Arta Sunetelor

 

Recenzii concerte


LUIZA ZAN – PERIPLU BUCUREŞTEAN 2019

Chiar decă a preferat aerul mai curat şi liniştea unui mic burg transilvan, Sfântu Gheorghe, unde îşi creşte cu nemărginită dragoste adorabilele copile – Eva Luna şi Jasmine – infatigabila Luiza Zan continuă să studieze, să compună, să gândească arta sunetelor ca pe o lume a eternei, fertilei investi(ga)ţii creatoare. Putem vorbi despre o generoasă secantă a existenţei sale raportată la determinări geografice: căci a văzut lumina zilei la Tulcea, părinţii săi fiind însă originari din Moldova (judeţul Neamţ) şi Transilvania (Maramureş), liceul l-a absolvit la Piatra Neamţ, studiile muzicale superioare le-a urmat la Iaşi, două importante premii le-a obţinut la Montreux, a fost apoi profesoară universitară la Bucureşti, a susţinut concerte în Ungaria, Franţa, Belgia (Bruxelles), Republica Moldova, Austria, Marea Britanie, Germania, Slovenia, ba chiar şi peste ocean...

În chip plauzibil, Luiza îşi părăseşte periodic sălaşul, ieşind în lume pentru a etala cum doar ea ştie să o facă, rezultatele notabile ale propriilor strădanii: un disc cu noi compoziţii originale, un workshop, un proiect inedit, un concert sau mai mult de atât, un turneu de recitaluri. Este ceea ce s-a petrecut în luna februarie a. c. când apreciata artistă a apărut scenic în trei ipostaze distincte, toate intenţionate în capitală.

Luiza Zan 2019 1.jpgPentru melomanii prezenţi în seara de joi 14 februarie 2019 în Sala Mare situată în sediul Arcub din str. Lipscani nr. 84-90, a fost o reală încântare să audieze şi să aplaude concertul purtând titlul „Tenderly” dedicat memoriei aceluia care a fost incomparabilul Nat King Cole (de la naşterea căruia s-au scurs 100 de ani), concert susţinut cu brio de Luiza Zan Trio, protagonista vocalistă evoluând în parteneriat sonor-afectiv cu admirabilii instrumentişti ungari Gyárfás Istvan - ghitară şi Berkes Balázs - contrabas. În tălmăcirile lor creative, inovative şi pline de miez conferite unor celebre standarduri ale repertoriului jazzistic, precum „Stella By Starlight”, „„Mona Lisa”, „Softly As In A Morning Sunrise”, „Estate”, „Love For Sale”, „Stardust”, „Tenderly”, „L.O.V.E.”, dar şi piesei – surpriză „The Lake” de Luiza Zan pe versurile poetului Mihai Eminescu (traduse în limba engleză de către solistă), cei trei zămislitori de frumuseţi sonore s-au întrecut pe sine, cât priveşte sincronizarea temperamentală, feelingul şi un lăudabil interplay.

Luiza Zan 2019 2.jpgA succedat, pe 20 februarie 2019 apariţia vocalistei în duo cu talentatul pianist Albert Tajti, pe podiumul Clubului „La Cave de Bucarest”, discursul lor muzical revendicându-se la tente mai accesibile, în sensul unui accentuat prinos adus melodicităţii. Ne referim la ingenuele, inspiratele cantilene numite „Close To You”, „Lazy Afternoon”, „Foot Prints”, deopotrivă la prea frumoasele creaţii „Iubirea noastră e o vioară”, „De ce pari trist” sub autograful componistic al lui Richard Oschanitzky, ca şi la melopeile sugerate în trasee sonore de înfiorate stihuri eminesciene - „Floare albastră” şi înainte citata compoziţie a Luizei Zan „The Lake”.

