muzicii româneşti din următorul episod al enciclopediei scrise de Costin Grigoraş, volum dedicat underground-ului adică domeniului ascuns, necunoscut şi neştiut marelui public, din neînţelegere, refuz de receptare  şi de cele mai multe ori, ignoranţã. De ce? Din cauza lipsei de promovare din partea corporaţionismului mediatic şi implicit al carenţelor culturale în lipsa accesului la informaţie care nu a avut şansa să circule, să se facă auzită, să cucerească publicul. Mass-media, casele de discuri şi mediile de propagare ale (in)culturii au reprezentat cauzele principale ale acestei omisiuni cu bună ştiinţă. De câte ori nu aţi auzit scuza – absolut intolerabilă – că această muzică nu-i cerutã  de public, nu se vinde, deci nu se ascultă ? În spatele unor asemenea afirmaţii se ascunde diletantismul şi obtuzitatea unor culturnici interesaţi de exploatarea maximă a mofturilor conjuncturale ... Există multe exemple de ţări din jurul nostru care au oferit o şansă muzicii rock, prog, jazz sau blues ... În Românica nu se întrevede nicidecum posibilitatea promovării unor genuri muzicale apreciate în ţările din Vest! Exemplele concrete le găsiţi în această trilogie enciclopedică a muzicii lumii! Iar dacă cele scrise acolo vă vor stârni interesul pentru asemenea rarităţi veţi şti cui să mulţumiţi. Autorul a scormonit tainiţele undeground-ului sau a suportat numeroşii diletanţi din Stardom, a ascultat, a comparat, s-a documentat şi a ales cea mai potrivită exprimare pentru o analiză afectivă, laudativă sau critică, pentru a delimita tranşant arta de impostură, pentru că subiectivismul în cazul unei asemenea lucrări de anvergură rămâne o virtute pe care ţi-o poţi permite. Aşadar, volumul denumit Stardom tratează muzica în unele cazuri cunoscută marelui public - lucru pe care îl recunoaştem – datorită meditiazării în presă, la radio sau la TV. Cu menţiunea specială, că aceste “informări” din media nu au urmărit cultivarea auditoriului, ci s-au subordonat unor interese financiare (promovarea unor concerte sau a unui eveniment dintr-un festival). Radiourile în general transmit muzică de-a valma, puţini DJ urmărind o scară a valorilor pentru a oferi publicului amănunte interesante, obligatorii pentru corelaţiile din domeniu (rămân în continuare un nostalgic etalon prezentările de odinioară ale regetatului Cornel Chiriac). Cei cărora le pasă au rămas din ce în ce mai puţini la număr. Majoritatea parcurg un set-list sau play-list indicat de „mai sus”, din când în când reuşind emisiuni instructive.

De la la A la Z, adică de la grupul suedez ABBA la grupul american ZZ Top, Costin Grigoraş urmăreşte literă cu literă mersul istoriei muzicale a omenirii, trecând prin filtrul audiţiei toate momentele artistice importante de urmărit de către audiofili şi nu numai. El însuşi, fiind un audiofil consecvent - îl cunosc de când lucram împreună la Musical Report şi Art & Roll - nu a ratat nimic din titlurile aduse la noi pe piaţă, de afară sau de la prieteni. Aşa că, din acest punct de vedere în acest prim dicţionar găsiţi absolut toate informaţiile necesare despre o formaţie sau alta, despre componenţa ei, albumele lansate şi genul pe care îl reprezintă (cu descrierea fiecărui stil muzical în parte). Să luăm deci, 3 exemple la întâmplare. Peter Gabriel este tratat atât independent în cazul carierei personale,  activitate discografică, estimări selective (pag. 368 – pag. 370) cât şi împreună cu grupul afirmării sale Genesis, unul dintre giganţii muzicii progresive (pag. 373 –pag. 377). La litera H avem desigur prezentarea geniului chitarei electrice Jimi Hendrix (pag. 409 – pag. 416) într-o analiză a repercusiunilor libertinajului extrem asupra carierei sale: “Tragedia de a fi distrus, paradoxal, de propria ascensiune fulminantă spre succes se regăseşte în biografia acestui chitarist de geniu, idol al unei generaţii, probabil cel mai mare guitar hero al tuturor timpurilor ... Libertatea, ca dealtfel orice categorie filozofică, se subordoneză unei ordini universale. Dacă Moise nu ar fi primit din mâna divinităţii tablele legii, omenirea ar fi avut probabil toate şansele să dispară. Confundând libertatea cu libertinajul, părerea generaţiei hippie a fost din nefericire cu totul diferită de enunţurile gânditorilor folozofi. Libertatea de limbaj, libertatea de comportament, de la exhibiţionism la amorul liber, libertatea autodistrugerii mai mult sau mai puţin conştiente prin consumul excesiv de droguri, s-au dovedit doar câteva din excentricităţile majore ale generaţiei flower-power...” Cel de-al treilea exemplu, să zicem de la litera W, am ales pe originalul cantautor Tom Waits (pag. 869 – pag. 871) ale cărui calităţi vocale şi componistice par ridiculizate grotesc, făcând din interpret o victimă a propriei automutilări din dorinţa epatării cu orice preţ. Nu (mă) deranjează faptul că în opinia autorului muzica Waits sună ca o “rezonanţă lugubră prin reţeaua de canalizare a domeniului”, nici că îi descrie vocea ca fiind “măcinată de o bronşită fără leac, plus o cangrenă laringiană galopantă” (de fapt Waits afirmă el însuşi într-un interviu: “Eu îi descriu pe cei ce trăiesc în rahat dar habar n–am unde se află mânerul de unde se trage apa”), toate aceste instrumente metaforice – o marcă personală dealtminteri - mă bine dispun şi crează premisele unei curiozităţi infantile. Îi respect părerea despre fiecare interpret sau formaţie şi mă bucur că nu a „iertat” pe nimeni, cum se spune ... Punctul personal de vedere rămâne extrem  de important la fel cât de importantă este informarea corectă, cu date precise, a tuturor creaţiilor muzicale la orice nivel s–ar afla ele şi din oricare gen muzical ar proveni. Ambiţioasa enciclopedie reprezintă primul îndrumar serios, demn de luat în seamă şi de citit, cum nu am avut încă scris în limba română. Stardom-ul merită achiziţionat de toţi cei dornici pentru o imagine caleidoscopică asupra domeniului muzical, în special acum în epoca internetului, pentru că oferă o viziune corectă asupra valorilor muzicii din toate timpurile într-un demers analitic completat cu ingredientele unui eseu socio –filozofic de calitate.

Citez din prezentarea domnului Paul Cernat: "Cine e Costin Grigoras? Un fost politehnist al Epocii de Aur, care, după ce s-a exersat în poezie, şi-a afirmat adevărata vocaţie "enciclopedică" în domeniul criticii rock. Este, probabil, cel mai avizat şi mai erudit cunoscător al rock-ului progresiv pe care îl avem. Cititorii defunctei reviste "Musical Report" - o publicaţie blues-rock prea deşteaptă, prea incisivăşi prea anticomercialăca săreziste pe piaţa româneascăde gen - ştiu, desigur, despre ce e vorba ... Poţi să împărtăşeşti sau nu gusturile şi evaluările autorului, dar nu poţi să nu ţii cont de ele. Şi, cel mai adesea, ele se impun cu forţa evidenţei. "Faţa văzutăşi nevăzutăa muzicii. Stardom-ul" de Costin Grigoraşpeste 900 de pagini de dicţionar, peste 500 de "intrări" ... plus un număr incalculabil de menţiuni mai mult sau mai puţin fugare, plus capitole autonome - ramificate reticular - despre genuri, subgenuri şi sub-subgenuri, plus, plus... Fiecare dintre cele 500 şi ceva de "intrări" ale volumului oferăo micromonografie criticăa artistului/ formaţiei cu pricina. Fiecare album e atent "recenzat" şi situat critic, analizat uneori piesăcu piesă, pe firul biografiei şi al discografiei... Fiecare capitol se încheie cu o discografie selectivă, albumele fiind gratulate cu note de la 3 la 9. Fiecare artist/ formaţie monografiat(ă) are ataşat un indice de calitate: de la zero la patru stele, dupăcaz. În finalul cărţii - o listăde albume preferate, chintesenţa opţiunilor autorului."

