Arta Sunetelor

 

FACE TO BECK

Concert Jeff Beck - CAVEA AUDITORIUM - Parco Della Musica - Roma -12 iulie 2010

Moto:  "Nu venerati muzicienii,venerati muzica!" (Eddie Vedder)

Jeff Beck 2.jpgLegenda spune că el singur cu chitara poate totul. Deşi e anti-guitar-hero din convingere. De ceva ani tot aud şi citesc despre el că e "tăticul chitariştilor", "cel mai bun, după Hendrix", etc... Cu nobleţea lui de Surrey, el poate CHIAR e. Cioburile aduc noroc, nu? Mai ales dacă se leagă de startul luat cu dreptul în MARQUEE, unde paharele erau scăpate de uimire în public după câte o "năzdrăvănie" de solo ... Îşi are propriul "Bolero", e drept compusă de o altă "Pasăre de Curte" - veche, fireşte. În turneul susţinut împreună cu ALVIN LEE, acesta i-a înregistrat pe bandă magnetică fiecare concert! Accidente şi ele pe banda, dar rulantă, super-grupuri lăsate în paragină şi câte o sticlă de SMIRNOFF / zi. Deh, aşa... pentru "revenire"... că doar e "Regele come-back-ului", nu ? Şi poate, al declinărilor de invitaţii. L-a p(l)asat pe Ron Wood în locul sau în STONES, şi nu a acceptat nici PURPLE-ul de după Blackmore. Îşi întoarce faţa spre jazz la sfatul unuia din cei mai adevăraţi prieteni ai săi: Robert Fripp. După ce s-a lăsat vrăjit şi de JAN HAMMER, s-a pomenit simultan şi pe aceeaşi scenă cu Page şi Clapton: pentru vindecarea sclerozei lui Ronnie Lane (bass, SMALL FACES). Iar colaborările următoare au fost către notorii: cu Tina Turner, Mick Jagger, Bon Jovi, Malcolm McLaren, Murray Head, Stanley Clarke ... dar, vine şi Terry Bozzio la el în "Guitar Shop". Pasiunea pentru automobilele de tip oldtimer îl făceau adesea să dispară cu săptămânile prin garaje şi spitale. Nu doar îţi lasă impresia, ci chiar cântă orice (mai putin country, ha-ha...) şi încă pe acelaşi album: de la reggae la space-rock, trecind prin blues şi boogie.Trece furibund, dar fără mare apetenţă, prin "BLOW-UP"-ul Antonioni-an. E atras doar de avangarda chitaristică. Evită conştient succesul facil şi urcările pe tronuri sclipitaore dar ieftine; rămâne un maestru al irosirii întâlnirilor având un mare potenţial artistic în ele. Însă, de 4 decenii şi jumătate a rămas un incorigibil: tinde asimptotic spre perfecţiune. Au trecut ani buni de când clăparul Max Middleton a compus superba tema dusă la succes de irlandezul Gary. Deşi, şi Mr. Moore ar putea fi "The Loner", dedicaţia îl suprinde în sunete pe (cine altul decât) JEFF "WHO ELSE?" BECK ! Berti Barbera scria în numărul din mai al revistei SUNETE că dacă prindem un concert cu el suntem foarte norocoşi. Eu am prins o jumătate de concert, dar mă consider băftos la pătrat. Două zile şi o conjunctură nefavorabilă m-au despărţit de elanul trecut la Montreux. Aveam impresia că pentru el Viena e deja miez de Balcani, pe unde nu se aventurează. Când mi-am făcut rezervările în oraşul în care duc toate drumurile nici nu ştiam că îl voi putea prinde! Timişoara - Fiumicino. Sub o oră şi jumătate. Zbor low-cost, sonorizare high-fidelity. O jumătate de oră întârziere la decolare şi o a alta pierdută cu un tren ce te bagă până în miezul oraşului. Stazio Termini. Autobus 910. Viale Pietro de Coubertin. Participarea rămâne importantă. Şi se îndeplineşte, dacă există dorinţă. La coborâre mă loveşte întâlnirea lumilor, una din preferatele mele, "Kashmir"-ul Beck-ian: BLAST FROM THE EAST! Ştiam că fusese cu 5 zile înainte la Beograd. Marius Giura -  când îl aduci odată la Gărâna? Bucata următoare am savurat-o deja în interiorul cochetei locaţii, printre localnicii temperamentali. Iar vraja a început să se aseze învăluitor ... Daaaa, ştiu că există persoane care ar vedea partea goală a paharului (cea legată de pierderea primelor piese) precum şi alăturarea ciudată pe acelaşi disc a unor compoziţii de Judy Garland, Benjamin Britten, Screaming Jay Hawkins sau Puccini. Însă, pe aceşti chiţibuşari, i-aş întreba cât de des şi de profund sunt ei în stare să simtă bucuria unei întâlniri? Acest domn, având în continuare o slăbiciune pentru femeile decorative (mai ţineţi minte când în urma cu ani îşi întrerupea concertele, pe motiv de înţepenire a mâinii (!) la vederea unei dame demenţiale ?) a rămas obraznic de tânăr - ar putea senin să-şi tăinuiască 10-15 ani din etatea ajunsa la borna 66 de pe Route - a vieţii sale - şi de darnic. E genul de gentleman care îşi acopera auditoriul cu o cupolă de feerie sonoră, capabilă să ivească în cei ce-i ascultă acea pace interioară, acel zimbet lăuntric. O muzica în stare să te lecuiască de frustrări, prejudecăţi, invidie şi superioritate. O infuzie de smerenie, un suvoi de pierzanie tămăduitoare. "La Chitarra" şi-a îndreptat atenţia nu spre blietzkrieg-uri ci spre frazările lungi, care îmbogăţesc şi catifelează sunetul. Încălzire fonică executată cu graţie inimitabilă. Jeff rămâne un lup singuratic în peisajul actual, care îşi rezolva "problema" neefectuării unei pauze în prestaţie prin angajarea de bassiste-vulpiţe în propria trupă ... Spre deosebire de mulţi care bifează cu 2-3 piese albumele proaspete, acest "Motan Încălţat" chiar şi-a promovat noul disc. 6 piese. Cine să măture cu blues-ul de la Beatles la Turandot dacă nu el ? Mai ţineţi minte pe câţi şi cum i-a inspirat tema operei amintite? De exemplu: Pavarotti şi Gillan au cântat-o îmbrăţişaţi ..."Nu se putea fara!", ar argumenta unii apropo de piesa de adio. Mai ales că eram în "Cizmă". Ba se putea! - le-aş zâmbi. Dar: nu au vrut ei să plece sub alte coloraturi. Le-au ales pe acestea: calme, subtile şi înălţătoare ... Un set-list primit cadou (pene nu se dau, pentru că nu are de unde!), beţe oferite de însuşi mânuitorul-miriapod, zâmbete, pas de felină şi plecăciuni în grup ... şi duş au fost în calda noapte a oraşului etern ... Au urmat 3 zile de vizite prin citta care încearcă să se lepede de atmosfera passoliniană (Mamma Roma), afişând mai degrabă atitudinea din `53 de "Vacanţă la Roma" cu una din cele mai sublime femei ale lumii - Audrey Hepburn ... Colosseo, Foro Romano, Vatican,Via Appia (atenţie: sunt două!!), Lido, Columna lui Traian, Palatinus, statuia lui Victor Emanuel, Piazza Venezia şi Del Poppolo, sutele de cedri şi locuri prin care nici un seight-seeing tour bus nu te-ar duce ... însă... toate acestea mi s-ar fi părut mult mai puţin atractive sau chiar amare, fără întâlnirea cu emoţionalul şi comoţionalul uzurpator al Stratocaster-ului, aflat pe copertă în ghearele vulturului."Printul microfoniei" poate că s-a mai liniştit şi purificat. "Şeicul rockului" e posibil să-şi mai scoată turbanul uneori. Dar, inevitabil, după 7 ani de penurie le-a dat din nou teme unor Steve Vai sau Joe Satriani. JEFF IS F%#KIN` BECK ! And he stil rules, not just in Rome.

Jeff Beck ticket.jpgDaika Attila
21 iulie 2010

P.S. În 1990 revista britanică "THE OBSERVER" în cadrul rubricii "The EXPERT`S EXPERTS" a chestionat o serie de chitarişti renumiţi (David Gilmour, Hank Marvin, Brian May, etc) în legătura cu cel mai bun din branşa lor. Categoric, la mile depărtare faţă de toţi ceilalţi, s-a impus numele lui Jeff Beck.

P.S. 2 - Ti ringrazie tanto, Teodora Cosmidis. www.musicaperroma.it

Line-up: Jeff Beck - lead guitar, vocal, Rhonda Smith – bass, Jason Rebello - keyboards, Narada Michael Walden – drums.

Citate: Singurul chitarist cu care am fost mulţi ani prieten e Jimmy Page. Clapton şi cu mine am trecut unul pe lângă celălalt ca nişte vapoare în noapte. Apoi Hendrix. Puteam să-mi închipui o relaţie amicală între noi, însă el a fost în acea perioadă foarte activ, mult prea ocupat ca să vadă şi lumea din jurul lui. Am fost cândva fascinat de modul lui de a cânta - nu din punct de vedere tehnic sau al teoriei muzicale, ci de felul în care se pierdea în muzică. Asta m-a impresionat cel mai mult la el. Trecutul meu este o adevărată încurcătură. Nu m-am mulţumit cu orice. Am suferit şi accidente automobilistice şi încep să mă întreb dacă nu cumva resimt urmările. Mă plictisesc foarte repede, nu am răbdare să fac acelaşi lucru de mai multe ori. Dar prezentul ? La sfârşitul lui aprilie Jeff era în BILLBOARD 200 la albume pe locul al 11-lea, cel mai important succes în carieră, după platinatul şi genialul "BLOW BY BLOW". La început de iunie în serile de 8 şi 9 Jeff Beck s-a aflat în IRIDIUM JAZZ CLUB din New York, unde a făcut şi el plecăciunea împreună cu The Imelda May Band în faţa legendei LES PAUL, care ar fi împlinit 95 de ani.

Playlist:

Eternity’s Breath - C; Stratus - BM; Led Boots - G; Corpus Christi  - Dm; JB/NMW shrd; Hammerhead - DM; MNA NA EIREANN - EM; bass solo; People Get Ready - Rollin and Tumblin - A; Big Block  - E; Over The Rainbow - F; Blast Angels - C; Dirty Mind - B (Jeff) C; Brush With The Blues B; Higher Jeff Starts - A; Day in the Life  - G;

Bis How High - A; Nessun Dorma - D.


