Arta Sunetelor

 

Recenzii concerte


Everestul simfonismului american

Am urcat din nou în vârful muntelului muzicii mondiale: Carnegie Hall, sala Isaac Stern Auditorium, un Templu al Muzicii, a cărui istorie este fascinantă, derulată în vitrinele sale din holul central, unde se intersectează toate drumurile. Acest templu este dotat cu o sală uriaşă pentru orchestrele mari şi două studiouri, pentru recitaluri. Aici au loc câte două şi trei concerte pe zi, într-un regal mondial permanent. Şi se cântă muzică de toate felurile, inclusiv jazz combinat cu muzică simfonică, precum concertul lui Isaac Stern cu Benny Goodman şi al lui sextet, înregistrare care se transmite non-stop în holul central.

Aici este etalonul muzicii, unde îmi place să ajung, fiindcă mă simt de parcă am ajuns pe Himalaya. Mereu caut acest reper, ca pe un izvor absolut al sunetului. De data aceasta însă, am participat la un concert cu totul ieşit din comun. Mă credeam un bun cunoscător al muzicii mondiale, dar acum am audiat piese nu numai în premieră newyorkeză, dar şi sonoră, ca noutate interpretativă. Îmi veneau în minte vorbele pe care le auzi curent pe cărările Festivalului Enescu: “Muzica Americană nu există. Ce muzică au americanii? Să vină să ia lecţii de la noi!

Ei bine, e timpul ca Europa să ia lecţii de la compozitorii americani! Am scris de atâtea ori despre muzica Americană, ascultată aici, la New York, dar şi în România, la Festivalul Enescu, atât cât se cântă ea, puţină. Iar un dirijor ca John Axelrod a dovedit că ne dă lecţii la Bucureşti, ne arată de fiecare dată că este cel mai bun interpret al muzicii enesciene. Acum însă am ascultat ceva de neînchipuit, cum am spus, muzică americană în primă audiţie, dar instrumental-corală. Corul este sufletul ei.

A concertat una dintre cele mai valoroase orchestre americane, New England Symphonic Ensemble, avându-l director artistic pe Preston Hawes, care este şi vioara întâi, fiind un “electrifying and virtuosic” talent, ansamblu care a prezentat lucrări americane uluitoare, toate corale. Concertul a avut trei părţi, cu două pauze, pentru a se schimba coriştii.

În prima parte am ascultat Requiem for the Living / Recviem pentru cei vii de Dan Forrest, o lucrare pentru care ar aplauda şi Beethoven, dar şi Bach, fiindcă respectă tradiţia genului, textul liturgic. Are cinci părţi (Kyrie, Vanitas Vanitatum, Agnus Dei, Sanctus, Lux Aeterna), toate cântate şi de cor în limba latină. De fapt, corul este personajul principal. El cântă continuu, iar textul este o frumuseţe liturgică, având parte şi de doi solişti: Mikki Sodergren (mezzosoprană) şi Joseph Sacchi (tenor).

Dar trebuie spus că ansamblul coral era alcătuit din 130 de cântăreţi, cumulaţi din trei universităţi americane, din Virginia, New York şi New Jersey, având-o ca dirijor pe Lisa Billingham, care a fost şi dirijoarea Requiem-ului. Dan Forrest este un tânăr compozitor (n. 1978, Elmira, New York), care a lucrat la acest Requiem, o comandă a Hickory Choral Society, timp de 16 luni. Forrest mărturiseşte că pentru partea a patra, Sanctus, s-a inspirat din imaginile spaţiale transmise de Hubble Space Telescope, respectiv imaginile pământului aşa cum ele sunt văzute de pe Staţia Spaţială Internaţională. Deşi genul se referă la durere şi moarte, Dan Forrest a creat o partitură în care face un portret al luminii şi păcii. Este ceva copleşitor, nici un compozitor al lumii nu a mai creat aşa ceva, fiindcă nici unul nu a avut şansa unui asemenea cor uriaş, care arată caracterul monumental al muzicii americane.

Fiindcă tot ce am ascultat a fost titanic, înălţător, precum Requiem-ul, dar şi ultima piesa din partea a treia a programului, numită The Testament of Freedom, o lucrare celebră, scrisă de Randall Thompson în 1943, cand s-a aniversat două sute de ani de la naşterea lui Thomas Jefferson, onorat pentru declaraţiile sale istorice, precum celebrul text mereu citat: “The God who gave us life gave us liberty at the same time; the hand of force may destroy but cannot disjoin them / Dumnezeul care ne-a dat viaţă, ne-a dat şi libertate în același timp; mâna forţei poate distruge, dar nu le poate despărţi”.

Acest text a fost cântat ca un imn, la fel şi alte texte din declaraţiile istorice ale lui Jefferson. Texte politice, deloc literare, au prins aripi fantastice sub pana acestui distins compozitor şi educator american, un model clasic, Randall Thompson (1899 – 1984). Această lucrare a fost cântată de alte patru coruri, unul din Utah, de unde a venit şi David Dahlquist, dirijorul părţii a treia, care a mai continut şi piesa Let Us Now Praise Famous Men / Lasă-ne acum să-i lăudăm pe celebri bărbaţi, aparţinând englezului Ralph Vaughan Williams (1872 – 1958), care este compusă pe un text biblic, din Ecclesiastul.

Partea a doua ne-a oferit în premieră piese ale unor tineri compozitori americani, Dominick DiOrio (n. 1984, New York), cu A World Aglow / O lume în flăcări, şi Jake Runestad (n. 1986, Rockford, Illinois), cu Into the Light / În lumină. Piesa lui DiOrio este pe un text adaptat din Biblioteca Congresului lui Amy Lowell, o cunoscută poetă, deţinătoare a premiului Pulitzer, acordat în 1926, iar lucrarea lui Runestad, care este alcătuită din cinci părţi, are la bază texte din Gandhi, Helen Keller, Martin Luther King jr., Ioan Evanghelistul, Apostolul Petru, Rabindranath Tagore, Martin Luther, Swami Vivekananda. Texte religioase şi politice, precum în A World Aglow, unde se spune:

We, the people,
Of all races,
Of all tongues,
Of all traditions,
We are America.
(Noi, oamenii, din toate rasele, toate limbile, toate tradiţiile, suntem America)

Surpriza a fost că între piesele lui DiOrio şi Runestad a fost inclusă faimoasa lucrare Nänie, op. 82, a lui Johannes Brahms, inspirată de poezia omonimă a lui Friedrich Schiller, de sorginte mitologică, cu personaje şi legende din antichitatea greacă. E un cântec funeral foarte profund, specific muzicii lui Brahms, o muzică a adâncurilor, motiv pentru care Enescu a făcut din Brahms un idol, alături de Bach şi Beethoven (“cei trei B”). Nänie a fost cântată într-o notă gravă, de o mare densitate melodică, copleşitoare ca unitate compoziţională.

Această parte mediană a fost susţinută de corurile din Rock Hill, South Carolina, şi Emmaus, Pennsylvania, avându-l dirijor pe Jeremy Mims.

Concertul a fost susţinut, aşadar, de trei dirijori, un ansamblu de elită al Americii, New England Symphonic Ensemble, şi de zece coruri aduse din diferite colţuri ale ţării. Acest lucru s-a putut datorită producătorului acestui eveniment, MidAmerica Productions.

Trebuie să spun în încheiere că am avut şansa nu doar să ascult acest concert, ci să-l şi văd, fiindcă am stat în loja de deasupra scenei, de unde orchestra şi corul se văd ca din avion. Sala Auditorium are cinci nivele de loje, iar eu am stat la nivelul întâi, singurul care are primele două loje deasupra scenei. Este ceva incredibil. Aşa ceva nu am mai trăit.

Evident, sala şi scena fac una, de aceea sunetul este pur. Între sală şi scenă nu există nici un baraj, nici un fel de cortină, nici un microfon, nimic. Nu este admisă nicio cameră de televiziune, la fel, nici un pozar, filmări sau fotografii se fac înaintea concertului, afară, în faţa vitrinelor, unde ziariştii îi aşteaptă pe protagoniştii concertului. În interior, nu trebuie să se audă nici musca, nimic să nu deranjeze muzica. Totul este pus în slujba sunetului, să se audă perfect, aşa cum a dorit Andrew Carnegie, marele magnat american, originar din Scoţia, care a înălţat acest Templu al muzicii.

Pe acest vârf al muntelului muzicii mondiale, un fel de Everest sau Athos al muzicii, unde se aude tăcerea cântând, au urcat toţi marii muzicieni ai lumii. În formidabilul muzeu al acestui templu, există o poză absolut antologică de la aniversarea a 85 de ani a lui Carnegie Hall: sunt înfăţişaţi uniţi, parcă îmbrăţişaţi, Yehudi Menuhin, Dietrich Fischer-Dieskau, Leonard Bernstein, Mstislav Rostropovich, Vladimir Horowitz şi Isaac Stern, cântând Aleluia de Haendel. Şi concertul oferit de ansamblul New England Symphonic Ensemble ne-a făcut să atingem ishihasmul trăirii, care ne-a amintit de Enescu, şi el un ales al acestui pisc al muzicii.

Abia văzând o asemenea minune, îţi dai seama de ce este imperativ nevoie să se ridice şi la Bucureşti un Templu al Muzicii, după acest model american. Fapt care ar fi posibil, dacă s-ar organiza strângeri de fonduri după pilda BOR, care a ştiut să strângă bani pentru Catedrala Naţională (cum îi spune acum, când a trecut pe acolo în vizită Papa Francisc). Este o practică obişnuită. În programul concertului de la Carnegie Hall sunt trecuţi toţi donatorii din perioada când a fost Isaac Stern preşedinte şi până azi, începând cu donatori sau fundaţii care au donat peste 10 milioane de dolari şi terminând cu cei care au dat 100 de mii de dolari. Şi la bisericile unde merg, nimic nu se face, nici o reparaţie, fără această practică şi publicarea listei de donatori. Decât să moară cu banii în bancă, mulţi preferă să doneze pentru Templul Muzicii, căci este ceva înălţător.