Seara următoare, joi 21 februarie 2019, a aflat-o pe convingătoarea vestală a ardentelor combustii muzicale, pe ea, „artista în căutare de sine” suind triumfător pe scena Sălii mari a Radiodifuziunii Române, ca invitată a Big band-ului Radio dirijat de Ionel Tudor. Cei aproape o mie de auditori prezenţi în sală (odată cu ei şi miile de recepţioneri ai posturilor Radio România Cultural şi Radio România Muzical care au difuzat în direct evenimentul) au conştientizat emoţia reîntâlnirii cu o mare artistă, autentică în cea mai pură accepţiune a atributului, au vibrat la intensitatea comuniunii de spirit şi creativitate pe care orchestra şi solista au topit-o laolaltă în dinamicul, policromul creuzet al realizărilor lor, presărate cu incitante incursiuni spontane. Între cele patrusprezece momente muzicale incluse în program, două au revenit exclusiv big band-ului – „Woody’n’ You” şi „Shiny Stockings” –, compoziţia Luizei Zan „The Lake” a fost prezentată de vocea solo, iar alte zece teme standard („Cherokee”, „How High The Moon”, „Angel Eyes”, „Night And Day”, „Kansas City” etc.) plus creaţia vocalistei intitulată „Her Violin” în remarcabilul aranjament semnat de orchestratorul american Brett Stamps, au apărut interpretate coexistent... O notă bună prezentatorului concertului, realizatorul de emisiuni radiofonice Ştefan Naftanailă.

„Jazz pe româneşte” din 21 februarie 2019 – un regal de muzică bună!

Luiza Zan 2019 3.jpg

Florian Lungu
7 aprilie 2019

Foto: Arhiva personală Florian Lungu


După 20 de ani

"Fugit irreparabile tempus" – acest celebru dicton (de fapt versul 284) înscris acum mai bine de două milenii de ilustrul poet latin Vergiliu în capodopera sa "Georgicele", mi s-a revelat subit în seara de 1 februarie a anului în curs când, în sala de la etajul al III-lea al blocului construit în curtea din spatele clădirii din strada Ştirbei Vodă ce adăposteşte Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, a avut loc un concert de jazz cu o dublă semnificaţie: scurgerea pe apa timpului a două decenii de la primele colaborări ale pianistului - profesor - compozitor - publicist român Mircea Tiberian (născut în 4 mai 1955) cu percuţionistul - baterist - multiinstrumentist - compozitor - organizator de evenimente muzicale german Maurice de Martin (născut la 1 octombrie 1969); şi lansarea noului lor disc de duo numit "Dance Around The Dragon Tree", înregistrat în ziua de 28 aprilie 2018 şi realizat / apărut spre finele anului trecut, cu suportul Ambasadei Germaniei la Bucureşti. De sesizat că toate înregistrările editate pe CD au fost realizate pe criteriul muzicii improvizate, nepremeditat, titlurile pieselor fiind dispuse ulterior, cu caracter orientativ.

Foto Mircea Tiberian Maurice de Martin1.jpgAnimaţi de benefica intenţie a cunoaşterii mai îndeaproape / a conlucrării jazzmen din estul şi vestul Europei, izolaţi în vremea de tristă amintire a comunismului de odioasa "cortină de fier", Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (împreună şi cu basistul german Horst Nonnenmacher) au întemeiat în anul 1998 Interzone – o reţea culturală şi totodată un grup cu componenţă variabilă, deschisă, avându-i drept nucleu pe amintiţii ctitori. A sa existenţă s-a extins până în anul 2004, răstimp fructuos în care cei doi citaţi instrumentişti, cu colaborarea periodică a unui apreciabil număr de invitaţi – peste patruzeci – din patrii europene ca şi de peste ocean (Germania, Polonia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Grecia, SUA etc.) au susţinut zeci de concerte şi au realizat 6 (şase!) albume discografice de relevabilă ţinută, stilul, conceptul promovat de ei cu predilecţie fiind instant composing, acela al muzicii izvorâtă din creativitatea spontană, presupunând implicare afectivă, tehnică instrumentală bine stăpânită şi aşanumitul interplay (libera interacţiune – ştafetă a ideilor muzicale) între coechipierii grupului respectiv. Oportunitatea acestui temerar proiect a fost unanim recunoscută şi ca atare răsplătită în anul 2000 de Senatul Oraşului Berlin! Faptul că şi după anul 2004 Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (care în perioada 1997 – 1999, investit cu o bursă, a studiat folclorul românesc şi est-european în Transilvania, astfel că el şi actualmente vorbeşte încă foarte bine româneşte) au realizat în continuare acţiuni artistice comune, s-a concretizat între altele în spectacolul – happening purtând genericul "Unfortunately The Show Must Go On" (2016), ca şi în CD-ul recent lansat, ce a prilejuit edificatorul concert din 1 februarie, aplaudat de publicul alcătuit mai ales din studenţi, dar şi în prezenţa Excelenţei sale ambasadorul Germaniei.

