Arta Sunetelor

 

Prospero, într-o viziune christică

The Tempest Shakespeare.jpgSe află în plină derulare cel mai mare eveniment teatral al verii, numit “Shakespeare in the Park”, fiindcă seară de seară, în Central Park, la teatrul în aer liber de aici – The Public Theater – are loc câte un spectacol după o piesă de William Shakespeare. Anul acesta, publicul american şi cel de pretutindeni au parte de două montări: The Tempest şi Cymbeline. Alegeri ideale, feerii, a căror poveste se derulează în pădure, exact mediul în care este plasat acest teatru estival. Prima montare e programată să aibă 33 de reprezentaţii, apoi urmează Cymbeline, până la sfârşitul verii. Piesele sunt montate şi jucate de renumiţi oameni de teatru şi actori, care îşi oferă serviciile gratuit, aşa cum cere tradiţia profesionistă. La fel, spectacolele sunt oferite gratuit de primăria oraşului. De aceea, pentru a prinde un tichet aici, trebuie să te scoli cu noaptea în cap, dar unii chiar se instalează de cu seara în pădure, să prindă a doua zi un loc. Iar biletul este valabil numai pentru seara respectivă.

Acum este în plină desfăşurare Furtuna. Eu am prins tichet la al 19-lea spectacol, oferit pentru Spanish Telemundo, cu subtitrare în limba spaniolă. Spectacolul durează 2 h 50 min., cu un intermezzo de 15 minute. Regia aparţine lui Michael Greif, un multinominalizat la Tony Award (Oscar-ul teatrului), inclusiv pentru un spectacol după Romeo şi Julieta. În rolul lui Prospero joacă Sam Waterston, actor nominalizat şi el la Tony Award pentru multe roluri, inclusiv pentru Regele Lear, jucat tot aici, la The Public Theater. Tot un nominalizat la Tony Award este şi actorul Jesse Tylor Ferguson, pe care mai an l-am admirat în Comedia erorilor. Aici, în Furtuna, joacă rolul lui Trinculo, bufonul care face pereche cu beţivanul Stephano (Danny Mastrogiorgio), iar amândoi se înhăitează cu monstrul Caliban (Louis Cancelmi), triada care a fost cea mai aclamată din spectacol.

Cum se ştie, Furtuna este opera-testament a lui Shakespeare. Mai mult, în studiul Shakespeare and Eminescu arăt că este o parabolă a Lumii Noi, pe care Marele Will a prevăzut-o. Oricum, Prospero este un alter ego shakespearian. El este un învăţat, care îşi ia puterea din cărţi. Cu această putere stăpâneşte forţele obscure, reprezentate de Caliban, dirijează un duh, pe Ariel, şi declanşează o furtună, care îi va aduce de pe mare, pe fantastica insula în care trăieşte, pe cei care l-au exilat aici. Şi le oferă o usturătoare lecţie de învăţătură duşmanilor săi. În această magnifică piesa se emite celebra idee că “noi suntem din plămada din care sunt făcute visele" (“such stuff as dreams are made on”). Momentul este formidabil ilustrat în spectacol cu elemente pastorale, cu dans, muzică de operă şi numere de circ. Aici îşi dau mâna iscusit creatorul de costume (Emily Rebholz), scenograful Riccardo Hernandez, muzica lui Michael Friedman, dar mai ales creatorul de zgomote, percuţionistul Matt Tierney, cel care, dintr-o boxă la vedere, aflată la marginea scenei, creează peisaje sonore (“soundscapes”), adică atmosfera spectacolului, punctând cu sunete dramatismul spectacolului, imprimându-i ritm sonor. Iar culmea este iluzia de trăznete ale furtunii.

Dar ceea ce depăşeşte toate detaliile interpretative, inclusiv slăbiciunile spectacolului, cum ar fi chiar distribuirea lui Sam Waterston, cu o voce stinsă, cu un joc stângaci, cenuşiu, este viziunea lui Michel Greif, cu totul excepţională. Şi cheia cred că trebuie căutată în monologul final al lui Prospero, care sună aşa în româneşte:

Fără duhuri şi minuni

M-aş sfârşi, de-n rugăciuni –

Care spală orice păcat –

N-aş cere să fiu iertat.

Cum şi voi aţi vrea să fiţi,

Rogu-vă, mă sloboziţi.

Şi actorul se apleacă în faţa publicului, rugându-l să fie iertat. Iertat pentru ce? Pentru că s-a folosit de bagheta magică, de puterea înţelepciunii sale şi i-a pedepsit pe duşmanii săi. Ba a deconspirat şi planul lui Caliban, care a vrut să-i ia puterea. Cum? Furându-i cărţile şi arzându-le.

Categoric, Prospero este Artistul, Profetul, Magul, Creatorul de iluzii, de duhuri şi minuni. Vocaţia lui nu este rugăciunea, care este înrobitoare, epuizantă (“m-aş sfârşi”), el supravieţuieste prin magie, de aceea cere să fie iertat, cum şi noi am vrea să fim!

Piesa lui Shaklespeare este, desigur, o parabolă. Şi Greif a interpretat-o ca pe o parabola christică, o parabolă a iertării. Prospero îşi judecă uzurpatorii, pe care apoi îi iartă, îmbrăţişându-i. După ce îşi dă binecuvântarea pentru căsătoria lui Ferdinand (Rodney Richardson) cu fiica sa, Miranda (Francesca Carpanini), Prospero îi iartă pe toţi în cascadă, pe Ariel (Chris Perfetti), pe care îl eliberează din sjujba sa, după ce l-a folosit în declanşarea furtunii şi în judecarea adversarilor săi, pe stârca pocită Caliban, fiul vrăjitoarei Sykorax, pe care l-a făcut sclav şi l-a folosit la muncile grele, pe toţi foştii săi supuşi cât a fost Ducele de Milano, pe însuşi fratele său, Antonio (Cotter Smith), care i-a uzurpat tronul. Acesta, spăşit, îi înapoiază coroana, dar Prospero o pune deoparte, apoi îşi încheie spovedania în faţa publicului, ca un adevărat profet, care cunoaşte lecţia demnă a smereniei.

Se pare că viziunea christică este o decodificare perfectă a acestei parabole, plină de “duhuri şi minuni” (însăşi cămaşa lui Prospero e o reprezentare mitică a soarelui!), nu de elemente religioase, de nici un soi. În acest fel am descoperit mai an, pe aceeaşi scenă, şi viziunea Negutăţorului din Veneţia, când în acelaşi spirit christic este judecat Shylock (întruchipat memorabil de Al Pacino). Şi în acest spirit avea să-şi plăsmuiască Dostoievski Marele Închizitor, care, în viziunea lui Peter Brook, are aceeaşi interpretare. Când Închizitorul îi cere lui Iisus să-şi exprime ultima dorinţă înainte de a fi răstignit, Iisus nu spune nimic, doar vine spre cel care i-a dat nedreapta pedeapsă, spre Marele Închizitor, şi îl sărută. Îi oferă sfânta iertare.

Grid Modorcea
28 iunie 2015

Corespondenţă de la New York




A FOST “ATÂT DE BINE”

Îmi era dor să îl ascult pe Adrian Berinde, dar să-l şi văd pe scenă. Chiar îi spuneam după concert, că nu l-am mai văzut cântând de prin anul 2000,când a fost la Festivalul de Artă Medievală de la Sighisoara. Nu ştiu cum s-a făcut, dar, nici măcar cât a locuit în Bucureşti, fie din lipsă de timp, fie din neglijenţă pur şi simplu, nu am fost la cântările lui.

Cu atât mai mare mi-a fost bucuria, pentru că Adrian Berinde a marcat două împliniri: apariţia celui de-al şaptelea album, “Atât de bine”, dar şi trecerea a două decenii de la apariţia primului.

Adrian Berinde atat de bine.jpg

Aşa că, a fost şi o trecere în revistă a celor mai importante piese apărute anterior. Am constatat că nu şi-au pierdut frumuseţea, dar, mai ales, că Adrian Berinde nu şi-a pierdut nici plăcerea de a se destăinui în faţa publicului şi nici balansul între forţă şi tandreţe care îl caracterizează. Publicul l-a răsplătit pe măsură, aşa că emoţiile (fireşti) de la început au dispărut repede.

După cele două ore şi mai bine de cântat, l-am lăsat doar cât să-şi tragă sufletul şi l-am luat la întrebări. Nu prea multe pentru că mai avea şi altceva de făcut. De exemplu, să mănânce o felie din tortul aniversar, (surpriza unor prieteni) sau să se bucure de coada la autografe.

Este chiar “Atât de bine”, Adrian Berinde?

Acum, da. Acum este “Atât de bine”.

Ai avut emoţii?

Am avut un pic de emoţii, pentru că nu am mai urcat pe scenă de câtva timp…

… ce înseamnă de “câtva timp”?

Un an, un an. Ultimul concert l-am făcut la Cugir, la Zilele Tineretului. Acolo am fost invitat şi am cântat afară. A fost un concert fain. Între timp, mi s-au întâmplat şi probleme de sănatate, am lăsat-o mai moale cu concertele. Dar, pe 7 august sunt la Gărâna, iar din septembrie încep turneul în ţară…

Promovezi cea de-a şaptea minune a lumii…

… cea de-a şaptea minune…A lumii? Nu ştiu… A lumii ăsteia…

Ce aduce nou albumul ăsta?

Păi, aşa în câteva cuvinte trebuie să-ţi spun că, albumele celelalte, sunt cântate mai mult din întuneric. Cu toate că lumina se vede numai din întuneric, de data asta am făcut un pas lateral şi am cântat şi din lumină. Clar, este mai luminos, este mai plin de speranţă, dar subiectele sunt la fel de actuale şi tăioase. Mie îmi place tare mult să sfredelesc în sufletele oamenilor, să caut lucrurile ascunse, să le scot la suprafaţă, ca un chirurg.

Dacă ar fi să găseşti o formă sau o culoare pentru albumul ăsta, care ar fi ea?

El este deja colorat foarte bine, deci, mai de grabă aş alege tot spectrul de culori. Asta pentru că fiecare piesă este, de fapt, o vibraţie, adică, o culoare.

Cum s-a născut?

Am lucrat cu Jimi El Lako, chitară şi orchestraţii – la o parte din piese, Sandy Deac, altă parte din piese, respectiv vreo trei dintre ele. Am lucrat în fostul meu studio “Taurus”, care acum îi aparţine lui Jimi. S-a muncit cam doi ani de zile la el şi de doi ani şi jumătate, stă. Sigur, nu am avut producător. În ultimul moment, m-am decis să pun şi “Cerneala ochilor tăi”, care nu era înscrisă în “competiţie”, acuma, este. Şi iată că este pe disc şi va rămâne acolo. “Cerneala ochilor tăi” am scris-o în 1998 şi nu am cântat-o decât în concert. Acum ea există şi pe disc. Este o piesă frumoasă, este altfel orchestrată decât o cânt eu pe scenă, dar este o piesă la care eu ţin mult şi care mi-a făcut mulţi prieteni.

Crezi că publicul a aşteptat un “produs” de genul ăsta?

Pe mine personal mă interesează foarte puţin ce vrea publicul. Eu nu pentru el am scris, am scris pentru mine şi pentru cei care, eventual, prind gust de aşa ceva. În general, publicul are gusturile lui şi nu sunt interesat foarte tare de ceea ce crede publicul şi… Nu m-a interesat niciodată, iar dacă m-ar fi interesat, aş fi plantat morcovi.

Asta cam aşa este… Te-ai gândit să faci o expoziţie cu tablourile tale inspirate din piesele pe care le-ai compus?

Da, sigur. E o idee care mă paşte de mult timp, însă, pentru un asemenea proiect, care să fie multimedia trebuiesc mulţi bani, iar pe piaţa românească sau în buzunarele celor care au şi ar putea să dea, nu sunt pentru aşa ceva, aşa că rămâne doar un proiect, undeva în aer.

Mă gândeam mai simplu: ai vreo piesă pe care ai transpus-o şi pe pânză, sau invers?

Da, cum să nu?

Care?

Sunt mai multe.

Vor mai fi şi alte concerte de promovare?

Da, urmează şi alte concerte pentru promovarea acestui album la care eu ţin foarte mult, pentru că el sună foarte bine. Este foarte bine realizat şi sunt foarte mândru de el. Este şi al şaptelea, ori cifra şapte are conotaţii... în multe direcţii.

Baftă mare în continuare!

Să fie!

Teodora IONESCU
26 iunie 2015


Planeta muzicii

Nu o dată am spus,că faţă de Europa, nu mai vorbesc faţă de România, America e o altă planetă. Am adus zeci de argumente în acest sens. Acum voi mai veni cu unul, un eveniment muzical greu de imaginat într-o altă ţară a lumii. E vorba de Concerts in the Parks, seria de concerte estivale oferite anual de Philharmonic Orchestra în parcurile New York-ului, în Central Park (Manhattan), Prospect Park (Brooklin), Cunningham Park (Queens), Van Cortlandt (Bronx), Garden (Staten Island) şi în alte parcuri ale marelui oraş.

În aceast an, Filarmonica a sărbătorit 50 de ani de când concertează în aceste parcuri, iar statistica arată că din 1965 mai mult de 14 milioane de oameni au asistat la aceste concerte.

Concertele sunt free, ca şi spectacolele din Festivalul Shakespeare, ca multe, multe, zeci, sute de evenimente culturale de cea mai înaltă clasă întrucât aici, la New York, marii artişti, marile orchestre, opera, teatrul, trupele de balet etc., au obligaţia în timpul verii să cânte sau să joace free pentru marele public. Este obolul pe care îl dau pentru performanţele lor.

The Great Lawn.jpgIar marele public este cu adevărat mare. Eu am fost la două concerte date de Filarmonică în Central Park, în aşa numita The Great Lawn, adică Marea Pajiste / Poiana. Aceasta se afla în mijlocul parcului, în dreptul lui Metropolitan Museum of Art, pajiste care este de câteva ori mai mare decât Cismigiul. Încap cam o sută de mii de oameni. Care nu sunt ceea ce numim de regulă melomani, deşi ei vin să asculte un concert simfonic. Sunt un fel de vilegiaturişti, fiindcă sunt oameni de toate felurile şi rasele şi toţi stau la masă. Great Lawn este însăşi planeta. Se împlineşte aici idealul american, armonia dintre stomac şi creier, să-ţi hrăneşti şi burta, şi spiritul. Oamenii ocupă acest spaţiu ca la o sărbătoare, ca la un mare pic-nic la care vin oameni de pretutindeni. Great Lawn e un spaţiu circular verde, cred că se vede şi din cosmos, ocupat de zeci de mii de mese, la care stau tineri, copii, bătrâni, familii şi prieteni, mai ceva decât la orice sărbătoare. Iar în apropiere de locul unde e instalată scena, se află grupuri de oameni cu dizabilităţi, foarte bine supravegheaţi de asistenţi medicali. Nu mai vorbesc de locurile rezervate oaspeţilor speciali şi presei, de felul cu totul aparte cu care sunt trataţi ziariştii.