La noi, miniştrii culturii şi primarii Capitalei s-au înecat în promisiuni deşarte, care au avut grijă de maţele lor, nu de sănătatea spirituală a poporului, dar Templul Muzicii de la Bucureşti trebuie să se ridice. Şi sunt sigur că Zubin Mehta sau Antonio Pappano, care au venit cu această idee, vor fi în fruntea generoşilor donatori. Sau sunt în România instituţii inutile, care consumă bani uriaşi, ca ICR, CNC, TVR şi zeci altele. Desfiinţarea lor ar aduce fondurile necesare ridicării unui asemenea Everest al muzicii.

Altfel, ne aflăm la periferie, în zona falsului sau a improvizaţiei, a experimentului fără capăt. Chiar că atunci, cu o asemenea proprietate magică, Festivalul Enescu nu ar avea nici o concurenţă, iar ţara ar avea un focar spiritual, care ar atrage ca un magnet toate forţele muzicale ale lumii, în stagiuni permanente. Muzica este dar de la Dumnezeu, ea ne ajută să fim mai buni, mai înţelepţi.

Grid Modorcea, Dr. în arte
10 iunie 2019

Corespondenţă de la New York


Jam-session cu Chris Botti şi prietenii la Bucureşti

Foto Chris Botti 2019 1.jpgUna din calităţile esenţiale, ce-a condus (vreodată) spre reuşita unui spectacol a fost sinceritatea. Scriu la timpul trecut, deoarece aceasta s-a întâmplat (şi) în seara zilei de luni, 3 iunie 2019, într-un spectacol cu Chris Botti şi invitaţii săi. A fost pentru prima oară în România când am putut vedea marele Artist american într-o memorabilă performanţă. Probabil, singura sa prezenţă mioritică pentru mult timp de acum încolo... Am fost martori şi suntem rezervaţi în această privinţă. Organizatorii ne-au oferit un spectacol impresionant şi extrem de accesibil pentru publicul din România (a fost chiar mai ieftin decât în ţările vecine sau prietene!). Nu sunt singurii organizatori entuziaşti care ţin să facă cultură şi sunt obstrucţionaţi de lipsa unei săli adecvate de concert. Nu (prea) au unde pune la cale, în Bucureşti, astfel de aventuri muzicale. Voi reveni cu impresii despre acest insalubru spaţiu (încă) numit pompos, Sala Mare a Palatului.

Evenimentul de luni seară, în magia lui CHRIS BOTTI, a fost rafinat şi stimulativ, chiar dacă, aparent, a dat impresia unui jam-session de club, însă unul elevat, etalon de calitate şi bun-gust. Muzica sa poate fi tandră, cadenţată sau aspră, în funcţie de fiecare compoziţie sau circumstanţă sufletească în parte. Însă sinceritatea şi naturaleţea interpretării sale nu poate fi mimată. Capacitatea de gestiune a culturii muzicale, precum şi imensul său talent a creat un liant tainic, ce-a făcut din expresia finală a showului său un spectacol efervescent şi atrăgător pentru orice nivel de cursant al artei sunetelor. Am văzut spectatori tineri sau maturi, entuziaşti şi relaxaţi de această fericită întâmplare, unică (irepetabilă?) în România. Setlistul de mai jos (cu mulţumiri tovărăşeşti lui Mihai CroCo Manea) reflectă atenta selecţie anterioară, însă şi pe cea ulterioară, după cum lesne vă daţi seama parcurgându-l. Fermecătorul trompetist a ales pentru show-ul din România opt muzicieni cu personalitate: în primul rând pe excepţionalul toboşar Lee Pearson la percuţie; apoi pe neastâmpăratul mucalit Reggie Hamilton la contrabas şi chitară bas; pe neobositul saxofonist Andy Snitzer, component al celebrului The Manhattan Jazz Quintet, care a mai cântat în turnee cu Paul Simon, The Rolling Stones, Sting şi Billy Joel printre alţii; pe "una din cele mai mari 'voci' ale pianului acustic din jazzul de azi şi a generaţiei sale, cu siguranţă!" - Eldar Djangirov; apoi pe fantasticul chitarist uruguaian Leonardo Amuedo lachitară electrică, acustică şi voce; pe brilianta violonistă poloneză - Ania Filochowska; şi nu în ultimul rând, pe simpatica şi răsunătoare voce Sy Smith şi pe conaţionalul nostru, admirabilul naist, Damian Drăghici.

Foto Chris Botti 2019 2.jpgÎn urmă cu câteva săptămâni, Chris Botti a transmis şi un mesaj video publicului român: “Bună! Sunt trompetistul de jazz Chris Botti şi sunt extrem de încântat să vin în minunatul oraş Bucureşti, pe 3 iunie, la Sala Palatului. Voi cânta alături de muzicieni incredibili şi invitaţi speciali şi suntem bucuroşi să ne aflăm acolo. Sper să ne vedem toţi la show. Aveţi grijă de voi!”

Fiind plecaţi pentru două concerte la Sofia (Steve Hackett şi Sting), nu am monitorizat cum se cuvine media românească, ca să citim (ce recomandă alţii), să ascultăm (la oricare radio) piese din considerabila sa discografie audio-video, personală (31) sau adiţională (peste 200 participări), însă nu ne-ar surprinde dacă am afla că, - la fel ca în cazul protagonistului anterior de la Sala Palatului, John McLaughlin -, nu a fost pe placul Playlistului diriguitor. Animalul acesta feroce, numit (mai) pe româneşte, listă "aleatorie" de cântece, corupe bunul simţ muzical din start. El se hrăneşte cu indolenţa profitorilor şi negustoreala pricopsiţilor. Dacă nici strălucitorul Chris Botti, care este unul dintre cei mai corect-bine vânduţi artişti americani ai momentului şi printre cei mai aclamaţi trompetişti ai ultimului deceniu, nu "topeşte" apatica inimă de piatră a generatorilor listei cu pricina, atunci ce putem spera pentru istoria "muzicală" a viitorului tinerilor de la noi? Pentru că, în sală am observat mai mulţi tineri ca altădată, veniţi pentru jazz, fie ei fani sau muzicieni, pe care i-am salutat înaintea concertului şi pentru care avem, multe şi frumoase cuvinte de laudă. Talentul lui Botti a impresionat încă din 2012 The Recording Academy, cea care acordă celebrul Gramophone Award, pe limba noastră, cel mai important premiu al industriei muzicale de pretutindeni. Şi noi puteam avea reprezentanţi, măcar ca nominalizare, dar cu ce fel vârfuri ale "industriei muzicale" ne putem prezenta, vă întreb? Cu Brenciu sau Bănică? Cu Inna sau Corina? Mama Media i-a făcut vedete din nimic..., iar de jazz sau blues nu se vorbeşte în media. Nu sunt trendy, cool şi stylish.

Setlist Chris Botti - 3 iunie 2019: Gabriel's Oboe (invitat Ania Filochowska); Cinema Paradiso (invitat Ania Filochowska); When I Fall In Love; Emmanuel (invitat Ania Filochowska); You Don't Know What Love Is; Blue & Green / So What (invitaţi Andy Snitzer şi Damian Drăghici); You Are Not Alone; Hallelujah; Somewhere Over the Rainbow; In The Wee Small Hours (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); The Look Of Love (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); Embreaceable You (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith); Piano Solo; Violin Solo / Kashmir (invitat Ania Filochowska); Let's Stay Together (invitaţi Andy Snitzer şi Sy Smith). Encore: What A Wonderful World (invitaţi Andy Snitzer şi Lee Pearson - vocal!).

Chris Botti a contabilizat vânzări de peste patru milioane de albume, inventând un stil propriu de exprimare creativă, ce are la bază sonorităţi din lumea jazzului, pe care le dezvoltă în arealul muzicii pop. Să notăm cu obiectivitate, acestea sunt mai uşor accesibile publicului din toată lumea. Primul meu contact cu muzica şi talentul său s-a produs în 2006, odată cu achiziţionarea dvd-ului Legends Of Jazz Showcase With Ramsey Lewis, unde printre excepţionalii invitaţi (Al Jarreau, Marcus Miller, George Duke, Chick Corea, Robert Cray, Keb' Mo', Clark Terry, Dave Brubeck etc) l-am remarcat pe Chris Botti în piesa My Funny Valentine, a celebrului creator de musicaluri Richard Rodgers, scrisă de tandemul Rodgers & Hart în anul 1937. Pe parcursul celor trei decenii de carieră, Botti a înregistrat şi a interpretat alături de muzicieni de renume, precum Sting, Barbra Streisand, Tony Bennett, Lady Gaga, Josh Groban, Yo-Yo Ma, Michael Bublé, Paul Simon, Joni Mitchell, John Mayer, Andrea Bocelli, Joshua Bell, Steven Tyler şi chiar Frank Sinatra. Fiind plecat în turneu şi câte 300 de zile pe an, carismaticul trompetist a concertat cu orchestre de faimă ale lumii şi în unele dintre cele mai prestigioase săli de spectacol, de la Carnegie Hall şi Hollywood Bowl, la Opera din Sydney şi Real Teatro di San Carlo în Italia. A ajuns şi în sala congreselor noastre, Foto Chris Botti 2019 3.jpgveche de aproape 60 de ani. Probabil din aceeaşi perioadă datează şi tapiţeria Sălii Palatului. Mirosul înţepător de zegras îmbibat cu praf îţi doboară orice tentativă de bună dispoziţie. Te mişti într-una pe "fotoliul" expirat de peste 50 de ani în speranţa că vei găsi o poziţie optimă pentru vizionare şi relaxantă pentru picioare. Persoanele de peste 1,80 m nu au nicio şansă, decât la cap de rând. Stau ca în avion cu genunchii la gură. Nu există spaţiu suficient pentru aceştia. Dacă cineva dansează prin preajmă, mocheta emană o pulbere fină ce te copleşeşte şi te furnică prin tot corpul. A devenit un focar de infecţie această fostă şi actuală sală a congreselor şi mă întreb de ce Nu se sesizează niciun ministru al mediului sau al sănătaţii. Această insalubră sală ar trebui renovată şi modernizată (cel puţin) la nivelului anului 2020! În cei treizeci de ani, niciun primar nu a vrut să construiască o sală performantă pentru organizarea acestor majore tipuri de evenimente în Bucureşti. S-a construit un stadion numai pentru fotbal, nu se pot organiza concerte foarte mari acolo, în principal pentru că pe stadion nu pot intra camioanele mari cu echipamente, nu se poate monta o macara etc, etc. Şi pe unde ar ajunge ele în Bucureşti? Pe ce infrastructură, dragi politicieni?