Reîntâlnirea peste timp – ca în titlul romanului lui Dumas – a vechilor prieteni şi combatanţi pe tărâmul artei a prilejuit live vibrante stări emotive, eclatante înlănţuiri de soluţii şi întruchipări muzicale imaginate instantaneu, fără preparative, intersectate volubil de Mircea Tiberian (pian acustic şi pian electric) şi Maurice de Martin (baterie şi percuţie – un întreg arsenal de surse de sunet) făcând deliciul audiţiei justificând un meritat elogiu adus inventivităţii generatoare de valoare intrinsecă.

Foto Mircea Tiberian Maurice de Martin2.jpg

Florian Lungu
9 martie 2019


Nobleţea unui gest

Cu excepţia Aurei Urziceanu, poate că muzicianul român de jazz cel mai acreditat pe plan internaţional a fost Peter Herbolzheimer, venit pe lume în ultima zi a anului 1935, pe strada Ion Câmpineanu din Bucureşti (în promiximitatea actualei Săli a Palatului). Fiu al unui etnic german originar din Nürnberg şi al mamei născută la Brăila, Peter Herbolzheimer a emigrat în Germania împreună cu familia în 1951, după absolvirea liceului. De acolo a plecat în 1953 pentru patru ani în SUA, unde a fost şi ucenic la fabrica de automobile Ford dar a urmat şi studii muzicale, a cântat ca acompaniator la ghitară al câtorva grupuri şi orchestre, însă – spirit european get beget – nu a fost foarte atras de ambientul de peste ocean, revenind pe bătrânul continent în noua sa patrie. A renunţat la ghitară şi a optat definitiv pentru trombonul cu pistoane (valve trombone) pe care l-a studiat la Conservatorul din Nürnberg, adoptându-l în calitate de instrumentist de jazz practicant. Până spre finele anilor ’60 a evoluat în mai multe combo-uri şi orchestre, inclusiv în vestitul colectiv orchestral al lui Bert Kaempfert. Pentru ca în 1969 el să pună bazele ansamblului care i-a conferit celebritatea: "Rhythm Combination & Brass" (RC); big band cu o componenţă aparte, ce includea un număr multiplicat de instrumentişti la trompete, tromboane (Brass Section), în secţia ritmică (Rhythm Section), renunţându-se în schimb la saxofonişti (cu excepţia unuia singur ca solist, Herb Geller, mai târziu şi Ferdinand Povel), întrucât pe atunci, pentru energicul stil jazz rock cultivat cu asiduitate de acest ansamblu, saxofoanele – instrumente de suflat cu ancie (Reed Section) – nu i se păreau suficient de incisive! Ulterior, formula iniţială a fost completată şi cu saxofoane, devenind astfel un line up de big band clasic, dar păstrându-se genericul RC.