Marea Poiană este ocupată de toate categoriile de oameni, care vin cu noaptea-n cap ca să ocupe un locuţor la marea masă a naturii şi a muzicii. Iar cei care nu încap aici, în poiană, îşi întind mesele în pădurea înconjurătoare, printre copaci. Iar ţinuta oamenilor este impecabilă. Atâta disciplină şi comportament civilizat la oameni de pe tot pământul, nu se explică decât prin organizarea impecabilă, datorată personalului numit “volunteers” şi poliţiei, jandarmilor şi a tot felul de oameni de ordine, care impun regulile unui mare show în aer liber. Cum ştiu americanii să organizeze astfel de manifestări de proporţii, nu mai ştie nimeni. Totul este curat, aşa cum este şi la sfârşit, când sute de oameni te aşteaptă cu saci de plastic să depui gunoiul. E incredibil, dar gazonul devine lună, ca la început, toţi îşi strâng mesele şi lasă locul cum era când au venit. Iar după ce toată lumea pleacă, imediat apar maşinile de cărat gunoiul. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nimic nu e neglijat. Inclusiv cordoanele de poliţişti, care supraveghează spectacolul. E ca într-un film SF, când mulţimile sunt dirijate, ba obligate să respecte regulile. Aş spune că acest tip de cultură free seamănă cu o şcoală de convieţuire, cu nişte cursuri de conduită şi morală speciale. Fiecare este atent cu oamenii din jur şi îi respectă. Totul arată ca în basme, ca în povestea meselor întinse din Harap Alb. Mai mult, tradiţia acestui gigantic picnic a transformat evenimentul într-un ceremonial. O dovedeşte şi participarea la concert, uralele cu care sunt întâmpinaţi muzicienii, fantasticii muzicieni planetari, toţi îmbrăcaţi în alb, bărbăţii în fracuri, iar femeile în rochii lungi.

*

Această a 50-a aniversare a New York Philharmonic Orchestra în Central Park l-a avut la pupitru pe dirijorul Alan Gilbert (n. 1967, New York) şi ca solist pe violonistul Joshua Bell, care a interpretat West Side Story Suite for Violon and Orchestra, compusă în anii 1955-57 de Leonard Bernstein. Joshua Bell este cunoscut melomanilor bucureşteni, el fiind invitatul Festivalului “Enescu” de mai multe ori, de pildă, la ediţia din 2007, când a cântat Concertul pentru vioară de Ceaikovski, cu London Symphony Orchestra, iar în 2009 cu Filarmonica londoneză, când a interpretat Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră de Lalo.

În afara de Bernstein, Filarmonica newyorkeză, condusă din 2009 de Alan Gilbert, a avut în program un repertoriu strict american: Samuel Barber (1910 – 1981), Overture la piesa lui Sheridan The School for Scandal, op. 5 (1931), George Gershwin (1898 – 1937), Lullaby pentru orchestra de coarde (1919), Aaron Copland (1900 – 1990), Appalachian Spring, o suită pentru orchestră (1943), Richard Rodgers (1902 – 1979), The carousel Waltz (1944), Leroy Anderson (1908 – 1975), Fiddle-Faddle (1947), John Philip Sousa (1854 – 1932), The Washington Post (1889).

Nu vă puteţi imagina sonoritatea acestor piese în pădurea newyorkeză, în magnifica dumbravă a giganticului parc! Sigur, şansa mea a fost că am stat în apropiere de scenă, dar am mers după pauză şi în capătul poienii şi se auzea perfect, datorită unor boxe gigant. Tot locul era împânzit de sute de boxe, care făceau să se audă muzica şi din pădure. Filarmonica şi Alan Gilbert au cântat cu un elan deosebit, ca la o mare sărbătoare, sărbătoarea lor, mai ales că tocmai erau încununaţi cu laurii unui alt mare eveniment ce a făcut să vuiască lumea artistică în aceste zile: spectacolul-concert Joan of Arc at the Stake, / Ioana d’Arc pe rug, celebrul oratoriu al lui Arthur Honegger, având-o pe Marion Cotillard ca superstar în rolul Ioanei d’Arc.

Gilbert şi Filarmonica newyorkeză formează un tot, fiind de o supleţe formidabilă. Muzicienii americani sunt ca o armonică, acordându-se la fiecare gest al dirijorului. Acest fapt s-a văzut şi în seara următoare când deodată totul s-a schimbat, Filarmonica oferindu-ne un concert la extrema cealaltă, având un program eminamente european, cu un alt dirijor, elveţianul Charles Dutoit, iar ca solist un violinist francez, Renaud Capuçon, care a cântat Concertul nr. 3 pentru vioară de Saint-Saëns. Programul a mai cuprins: Hector Berlioz, Roman Carnival Overture, Igor Stravinsky, Petrushka (versiunea din 1911), şi La Valse de Maurice Ravel. Deci un program ca la Festivalul “Enescu”. De altfel, Charles Dutoit a fost şi oaspetele Festivalului nostru în 2007, cu Orchestra Naţională Rusă, ca şi în 2009, cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra, iar Renaud Capuçon a cântat acelaşi concert nr. 3 de Saint-Saëns la Bucureşti, tot în 2009, cu Orchestre du Capitole din Toulouse.

Americanilor nu prea le-a plăcut acest al doilea concert european, mai ales Saint-Saëns, deşi Capuçon l-a cântat formidabil, ardent, ieşind parcă din sine, dar au marşat puternic la piesa lui Stravinsky, pe care ei îl consideră un compozitor american. Dar cât de diferit, cât de ruseşte, sună Petrushka faţă de muzica din seara precedentă!

Muzica din seara a doua este aceeaşi ca la Festivalul “Enescu”, chiar şi interpreţii, cum vedem, diferă doar publicul, marele public, precum şi incendiara formă de spectacol, cu boxe care cuprind parcă tot cerul, tot parcul, mărginit de pădurea de zgârie-nori, care, noaptea, sunt ca nişte uriaşi SF, care supraveghează sărbătoarea oamenilor. Peisajul este feeric, toată lumea îl fotografia, surprinsă de contrastul dintre pădurea întunecată şi arhitectura vie, luminată. Building-urile arată ca nişte opere de artă dintr-o carte de vis colorată, totul terminându-se festiv, normal, cu un foc de artificii. Şi în prima seară, şi în următoarea. Spectatorii stau la locul lor şi privesc uimiţi fantasticul spectacol, cât tot orizontul, aclamând şi aplaudând. Măreţia este ceva firesc aici. Fiindcă aşa este America.

Numai Philharmonica din New York şi Alan Gilbert nu ne-au vizitat ţara, dar de această orchestră este legat numele lui Enescu, întrucât ea i-a comandat muzicianului român Suita simfonică “Săteasca, pe care însuşi George Enescu a dirijat-o la New York în 1939 în primă audiţie! Întoarcerea la starea de inocenţă se potriveşte perfect acestui copil matur, care este poporul american.

Grid Modorcea
20 iunie 2015

Corespondenţă de la New York


Un bun ambasador pentru România!

Cultura muzicii clasice include în onorabilul său spectru artistic, valsul vienez, creat de regele său, Johann Strauss II (n. 25 octombrie 1825 – 3 iunie 1899). E bine să definim coordonatele între care este acceptată de (marele) public această muzică, considerată "light music", adică expresia mai puţin serioasă a muzicii clasice occidentale, cu piese (în special) orchestrale, al căror leitmotiv este bine întipărit în mentalul colectiv, adesea fredonat în multe ocazii şi creator de bună dispoziţie. Încă din secolul 19, audienţa acestei "muzici uşoare" a devenit tot mai numeroasă, odată cu, perpetuarea unor compoziţii concepute special pentru deliciul ascultătorilor. Celebrele "Eine Kleine Nachtmusik", "The Blue Danube", "Second Waltz" şi "Radetzky March" aduc de fiecare dată, zâmbet şi bucurie, persoanelor potrivite să le primească...

Dacă televiziunea şi radioul, de la noi, ar fi promovat muzica clasică în întregul ei, aşa cum ar trebui, nu aş mai fi insistat pe aceste aspecte. Însă diletantismul mass-mediei şi al multor cârcotaşi (de serviciu) m-a împins către aceste minime precizări. Reflexul de a critica, în lipsa ideii de a construi, al românilor, este un beteşug nativ. Îl cunoaştem, îl simţim peste tot în media, ne ferim de el cât putem, dar nu eliminăm cauza. Indolenţa celor care conduc. Incultura şi impostura aleşilor din vârf, iar prostia, slugărnicia şi ignoranţa este baza acestei piramide a neo-comuniştilor. Azi s-a dat o ordonanţă, prin care sunt sprijinite posturile TV, acum în pre-an electoral. Nu se gândesc la o "construcţie" foarte bună pentru concerte live, rămânând singura capitală din Europa fără o sală adecvată! Oare de ce? Au construit un "templu" numai pentru fotbal, iar pentru spectacolele de muzică, teatru sau balet ne înghesuim în aceleaşi spaţii din timpul regimului totalitar. Deoarece, cu acest circ de la tembeliziuni, ei îşi consolidează imaginea de apărători ai democraţiei! Legea antifumat este încă ţinută la sertar. Aşa că, vă amintesc vorbele lui Toma Caragiu ...

Andre Rieu and His Johann Strauss Orchestra.jpg
(André Rieu and his Johann Strauss Orchestra. Foto: Radu Pencea)

Au venit cetăţeni din toate categoriile sociale la acest foarte reuşit show, André Rieu and his Johann Strauss Orchestra. Dar, unii dintre cei prezenţi, nici să se bucure nu mai pot... I-am simţit trişti şi apăsaţi, de povara unei vieţi, la limită. Pentru mulţi dintre ei acesta a fost concertul vieţii lor. Am simţit şi bucuria unora mai bogaţi, din primele rânduri, dar din păcate, am citit pe hainele lor, ridicolul parvenitismului prin influenţă. Este ca în vremea lui Danton şi Robespierre. Eliminarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ne-a adus aici. Şi mi-e teamă că nu mai scăpăm de ei şi de copy-paste urmaşii lor. Comunişti cu faţă umană, cu rude şi încrengături mafiote care nu te lasă să te bucuri. Vă întrebaţi de ce au fost biletele mai scumpe decât la Budapesta sau Viena? Înseamă că nu ştiţi cât sunt taxele datorate către stat?! Organizatorii s-au străduit să vă ofere un spectacol "ca afară", aducând tehnica, scena, sunetul şi lumina lor. Oamenii aceştia se pricep bine la entertainment. La distracţie. Ştiu să te facă să te bucuri de viaţă! Sunt de acord că, multe posturi de muzică clasică şi chiar MEZZO TV, evită muzică lui Rieu, dar ea face parte din existenţa noastră efemeră şi, oricât aţi ocoli subiectul acesta, tot nu vă puteţi distra pe muzica lui Wagner sau a trupei King Crimson. Vă va face plăcere deosebită un concert cu Peter Hammill şi Van Der Graaf Generator, dar niciodată nu veţi valsa pe "Tom Traubert's Blues", celebra variantă a lui Tom Waits pentru ... "Waltzing Matilda". Ascultaţi totuşi, interpretarea valsului "And The Waltz Goes On", compus de Sir Anthony Hopkins. La fel de nocivă este şi gaşca de pamfletari internauţi, care se trezesc vorbind şi, comentează zeflemitor o muzică, pe care, sunt sigur că nu o cunosc şi iubesc.

O apropiere de public, de marele public, a încercat Luciano Pavarotti cu al său reuşit proiect "Pavarotti and friends", prin care a adus beneficii substanţiale muzicii rock şi a fost extrem de benefică financiar pentru scopul umanitar creat în fiecare prin acţiunile sale ("Pavarotti & Friends 2", For the Children of Bosnia, "For War Child", "For the Children of Liberia", "For Guatemala and Kosovo", "For Cambodia and Tibet", "My Heart's Delight"). André Rieu a pus în vânzare bilete la peluză (pe iarbă, în curtea Parlamentului) pentru data de 12 iunie 2015 la preţul de 43,20 lei. Cele 5.000 de bilete au fost deja vândute, iar banii obtinuţi vor fi donaţi fundaţiilor UNICEFF şi Salvaţi Copiii. O reacţie normală, firească, la gestul ruşinos al ocupanţilor Casei Poporului, de-a permite intrarea pe listă, pe bază de "cumetrie" sau alte asemenea relaţii, gratis, la acest concert... Şi eu am văzut în ziua de 6 iunie 2015 pe aceşti ocupanţi de ocazie, cum i-am văzut şi prima oară, la concertul lui Roger Waters de acum 2 ani la balconul şi în parcarea din faţa intrării în Casa Poporului (vezi recenzia „La dracu', nu!").

Cum de nu vă întrebaţi ce a făcut André Rieu în intervalul dintre prima serie de 3 concerte şi următoarele patru ce încep azi? Ei bine, dacă nu aţi aflat deja, să ştiţi că a vizitat România şi posibilele locaţii pentru concerte... Bran, Peleş, Braşov. Dar, se pare că, oraşul Baia Mare poate fi următoare alegere de concert, probabil pentru apropierea de Ungaria, Slovacia şi Ucraina. Nu ştiu cum se va descurca însă cu camioanele? Pentru că, trebuie să ştiţi că totul a fost adus cu trenul din Olanda şi că toate sunt în proprietatea sa. Logistica pentru desfăşurarea evenimentului din Piaţa Constituţiei este de amploare, cu 40 de camioane de echipamente şi 350 de persoane. André Rieu - The Entertainer este născut în oraşul olandez Maastricht, unde s-a semnat actul de naştere al Uniunii Europene! André Rieu provine dintr-o familie de muzicieni şi deţine cea mai mare orchestră privată din lume (a început cu 12 muzicieni în 1987). A vândut mai mult de 40 de milioane de albume (audio şi video). Lansarea sa internaţională a venit în anul 1994 cu albumul "Strauss & Co". De atunci, a primit mai mult de 400 discuri de platină şi 171 de aur. Are mai mult de 1,5 milioane de fani pe Facebook. În concertele sale, se interpretează cele mai frumoase valsuri de Johann Strauss sau Franz Lehár, hit-uri din musicaluri şi filme celebre, cele mai iubite arii de operă şi operetă, precum şi muzică populară, în special din ţările unde concertează. André cântă la o vioară construită de Stradivarius în 1732. În fiecare an, André şi a lui Johann Strauss Orchestra, împreună cu un cor şi solişti internaţionali susţin aproximativ 100 de concerte peste tot în lume, în faţa a peste jumătate de milion de oameni. Turneele sale au fost prezente în Billboard Top 10 în ultimii zece ani. Compania sa, numită "André Rieu Productions" are peste 120 de angajaţi ce lucrează în mod constant, un studio propriu de înregistrare, o agentie de turism, o grădiniţă pentru copiii membrilor orchestrei, propriile autobuze (construite de Mercedes Benz) şi deţine un atelier complet, unde se fac costumele pentru concertele sale. Compania deţine patru seturi complete de scenă, instrumente, costume etc. Andre şi orchestra sa călătoresc cu o echipă întreagă de bucătari, medici şi antrenor de fitness.