Le recomand (tuturor) organizatorilor să găsească alte săli pentru evenimentele organizate şi să ocolească "Marea Sală a Palatului" până la refacerea ei. Nu este nici boicot, nici şantaj, este doar bun-simţ pentru Măria sa, publicul. Că doar nu faceţi spectacole pentru altcineva. Este ca în bancul acela cu călugărul... "Călugarul cade în mare. Vine o barcă plină cu salvamari. - Vă simţiţi bine? Aveţi nevoie de ajutor?! - Nuu! Dumnezeu mă va salva pe mine. Se mai îneacă el puţin, mai înghite nişte apă.... şi mai vine o barcă. - Nene ai probleme, sărim să te ajutăm? - Nuu! Dumnezeu mă va salva. Nici nu termină de spus şi se îneacă. Ajunge în rai şi se duce plângând la Dumnezeu. -Doamne! dar ţi-am cerut ajutorul… şi Dumnezeu: dar ţi-am trimis 2 bărci tembelule!"

Publicul a fost şi este o parte integrantă dintr-un spectacol. Pentru a-l simţi şi a fi mai aproape de el, Chris Botti a coborât în sală în timpul piesei Somewhere Over Foto Chris Botti 2019 4.jpgthe Rainbow. Totul a fost minunat, spotul luminos l-a urmărit peste tot, iar spectatorii au scos fericiţi telefoanele sau iPhoanele şi au făcut nenumărate poze. Din păcate, un incident petrecut din cauza lipsei de profesionism a echipei tehnice a sălii, mă obligă să vi-l fac cunoscut. În timpul piesei In the Wee Small Hours, spotul de urmărire a surprizei din public, nu a putut localiza locul unde se afla cântăreaţa Sy Smith în audienţă. Au trebuit să aprindă lumina din sală, iar Chris Botti şi spotul său au fost obligaţi să se deplaseze în locul cu pricina pentru iluminarea "surprizei" ("Spots On Chris & Sy Smith - Sy Enters House Right Into Audience"). Jenant episod, mai ales că tehnicienii primiseră acele Lighting Notes (mură-n gură!) pentru fiecare piesă în parte după cum vedeţi în fotografia alăturată. Nu este singurul accident tehnic de la Sala Palatului, în precedentul eveniment cultural, pomenit mai sus, înlocuirea cablului unei chitare bas a necesitat intervenţia a cel puţin 4 tehnicieni şi a durat circa 7 minute, timp în care John McLaughlin şi trupa sa au încercat să dreagă busuiocul improvizând ad-hoc. Ridicole momente petrecute într-o sală cu adevărat expirată. Să mai menţionăm că această neigienizată sală se află în administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Închei cu câteva recomandări personale despre Chris Botti şi vă invit să ascultaţi în mod cu totul special (bineînţeles, alături de albumul de Grammy!), soundtrackul Playing by Heart din anul 2000. Deasemeni, pe partea video, vă recomand blu-ray-ul Chris Botti In Boston (2009) ce poate fi un analgezic melodic pentru ratarea acestui frumos eveniment. Şi Nu uitaţi, experienţa live vă face bine spiritului de clarviziune şi vă dezvoltă un bun-simţ muzical.

"There’s an underlying dichotomy in Mr. Botti’s work, which functions both on the level of flickering intimacy and thundering grandiosity. He’s adept at exuding human warmth on a sweeping scale, which explains his collaborative history with Andrea Bocelli and Josh Groban, and sheds light on his affiliation with Sting." (Nate Chinen, The New York Times)

Foto Chris Botti 2019 5.jpg

Radu Lupaşcu
5 iunie 2019

Foto: Radu Birişteică, Mihai Croco Manea (3,4)


Luna Aprecierii Jazzului în Muntenegru / 2019

Statisticamente, Crna Gora (= Muntenegru) face parte din categoria statelor de mici dimensiuni. În schimb, incomensurabila frumusețe a naturii sale copleșește prin grandoare. Deși avui fericirea de a-l vizita de câteva ori, nu mă pot lăuda că l-aș cunoaște cum se cuvine. Încă de la primul voiaj, din 1965 − pe când aveam doar 14 ani − rămăsei convins că ajunsesem într-un Paradis Terestru. Și, cum dintre ingredientele Edenului nu putea absenta jazzul, Providența m-a ajutat s-o cunosc pe Maja Popovic. Nimeni alta decât Zâna Bună a jazzului din Muntenegru

Foto Muntenegru 2019-1.jpgÎncepând din 2006, anul independenței recâștigate a patriei sale, Maja a luat în serios (parcă mai mult decât s-a întâmplat prin alte țări) noțiunea de Lună a Aprecierii Jazzului. Reamintesc că inițiativa de a defini aprilie ca Jazz Appreciation Month emanase dinspre capitala Statelor Unite, mai exact de la Smithsonian Institution. În calitate de lider al Departamentului Jazz al acelui quasi-minister al culturii americane, John Edward Hasse fusese și unul dintre marii promotori pe plan mondial ai respectivului proiect. În 2015, Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj i-a decernat jazzologului american titlul de Doctor Honoris Causa, iar anul trecut − grație fructuoasei colaborări dintre Maja Popovic și subsemnatul - s-a reușit invitarea simpaticului domn JEH la Mjesec poštovanja jazza u Crnoj Gori.

JAM culminează în ultima zi a lunii, când pe plan mondial e celebrată Ziua Internațională a Jazzului. Anul acesta, data de 30 aprilie a coincis cu vacanța de Paști a țărilor majoritar ortodoxe. Prin urmare, am reușit să prind cele două serate muzicale dedicate anume evenimentului. Fu o bună ocazie de a vedea în acțiune formația cea mai reprezentativă a noului val al jazzului muntenegrean actual, alcătuită din Enes Tahirovic/pian, keyboards, Slaven Ljujic/baterie, Andrej Lovric/ghitară, Branko Vucetin/bas, împreună cu vocalista Iva Kostic (în primul dintre spectacole apărea și saxofonistul Stefan Pavicevic). De altfel, Maja Popovic pusese ediția 2019 a JAM sub genericul Noua generație a jazzului. Nu încetez să mă minunez de capacitatea minusculei scene jazzistice autohtone de a produce în continuare talente și de a-și menține tonusul vital (începând de la consecventa diseminare a genului de către Jazz Art Association, până la colaborările cu Academia Națională de Muzică din Cetinje și Colegiul de Muzică și Balet Vasa Pavic din Podgorica, sau Festivalul de Jazz de la Petrovac, organizat vara de către Vinko Mihajlovic).

În cazul amintitului grup, e vorba despre un interesant proiect intitulat Dordijana/Georgiana. Numele provine de la bunica vocalistei Iva Kostic (născută în citadela Kotor, din incomparabilul fiord al Adriaticii), însă sugerează și celebrul titlu Georgia on my Mind. Elementul de originalitate constă în interpretarea unui grupaj de cunoscute standards având textele reformulate în limba muntenegreană (varianta locală, post-independență, a ceea ce lingviștii numiseră, în acord cu propunerea lui Jacob Grimm din 1824, drept sârbo-croată). Meritul reușitelor parafraze autohtonizate revine înseși cântăreței. Menționez că o aplaudasem pentru întâia dată pe Iva în 2011, când − abia ieșită de pe băncile sus-amintitei școli de muzică − obținuse o bursă de studii la faimoasa Berklee College of Music din Boston și se afla în faza preparativelor pentru plecarea în State. În prealabil, cântase ca solistă în memorabilul opus pentru orchestră, cor, cvintet de jazz și soliști Montenegro Jazz Suite, conceput − tot la sugestia Majei Popovic − de către contrabasistul/compozitorul american Patrick O'Leary. Consistente invențiuni muzicale oferiseră în acel context excelenții instrumentiști Stjepko Gut/trompetă, Ehud Asherie/pian, Tom Melito/baterie și O'Leary însuși la contrabas, secondați de foarte tânărul cor dirijat de Zoja Durovic și de ansamblul de coarde condus de Irena Vukovic.

Foto Muntenegru 2019-2.jpgRepatriată, Iva Kostic se înfățișează ca o artistă matură, deschisă spre multiple orizonturi stilistice, inclusiv cu preocupări în sfera multimedia. Oarecum excedată de supraaglomerarea scenei transatlantice, juna cântăreață își propune să reveleze câte ceva din tezaurul ascuns al muzicii tradiționale muntenegrene, prin combinarea cu sound-ul american. Pe bună dreptate, ea vede în asta o modalitate de a institui un dialog între culturi și de promovare a valorilor artistice din țara sa. În cazul proiectului Georgiana, Iva a beneficiat în primul rând de extraordinara versatilitate a pianistului Enes Tahirovic, atât ca inventiv improvizator, cât și ca inspirat aranjor. Absolvent al prestigioasei Facultăți de Jazz a Conservatorului din Graz, Tahirovic și-a asumat în anii din urmă rolul de portdrapel al jazzului muntenegrean (sunt convins că fanii noștri de jazz i-ar aprecia prestațiile, dacă ar exista organizatori care să-l invite să se producă, împreună cu colegii săi, pe scene din România). Piesele din program (mai puțin o compoziție originală a Ivei, cântată în engleză) sunt hit-uri arhicunoscute, însă vocea Ivei și ingenioasele recontextualizări armonico-ritmice datorate lui Enes și companionilor săi le conferă o imprevizibilă (nouă) vitalitate. Așa se întâmplă, de exemplu, cu piese precum Caravan, My Funny Valentine (devenit „Moj sladki Valentin”), Quizas (o versiune ce presupun că ar fi surprins-o plăcut pe Eugenia Vodă, care utilizează tema pentru genericul cunoscutei sale emisiuni Profesioniștii de pe TVR). Emoționant mi se păru aranjamentul − cu ecouri parcă din melancolica muzică de film a lui Nino Rota - conferit de Enes Tahirovic temei Nature Boy. Decisivă pentru coloratura ritmică a întregului program se vădi integrarea bateristului Slaven Ljujic în formație. Născut la Niksic, este și el un alumnus școlit la Berklee (în prealabil fusese discipolul influenților muzicieni de jazz muntenegreni Milorad Jovovic și Momcilo Glomazic). Prestația solară a expansivului Ljujic furnizează un plus de coerență și de energetism pozitiv savurosului spectacol oferit de companionii săi.