Aceasta este muzica. O nebunie controlată de senzorii bunului gust. Cum spunea un mare regizor care ne-a vizitat ţara: "Listen with your eyes wide open!". Şi vei descoperi o profundă intimitate emoţională ce-ţi va umple sufletul de siguranţă şi confort spiritual. Este, dacă vreţi, de bun simţ artistic şi muzical să cunoaştem o lume (ne)ştiută care are valori muzicale cu greu de imaginat într-o lume grăbită după senzaţii tari şi îmbogăţire rapidă.

"Am rescris acest volum (de la ABBA şi AC/DC, la ZAPPA şi ZZ TOP, jalonat de reperele THE BEATLES, THE DOORS, ELP, GENESIS, GENTLE GIANT, JIMI HENDRIX, JETHRO TULL, KING CRIMSON, LED ZEPPELIN, PINK FLOYD, RUSH, VAN DER GRAAF, YES) cu intenţia unei abordări mai amănunţite a universului muzical din perspectiva noii percepţii asupra domeniului, câştigată după fascinantul parcurs al underground-ului, demers completat cu apariţiile discografice ulterioare ediţiei precedente, comentarii suplimentare, complinirea unor omisiuni şi consideraţii colaterale fenomenelor muzicale de masă pe parcursul celor deja 55 de ani de la apariţia rock & roll-ului", comentează Costin Grigoraş la apariţia celei de a doua ediţii a primul său dicţionar.

Cel de-al doilea volum dedicat Underground-ului este scris asemeni primului, cu seriozitate şi devotament pentru actul muzical intrinsec şi se referă în special la activitatea muzicală a formaţiilor din zona prog-rock-ului (pentru că despre hip-hop-ul din Zimbabwe, punk-ul din Puerto Rico sau curentul house din Tanzania cred că nu interesează pe cineva). Autorul ne dezvăluie capodopere ale muzicii din ţări pe care nu le puteam bănui de asemenea produse până acum, împreună cu numele unor muzicieni pe care nimeni nu le poate descoperi cu ajutorul funcţiei google. Faţa văzută şi nevăzută a muzicii, Underground-ul, prima parte, conţine, literele de la A la I, de la Africa la Italia cu specificaţia că următorul volum care va epuiza alfabetul şi ţările globului va conţine un capitol important dedicat României. “M-am aventurat în acest periplu muzical din Ţara de Foc în Islanda, din Laponia în Quebec şi din Patagonia până-n Tasmania cu entuziasmul descoperirii de noi ţinuturi mirifice în numele Regatului Peren al Muzicii de Calitate, simţind cum treptat devin altul, mai ştiutor şi mai exigent cu cei de la popasul următor, căştigând câte ceva şi pierzând iremediabil altceva (pe acest parcurs l-am pierdut pe tatăl meu Alexandru, cel care citind primul volum a exclamat în simplitatea lui de om truditor: ), însă acum, la capătul unui drum sinusoidal, cu suişuri şi coborâşuri precum viaţa de zi cu zi, după ce am atins revelaţiile descoperirii capodoperelor sau am suportat elucubraţiile unor excentrici (fapt reflectat în comentariul uneori mecanicist, iritat, rutinier, diferit de momentele de exaltare induse de cazurile fascinante), vă mărturisesc că ceea ce ţineţi dvs. în palme, reprezintă o modestă ofrandă adusă unor muzicieni lipsiţi pe nedrept de clipa cuvenită de glorie, în ciuda talentului incontestabil, manifestat antitetic consumismului dominant.”

Astfel aflăm că, Brazilia (pag. 128 – pag. 158) are nu mai puţin de 114 trupe şi muzicieni de valoare cum poate nu ne imaginam că ne poate oferi acest popor latin. “Combinaţia dintre bossanova, rock'n'roll, folclor băştinaş plus elemente afro, funk şi fado portughez în condiţiile introducerii instrumentaţiei electrice din anii '60, generează globalizantul specimen Tropicalia, numele unei instalaţii de artă a pictorului şi sculptorului modernist Hélio Oiticica, titulatură preluată pentru desemnarea albumului înregistrat în 1968 de adepţii acestei direcţii în contracultura locală, disc intitulat sugestiv Panis et Circensis, manifest sonor al mişcării Tropicalia, propagată în rândurile maselor dornice de cât mai mult circ de cântăreţele Gal Costa, Maria Bethânia, Rita Lee, Simone, Marisa Monte şi Ellis Regina plus cantautorii Chico Buarque, premianţii cu Grammy, Gilberto Gil şi Caetano Veloso, ambii arestaţi pentru câteva luni în 1968, sub acuzaţia de activitaţi antistatale, Ivan Lins, Djavan, João Bosco şi Aderbal Duarte.” Aflăm toate aceste date istorice importante într-o înşiruire cronologică, cu nuanţarea stilurilor muzicale pre-dominante. Etno-jazz (Deodato), prog-rock colateral (O Terço), folk-rock (14 Bis), simfo-prog psychedelia (Via Lumini), new-age (Alpha III), neo-prog (Quantum), prog-metal (Angra), jazz-fusion (Raiz di Piedra) şi rio avangardism (Satanique Samba Trio). Tot la acest capitol avem prezentarea detaliată a muzicienilor şi a trupelor de valoare braziliene, împreună cu creaţia lor discografică. Algaravia, Bacamarte, Casa Des Maquinas, Index, Airto Moreira, Modulo 1000, Os Mutantes, Flora Purim, Sagrado Coracao Da Terra, Tarkus, Terreno Baldio, etc. Am selectat în general acele nume pe care le-am ascultat sau vizionat. Restul va depinde, de timpul liber şi accesul la informaţie. Nu pot să închei mica mea recenzie despre acest volum dedicat muzicii (ne)cunoscute, fără să amintesc trei capitole foarte importante, Germania, Franţa şi Italia. Germania (pag. 390 – pag. 528) face parte din istoria muzicii universale datorită celebrului sub-gen al muzicii progresive, kraut rock-ul! Aşa s-au născut Amon Düül, Can, Guru Guru, Faust, Popol Vuh, Klaus Schulze, Tangerine Dream, etc... Acest lucru s-a putut realiza datorită culturii muzicale la care a avut acces poporul german. Este o lecţie la care poporul român a fost absent. Din păcate, nici în prezent, muzica adevărată, muzica care face istoria, nu este promovată în mass-media. Franţa (pag. 317 – pag. 389), este importantă în istoria muzicală a omenirii pentru zeuhl rock, această fuziune deşteaptă de neo-clasicism, avangardă rock şi modernism. Reprezentanţi de seamă: Magma, Eros, 4 Visions, Infernal Machina, Création de l'univers, Tossco, etc... Mai trebuie amintită componenta scenică prezentă în multe din spectacolele prog-ului francez. Drept exemplu notabil, notăm trupa Ange şi al său lider charismatic Christian Dechamps. Pentru promovarea muzicii progresive, în Franţa a fost înfiinţată o valoroasă casă de discuri, Musea Records, unde găsiţi multe din capodoperele acestei lumi. În fine Italia (pag. 567 – pag. 690), cu al său Rock Progressivo Italiano, stil inconfudabil, accent şi melodică specifice lirismului insular. Aici nu amintesc decât numele trupelor (foarte sugestive dealtfel!) pe care vă invit, să le ascultaţi: Abiogenesi, Arti E Mestieri, Il Bacio della Medusa, Banco del Mutuo Soccorso, Angelo Branduardi, PFM, Semiramis, Taproban, Balleto Di Bronzo, Campo di Marte, Biglieto Per L'Inferno, Deus Ex Machina, Hostsonaten, Il Rovescio Della Medaglia, I Pooh, New Trolls, Museo Rosenbach, Locanda delle Fate, etc... Am amintit în special despre muzica progresivă a acestor 4 ţări, deoarece autorul acordă (şi bine face!) un spaţiu mai larg acestui gen, foarte puţin mediatizat (a se citi deloc) la noi. Acest lucru dă greutate acestui dicţionar şi îl recomandă audiofililor pentru studiu, în vederea unei pre-selecţii auditive de bun simţ artistic.