Metall-Liebe ist nicht für jedermann

Nebunie pură, trupe de calibru greu şi foarte greu, din zona heavy-metal, în general toţi bine trecuţi de prima tinereţe. O scenă imensă (cu stâlp pe stânga!), organizare nemţească, lumini foarte bune, sunet bun, multe chioşcuri de vânzare şi un public foarte numeros. Media de vârstă a participanţilor la acest festival a coborât la 22 ani. La următorul, adică la Gary Moore, probabil va urca iar. Dacă-i vedeam acum 18 ani cine ştie încotro ne îndreptam cu preferinţele muzicale? Cultura rock înseamnă totuşi cultură şi de aceea, tătuţul Ilici ne-a ferit cu stoicism de tot ce (se) leagă (de) această stare. De fapt, ne-a pus la adăpost de orice fel de cultură, cinematografică sau teatrală. Pur si simplu un tânăr la 18, 20 de ani nu poate asculta King Crimson sau Frank Zappa, dar poate asculta ceva rock sau hard-rock de calitate şi, cu timpul, după facultate îşi va alege calea spre: jazz, blues, muzică progresivă sau diverse fuziuni. În general, cei care încep să asculte muzică de mici, fie The Beatles, Phoenix sau chiar muzică clasică şi trec prin muzica rock ajung la maturitate bine şi foarte bine cultivaţi muzical. Orientarea se face acasă, în şcoală şi foarte mult în timpul liceului … Din păcate la noi, cultura muzicală este pe ultimul loc sau e lăsată la voia străzii şi a tembelizorului. Nici actualul preşedinte nu vede prea bine acest fenomen muzical drept care a ne îndeasă manele rumene la propriu şi la figurat. Este de vină educaţia. Festivalul Sonisphere încearcă să (re)aducă acel spirit liber al muzicii rock deopotrivă cu (re)activarea unor trupe care au făcut istorie muzicală în zona lor geografică. Pe scurt, prima ediţie din România a festivalului Sonisphere ne-a adus legende ale muzicii hard, heavy, speed sau grunge, toate cumpărate la packet din iniţiativa domnului Marcel Avram. Un an de Test pentru producătorii de evenimente şi desigur pentru cei care au stat pe tuşe şi aşteaptă confirmarea pieţei de consumatori. Pentru prima jumătate a anului, testul a trecut cu brio, deşi ne aflăm statistic în plină criză. Părerea mea este că această criză abia de acum (din acestă vară) se VA face pe deplin simţită şi nu ştiu dacă vom avea parte de aceeaşi ofertă generoasă de evenimente muzicale în lunile ce urmează. Unele concerte au fost foarte mulţumitoare pentru audienţă, altele nu. Citiţi articolul Cum să nu iubeşte România (la rubrica Musical Advice) şi aflaţi adevărul despre concertele de anul acesta. Sonisphere este primul festival de asemenea anvergură adus în România. Să menţionăm în cele ce urmează trupele ale căror prezenţe au cucerit majoritatea participanţilor producând stări emoţionale diverse, dar au generat şi găuri mari în buzunare. Adică au cumpărat jetoane la greu. Cu care au plătit pentru bere şi mici. Probabil pentru a (se) evita evaziunea fiscală.

Public Alice in Chains.jpg

Revelaţia acestui eveniment a fost trupa daneză Volbeat a cărui recital, a fost plin de vitalitate şi armonie în special pentru calitatea muzicală a fuziunii inteligente dintre heavy şi rockabilly sau punk. Un concert de calitate, foarte bine sonorizat ce avut loc în prima zi de festival, 25 iunie. Volbeat are trei albume pentru care a  câştigat foarte multe premii în ţările scandinave. Capul de afiş al acestei zile ar fi trebuit să fie Manowar, dar pe ultima sută de metri a fost schimbat cu trupa germană Accept, care fără Udo (Dirkschneider) nu are noimă. Este de subînţeles numărul redus de rockeri din această zi (aproape 10.000!). Pentru unii dintre noi însă, Volbeat şi revederea cu Manowar a contat pozitiv pentru efortul deplasării. Pentru istorie, să eternizăm programul zilei de 25 iunie 2010: Orphaned Land (Israel) 15.15-16.00; Paradise Lost (Anglia) 16.30-17.15; Volbeat (Danemarca) 17.45-18.45; Manowar (USA) 19.15-20.15; Accept (Germania) 21.00-23.00. În următoarea zi a festivalului Sonisphere, am avut parte de un careu de aşi ai metalului Anthrax - Megadeth – Slayer  - Metallica pentru care au venit peste 30 de mii de fani, dar care nu au cântat nici o piesă împreună. Desfăşurătorul zilei de sâmbătă a fost: Viţa de Vie (România) 15.15-16.00; Anthrax (USA) 16.30-17.15; Megadeth (USA) 17.45-18.45; Slayer (USA) 19.15-20.15; Metallica (USA) 21.00-23.00. Show-ul oferit de Hetfield şi ai săi cavaleri ai metalului a fost cel mai reuşit din toate apariţiile de la noi, în mare parte datorată vitalităţii publicului. Deşi Metallica cânta pentru a treia oară în România, Hetfield a încurcat numele oraşului de pe Dâmboviţa cu cel de la Dunăre. Vă închipuiţi o mare de oameni enervată de această repetitivă greşeală” cum strigau în cor ... Bucureşti! Bucureşti! ... o lecţie scurtă pe care o putea învăţa Hetfield înainte de spectacol de la organizatori! În fine, şi-a reparat greşeala pronunţând (obsesiv) Bucuresci probabil şi în somn. Un playlist Metallica bun de best of: Intro; Ecstasy of Gold; Creeping Death; For Whom the Bell Tolls; Fuel; Disposable Heroes; Fade to Black; That Was Just Your Life; Cyanide; Sad but True; Welcome Home (Sanitarium); All Nightmare Long; One; Master of Puppets; Fight Fire with Fire; Nothing Else Matters; Enter Sandman; Bis: Stone Cold Crazy.

Cea mai aşteptată zi a festivalului a fost cea de a treia, ziua de duminică 27 iunie 2010, însă nu pentru componenta muzicală, ci pentru cea artistică, de spectacol pirotehnic şi lumini a celebrei trupe RAMMSTEIN. Este pentru prima oară când vedem Rammstein după câteva vizionări interesante de pe dvd-uri şi putem lăuda pe deplin acest tip de show. Nu am CD-uri şi nici Nu am de gând să cumpăr. Nu le pot asculta doar muzica, oriunde m-aş afla. Dar, spectacolul scenic a fost magnific şi putea fi şi mai şi dacă erau singuri în această zi. În Germania un spectacol cu ei durează cel puţin 2 ore şi 20 minute şi costă în medie 80 de euro. Doi fani vest-germani ne-au şoptit că acest gen de muzică se numeşte, TANZ METAL! O fi industrial-metal, o fi Neue Deutsche Härte, o fi noua expresie a identităţii muzicale intelectuale din Germania, dar secretul succesului este bazat foarte mult pe show-ul multi-teatral de lumini şi pe un întreg stabiliment piotehnic,  cu artificii, explozii, aruncătoare de flăcări, de confetti sau de spumă pe ritmuri sacadate, tragi-comice, în acord cu proverbiala disciplină germană. Să nu uitam că în anii ’70 nemţii au creat genul muzical denumit Kraut-Rock, ce era de fapt un răspuns al acestui popor la muzica prog-art-rock britanică, dominantă în acei ani. Trupe ca Jane, Can, Amon Düül, Tangerine Dream, Kraftwerk, Ash Ra Tempel, Faust sunt nume binecunoscute colecţionarilor de adevăr muzical, după cum ne place să spunem pe acest site:Muzica care durează” sau Adevărul care trece dincolo de timp”. Pentru că am mai folosit sintagme de genul muzica din rezistenţă... fiind „preluată” cu totul de binevoitori. Să mai punem odată întrebarea: Pe când un festival de prog? Pentru că, am văzut un afiş în oraş cu un festival de Fusion şi nu avea nici o legătură cu Fusion-ul şi nimic din ce ştim toţi că reprezintă acest gen. Exact cum s-a întâmplat cu acaparea numelui blues pentru cântecele lente, melancolice, genul slow-music, nume promovat de curând într-o reclamă la tv… Până când mai suntem conduşi de diletanţi şi oportunişti? Dar de ce mă mir? Dacă atât pricep, nu poţi să le ceri mai mult.

Public Rammstein.jpg

Iată pentru fani lista pieselor cântate de Rammstein: Rammlied; Bückstabü; Waidmanns Heil; Keine Lust; Feuer frei!; Wiener Blut; Frühling in Paris; Ich tu dir weh; Du riechst so gut; Benzin; Links 234; Du hast; Pussy; Bis: Sonne; Haifisch; Ich will. Dintre celelalte trupe pe care le-am prins (ascunşi la umbră, de soarele dogoritor) au contat foarte bine din punct de vedere muzical americanii de la Alice în Chains, o trupă Bine-venită de pe vestita coastă de vest, de unde s-au mai făcut auzite acordurile grunge ale unor trupe similare Pearl Jam, Soundgarden şi desigur Nirvana... Era şi singura trupă a căror membri nu prezentau tatuajele specifice spiritului metalist. Restul trupelor, mult zgomot pentru nimic. De trupa clujană Luna Amară, am auzit că s-a comportat onorabil. Bravo lor! Exista o trupă românească care putea face faţă cu brio în deschidere la acest festival, pentru prima sau pentru a doua zi. Ea se numeşte ACT! Trebuie musai ascultaţi! Dar cum se fac toate pe la noi - adică pe sprânceană - probabil ca tipii de ACT nu au intrat în cerinţele” lui Lenţi Chiriac. Dacă vrei să faci un serviciu muzicii heavy-metal, aduci trupe care se mulează pe acest gen şi aduc fani. Cezar Popescu este un chitarist foarte bun, dar muzica trupei nu s-a legat cu nimic din acest festival. Vă mai dau un exemplu, Trooper! Dacă aici nu au avut loc, unde se cântă metal, poate au loc la Folk You! ... Iată cum s-au succedat trupele în această zi din păcate inegală stilistic (o marcă proprie a Bestfestului!): Luna Amară (România) 15.30-16.15; Anathema (UK) 16.45-17.30; Stone Sour (USA) 18.00-18.45; Alice in Chains (USA) 19.15-20.15; Rammstein (Germania) 21.15-22.50. Audienţa din cea de-a treia zi a festivalului Sonisphere a fost de aproape 20.000 de participanţi.

În concluzie un festival de care aveam nevoie, deopotrivă cu organizatorii, a căror merite nu le putem contesta, fiindcă în acest caz au dat dovadă de receptivitate şi solicitudine faţă de audienţă şi nevoile ei, corectând multe din greşelile precedentelor evenimente.  Era bine să se fi organizat cel puţin o conferinţă de presă cu artiştii prezenţi la festival (sau cu partea cea mai necunoscută dintre ei) pentru o mai bună promovare a evenimentului şi mai ales pentru o apropiere a mass-mediei faţă de muzica rock în general şi heavy-metal în special! Pentru că, se cunoaşte adversitatea multora faţă de acest fenomen muzical şi faţă de unii dintre artiştii săi. Acesta fiind de fapt fenomenul negativ al prejudecăţilor multora dintre ei şi nu cumva independentul spirit al muzicii Rock! De aceea spunem noi, Metall-Liebe ist nicht für jedermann!

Radu Lupaşcu
29 iunie 2010


Georgia on My Mind!

Am ales acest titlu pentru recenzia concertului „Together Live deoarece aceasta piesă a marcat un punct culminant în evoluţia spectacolului şi, a stârnit audienţa, parte adormită - de neştiutele note Blind Faith, Traffic(ate) de magicul Steve Winwood - şi parte amuţită - de standardul foarte înalt la care s-a cântat un repertoriu plin de hituri (vezi playlistul de mai jos). Această piesă este imnul statului Georgia, şi este arhicunoscută datorită variantei excepţionale dăruite de regretatul geniu al muzicii soul, Ray Charles. A fost cântată de Steve încă din perioada Spencer Davis Group unde activa în anii ’60 alături de fratele său. După acest foarte reuşit turneu încheiat la ’stambul, pe 13 iunie, Steve pleacă în America unde va colinda alături de Santana (ca open act) în foarte multe oraşe din Statele Unite şi Canada. Încă o combinaţie fericită care nu ar trebui pierdută.