În fapt, concertul din Ziua Jazzului fusese precedat de o altă remarcabilă inițiativă a Majei Popovic. Utilizând la maximum potențialul Centrului Cultural Budo Tomovic (cunoscut sub sigla KIC), unde se află biroul ei (și, implicit, cel al Asociațiunii Jazz Art, condusă tot de dânsa), ea a organizat un concert aparte în Sala Studio, asemănătoare celei de la Academia Națională de Muzică din Cluj. Finalitatea era dublă: înregistrarea live a muzicii amintitului proiect Georgiana, pentru un album discografic, urmată de un jam session iarăși special: câtorva tineri talentați (ce se înscriseseră prin rețele de socializare) li se oferea ocazia să se prezinte publicului, beneficiind de acompaniamentul unor adevărați profesioniști − în speță, muzicienii deja amintiți, dar și bateristul Martin Georgevic, un alt partener de încredere al lui Tahirovic. Printre numele pe care mi le-am notat, ca promisiuni pentru viitorul jazzului muntenegrean, se află vocalistele Ana Bulatovic și Masha Vujadinovic, precum și ghitaristul Vuk Moracanin.

Foto Muntenegru 2019-3.jpgRegret că timpul nu mi-a permis să asist și la alte evenimente programate de Maja Popovic pe parcursul Lunii Aprecierii Jazzului. Oricum, e de admirat capacitatea ei de a le organiza, în pofida eternelor carențe financiare, și chiar de a le itinera prin câteva orașe din provincie. Titlul de oaspeți de onoare a revenit anul acesta tinerilor ce alcătuiesc San Diego State University Jazz Ensemble. Reușitul lor turneu a inclus, pe lângă Podgorica, Teatrul Regal din capitala istorică Cetinje, Casele de Cultură din Bar și Pljevlja și Teatrul din Niksic. Big band-ul a evoluat sub conducerea dirijorului Bill Yeager, având-o ca solistă pe vocalista și contrabasista Kristina Korb (pare-se că exemplul Esperanzei Spalding naște prozelite). O asemenea orchestră îmi resuscitează frumoase amintiri din anii 1970-80, când turneele big band-urilor studențești americane rămăseseră practic ultimele șanse ale melomanilor români de a asculta pe viu jazz venit direct din patria sa. De asemenea, la Tivat și Podgorica a cântat duo-ul ghitaristic alcătuit din muntenegreanul Pippo Corvino (alias Filip Gavranovic) și iranianul Mahan Mirarab (acesta din urmă este, printre altele, autorul unui album purtând incitantul titlu Persian Side of Jazz!).

Conform tradiției, a existat și o secțiune dedicată filmelor de inspirație jazzistică (Jazz na filmu). Tot conform tradiției, selecția operată de Maja fu adecvată, cuprinzând peliculele: Miles Ahead (regia: Don Cheadle, 2015), Born To Be Blue (regia: Robert Budreau, 2015) și Chasing Trane (regia: John Scheinfeld, 2016), prezentate la Podgorica și la Tivat, în colaborare cu American Corner, ce funcționează în același edificiu al KIC din Podgorica.

Noua descindere în Paradisul Muntenegrean ar fi fost imposibilă fără implicarea plină de devoțiune a generosului promotor al jazzului și artelor conexe, dr. Thomas Mendel (israelianul repatriat la Cluj, pe la începutul noului mileniu). Împreună cu fratele său Mihai și cu amica sa, Crina-Silvia Andriucă, actriță la Teatrul de Nord Satu Mare, Thomas a asigurat logistica dificilului voiaj. Surmontând defecțiunile automobilului și instabilitatea meteo, am reușit chiar să întreprindem o incursiune și prin tărâmurile de vis din nordul Muntenegrului, profitând de infrastructura în continuă perfecționare a mirificei țări.

Am revăzut-o pe frumoasa Marija Jeknic, o jună stomatoloagă cu preocupări actoricești (de aceeași etate ca și fiica mea Lucreția Rafaela Mihaiu), traducătoarea interviului pe teme jazzistice, pe care îl acordasem Televiziunii Naționale Muntenegrene la precedenta ediție a JAM. Ne-am împrietenit cu dl. Dejan Vukovic, gentilul nostru amfitrion din unicul cartier vechi al Podgoricei (urbe quasi-integral bombardată în a doua conflagrație mondială). De asemenea, avui parte de încă o demonstrație de loială amiciție din partea tânărului literator și jazzofil Dacian Jurj, care a reușit să ajungă, însoțit de alți patru transilvăneni, la KIC în seara de 30 aprilie 2019, spre a asista la concertul sus-comentat. Nu mi se pare întâmplător că pe Dacian îl cunoscusem cu ocazia primei celebrări a Zilei Mondiale a Jazzului în România - anno 2013, la Cluj -, când el era încă student la Politehnică și se implicase activ în organizarea evenimentului.

Cum se poate constata, splendoarea naturii muntenegrene e perfect compatibilă cu magnetismul inefabil al jazzului. Pe de altă parte, nutresc, în continuare, speranța că Maja Popovic va reuși finalmente să ne onoreze cu prezența la vreuna dintre numeroasele ocazii jazzistice oferite de frumoasa noastră Românie.

Foto Muntenegru 2019-4.jpg

Virgil Mihaiu
29 mai 2019


DIN NOU TÎRGU MUREŞ

Şaptezeci de participanţi efectivi (muzicieni în gale, competitori, juriu, prezentare) din nouă ţări - iată, pentru început, recolta cifrică a celui dintâi, pe 2019, Concurs şi Festival important de Jazz în areal mioritic. Perioada: 10 - 13 aprilie 2019. Locaţia geografică: Tîrgu Mureş. Şi desigur, genericul, nu lipsit de măreţie:

11-th INTERNATIONAL YOUTH JAZZ COMPETITION & FESTIVAL

A fost pentru a unsprezecea oară când harnicii demiurgi tîrgumureşeni „au recidivat” – în cea mai benefică accepţiune a verbului – în a pune în fastă lucrare o veritabilă sărbătoare a jazzului. Ne referim la Asociaţia Culturală „Partitura”, la Casa de Cultură a Studenţilor din Tîrgu Mureş, dar mai ales la „Jazz&Blues Club”, gazdă primitoare a manifestării. Al său neobosit responsabil/manager/coordonator, factotum şi sine qua non a fost şi în anul curent Demeter Jozsef – pe numele de alint cu care-l apelează toţi, fără excepţie, Döme – ajutat de atoateştiutoarea, charismatica Dana Matic şi de o echipă ce s-a revelat prin eficienţă maximă. Era suficient să te afli într-una dintre cele trei ample încăperi ale Clubului Jazz (Main Hall, Piano Hall, The Bunker) şi să constaţi că aceia care îl deservesc, îl reprezintă îşi împlinesc imperturbabili menirea, invariabil amabili, politicoşi, Foto din nou Tg. M 1.jpgbine dispuşi, îndatoritori. Căci parametrul organizatoric s-a dovedit a fi, în toate complicatele sale articulaţii, impecabil şi de această dată. Dincolo de orice umbră de nemulţumire! Se pare că ne minunăm în privinţa unui „normal” care de fapt ar trebui să guverneze firesc, necesarmente obligatoriu în relaţiile interumane – numai că din păcate, o atare „normalitate” se manifestă la noi arareori şi doar pe alocuri... De ce n-am vorbi mai curând despre anvergura internaţională a Concursului - Festival. Despre valoarea participanţilor la confruntare. Despre calitatea şi receptivitatea publicului – ca o dovadă în plus de civilitate şi bun gust...

Dar înainte de toate dorim să evidenţiem acele trăsături proprii doar evenimentului de la Tîrgu Mureş, particularităţi ce s-ar cuveni preluate şi de alte competiţii similare. În această ordine de idei considerăm întru totul oportună întâlnirea zilnică succedând concursului în sine, între membrii juriului şi aspiranţii la premii, fiecare jurat exprimând aprecieri şi recomandări raportate la prestaţiile tinerilor muzicieni.

De consemnat, de asemenea, ca fapt reliefabil, implicarea multiplă a membrilor juriului în workshopuri, în jam-sessions şi chiar în recitalurile din galele consacraţilor. De pildă, cei trei ghitarişti din juriu, Alex Man, Mike Nielsen din Irlanda şi Gyárfás István din Ungaria au susţinut laolaltă un remarcabil workshop despre virtuţile în jazz ale instrumentului lor. La rându-mi, pe lângă ipostaza de preşedinte al juriului, am argumentat şi am ilustrat cu secvenţe video, în workshop, subiectul „Brazilia: miracolul Bossanova – fenomen muzical periplanetar”. Doctorul în muzică Romeo Cosma a fructificat îndelungata sa experienţă didactică în sfătuirea competitorilor. Dintre ghitariştii înainte numiţi, Alex Man a cântat şi în recitalul grupului condus de pianistul compozitor Sorin Zlat, iar irlandezul a oferit publicului programul „Mike Nielsen Solo Guitar Tour. Fiecare dintre cei trei ghitarişti şi pianistul Ion Baciu Jr. au reuşit momente muzical-creative memorabile în întâlnirile nocturne, evoluând nepremeditat împreună cu concurenţii în jam-sessions. Iată considerente favorizând instaurarea acelui ambient de binevenită frăţietate, graţie căruia tinerii muzicieni au avut numai de câştigat.