Faţa Văzută şi Nevăzută a Muziciiconstituie o lucrare foarte bine scrisă care face cinste literaturii române şi corupe auditoriul în minunata lume a artei sunetelor! Chiar dacă Volumele de faţă conţin unele observaţii şi notaţii subiective (pentru că în opinia autorului “a fi obiectiv nu înseamnă să accepţi impostura premiată de industria muzicală pentru vânzările spectaculoase realizate prin manipularea unui public debusolat estetic, laudele unilaterale dovedindu-se la fel de nocive ca şi negativismul fundamentalist”), ele reprezintă un îndrumar al muzicii de calitate care este cu siguranţă primul mare reper de comentariu muzical cu adevărat Cultural, de după marea îmbulzeală din decembrie 1989!

Radu Lupaşcu
11. 04. 2011

Blues De Timişoara, O Autobiografie- Bela Kamocsa (Editura Brumar 2011)*****

Timişoara, Phoenix, blues şi alte stări de spirit

Spre sfîrşitul toamnei trecute, pe cînd mă întorceam în tren de la Bucureşti, unde fusesem pentru tîrgul de carte Gaudeamus, din nenumăratele cărţi ticsite în genţi şi plase, am ales să citesc la drum, după cum îmi propusesem chiar din momentul în care o primisem de la Robert Şerban, poetul şi directorul editurii Brumar, cartea de memorii a legendarului Béla Kamocsa – Blues de Timişoara. O autobiografie, Editura Brumar, Timişoara, 2010, volum îngrijit de Tinu Pârvulescu, 175 de pagini, preţ neprecizat –, abia ieşită din tipar cu cîteva zile înainte de tîrgul de carte de toamnă. La sfîrşitul lecturii, încheiată înainte de a ajunge trenul la Iaşi, o senzaţie acută că e „prea puţin”, atît de ataşantă, de intens atrăgătoare s-a dovedit parcurgerea acestei scurte autobiografii, care îi datorează îngrijitorului ediţiei nu doar aducerea manuscrisului la formula cea mai bună pentru tipar, ci şi producerea actului de mărturisire ca atare. După cum scrie Tinu Pârvulescu în scurta introducere la volum: „Întîlnirea cu moartea reprezintă un alt altfel de moment reflexiv-confesiv. Proximitatea ei te îndeamnă să cauţi demnitatea existenţei, rostul unei vieţi în această lume. Cartea de faţă răspunde acestei provocări. Faţă în faţă cu perversitatea morţii, Kamo încearcă să se explice. Rezultatul este acest volum de amintiri, pe care l-am scris împreună la scurtă vreme înainte de dispariţia sa”. Ţine cumva de miracol că Kamo, grav bolnav, cu presimţirea morţii în suflet, a găsit puterea să ne lase moştenire, aproape d`outre tombe, aceste fabuloase amintiri din şi despre Timişoara perioadei postbelice şi a muzicii rock şi blues de acolo din ultima – aproape – jumătate de veac.

Este incredibil cîtă istorie muzicală şi cîtă istorie pur şi simplu pot să încapă într-un spaţiu tipărit de numai 175 de pagini! Avem, mai întîi, Timişoara imediat post-belică, cartierele sale muncitoreşti, cu sărăcia lor, dar şi cu farmecul jocurilor şi al prietenilor din copilărie, dintre care aveau să se selecteze, de altfel, şi membrii primei formaţii din care a făcut parte Kamo, la mijlocul anilor `60, Sfinţii, laolaltă cu Nicu Covaci, Mony Bordeianu, Dorel Vintilă, Claudiu Rotaru (componenţa din 1966). Este perioada în care cîntă ba la Clubul CFR, ba la cluburi de fabrică, ba la – mai selecta! – Sală Lira. Urmează apariţia fabuloasă a Phoenix-ului, cu primele MP-uri, de care îmi amintesc perfect, cele cu Canarul, Vremuri, Nebunul cu ochii închişi, cu prima apariţie la TVR, încă îngăduitoare cu părul lung şi muzica „decadentă”, cum avea să fie poreclită cu prilejul „micii revoluţii culturale”, declanşată de Ceauşescu la întoarcerea din vizitele din China maoistă şi Coreea lui Kim Il Sung. Tot atunci, prin premiile primite la Festivalul Artei Studenţeşti, secţiunea Beat (1968) şi la festivalurile de la Club A, gloria Phoenix-ului devine una naţională, iar la Timişoara formaţia îşi face trecerea din cluburile muncitoreşti la Casa de Cultură a Studenţilor. Cred că nu voi uita nicicînd disputele mele liceene cu colegii de generaţie, cu cîţiva ani mai mici decît „idolii” noştri, în ceea ce priveşte formaţiile româneşti ale momentului, ierarhia acestora, că era vorba despre Phoenix, formula standard, de Roşu şi Negru, cărora li se adăugau, pînă la un moment dat, Sfinx şi Sideral Modal Quartet. Dar fetele? Fetele, da, erau branşate pe Mondial, formaţie mai lirică, care compunea pe versuri de Eminescu, Minulescu etc. Nu era, desigur, o formaţie rea, însă noi, băieţii, preferam un gen ceva mai puţin liric, mai dur, ori măcar textul să conţină o anume forţă subversivă, cum stăteau lucrurile în amintitele cîntece de început ale Phoenix-ului.

Odată cu „mica revoluţie culturală”, a început destrămarea primului Phoenix – în 1971, Mony Bordeianu a plecat în State, urmat, an după an, de plecarea tuturor membrilor acelei prime formule, cu excepţia lui Kamocsa. Înainte de propria sa plecare, Nicu Covaci a format a doua trupă, cu care va încerca să se adapteze vremurilor – regimul intrase în faza sa naţional-comunistă – ca să reziste ca muzician. Etno-rockul, rock-ul folcloric nu erau însă pe gustul lui Kamo, care nu l-a însoţit pe Covaci în această aventură, ci a preferat să se îndrepte spre o carieră muzicală în jazz şi, mai ales blues. A creat Gramofon şi, apoi Bega Blues Band, a cîntat cu Paul Weiner Quartet, precum şi cu aproape toţi marii muzicieni de jazz români, de la Johnny Răducanu la Mircea Tiberian, ba chiar şi cu foarte mulţi străini. După 1990, cînd foştii membri ai Phoenix-ului s-au repatriat sau au venit în vizită în ţară, le-a făcut „re-introducerea” în calitate de invitaţi speciali ai formaţiei sale. Şi acum se mai vorbeşte despre concertul aniversar de 25 de ani al Bega Blues Band, din 2007, care l-a avut pe Mony Bordeianu invitat special! Iar dacă în anii `80, a fost unul din animatorii Festivalului de Jazz de la Sibiu, în anii `90, avea să fie unul dintre inventatorii Festivalului de la Gărâna, căruia avea să-i rămînă fidel pînă la despărţirea sa de această lume, în ianuarie 2010.

Nu aş trece peste bogatul material iconografic al volumului – fotografii cu membrii Phoenix-lui în tinereţea lor şi la trei-patru decenii distanţă, imagini din concerte, coperte de discuri, afişe etc. Mie, ca om tuns de două ori de Miliţie, la începutul anilor şaptezeci, mi-a rămas gîndul la o „adeverinţă pentru purtat părul lung”, motivul fiind acela că ar fi jucat într-un film!, obţinută de Kamo prin viclenie! El care era un om atît de sincer! Şi mai este ceva, pasajul acela de la începutul cărţii în care mărturiseşte cum ar fi dorit el să vorbească din balconul Operei timişorene şi nu a reuşit, atît erau de dese rîndurile de revoluţionari. Voia să vorbească, deşi i-a plăcut mereu mai mult cîntecul decît discursul, dar n-a reuşit. Şi, ca fost membru al primului Phoenix şi unul din cei mai mari bluesmeni pe care i-a avut România, era deja aproape o legendă!

Cred că Tinu Pârvulescu, laolaltă cu editura Brumar, merită toate mulţumirile şi laudele noastre pentru această atît de preţioasă şi atît de bine vorbită/scrisă restituire a unei părţi din memoria noastră cea mai bună, din nişte vremuri, în general, cum se spune, „de tristă memorie”.