Într-un articol publicat de revista "Actualitatea muzicală" în mai 2008 (anul când Peter Herbolzheimer a dirijat Big band-ul Radiodifuziunii Române, prilej cu care el a primit din partea Direcţiei Formaţii Muzicale a SRR o Diplomă de Excelenţă), mi-am permis a-l numi a giant of jazz – un gigant al jazzului, fără teamă de a exagera cumva. Căci nu doar dirijor de excepţie al unor big band-uri europene cu muzicieni având vârste cuprinse între 14 şi 75 de ani – orchestre ale căror repetiţii meritau a fi socotite tot atâtea etape ale unui masterat în jazz –, nu doar mentor al tinerelor talente, dăruit cu genuin tact pedagogic, Peter Herbolzheimer s-a impus totodată ca măiastru aranjor / orchestrator şi prolific compozitor... De amintit în acest sens acordarea Premiului I la ediţia 1974 a Concursului Internaţional în domeniul Creaţiei de Teme de Jazz de la Monaco şi selectarea unei compoziţii care-i purta autograful, drept melodie inaugurală a Olimpiadei de la München. Mai putem adnota despre prestigioasele conlucrări în concerte şi în studiouri de înregistrări discografice cu staruri ale jazzului de peste ocean şi din Europa, despre numeroasele colaborări cu diferite posturi de radio, de televiziune şi cu diverse orchestre care i-au solicitat periodic prezenţa. Dintre numele interpreţilor de marcă ce au beneficiat prin ani de realizări împreună cu ilustrul muzician, sunt de menţionat Stan Getz, Nat Adderley, Esther Phillips, Gerry Mulligan, Toots Thielemans, Albert Mangelsdorff, Clark Terry, Dianne Reeves, Chaka Khan. Iar printre remarcabilii instrumentişti care au făcut parte din faimosul „Rhythm Combination & Brass” considerat de top timp de mulţi ani în jazzul continental, să-i numim pe Allan Botschinsky (Danemarca), Art Farmer (SUA), Dusko Goykovich (Bosnia), Palle Mikkelborg (Danemarca), Ack van Rooyen (Olanda) şi Jiggs Whigham (SUA) la instrumente de suflat din alamă, iar din augmentata secţie ritmică (două instrumente cu claviatură, ghitară, bas, baterie, percuţie) pe notorii Dieter Reith, Horst Mühlbradt (ambii din Germania), Philip Catherine (Belgia), Niels-Henning Orsted Pedersen, Bo Stief şi Alex Riel (toţi trei din Danemarca), Grady Tate (SUA), Nippy Noya (Indonezia).

Să nu omitem a consemna că între anii 1987 şi 2006, Peter Herbolzheimer a condus Big band-ul de tineret al Germaniei – Bundes Jazz Orchester (BuJazzO) cu care a realizat câteva discuri şi a întreprins zeci de turnee pe multe meridiane, inclusiv în România în trei rânduri (în 1995, 1998 şi 2005), acest excelent colectiv susţinând concerte în Portugalia, ţările baltice, Rusia, Statele Unite ale Americii, ţări ale Africii de Sud, Austria, Croaţia, Namibia, Turcia, Cehia şi fireşte, în Germania. Până la sfârşitul anului 2006, Peter Herbolzheimer a fost prim-preşedinte al Federaţiei Germane de Jazz (Union Deutscher Jazzmusiker UDJ), cu sediul în Bonn. Ilustrul senior al baghetei a dirijat şi alte big band-uri de tineret, precum Yamaha Jazz Orchestra, după cum memorabil va rămâne şi turneul întreprins sub conducerea sa în perioada 18 aprilie - 7 mai 2009, încheiat în ţara noastră, al renumitei European Jazz Orchestra (EJO). La toate cele spuse, adăugaţi valoarea de patrimoniu a peste 30 de albume discografice sub nume propriu destinate prezentului, cât şi posterităţii!

Peter Herbolzheimer a iubit cu pasiune România, fără a uita nicicând limba maternă, neocolind nici un prilej de a reveni în ţara natală. În ultimii ani ai existenţei sale pământene (s-a stins din viaţă la 27 martie 2010, la Köln, în vârstă de 74 de ani), marele nostru contemporan a acceptat de mai multe ori invitaţia Big band-ului Radio de a-l dirija în concert (fiecare prezenţă pe podium precedată de cinci - şase consistente repetiţii), ultimul recital derulat în Sala Radio în seara de 19 octombrie 2008. A lăsat pentru biblioteca muzicală a Radioului zeci de partituri proprii – fie acestea inspirate compozţii, fie măiastre orchestraţii reînveşmântând teme din repertoriul de largă circulaţie al genului. Această preţioasă zestre a contat drept unul dintre principalele argumente ce au legitimat configurarea concertului – tribut (urmat mai mult ca sigur şi de un disc – tribut) datorat memoriei marelui dispărut, concert susţinut în seara de 31 ianuarie a. c. de Big band-ul Radio sub autorizata conducere a lui Ionel Tudor.