Foto din nou Tg. M 2.jpgApropo de acea colocvială comuniune „în cuget şi simţiri” statuată la Tîrgu Mureş, amplasarea în aceeaşi clădire atât a Clubului cât şi a sălii de mese, iar a hotelului la patru minute de mers pe jos (un minut cu taxiul) a făcut ca, volens-nolens, toţi invitaţii să coexiste în chip confortabil & profitabil – de aici, pe lângă bucuria reîntâlnirilor, interminabile dialoguri pe teme diverse... de jazz! Ar mai fi de subliniat, tot ca element pozitiv, flexibilitatea conferită juriului de a decide eventuala neacordare a unor premii şi, în funcţie de calităţile competitorilor, redistribuirea sumelor aferente. De astă dată, întrucât nici un concurent nu a întrunit nivelul calitativ care să justifice obţinerea Premiului pentru cel mai bun vocalist, s-a renunţat la decernarea lui, juriul înmânând în schimb câteva distincţii speciale.

Acestea fiind spuse – iată Palmaresul ediţiei a XI-a: Premiul pentru cel mai bun grup a revenit Quartetului condus de ghitaristul italian Enrico Le Noci, cu conaţionalul percuţionist Gentile Egidio, cu olandezul Matheus Geerts (pian) şi sudcoreeanul Jackson Sang-Geum (contrabas), tânărul protagonist etalând un nivel valoric apropiat de cel al profesioniştilor; Premiul pentru cea mai bună performanţă solo a mers spre tîrgumureşanul Pethö Csaba, înzestrat ghitarist şi vocalist, care s-a remarcat şi prin acceptarea acompanierii în concurs „la prima vedere” a altor doi tineri competitori; juriul a atribuit un Premiu special Quartetului Molnár Tamás, grup de notabilă perspectivă care studiază la Viena, cu liderul originar din Serbia cântând la saxofon alto, cu germanul Luca Zambito - pian, austriecii Thomas Milacher - contrabas, Stefan Kemminger - baterie; au mai fost acordate două Premii speciale de încurajare ghitaristului Csiki Ágoston din Miercurea Ciuc şi naistei Denis Gagiu (Piatra Neamţ), studentă la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

De apreciat iniţiativa organizatorilor de a desemna apariţia pe scenă, în seara de deschidere, a unor tineri discipoli şi a profesorilor lor de la trei instituţii de învăţământ artistic din municipiul gazdă, Şcoala de Rock, Şcoala Populară de Artă şi Şcoala de Artă Vocaţională, toţi pregătind pentru acest prilej programe speciale de jazz. Astfel că numărul prezenţelor scenice din Tîrgu Mureş la eveniment s-a ridicat la optsprezece – bravo!

Foto din nou Tg. M 3.jpgCât priveşte concertele (de fapt recitalurile) desfăşurate în zilele a doua, a treia, a patra, spectatorii au aplaudat şase evoluţii pe podium cu artişti din România, Ungaria şi Irlanda, după cum urmează: în seara a doua „Bari Lacika Trio” (premiat la ediţia trecută), avându-i în componenţă pe Bari Lacika (Lászlo) Marcell, înzestrat pianist şi vocalist, mare admirator al lui Stevie Wonder, pe Szentpétery Mózes - contrabas şi pe Szombati Máté - baterie, au regalat publicul cu un alert program de cover-uri (dintre care n-au lipsit hiturile „Isn’t She Lovely”, „Superstition” „Close To You”) tălmăcite cu exuberanţă şi vitalitate; „Petra Acker and the Band”, solista vocală Petra Acker, autoare a majorităţii pieselor („Back To You”, „Sky”, „Fairy Tale”, „Maybe Baby”) cântând cu fratele său, excelentul ghitarist bas Michael Acker, ambii originari din Braşov, cu admirabilul pianist Albert Tajti din Piatra Neamţ şi cu bateristul Gabi Matei din Giurgiu; în seara a treia – „Zolbert Duo” din Ungaria, protagonistul saxofonist estimat drept „ambasadorul stilului smooth jazz în ţara sa”, producându-se secondat de pianistul Marcell Toth; apoi Sextetul „Groove Garden” al compozitorului pianist (originar din Bacău) Sorin Zlat, cel mai premiat jazzman român în ultimii ani în ţară şi străinătate prezentându-şi câteva dintre reuşitele sale creaţii, precum cele numite „Jackpot”, „On Time”, „Song For My Lion”, „Wake Up”, „The Land Of Dreams”, „Sparkling Water”, „Roxane”, „Groove Garden” plus trei teme standard, piese interpretate cu mult drive, cu pregnant aport inovativ – admirabile contribuţii improvizatorice, pianistul lider diriguindu-şi cu aplomb coechipierii Robert Patai - vocal, Răzvan Trifan - saxofon alto, Alex Man - ghitară, Răzvan Cojanu - ghitară bas şi Laurenţiu Ştefan - baterie, într-un recital exploziv, ce a constituit după a noastră opinie punctul valoric culminant al Festivalului; în seara a patra unsprezece episoade sonore, concretizate cu o tehnică instrumentală virtuoză şi o trăire interpretativă autentică, s-au regăsit în recitalul intitulat „Mike Nielsen Solo Guitar Tour” al oaspetelui irlandez, în program figurând compoziţiile proprii „Rigby Sketch”, „Flamenco Sketch”, „Song For Lieb”, ca şi măiastre versiuni creative conferite unor notorii standarduri ca „Mona Lisa”, „They Can’t Take That Away From Me”, „Nuages”, „Cheek To Cheek”, „Somewhere Over The Rainbow”, „Classical Gas”, „Caravan”. Iar etapa - epilog a sărbătorii muzicale tîrgumureşene a fost încredinţată talentatei (şi plină de nuri) cântăreţe din Budapesta Szöke Nikoletta, deţinătoare a unui preţios Premiu I la ediţia 2005 a Competiţiei vocale de jazz de la Montreux, solistă care are la activ şapte albume discografice şi o bogată activitate concertistică internaţională – vocalista, acompaniată de redutabilii instrumentişti parteneri Zsolt Farkas - pian, Barcza-Horváth József - contrabas, Gyárfás Attila - baterie, propunând publicului român un cuprinzător context de reînveşmântări ale unor cunoscute teme, între care „I Wish You Love”, „Moonglow”, „So Many Stars”, „Teach Me Tonight”, „I Thought About You”, „Shape Of My Heart”...

Foto din nou Tg. M 4.jpgNu putem încheia rândurile acestui meritat laudatio, fără a accentua competentele contribuţii la ţinuta audiţiei şi a imaginilor video transmise şi on line în direct, de o echipă tehnică în frunte cu Szép-Tóth Gyuri, Buksa Arpi (sunet) şi cu Dragoş Burlacu (video). Nota 10 prezentatorului Mike Godoroja pentru pentru doctele, dinamicele sale expozeuri susţinute bilingv. Şi încă un puseu de admiraţie pentru designul inspirat, pentru conţinutul bogat în infotmaţii al programului de sală editat în trei limbi – română, engleză, maghiară, un veritabil model!

Prin forţa împrejurărilor, tot subsemnatului îi revine şi ultimul cuvânt: vorba francezului – „Chapeau”!

Foto din nou Tg. M 5.jpg

Florian Lungu
30 aprilie 2019

Foto: Solyom Sandor


LUIZA ZAN – PERIPLU BUCUREŞTEAN 2019

Chiar dacă a preferat aerul mai curat şi liniştea unui mic burg transilvan, Sfântu Gheorghe, unde îşi creşte cu nemărginită dragoste adorabilele copile – Eva Luna şi Jasmine – infatigabila Luiza Zan continuă să studieze, să compună, să gândească arta sunetelor ca pe o lume a eternei, fertilei investi(ga)ţii creatoare. Putem vorbi despre o generoasă secantă a existenţei sale raportată la determinări geografice: căci a văzut lumina zilei la Tulcea, părinţii săi fiind însă originari din Moldova (judeţul Neamţ) şi Transilvania (Maramureş), liceul l-a absolvit la Piatra Neamţ, studiile muzicale superioare le-a urmat la Iaşi, două importante premii le-a obţinut la Montreux, a fost apoi profesoară universitară la Bucureşti, a susţinut concerte în Ungaria, Franţa, Belgia (Bruxelles), Republica Moldova, Austria, Marea Britanie, Germania, Slovenia, ba chiar şi peste ocean...

În chip plauzibil, Luiza îşi părăseşte periodic sălaşul, ieşind în lume pentru a etala cum doar ea ştie să o facă, rezultatele notabile ale propriilor strădanii: un disc cu noi compoziţii originale, un workshop, un proiect inedit, un concert sau mai mult de atât, un turneu de recitaluri. Este ceea ce s-a petrecut în luna februarie a. c. când apreciata artistă a apărut scenic în trei ipostaze distincte, toate intenţionate în capitală.

Luiza Zan 2019 1.jpgPentru melomanii prezenţi în seara de joi 14 februarie 2019 în Sala Mare situată în sediul Arcub din str. Lipscani nr. 84-90, a fost o reală încântare să audieze şi să aplaude concertul purtând titlul „Tenderly” dedicat memoriei aceluia care a fost incomparabilul Nat King Cole (de la naşterea căruia s-au scurs 100 de ani), concert susţinut cu brio de Luiza Zan Trio, protagonista vocalistă evoluând în parteneriat sonor-afectiv cu admirabilii instrumentişti ungari Gyárfás Istvan - ghitară şi Berkes Balázs - contrabas. În tălmăcirile lor creative, inovative şi pline de miez conferite unor celebre standarduri ale repertoriului jazzistic, precum „Stella By Starlight”, „„Mona Lisa”, „Softly As In A Morning Sunrise”, „Estate”, „Love For Sale”, „Stardust”, „Tenderly”, „L.O.V.E.”, dar şi piesei – surpriză „The Lake” de Luiza Zan pe versurile poetului Mihai Eminescu (traduse în limba engleză de către solistă), cei trei zămislitori de frumuseţi sonore s-au întrecut pe sine, cât priveşte sincronizarea temperamentală, feelingul şi un lăudabil interplay.