Liviu Antonesei
28 februarie 2011

BONO - Biografia - Laura Jackson (Victoria Books 2010)****

Deşi au trecut deja 34 de ani de la lansarea trupei U2, Bono (Paul David Hewson) – The Edge (David Howell Evans) – Larry Muelen Jr – Adam Clayton, sunt şi în acest moment pe val, ba aş putea afirma că se află chiar pe valul cel mai mare. Pentru că ne place sau nu ne place, U2 adună zeci de mii de oameni din întreaga lume la concerte, vând sute de milioane de discuri, şi în ciuda antipatiei evidente faţă de coroana britanică, au reuşit să se impună chiar şi în faţa spectatorilor din Albion. Şi asta, deoarece cei patru muzicieni nu au rămas niciodată tributari trecutului ci au ştiut să se adapteze din mers la noile orientări muzicale făcând faţă cu succes tuturor provocărilor venite din partea vedetelor de conjunctură. Aşa cred că se explică cele 22 de premii Grammy primite de-a lungul carierei de formaţia U2 .

În plus, Bono s-a implicat activ în misiuni umanitare în multe state din lumea a 3 – a, iar activitatea sa, de lobby pentru ţărilor sărace, a fost apreciată de numeroase personalităţi politice precum fostul secretar general ONU - Kofi Annan, Nelson Mandela, arhiepiscopul Desmond Tutu, Bill Clinton, John Hume sau Tony Blair, şi a fost răsplătită cu tilul de Cavaler al Legiunii de Onoare şi titlul de „Omul anului 2005” acordat de revista „Time”, fiind nominalizat în anul 2007 şi la „Premiul Nobel pentru Pace”.

Autoarea acestui volum, Laura Jackson, care şi-a făcut o vocaţie din publicarea unor cărţi biografice, ea ocupându-se, printre alţii, şi de Paul Simon, Queen sau The Rolling Stones, a reuşit să facă o documentare serioasă şi să prezinte în manieră atractivă principalele momente din activitatea lui Bono. Interesante mi s-au părut şi titlurile celor 14 capitole ale volumului: rebel – încrezător – începător – acolit – revoluţionar – filantrop – idol – salvator – egocentric – activist – cameleon – pacifist – cruciat – ambasador, o înşiruire de cuvinte care fac o caracterizare cât se poate de completă a personalităţii lui Bono. 

În anul 2000, cea mai apreciată revistă de muzică rock din lume, „Rolling Stones”, prin intermediul condeiului lui Anthony Bozza, nota: „Bono e profet şi preot, star şi simbol, un personaj emblematic care s-a folosit de vocea lui inconfundabilă pentru a seduce şi pentru a avea un cuvânt important de spus în muzică şi în activismul politic. U2 nu a privit înapoi şi, prin experimentele muzicale, prin arta spectacolului, U2 rezistă de mai mult de douăzeci de ani”.

Ideea de a publica o carte biografică despre o personalitate marcantă a muzicii rock din ultimii 30 de ani este salutară, dar, am să închei cu un scurt reproş. Cartea Laurei Jackson, a fost scrisă şi publicată în 2001, în timp ce ediţia română a apărut în 2010. Aşadar, au trecut 9 ani de succese a trupei U2, pe care editorii români nu au reuşit să-i updateze. Puteau să o facă dacă apelau la un cronicar rock din România care sunt convins că ar fi reuşit să documenteze, printr-un capitol suplimentar, anii respectivi. Practic biografia Bono, scrisă de Laura Jackson, se încheie la albumul „All That You Can’t Leave Behind” şi la turneul „Elevetion Tour”, astfel că albumele ulterioare, „How To Dismantle An Atomic Bomb” sau „No Line No Horizon”, ambele No. 1 în Billboard Top 200 şi cele două turnee „sold out”: „Vertigo Tour” şi fenomenalul „U2 – 360 ⁰  Tour” sunt ignorate.

Oricum, volumul Laurei Jackson merită citit deoarece oferă multe informaţii extrem de interesante despre activitatea unei formaţii care se pregăteşte să lanseze în luna mai 2011, cel de-al 13 album de studio: „Working With Danger Mouse”. Şi dacă nu este vorba despre simple zvonuri, aşteptăm cu interes inaugurarea Stadionului Naţional şi concertul U2 de la Bucureşti din luna septembrie, din cadrul „U2 – 360 ⁰  Tour”.

Nelu Stratone
4 februarie 2011

Lucrătorul ostenit- Nicu Vladimir (Editura Blumenthal 2010)*****

Nicu Vladimir, portret în picioare

Dincolo de criza finală a comunismului, ba poate chiar şi din pricina asta!, pentru mine anii optzeci au însemnat în bună parte „luna de vacanţă” de la 2 Mai, celebra „staţiune” a nudiştilor moşteniţi de mişcarea hippy – într-un moment în care pînă şi pe Coasta de Azur nudismul era interzis, cum putem vedea într-un film cu Louis de Funes! – de pe „litoralul însorit al Mării Negre”, după sloganul de marketing al epocii de aur. Da, o lună pe an scăpam parcă de sistem, de regim, de Ceauşescu şi de tot neamul lui. Stăteam, în fiecare vară, la o bravă familie de tătari, Soium după cîte îmi aduc aminte, undeva în apropierea şoselei care tăia satul dinspre Mangalia spre Vama Veche şi Bulgaria vecină şi prietenă. Şi, cum îmi aduc aminte, Nicu Vladimir stătea într-o zonă din care în mod inevitabil drumul său pe plajă trecea pe strada mea. Aşa că îl vedeam aproape zilnic trecînd prin faţa porţii, înalt, parcă nesfîrşit, cu pletele lungi legate peste frunte cu o bandana, mereu cu bocanci militari, insulated, pentru armata americană, în picioare. Uneori, avea şi chitara legată la spate, însă mereu mergea mînă în mînă cu o femeie foarte frumoasă, despre care tîrziu, abia după moartea sa, cînd avea să devină soţia altui "plecat dintre noi" drag, Florian Pittiş, aveam să aflu că-i era în fapt soţie. Nu pot spune că ne-am cunoscut în sensul adevărat al cuvîntului, am mai schimbat cîte o vorbă, trecîndu-ne, seara, cîte o sticlă de votcă din mînă în mînă, sau aprinzîndu-ne ţigara unul de la celălalt, dar pot spune că l-am ascultat, că am vibrat de zeci de ori, poate de sute, de-a lungul unui aproape deceniu, la vocea sa şi la sunetul chitarei sale. L-am ascultat seara pe plajă, în grup cu alte zeci de tineri – şi mai puţin tineri! – din toată ţara, ba chiar şi din alte ţări şi nu doar din ţările „frăţeşti”, ci şi din cele capitaliste. Apoi, ne-am pierdut din vedere. Abia recent am aflat că reuşise să plece în 1989 în Statele Unite, dar că, după Revoluţie, crezînd că locul său este aici s-a întors grabnic, lăsînd fericita Americă în legea ei!