Andre Rieu.jpg
(André Rieu. Foto: Radu Pencea)

Maratonul de concerte din Piaţa Constituţiei poate intra în Cartea Recordurilor şi pentru faptul că vor asista mai mult de 70.000 de spectatori (plătitori) la cele 7 concerte în aer liber. Partea cea mai sentimentală a acestui concert am aflat-o la repetiţie generală, unde am fost invitaţi pentru un exclusive footage, pe care, vi-l propun spre vizionare. Despre concertul în sine, aţi aflat deja din presa atotştiutoare şi aţi remarcat desigur, că subtilele ironii presărate de André Rieu, în prefaţa pieselor, au fost răstălmăcite în fel şi chip, pedepsind publicul plătitor cu epitete de tipul: nepoliticoşi, gurmanzi, întârziaţi, mâncători de seminţe şi mă opresc aici. Ca şi cum la aceste concerte nu ai putea mânca pop-corn sau consuma bere şi cola. "Oriunde în lume se vând produse răcoritoare la concertele susţinute în aer liber", a punctat Nicoleta Ion, responsabila cu public relations, căruia, îi mulţumim pe această cale, de calitatea deosebită a colaborării cu presa. Presă, care a ocupat cele mai bune şi mai vizibile locuri, din toată istoria evenimentelor cunoscute până în prezent. "În caz de ploaie, fiecare spectator va avea asigurată pelerină de ploaie, acestea fiind amplasate sub fiecare scaun".

"Light music" a plăcut şi a emoţionat până la lacrimi la apariţia lui Gheorghe Zamfir şi al său "Păstor singuratic" (Kill Bill soundtrack, regia: Quentin Tarantino, 2003). La bis, "momentul" românesc a fost întregit de "Ciuleandra" şi "Mociriţa" cântate de regele naiului şi taraful său, împreună cu un grup de copii ce cântau la nai şi un grup de dansatori, în costume populare tradiţionale, ridicând misiunea acestui carismatic violonist, la rangul de ambasador pentru România! Un bun simţ artistic şi un final emoţionant, cum foarte rar am văzut şi simţit pe o scenă de pe la noi. O certitudine pentru acei sceptici care nu cunosc valoarea folclorului românesc! Gheorghe Zamfir a fost invitat împreună cu taraful său pentru următoarele 10 concerte pe care André Rieu and his Johann Strauss Orchestra le va susţine în Europa. Ei vor cânta alături de The Platinum Tenors, sopranele Carmen Monarcha, Mirusia Louwerse şi Suzan Erens şi trupa Berlin Comedian Harmonists. The Platinum Tenors îi conţine pe: Gary Bennett (născut în Tasmania, a studiat fizica şi matematica, după care a primit o bursă la National Opera Studio din Londra), Béla Mavrák (născut pe 7 aprilie 1966, în Ungaria) şi Eric Reddet (Franţa). Aceştia au interpretat atât hitul italian "Volare" şi aria "Nessun Dorma" (Nimeni să nu doarmă), din actul final al operei „Turandot", ultima operă scrisă de Giacomo Puccini.

Gheorghe Zamfir si Andre Rieu.jpg
(Gheorghe Zamfir şi André Rieu. Foto: Radu Pencea)

Acest întreg show, marcă André Rieu, este "Ode To Joy", binecunoscuta odă compusă de Ludwig van Beethoven din finalul simfoniei a noua (pe versurile lui Friedrich Schiller) şi cântată în multe dintre spectacole. André Rieu a spus: "All men shall be brothers". Este o mână intinsă celor încremeniţi în proiect şi care, nu-şi mai văd lungul nasului de egocentrismul umflat de incapacitatea mediei muzicale. Se mai poate interpreta şi printr-o magică supravieţuire a muzicii clasice, asaltată de abundenţa stilurilor electro, cu o identitate îndoielnică şi cu acelaşi ţel comercial adresat publicului. Nu închei pledoaria mea pentru reuşitul eveniment de 3 ore fix, fără câteva recomandări audio şi video: "Live at the Royal Albert Hall" (2002), "The Flying Dutchman" (2004), "Live in Tuscany" (2004), "Auf Schönbrunn" (2006), "Waltzing Matilda" (2008), "Fiesta mexicana" (2011), "Live in Brazil" (2012), "Un amour à Venise" (2014) şi, nu în ultimul rând, vizionaţi filmul "2001: A Space Odyssey" (Stanley Kubrick, 1968) pe a cărui coloana sonoră se regăsește "On The beautiful blue Danube" compusă de acelaşi Johann Strauss II.**

 

"André Rieu is a rock your socks off super star in the classic mode with great panache and style."

Radu Lupaşcu
11 iunie 2015

Foto: Radu Pencea


Bucurie înecată la ...mal

Un concert senzaţional, atât ca măiestrie interpretativă, construcţie stilistică dar şi, ca o desfătare muzicală pe placul întregii audienţe de la Sala Radio. 14 mai 2015, o zi de jazz cu Kenny Garrett Quintet nu putea fi decât un eveniment. Şi aşa a fost! Jazz Syndicate Live Sessions ne-a oferit o seară memorabilă, pe care eu şi fotograful Radu Pencea (cadou primit de ziua sa de naştere) nu o vom uita. Din mai multe puncte de vedere. O să vedeţi, dacă (mai) aveţi răbdare pentru citit, punctele forte, precum şi două mici observaţii, adunate în recenzia de faţă. Consider că teribilii instrumentişti americani ar fi meritat mai multă atenţie din partea celor responsabili cu sunetul şi securizarea acestui show. Chiar dacă, pare-se, unul din oamenii de la sunet era din echipa lor tehnică, unele rateuri, precum şi cererile insistente ale liderului, s-au făcut simţite pe parcursul concertului. La acest nivel, la această desăvârşită tehnică din jazz să nu asiguri un sunet perfect, într-o sală în care se şi poate obţine acesta, dă de gândit, mai ales că organizatorii nu sunt la ...primul eveniment. În fine, ne înscriem în linia mioritică a majorităţii organizatorilor (nu vorbesc numai de jazz) şi asta "ne ocupă tot timpul". Sfatul meu sincer este ca pe viitor să se acorde mai mult respect acestui gen muzical şi să nu ucidă speranţa iubitorilor acestui rafinat stil muzical, din păcate, din ce, în ce, mai puţini. Ştiu că este greu, dar nu imposibil, să captezi sunetul cu mijloace precare şi cu oameni de conjunctură, dar dat fiind calibrul muzicienilor aleşi şi, însăşi statutul pe care l-au ales pe piaţa muzicală, aceasta îi obligă extrem de mult! Exista pe vremuri, un Masters of Jazz la Sala Palatului, organizat de o firmă care nu se ocupă cu aşa ceva (ci dimpotrivă) şi la care, în timpul concertului lui John McLaughlin, a intrat peste muzica live, jingle-ul Sălii Palatului, cu vocea Adelei Mărculescu, care anunţa "să ne ocupăm locurile în sală". Am zâmbit amar. Cam aşa ceva am văzut şi pe aici, pe scena Sălii Radio, în timpul unei piese, urcându-se doamna Catanga, cu un braţ de trandafiri şi un buchet pentru Garett. Momentul l-am uitat rapid, mai ales că, ştiam din tradiţia indiană, că gestul presărării petalelor de trandafiri, le aparţine, dar nu ştiam că, organizarea poate permite astfel de manifestări într-un spectacol de jazz... Drept care, Kenny Garrett, în postură de bodyguard, a refuzat florile şi politicos, a invitat-o să coboare de pe scenă.

"Cânt Jazz pentru că este provocator, este una dintre cele mai provocatoare forme de artă pe care le-am încercat şi voi continua să cânt Jazz, chiar dacă încorporez şi alte elemente în el." (Kenny Garrett)

Profesionalismul muzicienilor, Kenny Garrett la saxofon alto şi sopran, Vernell Brown la pian, Corcoran Holt la contrabas, McClenty Hunter la baterie şi Ruby Bird la percuţie, au şters cu frumuseţea trecerilor jazzistice prin soul, hip hop, salsa şi funk incidentul provocat de adoraţia cântăreţei pentru fiul ei, care a cântat în deschidere, acesta, fiind prezentat cu mult fast de sărguitorul slujitor al oricărei manifestări jazzistice de pe la noi, eruditul prezentator, Florian Lungu. Domnia sa a subliniat importanţa evenimentului Kenny Garrett Quintet, genealogia unui muzician rasat, în cifre şi date, câştigător al premiului Grammy cu The Five Peace Band (alături de Chick Corea, John McLaughlin, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta), lucru insuficient se pare, pentru cei, care au încercat să confişte măreţia unui spectacol oferit de profesionişti. Pentru că despre ei vorbim. Modeşti cum îi ştim, au tratat cu relaxare, momentele penibile petrecute pe scena lor şi-au demonstrat că sunt profesionişti şi cântă din plăcere, cu bucurie pentru noi, cei din Sala Radio, suficient de mulţi pentru a-i susţine cu aplauze şi urale. Apropo de acest aspect, încă nu-mi vine să cred, de ce la concertele - în special de jazz de la Sala Radio - vin atât de puţini spectatori. O fi distanţa faţă de centru sau de cel mai apropiat metrou? O fi promovarea? Mulţi dintre prietenii mei au aflat în ultima clipă de acest concert, ca dealtfel, de Oregon sau Ravi Coltrane, mari nume alte istoriei jazz-ului. Există şi un reflex al celor ce pun la cale astfel de concerte, ei alegând în special "oferta" din timpul săptămânii. Foarte mulţi nu pot veni din cauza serviciului care-i osteneşte suficient de mult, pentru a se mai putea gândi la relaxare. Sfârşitul de săptămână ar fi ideal pentru foarte mulţi dintre noi, dar ce te faci dacă se scumpesc biletele?

kenny garrett.jpgKenny Garrett, căci la concertul său am fost, a oferit tot ce putea un muzician de talia sa. Recitalul său a pornit din jazz-ul free, improvizatoric acoperind piese de pe ultimul "Pushing the World Away" şi, încheindu-se cu o reverie funk, "Happy People", adresată publicului incins, care a cântat şi aplaudat tumultuos. Feţele tuturor celor prezenţi erau vesele, bine dispuse şi păreau ca după 1989, când speranţele nostre deveniseră realitate. Aşa şi aseară, toată lumea aplauda, cânta şi se bucura de percuţiile ritmice şi punctuale ale lui Bird, cel însărcinat şi cu intervenţiile onamatopeice în cadenţa ritmului impus de excepţionalul toboşar Hunter McClenty. Alături de ei, contrabasistul Corcoran Holt agrava cu sunetele joase sau exerciţiile solo sobrietatea improvizatorică. Inventivul pianist Vernell Brown - atunci când a fost auzit - a dat măsura alegerii lui în trupa celui mai truditor saxofonist şi lider, pe care l-am văzut la Bucureşti. Născut pe 9 octombrie 1960, Garrett este cel mai admirat saxofonist alto după Charlie Parker. El a venit la Bucureşti, cu această valoroasă formulă, după o experienţă bogată, atât ca muzician în orchestre faimoase, ca sideman în diverse formule de jazz sau ca muzician de studio alături de mari nume ale jazzului, printre care: Mercer Ellington, Mel Lewis, Danny Richmond, Miles Davis, John McLaughlin, Woody Shaw, Ron Carter, Chick Corea, Art Blakey, Marcus Miller, Herbie Hancock, etc.

"Am avut un profesor excepţional, Miles Davis a fost profesorul meu, iar el m-a învăţat să fiu un muzician cu mintea deschisă. Ca să pot creşte, a trebuit să mă inspir din multe surse aşa că eu nu cânt Jazz, eu cânt de toate… eu cânt muzică." (extrase dintr-un interviu cu Kenny Garrett realizat de prietenul meu Ioan Big şi publicat în antologia Arta Sunetelor)

Nu am văzut să plece nimeni în timpul sau aproape de terminarea spectacolului. Toată lumea s-a bucurat de acest minunat recital jazzistic şi sunt sigur că vor veni şi la următorul lui show. Anamaria Marinca, la doi paşi de mine, se bucura cu naturaleţe, de reuşita cvintetului, aplaudând şi cântând la unison. O bucurie generală, un spectacol pe care, mă bucur că nu l-am pierdut şi, o experienţă din care, fiecare, ar trebuie să avem de învăţat. Însă...

Nu înţeleg de ce totuşi nu există puţină modestie! Alex Pădureanu a fost invitat să cânte pe o scenă alături de "cel mai important saxofonist alto al generaţiei sale". Nu a fost trecut pe afiş şi a făcut totul (împreună cu mama sa) să iasă în evidenţă. Tipul este convingător, are ştaif, dar până la marea performanţă va mai curge multă apă pe Dâmboviţa. Şi dacă a intrat pe uşa din dos tot aşa a şi ieşit, publicul respingând cu fermitate gestul final de-a le fura succesul (tipic!) când s-a strecurat cu agresivitate în "fotografia" de sfârşit de spectacol. Ar fi urmat probabil şi un bis, dar spectatorii scârbiţi de încercarea mamei sale de-a şi vorbi la microfon au fluierat, huiduit şi au ieşit din sală. Moment civic de umilinţă.

"...şi eu ţin la oamenii care încearcă să-şi facă auzită propria voce în muzică. Acesta este, probabil, primul criteriu după care îmi aleg muzicienii. Un al doilea ar fi următorul: caut în baterie ritmul, în bas pulsaţia, iar în pian, tuşa de sensibilitate." (Kenny Garrett)

Kenny Garrett Band.jpg

Radu Lupaşcu
15 mai 2015

Foto: Radu Pencea


O belgiană a "aprins" Arenele Romane

Tânăra cantautoare flamandă (pe 3 mai a împlinit 26 de ani) Sanne Putseys a.k.a. Selah Sue,deși nu se poate lăuda cu zeci de albume, este apreciată în toate țările Europei, pentru cele (numai) două albume înregistrate (Selah Sue 2011 și Reason 2015) și cele 4 discuri EP (Black part love 2009; Raggamuffin 2010; Rarities 2012; Alone 2014).

Selah Sue.jpgSelah Sue este cea mai tânără și singura cântăreață care a performat la concursul "Open Mic-avond" de la "Het Depot" din Leuven, localitate în care a studiat psihologia la Universitatea Catolică. Selah a declarat că studiul psihologiei a ajutat-o să înțeleagă mai bine starea emoțională umană, ceea care are o strânsă legătură cu activitatea ei muzicală. Influențată (așa cum declara) de Lauryn Hill, M.I.A. și Erikah Badu, muzica ei este un "melanj" de soul, reggae și R & B/Jazz.

Adevărata intrare în mainstream a fost făcută cu discul EP "Black part love" din 2009, an în care a participat la "North Sea Jazz Festival". Aparițiile regulate la programele televiziunii olandeze "De Wereld Draait Door" şi cele ale televiziunilor belgiene/flamande au ajutat-o să fie "propulsată" în liga mare. Prima apariție într-o țară est-europeană a fost la festivalul Sziget din Budapesta, în 2010. În România a ajuns prima dată în toamna anului 2013.

Al doilea EP "Ragammuffin", lansat în octombrie 2010 i-a permis să fie aleasă "opening act" la concertul lui Prince de la Sportpaleis din 8 noiembrie 2010 și să înceapă seria de turnee în Belgia, Franța și Olanda pentru promovarea primului album.

La 4 martie 2011 a fost lansat albumul "Selah Sue", album #1 în Belgia și cu clasări onorabile în Olanda, Franța și Elveția. La 10 decembrie 2011 a câștigat trei premii Flemish Music Industry Awards. În anul 2011, când s-au succedat hiturile: Raggamuffin; Crazy vibes și This world, valoarea i-a fost recunoscută pe plan european câștigând European Borders Breakers Award (EBBA), iar în timpul ceremoniei de decernare (11 ianuarie 2012) a primit și EBBA Public Choice Award. La 28 august 2012 albumul de debut a fost lansat și în SUA fiind downloadat în prima săptămână de peste 400.000 de utilizatori, revista Rolling Stone numind-o una dintre "fețele" noi ale anului 2012.