Afis Remember Peter Wertheimer.jpgDenumit "Remember Peter Herbolzheimer", acest omagiu postum, acest emoţionant gest de nobleţe şi trăire afectivă sublimată în expresie, în nuanţe şi culoare de sunet, a cuprins cinci minunate creaţii / aranjamente ale muzicianului, intitulate „Just Like That”, „Filibuster”, „Small Hours”, „Ballad For A Friend”, „Blues In My Shoes” (unul din cele mai performante bluesuri ale jazzului românesc) şi şase admirabile orchestraţii „desenate” pe portative de pana sa de maestru: „Billie’s Bounce” (Charlie Parker), „Emily” (Johnny Mandel), „Milestones” (Miles Davis), „My Foolish Heart” (Victor Young, Ned Washington), „Cherokee” (Ray Noble), „Anthropology” (Charlie Parker).

Pastelatele policromii timbrale, învăluitoarele armonii ambientale, mobilitatea, swingul ritmurilor alerte, dinamica suplă a creşterilor / descreşterilor de intensitate au fost pigmentate odată în plus prin creativitatea spontană atestată cu notabilă eficienţă, cu sinceritate, asumare afectivă şi patos de soliştii instrumentişti Sebastian Burneci, Silviu Groaza, Silviu Albei (cu toţi cântând la trompetă, alternativ la flugelhorn), Paolo Profeti, Dan Marin Ioniţă (ambii la saxofoane alto), Diana Suciu (saxofon tenor), George Natsis (pian), Liviu Negru (ghitară), Laurenţiu Zmău (baterie)... ei şi colegii lor coordonaţi cu aplomb de gestul dirijoral ferm al lui Ionel Tudor.

A fost la început de an, un concert – eveniment!

Florian Lungu
9 martie 2019


Concert de orgă la Biserica Actorilor

Față de vioară, nai, oboi, acordeon şi celelalte instrumente muzicale create de om, orga pare un instrument care nu e din lumea aceasta. Şi totuşi este o construcţie muzicală, o maşinărie care a presupus multă inventivitate. E ca un zgârie-nor faţă de casele obişnuite. Indiscutabil, orga este instrumentul lui Dumnezeu, dovadă că ea se potriveşte perfect cu slujbele religioase şi face parte din construcţia bisericilor catolice, este chiar sufletul lor.

Cele mai frumoase concerte de orgă din viaţa mea le-am ascultat la Biserica Neagră din Braşov, unde mă simţeam ca acasă, fiindcă de acolo îşi trage rădăcina neamul meu. Sunt făgărăşean prin nume, sevă şi blazon boieresc.

În fiecare zi, la orele 18:30, avea loc la Biserica Neagră un concert de orgă, aşa că ori de câte ori mă aflam în Braşov, nu uitam să prind concertul de orgă, iar duminica mergem la liturghie, fiindcă era susţinută de orgă, cea mai mare orgă din ţară, la care cânta cel mai mare organist al timpului, bătrânul Josef Gerstenengst, care părea picat din porţile raiului. I-a urmat Hans Eckart Schlandt, iar acum este fiul său, Steffen. Orga a fost construită în 1839 de Carl August Buchholz, de aceea se şi numeşte “orga Buchholz”. Instrumentul are un sunet de excepţie, fiindcă materialele din care a fost construită orga sunt de cea mai bună calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeş, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripţionate pe porţelan şi acoperite cu sticlă. Ora are 3.993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manual şi un pedalier. Cel mai înalt tub măsoară 9 metri. E cea mai mare orgă din sud-estul Europei.

Acest lucru i l-am spus zilele trecute lui Stephen Fraser, organistul celebrei St. Malachy’s The Actors’ Church, Biserica Actorilor, de pe 49 St. Poartă numele unul sfânt irlandez, care a trăit la începutul mileniului doi şi căruia i se atribuie multe miracole şi viziuni. Biserica este o bijuterie gotică, de rit romano-catolic, construcţia ei a început în 1910 şi a fost inaugurată în 1920, arhitect Thomas Duff, şi este închinată actorilor, avându-l ca patron sfânt pe Sf. Genesius, dar este închinată şi muzicii, patroana sfântă a muzicii fiind Sfânta Cecilia. Alături este plasat Saint Vitus – patron al dansului, apoi binecuvântata Dina, muzician, şi Fra Angelico, artist. Aceşti patroni dau locului o nobleţe sfântă.