S-a întors, dar nu cred că am ştiut să-l primim! Aşa cum nu reuşise să editeze vreun disc înainte de plecare, n-a reuşit nici la întoarcere. Deşi, odată ce s-a întors ca să ajute la schimbarea lucrurilor aici, a susţinut cîteva concerte, a cîntat chiar şi în Piaţa Universităţii. Ciudat, de tot ciudat! Acest poet remarcabil n-a reuşit să publice în timpul vieţii măcar o plachetă. Acest muzician uriaş, cu o voce virilă şi tristă ce mi-o evocă, fără să fie identică, pe cea a lui Jim Morrison, nu a reuşit să scoată nici măcar un disc clasic, un CD, sau măcar o casetă înregistrată profesionist, în studio, pentru că unele casete-pirat, înregistrate la concertele sau cîntările pentru prieteni, au mai circulat. Există numai şapte piese înregistrate cît de cît profesional, acasă la Nicu Covaci, care îl preţuia enorm, în anii nouăzeci. Pe la mijlocul toamnei, am avut însă ocazia să constat că, măcar într-o mică parte, această nedreptate absolută a fost cumva reparată. Un tînăr şi talentat muzician şi poet originar din Timişoara, Daniel-Silvian Petre, a avut iniţiativa înfiinţării unei edituri, dacă nu exclusiv, măcar prioritar dedicată editării lui Nicu Vladimir! Mircea Mihăieş a avut ideea să ne pună în legătură, aşa că l-am invitat urgent pe Daniel la Iaşi, să lansăm volumul şi CD-ul cu piesele înregistrate de Nicu Vladimir la Los Angeles* la Serile Timpul. Am fost bulversat să constat că sala în care ne desfăşurăm „serile” de obicei este neîncăpătoare pentru cei care voiau să participe la eveniment. Ca de obicei, cei mai mulţi erau tineri şi chiar adolescenţi, care nu ştiu de unde auziseră de Nicu. Sala e confortabilă pentru 80 – 90 de persoane, atunci au fost în jur de 120, aşa că, deşi am mai adus scaune, o parte tot au stat aşezaţi pe scări ori au stat pur şi simplu în picioare. Dar niciodată, se pare, cînd e vorba de Nicu Vladimir, nu poate ieşi totul perfect. Am lansat cartea, însă CD-ul l-am audiat, ca să spun aşa, în „cruntă ilegalitate”! Din cauza nu ştiu cărei greve de la finanţe, editorul n-a putut procura timbrele de copyright, aşa că n-am putut pune CD-ul în vînzare! Editorul l-ar fi dat şi gratis, dar nu avea voie!

Volumul, ce poartă numele unuia din cîntecele lui Nicu, Lucrătorul ostenit, cuprinde poezii-poezii şi poezii-cîntece, e editat excelent şi ilustrat cu superbele desene ale autorului, cu cîteva din puţinele fotografii rămase în urma sa şi cu partituri manuscrise. O carte foarte frumoasă pentru o poezie foarte frumoasă şi o muzică minunată, pentru care Daniel Petre, Emil Kindlein, partenerul de muzică şi aventuri editoriale al acestuia şi d-na Anda Niculina Pittiş, care a pus arhiva lui Nicu la dispoziţia editorilor, merită toate mulţumirile şi laudele noastre. Sperînd că nu abuzez de spaţiul site-ului, pînă la urmă cyberspaţiul e totuşi nesfîrşit, aş vrea să citez în întregime poezia Rock generation, care deschide volumul: „dar doamne aceşti oameni tineri/ generaţia mea/ căutîndu-şi/ printre nervii spintecaţi/ căutîndu-şi, căutîndu-şi/ înnebunitor/ libertatea/ oameni tineri/ gata să explodeze în cîntec/ de moarte durere bucurie de luptă/ căutîndu-şi sfîşietor locul/ apucînd cîte un capăt de drum/ înfăşuraţi cu funia/ autostrăzii/ sugrumaţi în fum/ sub spaima poruncii că totul/ totul acum/ între coline silnic purtate din/ rouă-n cenuşă/ înnodaţi într-un ţipăt rîvnind să fie/ cunună/ înţepenit în coaste/ în ochiul ce-atîrnă/ de viaţa sluţită-a neviaţă de-a/ valma/ sub goană de-a valma/ sub moarte de-a valma/ irosindu-se, irosindu-se niciodată/ pe deplin irosiţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ cu toată oboseala purtată din/ cei petrecuţi/ în privirile fripte răstignite pe/ mielul răpus/ aceşti oameni tineri/ generaţia mea”. Da, şi generaţia mea, în fond Nicu Vladimir era născut cu doar trei ani înaintea mea!

Liviu Antonesei
8 ianuarie 2011

*Cele 5 piese ale CD-ului au fost înregistrate la Los Angeles în studioul lui Ervin Goldenberg, soţul nepoatei lui Vladimir, Genoveva.

METRONOM - O emisiune de Cornel Chiriac – Mircea Udrescu (Editura Universitară 2010)***

“Niciodată însă nu ne-a trecut prin minte amploarea extraordinară a impactului pe care l-a avut asupra tineretului vremii cel pe care-l numeam Nelu şi care devenise între timp Cornel Chiriac”, ne mărturiseşte Mircea Udrescu în prefaţa acestei cărţi despre camaradul său din şcoala primară şi liceu. Nimic mai adevărat! Cornel Chiriac a fost un pionier în acest domeniu, pe care, din varii motive, îl vedem tratat astăzi cu mare uşurinţă. Sunt foarte puţini aceia care pun pasiune şi dăruire profesiei de DeeJay. Adică de prezentator/realizator. La radio sau la televiziune. Totul este acum un business, iar timpul se scurge iremediabil în defavoarea noastră şi a urmaşilor noştri. Cornel Chiriac a fost unul dintre cei care a tratat această muncă cu devotament şi seriozitate. Sfărşitul tragic poate că i-a întărit această atitudine şi a creat un mit, dar pentru cei care l-au cunoscut, ascultat şi luat de model a fost o pagină de istorie. Despre aceste lucruri adevărate ne povesteşte Mircea Udrescu, împreună cu câţiva oameni de radio, muzicieni sau admiratori. Dovada că autorul cărţii l-a cunoscut îndeaproape o regăsim într-un admirabil interviu imaginar cu Cornel Chiriac, pe care l-am savurat cu nostalgie. METRONOM, o emisiune de Cornel Chiriac este o carte despre primul învăţăcel într-ale muzicii, aşa cum mulţi şi-ar dori astăzi să aibă. Un profesor care întotdeauna ţi-a fost aproape şi de la care ai învăţat cu plăcere despre Arta Sunetelor. Cu o voce caldă, cu căldură, cu pricepere şi cuvinte potrivite. Emisiunile lui Cornel Chiriac au fost: Metronom, cinci zile pe săptămână de 50 de minute şi Metronom duminical, de 4 ore, întreruptă la fiecare oră, de un buletin de ştiri de 10 minute.

Un disc jokey (termen inventat în anul 1935) este, dacă vreţi, un model de comportament, el crează o lume muzicală prin atitudinea sa şi are un impact benefic de cele mai multe ori. În absenţa lui, avem o influenţă malefică, avem nesiguranţa. Gândiţi-vă numai la acele radio-uri de astăzi care „toarnă” muzică fără nici un fel de prezentare sau recomandare. Cornel Chiriac a trăit efervescenţa muzicală a anilor ’60 – ’70. O perioadă extrem de fecundă pentru muzica rock, jazz, blues sau prog. Dar, şi o perioadă dificilă pentru cultura muzicală, îngrădită atunci de comunişti prin interzicerea accesului total şi fără drept de apel, iar astăzi, după douzeci de ani de ”libertate”, cultura este din nou “prigonită” prin omisiune şi intoleranţă. La radio-urile din ziua de azi abundă comercialul, facilul, grotescul, trivialul, cel pentru care nu-ţi trebuie mai mult decât un neuron să-l înţelegi... Adică pentru o masă amorfă, insolentă şi trândavă. De multe ori am spus, că trebuie instituită, cenzura bunului simţ. Dar cine să dea tonul? Această carte a apărut într-un moment bun, într-un moment de criză profundă a societăţii, moment în care se presupune că refugiul în cultură este o speranţă şi de ce nu, o certitudine pentru viitor. Un om informat este un om cultivat, care se lasă cu greu păcălit. Amintirile redate de Mircea Udrescu despre şcoala primară, liceul de băieţi din Piteşti, şi multe alte aspecte ale vremii de atunci, sunt imaginile unei societăţi româneşti în schimbare. Aşa cum ştiţi astăzi, în rău. Omul nou, cel pe care îl (re)găsim în fiecare seară la televizor, în Parlament sau în eter, a câştigat „competiţia”. Dar mai sunt oaze de lumină şi speranţă pentru cei care ascultă muzică de valoare, muzică care durează, muzica despre care vă va vorbi întotdeauna această revistă virtuală. Cei din generaţia lui Cornel Chiriac care l-au „prins” la radio sunt privilegiaţi, vaccinaţi pentru eternitate, am putea spune. Cei din generaţiile următoare, sperăm că au urechi să “vadă” altfelul. Recomandăm această carte acelora care l-au ascultat, l-au iubit şi preţuit, pentru a descoperi multe lucruri inedite din viaţa sa, adevăruri (ne)spuse despre postul de radio Europa Liberă, talentele şi hobby-urile omului de radio Cornel Chiriac.