Nu putem trece însă cu vederea și faptul că are în Belgia natală 4 discuri single de aur (Raggamuffin; Crazy vibes; Zanna și Alone) și un disc de platină (This world), iar albumul de debut "Selah Sue" s-a vândut în Europa în peste 720.000 de copii (320.000 doar în Franţa). Voi mai menționa printre realizările sale faptul că a fost invitată la 20 octombrie 2012 să cânte la căsătoria regală în Luxemburg.

Din punct de vedere muzical albumul ei de debut este mai aproape de sufletul meu, un album de de autor, Selah fiind compozitoare sau co-compozitoare a 12 melodii din cele 13 ale albumului. Este un album plin de sinceritate, reflectând trăirile și frământările de adolescentă, recunoștința adusă mamei (Mommy) și are o prospețime dezarmantă. Nu vreau să mă înțelegeți greșit că "Reason" nu este un album la fel de frumos, dar primul este străbatut de inocența și puritatea caracteristică vârstei la care a fost compus (la vârsta de 16 ani, aşa cum declara Selah în clipul de prezentare la EBBA ediţia 2012). Despre piesa "Together", o radioasă declarație de dragoste, în manieră hip-hop, învăluită de percuție urbană și synth-uri punctate, artista declara: "Am scris această piesă în câteva ore, la Los Angeles. E primul meu cântec de dragoste. E visceral. Childish Gambino mi-a pus beat-urile și ritmul dezechilibrat în interpretare".

Concertul de la Arenele Romane din 13 mai 2015 a fost un spectacol de înaltă ținută, naturalețe, apreciat de toţi cei prezenți, care au părăsit "arenele" mulțumiți de ceea ce au auzit. Sunt convins că Selah Sue va mai reveni în România, tot prin grija excelentei gazde eventS.

Setlist:

Always home (Reason 2015)

Mommy (Selah Sue 2011)(Editată prima dată pe EP Black part love 2008)

Daddy (Reason 2015)

Reason (Reason 2015)

Back part love (Selah Sue 2011) (Editată prima dată pe Black part love EP 2008)

This love (Selah Sue 2011)

Fyah Fyah (Selah Sue 2011)

Time (EP Alone 2014)

I won't go for more (Reason 2015)

Ragamuffin (Selah Sue 2011)

Alone (Reason 2015)

Crazy vibes (Selah Sue 2011)

Peace of mind (Selah Sue 2011)

Together (Reason 2015)

Crazy sufferin' style (Selah Sue 2011)

Encore(solo):

Explanations (Selah Sue 2011)

Ragga medley (neînregistrat pe CD; interpretat doar în concerte)

"Succesul nu mi-a vindecat rănile... Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. E o călătorie, o bătălie care va dura toată viața". (Selah Sue)

Selah Sue Band.jpg

Mircea Giurgiu
14 mai 2015

Foto: Claudiu Cioteanu/EventS 2015




Nemuritor şi rece

"A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată"... Un chitarist unicat. YNGWIE J. MALMSTEEN. Îi recunoaştem valoarea şi-i preţuim perfomanţa. La Sala Palatului, pe 13 mai 2015, a avut loc primul concert din România, al extraordinarului chitarist suedez, remarcat de majoritatea fanilor şi criticii rock, încă de pe vremea albumelor, Rising Force (1984) sau Trilogy (1986). Cu piesa Rising Force şi-a început show-ul regele arpegiilor, căruia, organizatorii i-au asigurat condiţii bune pentru o atmosferă încinsă - sală plină, lumină roşie, mult fum - şi propice unui concert rock - un perete de Yngwie Malmsteen 1.jpgMarshall-uri - care au ridicat intensitatea sonoră peste nivelul admisibil al urechilor noastre. Nu fac un reproş din asta, deşi, chiar şi în ultimul rând al parterului am văzut persoane cu dopuri în urechi... Aşteptat mai bine de 30 de ani, mulţi dintre noi cunoscându-l din trupa Alcatraz, unde-l avea vocalist pe remarcabilul Graham Bonnet (fost vocalist la Rainbow, trupa lui Ritchie Blackmore), Yngwie, pe numele său adevărat, Lars Johan Yngve Lannerbäck, născut pe 30 iunie 1963 în Stockholm, a reuşit să ne surprindă plăcut cu virtuozitatea sa tehnică, ce l-a propulsat alături Joe Satriani şi de Steve Vai în binecunoscutul şi mult apreciatul proiect G3: Rockin' in the Free World. În contrast cu aceştia, Yngwie reprezintă latura neîmblânzită a rock-ului, acea parte care-ţi injectează adrenalină, prin accentuarea artei sale interpretative, dusă la paroxism şi, cum este normal, firesc, pentru alţii, conduce la apatie şi nepăsare. Asta am simţit şi eu după primele 30 de minute de concert, fiind totodată surprins (de data asta neplăcut) de egocentrismul umflat, minut cu minut... Răceala mea platonică se datorează şi neîncrederii oferite de înregistrările sale, de dată (mai) recentă, fie ele de studio sau din concert. O părere personală, pe care, nu o ascund de dvs. Cât priveşte dinamica şi maniera neo-clasică a compoziţiilor sale, Jos Pălăria! Dacă (încă) sunteţi fani ai metal-ului incandescent, ai acordurilor în delir, ai aglomerărilor ritmice şi desigur, ai decibelilor cu mult peste cele ale unui avion cu reacţie, „maestro“ Yngwie Malmsteen vă va oferi toate acestea într-un singur show. Mai multe altele, puteţi vedea însă, în remarcabilele sale perfomanţe cu diverse orchestre simfonice, dintre care, remarc reuşita senzaţională a înregistrării nipone a "Concerto Suite for Electric Guitar and orchestra in E Flat Minor", o mărturie a vremurilor decente, pline de bucuria de-a împărtăşi şi dărui tuturor şi a demonstraţiilor de virtuozitate fără egal (Rising Force Japan '85, Leningrad '89, Budokan '94).

Formula quartetului a fost următoarea: Yngwie J. Malmsteen - chitară, voce, Nick Marinovich - voce principală, clape, Ralph Ciavolino – bas, backing vocals, Mark Ellis - tobe. Din păcate, cei patru valoroşi instrumentişti şi-au făcut doar auzită prezenţa, chipurile lor fiind ascunse de cortina de fum în exces, precum şi de iluminarea preferenţială lider-ului. De asemeni, aşezarea artiştilor în scenă, cu un spaţiu imens creat desfăşurării individualiste, a accentuat imensa sa preocupare, pentru propria persoană. Persoană, pe care nu am înţeles-o de ce a preluat frâiele vocale, în piesa Repent, această atribuire putând fi acordată (totuşi) perfectibilului Nick Marinovoch, excelent, după părerea mea în tributul adresat marelui Ronnie James Dio. Să nu uit, de open act-ul evenimentului, omniprezenta trupă din deschiderea concertelor rock de la noi, Trooper, pe care din patriotism circumspect, nu-i pot comenta prestaţia, justificată de alţii, prin regretabila înghesuire scenică, atribuită de organizatori, German Quality Entertainment, cei care, au făcut posibil acest show de poveste, pe care, doar în alte părţi ale lumii şi cu alte costuri desigur, ni-l putem atribui în portofoliul de audiofil. Pentru amatorii de setlist-uri iată şi ordinea pieselor din concertul de la Bucureşti, singurul din Europa de anul acesta, în care ne-am fi dorit să auzim şi un cover după Jimi Hendrix:

Rising Force

Spellbound

Razor Eater

Damnation Game

Repent

Overture / From a Thousand Cuts

Arpeggios

Seventh Sign

Never Die

Yngwie Malmsteen 2.jpgBadinerie / Adagio / Far Beyond the Sun

Acoustic Paraphrase

Dreaming / Into Vallhala

Rarouque N’Roll / Masquerade

Trilogy / Guitar solo / Magic City

Fugue / Guitar solo / Drum solo

Heaven Tonight

Black Star / Cherokee Warrior

I’ll see the Light Tonight

Amestecul pregnant al stilului baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, cu cel rock-ului "metalifer", au făcut din Malmsteen un inovator al heavy-metal-ului neo-clasic, un fenomen (încă) demn de urmărit în concerte şi un idol al tinerilor chitarişti, aşa cum cum, în tinereţea sa, a modelat caractere, multe dintre ele de certă valoare interpretativă: Jason Becker, Paul Gilbert, Michael Lee Firkins, Marty Friedman, Tony MacAlpine şi Vinnie Moore. Încă din copilarie, de la Jimi Hendrix şi Ritchie Blackmore, iar apoi, de la Nicolo Paganini, Vivaldi, Bach şi Mozart, Yngwie a primit influenţa esenţială în educaţia sa, devenind cu primul său album, la numai 21 de ani, vârful de lance al unei noi ere, supra-numit încă de pe atunci, "the greatest shredder of all time". Legenda sa, va include şi performanţa de la Bucureşti, pentru mulţi dintre cei prezenţi fiind începutul unui nou drum şi, pentru alţii, finalitatea unor aşteptări.

"Within the blood stained walls / In the center of your brain / Demons without mercy / Driving you insane... It will rip up your mind / And death you will find / Life is just a game / And death is just the same." (piesa Now Your Ships Are Burned, Yngwie J. Malmsteen)

Radu Lupaşcu
14 mai 2015

Foto: Radu Pencea




41 PRO Musica - Live in Timişoara (Show Factory Romania/Ilie Stepan 2015)*****

Din suflet pentru voi!

"Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate." (Glossă, Mihai Eminescu)

Firesc şi emoţionant. Adevăr şi responsabilitate. Tehnică şi atitudine. Iluminare şi miraj. Sens şi sensibilitate. Descriptic şi evocativ. Sinceritate şi stăruinţă. Pentru noi toţi!

PRO Musica 41.jpgPro Musica ne răsfaţă cu dublul DVD "41 - Live in Timişoara", o impresionantă mărturie a istoriei rock-ului timişorean! Un eveniment înregistrat pe viu, la împlinirea a două decenii de la intrarea în conservare şi 41 de fiinţa trupei. "În joc, Barock A-ha! Na-na-na...x 2”. Reuniţi sub logo-ul „PRO Musica 41” și împăcaţi cu motto-ul eminescian „Vreme trece, vreme vine… Toate-s vechi şi nouă toate”, cei 12 muzicieni ai unicului eveniment, au fost, în ordinea umplerii scenei: Ilie Stepan, Doru Apreotesei, Doru Eugen Iosif, Lică Dolga, George Găină, Dixie Krauser, Mario Florescu, Horea Crişovan, Grigore-Bujor Hariga şi invitaţii, Radu Rotaru, Dana Borţeanu şi Vera Ciocan. Pianistul Doru Apreotesei (membru fondator trupa Post Scriptum, a cântat cu Mircea Baniciu, Sfinx, Pro Musica, Stepan Project, Partizan etc.) a venit pentru acest eveniment tocmai din Suedia, unde activează din 1985. Muzicianul Doru Eugen Iosif a fost solistul vocal al primei părţi, este membru fondator Pro Musica (coleg de stradă, de clasă şi de bancă cu Ilie) şi susţine partitura pentru fluier (blockflöte). Cunoscut bucureştenilor şi nu numai, mai ales ca toboşar al grupului Bega Blues Band, Lică Dolga a debutat în anii '70, la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara şi apoi a intrat în PRO Musica alături de Stepan. Alături de Lică Dolga, imprimă groove-ul secţiei ritmice, Dietrich "Dixie" Krauser, strănepotul lui Johnny Weissmuller, unul dintre cei mai valoroşi basişti pe care îi are România, membru fondator din 1973, a fost basist şi vocalist în partea a doua a spectacolului. Şi, pentru că, vorbim de groove şi bas, să remarcăm prezenţa lui George Găină, una din vocile Filarmonicii "Banatul", pigmentul grav, bine adăugat, nou-reunitei formule de comeback. Percuţionistul şi vocalistul Mario Florescu, "recrutat" de pe băncile Liceului de Muzică din Timişoara de Ilie Stepan în 1988, a debutat cu PRO Musica şi a fost glasul răguşit al piesei "Timişoara", imnul revoluţiei celei adevărate! Între timp, Mario a mai cântat cu grupul LOCATARII şi a fondat grupul de ethno-jazz, MARIO and the TEACHERS. Horea Crişovan este unul dintre cei mai buni chitarişti români în activitate! El binecuvântează mai multe proiecte, printre care remarc, în mod special, contribuţia sa din BLAZZAJ şi Pro Musica/Ilie Stepan solo. Chitaristul Grigore-Bujor Hariga, vechi membru a grupului, profesor de fizică, "şcoală de rock", a cântat şi format HG (alături de Walter Gerner), Prototyp (cu Adrian Iowa) şi Rock Abil. Aportul invitaţiilor la acest eveniment este unul substanţial. Background-ul vocal a contat foarte mult, intervenţiile doamnelor Dana Borţeanu (cântăreaţă de rock şi actriţă la Teatrul German din Timişoara) şi Vera Ciocan (cântă jazz cu Toni Kuhn) au îmbogăţit cu prestaţia lor fondul sonor al superproducţiei timişorene. Nu în ultimul rând, Radu Rotaru, coleg de trupă cu Mario Florescu în MARIO and the TEACHERS, a colorat cu introspecţiile sale pianistice, minunatul desfăşurător artistic al evenimentului, creat conceptual de un lider cu personalitate! Despre acesta, perfecţionistul Ilie Stepan, cunoaşteţi foarte multe lucruri, ceea ce nu ştiţi însă, este, noul său eveniment "Şi între ziduri sunt inimi!", din 7 mai 2015,creat pentru deţinuţii penitenciarului Popa Şapcă (vezi detalii mai jos). A doua zi, pe 8 mai 2015, va urma lansarea oficială a acestui DVD „41 Pro Musica Live in Timişoara“, de la ora 19.00, în Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, un spectacol ce nu trebuie ratat de melomani, iar pentru restul ţării, urmează să fie transmis live, prin intermediul internetului.