Luiza Zan 2019 2.jpgA succedat, pe 20 februarie 2019 apariţia vocalistei în duo cu talentatul pianist Albert Tajti, pe podiumul Clubului „La Cave de Bucarest”, discursul lor muzical revendicându-se la tente mai accesibile, în sensul unui accentuat prinos adus melodicităţii. Ne referim la ingenuele, inspiratele cantilene numite „Close To You”, „Lazy Afternoon”, „Foot Prints”, deopotrivă la prea frumoasele creaţii „Iubirea noastră e o vioară”, „De ce pari trist” sub autograful componistic al lui Richard Oschanitzky, ca şi la melopeile sugerate în trasee sonore de înfiorate stihuri eminesciene - „Floare albastră” şi înainte citata compoziţie a Luizei Zan „The Lake”.

Seara următoare, joi 21 februarie 2019, a aflat-o pe convingătoarea vestală a ardentelor combustii muzicale, pe ea, „artista în căutare de sine” suind triumfător pe scena Sălii mari a Radiodifuziunii Române, ca invitată a Big band-ului Radio dirijat de Ionel Tudor. Cei aproape o mie de auditori prezenţi în sală (odată cu ei şi miile de recepţioneri ai posturilor Radio România Cultural şi Radio România Muzical care au difuzat în direct evenimentul) au conştientizat emoţia reîntâlnirii cu o mare artistă, autentică în cea mai pură accepţiune a atributului, au vibrat la intensitatea comuniunii de spirit şi creativitate pe care orchestra şi solista au topit-o laolaltă în dinamicul, policromul creuzet al realizărilor lor, presărate cu incitante incursiuni spontane. Între cele patrusprezece momente muzicale incluse în program, două au revenit exclusiv big band-ului – „Woody’n’ You” şi „Shiny Stockings” –, compoziţia Luizei Zan „The Lake” a fost prezentată de vocea solo, iar alte zece teme standard („Cherokee”, „How High The Moon”, „Angel Eyes”, „Night And Day”, „Kansas City” etc.) plus creaţia vocalistei intitulată „Her Violin” în remarcabilul aranjament semnat de orchestratorul american Brett Stamps, au apărut interpretate coexistent... O notă bună prezentatorului concertului, realizatorul de emisiuni radiofonice Ştefan Naftanailă.

„Jazz pe româneşte” din 21 februarie 2019 – un regal de muzică bună!

Luiza Zan 2019 3.jpg

Florian Lungu
7 aprilie 2019

Foto: Arhiva personală Florian Lungu


După 20 de ani

"Fugit irreparabile tempus" – acest celebru dicton (de fapt versul 284) înscris acum mai bine de două milenii de ilustrul poet latin Vergiliu în capodopera sa "Georgicele", mi s-a revelat subit în seara de 1 februarie a anului în curs când, în sala de la etajul al III-lea al blocului construit în curtea din spatele clădirii din strada Ştirbei Vodă ce adăposteşte Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, a avut loc un concert de jazz cu o dublă semnificaţie: scurgerea pe apa timpului a două decenii de la primele colaborări ale pianistului - profesor - compozitor - publicist român Mircea Tiberian (născut în 4 mai 1955) cu percuţionistul - baterist - multiinstrumentist - compozitor - organizator de evenimente muzicale german Maurice de Martin (născut la 1 octombrie 1969); şi lansarea noului lor disc de duo numit "Dance Around The Dragon Tree", înregistrat în ziua de 28 aprilie 2018 şi realizat / apărut spre finele anului trecut, cu suportul Ambasadei Germaniei la Bucureşti. De sesizat că toate înregistrările editate pe CD au fost realizate pe criteriul muzicii improvizate, nepremeditat, titlurile pieselor fiind dispuse ulterior, cu caracter orientativ.

Foto Mircea Tiberian Maurice de Martin1.jpgAnimaţi de benefica intenţie a cunoaşterii mai îndeaproape / a conlucrării jazzmen din estul şi vestul Europei, izolaţi în vremea de tristă amintire a comunismului de odioasa "cortină de fier", Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (împreună şi cu basistul german Horst Nonnenmacher) au întemeiat în anul 1998 Interzone – o reţea culturală şi totodată un grup cu componenţă variabilă, deschisă, avându-i drept nucleu pe amintiţii ctitori. A sa existenţă s-a extins până în anul 2004, răstimp fructuos în care cei doi citaţi instrumentişti, cu colaborarea periodică a unui apreciabil număr de invitaţi – peste patruzeci – din patrii europene ca şi de peste ocean (Germania, Polonia, România, Republica Moldova, Bulgaria, Grecia, SUA etc.) au susţinut zeci de concerte şi au realizat 6 (şase!) albume discografice de relevabilă ţinută, stilul, conceptul promovat de ei cu predilecţie fiind instant composing, acela al muzicii izvorâtă din creativitatea spontană, presupunând implicare afectivă, tehnică instrumentală bine stăpânită şi aşanumitul interplay (libera interacţiune – ştafetă a ideilor muzicale) între coechipierii grupului respectiv. Oportunitatea acestui temerar proiect a fost unanim recunoscută şi ca atare răsplătită în anul 2000 de Senatul Oraşului Berlin! Faptul că şi după anul 2004 Mircea Tiberian şi Maurice de Martin (care în perioada 1997 – 1999, investit cu o bursă, a studiat folclorul românesc şi est-european în Transilvania, astfel că el şi actualmente vorbeşte încă foarte bine româneşte) au realizat în continuare acţiuni artistice comune, s-a concretizat între altele în spectacolul – happening purtând genericul "Unfortunately The Show Must Go On" (2016), ca şi în CD-ul recent lansat, ce a prilejuit edificatorul concert din 1 februarie, aplaudat de publicul alcătuit mai ales din studenţi, dar şi în prezenţa Excelenţei sale ambasadorul Germaniei.

Reîntâlnirea peste timp – ca în titlul romanului lui Dumas – a vechilor prieteni şi combatanţi pe tărâmul artei a prilejuit live vibrante stări emotive, eclatante înlănţuiri de soluţii şi întruchipări muzicale imaginate instantaneu, fără preparative, intersectate volubil de Mircea Tiberian (pian acustic şi pian electric) şi Maurice de Martin (baterie şi percuţie – un întreg arsenal de surse de sunet) făcând deliciul audiţiei justificând un meritat elogiu adus inventivităţii generatoare de valoare intrinsecă.

Foto Mircea Tiberian Maurice de Martin2.jpg

Florian Lungu
9 martie 2019


Nobleţea unui gest

Cu excepţia Aurei Urziceanu, poate că muzicianul român de jazz cel mai acreditat pe plan internaţional a fost Peter Herbolzheimer, venit pe lume în ultima zi a anului 1935, pe strada Ion Câmpineanu din Bucureşti (în promiximitatea actualei Săli a Palatului). Fiu al unui etnic german originar din Nürnberg şi al mamei născută la Brăila, Peter Herbolzheimer a emigrat în Germania împreună cu familia în 1951, după absolvirea liceului. De acolo a plecat în 1953 pentru patru ani în SUA, unde a fost şi ucenic la fabrica de automobile Ford dar a urmat şi studii muzicale, a cântat ca acompaniator la ghitară al câtorva grupuri şi orchestre, însă – spirit european get beget – nu a fost foarte atras de ambientul de peste ocean, revenind pe bătrânul continent în noua sa patrie. A renunţat la ghitară şi a optat definitiv pentru trombonul cu pistoane (valve trombone) pe care l-a studiat la Conservatorul din Nürnberg, adoptându-l în calitate de instrumentist de jazz practicant. Până spre finele anilor ’60 a evoluat în mai multe combo-uri şi orchestre, inclusiv în vestitul colectiv orchestral al lui Bert Kaempfert. Pentru ca în 1969 el să pună bazele ansamblului care i-a conferit celebritatea: "Rhythm Combination & Brass" (RC); big band cu o componenţă aparte, ce includea un număr multiplicat de instrumentişti la trompete, tromboane (Brass Section), în secţia ritmică (Rhythm Section), renunţându-se în schimb la saxofonişti (cu excepţia unuia singur ca solist, Herb Geller, mai târziu şi Ferdinand Povel), întrucât pe atunci, pentru energicul stil jazz rock cultivat cu asiduitate de acest ansamblu, saxofoanele – instrumente de suflat cu ancie (Reed Section) – nu i se păreau suficient de incisive! Ulterior, formula iniţială a fost completată şi cu saxofoane, devenind astfel un line up de big band clasic, dar păstrându-se genericul RC.