Iar dantelaria gotică a construcţiei aminteşte de biserica nativităţii de la Bethleem. Printre evenimentele memorabile petrecute aici, se numără mariajul actorilor Douglas Fairbanks cu Joan Crawford, funeraliile lui Rudolph Valentino şi Tennessee Williams, participările la acţiunile bisericii ale unor celebrităţi ca Gregory Peck, Bob Hope, Spencer Tracy, Alec Guinness, Rosalind Russell şi zeci de alţii, până la Antonio Banderas.

În acest sanctuar a oferit un recital de orgă Stephen Fraser, canadian de origine, născut în Ontario, cu studii de muzică în Toronto, apoi în Yale University, SUA, ca să ajungă organist la celebra St. Patrick’s Cathedral din New York. Nu întâmplător Fraser a avut un program dominat de compozitori francezi, în ansamblu un program fulminant, complex, vrând să ne arate parcă toate posibilităţile armonice ale instrumentului său.

A cântat întâi Mica suită a compozitorului canadian Gerard Blaes (1919 – 2002), care are trei părţi, Introducere, Intermezzo şi Finale. A urmat Sonata pentru orgă nr. 5 în Re Major de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847), tot în trei părţi, Andante, Andante con moto şi Allegro maestoso, apoi măreaţa piesă Fantezia şi Fuga în Sol Minor, BWV 542, de Johann Sebanstian Bach (1685 – 1750), ca să atace în continuare lucrări ale unor compozitori francezi: Offertoire sur les Grandes jeux from Messe pour le Paroisses / Oferta pentru Marile jocuri de la Mise pentru parohii de Francois Couperin (1668 – 1733), Cinq Versets sur “Victimae Paschali” / Cinci versete despre “Victimae Paschali” de Thierry Escaich (n. 1965), în cinci părţi, Allegro moderato, Adagio ma non troppo, Allegretto, din nou Adagio ma non troppo, Alegro molto ritmico, ca să încheie cu “Finale” from Symphonie Nr. 7 in La Minor, op. 42 de Charles-Marie Widor (1844 – 1937), un alt compozitor şi organist francez, constructor de simfonii romantice.

Ceva fantastic, o diversitate uluitoare, de la piese de meditaţie, uneori gravă, ca în piesele lui Bartholdy şi Couperin, la explozia total înălţătoare a piesei lui Bach, compozitorul despre a cărui muzică se spune că este dovada existenţei lui Dumnezeu, cu adevărat muzică divină, care te împinge la o înaltă trăire, cu adevărat această muzică face parte din Civitas Innocentiae, se cântă acolo, în Sanctuar, ca ultimele două lucrări să te ducă într-un plan SF, să-ţi sugereze adevărate bătălii intergalactice. Piesa organistului şi compozitorului francez Thierry Escaich a avut de toate, şi filon popular, şi dramatism, şi eliberare vizionară. O piesă de o virtuozitate maximă.

Orga este un instrument monumental, la care organistul cântă cu mâinile şi picioarele, pe diferite paliere, şi este construită ca un sorb, care adună parcă toate sunetele lumii, precum un fluviu adună râurile şi pârăiaşele, pe care apoi le revarsă în mare, recte în oceanul sufletului nostru. E ca un tăvălug, ca un bulgăre de zăpădă care se rostogoleşte, devine tot mai mare, până acoperă tot orizontul. Nu o mai pot compara decât cu o avalanşă, cu un tumult, cu o mare fierbere. Iar când organistul e nebun, cum spunea Eminescu atunci când a ascultat un concert de orgă la Catedrala Sf. Ştefan din Viena, mama bisericilor romano-catolice, totul se învârte cu tine, ameţeşti, intri în transă. Aşa s-a întâmplat şi aici spre final, organistul era nebun, te plimba ca într-un cosmos în reţeaua de sunete tubulare. Simţeai cum un vârtej te ia pe sus, te duce la cer, fiindcă păienjenişul sonor te subjugă total, te face să pluteşti în lumina încreată. Nici un alt instrument, ba nici o orchestră întreagă nu are această forţă de tăvălug, care te duce în iureşul de foc al spiritului. E ceva magnific!