Radu Lupaşcu
10 decembrie 2010

Al PACINO – Autobiografia - În dialog cu Lawrence Grobel (Victoria Books 2010)*****

Scarface aka Alfredo James "Al" Pacino nu are nevoie de vreo introducere specială. Cine nu ştie cine a fost Michael Corleone sau colonelul Frank Slade a trăit degeaba. Aşa că, intrăm direct în miezul problemei. Autobiografia lui Al Pacino scrisă de Lawrence Grobel este o lucrare importantă pentru marele public şi indispensabilă cinefililor. Cartea are o mică prefaţă scrisă chiar de Pacino, amănunt care certifică valoarea povestirii lui Grobel, jurnalist cu greutate, care s-a făcut remarcat cu interviurile realizate cu celebrul Marlon Brando. Convorbiri pe care autorul le-a publicat într-o altă carte, pe care o aşteptăm cu interes. Al Pacino nu obişnuia să dea interviuri pănă la vârsta de 39 de ani. Grobel l-a convins şi în 1979 s-au întâlnit prima oară. De atunci, au depănat amintiri, au dialogat şi-au destăinuit reciproc vieţile... Probabil că acest lucru aduce acel plus de valoare cărţii. Veridicul. Este dificil, dacă nu chiar imposibil să obţii o destăinuire autentică de la un mare actor ca Pacino ... Meritul este a lui Grobel, iar povestea (de)scrisă în cele 300 de pagini, o savuroasă lectură. La fel de plăcute ca cele 400 de ore de conversaţii, realizate în cei 25 de ani, de care s-au bucurat cu sinceritate cei doi protagonişti. Aşadar, aveţi premise solide pentru a vă bucura de talentul acestui mare actor american. Dar mai bine, să vă spun cum am procedat eu. Odată cu lecturarea traducerii am pus să ruleze şi unele momente din filmografia impresionantă a artistului. Altfel am „cules” pe viu multe din picanteriile vieţii de actor, în special de film. Astfel am aflat al cui ucenic a fost Alfredo Pacino. El este Charlie Laughton. La aşa un bun profesor, aşa un mare elev. Tot în introducerea foarte cuprinzătoare şi foarte densă, aflăm despre bogata carieră din teatru a lui Pacino, carieră pe care o cunoaştem mai puţin, din păcate. „Hello Out There”, piesă regizată de Laughton, “The Indian Wants the Bronx”, „Does The Tiger Wear A Necktie?”, „Richard al III lea”, „Salomeea”, „The Resistible Rise of Arthuro Ui”, .... sunt printre cele mai răsunătoare roluri în teatru. Al Pacino spunea: ”...când montezi o piesă ca „Richard al III-lea, intri în nişte lumi, ajungi în locul de unde venim. Cu patru sute de ani în urmă, oamenii spuneau şi treceau prin exact aceleaşi lucruri. Simţi această legătură. Capeţi acel sentiment al universalităţii, al apartenenţei.” Revenind la film, aflăm de prima sa apariţie notabilă, „The Panic in Needle park”, unde marele AL a cucerit critica şi publicul, prin naturaleţea cu care a interpretat rolul unui narcoman vagabond. Însă, mai aflăm şi că „Scarecrow” nu a fost bine primit de critică. Catalogat drept ”dezastru absolut” sau ”fals de la primul cuvânt”, ”Sperietoarea” este pentru europeni o capodoperă, nu degeaba a primit marele premiu al festivalului de la Cannes! Un tipic road movie, inteligent, excepţional jucat de Pacino şi Hackman, un film care ar trebui (re)văzut ori de câte ori suntem singuri. Mai aflăm şi că Pacino a răbdat destul de mult, până a primit recunoaşterea, primul său Oscar. Al Pacino nu este un actor de roluri simbolistice. Însă până la ”Parfum de femeie“ a creat suficiente exemple de notorietate, pentru care a primit 7 (şapte) nominalizări! ”Naşul”,  ”Serpico”, ”Naşul II“, ”Dog Day Afternoon”, ”...And Justice for All”, “Dick Tracy” şi ”Glengarry Glen Ross”. Faima colonelului orb care dansează tango impecabil a devenit fără voia sa, perfecţiunea în actorie. Aşadar, multe din tainele vieţii personale sau din culisele filmărilor, le veţi descoperi în capitolele cu interviuri. 1979 este primul an de interviuri şi primul ce dezvăluie o parte din misterul reuşitei tânărului actor. Aflăm cum apar primele roluri de compoziţie. Amănunte (in)decente despre „Naşul I” sau despre „Naşul II”, ca şi despre controversatul “Cruising”… Acele glume rebele din deleted scenes adăugate pe DVD –uri, în unele ediţii (ne)cenzurate. Mai descoperim că, pentru rolul din Scarface, Al Pacino a apelat la sfaturile a cel puţin 5 specialişti din mai multe domenii. Teatru, dialect, costume, machiaj, fitness şi un expert în mânuirea cuţitului. Aşadar, pentru fani, un document autentic cu povestiri inedite, iar pentru ceilalţi, o introducere în viaţa unui mare actor al cinematografiei americane. “…Trebuie să înveţi să te descurci cu această putere care ţi-a fost conferită. Şi cu cât ai mai mult succes, cu atât devine mai dificil să menţii acest succes şi, în acelaşi timp, entuziasmul iniţial. Forţa ta vine din muncă, din meserie, din nevoia de-a ieşi în fiecare zi, de-a interpreta roluri care nu neapărat sunt potrivite pentru tine sau de care nu te simţi neapărat legat ... Totuşi, există şi cealaltă parte: când devii celebru, devii şi rentabil, poţi duce un film pe ecrane. De aceea, uneori ajungi în situaţii în care nu ar trebui să te afli, în mod normal.” Cu aceste vorbe, Al Pacino, răspunde şi celor mai aprige critici la adresa creaţiei sale din ultimii ani ... ”Uh – HA !”

Radu Lupaşcu
15 noiembrie 2010

AC/DC – MAXIMUM ROCK (Victoria Books 2010)****
O carte cu adevărat captivantă, admirabil scrisă, excepţional documentată şi destul de bine tradusă, care ne poartă, pas cu pas, prin istoria uneia dintre cele mai importante, influente şi longevive trupe de hard rock din lume. Autorii, Murray Engleheart şi Arnnaud Drieux, doi ziarişti de prestigiu, reuşesc să-i urmărească îndeaproape pe Malcom şi Angus Young, cei mai mici dintre cei şapte fraţi şi o soră ai unei familii scoţiene, nevoite să emigreze, din cauza sărăciei, în Australia, la începtul anilor ’60. Povestea celor doi fraţi începe încă din vremea copilăriei, petrecute pe tărâmurile Scoţiei natale şi continuă pe pământuri australiene unde, în 1973, formează celebrul grup rock AC/DC, desfăşurându-se apoi în jurul întregii lumi, pe măsură ce succesul trupei ajunge la cote fulminante.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat, citind această carte, că fratele mai mare al lui Malcom şi Angus, George Young, a făcut parte dintr-o altă trupă australiană celebră a anilor 60, The Easybeats, cu care a compus, interpretat şi înregistrat marele hit Friday On My Mind (piesă preluată la noi de către grupul Phoenix, pe prima lor apariţie discografică, în 1968, pe faţa B, alături de un alt mare succes al acelor vremuri, cel al grupului Beatles, Lady Madonna). George va deveni, de altfel şi producătorul grupului AC/DC, putând fi considerat un sprijin permanent, pe linie muzicală, al fraţilor săi.

De altfel, parcurgând cele peste 500 de pagini ale acestei cărţi, ai senzaţia că o adevărată avalanşă de informaţii interesante se revarsă, pur şi simplu, către tine. Cu o intensitate asemenea poate doar muzicii cântate de aceasta trupă, ţi se perindă prin faţa ochilor, începuturi, influenţe şi tendinţe muzicale, munca de rutină, repetiţii şi concerte, chefuri, întâmplări inedite, unele hazlii, altele tragice, întâlniri cu personalităţi marcante ale lumii muzicale, întretăieri de destine, momente de cumpănă, schimbări de componenţă, interviuri, înregistrări de albume, desfăşurări de contracte şi turnee prin toată lumea. Din toate acestea răzbate, neindoielnic, entuziasmul şi energia colosale ale acestei formaţii rock, a cărei muzică tumultuoasă se rostogoleşte de-a lungul anilor, asupra publicului avid, asemenea unui uragan de neoprit.