01. Had To Cry Today (trupa Blind Faith - Compozitor Steve Winwood )
02. Lowdown (J.J. Cale)
03. After Midnight (J.J. Cale)
04. Presence Of The Lord (Blind Faith - Eric Clapton)
05. Glad (Steve Winwood)
06. Well All Right (Blind Faith
- Jerry Allison /
Buddy Holly / Joe Mauldin /  Norman Petty)
07. Tough Luck Blues (Big Maceo)
08. While You See A Chance (Will Jennings / Steve Winwood)
09. Key To The Highway (Big Bill Broonzy/Charles Segar )
10. Midland Maniac (Steve Winwood)
11. Crossroads (Robert Johnson)
12. Georgia on My Mind (Hoagy Carmichael
/
Stuart Gorrell)
13. Driftin' (Charles Brown
/
Johnny Moore / Eddie Williams) acustic
14. How Long (Leonard Feather) acustic
15. Layla (Derek and the Dominoes - Eric Clapton / Jim Gordon) acustic
16. Can't Find My Way Home (Steve Winwood)
17. Gimme Some Lovin' (Spencer Davis Group - Spencer Davis / Muff Winwood / Steve Winwood)
18. Voodoo Chile (Jimi HENDRIX)
19. Cocaine (J.J. Cale)
20. Dear Mr. Fantasy - bis (Jim Capaldi / Steve Winwood)

Turneul Winwood - Clapton început anul trecut în Marea Britanie nu ne-a ocolit. Pentru acest lucru îi mulţumim lui Marcel Avram. Mulţi au considerat acest eveniment unic şi cu greu putem crede că-i vom mai vedea Together Live, împreună cu o trupă de high level: Chris Stainton - clape, Steve Gadd - tobe, Willie Weeks - bas, Sharon White şi Michelle John - backing vocals. Steve Winwood şi Eric Clapton sunt doi muzicieni de calibru greu ce fac cinste generaţiei Hendrix şi pentru care comunitatea muzicală de pretutindeni le poartă un real respect. Pentru mulţi necunoscuta a fost chiar Steve Winwood ale cărui performanţe artistice se pare că nu au fost (re)cunoscute în Spencer Davis Group, Traffic, Blind Faith sau ca solo artist. Multă lume credea că vine la acest concert pentru Wonderful Tonight şi a dat peste Midland Maniac ... care a fost în toane bune şi care a dat tot ce a putut din orga sa Hammond B 3 sau chitara Fender ce-i poartă numele. Din anul 2008, revista Rolling Stone l-a catalogat al 33-lea în topul celor mai buni 100 de vocalişti ai tuturor timpurilor. Ca voce, Steve Winwood a depăşit orice aşteptări chiar şi pe ale subsemnatului, obişnuit (prea) mult cu vocea singurului alb cu timbru de negru.  În seara de 11 iunie însă, am văzut un Eric destul de rigid şi frământat. Poate nu era mulţumit de discursul doamnei de la P.R. ? Sunetul a fost totuşi foarte bun, deh era doar făcut de englezi, evenimentul a fost (pre)luat la pachet… Ceva nu a mers, deşi totul a sunat ca la carte. În concertul de la Budapesta  l-am văzut mult mai radios şi energic. Poate publicul? E drept că pe locurile scumpe din faţă nu prea se dansa, cânta sau aplauda ... Gheaţa s-a spart când audienţa a recunoscut tema de la Cocaine spectatorii sărind de pe scaune şi cântând. Era însă prea târziu pentru distracţie... Noi o făcusem de mult, deşi băusem doar pahare de apă minerală... ocazie cu care ne (mai) feream de tânţari. Pe lângă noi prin jur, multe nume din publicitate, sau din media, câteva fiţe de-ale Holografilor cu ale lui Bittman puse pe frunte” şi o ziaristă, Oana Dobre, zburdalnică şi foarte mulţumită de concert. Încă un fapt deosebit de remarcat au fost piesele în manieră acustică cântate pe rând de Steve sau Eric la vocal. Pentru cei care nu au putut veni, trebuie să le spun că au pierdut un concert de excepţie, care a avut numai interpretări de valoare, chiar dacă multe erau necunoscute pentru marele public. Este posibil să-l (re)vedem parţial pe TV sau DVD şi atunci după decantare să realizaţi importanţa participării la un spectacol pe viu. Însă, vă invit să reveniţi la un concert Eric Clapton singur, unde veţi recunoaşte mai multe piese şi veţi avea ocazia să dansaţi chiar de la primele acorduri (dacă vreţi!). Personal mie mi-au plăcut foarte mult piesele Glad, Presence of The Lord, Can't Find My Way Home, Dear Mr. Fantasy, Georgia on My Mind şi, desigur Voodoo Chile, cu acel solo de clape Chris Stainton magistral!!! Prietenii” vi le-au pus pus pe net. După bis, am plecat grăbiţi spre maşina lui Mircea cu care ne-am deplasat la clubul Salsa pentru a sărbători aniversarea unei bune prietene. Era cam mult popor la ieşire, fapt ce-mi certifică buna aproximare a mass-mediei, 12.000 suflete. Cu o medie de vărstă pe la 35 de ani...

foto articol clapton.jpg

Trebuie să mai spunem că, ecoul i-a dat puţin de furcă şi de asta dată lui Marcel Avram. Sperăm că la Sonisphere Festival acesta să-l ocolească definitiv ... S-a auzit foarte bine în faţă, cam până în dreptul primului turn de reflectoare (lucru foarte mulţumitor pentru cei cu biletele foarte scumpe) cu mici excepţii pentru partea dreapta (A3) defavorizată de ecoul produs de copertina tribunei stadionului. Asta din cauza amplasării tribunei. Exact pe acelaşi stadion a fost şi concertul distinsului Leonard Cohen de anul trecut unde nu am auzit nici un ecou... scena era în tribună. Pentru cei cu biletele în picioare sunetul a fost relativ bun dar vizibilitatea directă la scenă a fost precară, fapt pentru care am putea reproşa preţul exagerat al biletelor de cat. III. Un preţ „ocolit desigur de mulţi dintre întârziaţi şi „oferit cu amabilitate de către „băieţii prezenţi pe la mai toate concertele de substanţă. E destul de ciudat, dacă nu chiar foarte ciudat că, la vasta experienţă a lui Marcel Avram în organizarea de concerte, acest lucru să nu fi fost luat în calculul preţului biletelor. Am spus asta şi cazul biletelor de la AC/DC şi probabil că urmează să-l repet în cazul biletelor de la Sonisphere. Mai bine un sold-out respectabil, decât să rămâi cu mii de bilete nevândute (de ex. 9.000 la AC/DC!). Dar probabil că socoteala este alta şi o bănuiţi desigur, fiindcă nu este singurul organizator care „atacă” preţurile mari, cum ar spune dom’ prim ministru, ne-simţite pentru cei cu pensii şi salarii nesimţite... Oare aşa să fie? "Un popor de oi naşte guvern de lupi!", se spune prin târg. Adică nu se simt cât de mari sunt. În rest, am văzut şi simţit mai multă organizare, mai multă curăţenie, mai multe feţe cunoscute, mai mulţi prieteni, mai mult exces de zel la jandarmi, şi mai multă enervare şi iritare la gărzile de corp şi bineînţeles ca întotdeauna puţine chioşcuri de vânzare a berii la pahar, a apei minerale sau a sucului cu variate arome. Probabil că dacă ar monta mai multe chioşcuri şi ar aduce mai mulţi vânzători (şi mai calificaţi!) s-ar vinde mai mult şi ar face mai mult profit şi poate cu siguranţa ar mai scădea şi preţul, nu? Dar cui foloseşte? Mai bine scump şi cu coadă, că aşa e învăţat românaşul … să stea la coadă, să mai schimbe o vorbă, să mai înjure guvernul, să socializeze. Nu va mai trece mult timp şi organizatorii vor pierde şi bruma asta de audienţă. Şi aşa organizatorii de anul acesta s-au bătut în vedete rock generând o inflaţie de evenimente cum nu a văzut niciodată România în istoria sa recentă …O să vă spunem la sfârşit de an cine a câştigat. Până acum am fost pe deplin mulţumit de John McLaughlin, Jean Luc Ponty, Ten Years After, Jean Michel Jarre şi Winwood - Clapton. Mai rămân de văzut Aerosmith, metalele de la Sonisphere şi Gary Moore. Până atunci însă, vă invit să ascultaţi muzicieni români de valoare. Ei nu ştiu sau se fac că nu ştiu că există, dar credeţi-mă pe cuvânt că avem.

The scenery is all the same to me / Nothing has changed or faded / I'm a part of it, some part of me / Painted cool green, and shaded / So, try to find myself must be the only way / To feel free” – spun versurile piesei cu „No face, No name No Number” din playlistul concertului Winwood-Clapton de anul trecut...

Morala: “Vei înşela pe un om, o generaţie, două, dar timpul; pe el nu-l vei înşela!

Radu Lupaşcu
12 iunie 2010

foto credit: Petru Groza


Avram şi ecoul

AC/DC putea fi cel mai mare show pe care l-a văzut România după 1989. Pentru mulţi, a şi fost. Însă, “fantomele trecutului” pitite în zidurile Casei Poporului au produs câte un ecou pentru fiecare notă cântată, zbierată sau fluierată. E drept că şi scena pusă faţă în faţă le-a deranjat. Nu cred că domnul Marcel Avram a fost străin de acest lucru. Cum nu credem de asemeni, că dacă se monta scena cu faţa spre Piaţa Unirii asistau la concert 100.000 de oameni. Din care doar jumătate au plătit bilete, după cum generos a “estimat” mass-media. Estimare care, în cazul  manifestaţiei anti-guvernamentale din piaţa Victoriei, la 3 zile după acest concert, a dat greş … Deşi suprafeţele sunt întrucâtva echivalente. După părerea mea, la show-ul AC/DC au fost puţin peste 45.000 de fani. Se ajungea destul de lejer dintr-un loc într-altul, (după cum bine a observat personal domnul Marcel Avram), erau destule “oaze” lejere din loc în loc, iar locaţia nu cred că permite un număr mai mare de persoane (după regulile UE). “Incinta” a fost gândită cu scena aşezată invers decât la altele organizate în acelaşi loc până acum, pentru securizarea zonei şi pentru asigurarea unui nivel bun de sunet şi vizibilitate al spectacolului (dimensiuni scenă: 66 m lăţime, 22 m adâncime şi 24 m înălţime). Fapt care a reuşit să mulţumească doar o parte dintre spectatori, în principal doar pe cei de la peluza Normal Circle din grădina Parlamentului, peluză unde, s-a servit numai bere fără alcool la preţ cu … alcool. Cât despre tribunele VIP, ocupate la capacitate maximă - în ciuda preţului descurajant pentru cei ce nu pot sta în picioare - trebuie spus că, au avut un rol bun de imagine, corniţele primite gratis (la această categorie de bilet) au animat scânteietor zona. Spectacolul trupei AC/DC a fost unul foarte reuşit, din toate punctele de vedere, sonor şi vizual, trebuie să-i laud pentru acest fapt la cei aproape 40 de ani de existenţă … În ceea ce mă priveşte, am fost mult mai impresionat de show-ul din 1991 de la Budapesta de la festivalul Monsters of Rock, alături de Metallica, Queensrÿche şi Mötley Crüe (vezi foto bilet). Mai trebuie spus, că nici vocea sau mai bine zis răguşeala lui Brian nu pare să-i ajungă la atât de multe concerte programate pentru acest Black Ice Tour, spectacolul de la noi fiind al doilea din cadrul turneului de anul acesta. Fiindcă, foarte mulţi prieteni m-au întrebat cum a fost - cea mai mare parte din ei văzînd concertele din 2009 în ţările din vecinătate, Belgrad, Atena sau Viena – un efort meritat având în vedere ţeapa de anul trecut cu firma PlayCool şi One Event, am ales să le transmit prin scris micile detalii despre ce mi-a plăcut sau nu la acest concert. În concluzie, a fost un concert foarte bun, cu un playlist solid, cu foarte multe hituri vechi, mai bine ales ca anul trecut,