Grid Modorcea, Dr. în arte
4 martie 2019

Corespondenţă de la New York


SYMPHO POPS

De obicei încerc să fiu la zi cu exprimarea opiniilor despre un eveniment artistic de care m-am apropiat – un concert, un festival, un disc... aşa este, numai că în ultimele luni ale anului 2018 s-au perindat atât de multe asemenea evenimente, încât condeiul meu nu a mai reuşit să ţină pasul. Însă, vorba cântecului: „Fie roata şi pătrată / Tot se-nvârte ea odată”, e preferabil mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât evenimentul ce a făcut obiectul unor atare naive filozofări nu aparţinea parte întreagă parohiei mele, jazzul. Ei bine, mi-am zis atunci, s-o facem!

Andrei Tudor 1.jpgDerulăm retrospectiv filmul întâmplării. Marţi 13 noiembrie 2018, aproape de orele 19. Înfruntând un trafic infernal, taxiul pe care cu greu îl găsisem, s-a îndreptat către Sala CinemaPRO. Întârziat, cu o invitaţie în mână, am ajuns în fine la Sympho POPS, spectacol susţinut de tânărul muzician Andrei Tudor, protagonist, împreună cu Orchestra Simfonică Bucureşti şi cu numeroşi artişti oaspeţi, în totalitate peste optzeci pe scenă. După cum aflasem anterior, urma să asist la prima audiţie a unui Concert pentru pian, jazz combo şi orchestră compus şi interpretat de el, ca solist şi totodată dirijor al menţionatului ansamblu. Ceea ce s-a şi întâmplat, spre satisfacţia unei săli pline la refuz, ai cărei cei peste 540 ocupanţi temporari nu şi-au drămuit trăirile admirative metamorfozate în rafale de aplauze entuziaste. Nu ştiam însă că acest opus de jazz simfonic va fi continuat printr-o veritabilă revărsare – aş spune chiar o paradă – a hiturilor pop autohtone; altfel exprimat – un deosebit de reuşit prinos de recunoştinţă adus şlagărelor româneşti de ieri şi de azi, o benefică piedică în calea uitării. Omul de artă care merită a fi evaluat ca un exemplu viu al potenţării înzestrării native zisă talent, prin muncă neostenită, motivare de interior, avânt juvenil, Andrei Tudor (35 de ani) a nutrit ambiţia de a se afirma multiplu ca pianist, şef de combo şi dirijor de orchestră simfonică, profesor universitar de Conservator, aranjor, dar mai ales compozitor. Sympho POPS a însemnat din toate punctele de vedere o consacrare publică în plus a artistului şi deopotrivă o anticipată aniversare (cu optsprezece zile mai devreme) a celor trei decenii şi jumătate ale sale de existenţă pământeană. Într-adevăr, lui Andrei Tudor i-a aparţinut principala pondere creativă în alcătuirea programului.

Ampla lucrare „Fusion Concerto” în trei părţi, Allegro, Adagio, Presto, a cucerit prin prospeţimea expresiei, capacitatea de a integra în discurs sugestii şi influenţe ale unor genuri sonore diverse, măiestria arhitecturării construcţiilor muzicale, meşteşugul, abilitatea combinării policromatice a culorilor timbrale, echilibrul structurilor formale şi desigur melodicitatea şi armonia ca admirabile roade ale inspiraţiei fecunde. Pe lângă Orchestra Simfonică Bucureşti şi-au marcat aportul la rotunjirea sonorităţii de ansamblu, inclusiv prin notabile intervenţii solistice, câţiva remarcabili instrumentişti ai unui combo de jazz sui generis – bateristul Laurenţiu Zmău, basistul Daniel Pirici, ghitaristul Liviu Negru, saxofoniştii Paolo Profeti şi Diana Suciu, trompetistul / flugelhornistul Sebastian Burneci, percuţionistul Adi Cojocaru şi compozitorul însuşi, solist pe claviatura în alb şi negru, dirijor de la pian în tradiţia celebrelor big band-uri Count Basie sau Duke Ellington. Publicul a rezonat cu egală admiraţie şi la reuşitele melodii de muzică uşoară ale lui Andrei Tudor în tălmăcirile de ţinută conferite de vocalişti notorii: „A Million Stars” cu Luminiţa Anghel, „Tu nu vezi cerul” – solistă Paula Seling, „Sărutul tău” cu Vlad Miriţă, „De dragul tău” – melodie fredonată de Marcel Pavel, „Pe o margune de lume” – interpretă Nico & quartetul „Ad Libitum Voices”, toate în aranjamentele semnate de Andrei Tudor care spre final, spre surpriza tuturor, a debutat şi ca... solist vocal al propriei creaţii intitulată „Cât de frumoasă eşti”!