"Aparţin generaţiei rock, sunt format - din acest punct de vedere – la şcoala Flower Power şi sloganurile Make Love Not War sau Buy Flowers Not Arms sunt şi acum un deziderat demn de urmat. De asemenea, muzica de fuziune-rezultată prin îngemănarea mai multor genuri muzicale-întregeşte şi creează, ca o nouă formă de energie, o noua direcţie în muzica contemporană, direcţie la care am aderat şi în care cred." (Ilie Stepan)

Primul disc este un DL (double layer) ce conţine concertul propriu-zis, de 155 minute, înregistrat pe 5 octombrie 2014, în Sala Capitol a Filarmonicii „Banatul”. Acest DVD are două părţi, prima fiind o selecţie din perioada folk-acustică a grupului PRO Musica, piese cântate între anii 1973 şi 1975 şi a doua, mai consistentă, din perioada ROCK a grupului, între ele, fiind inteligent strecurat, "Despre nepoveste", un intro compus de Stepan şi susţinut de vocea lui Marian Odangiu, prietenul său şi autorul textului. Apropo de textele pieselor, acestea au fost scrise de poeţii: Eugen Iosif, George Bacovia, Mihai Eminescu, Marian Odangiu, Ştefan Dandu şi Dana Borteanu. Veţi remarca, deopotrivă, alegerea inspirată a versurilor pentru piesele compuse, în majoritate de Stepan - excepţie Zările gri, Circe şi Păunul şi Poarta de foc (Dixie Krauser) - şi, calitatea acestora, în succesiunea încadrării mesajului PRO musical. "Năpraznica cenzu a Electrecordului", cum spunea Ilie Stepan, a făcut ca abia în acest moment, să auzim (oficial), piese compuse pentru opera folk "Creanga de cireş", piese de o rară frumuseţe şi, pe care, acum intraţi în posesia acestui DVD, vi le puteţi apropia în caldura şi intimitatea domestică proprie (Glasul tău, 1974). Partea a doua, a acestui tablou sonor complex, a demarat cu un spectacol excepţional, de jocuri de lumini, marcând despărţirea de folk şi conturând dinamica rock, nuanţată şi prin fermitatea prestaţiei chitariştilor Horea Crişovan, Ilie Stepan şi Grigore-Bujor Hariga, pe care îi vom admira "Metamorfozând" "Zările gri", "Dintre sute de catarge", "Pentru voi", spre "Poarta de foc" deschisă "Păsării P" - "Care pasăre tot ascundea / Faţa ei ori faţa altcuiva" - în oraşul revoluţiei române, "Timişoara". Un alt moment, de mare încărcătură emoţională, care a primit aplauze sincere, ale tuturor celor care au umplut la refuz Sala Capitol, a fost acela, în care muzicienii, prin intermediul muzicii şi al proiecţiilor de pe ecran, au adus un omagiu muzicienilor români, plecaţi prea timpuriu dintre noi, printre aceştia, recunoscându-i pe: Cornel Chiriac, Gabriel Drăgan, Anda Călugăreanu, Béla Kamocsa (aplaudat frenetic), Liviu Tudan, Iuliu Merca, Mircea "Ciulică" Marcovici, Dorin Chubby Zaharia, Teo Peter, Bela Raduly, Laura Stoica, Nicu Vladimir, Sorin Tudoran, Tavi Ştefănescu, Cornel "Schwartz" Calboreanu, Nae Tarnoczi, Francisc "Saci" Salamon, Vali Sterian, Alex "Boita" Perin, Florian "Moţu" Pittiş şi Diogene "Lelu" Bihoi (Dintre sute de catarge).

Al doilea DVD, de 78 de minute, conţine: bonusuri video (3 coveruri la "Road House Blues" de The Doors, "Satisfaction" de The Rolling Stones şi "Brain Damage" & "Eclipse"  de Pink Floyd); un making of al evenimentului bine realizat (vorbeam de un perfecţionist, atent la fiecare detaliu, nu?); un time-lapse making of excelent (premieră în România); patru slide-show-uri şi, un folder special, cu cele 23 de piese ale concertului, comprimate în format mp3 (alte premiere). Ultima mea plăcută observaţie se leagă de realizarea artistică deosebită a booklet-ului dublului DVD „41 Pro Musica Live in Timişoara“, calitate care-l aşează în fruntea multor altor mărturii video, ale trupelor româneşti de pretutindeni!

"De te-ating, să feri în laturi, / De hulesc, să taci din gură; / Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, / Dacă ştii a lor măsură; / Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-o trece; / Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate rece." (Glossă, Mihai Eminescu)

Mulţumim Pro Musica!

Mulţumim Ilie!

Radu Lupaşcu
23 aprilie 2015

Concert extraordinar PRO Musica, în Penitenciarul Popa Şapcă

SI INTRE ZIDURI SUNT INIMI.jpgJoi, 7 mai 2015, ora 20:30, Concert extraordinar PRO Musica, în curtea interioară principală a Penitenciarului Popa Şapcă din Timişoara. Concertul este prilejuit de lansarea OFICIALĂ a dublului DVD “41 – Live in Timişoara”. Concertul are în intenţie a se desfăşura cu toată logistica aferentă unei manifestări de acest gen: scenă mare de concert, instalaţie profesională de sunet şi lumini, ecrane pentru proiecţii etc., şi bineînţeles cu participarea integrală a întregului team PRO Musica (cântăreţi, echipa tehnică şi ceilalţi realizatori). Este primul concert de o asemenea complexitate susţinut vreodată într-un penitenciar din România. “Reintegrarea socială a deținuților reprezintă un proces care își are începuturile în faza execuțional penală, un rol esențial al serviciului penitenciar fiind acela al pregătirii deținuților pentru perioada post detenție. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesară corelarea nevoilor deținuților cu programele de educație, asistenţa psihologică şi socială şi demersul de incluziune socială. Totodată, pentru succesul componentei de reintegrare socială este absolut necesară implicarea comunităților locale, în dubla lor calitate: de parteneri ai serviciului penitenciar şi de beneficiari ai întregului proces de reintegrare socială a deținuților. Prin susținerea în cadrul penitenciarului a unui spectacol cultural artistic se urmărește promovarea actului de cultură în rândul celor închiși, care să contribuie la dezvoltarea unor comportamente prosociale, autonome şi responsabile în cadrul comunității din partea acestora, la normalizarea relației dintre aceștia şi comunitate, experiența de a se afla în mijlocul unor artiști, oameni de cultură fiind una pozitivă pentru ei, sporind astfel șansele de reinserție în societate.”

Logo-ul acestei manifestări este:“ŞI ÎNTRE ZIDURI SUNT INIMI!“

Grupul ţintă: este format din aproximativ 200 deţinuţi care desfăşoară activităţi lucrative în interiorul /exteriorul penitenciarului; vor fi invitaţi să participe şi membrii familiilor acestora (în special, soţiile şi copiii), aproximativ 200 de persoane; 50 de angajaţi ai penitenciarului Timişoara; aproximativ 100 de elevi şi studenţi; colaboratori ai penitenciarului şi ai trupei PRO Musica; reprezentanţi mass media. Acest concert, ca intentie, se vrea inclus în şirul de manifestări muzicale care să completeze în mod necesar calendarul acţiunilor culturale integrate în dosarul de intenţie privind candidatura oraşului Timişoara la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021.


CALD ŞI FIRESC

Jose Feliciano 2.jpgAu trecut patruzeci de ani. La concertul de atunci, nu am fost. Oricum, “Que Será”, sau “Light My Fire” (cover după The Doors), mi-au bântuit adolescenţa alături de alte multe muzici create în epocă şi rămase valabile şi astăzi.

Acum, la revenirea din această primăvară, José Montserrate Feliciano García a urcat pe scena Sălii Palatului şi, timp de aproape două ore, a oferit concertul pe care, eu cel puţin, mi-l doream. Şi nu este vorba de nostalgiile tinereţii aici. La aproape şaptezeci de ani (îi va împlini pe zece septembrie) prospeţimea şi plăcerea de a dărui, de a SE dărui, au fost la ele acasă. Este considerat cel mai mare chitarist latino în viaţă. Dar, după părerea mea, este şi cel mai original interpret al hit-urilor generaţiei lui. Am simţit la José Feliciano respectul şi dragostea cu care s-a aplecat asupra lor. Piesele respective, trecute prin sufletul lui, nu au alterat cu nimic compoziţiile iniţiale. Variantele lui “stau în picioare”, au valoare în sine şi nu de puţine ori, (de ce nu?) le-au îmbogăţit.

Feliciano este un artist pentru care experienţa de scenă se manifestă prin normalitate. Nimic formal, nimic făcut pentru că “aşa se face”. Dovadă şi “reverenţa” făcută în faţa publicului bucureştean: “Am învățat câteva cuvinte în limba română, dar nu vreau să pronunț greşit. Nu trebuie să ştii limba unei ţări pentru a spune publicului că îl iubești. Eu vă iubesc". Muzicianul a amintit în mai multe rânduri că a mai cântat la București, în perioada regimului comunist: "A trecut ceva timp de când am fost ultima dată aici. Observ că oamenii sunt mai fericiți, mai liberi acum", a spus el. Aşa s-a trecut prin cover-uri, de la Elvis Presley la Michael Jackson, de la Gipsy Kings la Ray Charles, nelipsind însă “Qué será” sau “California dreamin'”. Dovadă, setlist-ul:

1. Chico and the man - (album And the feeling's good, 1974) - single 1975

2. That's alright mama - (cover Arthur Crudup, 1946 / Elvis Presley, 1954)

3. Billie Jean - (cover Michael Jackson, 1982)

4. Porque te tengo que olvidar? - single 1990 - Grammy Best Latin Pop Performance 1991; (album Niña, 1990)

5. Rain - single 1969 (din albumul 10 to 23, 1969)

6. Believe me when I tell you

7. Bamboléo (cover Gipsy Kings, 1987) (din albumul ...On second thought, 1997)

8. Suspicious minds (cover Elvis Presley, 1969)

9. Oye como va - extended, with solos (cover Tito Puente, 1963 / Santana, 1970)

10. No mi olvides

11. Come down Jesus - (album That the spirit needs, 1971) single, 1972

12. Malagueña - (cover Ernesto Lecuona) album Alive-alive-O! (1969)

13. California dreamin' (cover The Mamas & The Papas, 1965)- album Feliciano! (1968)

14. Light my fire (cover The Doors, 1967) - single, 1968 şi pe albumul Feliciano! (1968)

Encore:

15. Qué será (compoziţie Jimmy Fontana - San Remo, 1971) - (album Che serà, 1971); single, 1971

16. What'd I say (cover Ray Charles, 1959)

Jose Feliciano 1.jpgAsta pentru cei care nu au fost, ca să ştie ce au pierdut. Au ratat şansa să îl vadă şi să îl asculte “pe viu” pe cel care a cântat Imnul Statelor Unite în faţa a peste 50 de milioane de spectatori, într-o versiune soul-blues personală, gest pentru care, americanii conservatori nu l-au iertat multă vreme. Au ratat întâlnirea cu unul dintre artiştii onoraţi cu o stea pe Hollywood Walk of Fame. Cei 2.100 de spectatori ai Sălii Palatului rămân, ca şi noi - eu, Radu şi Mircea -, cu cea mai frumoasă impresie, a unui spectacol tandru şi energic, cu

o mulţime de hituri universale sau proprii, pline de căldura interpretării unui muzician pasional şi sensibil, pline de tehnică chitaristică de excepţie, cu o voce unică şi, nu în ultimul rând, cu o comunicare caldă, prietenească cu audienţa. Am văzut o experienţă de 50 de ani de carieră muzicală a unui profesionist ajuns la aproape 70!

Chitaristul bas, cei doi “clăpari” şi percuţionistul au îmbrăcat cu căldură piesele, alternând profesionist (nu se putea altfel!) între dinamism şi tandreţe. Să o şi amintim acum: TYGER MACNEAL tobe; BOB CONTI percuţie; GREG SMITH pianist şi director muzical; TYLER MCHUGH orchestral keyboard; AL PAYSON audio engineer şi basist; JIM DURKIN technical director.

În final, trebuie amintit şi sfatul pe care José Feliciano l-a dat românilor. După şaptezeci de ani de viaţă şi cincizeci de ani de carieră, mesajul a fost simplu: APĂRAŢI-VĂ LIBERTATEA!

El şi-a asumat libertatea de a şti să cânte la şaptesprezece instrumente şi de a vorbi şase limbi. Sau altfel spus, de a face din sunete, lumina de care avea nevoie şi să i se pară normal asta.

 

Teodora Ionescu
29 martie 2015

Foto José Feliciano: Courtesy of German Quality Entertainment

Foto steaua José Feliciano pe Hollywood Walk of Fame: Mircea Giurgiu

 

Despre José Feliciano

Unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni latini ai erei pop, cântăreţul / chitaristul / compozitorul José Feliciano s-a născut pe 10 septembrie 1945, în Lares, Puerto Rico. José Feliciano a fost victima glaucomului congenital, artistul născându-se orb. Cinci ani mai târziu, în 1950, părinţii se mută în New York, în zona unde stăteau foarte mulţi spanioli. Aici Feliciano a descoperit acordeonul şi la vârsta de doar 9 ani a avut prima sa apariţie live la teatrul El Teatro Puerto Rico (South Bronx, NYC) cântând de data aceasta la chitară. "Aveam opt ani când am ţinut în mână prima mea chitară, era de plastic! Cred că atunci când am auzit la radio pentru prima dată o chitară m-am îndrăgostit de sunetul ei. În acel timp cântam la acordeon şi am lăsat acordeonul deoarece vocea mea nu se potrivea cu acel instrument!"

Între timp, José Feliciano devine o emblemă la Greenwich Village, un lanţ de cafenele foarte cunoscut şi la ora actuală. În 1962, José Feliciano renunţă la şcoală şi este cooptat de RCA unde va avea şi prima prestaţie live şi timp de doi ani şi-a făcut apariţia la festivalul Newport Jazz. Rapid a înregistrat un single care a fost foarte bine primit: Everybody Do The Click, în 1964 înregistrând şi primul său album. Succesul a fost atât de mare încât în 1968 a fost ales să cânte la mondialele de béisbol, unde a interpretat: The Star-Spangled Banner, fiind primul cântăreţ care l-a realizat într-o formă stilizată. De atunci a început cariera sa de interpret în engleză într-un stil care oscila între folk, soul şi blues, dar mereu având nota sa personală în interpretare şi în acompaniamentul său de chitară spaniolă. A construit de asemnea şi o versiune latinizată a succesului formaţiei The Doors, Light my fire! În 1971 a participat la Festivalul de la San Remo, cu piesa Qué será, compusă de Jimmy Fontana şi care va fi unul dintre cele mai mari succese ale anului, iar în 1975 este ales ca muzician de studio la albumul "Rock n' Roll" al lui John Lennon, participând cu chitara sa la trei piese. În 1973 a urmat răsunătorul succes cu Feliz Navidad, piesă ce a rămas o emblemă a sărbătorilor de iarnă pe toate radiourile din lume, alături de Last Christmas (Wham) sau Silent Night (Franz Xaver Gruber). După o retragere de scurtă durată 1978 - 1981, Feliciano s-a întors cântând pentru Motown, devenind primul artist latino-american care a semnat cu o casă de discuri care producea în principal muzică soul. Aşa că în anul 1981 lansează omonimul José Feliciano produs de Berry Gordy Jr. (director a lui Motown), album influenţat complet de muzica soul şi funk, iar în 1982 lansează, tot pentru Motown, un disc în spaniolă intitulat Escenas de Amor, disc ce va fi nominalizat ca Cel Mai Bun Album Pop al Anului. La acest album a colaborat cu marele său prieten Carlos Santana, căruia i-a compus versurile la melodia Samba Pa' Ti, melodie pe care Feliciano o va interpreta cu mare succes anul următor. Feliciano lansează la sfârşitul lui 1990 albumul, "Niña", dedicat fetiţei sale abia născute, o melodie. Acest album conţine unul dintre cele mai mari succese ale sale Porqué te tengo que olvidar?. În 1992 apare "Calle Latina (Latin Street) '92" album ce conţine ritmuri de salsa sau vallenato. De atunci până-n prezent va mai realiza încă 15 albume de mare succes la public. Cincizeci de ani de carieră muzicală intensă au fost ceea ce cântăreţul portorican José Feliciano a arătat publicului în turneele sale desfăşurate pe întreg mapamondul, dând un nou impuls muzicii latine şi, în special, bolero-ului, în anii ‘90 când acest stil nu mai era la modă.