  • Rock ’n Roll Trainavram si ecoul
  • Hell Ain't a Bad Place To be
  • Back In Black
  • Big Jack
  • Dirty deeds done dirt cheap
  • Shot Down in Flames
  • Thunderstruck
  • Black Ice
  • The Jack
  • Hells Bells
  • Shoot to thrillavram si ecoul 2.jpg
  • War Machine
  • Dog Eat Dog
  • Anything Goes
  • You Shook Me all night long
  • TNT
  • Whole lotta Rosie
  • Let There Be Rock
  • Highway To Hell (bis)
  • For Those About To Rock (bis)

dintr-un turneu care se va încheia La Catedral del fútbol din Bilbao pe 28 iunie, ce este sold-out de pe acum … Sunt încă patru locaţii cu toate bilete vândute, Stade de France din Paris, Olympic Stadium din Stockholm, Casa Arena din Horsens (Danemarca) şi Stade de Suisses din Berna (Elveţia). AC/DC au adus pe scenă recuzite gigantice, o locomotivă de 3,5 t pentru piesa din deschidere, pentru piesa Hells Bells au adus un clopot uriaş, apoi o uriaşă păpuşă gonflabilă pentru Whole lotta Rosie, iar pentru piesa de final s-au folosit tunuri adevărate, efecte pirotehnice, confetti, artificii şi au consumat multă energie (mai ales Angus) care au electrizat publicul din primul minut al celor 2 ore de spectacol. Un eveniment care ar trebui repetat cu multe alte nume care ne-au ocolit până acum. Şi ne vor mai ocoli până nu terminăm odată un loc mai bun de cântat!!! Aşteaptă să vină: Peter Gabriel, U2, Rush, Roger Waters, David Gilmour, The Eagles,  Wishbone Ash, Paul McCartney, Kiss, Stone Temple Pilots, Ennio Moricone, The Hamsters, Joe Bonamassa, John Mayer, Ratt, Pearl Jam, Dave Mathews, Mylene Farmer, Paul Rodgers, Angelo Branduardi, Robin Trower, George Strait, Slash, Sade, Vince Gill, Robbie Williams, Kings of Leon, Michael Buble, Tom Petty, Norah Jones, Reba McEntire, Sugarland, Tom Waits, Santana, Bon Jovi, şi mulţi alţii… Ca să nu mai amintesc vreo trupă din zona muzicii progressive … Aici e o zonă minată. Un alt aspect pe care l-am observat pentru voi a fost organizarea şi curăţenia locului de desfăşurare a concertului. Au fost îndemnuri adresate spectatorilor să nu lase resturi sau pahare de plastic pe carosabil, dar nu s-au gândit nimeni nici o clipă că ar trebui să existe niscaiva coşuri de gunoi, din loc în loc, unele ambulante dacă altfel nu se putea … fiindcă, oricum acest lucru este inclus în preţul consumaţiei de la concert. Se putea face prin voluntariat sau prin returnarea unui preţ minim pentru pet/pahar. Un lucru pe care cu greu o să-l văd rezolvat la concertele de pe la noi. Speram ca la cele organizate de domnul Marcel Avram să fie alfel, întrucât experienţa sa de organizator al multor mii de concerte în special afară, să se simtă şi la noi … Faptul că domnia sa reuşeşte să aducă nume mari precum AC/DC, Steve Winwood, Eric Clapton, Rammstein, Alice in Chains, Metallica, Slayer, Megadeth, Anthrax şi Manowar este desigur un fapt meritoriu pentru care îl asigurăm de sprijinul şi respectul nostru. Dar vrem să beneficiem şi de organizare ca la concertele din Occident pentru care plătim acelaşi preţ. Şi la acest concert biletele au fost scumpe, dovadă fiind lipsa unui mare număr de fani, din calculele organizatorilor aproape 20.000 şi preţul mic al biletelor “în plus” la intrare, 50 sau 100 lei maxim, motiv care ar trebui să dea de gândit dacă nu cumva trebuie adaptat şi preţul biletelor la situaţia actuală din România. De criză sau după criză. Pentru că şi accesul presei este foarte limitat la evenimentele D&D East Entertainment şi alegerea jurnaliştilor s-a făcut după reguli confuze numai de dumnealor ştiute. Mai trebuie spus că în jurul numelui organizatorilor şi colaboratorilor domnului Marcel Avram din România planează suspiciuni de nereguli financiare, întârzieri de plăţi şi incapacităţi de plată. Presa a dezbătut pe larg aceste teme, nu are rost să amintesc, drept care doar mă întreb de ce nu se lămuresc lucrurile foarte clar şi cui folosesc aceste reacţii negative din mass-media? Pentru că, dragi prieteni, lipsa de săli de concerte, de stadioane sau mă rog dacă vreţi, zone destinate acestor evenimente mamut (scena a fost montată pe parcursul a cinci zile cu ajutorul a două macarale de câte 70 de tone fiecare, cu o înălţime de câte 60m, iar demontarea ei a durat 2 zile), coroborată cu lipsa de încredere în organizatori şi preţul biletelor, v-a convins să staţi acasă, să economisiţi bani şi să vă deplasaţi mâine în străinătate unde aceste lucruri nu se întâmplă sau se întâmplă foarte rar. Mai grav este pentru acea categorie de public care nu iese deloc din casă şi pentru care concertele şi filmele de pe casetă video sau DVD sunt tabu. Acolo nu sunt greşeli de organizare, sunetul este suround, berea este întotdeuna bună, buda este curată, nu te deranjează nimic, probabil nici nevasta/soţul. Pe aceştia cine îi va convinge să iasă vreodată să participe la miracolul unui concert pe bune, adică LIVE ?!? Cu siguranţă, nu ecoul!

Radu Lupaşcu
20 mai 2010


Viaţa şi adevărul într-un singur sens !?

Viata si adevarulLa aproape 50 de ani, am mai învăţat câte ceva … Cum să NU sar peste etape şi să trec direct la subiect. Adică la chestiune. Era vorba de un interviu de 5 minute, cu acordul expres al artistului. 12 iunie 2010, o zi din anotimpurile minunate ale blues-ului pe care o doream (numai) plăcută. Care a fost dealfel, chiar peste aşteptări de plăcută. Un eveniment Blue Moods, din nou foarte reuşit! Un concert memorabil, de calitate, cu profesionişti britanici şi olandezi din zona white-blues-ului, foarte puţin văzuţi şi auziţi la noi în regat. Posturi de radio şi ziare cu greutate, anunţau în trombă venirea chitaristului de la Pink Floyd. Am primit telefoane pe această temă suficient de multe, care să-mi crească adrenalina. Pe repede înainte. Asta din cauză că celebrul Snowy White a fost unul dintre chitariştii trupei Pink Floyd din turneul “Is There Anybody Out There? The Wall Live” (1980-1981). Principalul chitarist a fost şi va rămâne David Gilmour. Câteodată, media exagerează puţin faptele spre excitarea cititorului (ascultătorului). Povestea merge mai departe. Terence Charles “Snowy” White a (re)venit la Bucureşti de astă dată cu noul său proiect de blues. Pentru cunoscători ar trebui să spun că acest lucru m-a “speriat” la început, dar fiindcă timpul este ireversibil, aşa şi White Flames nu mai poate fi reîncarnată. Face parte din evoluţie. Aşa cum, nici perioada Peter Green nu a putut fi trecută cu vederea, Snowy delectându-ne cu o versiune de „catifea” la celebrul hit de pe nu mai puţin celebrul album cu tomberoane („Looking for somebody). „I’m Glad”, zic eu în gând şi, nu trec multe minute până la versiunea acustică a lui Snowy la această excepţională piesă CREAM ("I'm So Glad" a fost scrisă de Skip James, blues-man autentic din Delta fluviului Mississippi). Este vorba de trupa Cream, cea englezească, nu cea mioritică. Evenimentul, organizat impecabil de Ioan Big şi al său staff, a captat atenţia foarte multor fani ai blues-ului veniţi din toate colţurile ţării. Aceştia au cântat în cor Walk On - celebrul hit al lui Sonny Terry - cum niciodată nu am văzut/auzit la evenimentele Blue Moods. Şi le-am văzut pe toate. Cu prieteni, pentru care am rezervat locuri şi cu care am totalizat cam o pătrime de sală. Puţinele locuri pe scaune, au fost epuizate cu mult timp înainte de majorarea preţului biletelor. De la 95 la 115. Un preţ mic pentru un concert aristocratic. Aproape de suflet, aproape de tinereţe şi cel mai aproape, de acel spirit tânăr al blues-ului. Eleganţa cu care dirija band-ul, delicateţea cu care-şi executa solo-urile şi bunul simţ al comportamentului scenic v-ar trezi regrete că nu aţi fost prezenţi. Uşurinţa de-a cânta şi experienţa bogată se citeau pe faţa sa. Este greu de  crezut că Snowy va mai reveni la Bucureşti chiar şi pentru un concert la Big Mamou. Deşi, never say never, după cum s-a întâmplat cu concertul lui Sardinas de la Sighişoara. Noul album, Snowy White Blues Project, intens promovat în acest concert, s-a numit In Our Time of Living, iar chitara asigurată cu acelaşi preţ” ca al artistului (4.000) se numea Gibson Les Paul Gold Top, despre care aveam de pus una din acele trei întrebări ... Am aflat numele membrilor noului proiect de blues: Ruud Weber Jr (bas, vocal) plin de viaţă şi mult drag de cântat, neastâmpăratul Matt Taylor (chitară, vocal) cu ale sale solo-uri foarte reuşite şi Roy Martin, un toboşar ritmic foarte precis (ex. Patricia Kaas). Am putut ajunge aproape de marele artist pentru autografe şi fotografii, după cum a ajuns chiar jumătate de sală, am putut ajunge să-i şoptesc o vorbă pentru un very small interview, am primit şi permisiunea dumnealui, şi desigur a prietenului Nucu Big, organizatorul evenimentului, dar nu am putut trece de Domnul Art Director şi de-al său (bine)cunoscut exces de zel. Cine mă cunoaşte, ştie ce fiară” sunt. Am văzut câteva sute de concerte la viaţa mea şi este prima oară când am luat ţeapă. Întotdeauna am ajuns, fie şi preţ de câteva secunde, lângă protagonistul serii. De astă dată, regula Degaol a fost alta. Trebuia să cer aprobare de la o doamna Ana, pe care nu o cunosc, trebuia să cer aprobare de la un domn impresar - caută-l Radule prin sală - şi apoi să mă înscriu la interviul meu de 5 minute. Neuroni şi timp pierdut în etape. Sunt acele etape iritante, care te fac să te uiţi la DVD şi să-ţi piară cheful să mai ieşi în lume. La o bere cu prietenii... Destul de mulţi. Omul şi-a făcut datoria aşa cum şi (de exemplu) Boc şi-o face. Asta înseamnă profesionalism până la sânge. Sângele pe care l-am “vărsat” eu. Pe altarul muzicii care durează. Nu cred că am stat atât de târziu în Hard Rock Café Bucharest niciodată. Cu prieteni, la vreo trei mese … Unii mi-au mai alinat durerea. Domn Profesor Tăriceanu şi-a recunoscut studentul a cărui schimbare de carieră de după 1993, a însemnat multe sacrificii. Dar şi bucurii, pe care din postura de simplu consumator nu mi le-aş fi putut oferi altfel. Vă anunţ pe această cale, că ni se pregăteşte un festival pentru motorizaţi. Poate ar trebui şi Gabi să ştie … Am terminat articolul, aşa că pot să-mi scot banderola magică care atribuie privilegii şi pe care probabil că nu voi fi nevoit să o mai port la concertele Event-plus!? Pe repede-înapoi ... ca să-mi aduc aminte ce isteţ am fost atunci când l-am recomandat prietenilor şi a intrat în lumea spectacolului. Afară, este (sper!) primăvară, iar eu iubesc nespus blues-ul. Câteodată asta ne face să greşim ... Unii o recunosc. Drept care, am luat calea Big Mamou-ului şi am purces la despicat firul în 5, rămânând pe altarul înfierbântat al spectacolului. Cu Gyuri şi Vali Răcilă. Drept care mai venim şi altădată, pentru că Silviu are dreptate! Cine are prieteni, nu mai are nevoie de duşmani. Pe repede înainte.