Într-un articol publicat de revista "Actualitatea muzicală" în mai 2008 (anul când Peter Herbolzheimer a dirijat Big band-ul Radiodifuziunii Române, prilej cu care el a primit din partea Direcţiei Formaţii Muzicale a SRR o Diplomă de Excelenţă), mi-am permis a-l numi a giant of jazz – un gigant al jazzului, fără teamă de a exagera cumva. Căci nu doar dirijor de excepţie al unor big band-uri europene cu muzicieni având vârste cuprinse între 14 şi 75 de ani – orchestre ale căror repetiţii meritau a fi socotite tot atâtea etape ale unui masterat în jazz –, nu doar mentor al tinerelor talente, dăruit cu genuin tact pedagogic, Peter Herbolzheimer s-a impus totodată ca măiastru aranjor / orchestrator şi prolific compozitor... De amintit în acest sens acordarea Premiului I la ediţia 1974 a Concursului Internaţional în domeniul Creaţiei de Teme de Jazz de la Monaco şi selectarea unei compoziţii care-i purta autograful, drept melodie inaugurală a Olimpiadei de la München. Mai putem adnota despre prestigioasele conlucrări în concerte şi în studiouri de înregistrări discografice cu staruri ale jazzului de peste ocean şi din Europa, despre numeroasele colaborări cu diferite posturi de radio, de televiziune şi cu diverse orchestre care i-au solicitat periodic prezenţa. Dintre numele interpreţilor de marcă ce au beneficiat prin ani de realizări împreună cu ilustrul muzician, sunt de menţionat Stan Getz, Nat Adderley, Esther Phillips, Gerry Mulligan, Toots Thielemans, Albert Mangelsdorff, Clark Terry, Dianne Reeves, Chaka Khan. Iar printre remarcabilii instrumentişti care au făcut parte din faimosul „Rhythm Combination & Brass” considerat de top timp de mulţi ani în jazzul continental, să-i numim pe Allan Botschinsky (Danemarca), Art Farmer (SUA), Dusko Goykovich (Bosnia), Palle Mikkelborg (Danemarca), Ack van Rooyen (Olanda) şi Jiggs Whigham (SUA) la instrumente de suflat din alamă, iar din augmentata secţie ritmică (două instrumente cu claviatură, ghitară, bas, baterie, percuţie) pe notorii Dieter Reith, Horst Mühlbradt (ambii din Germania), Philip Catherine (Belgia), Niels-Henning Orsted Pedersen, Bo Stief şi Alex Riel (toţi trei din Danemarca), Grady Tate (SUA), Nippy Noya (Indonezia).

Să nu omitem a consemna că între anii 1987 şi 2006, Peter Herbolzheimer a condus Big band-ul de tineret al Germaniei – Bundes Jazz Orchester (BuJazzO) cu care a realizat câteva discuri şi a întreprins zeci de turnee pe multe meridiane, inclusiv în România în trei rânduri (în 1995, 1998 şi 2005), acest excelent colectiv susţinând concerte în Portugalia, ţările baltice, Rusia, Statele Unite ale Americii, ţări ale Africii de Sud, Austria, Croaţia, Namibia, Turcia, Cehia şi fireşte, în Germania. Până la sfârşitul anului 2006, Peter Herbolzheimer a fost prim-preşedinte al Federaţiei Germane de Jazz (Union Deutscher Jazzmusiker UDJ), cu sediul în Bonn. Ilustrul senior al baghetei a dirijat şi alte big band-uri de tineret, precum Yamaha Jazz Orchestra, după cum memorabil va rămâne şi turneul întreprins sub conducerea sa în perioada 18 aprilie - 7 mai 2009, încheiat în ţara noastră, al renumitei European Jazz Orchestra (EJO). La toate cele spuse, adăugaţi valoarea de patrimoniu a peste 30 de albume discografice sub nume propriu destinate prezentului, cât şi posterităţii!

Peter Herbolzheimer a iubit cu pasiune România, fără a uita nicicând limba maternă, neocolind nici un prilej de a reveni în ţara natală. În ultimii ani ai existenţei sale pământene (s-a stins din viaţă la 27 martie 2010, la Köln, în vârstă de 74 de ani), marele nostru contemporan a acceptat de mai multe ori invitaţia Big band-ului Radio de a-l dirija în concert (fiecare prezenţă pe podium precedată de cinci - şase consistente repetiţii), ultimul recital derulat în Sala Radio în seara de 19 octombrie 2008. A lăsat pentru biblioteca muzicală a Radioului zeci de partituri proprii – fie acestea inspirate compozţii, fie măiastre orchestraţii reînveşmântând teme din repertoriul de largă circulaţie al genului. Această preţioasă zestre a contat drept unul dintre principalele argumente ce au legitimat configurarea concertului – tribut (urmat mai mult ca sigur şi de un disc – tribut) datorat memoriei marelui dispărut, concert susţinut în seara de 31 ianuarie a. c. de Big band-ul Radio sub autorizata conducere a lui Ionel Tudor.

Afis Remember Peter Wertheimer.jpgDenumit "Remember Peter Herbolzheimer", acest omagiu postum, acest emoţionant gest de nobleţe şi trăire afectivă sublimată în expresie, în nuanţe şi culoare de sunet, a cuprins cinci minunate creaţii / aranjamente ale muzicianului, intitulate „Just Like That”, „Filibuster”, „Small Hours”, „Ballad For A Friend”, „Blues In My Shoes” (unul din cele mai performante bluesuri ale jazzului românesc) şi şase admirabile orchestraţii „desenate” pe portative de pana sa de maestru: „Billie’s Bounce” (Charlie Parker), „Emily” (Johnny Mandel), „Milestones” (Miles Davis), „My Foolish Heart” (Victor Young, Ned Washington), „Cherokee” (Ray Noble), „Anthropology” (Charlie Parker).

Pastelatele policromii timbrale, învăluitoarele armonii ambientale, mobilitatea, swingul ritmurilor alerte, dinamica suplă a creşterilor / descreşterilor de intensitate au fost pigmentate odată în plus prin creativitatea spontană atestată cu notabilă eficienţă, cu sinceritate, asumare afectivă şi patos de soliştii instrumentişti Sebastian Burneci, Silviu Groaza, Silviu Albei (cu toţi cântând la trompetă, alternativ la flugelhorn), Paolo Profeti, Dan Marin Ioniţă (ambii la saxofoane alto), Diana Suciu (saxofon tenor), George Natsis (pian), Liviu Negru (ghitară), Laurenţiu Zmău (baterie)... ei şi colegii lor coordonaţi cu aplomb de gestul dirijoral ferm al lui Ionel Tudor.

A fost la început de an, un concert – eveniment!

Florian Lungu
9 martie 2019


Concert de orgă la Biserica Actorilor

Față de vioară, nai, oboi, acordeon şi celelalte instrumente muzicale create de om, orga pare un instrument care nu e din lumea aceasta. Şi totuşi este o construcţie muzicală, o maşinărie care a presupus multă inventivitate. E ca un zgârie-nor faţă de casele obişnuite. Indiscutabil, orga este instrumentul lui Dumnezeu, dovadă că ea se potriveşte perfect cu slujbele religioase şi face parte din construcţia bisericilor catolice, este chiar sufletul lor.

Cele mai frumoase concerte de orgă din viaţa mea le-am ascultat la Biserica Neagră din Braşov, unde mă simţeam ca acasă, fiindcă de acolo îşi trage rădăcina neamul meu. Sunt făgărăşean prin nume, sevă şi blazon boieresc.

În fiecare zi, la orele 18:30, avea loc la Biserica Neagră un concert de orgă, aşa că ori de câte ori mă aflam în Braşov, nu uitam să prind concertul de orgă, iar duminica mergem la liturghie, fiindcă era susţinută de orgă, cea mai mare orgă din ţară, la care cânta cel mai mare organist al timpului, bătrânul Josef Gerstenengst, care părea picat din porţile raiului. I-a urmat Hans Eckart Schlandt, iar acum este fiul său, Steffen. Orga a fost construită în 1839 de Carl August Buchholz, de aceea se şi numeşte “orga Buchholz”. Instrumentul are un sunet de excepţie, fiindcă materialele din care a fost construită orga sunt de cea mai bună calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeş, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripţionate pe porţelan şi acoperite cu sticlă. Ora are 3.993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manual şi un pedalier. Cel mai înalt tub măsoară 9 metri. E cea mai mare orgă din sud-estul Europei.

Acest lucru i l-am spus zilele trecute lui Stephen Fraser, organistul celebrei St. Malachy’s The Actors’ Church, Biserica Actorilor, de pe 49 St. Poartă numele unul sfânt irlandez, care a trăit la începutul mileniului doi şi căruia i se atribuie multe miracole şi viziuni. Biserica este o bijuterie gotică, de rit romano-catolic, construcţia ei a început în 1910 şi a fost inaugurată în 1920, arhitect Thomas Duff, şi este închinată actorilor, avându-l ca patron sfânt pe Sf. Genesius, dar este închinată şi muzicii, patroana sfântă a muzicii fiind Sfânta Cecilia. Alături este plasat Saint Vitus – patron al dansului, apoi binecuvântata Dina, muzician, şi Fra Angelico, artist. Aceşti patroni dau locului o nobleţe sfântă.

Iar dantelaria gotică a construcţiei aminteşte de biserica nativităţii de la Bethleem. Printre evenimentele memorabile petrecute aici, se numără mariajul actorilor Douglas Fairbanks cu Joan Crawford, funeraliile lui Rudolph Valentino şi Tennessee Williams, participările la acţiunile bisericii ale unor celebrităţi ca Gregory Peck, Bob Hope, Spencer Tracy, Alec Guinness, Rosalind Russell şi zeci de alţii, până la Antonio Banderas.

În acest sanctuar a oferit un recital de orgă Stephen Fraser, canadian de origine, născut în Ontario, cu studii de muzică în Toronto, apoi în Yale University, SUA, ca să ajungă organist la celebra St. Patrick’s Cathedral din New York. Nu întâmplător Fraser a avut un program dominat de compozitori francezi, în ansamblu un program fulminant, complex, vrând să ne arate parcă toate posibilităţile armonice ale instrumentului său.

A cântat întâi Mica suită a compozitorului canadian Gerard Blaes (1919 – 2002), care are trei părţi, Introducere, Intermezzo şi Finale. A urmat Sonata pentru orgă nr. 5 în Re Major de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847), tot în trei părţi, Andante, Andante con moto şi Allegro maestoso, apoi măreaţa piesă Fantezia şi Fuga în Sol Minor, BWV 542, de Johann Sebanstian Bach (1685 – 1750), ca să atace în continuare lucrări ale unor compozitori francezi: Offertoire sur les Grandes jeux from Messe pour le Paroisses / Oferta pentru Marile jocuri de la Mise pentru parohii de Francois Couperin (1668 – 1733), Cinq Versets sur “Victimae Paschali” / Cinci versete despre “Victimae Paschali” de Thierry Escaich (n. 1965), în cinci părţi, Allegro moderato, Adagio ma non troppo, Allegretto, din nou Adagio ma non troppo, Alegro molto ritmico, ca să încheie cu “Finale” from Symphonie Nr. 7 in La Minor, op. 42 de Charles-Marie Widor (1844 – 1937), un alt compozitor şi organist francez, constructor de simfonii romantice.