Jose Feliciano.jpg

"Escucho tu voz, susurro tu nombre, extraño el calor, / en nuestros rincones. / No puedo fingir si tu no estas aqui, / junto a mi no soy feliz. / Confieso mi amor ya no soy el mismo te quiero olvidar / y no lo consigo te recuerdo mas que hace un año atrás / y siempre tu , mi mundo tu. / Y pienso en ti mi formula de amor / y pienso en ti sin ver la solución. / ¿por que te tengo que olvidar? / ¿por que te tengo que olvidar? / si yo te amo, si yo te amo." (José Feliciano)


Lecţia de muzică

Jennifer Batten.jpg26 martie A.D. 2015. La intrarea în clubul Tribute aflat pe Podul Mogoşoaiei în Târgul Bucureştilor, lume multă. Aerul din preajmă este parcă mai dens, încărcat de aşteptare, de o tensiune care mă învăluie de cum intru în curtea clubului. Cobor scara, strecurându-mă cu greu printre sutele de oameni care stau în picioare şi aşteaptă nerăbdători să înceapă o cântare de zile mari. Îi salut pe prietenii de la revista Arta Sunetelor şi mă aşez pe o canapea aflată în dreapta scenei. La ora 22 şi câteva minute, pe scenă intră în aplauzele asistenţei trei mari muzicieni, un super-grup care şi-a schimbat numele cu doar câteva zile înainte de concert şi se cheamă acum BHB: Jennifer Batten, Stu Hamm şi Craig Blundell. Din cauza unor probleme grave de familie, la scurtă vreme după începerea turneului european, bateristul Chad Wackerman a trebuit să se întoarcă acasă. Chad a fost înlocuit înlocuit de mai tânărul, însă la fel de talentatul, Craig Blundell. Aşa cum se întâmplă de regulă, front-man-ul, liderul oricărui grup muzical este figură emblematică şi cea mai cunoscută de publicul larg. Dar cât a fost el de Michael Jackson, muzica sa ar fi fost desigur mai sărăcă fără contribuţia lui Jennifer Batten, lead-guitarist în cele 3 turnee ale regelui muzicii pop. Se impune deci o scurtă trecere în revistă a realizărilor cu adevărat remarcabile ale trioului BHB: Jennifer Batten - născută la New York în 1957 - absolventă a Guitar Institute of Technology California - în prezent predă chitara la acelaşi institut - aleasă de Michael Jackson din cei peste 100 de chitarişti de marcă înscrişi pentru selecţia în trupa care l-a acompaniat în turneele Bad, Dangerous şi HIStory - după încheierea colaborării cu Michael Jackson, a cântat 3 ani în trupa lui Jeff Beck cu care a fost în turnee şi a scos două albume - colaborări ca guest star cu nume prestigioase din peisajul muzical contemporan - are la activ 3 albume proprii cărora li se adaugă 2 cărţi de muzică “Two Hand Rock” şi „The Transcribed Guitar Solos of Peter Sprague”. Stu Hamm - născut în New Orleans în 1960 - absolvent al Berklee College of Music din Boston unde l-a cunoscut pe Steve Vai şi prin acesta, pe Joe Satriani - este basist pe Flex-Able, albumul solo de debut al lui Steve Vai - a cântat şi scos albume (inclusiv faimosul G3 Live 1997) cu Steve Vai, Joe Satriani, Ronnie James Dio, Frank Gambale, Yngwie Malmsteen şi alţi celebri chitarişti rock/fusion - până în prezent a înregistrat 6 albume proprii, precum şi 4 cursuri video pentru chitara bas. Craig Blundell - muzician născut în Marea Britanie, cu multiple talente - producător, inginer de sunet, compozitor, profesor de master class, promotor al Roland V-Drums şi unul dintre cei mai solicitaţi baterişti din lume - este membru al grupurilor Pendragon şi Frost, ambele reprezentante de frunte ale rockului neo-progresiv britanic - în paralel cântă live cu David Cross, membru al legendarului grup King Crimson - este producător al "The Electronic Groove Challenge", un curs absolut obligatoriu pentru toţi bateriştii doritori să-şi îmbunătăţească performanţele muzicale.

Sar un pic peste cronologie şi citez cele zise de Jennifer Batten într-o … recreaţie a lecţiei de muzică predate de BHB la clubul Tribute: “Craig a avut la dispoziţie doar 2 zile ca să repete cu noi, iar rezultatul este incredibil”. La rândul său, după primul concert cu Craig, Stu Hamm scria pe pagina sa de Facebook: “Craig Blundell şi-a făcut cu adevărat simţită prezenţa! Ce profesionist!”În replică, Craig îşi gratula profesorii într-ale muzicii, declarând pe pagina sa pagina de Facebook: “Ce cântare… incredibili monştri sacri la maximum de potenţial. Sunt aşa de fericit că m-au invitat să cânt cu ei. O adevărata onoare!”

Cei trei membri ai BHB au fost acompaniaţi la chitara ritmică de Nazzareno Zacconi, născut în 1975 la Macerata Italia. Pe lângă Jennifer Batten, Zacconi a mai colaborat cu Bumblefoot, Twin Dragons, TM Stevens şi a scos un album intitulat Akustiko. Revenind la concertul BHB, primul lucru care m-a frapat şi m-a bucurat în acelaşi timp a fost legătura aproape instantanee care s-a stabilit între public şi “incredibilii monştri sacri” de pe scenă, cum bine le zicea Craig Blundell. Fiindcă una este o sală de spectacol cu mii de locuri, în care spectatorii şi muzicienii stau departe unii de alţii, şi alta un club intim precum Tribute, puţin mai mare decât o sală de clasă. A mai fost încă un gând care mi-a sporit respectul pentru cei aflaţi pe scenă şi pentru arta lor: “Oamenii aceştia (mi-am zis eu) nu au venit pentru bani, ci pentru că le este drag să cânte semenilor lor”. Aşa că le-am făcut deîndată loc în inima mea, alături de George Baicea Blues Band, de Florin Ochescu, Nuţu Olteanu, Nightlosers, Adi Manolovici, Echo şi alte trupe pe care le-am văzut şi ascultat pe atât de puţini bani prin cluburile din Bucureşti. V-aş putea povesti în continuare despre incredibila virtuozitate a muzicienilor cărora le dedic aceste rânduri. Aş putea să pretind că sunt un cunoscător şi ştiu totul despre slap, tapping, chordal tapping, two hand rock (acorduri cântate cu două mâini care permit realizarea simetriei în executarea arpegiilor şi gamelor) etc etc. Din păcate, nu sunt un cunoscător al acestor rafinate tehnici de interpretare ci doar un iubitor şi consumator de muzică. Întrucât continui să cred că muzica nu se poate spune în cuvinte, nu o să vă plictisesc povestindu-vă cum a cântat super-grupul BHB. Cei curioşi au la îndemana Youtube şi infinita sa ofertă de muzică. Ce pot să vă spun este că am avut noroc să fiu de faţă la LECŢIA DE MUZICĂ predată de Batten, Hamm, Blundell & Zacconi. Mulţumirile mele organizatorilor de la Star Management şi Romanian Music Institute şi sper ca seria Music Masters Live, deschisă de concertul BHB, să continue la acelaşi nivel de înaltă calitate a actului cultural. Piesele cântate de Batten, Hamm, Blundell & Zacconi au fost în ordine:

YA AINT NOTHIN LIKE A FAST CAR (Batten)
SCREAM (Wakerman)
LONE STAR (Hamm)
BLACK MARKET (Zawinul)
ELEPHANT STOMP(Batten)
RADIO FREE ALBEMUTH (Hamm)
OFF THE DEEP END (Batten
GOING TO CALIFORNIA (Hamm)
Stu solo -Nazza solo (o piesa de pe albumul AKUSTIKO)
OBLIGATORY BOOGIE (Hamm)
FREE WAY JAM (Beck)
IN THE AFTERMATH (Batten) – solo Craig Blundell
SMELLS LIKE TEEN SPIRIT (Nirvana)

BHB.jpg

V.R. Cantacuzu
29 Martie 2015

Foto: Radu Pencea


Pentru voi, "Defectul tău sunt eu"!

Afis Defectul tau sunt eu.jpgPentru voi, cititorii care vă întrebaţi dacă nu cumva a înnebunit admin-ul de postează un articol despre „marele” concert „Defectul tău sunt eu”, pentru voi, deci, am rugămintea să aveţi răbdarea necesară pentru a citi până la capăt. N-o să dureze mult şi va fi ca şi când v-aţi uita la propriul dormitor, pe care-l vedeţi seară de seară, stând în mâini. E doar o altă perspectivă şi atât.

Pentru că suntem „ARTA SUNETELOR” hai să ne gândim un pic împreună la SUNETE. Poate că mulţi am uitat cum sună emoţia aceea naturală, pură, necosmetizată, emoţia „românească” (poate că nu de nebuni apreciază o grămadă de străini filmele româneşti!).

Ne-am obişnuit să ascultăm artişti care fac ARTĂ din SUNET şi, poate uneori uităm „să vedem cerul de atâtea stele”. Plătim mult să vedem legende, oameni care cântă extraordinar şi suntem dispuşi să le trecem cu vederea că au pretenţii absurde cum ar fi 1.001 trandafiri roz bombon în culise şi 7 feluri de apă de izvor şi că uneori uită şi ei, luaţi de val că ARTA e atunci când SUNETUL nu e preţuit în mii de euro.

Sala Palatului e gazdă pentru unii din categoria amintită. Mulţi dintre noi, spectatorii lor, nici nu ştim cum suna în Sala Palatului un băiat, Alexandru Ionuţ Velea, născut la Craiova în 1984, care cântă de pe la 9 ani, a făcut şi vreo 4 ani de canto clasic şi, o fată de 25 ani, Antonia Iorgulescu care, deşi trăită şi şcolită în America vreo 12 ani, se bucură pe scenă lângă tatăl băieţelului lor de 3 luni. SUNETUL lor este acela al emoţiei combinată cu munca de-o viaţă pentru a ajunge pe aceeaşi scenă pe care cu o seară înainte au fost „ai noştri”.

Poate că mulţi dintre noi nu numesc SUNETELE lor muzică şi nici ARTĂ. Dar, colegii de grădiniţă sau de şcoală ai copiilor sau nepoţilor noştri au venit la concert şi au cântat cu cei de pe scenă. Şi, da, noi putem să le facem cultură muzicală şi să-i stilăm din punct de vedere artistic pe ai noştri, dar ei trăiesc în societate cu ceilalţi. Mă gândesc că am putea să-i învăţam şi că, uneori, să dăruieşti din suflet, să nu uiţi de unde ai plecat în timp ce eşti mândru de locul în care ai ajuns, e mai ARTĂ decât ARTA, fie ea şi a SUNETELOR.

Şi…mai e ceva. Pentru că noi, cei de aici, ne considerăm un public elevat cred că suntem datori să împărtăşim cu oricine şi ori de câte ori avem ocazia ce înseamnă să fi spectator. Poate, în felul acesta va fi din ce în ce mai mare numărul celor care nu se vor ridica să plece pentru a prinde metroul sau pentru a evita înghesuiala din parcare, înainte ca omul de pe scenă să-şi prezinte band-ul şi să se bucure de-un bis. În contrast cu SUNETUL emoţiei celui care a ajuns, în sfârşit după atâta muncă, pe scena Sălii Palatului, SUNETUL scaunelor trântite înainte de vreme şi al hainelor trase la repezeală pentru că nu mai are aproape nimeni răbdare să stea la coadă la garderobă, sună distorsionat.

Aşa că, noi, cei de aici, putem încerca să schimbam câte ceva, pe ici, pe acolo, în mentalităţi şi poate atunci vom urmări mai împăcaţi ceea ce considerăm noi ARTĂ.

Dacă nu noi, atunci cine?

Vă mulţumesc pentru răbdare!

Adriana Mihaela Giurgiu
30 martie 2015


MARIZA - FADO-UL LA SUPERLATIV

Concert Sala Palatului 23 martie 2015

Mariza 1.jpgFado-ul nu este numai un gen muzical, este şi o stare de spirit. Acest lucru ne-a fost demonstrat cu prisosinţă de Mariza, una dintre reprezentantele de frunte ale noului fado. Combinaţia de sânge portughez şi african, care îi curge în vine, a împrumutat cu succes, câte ceva din ambele culturi, dând naştere unei interpretări originale, pline de delicateţe şi rafinament.

În anul 1999 se stinge "regina fado-ului" Amália Rodrigues şi Mariza este rugată să participe la un tribut radiodifuzat în memoria Rainha do Fado dispărute. Succesul acestui demers i-a făcut pe prietenii ei să o îndemne să înregistreze un album şi astfel, apare în 2001, "Fado em Mim", disc vândut în 100.000 de exemplare numai în Portugalia, iar după promovarea mondială, în 140.000 exemplare, în condiţiile în care, un simplu album de fado, se consideră unul de succes, dacă este vândut (în numai) 4.000 de exemplare.

Aşa a început cariera Marizei, una dintre reprezentantele de frunte ale fado-ului modern, cea care, în anul 2002, a avut onoarea de a interpreta imnul naţional la Cupa Mondială de Fotbal, în deschiderea meciului Coreea de Sud - Portugalia, anul următor, primind premiul BBC Radio 3 "Best European Artist in World Music". În 2004, ea va cânta la Jocurile Olimpice de la Atena, "A thousand years", în duet cu Sting şi, va fi laureată ulterior a premiului anual EBBA (European Border Breakers Award).

Apreciată deopotrivă, la Carnegie Hall şi în Central Park (New York), Walt Disney Concert Hall (Los Angeles), Hollywood Bowl (Hollywood/Los Angeles), Barbican Center, Royal Albert Hall, Union Chapel, Royal Festival Hall (Londra), Masey Hall (Toronto), Sydney Opera House (Sydney), Theatre de la Ville (Paris), Alte Oper (Frankfurt), Teatro Albeniz (Madrid), Teatro Grec(Barcelona), National Concert Hall (Dublin), Centro Cultural de Belem (Lisabona), International House of Music (Moscova) MARIZA s-a simţit la fel de bine şi la Sala Palatului din Bucureşti, mulţumind organizatorilor pentru re-chemarea sa.

Revenind la ultimul concert, oferit publicului român, venit în număr foarte mare la Sala Palatului, putem spune un singur lucru, EXTRAORDINAR!

Este greu de redat în cuvinte acest eveniment. Cum poţi să descrii talentul şi sensibilitatea artistei Marisa dos Reis Nunes?! Este dificil de retransmis emoţia unei seri de poveste! O manieră personală, plină de temperament şi măiestrie, dublată de un acompaniament chitaristic şi ritmic de real profesionalism! Cum poţi să dovedeşti prin cuvinte, căldura uriaşă care emană interpretarea sa, ce depăşeşte orice barieră lingvistică?!

Greu, foarte greu de povestit. Mariza a demonstrat în final, inutilitatea microfonului pentru vocea sa, oprind amplificarea în sală, audienţa rămânând să asculte doar vocea sa, pura, clară, naturală, care a ajuns şi a rămas bine întipărită în sufletele noastre. Câţi interpreti au curajul să cânte la o sală de 4000 de locuri fără amplificare?