Radu Lupaşcu
13 martie 2010


Have You Heard” Gary Moore ?

Gary Moore foto 1Este întrebarea pe care îndreptăţit vreau să o pun, întrucât foarte mulţi ascultători de muzică rock şi blues de la noi cunosc doar „Parisienne Walkways”! Printre ei se numără „mai-mariiorganizatori de concerte sau producători, pe care numai Acţiunea şi ReAcţiunea publică ar putea să-i nominalizeze posterităţii. Un asemenea british blues-rock guitar hero cu un asemenea tip de show să treacă pe lângă românica noastră obosită de ultra-politizare şi să nu-i mişte din scaune!?? Încă din luna septembrie am dat de ştire despre acest eveniment, ce-a avut loc pe 13 noiembrie 2009 la Syma Hall din Budapesta. Ce să mai vorbim atunci de un concert cu marele chitarist Tommy Emmanuel pe care îl ştim doar câţiva (apropó, aveţi o recenzie pe acest site). Dar cum Adevărul trece dincolo de timp, împreună cu un grup de prieteni, ne-am deplasat pe cele trei căi de transport avute la îndemână, până-n frumosul şi bine-întreţinutul oraş al fostului mare imperiu austro-ungar! Nici prin cap nu ne-a trecut că o să avem parte de un concert magnific de 2 ore şi jumătate pe care nu avem cum să-l uităm vreodată. Gary Moore a cântat aţă, legând piesele una de alta într-un complet de blues-rock de excepţie, cum rar poţi auzi sau vedea pe viu. Ştiam, după concertul cu Eric Clapton de la Budapesta din 2006, că vom avea parte de show-uri veritabile la Budapesta, dar nu ştiam sala, era nouă (!) şi auzisem doar că acolo s-a cântat jazz şi muzică progresivă. Ceea ce nu era puţin. Ştiam şi reacţia publicului, bine cultivat într-ale muzicii care durează, şi speram într-un recital în maniera celor ce văzusem pe dvd-ul din 1990 de la Montreux ... sper că ştiţi, cel cu Master of the Telecaster, Albert Collins. Şi aşa a fost! Pentru că acest mare chitarist are o experienţă foarte bogată şi un CV de invidiat. A fost membru activ în trupe emblematice ale muzicii rock ca: Thin Lizzy, Colosseum II, Skid Row şi a cântat împreună cu mari nume ale blues-ului şi rock-ului ca: B.B. King, Greg Lake, Travelling Wilburys şi B.B.M.

O comunitate de fani maghiari i-au dedicat un site numit, Lord of the Strings şi i-au oferit o plachetă omagială pentru cei 40 de ani de înregistrări (socotiţi de la primul single cu trupa Skid Row până la ultimul disc promovat în acest concert)! Aşadar toată consideraţia pentru organizatorii, jurnaliştii şi fanii din ţara vecină şi prietenă. Acum mă credeţi când vă spuneam despre cum se face cultura la noi la TV, în mass media sau pe la casele de discuri? Ai noştri s-au lăudat cu marele premiu oferit lui Steve Vai pentru întrega activitate şi dumnealui din “prea mult respect” ne-a oferit o demonstraţie cu negativ pe spate ... Cu toate acestea, rămâne un foarte mare chitarist, dar care nu a avut gaj sau “timp” să ne arate ce poate. Nici nu mă gândesc să înşir ultimele concerte la care ne-am prezentat deplorabil ca organizare, la care sunetul a fost prost şi la care s-a cântat playback. Mă opresc aici cu consideraţiile, urmând ca pe viitor să vă (re)amintesc alte şi alte mari greşeli de organizare şi promovare, în detrimentul culturii muzicale a acestui popor. Concertul de la Budapesta a fost cel de-al doilea din Europa de Est, primul fiind pe 11 noiembrie la Varşovia. Încheierea turneului de susţinere al acestui nou şi foarte bun album va fi pe 2 decembrie la Londra.

Gary Moore foto 2Gary MooreStill Got The Blues” şi nu este ”Too Tired” pentru cei 57 de ani de Walking By Myself”. Cele 14 piese pe care le-a cântat în concertul de la Budapesta au fost alese cu grijă contrabalansând dinamica pieselor rock cu sensibilitatea bluesy a baladelor. Infuzia de rock impregnată blues-ului i-a crescut acestuia popularitatea şi ispita către marele public. De aceea “The Blues Is Alright” a fost cântată de o sală arhiplină, magnetizată de charisma vocală şi interpretativă a marelui chitarist, originar din oraşul răzvrătiţilor, Belfast. “Oh Pretty Baby” a deschis magicul concert al unuia dintre primii chitarişti irlandezi ai tuturor timpurilor, aducând vorba aici şi de Rory Gallagher. A fost un concert de vis, cântat şi trăit de Robert William Gary Moore cu aceeşi pasiune cu care eram obişnuiţi să-l vedem până acum pe dvd. Am stat în faţa scenei, la aproximativ 12 metri de el, am simţit plăcerea şi bucuria tensionării corzilor şi a prelungirii sunetelor la zenit, a cărui atingere am intersectat-o deopotrivă cu cei prezenţi al doilea an la rând şi, în număr foarte mare ... Vocea sa foarte potrivită pentru blues este un atu cu care majoritatea albumelor din perioada de blues au un succes tot mai mare de public.

I love You More Than You’ll Ever Know” - votată de fani drept cea mai bună de pe noul său album - a strălucit ca un luceafăr pe cerul componistic al baladelor bluesy. Durata ei a fost de 17 minute şi 30 de secunde, fapt care certifică respectul şi satisfacţia de-a cânta, al unui foarte mare muzician rock. Piesa titlu a albumului nou lansat, “Bad For You Baby”, a doua piesă din concert, reprezintă caracteristica blues-rock a noului disc şi face parte din cele cinci alese de pe acesta (foloseşte Fender Telecaster). Tot cinci piese a ales şi de pe mult apreciatul album Still Got The Blues” din 1990, de pe care a ales "Oh Pretty Woman", "Walking by Myself", "Still Got the Blues", "Too Tired" şi "All Your Love". Acesta este primul din seria celor 10 albume dedicate blues-ului.

Pe albumul nou promovat există şi patru cover-uri după piese ale unor autori celebri de blues, dintre care două le-a cântat în acest concert. Este vorba despre “Walkin’ Thru the Park” (Muddy Waters) şi „Mojo Boogie” (J.B. Lenoir), două momente de white blues rock, într-o manieră personală foarte bună, aşa cum o regăsiţi la Johnny Winter şi al său inconfundabil stil, texas blues rock. Ce-a de-a cincea piesă, de pe ultimul album pe care o cântă în acest turneu este  Down The Line”, piesă eminamente rock ce începe cu un solo de excepţie, pentru care foloseşte o chitară Fender Telecaster (vezi foto 2). Mr. Moore a venit la acest concert cu şase chitare electrice dintre care 5 modele Gibson Les Paul Signature Gary Moore, făcute după specificaţiile lui, pe care le-a schimbat rând pe rând în funcţie de necesitaţile artistico-soloistice ale pieselor din setlist. Acestea au fost atent „gestionate“ în culisele scenei, de un muzician ce avea grijă să regleze tonalitatea necesară. A fost şi un moment de nemulţumire, la una din piese necesitând o intervenţie de 30 sec, pentru care Mr. Moore ne-a recompensat cu un mic solo de introducere în cadrul piesei, intro ce-a făcut deliciul publicului obişnuit să devoreze orice şiretlicuri meşteşugite ale artistului.

Întrebat de jurnaliştii / fanii maghiari, ce album pregăteşte, Gary Moore a răspuns că este mai puţin probabil să realizeze un album de acoustic blues şi crede că unul de blues-rock cu influenţe celtice ar fi pe placul publicului. Să ne amintim de multe din piesele cântate cu trupa Thin Lizzy pe vremuri şi ne dăm seama de valoare unui astfel de disc. Până atunci mai aveţi timp să studiaţi / audiaţi mirificul concert ce se găseşte pe dvd, Gary Moore & Friends - A Tribute to Phil Lynott (One Night in Dublin) din 2006. Publicul prezent în noua Syma Sport - and Event Centre, sală cu multiple destinaţii din Budapesta a fost ordonat, civilizat şi foarte bucuros de noua întânire cu Gary Moore. A cântat, a dansat, a strigat, a aplaudat, a consumat de toate, cu grade şi fără grade, a făcut fotografii, a filmat, dar nimeni nu a lăsat vreo impresie sau vreo urmă a exacerbării. Urmă, pe care de multe ori o (re)găsim pe feţele rumene ale unor compatrioţi sau de vomismentele cărora ne împiedicăm” la sfârşitul multora din evenimentele bucureştene (vezi Bestfest!). Concertul s-a încheiat cu un bis de aproape 25 de minute, cum altfel decât cu piesa “Parisienne Walkways” care a demonstrat latura profundă rock a acestei piese, de factură pop şi pe care o (re)găsiţi pentru deliciu, parţial pe youtube. YouTube, acel spaţiu generos pentru cunoaştere şi documentare, de unde aflaţi multe din frumuseţile lumii de dincolo”, acolo unde se întâmplă ca rock-ul şi blues-ul să-şi dea mâna, de exemplu. Şi veţi spune la fel ca mine Since I Met You Baby, / You've made a new man of me. / Since I met you baby, / I'm happy as a man could be. / Yes, I am … / I'm happy as a man could be. / One more time!”