Ceva fantastic, o diversitate uluitoare, de la piese de meditaţie, uneori gravă, ca în piesele lui Bartholdy şi Couperin, la explozia total înălţătoare a piesei lui Bach, compozitorul despre a cărui muzică se spune că este dovada existenţei lui Dumnezeu, cu adevărat muzică divină, care te împinge la o înaltă trăire, cu adevărat această muzică face parte din Civitas Innocentiae, se cântă acolo, în Sanctuar, ca ultimele două lucrări să te ducă într-un plan SF, să-ţi sugereze adevărate bătălii intergalactice. Piesa organistului şi compozitorului francez Thierry Escaich a avut de toate, şi filon popular, şi dramatism, şi eliberare vizionară. O piesă de o virtuozitate maximă.

Orga este un instrument monumental, la care organistul cântă cu mâinile şi picioarele, pe diferite paliere, şi este construită ca un sorb, care adună parcă toate sunetele lumii, precum un fluviu adună râurile şi pârăiaşele, pe care apoi le revarsă în mare, recte în oceanul sufletului nostru. E ca un tăvălug, ca un bulgăre de zăpădă care se rostogoleşte, devine tot mai mare, până acoperă tot orizontul. Nu o mai pot compara decât cu o avalanşă, cu un tumult, cu o mare fierbere. Iar când organistul e nebun, cum spunea Eminescu atunci când a ascultat un concert de orgă la Catedrala Sf. Ştefan din Viena, mama bisericilor romano-catolice, totul se învârte cu tine, ameţeşti, intri în transă. Aşa s-a întâmplat şi aici spre final, organistul era nebun, te plimba ca într-un cosmos în reţeaua de sunete tubulare. Simţeai cum un vârtej te ia pe sus, te duce la cer, fiindcă păienjenişul sonor te subjugă total, te face să pluteşti în lumina încreată. Nici un alt instrument, ba nici o orchestră întreagă nu are această forţă de tăvălug, care te duce în iureşul de foc al spiritului. E ceva magnific!

Grid Modorcea, Dr. în arte
4 martie 2019

Corespondenţă de la New York


SYMPHO POPS

De obicei încerc să fiu la zi cu exprimarea opiniilor despre un eveniment artistic de care m-am apropiat – un concert, un festival, un disc... aşa este, numai că în ultimele luni ale anului 2018 s-au perindat atât de multe asemenea evenimente, încât condeiul meu nu a mai reuşit să ţină pasul. Însă, vorba cântecului: „Fie roata şi pătrată / Tot se-nvârte ea odată”, e preferabil mai târziu decât niciodată. Cu atât mai mult cu cât evenimentul ce a făcut obiectul unor atare naive filozofări nu aparţinea parte întreagă parohiei mele, jazzul. Ei bine, mi-am zis atunci, s-o facem!

Andrei Tudor 1.jpgDerulăm retrospectiv filmul întâmplării. Marţi 13 noiembrie 2018, aproape de orele 19. Înfruntând un trafic infernal, taxiul pe care cu greu îl găsisem, s-a îndreptat către Sala CinemaPRO. Întârziat, cu o invitaţie în mână, am ajuns în fine la Sympho POPS, spectacol susţinut de tânărul muzician Andrei Tudor, protagonist, împreună cu Orchestra Simfonică Bucureşti şi cu numeroşi artişti oaspeţi, în totalitate peste optzeci pe scenă. După cum aflasem anterior, urma să asist la prima audiţie a unui Concert pentru pian, jazz combo şi orchestră compus şi interpretat de el, ca solist şi totodată dirijor al menţionatului ansamblu. Ceea ce s-a şi întâmplat, spre satisfacţia unei săli pline la refuz, ai cărei cei peste 540 ocupanţi temporari nu şi-au drămuit trăirile admirative metamorfozate în rafale de aplauze entuziaste. Nu ştiam însă că acest opus de jazz simfonic va fi continuat printr-o veritabilă revărsare – aş spune chiar o paradă – a hiturilor pop autohtone; altfel exprimat – un deosebit de reuşit prinos de recunoştinţă adus şlagărelor româneşti de ieri şi de azi, o benefică piedică în calea uitării. Omul de artă care merită a fi evaluat ca un exemplu viu al potenţării înzestrării native zisă talent, prin muncă neostenită, motivare de interior, avânt juvenil, Andrei Tudor (35 de ani) a nutrit ambiţia de a se afirma multiplu ca pianist, şef de combo şi dirijor de orchestră simfonică, profesor universitar de Conservator, aranjor, dar mai ales compozitor. Sympho POPS a însemnat din toate punctele de vedere o consacrare publică în plus a artistului şi deopotrivă o anticipată aniversare (cu optsprezece zile mai devreme) a celor trei decenii şi jumătate ale sale de existenţă pământeană. Într-adevăr, lui Andrei Tudor i-a aparţinut principala pondere creativă în alcătuirea programului.

Ampla lucrare „Fusion Concerto” în trei părţi, Allegro, Adagio, Presto, a cucerit prin prospeţimea expresiei, capacitatea de a integra în discurs sugestii şi influenţe ale unor genuri sonore diverse, măiestria arhitecturării construcţiilor muzicale, meşteşugul, abilitatea combinării policromatice a culorilor timbrale, echilibrul structurilor formale şi desigur melodicitatea şi armonia ca admirabile roade ale inspiraţiei fecunde. Pe lângă Orchestra Simfonică Bucureşti şi-au marcat aportul la rotunjirea sonorităţii de ansamblu, inclusiv prin notabile intervenţii solistice, câţiva remarcabili instrumentişti ai unui combo de jazz sui generis – bateristul Laurenţiu Zmău, basistul Daniel Pirici, ghitaristul Liviu Negru, saxofoniştii Paolo Profeti şi Diana Suciu, trompetistul / flugelhornistul Sebastian Burneci, percuţionistul Adi Cojocaru şi compozitorul însuşi, solist pe claviatura în alb şi negru, dirijor de la pian în tradiţia celebrelor big band-uri Count Basie sau Duke Ellington. Publicul a rezonat cu egală admiraţie şi la reuşitele melodii de muzică uşoară ale lui Andrei Tudor în tălmăcirile de ţinută conferite de vocalişti notorii: „A Million Stars” cu Luminiţa Anghel, „Tu nu vezi cerul” – solistă Paula Seling, „Sărutul tău” cu Vlad Miriţă, „De dragul tău” – melodie fredonată de Marcel Pavel, „Pe o margune de lume” – interpretă Nico & quartetul „Ad Libitum Voices”, toate în aranjamentele semnate de Andrei Tudor care spre final, spre surpriza tuturor, a debutat şi ca... solist vocal al propriei creaţii intitulată „Cât de frumoasă eşti”!

Putem vorbi despre Dinastia Tudor, mergând pe o linie de filiaţie de la Ionel Tudor (dirijor, orchestrator, pianist, compozitor), autor al şlagărului „Domnişoară nu pleca” cântat de Gabriel Cotabiţă), la fiul său Andrei Tudor, dar şi la fiica acestuia, talentata Maia în vârstă de 7 ani, şi ea aplaudată în concert în piesa „Deschideţi poarta soarelui” (deja familiarizată cu scena ca solistă de cor apreciată pe podiumuri la Braşov, la Sibiu); în accentuată măsură întregind această familie dedicată trup şi suflet muzicii se relevă soţia lui Ionel Tudor, mamă a lui Andrei şi fiică a compozitorului George Grigoiu, ne referim la Andreea Andrei, prolifică autoare de versuri, inclusiv pentru mai multe dintre piesele prezentate în concertul Sympho POPS.

Vizând hiturile perene ale peisajului nostru muzical, publicul s-a bucurat să reasculte cu încântare creaţii ale lui Vasile Veselovski – „Şi dacă”, solist Horia Moculescu, ale lui Vasile V. Vasilache – „Dorul” cântat de George Miron, ale lui Cornel Fugaru – „Spune-mi” în interpretarea Monicăi Anghel, melodia lui Marius Ţeicu „Oameni” cântată de Andra, „Salcia” – remarcabilă compoziţie a lui Horia Moculescu în tălmăcirea lui Andrei Lazăr, un colaj de cântece româneşti întruchipat vocal de Mihai Georgescu (incluzând „Sunt vagabondul vieţii mele” de Temistocle Popa, „Eu te voi iubi” de Marius Ţeicu, „Strada speranţei” de Vasile Veselovski şi melodia folclorică „Ioane Ioane”, toate în aranjamentele înscrise în partituri de Andrei Tudor), o arie din opereta „Valurile Dunării” de George Grigoriu redată de grupul „Ad Libitum”, „Deschideţi poarta soarelui”, şlagăr al lui Anton Şuteu prezentat de toţii soliştii înainte amintiţi. Tot lui Andrei Tudor i se datorează secvenţele de deschidere şi de final ale concertului, reuşitele piese orchestrale „A tempo” şi „Vals în mi bemol minor”.

Sympho POPS – un memorabil regal de muzică bună, valoroasă, o bucurie a auzului şi al privirilor, un spectacol rareori recompensat cu aplauze atât de intense, ca fireşti prelungiri ale aprecierii neprecupeţite!

Andrei Tudor 2.jpg

Florian Lungu
9 ianuarie 2019


Recenzii concerte 2018

Recenzii concerte 2017

Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Placido Domingo jr. 2019.jpg

Afis_Edvin Marton 2019.jpg

Afis_Whitesnake 2019.jpg

Afis_Brezoi 2019.jpg

Afis_Ana Popovic Brezoi 2019.jpg

Afis_Diana Rein 2019.jpg

Afis_Bon Jovi 2019.jpg

Afis_The Cure 2019.jpg

Afis_ArtMania festival 2019.jpg

Afis_Dream Theater 2019.jpg

Afis_Water Music Festival 2019.jpg

Afis_Kenny Neal 2019.jpg