Ambasadoare UNESCO a Fado-ului, Mariza, prin interpretarea de aseară, a unit multe suflete şi deschis punţi de comunicare. De fapt, a făcut ce trebuie să facă orice ambasador, nu al unei ţări anume (cu toate că putem vorbi şi despre aşa ceva), de data aceasta, al unui gen muzical, Fado (în traducere: destin sau soartă). Astfel, Mariza a impresionat pe toţi cei prezenţi, indiferent de vârstă, de limbă sau cultură, printr-o prestaţie de înaltă clasă şi rafinată ţinută artistică.

Este momentul să amintim componenţa trupei sale, José Manuel Neto (la chitară portugheză), Pedro Jóia (la chitară clasică), Fernando Araújo "Yami" (la chitară bas acustic) şi Hugo Marques "Vicky" (la percuţie şi baterie), maeştrii ai muzicii fado şi nu numai şi care, în momentul instrumental (Guitarrada), (şi-)au demonstrat inspirata alegere alături de Mariza.

Piese ca Promete Jura, Fado Vianinha, Rosa Da Madragoa, Chuva, As Meninas Dos Meus Olhos, Beijo De Saudade, Barco Negro, O Tempo Não Pára, Primavera – favorita sa -, Dona Rosa, É Un Não É, Rosa Branca – favorita publicului, Feira De Castro, Boa Noite Solidão, precum şi bis-urile Can't Help Falling In Love (cu referire clara la publicul din sală), Fado Cravo - Maldicao, Ơ Gente Da Minha Terra şi din nou la final Rosa Branca, au dovedit încă odată marele talent interpretativ al Marizei.

Voce, frumuseţe, har, dragoste şi respect pentru public, şi nu în ultimul rând o muzică plină sentimente nobile şi curate, aceste sunt darurile oferite aseară de Mariza şi trupa sa.

Obrigado Mariza!

Mariza 2.jpg

Economu Bogdan
24 martie 2015

Foto: Mihail Cismas / Events


O privighetoare la Hard Rock Café

Anneke Hard Rock 1.jpgFrumoasa olandeză, cu părul de foc, voce de privighetoare şi ambitus de mezzo-soprană, născută de ziua femeii în 1973, a concertat pe 19 februarie 2015 la clubul Hard Rock Café din Bucureşti. Un concert spectacol, acustic vocal, pe care ar trebui să-l vadă cel puţin o dată, fiecare muzician român, care are pretenţii de-a cânta pe vreo scenă occidentală. Aici, mă refer la ţinută, la expresie, la tehnică şi desigur, la limba engleză, pe care ar trebui să o înţeleagă fiecare pretendent la nemurire, nu numai să o rostească... A fi sau a nu fi este o întrebare, pe care mi-o pun, de fiecare dată, când aud rock progresiv pe plaiul mioritic. Am mai spus asta, nu avem, suntem departe, dar încercările pe care le căutăm a le pre-face în muzică cu iz progresiv, ar trebui să înceapă de aici, din sala de spectacol. Nu m-am intersectat cu prea mulţi cantautori dâmboviţeni, deşi spaţiul generos de fiţos i-ar fi atras cu siguranţă... O explicaţie, ar fi, preţul amplificat spre piperat al consumaţiei. Altul, bănuiesc, ar fi, neînţelegerea fenomenului artistic produs pe scenă. Cam pe oricare scenă, aş continua să-i critic, unde avem în conjuncţie rock cu prog. Anneke a declarat: "Sunt foarte fericită că Arjen a fost de acord să mi se alăture în aceste showuri acustice. Anneke Hard Rock 2.jpgVoi cânta un set solo, iar la jumătatea showului Arjen mă va însoţi pe scenă. Vom cânta şi nişte melodii clasice Ayreon împreună alături de multe altele în premieră de pe următorul album. Va fi o oportunitate unică să ne vedeţi cântând împreună şi abia aştept să împart scena cu Arjen!" Pentru cei care nu ştiu, Ayreon este o trupă olandeză celebră, de metal progresiv, ultimul lor album fiind, "The Theory of Everything", întocmai ca filmul premiat recent la Oscar, tradus la noi după engleza de baltă a lui Terente, "Teoria întregului"... Nu faceţi greşeala să nu-l vedeţi, cum nu ar trebui să ocoliţi filmele de artă premiate sau selecţionate (ca niciodată) anul acesta. Aşa şi show-ul nostru, nu este pentru purişti, sau pentru colecţionari şi cunoscători ai fenomenului. Iar, Arjen Anthony Lucasen (n. 3 aprilie 1960) este liderul grupului, un muzician complet, poliinstrumentist, cu charismă şi atitudine de invingător.

Setlistul de mai jos, oferă o imagine de ansamblu a spectacolului, dar nu transmite şi emoţia vocii şi interpretării acestei soliste mai mult decât remarcabile! De la Annie Haslam nu am mai auzit aşa o voce! Am văzut fani de prog, fani de apartament şi fani de metal, muţi de uimire, cum un simplu duo poate capta totalitar atenţia, chiar şi pentru câteva minute, celor ajunşi din greşeala neştiinţei lor pe un scaun, la o masă, în acel timp, al spectacolului duo, "The Gentle Storm". (Foto: The Gentle Storm Exclusive Tour CD, cu autografele autorilor)

Anneke Gentle Tour CD.jpgAlbumul rezultat, va fi o producţie epică pe măsura numelui Ayeron, va avea două CD-uri, primul cu variantele metal ale pieselor, iar al doilea în aranjamente domoale. Anneke va reveni în spatele chitarei electrice, iar vocea va reaminti de "Mandylion", albumul mult apreciat de la The Gathering. Acestea fiind spuse, bănuiesc că şi următorul show al artistei, împreună cu The Sirens, nu va fi ratat, măcar de cei care au înţeles mesajul acestei opinii. Din păcate, trăim într-o ţară, care nu ne oferă prea multe... bijuterii concertistice. Dar dacă, nici de cele (prea) frumoase, pe care le avem, nu ne bucurăm, atunci chiar am (aţi) trăit degeaba (cu un pre-aviz bursucilor din turnul de fildeş). Turneul din care a făcut parte acest concert vine în pregătirea albumului pe care cei doi urmează să-l lanseze împreună, album ce va fi lansat pe 23 martie 2015 şi care va purta numele de “The Diary”. Închei, scurta mea recenzie de spectacol, cu două întrebări, dintre care, una, adresată publicului plătitor de bilet (sâc!) de la masa la care am stat împreună: Cu ce impresii aţi plecat aseară de la Hard Rock Café după concertul Annekei şi al lui Arjen Lucassen?

Mircea Giurgiu: "Am petrecut o seară plăcută, a doi artişti olandezi, pe care i-am văzut împreună pentru prima dată!"

Aurel Gavrilescu: "O impresie extraordinară creată de vraja produsă de voci puternice, cu multă personalitate şi originalitate, dublată de o măiestrie în arta mânuirii chitarelor care, în final, au reuşit să creeze un super spectacol. Sunetele produse de cele două entităţi, oameni şi chitare au umplut complet spaţiile localului, iar aplauzele au umplut la fel de bine spaţial fiind o punte perfectă între melodii."

Ioan Big: "O călătorie muzicală magnifică ce ne-a purtat de la tonalităţile renascentiste la prog-rock-ul Ayreon cu halte inedite în 'staţiile' Bruce Springsteen, Chris Isaak şi Pink Floyd. O voce imperială care, indirect, ne-a reamintit din păcate, doar cu ajutorul chitarei reci, de incapacitatea de evoluţie a majorităţii propriilor noştri trubaduri folk. Un public remarcabil ce a venit realmente să asculte şi nu să îşi facă selfie-uri."

Radu Birişteică: "A fost un concert minunat, chiar acesta este cuvântul pentru un spectacol susţinut acustic, doar chitară şi voce, show aparte pentru ambianţa obişnuită unui Hard Rock Café. Aceeaşi notă maximă publicului, civilizat, competent şi în acelaţi timp exuberant. Graţia şi sensibilitatea artiţtilor, cu o notă aparte pentru Anneke (nu ţin minte să fi văzut până acum o fiinţă atât de gingaşă - dar ascunzând o forţă interioară pe măsură - posedând o voce atât de remarcabilă, cu un real efect hipnotic asupra spectatorilor), combinată cu participarea unui public excelent, au condus în mod natural la desfăşurarea unui eveniment memorabil pentru noi toţi!"

Acum înţelegeţi, dragi organizatori, că aveţi cui vă adresa, în cazul că recidivaţi şi aduceţi artişti aleşi (şi) din zona spectrului prog?

Anneke si Arjen.jpg

Radu Lupaşcu
23 februarie 2015

Foto: Răzvan Nedelcu

Setlist:

Anneke Van Giersbergen (solo)

Beautiful One (Agua de Annique cover)

4 Years (Lorrainville cover)

Wicked Game (Chris Isaak cover)

Circles (Anneke van Giersbergen song)

I'm on Fire (Bruce Springsteen cover)

Time After Time (Cyndi Lauper cover)

Wish You Were Here (Pink Floyd cover)

Drowning Man (U2 cover)

Anneke Van Giersbergen & Arjen Lucassen

Endless Sea

Day Six: Childhood (Ayreon cover)

Isis and Osiris (Ayreon cover)

The Moment

Comatose (Ayreon cover)

Valley of the Queens (Ayreon cover)

Mad World (Tears for Fears cover)

Waking Dreams (Ayreon cover)

New Horizons

The Garden of Emotions (Ayreon cover)

Day Seven: Hope (Ayreon cover) (incl. Mrs. Robinson by Simon & Garfunkel excerpt)

Encore: Strange Machines (The Gathering cover); A Day in the Life (The Beatles cover); The Castle Hall (Ayreon cover)

Encore 2: My House on Mars (Ayreon cover)

 


Un om care trece

Quidam foto 1.jpgPovestea Cirque du Soleil începe în urmă cu mai bine de 30 ani, în Lumea Nouă. Prin 1980, un grup de artişti ambulanţi în frunte cu Gilles Ste-Croix pune în scenă, mai bine zis în stradă, un festival numit Fete foraine de Baie-Saint-Paul, în localitatea omonimă din provincia canadiană Quebec. Patru ani mai târziu, Guy Laliberte, un spirit vizionar, născut şi crescut tot în Quebec, vede întâmplător spectacolul trupei lui Gilles Ste-Croix. Impresionat de prestaţia tinerilor artişti ai străzii şi convins de potenţialul acestora, Guy Laliberte le propune să colaboreze, şi astfel ia fiinţă Cirque de Soleil. Decisă să facă diferenţa, trupa condusă de Guy Laliberte îşi ia … libertatea să iasă din tiparele circului tradiţional căruia începe să-i adauge “ingrediente” din alte zone de expresie artistică: teatru, muzică live, dans modern, balet clasic, mimică, poezie şi, nu în ultimul, rând costume şi machiaje de excepţie. De la un spectacol la altul - vezi bunăoară Nouvelle Experience, Alegria, Quidam, Saltimbanco, Mystere, La Nouba, Dralion, Fascination - succesul la public, dar şi la critica de specialitate creşte în proporţie geometrică. După sute de ani în care nimic notabil nu se întâmplase în vechea şi totuşi minora artă a circului, se întâmplă cu adevărat marea schimbare: Într-o perioadă relativ scurtă de timp, Cirque du Soleil ridică spectacolul de circ la nivelul marilor discipline artistice şi devine organizaţia de profil cu cea mai mare acoperire geografică, în prezent activă pe 5 continente. Un alt nume notabil din echipa Cirque de Soleil este Franco Dragone care între anii 1985-1998 a regizat zece dintre cele mai reuşite show-uri, inclusiv producţiile menţionate mai sus. Trebuie amintiţi aici şi scenografii Michel Crete şi Dominique Lemieux ale căror costume au un rol major în creionarea personajelor fantastice din producţiile Cirque de Soleil. “Materialele din care sunt făcute costumele trebuie să fie compatibile cu pielea, mişcarea şi cu orice alte elemente importante pentru confortul şi siguranţa artiştilor”, declara într-un interviu Dominique Lamieux. Mai este apoi tăietura retro a costumelor, tăietura care recrează atmosfera vodevilurilor de altă dată, juxtapusă materialelor moderne din care acestea sunt confecţionate. Citez din acelaşi interviu acordat de Dominique Lamieux: “Am folosit iluzia ca un leit-motiv, prin trecerea gradată de la monocromatică la amestecul de culori al costumelor, cu ajutorul unor materiale a căror textură reflectă diferit lumina.” Regizorul musical al Cirque du Soleil este Benoit Jutras, absolvent al Conservatorului de muzică din Montreal şi compozitorul coloanelor sonore al producţiilor We reinvent the Circus, Quidam, O, La Nouba şi al lung-metrajului Cirque de Soleil. Coreografia celor mai multe spectacole ale Cirque du Soleil aparţine Debrei Brown, celebră datorită colaborărilor ei cu mari muzicieni printre care Luciano Pavarotti, Michael Jackson, Aerosmith, Madonna etc. Ultimii, dar nu cei de pe urmă pe care îi menţionez în această scurtă prezentare sunt regizorul de lumini, Luc Lafortune, care are la activ 12 spectacole ale Cirque du Soleil şi designer-ul de sunet Francois Bergeron. Dar, vorba lui Freddy Mercury: "The show must go on"! Aşa că să vorbim un pic despre spectacolul în sine, despre povestea intitulată Quidam pe care am văzut-o şi auzit-o joi 26.01.2015, la Romexpo - Bucureşti. Personajul central al show-ului este o adolescentă pe nume Zoe. Părinţii ei sunt distanţi şi îşi ignoră propriul copil, astfel că biata Zoe ajunge să-şi considere viaţa ca fiind cu totul lipsită de sens. În încercarea de a umple cumva golul existenţial, Zoe evadează într-o lume a imaginarului - lumea lui Quidam - unde întâlneşte personaje care o încurajează să-şi elibereze sufletul de singuratate şi frustrări. Quidam - Tip sau Individ aflat în trecere, în limba latină - poate fi oricine: o fiinţă solitară, un om care trece pe lângă tine nebăgat în seamă şi apoi dispare înghiţit de mulţimea de pe stradă; un neicanime între mulţii anonimi tăcuţi ai lumii; cel care plânge, cântă şi visează în fiecare dintre noi şi în noi toţi. În spectacolul Cirque du Soleil, acest Neicanime are în sfârşit dreptul la cuvânt. Fiindcă aici şi numai aici, în acest loc al visării şi curăţiei (în sensul eminescian al cuvântului), cei fără de nume pot să-şi proclame individualitatea şi astfel să iasă din eternul lor anonimat. Quidam este reprezentat în spectacol de un personaj echipat cu o haină lungă de ploaie, melon şi umbrelă. Surprinzător şi plin de semnificaţii este faptul că lui Quidam îi lipseşte capul. Acesta intră pe neaşteptate în scenă şi pare să-şi piardă cumva melonul. Zoe îl găseşte şi aleargă după Quidam ca să i-l dea înapoi, dar el ignoră cu bună ştiinţă gestul fetei şi părăseşte scena. Neavând ceva mai bun de făcut, Zoe îşi pune pe cap melonul şi, dintr-odată, lumea ei urâtă şi plictisitoare se transformă într-una plină de culori şi strălucire. Mama şi tatăl lui Zoe dispar undeva în înălţimile scenei şi apar, în schimb, alte două personaje care o urmează pe Zoe în călătoria ei prin această lume de vis: John, un bărbat îmbrăcat într-un costum purpuriu şi o creatură ciudată pe nume Fritz, împodobită la rândul său cu o claie de păr roşu. Pe parcursul întregului spectacol, stângaciul John vine pe scenă în repetate rânduri şi încearcă să amuze publicul după propriile-i puteri: prinde săgeţi pe o ţintă fixată chiar pe capul său (atenţie la metaforă!), jonglează cu trei bile roţii etc.