Mai trebuie spuse în final, două lucruri, şi anume faptul că nu-mi este uşor să critic, aşa cum, nu mi-a fost uşor să ajung să-l văd pe Gary Moore la Budapesta în acest an de criză, dar, pentru că scopul meu şi al acestui site este cunoaşterea, bucuria de-a trăi şi împărtăşi experienţa - dacă vreţi - esenţa vieţii. Muzica este arta sunetelor. Nu este o materie abstractă dintr-o programă şcolară.

Morala: “Un om înţelept nu învaţă din greşelile lui, ci din greşelile altora.

Radu Lupaşcu
26 noiembrie 2009

  • Foto 1: Gary Moore cu Gibson Firebird V (a fost, o lungă perioadă de timp, chitara preferată a lui Johnny Winter; o foloseşte şi David Hidalgo (Los Lobos) pe DVD – Crossroads, 2004; mai cântă şi Phil Manzanera (Roxy Music) pe aşa ceva, dar este modelul Gibson Firebird VII, adică avea 3 doze, în loc de 2).
  • Foto 2: Gary Moore cu Fender Telecaster (Mai are şi un Fender Stratocaster din 1962 de culoare coral pink).


Diana Krall o afacere E-magică!

Diana KrallEhei!, ce frumos era să fi scris Diana Krall o aventură E-magică!!! Parcă suna mai bine şi parcă eram mai mulţumit ... de concert. Nu ştiu dacă ştiţi, dar sunt fan al acestei frumoase şi foarte talentate pianiste din Canada, soţia genialului rocker Elvis Costello! Şi cum fanii nu se amestecă cu acreditaţii la concert ... povestim relaxaţi de pe tuşă. Cel mai mult aş fi vrut să particip defapt la conferinţa de presă, dar aceasta nu s-a ţinut! Nu mă întrebaţi de ce? Explicaţii plauzibile nu se dau. “Vina o poartă managementul artistei”, mi s-a spus! Un gust amar şi o remarcă printre dinţi. Eu ştiu că muzicienii de jazz şi blues sunt modeşti şi deschişi către public. Mai ales către fani! Sunt destui şi în alte genuri muzicale la fel de modeşti, o să aveţi timp să-i cunoaşteţi dacă citiţi regulat revista noastră virtuală, dar în blues şi jazz i-am întâlnit pe cei mai delicaţi. De exemplu, staff-ul de conducere de la Big Mamou a ajuns în culise pentru fotografii / autografe şi mi-a confirmat gentileţea artistei. De când am scris despre proasta organizare de la bestfest mă tot urmăreşte ghinionul cu acreditările de la e-magic, ba la Kraftwerk, ba acum la Diana Krall, ba mâine, poimâne la Chris Rea ... Că nimeni nu-i perfect ştiu şi ei, dar nu recunosc şi se ambiţionează să rămână neschimbaţi. De caracter. Doar 5 persoane acreditate pe criterii neo-olandeze pe bază de ochi” frumoşi. Altfel, nu a putut să-mi explice nimeni de ce aceşti organizatori ocolesc cu cerbicie o parte din presă printre care ne numărăm şi noi de la Arta Sunetelor ... care ţinem partea muzicii care durează. Şi asta fiindcă am scris şi re-scris tot ce am putut despre această mare artistă şi am semnalat şi promovat aşa cum putem noi mai bine, adică în underground, în rezistenţa bunului simţ muzical. Dar, să nu încep povestea concertului, până nu-mi aleg din cele 4 dvd-uri din colecţie pe unul din ele ca fond muzical. O sală aproape plină de spectatori, pentru că afară la intrare (şi nu la casa de bilete a Sălii Palatului!) se găseau de toate categoriile, de 100, de 150, de 220, de 300, chiar de 500 şi acum, partea cea mai tare, se găseau şi invitaţii cu preţuri ce variau în funcţie de fizionomia feţei cumpărătorului. Ce spune asta, că a fost sold out, NU?

Dublu laureată a premiului Grammy, Diana Jean Krall, şi-a început recitalul cu „I Love Being Here With You”, o piesă clasică de jazz, care a introdus audienţa în mirifica lume a notelor fine, delicate şi atent ritmice, fapt care a mulţumit doar pe acei cunoscători veniţi la sigur pentru un concert de vocal jazz. Spun asta pentru că, foarte mulţi şi-au cumpărat locurile scumpe din faţă, doar pentru a-şi etala noua garderobă, ce nu a avut în ultima vreme o altă locaţie mai potrivită a fi prezentată soţilor. Şi soţiilor. Apropó, doar animalele au voie să poarte blană!

Talentul şi pasiunea cu care-şi prezintă fiecare piesă mă fac să repet numele acestui stil de interpretare, Krall Jazz. O interpretare cu înfăţişare de înger, o revelaţie a unei tipar melodic propriu şi un temei pentru stabilitatea frumosului din arta sunetelor de jazz. Noua regină a jazz-ului canadian a sosit la concertul de la Bucureşti doar cu 3 instrumentişti din cei 4 anunţati de organizatori. Formula de quartet a fost următoarea: Diana Krall la pian şi voce, Anthony Wilson la chitară (fiul cunoscutului trompetist şi compozitor american de jazz, Gerald Wilson), Karriem Riggins la tobe (producător şi membru fondator al trio-ului american Ray Brown) şi Robert Leslie Hurst la contrabas (cunoscut în lumea întreagă pentru colaborări cu mari artişti de jazz precum Tony Williams, Harry Connick Jr., Russell Malone sau Branford Marsalis, artistul face parte din trupa emisiunii The Tonight Show, prezentată de Jay Leno).

După ce atâta amar de vreme am fost vitregiţi de artişti şi concerte de calibru, avem ocazia venirii în Europa de Est a unui mare artist ca Diana Krall şi nu suntem reprezentaţi corespunzător? Şi au şi un buget bun. Cu sponsori graşi, cu filmare la TV, cu bilete scumpe, etc. Iată de ce spun că e o afacere e-magică! Ca mai toate de până acum sau aţi uitat repede de incidentul cu Madonna? Cei ce primesc puţin îşi caută resursele de cultură în altă parte. În primul rând există internet, de unde putem afla ce album nou s-a lansat „dincolo”, ce concerte sunt „pe afară” sau ce dvd de cumpărat ... tot „de afară”, fiindcă noi mai avem încă preţuri de “criză” în magazine. Dar magazine cu muzică adevărată avem? Unul, două, la câte milioane zice Preşedintele că suntem. Am fost învăţaţi să zicem că suntem mulţumiţi şi cu puţin. Mai bine cu un concert cu Diana Krall cu număr redus de muzicieni pe scenă şi cu sunet modest, decât de loc. Atunci de ce oferta de bilete a fost atât de scumpă? Ascultătorii de jazz sunt bogaţi şi foarte bogaţi. Iar ascultătorii lor sunt săraci. Cu duhul, poate! Suntem cunoscuţi pentru ospitalitate. În curând cu organizatori de acest fel o să ni se ducă vestea că aici merge oricum şi orice şi o să ne invadeze ţara o grămadă de sosii, de false vedete sau de fosile împăiate în numele unor stiluri muzicale pe care românul nu avea cum să le cunoască până în acel moment. Dacă nu ne-au invadat deja. Pentru că la televizor, numai domnul Moculescu dă tonul. Muzica este o sursă de speranţă.

Problemele organizatorice fiind rezolvate, să mai spunem că una din piesele care a prins la public în seara zilei 22 noiembrie 2009, a fost “I've Grown Accustomed to Her Face” piesă binecunoscută din celebrul muzical “My Fair Lady”. A urmat „Quiet nights” o piesă atăt de bine-liniştitoare pentru sufletele noastre, ostenite de scandaluri interminabile. Un moment de respiro, o tihnă regală pe care-o dorim repetată iar şi iar. Această piesă a fost scrisă de Antonio Carlos Jobim şi a fost lansată pe albumul omonim anul acesta în luna martie.

Este destul de greu, dar nu imposibil, să vedem la Bucureşti un concert pe viu cum vedem pe dvd-uri. Mă refer la cel de la Paris, de la Montréal sau la recentul lansat de la Rio de Janeiro. În 20 de ani n-am putut avea o sală competitivă pentru jazz sau blues aşa cum n-am putut avea nici măcar un club privat la standardele din Occident. Daţi o fugă până la New York şi luaţi model pe Iridium, să zicem, şi apoi veniţi să faceţi bani. Asta da afacere! Nu avem aşa ceva în România. Nu ştiu dacă o să avem prea curând. Vă întrebaţi de ce? Pentru că afacerea asta înseamnă întâi pasiune şi la noi în general oamenii de afaceri sunt preocupaţi de câştiguri rapide şi sigure. Nu investiţii culturale de lungă durată. Bănuiesc că au avut timp organizatorii să-i satisfacă dorinţa de-a cunoaşte un club de jazz autohton. Încă nu am aflat dacă Diana a vizitat Green Hours sau Art Jazz. Ce pot să vă mai spun este că din concertul de la Bucureşti nu au lipsit piese mai vechi din repertoriul său ca: „You’re My Sugar”, „Deed I Do”, „Case Of You”, „I Was Doing Alright” şi inedita „Jockey Full of Bourbon” piesă compusă de Tom Waits, artistul cavernelor şi al indisciplinei muzicale. Nu este singura, Diana mai cântă celebrele Heart of Saturday Night” şi „Temptationla fel de bine ca autorul, dar nu la fel de gingaş. Am putea spune So Nice” şi „Walk On By”, alte două piese prezente pe ultimul său album. Diana Krall şi Elvis Costello locuiesc la New York şi au o singură compoziţie proprie, „I've Changed My Address”. Asistăm în general, la o dezagregare a muzicii adevărate şi de aceea consider că este foarte important ca piesele de valoare să fie cântate şi împărtăşite în orice fel de variante doriţi sau simţiti că vă va face plăcere. “Why Should I Care”, compoziţie Clint Eastwood a lipsit din repertoriu, dar nu e timpul trecut să o ascultăm la un festival de jazz din ţară. Până atunci ne delectăm cu ultimul disc semnat Elvis Costello care este în contradicţie cu tot ce a compus până acum. Diana Krall a surprins în mod plăcut cu maniera proprie de abordare a două piese clasice „Cheek to Cheek” şi „Let’s Fall In Love”, armonizate cu ideile jazz-ului modern, însufleţite de bunul simţ artistic al artistei, deopotrivă cu relaxarea profesională a trioului din spate ce-i asigurau un cadru fericit de expresie solistică.

Diana a încheiat această seară minunată cu „The Boy From Ipanema”, piesa cea mai mediatizată de pe albumul nou promovat în acest turneu european. A fost bis-ul care a mulţumit un public iubitor de bossa-nova şi foarte mult pe sponsorul Peroni Nastro Azzurro. Aceasta a fost “the Look of new Jazz la Bucureşti. Prima oară.