Astfel, reuşim să aflăm cum au ajuns cei doi fraţi nişte adevăraţi virtuozi ai chitarei, cât de mult au studiat şi şi-au iubit idolii precum: Chuck Berry şi Little Richard, Jimi Hendrix şi Jimmy Page, Jeff Beck şi Eric Clapton sau Buddy Guy, Willie Dixon şi Muddy Waters. Aflăm însă şi de relaţia, la început, pătimaşă, dacă nu chiar violentă, dintre cei doi fraţi, care studiau separat, fiecare în camera lui şi care ajung să cânte împreună, mai ales datorită minţii organizate şi talentului de vizionar al lui Malcom. Mai aflăm, totodată şi că numele de AC/DC a fost dat trupei după o inscripţie de pe o maşină de cusut aparţinând surorii celor doi fraţi Young, Margaret.

Pentru cei interesaţi, nu este neglijat nici aspectul echipamentului folosit de Malcom şi Angus, cei doi  rămânând fideli, de-a lungul întregii lor cariere, chitarelor Gretch şi respectiv, Gibson, precum şi amplificatoarelor Marshall, tocmai datorită calităţilor sonore excepţionale ale acestora.

Urmărind cronologic desfăşurarea evenimentelor, de-a lungul celor peste 35 de ani de activitate, vom găsi în această carte, toate amănuntele legate de schimbările survenite în componenţa formaţiei. Vocalistul Dave Evans va fi înlocuit de către Bon Scott, iar după moartea acestuia, postul de vocalist va fi preluat de către Brian Johnson, basistul Mark Evans va fi înlocuit de către Cliff Williams, iar la tobe se vor perinda Phill Rudd, Chris Slade, Simon Wright şi din nou, primul baterist, Phill Rudd.

Cooptarea lui Bon Scott (fost baterist al trupei australiene The Valentines) ca solist vocal, nu este lipsită de accente hilare, prima întâlnire cu Malcom şi Angus fiind marcată de sictirul vocalistului care-şi pusese din greşeala chiloţii nevesti-sii. Dar autorii cărţii, prin descrierea unor multe astfel de întâmplări, reuşesc să facă un excelent portret al acestei marcante personalităţi a lumii rock-ului pe care a reprezentat-o Bon Scott. Alături de cariera sa impresionantă, desfăşurată în cadrul grupului AC/DC, descrierea condiţiilor morţii sale, imprimă în mintea cititorului o notă de dramatism, greu de descris.

Foarte interesantă este şi povestea cooptării vocalistului Brian Johnson, provenit de la trupa englezească Geordie, care s-a dovedit a fi o alegere strălucită pentru ambele părţi.

Activitatea muzicală propriu-zisă este amplu descrisă în paginile cărţii. Începând de la primul album High Voltage, ne este comentat cu lux de amănunte modul cum a fost compus şi produs fiecare album în parte, precum şi impactul obţinut de acestea pe piaţa muzicală. În această idee sunt subliniate vânzările colosale realizate de albumele Highway To Hell şi Back In Black, dar şi rolul jucat de admirabilii producători George Young şi Harry Wanda, precum şi cel al boss-ului de la casa de discuri Atlantic Records din America, pe nume Ahmet Ertegun, care au ajutat enorm ascensiunea trupei. Cele peste două sute de milioane de albume vândute reprezintă o performanţă foarte greu de egalat. Alături de albumele lansate, activitatea concertistică a trupei este percepută, de asemenea, ca fiind cu totul excepţională.

Desigur, cartea de faţă se adresează în primul rând admiratorilor acestui gen de muzică, constituind o adevărată enciclopedie AC/DC, mai ales datorită cantităţii şi calităţii informaţiilor furnizate. Nu lipsesc nici amănunte legate de discografia atât audio cât şi video a formaţiei, precum şi nişte admirabile secţiuni foto.

Foarte impresionante mi s-au părut a fi întrebările retorice puse de autori în ultima pagină a cărţii, din care, tot ei extrag o singură concluzie: atunci când va dispărea, această formidabilă trupă nu va mai putea fi înlocuită de nimeni şi de nimic!

De fapt, cartea de faţă nu reprezintă decât un elogiu adus muncii depuse cu o admirabilă dăruire şi pasiune.

Silviu Aioniţă
31 octombrie 2010

AC/DC – CELE DOUĂ FEŢE ALE GLORIEI (Editura Aquila'93 2010)****

E un an bun ăsta. Cel puţin din punctul de vedere al concertelor, nu avem a ne plânge. Aş putea spune că suntem de-a dreptul răsfăţaţi, nume mari care au marcat într-un fle sau altul istoria muzicii, cântă la Bucureşti. AC/DC, Eric Clapton, Elton John, Bob Dylan.  Mai avem Aerosmith, Metallica, Gary Moore, Rammstein. Evident, este loc de mai mult, dar infrastructura noastră nu este deloc potrivită pentru concerte. Practic, lipseşte cu desăvârşire. Aşa încât, oricâte zvonuri veţi citi pe net, nu, U2 sau Bon Jovi nu vor veni deocamdată în ţărişoara noastră.

Dar vom vorbi în continuare despre cel mai bun an al concertelor, pentru că este adevărat. Nume grele, vin aici, iar unii dintre artişti – fapt şi mai îmbucurător – se reîntorc.

Acu urmează partea tristă. Parte tristă provocată de spiritul nostru balcanic şi firea noastră mioritică. Citesc articole prin presă, unde diverşi indivizi, paraleli complet cu fenomenele muzicale au început să îşi dea cu părerea, au început să emită opinii şi să facă clasamente. Unii îşi „cer scuze” faţă de fanii AC/DC, pentru că deh!, concertul Aerosmith e mai tare. Ceilalţi le răspund pe măsură, cel puţin cu acelaşi ton. Evident, nu ar trebui să te aştepţi la nimic de la astfel de jurnalişti, dar ai putea măcar să ceri un pic de obiectivitate, o renunţare la spiritul ce domină presa românească, politică socială sau de altă natură: „Ba ai noştrii sunt mai buni!”.

Mai bine ar fi să ne mulţumi să mergem, să trăim momentul, pentru că anul acesta vin artişti pe care – e trist dar foarte adevărat – s-ar putea să-i vedem pentru prima şi ultima dată. Cu siguranţă, vor fi mulţi oameni în public, care vor veni la AC/DC sau la Bob Dylan, aşa cum au venit la The Rolling Stones. Pentru că au aşteptat o viaţă să îşi vadă idolii adolescenţei lor furate de regimul comunist. Mi-ar place să văd, la fel ca la The Rolling Stones, generaţia tânără, un public care să îmi dea măcar iluzia, că preşedintele a minţit. România nu e a maneliştilor. Am văzut un concert AC/DC din Argentina. Marea majoritate a publicului era tânăr şi foarte tânăr. Ar fi intresant de făcut un studiu comparativ al mediei de vârstă, dintre concertul de la Bucureşti şi cel de la Buenos Aires.

Una peste alta, este un an bun. Oamenii mari vin, ne cântă şi ne încântă. Pe lângă asta trebuie să remarcăm, inţiativele din ce în ce mai numeroase şi consistente din partea editorilor de carte de a publica biografii autorizate ale unor nume de legendă ale scenei rock.

Pentru că, „The Black Ice Tour” ne bate la uşă, ţin să remarc şi să menţionez în rândurile următoare, o iniţiativă lăudabilă al celor de la editura Aquila ’93, editarea pentru prima oară în România a biografiei AC/DC. Cartea scrisă de Paul Stenning, se numeşte “Cele două feţe ale gloriei – O biografie completă” apare în condiţii grafice excelente şi se găseşte în librării.

Paul Stening este un autor şi un jurnalist al domeniului muzical, iar în prezent este colaborator al unor prestigioase reviste de specialitate. A intervievat numeroase formaţii şi artişti, îi putem enumera aici pe Iron Maiden, Alice Cooper, Meatloaf, Judas Priest sau Guns’N Roses.