Quidam foto 2.jpgSpectacolul începe în forţă, cu un număr prezentat de Chris Lashua, maestru de necontestat al roţii germane. Pentru cei care nu cunosc cum arată roata germană: Închipuiţi-vă două cercuri metalice cu diametrul de peste 2 metri, legate între ele prin bare transversale lungi de cca. 50 cm. Ceea ce rezultă este scheletul unui cilindru în care încape perfect Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci. Chris Lashua şi a sa roată germană sfidează practic gravitaţia, reuşind - prin unduirea corpului şi excepţionalul simţ al echilibrului - deplasări pe spaţii foarte restrânse, căderi până aproape de orizontală, urmate de incredibile reveniri la verticală, răsuciri, balansuri etc. Momentul de vârf al acestui număr mi s-a părut a fi învârtirea roţii, în timp ce acrobatul se sprijină doar în tălpi şi ţine mâinile lipite de corp. Un soi de zidul morţii de la la bâlciurile de altă dată, realizat însă pe verticală, cu amabilul sprijin al … forţei centrifuge. După roata germană, urmează un număr excepţional de jonglerie cu yo-yo, mosoare care se învârt pe o aceeaşi sfoară, mânuită cu o incredibilă dexteritate. Sunt momente când mosoarele se transformă într-o elice ale cărei pale nu mai pot fi distinse datorită vitezei cu care se învârt. Până nu vezi, nu crezi că un om (din păcate, nu am găsit numele celui care prezintă numărul de yo-yo) poate să plimbe trei mosoare pe o aceeaşi sfoară şi să facă asemenea jonglerii care par să fie mai degrabă magie decât rezultatul unei arte aduse la perfecţiune. După yo-yo, din ceruri coboară o contorsionistă, Julie Cameron, alunecând pe două … raze de mătase roşie atârnate de plafonul sălii. Tânăra acrobată prezintă publicului un număr inedit în care forţa fizică, graţia şi frumuseţea trupului ei se împletesc cu roşul intens al mătăsii pe care aceasta alunecă, se ridică şi iarăşi cade pentru a se opri brusc prin măiestre răsuciri ale mâinilor şi picioarelor. Numărul combină acrobaţia de înaltă clasă cu dansul plin de senzualitate şi te ţine realmente cu sufletul la gură. Căci oridecâteori artista pare să se prăbuşească la pământ, ea se opreşte din cădere şi-apoi se pierde în mătăsea roşie, asemenea unui cocon ce-ascunde înăuntru-i perechea sa de aripi. Următorul număr este ceva nemaivăzut şi nemaiauzit: Pe scenă dau năvală o mulţime de oameni care sar coarda în cele mai complicate moduri cu putinţă. Artiştii aleargă dintr-o parte în alta, în timp ce nenumărate corzi sfichiuiesc aerul, le trec pe sub tălpi şi peste capete cu o viteză tot mai mare. Spectacolul este atât de rapid şi de complex încât este imposibil să acoperi cu privirea sincronizarea perfectă a celor 15-20 de artişti aflaţi pe scenă (din motive obiective, nu am reuşit să-i număr …). Uluitor şi imposibil de redat în cuvinte numărul prezentat de trupa de săritori cu coarda ai Cirque du Soleil. Jos pălăria! Printre celelalte numere prezentate în cadrul show-ului Quidam mai sunt de reţinut: excelenta trupă de trapeziste; prestaţia Olgăi Pikhienko care lucrează aproape impecabil (a avut o singură ratare) la mânere fixate de scenă şi - printre altele - reuşeste un şpagat perfect în poziţie verticală; cei 5 acrobaţi la frânghie pentru care gravitaţia nu mai este demult o problemă; grupul statuar alcătuit dintr-un barbat şi o femeie - pe timpul întregii prestaţii aceştia rămân în permanent contact corporal, executând totuşi figuri extrem de complexe prin mişcări aproape imperceptibile care-i aduc în poziţii imposibile ce demonstrează încă o dată frumuseţea şi flexibilitatea trupului omenesc; trupa de 15 săritori la basculă care pe parcursul întregului lor numar sar şi plutesc prin aer cu o graţie şi precizie de necrezut - printre alte realizări notabile ale acestor acrobaţi trebuie menţionate turnul făcut din 2+3 bărbaţi, precum şi coloana de 3 + 1 în care cei patru sunt înşiraţi pe verticală, având la bază un singur acrobat - pentru acest număr excepţional, trupa a primit în 1999 marele premiu al festivalului internaţional de circ de la Monte Carlo. Am să închei această sumară prezentare a show-ului propriu-zis cu câteva cuvinte despre regizorul-clown-dumnezeu. Acesta ne oferă un număr de felul păpuşilor Matruşka - spectacol în spectacol - cu o viziune cât se poate de contemporană a ceea ce numim viaţă sau, mai pe scurt ... Quidam. Pe scenă sunt invitaţi câţiva dintre spectatori, în fapt angajaţii circului, care, cu sau fără nazuri, acceptă invitaţia şi se lasă prinşi în joacă plină de culoare şi autentic pe care le-o impune complexul personaj jucat de clown. Mai trebuie spus câte ceva despre costumele şi accesoriile folosite de artişti pe parcursul spectacolului: Inventarul include 250 de costume în majoritate vopsite manual (câte 2 până la 7 costume pentru fiecare artist), peste 500 de accesorii, circa 300 perechi de pantofi pictaţi tot manual pentru a se asorta cu culoarea costumelor, 20 de peruci şi 30 de pălării adaptate şi ele cromaticii costumelor şi rolului fiecărui personaj. Arca (sau telefericul) montată în partea de sus a scenei este alcătuita din 5 structuri de aluminiu cu o lungime totală de peste 40 de metri pe care sunt montate câte 2 troliuri. Un troliu asigură transportul acrobaţilor şi al echipamentului acestora, iar celălalt permite deplasarea pe verticală a acrobaţilor, la înălţimea şi în poziţiile necesare fiecărui număr. Scena este confecţionată din aluminiu şi acoperită cu o mochetă de cauciuc cu peste 200.000 de perforaţii. Acestea permit trecerea luminii de dedesubt, creînd efecte vizuale cu totul aparte. Muzica Quidam este compusă de Benoit Jutras şi interpretată live de o trupă de profesionişti (percuţie, orgă, chitară, chitară bas, vioară) cărora li se adaugă o excelentă vocalistă. Din păcate nu am găsit nicio informaţie în ce priveşte numele acestora, deşi meritau cu prisosinţă să fie făcute publice. Ar mai fi de spus încă multe despre acest spectacol magic şi cu totul inedit, cu priza îndeosebi la publicul cu vârsta cuprinsă între 1 şi ... 101 de ani. Din motive de spaţiu de tipar, mă opresc aici, nu înainte de a mulţumi organizatorilor care s-au dovedit încă o dată profesionişti. Mulţumirile mele se adresează deopotrivă şi bunului meu prieten şi redactor-şef al Artei Sunetelor, Radu Lupaşcu, care mi-a oferit acreditarea la acest de neuitat OM AFLAT ÎN TRECERE.

Quidam foto 3.jpg

V.R. Cantacuzu
3 Februarie 2015

Foto Events: Cristi Mitrea


Guinness Cork Jazz Festival

Din clasele noastre de mate-fizică de la liceul (real) „Dimitrie Cantemir” (azi Colegiul Național „Cantemir Vodă”) din București, majoritatea am plecat spre facultăți tehnice (inclusiv Arhitectura), cu două excepții... spre Conservator: Luminița Vartolomei (devenită muzicolog simfonic de frunte) și Adrian Petcu, reușit la vioară, deși erau 9 pe un loc (el fiind singurul care nu terminase un liceu de muzică .!). Adrian s-a căsătorit cu Alexandra Colan (violonistă în cvartetul „Academica”) și au rămas („au fugit”) după un turneu, în străinătate, în 1978. S-au stabilit la Cork, au doi copii muzicieni și o frumoasă căsuță, ei fiind profesori la Conservatorul local. Adrian, prieten de 50 de ani, m-a invitat să-i vizitez în timpul marelui eveniment Guinness Cork Jazz Festival, făcând și rost de bilete pentru cele 5 zile.

În micuțul port (populație 119.000) de unde a plecat Titanic-ul, fostă Capitală europeană a Culturii în 2005, se desfășoară de 36 de ani acest important festival sponsorizat de celebra bere, la care au participat, de-a lungul timpului, toți „greii” genului. Și în acest an, sistemul a fost același: trei capete de afiș, inconjurate cu numeroase atracții de pluton 2 sau 3. Evident, se respectă și aici rețeta valabilă acum la toate marile evenimente muzicale, subliniată și de sloganul evenimentului – „One Sound.Many Styles”: nu avem doar jazz, ci o multitudine de stiluri, pe ideea Crossover, de la soul, rhythm-and-blues și latino la world music și clasică. Capetele de afiș au fost: afro-americanca Dianne Reeves (4 premii Grammy, a imprimat și cu Chicago Symphony și Berlin Philharmonic) – cvartet, a cântat aici mult pop, R&B, a fost de două ori și la București, va mai veni cred la Timișoara; Ginger Baker Jazz Confusion (cvartet cu bateristul englez Ginger Baker, ex – Graham Bond, Cream, Blind Faith, Air Force, Energy, ș.a., recital cu poliritmii alături de ghanezul Abass Dodoo, intervenții la sax tenor - Pee Wee Ellis) - un fel de world music; francezul Michel Legrand (82 de ani !, pianist, aranjor, compozitor, textier, dirijor, ...solist vocal), cu o sută de discuri la activ - de la șansonetă la clasică, 3 Oscar Awards și 3 Grammy Awards (vă amintiți de "Umbrelele din Cherbourg" sau "The Windmills of Your Mind" ?) – recital încântător pop-șanson- jazz în trio.

Concertele au fost prezentate de realizatoarea emisiunii de jazz de la postul local de radio, în engleză și irlandeză, o limbă infernală, care am impresia că e pe moarte (nu se prea mai vorbește): totuși, toate inscripțiile, străzile, instituțiile, au plăcuțe bilingve.

Concertele principale au avut loc în eleganta săliță de teatru Everyman (500 de locuri), în sistem „double bill” (act de deschidere - plus - cap de afiș) - preț 35 de lire. Alte concerte importante au avut loc la Cork Opera House (nu vă lăsați păcăliți, au sală,dar nu au ansamblu de operă !) și catedrala Triskel Christchurch, dar trebuie spus că festivalul a avut și alte două extinderi importante: 1. Guinness Music Xtra - 200 de concerte în cafenele, cluburi, restaurante, baruri de hotel, biserici, malluri, aeroport; open jam, open mic(concurs vocal pentru amatori); 2. Festival Fringe: evenimente adiționale – expoziție de afișe, recital religios, concerte caritabile, târg discuri, conferințe, filme, big banduri în marș stradal. Să nu uităm componenta didactică-educativă: la extrem de moderna și bine utilata Cork School of Music aveau loc concerte de familie (dimineața), iar apoi master classes, workshop–uri (pentru chitară, percuție, voce, bas, ansamblu blues).

Principali reprezentanți ai gazdelor: Imelda May - vedetă națională specializată în electrizantul rockabilly (cu contrabas și sax, ca pe vremea lui Elvis și Bill Haley), The Frank and Walters, Renegade Brass Band (8 suflători, 2 percuționiști, DJ și MC). Numerosul pluton american de culoare a fost alcătuit din Carmen Lundy (compozitoare, actriță, voce) - cvartet, Carla Cook (voce, din Detroit) - cvartet, Sharon Jones, Lee Fields & The Expressions - toți cu o mixtură de jazz standards, R&B, Blues, Gospel, The Drifters – venerabil cvartet vocal soul, cu zeci de hit-uri. Meniul a fost completat cu accente academice - Vanbrugh Quartet, Francesco Turrisi & the Taquin Experiments (preclasic), Hakon Korjnstad (Norvegia) - operă și sax; Gypsy : Lulo Reinhardt (din familia lui Django); Etno: Ensemble Eriu (Irlanda), Sounds of the nordic Islands (Estonia)g; ECM - Trio Quercus; Electronic: Cape Grace, Dimman. 2manydjs (Belgia).

Organizare și exactitate impecabilă (englezească ? irlandeză ?), iar varietatea și mulțimea concertelor – uluitoare, nu mai vorbesc de ingeniozitatea suplimentelor artistice. Dar trebuie spus că aici muzica de orice fel e la mare prețuire: asculți formații și soliști în fiecare seară prin localuri, recitalurile camerale se țin lanț, vin mereu vedete pop-rock-simfonic. Dragostea locuitorilor pentru muzică și intensa viață muzicală națională justifică cheltuielile imense pe care le implică amploarea unui astfel de festival.

Pentru mine, importantă a fost vederea lui Ginger Baker, 75 de ani – fragil, sprijinit la mers de african (pe care-l denumește în glumă, bodyguardul său), dar încă plin de fibră: nu am vizionat pe viu Cream, dar i-am ascultat, pe scenă, și pe Bruce, și pe Clapton, și pe Baker. Tot e ceva.

M-am mirat că lumea nu prea e înnebunită după football - mai mult după rugby, curse de cai, de câini, cricket dar, desigur, și... fotbal.

Am fost și la un spectacol cu Madama Butterfly de Puccini, cântat impecabil de un ansamblu, în turneu, din Chișinău; partea proastă e că soliștii cîntau în italiană cu un puternic moldovenesc, așa că eu mă sufocam de râs în timp ce Madama murea pe scenă – spre indignarea vecinilor de sală.

Florin-Silviu Ursulescu

Foto Cork festival.jpg

P.S. fotografii cu artiști găsiți mai ușor. Așa că am preferat să atașez următoarele poze: teatrul Everyman – pe dinafară și pe dinăuntru; două clădiri din Cork; afiș festival; stație autobuz cu cuvinte de neînțeles; eu – în rada portului din care a plecat Titanic în călătorie (a sosit din Belfast ca să se îmbarce ..... Leonardo diCaprio și alți italieni veniți aici cu trenul).

FSU
4 ianuarie 2015


Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

Radio fi.jpg

ProgSon.jpg

conquette.jpg

Afis_Joe Lynn Turner.jpg

Afis_Red Army.jpg

Afis_Eros.jpg

Afis_Pink Martini.jpg

Afis_Pink Martini Cluj.jpg

Afis_Vunk.gif

Afis_Satriani.jpg

Afis_Tony Macalpine.jpg

Afis_Emma Shaplin.jpg

Afis_Chris de Burgh.jpg

Afis_Jose Carerras.jpg

Afis_Black.jpg

Afis_The Aristocrats.jpg

Afis_Schoenbrun.jpg

Afis Tarja 2015.jpg

Afis_Safina.jpg