Morala:Stop this world, let me off / There's just too many pigs in the same trough / There's too many buzzards sitting on the fence / Stop this world, it's not making sense / Stop this show, hold the phone / Better days this girl has known / Better days so long ago /Hold the phone, won't you stop the show”.

Adevărul trece dincolo de timp!

Radu Lupaşcu
23 noiembrie 2009


TOMMY EMMANUEL:Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!”

(Debreţin – Ungaria, Centrul Cultural Kolcsey, 16 noiembrie 2009)

Îmi doream de mult să-l văd şi aud, în concert, pe Tommy Emmanuel, regele stilului fingerpicking. Concertul de la Budapesta, din 15.11. 2009, l-am ratat datorită unei firme neserioase de rezervări de bilete on line. Din fericire, s-a anunţat un concert la Debreţin, pe 16 noiembrie, la Centrul Cultural Kolcsey. Cu ajutorul prietenilor – Imre, Angela - , visul a devenit realitate.

Centrul Cultural Kolcsey e o clădire modernă, polivalentă, sala mare de concerte putând primi până la 1000 de spectatori şi având excelente proprietăţi acustice, precum şi sisteme de sonorizare de standard înalt.

În deschidere, a cântat Martin O’Connor Trio (Martin O’Connor – armonică, Seamie O’Dowd – chitară şi Cathal Hayden – vioară, banjo). Timp de aproape o oră s-a auzit muzică irlandeză – balade şi jig-uri – de bună calitate. Publicul a apreciat modestia şi căldura leaderului, Martin O’Connor, şi virtuozitatea trio-ului.

Au urmat trei ore de fingerpicking cu Tommy Emmanuel. I-am ascultat toate albumele şi o parte din DVD-uri, l-am văzut pe YouTube în variate ipostaze muzicale, ştiam cât de virtuoz este, cu toate acestea prezenţa sa live a fost pentru mine înmărmuritoare. Cum poate un muzician care apare în sute de concerte pe an să-şi păstreze – nu virtuozitatea, căci aici lucrurile sunt de înţeles -, ci prospeţimea?!

Şi-a început programul cu câteva piese de încălzire, învăluind sala cu flageolete artificiale şi piese country rag, cum ar fi Locomotivation. A executat, la un moment dat, unul din lick-urile sale preferate – o coborâre cromatică de sunete la o viteză ameţitoare -  şi, observând reacţia sălii, l-a mai executat o dată, cu satisfacţia magicianului de sunete.

Atacă Guitar Rag, cântând şi vocal. Apoi Windy and Warm, un standard al Travis picking-ului (altfel spus, în stilul lui Chet Atkins!). Brusc, se aud acordurile de la Classical Gas, iar publicul izbucneşte în ropote de aplauze. Celebra piesă a lui Mason Williams şi-a găsit întotdeauna la Tommy Emmanuel o interpretare incandescentă, vulcanică. Deşi o cântă a mia oară, pe faţa artistului şi din întreaga postură corporală răzbate bucuria descoperirii muzicii. Nici urmă de blazare sau clişeu!

Reacţia la Classical Gas e mărturie a unui public avizat, aşa că merită răsplătită: e rândul capitolului Beatles! Here Comes the Sun, When I’m 64, Day Tripper, legată de Lady Madonna, se rotogolesc, nostalgic, dar nu vetust, în eleganta sală Kolcsey. După riff-urile Beatles, e nevoie de puţină odihnă, aşa că se cântă Ruby’s Eyes şi (Somewhere) Over the Rainbow. E minunat ce face Tommy Emmanuel din hituri ale anilor ’30 (va mai cânta  vreo câteva în concert), punându-le în valoare forţa emoţional-muzicală, dar, în acelaşi timp, poleindu-le cu accente originale, contemporane.

Schimbă chitara (are trei pe scenă!), dar constată că s-au lăsat coardele şi, cu răbdare, o acordează, vorbind cu publicul: „I’ve got new strings! And I like to be in tune!”

Urmează un scurt tribut adus maeştrilor săi, Chet Atkins  şi Jerry Reed, din repertoriul celui din urmă cântând Struttin’.

Absolut inedită în structura programului (Tommy Emmanuel nu are playlist! Piesele se succed spontan, în funcţie de starea artistului şi de reacţia publicului) e Haba Na Haba (Little by Little), o piesă inspirată din folclorul Tanzaniei.

Ca să nu uităm că, la viaţa lui, a fost şi toboşar, ne oferă Mombasa,o altă piesă de inspiraţie africană. Ea include un solo de percuţie în care sunt lovite diverse părţi ale chitarei (bietul instrument arată ca după război!) şi microfonul. Multe piese, de altminteri, includ părţi de percuţie, care fac parte din pecetea stilistică originală a artistului (total diferită de, să zicem, aceea a unui alt fingerstyle guitar player cu amprentă percusivă, Don Ross).

Surprizele nu se opresc aici. Tommy Emmanuel cântă, a cappella, Today is mine. Fără chitară, fără percuţie, fără acompaniament. Un cântec din inimă, de nobilă, discretă simţire.

Se reîntoarce la fidela sa chitară Maton (Made in Australia!) şi ne oferă Antonella’s Birthday (de pe albumul Mystery). Apoi, o piesă de virtuozitate, Tall Fiddler, cântată la o dinamică incredibilă. Am fost convins că va urma o dezlănţuire de piese country rag, cu lick-uri cromatice rapide şi bătăi din călcâie.N-a fost chiar aşa…

Tommy Emmanuel s-a aşezat pe scaun şi a renunţat la cablul de la chitară. Destul de amuzant, în acel moment i s-a desprins şi cureaua de la chitară. A exclamat, cu umor: „And now, unplugged and…strapless!”. Şi-a apropiat microfonul de chitară şi a cântat Guitar Boogie. A urmat un tribut swing-ului, cu Nuages  (Django Reinhardt) şi evergreen-ul Walking My Baby Back Home (piesa lui Fred Ahlert, din 1930, devenită celebră în interpretarea lui Nat King Cole). Apreciez tot mai mult interpretările vocale ale lui Tommy Emmanuel şi mă gândesc – cu duioşie – la hodorogelile altui mare chitarist acustic, Leo Kottke.

„Music brings us together!” – mărturiseşte artistul, cu gravitate, în timp ce  pregăteşte un soi de medley dedicat lui Chet Atkins, maestrul său care l-a învestit cu titlul de Certified Guitar Player! (acest lucru lămurind misterul literelor C.G.P., prezente pe griful chitarei sale).

Printre piesele cântate în stilul Chet Atkins (boom-chick)  -  Swedish Rhapsody şi Yankee Doodle, dar nu lipseşte elementul swing, standardul ellingtonian Caravan.

Programul se încheie cu o piesă pe care, recunoaşte, n-a mai cântat-o de mult: Initiation. Piesa e inspirată de un ritual al aborigenilor (să nu uităm că, deşi stabilit la Nashville,S.U.A., Tommy Emmanuel e australian) şi, alături de efectele percusive, e chemată în sprijin tehnica modernă, în speţă efectul de delay care induce perfect starea de transă evocată muzical.

Aplauzele îl cheamă din nou la rampă, dar nu se întoarce singur, ci alături de Martin O’Connor Trio. Artiştii vor interpreta două piese. La prima, Tommy Emmanuel e percuţionistul grupului (chitara e iarăşi transformată în…tobă!). A doua e un cântec tradiţional, The Water Is Wide, pe care o interpretează, chitaristic şi vocal, ireproşabil.

Pare că s-a terminat, căci artistul a dispărut în culise. Publicul continuă să aplaude, minute în şir, constant, apoi accelerat. Generos, Tommy Emmanul reapare. Dar înainte de a mai cânta două piese, la bis, se adresează publicului: „Seara trecută, la concertul de la Budapesta, au fost şi români. Ştiu că sunt în sală câţiva români. Sunt români în sală?” (eu şi Angela ridicăm mâinile, dar, din păcate, suntem în afara razei sale vizuale). „Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!”

Ultima piesă pe care o interpretează e For Those Who Wait. Sunt hotărât să ţâşnesc în culise, după artist, pentru a-i spune: „Romania is waiting for you!”. Noi suntem cei care îl aşteaptă într-un concert la Bucureşti, sau în alt loc al României. N-am noroc! Tommy Emmanuel nu se mai întoarce în culise, ci dispare pe o uşă laterală a sălii, cu chitara în braţe.

A fost un concert de zile mari, un regal al fingerpicking-ului, cu un Tommy Emmanuel plin de energie, dinamic, în acelaşi timp cu o deschidere sufletească nobilă şi agrementată cu umor. Controlul deplin al instrumentului şi feeling-ul elegant, profund, fac din artistul de origine australiană un maestru desăvârşit, fără a-i obtura nobleţea şi căldura umană.

Ar fi cazul ca artişti fingerpicking ca Tommy Emmanuel, Laurence Juber, Martin Taylor, Don Ross, Kaki King, Doyle Dykes, Pierre Bensusan, Peter Finger, Duck Baker sau Adrian Legg să primească invitaţii de a concerta şi la noi, unde, din păcate, acest stil instrumental acustic nu are nici artişti pe măsură, nici un public prea numeros.

                                                                                       GABRIEL PETRIC
17 noiembrie 2009

bilet tommy emmanuel



Cum ne-a înţepat W.A.S.P. urechile!

Altfel spus, Cronică după 35 de minute de vacarm asurzitor! Nu m-aşteptam la aşa agresivitate auditivă la o trupă de rock. O trupă din anii ’80, care în prezent este formată din Blackie Lawless - voce, chitară, clape, Doug Blair – chitară principală, Mike Duda – bas, voce şi Mike Dupke - tobe. Intenţia mea a fost să plec după primele două piese dar, din prea multă foame de show-uri live am zis să stau măcar până aud/văd un prim hit W.A.S.P. pe viu. Le ştiu videoclipurile din acei ani în care acest curent mă ajuta să supravieţuiesc regimului comunist. Erau şoc, pline de imaginaţie şi vitalitate. Îmi dădeau o speranţă de libertate pentru care le mulţumesc. De aceea, nu m-am speriat şi am aşteptat să (se) dreagă sunetul, pentru că la imagine” mă uitam mai mult pe ecranul ce proiecta video-uri mai vechi sau mai noi. Nu le vedeam decât busturile, inutil să mă ridic pe vărfuri ca “dragul” de prim ministru, deşi am 1,85 m. O fi fost mai scundă scena în cazul acestui concert (de) la cort? Trupa Amorphis şi alte două finlandeze au concertat exact în aceleaşi condiţii de ... iurtă, acum nişte zile. Atunci am stat tot show-ul! La început îmi era oarecum teamă de acel soi de scandinavian death metal - nefiind un mare fan al acestuia - însă atmosfera şi muzica în special, m-au convins să rămân să-i ascult până la sfărşit. Mărturiile fotografice ale lui Tudor (Macovei, fotograf acreditat la concert) le puteţi vedea în curând la rubrica foto. Deşi sunt organizatori din Ardeal şi unii şi alţii, în cazul de faţă nu-i pot mulţumi cu o cronică bună pe cei de la Promusic cum ar fi meritat totuşi, pentru strădania de a susţine muzica Rock. Piesa ”I Don't Need No Doctor” a venit, aşa că puteam pleca să-mi salvez neuronii de la măcel. Am mai avut o situaţie similară cu concertul Santana, unde prietenul Nucu chiar a plecat înainte de (re)găsirea sunetului pe care-l ştiam de atâta amar de vreme de pe LP-uri, casete audio sau video, CD-uri şi atâtea DVD-uri ... Dar, acolo era vorba de latin rock şi am putut avea răbdare o oră să prind sunetul cel bun. La cortul de la Arenele lui Mişu formaţia americană de heavy metal W.A.S.P. a susţinut un concert degeaba. Concertul de la Bucureşti a promovat un nou material discografic, albumul "Babylon", album pe care nu l-am găsit de vânzare în spaţiul ultrageneros pus la dispoziţie de organizatori. Unde găseai tricouri, şepci şi eşarfe. Formată în 1982, de Blackie Lawless, trupa are la activ 13 materiale discografice ce au propulsat-o în cele mai importante topuri muzicale din Europa şi America. Probabil de la acest număr li se trage eşecul de la Bucureşti Cort Arena.