Pentru că autorul a depus o muncă titanică, şi pentru că acest articol se vrea o recenzie a acestei cărţi, dar în acelaşi timp dorim să vă oferim câteva informaţii esenţiale despre trupa pe care o veţi putea vedea live, o să mă rezum a spicui câteva rînduri din paginile acestei cărţi.

Chiar în introducere, autorul face o descriere sumară a trupei AC/DC, urmând ca pe parcursul a 300 de pagini, iubitorii să poată aprofunda întreaga istorie lungă şi zbuciumată a acestei formaţii.          

„Frumuseţea formaţiei, în general, şi a versurilor lui Bon Scott în mod special, consta în capacitatea de a traduce greutăţile vieţii în textele cântecelor, în spectacolele din baruri, cluburi, săli de concerte, de pe stadioane şi, în cele din urmă, în mediul încâlcitelor circuite ale festivalurilor. Muzica formaţiei a fost întotdeauna simplă, iar cuvintele cântecelor şi mai simple. Totuşi, deşi mulţi au încercat – şi chiar au fost mulţi cei care au făcut-o – să copieze ori să imite această simplitate de efect, majoritatea nu au reuşit nici măcar să se apropie de forţa formaţiei AC/DC.

Bon Scottera un geniu al muzicii rock'n'roll. Solistul formaţiei AC/DC timp de cinci ani, el a făcut din aceasta o trupă care a câştigat atenţia unui public de nişă avizat. Muzica trupei era foarte directă uneori, dar AC/DC avea cu siguranţă ceva special. De fapt existau multe nuanţe în spectacolele sale şi în muzica produsă în studio. În primul rând era Angus Young care se îmbrăca în uniformă de elev şi care transmitea energie cât să ajungă unei ţări întregi. În afară de muzica rock, membrii formaţiei nu prea mai aveau nimic şi, cu siguranţă, nimic din ceea ce îşi doreau cu adevărat. Călătoriile de la un concert la altul, în timpul cărora cunoşteau femei şi se drogau, făceau parte din plăcerea jocului, dar cel mai important lucru era spectacolul de o oră pe care îl dădeau în fiecare seară. Curând ora s-a transformat în două ceasuri, căci formaţia îşi construise un grup de fani care devenea tot mai mare cu fiecare concert scăldat în sudoare.

O parte din farmecul trupei se datorează incapacităţii sale de a compune un cântec prost. Deşi criticii ar spune că toate piesele AC/DC sunau la fel, acest lucru a acţionat defapt în avantajul formaţiei. Cântecele erau oarecum uşor de recunoscut de la primul acord familiar de chitară – iar când Bon zgâria urechile pe fundalul muzical, recunoaşterea devenea completă.

Vraja formaţiei nu avea să dureze, totuşi, în formula sa cea mai reprezentativă. Bon nu fost primul solist al trupei, dar a fost cel mai iubit de public. A adus formaţiei respect şi apreciere peste tot în lume. Împreună cu Angus a reprezentat inima celei mai de succes formaţii de la sfârşitul anilor 70.

Privind înapoi, poate că formaţia nu era menită să reziste mai mult de câţiva ani. Bon avea să moară în 1980 în circumstanţe suspecte. Acest eveniment ar fi putut constitui sfârşitul. Multă lume, inclusiv membrii trupei, a crezut că asta avea să se întâmple, iar unii susţin că aşa ar fi fost mai bine. Faptul că au revenit după dispariţia tragică a lui Bon, ca un punct de referinţă recunoscut în muzica heavy rock şi cu unul dintre cele mai bune albume ale tuturor timpurilor, demonstreză hotărârea şi creativitatea formaţiei.

Ar fi trebuit să fie mai greu şi totuşi, faptul că noua componenţă avea să atingă un asemenea succes extraordinar, pare să fie mâna destinului.Englezul Brian Johnson trebuia să umple unul dintre cele mai mari goluri din istoria muzicii rock. Nimeni nu credea că Bon poate fi înlocuit şi într-adevăr nu putea. Dar spre meritul veşnic al lui Brian, nici nu încercat să o facă. În schimb a devenit un tip aparte de vocal, cu propriile intenţii, personalitate şi stil vocal – deşi a privit cu respect şi spre trecutul formaţiei. Această abordare vecină cu smerenia, dar fermă, a transformat albumul de revenire al formaţiei AC/DC „Back In Black”, într-o capodoperă. Iar fanii l-au adorat pentru asta.

Unii ar putea susţine contrariul, spunând că formaţia nu a reuşit să mai atingă aceleaşi înălţimi creatoare de altă dată şi totuşi ea a reuşit să facă înregistrări şi să le vândă.       Din 1980, trupa a produs ceva nou aproape la fiecare 2 ani. Au fost suişuri şi coborâşuri, dar nu există în întreaga lume vreo formaţie care să poată egala măreaţa trupă AC/DC în momentele sale de glorie. În fiecare an, ei concertează live şi aproape de fiecare dată, stadionul se umple până la refuz. Apreciată de muzicieni din toate domeniile şi de mass-media în aceeaşi măsură, AC/DC continuă să surprindă şi să încânte. Cu peste 35 de ani în industria muzicală şi încă în plină formă, AC/DC este o adevărată instituţie.

„Cele două feţe ale gloriei” este un binemeritat semn de respect pentru tot ce a realizat şi creat AC/DC. Este întreaga poveste a formaţiei. Începe acolo unde nicio altă lucrare nu a îndrăznit să pătrundă, în mahalalele oraşului Glasgow şi în miezul copilăriei fraţilor Young. Continuă cu adolescenţa tulbure a lui Bon şi apoi cu reunirea pe care le-a rezervat-o destinul şi care dat naştere subiectului cărţii de faţă. Însoţită de interviuri ale celor care au cunoscut cel mai bine membrii formaţiei şi de componenţa trecută şi prezentă a grupului, aceasta ar putea fi biblia fanilor AC/DC şi însoţitorul ideal al teancurilor de albume purtând simbolul fulgerului.”

Astea sunt cuvintele din introducerea pe care Paul Stenning o face în începutul cărţii publicate acum şi în România.

Cartea este într-adevăr o călătorie extensivă în istoria trupei, o excursie pusă cap la cap, mai puţin pe baza unor date statistice cât mai ales pe interviuri. Atât membrii trupei, prietenii lor dar şi alte nume mari ale geniului, vă vor spune pe parcursul cărţii diverse fapte insolite. Există şi numeroase articole publicate în presa vremii, recenzii ale albumelor sau concertelor formaţiei.

Una dintre atracţiile acestei cărţi, cea mai mare după părerea mea, sunt citatele  de-a dreptul savuroase ale fraţilor Young sau Bon Scott. Chiar pe copertă este specificat limbajul necenzurat pe care îl veţi găsi delicios de-a lungul multor pagini.

 „Te ţin în formă – alcoolul, femeile rele, transpiraţia de pe scenă, mâncarea proastă – totul e foarte bun pentru tine.” Bon Scott

„ N-am avut niciodată vreun mesaj pentru nimeni toată viaţa mea. Decât, poate, să transmit numărul camerei mele.” Bon Scott

„ Stil – nu cred că aveam aşa ceva.! Eu doar îmi bag chitara în priză şi lovesc coardele foarte tare. Acesta este stilul meu... sau lipsa lui!” Angus Young

„ N-am intrat într-o formaţie ca să devin o victimă. Există un mit romantic care spune că trebuie să trăieşti în ritm intens şi să mori tânăr, aşa ca James Dean. AC/DC e aici ca să infirme acest lucru. Sperăm să ajungem la pensie.”  Angus Young

Sperăm cu toţii că AC/DC sunt încă departe de pensie, că drumul lor mai este lung, că ne vom mai bucura pentru mult timp de rock 'n' roll. Cert este că avem acum ocazia. Veniţi să vedeţi la Bucureşti o legendă vie a muzicii.

The Black Ice World Tour 16 mai. Piaţa Constituţiei.

Mulţumim Editurii Aquila ’93 pentru amabilitatea furnizării materialelor necesare acestui articol.

OVIDIU MOLDOVAN
 4 mai 2010