Putem vorbi despre Dinastia Tudor, mergând pe o linie de filiaţie de la Ionel Tudor (dirijor, orchestrator, pianist, compozitor), autor al şlagărului „Domnişoară nu pleca” cântat de Gabriel Cotabiţă), la fiul său Andrei Tudor, dar şi la fiica acestuia, talentata Maia în vârstă de 7 ani, şi ea aplaudată în concert în piesa „Deschideţi poarta soarelui” (deja familiarizată cu scena ca solistă de cor apreciată pe podiumuri la Braşov, la Sibiu); în accentuată măsură întregind această familie dedicată trup şi suflet muzicii se relevă soţia lui Ionel Tudor, mamă a lui Andrei şi fiică a compozitorului George Grigoiu, ne referim la Andreea Andrei, prolifică autoare de versuri, inclusiv pentru mai multe dintre piesele prezentate în concertul Sympho POPS.

Vizând hiturile perene ale peisajului nostru muzical, publicul s-a bucurat să reasculte cu încântare creaţii ale lui Vasile Veselovski – „Şi dacă”, solist Horia Moculescu, ale lui Vasile V. Vasilache – „Dorul” cântat de George Miron, ale lui Cornel Fugaru – „Spune-mi” în interpretarea Monicăi Anghel, melodia lui Marius Ţeicu „Oameni” cântată de Andra, „Salcia” – remarcabilă compoziţie a lui Horia Moculescu în tălmăcirea lui Andrei Lazăr, un colaj de cântece româneşti întruchipat vocal de Mihai Georgescu (incluzând „Sunt vagabondul vieţii mele” de Temistocle Popa, „Eu te voi iubi” de Marius Ţeicu, „Strada speranţei” de Vasile Veselovski şi melodia folclorică „Ioane Ioane”, toate în aranjamentele înscrise în partituri de Andrei Tudor), o arie din opereta „Valurile Dunării” de George Grigoriu redată de grupul „Ad Libitum”, „Deschideţi poarta soarelui”, şlagăr al lui Anton Şuteu prezentat de toţii soliştii înainte amintiţi. Tot lui Andrei Tudor i se datorează secvenţele de deschidere şi de final ale concertului, reuşitele piese orchestrale „A tempo” şi „Vals în mi bemol minor”.

Sympho POPS – un memorabil regal de muzică bună, valoroasă, o bucurie a auzului şi al privirilor, un spectacol rareori recompensat cu aplauze atât de intense, ca fireşti prelungiri ale aprecierii neprecupeţite!

Andrei Tudor 2.jpg

Florian Lungu
9 ianuarie 2019


Recenzii concerte 2018

Recenzii concerte 2017

Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Placido Domingo jr. 2019.jpg

Afis_Edvin Marton 2019.jpg

Afis_Whitesnake 2019.jpg

Afis_Brezoi 2019.jpg

Afis_Ana Popovic Brezoi 2019.jpg

Afis_Diana Rein 2019.jpg

Afis_Bon Jovi 2019.jpg

Afis_The Cure 2019.jpg

Afis_ArtMania festival 2019.jpg

Afis_Dream Theater 2019.jpg

Afis_Water Music Festival 2019.jpg

Afis_Kenny Neal 2019.jpg