Morala: “ Cine are urechi de auzit, să audă!

Radu Lupaşcu
17 noiembrie 2009




Michael IRON MAN” Burks “ne deschide” calea spre Gary Moore!

Această săptămână a început cum nu se putea mai bine! Pe 13 noiembrie voi fi prezent la Budapesta împreună cu un grup de prieteni şi-l vom savura pe unul dintre cei mai buni chitarişti irlandezi ai tuturor timpurilor! Michael “IRON MAN” Burks ne-a făcut încălzirea pentru acest concert, aseară în clubul din soseaua Kiseleff 32, unde atmosfera a fost dominată de tonul musculos al unei chitare Gibson (Les Paul Standard) electrizate de simţirea unui mare bluesman, originar din oraşul Milwaukee, Wisconsin. Acelaşi oraş care ni l-a dat pe celebrul chitarist Les Paul! Pentru prima dată în România, Michael Burks - “legenda în devenire” (conform revistei GuitarOne) – a susţinut un concert de două ore şi jumătate în faţa unei audienţe entuziasmate de acest power blues, inedit chiar şi pentru “consumatorii” fireşti ai bluesului electric. În ultimii ani ne-am bucurat de vizite ale unor muzicieni de prima mână, albi sau de culoare, dar până la Burks nu am simţit cu aceeaşi intensitate sufletul blues-ului rostit cu putere şi îndemânare chitaristică demnă de invidiat. O experienţă pe care nu o vom uita curând şi pe care, fiecare din cei prezenţi au trăit-o din plin. Lucian, prietenul meu din Chicago, care-l va revedea peste o lună la Buddy Guy Legends mi-a spus „...aşa ceva se cântă acum la noi şi cu aceeaşi trăire. Face parte din evoluţia unui stil nemuritor. Metal blues ... keeping the blues alive”. Michael Burks a avut şi un band deosebit de devotat, compus din muzicieni cu experienţă Wayne Sharp la claviaturi (ex. Allman Brothers), Clifford Moore (ex. Buddy Miles) bas şi Chuck Popcorn” Lovden la tobe. Un concert foarte reuşit de care ne vom aminti cu plăcere şi pentru care felicităm staff-ul de organizare de la Hard Rock Cafe.

Fire and Water”, a celebrului grup FREE a stărnit audienţa încă de la început pregătind-o pentru un show incendiar, care va mai conţine două interpretări de excepţie, coveruri după Jimi Hendrix. O asemenea performanţă artistică nu-mi amintesc să fi văzut de la Luther Allison încoace. Burks are tot dreptul să poarte această poreclă - IRON MAN – şi dacă veţi veni la următorul show vă veţi convinge şi dvs. cu siguranţă. Dar Michael Burks nu este numai un chitarist foarte bun, el are şi o voce puternică, cu timbru grav şi personalitate interpretativă cu care ne-a „sfăşiat“ în momentele - destul de numeroase - de respiro slow blues. Este un soul master desăvărşit, iar piesele lente, delicate, deosebit de armonioase devin o specialitate a acestui mare artist.

Burks este un muzician complet – compozitor, interpret, lider de trupă, riff-master şi showman desăvârşit. Pentru Chicago Sun-Times, “Iron Man” este un “chitarist ca un aruncător de flăcări, ce îşi cântă piesele cu furie sălbatică şi tandreţe copleşitoare”. Considerat un erou al blues-ului modern, Michael Burks este cunoscut în lumea întreagă pentru concertele sale energice şi intense, vocea răguşită şi acordurile dure de chitară, artistul fiind unul dintre puţinii interpreţi de blues care cântă (de regulă) cu Gibson Flying V, o chitară destinată în special muzicii rock şi heavy-rock. Pe scena clubului Hard Rock Cafe, Michael Burks a interpretat atât piese mai vechi, cât şi de pe ultimele sale două albume: I Smell Smoke” (2003) şi  recentul “Iron Man” lansat anul trecut, ambele produse de Jim Gaines, care a mai lucrat ca producător şi pentru Santana, Stevie Ray Vaughan, Luther Allison şi alte mari legende ale rock-ului. Ultimul său album a ajuns pe locul 4 în topul de blues şi este foarte apreciat de critica de specialitate! Pentru albumele amintite Burks a primit numeroase premii şi distincţii, printre care: 25th W.C. Handy Blues Awards în 2000 şi 2004, Blues Song of the Year – “I Smell Smoke”, Contemporary Blues Album of the Year sau Living Blues Guitarist of the Year Award 2004. Va urma cu siguranţă şi un Grammy pentru că talentul şi creaţia acestui mare artist este pe mâini bune (Bruce Iglauer) şi va fi bine cumpănită în realizarea viitoarelor producţii muzicale. Aşa cum se obişnuieşte la case mari! Un model care ar trebui studiat de “responsabilii” autohtoni de la noi. Adică de producătorii de albume! Pentru că aproape niciodată nu am văzut un astfel de personaj să fie prezent acolo unde se cântă ... În faţa sau măcar în spatele scenei. Şi eu sunt unul dintre cei care nu lipsesc de la concerte. Live, nu playback...

Adevărul trece dincolo de timp!

Radu Lupaşcu
10 noiembrie 2009




GIVE PEACE A CHANCE”  CONCERT ROCK COMEMORATIV LA ORADEA

Give peace a chanceLume destul de multă în curtea Palatului Baroc, unii pe scaune, cei mai mulţi foindu-se de colo colo prin spaţiul liber care-ţi permite să fii sau nu conectat la eveniment. Sunetele muzicale străpung aerul cu tandreţe sau agresivitate, în căutarea unui pavilion de ureche ospitalier. Nu plouă. Ceea ce pentru mulţi e promisiunea unor momente de relaxare în aer liber. E o seară de joi care va fi binecuvântată cu muzică, în luna Hiroshimei şi a Woodstockului.

De 15 ani, în fiecare 6 august, la Oradea, Florian Chelu Madeva şi prietenii săi comemorează întru spirit rock  cumplitul eveniment al bombardării atomice a Hiroshimei în 1945. Florian Chelu nu e uşor de prins în insectarul categoriilor. Chitarist? Muzician? Editor? Promotor cultural? Traducător? Compozitor? Inovator? Toate şi multe altele i se potrivesc. Personalitatea sa e proteică, devenind întru cultură prin nenumăratele sale holograme spirituale. E – să zicem – un kitaro-sof , un Orfeu care transformă vibraţiile instrumentului său în proiecte culturale de anvergură, asumându-şi rolul intelectualului artist în cetate. Şi-a edificat propriul concept de ROCK FILARMONICA, sub care derulează programe culturale valoroase, aşa cum e şi cel de care ne ocupăm aici.

Pe afiş, într-un cerc, atrage atenţia, cumva misterios, numărul 64. Fireşte, se împlinesc 64 de ani de la bombardarea Hiroshimei. Încerc să mă joc cu cifrele. 1964. Anul în care Paul McCartney a compus Yesterday, aflându-se în turneu, cu Beatles, în Franţa (abia în 1965, cântecul va apărea pe disc, începându-şi destinul glorios!). Şi ce-ar mai fi? Încep să fredonez cântecul din ’70 al celor de la Chicago, 25 or 6 to 4…N-am timp însă să-mi continui jocul numerelor şi al conexiunilor muzicale. Sunetele din mintea mea devin realitate. Nu e Chicago. E Beatles! Yesterday e cântat aşa cum trebuie, adică o chitară (Florian Chelu), o voce (David Luke Michael Bryan) şi…un cvartet de coarde (Varadinum)! ROCK FILARMONICA nu e vorbă goală, ci realitate muzicală. Fain!

Au cântat în acest an, la concertul de rock comemorativ, artiştii: Azepam, Kim, One minute, Talentum, Alexandra & Alec, Lăcrămioara Deac, Mircia Covaci, Noris, Călin Pop, Marius Pop, Balogh Brigitta, Iuliana Chelu, Alexandrina Chelu, Florian Chelu Madeva.

Ceea ce a fost remarcabil a fost diversitatea stilistică muzicală care a reuşit să evite ideea de conglomerat, prin autenticitate interpretativă şi, uneori, printr-o atitudine ironică, de happening.

De la „sonetul muzical” (patent Florian Chelu) cu iz medieval-renascentist, până la shred-urile lui Marius Pop, de la piesa japoneză (interpretată de Iuliana Chelu, Alexandrina Chelu şi Florian Chelu) şi până la texturile jazz-rock ale trupei Kim, dinamica stilistică a evenimentului a oferit o largă paletă coloristică, mulţumind (sau enervând) gusturi diverse.

S-a cântat live, în română, franceză, engleză, maghiară, japoneză, ebraică (cântecul Lu Yehi, în interpretarea Alexandrinei Chelu, care, pe lângă calitatea de artist a avut-o şi pe aceea de organizator), ceea ce a consolidat spiritul cosmopolit-pacifist al manifestării.

Au fost momente de solidaritate, ca interpretarea colectivă a piesei We Are the World, momente marcate de sensibilitate şi elegantă improvizaţie.

Alexandra & Alec (din Bucureşti) au impus prin rafinament vocal şi transparenţă muzicală, Noris prin impetuozitate, Conexiuni şi Balogh Brigitta prin groove. Un moment inedit a fost întâlnirea muzicală Câlin Pop – Marius Pop, două generaţii în dialog. Surpriza lui Câlin Pop (Celelalte cuvinte) a fost interpretarea unplugged a hitului Iarba prin păr.

Ca şi la ediţiile anterioare, totul s-a încheiat cu Give Peace a Chance, cântată de artiştii invitaţi, împreună cu publicul. „Everybody talkin bout Revolution, Evolution, Masturbation, Flagellation…Bla-Bla…All we are saying is give peace a chance!” „Bla-Bla” – urile i-au aparţinut lui Florian Chelu, dar, în pofida a ceea ce au insinuat unii, ele sunt, de fapt, traducerea în spirit (nu în literă) a acelui „-ism, -ism, - ism” pe care Lennon l-a strecurat, ironic, la începutul cântecului. Ca să nu mai vorbim de faptul că Lennon însuşi îşi „inventa” versurile cântecului la fiecare interpretare.

Ev Mediu, Fusion, Folk, Pop, Metal – totul sub semnul păcii. O pace trăită de artiştii şi spectatorii prezenţi la concert, iar nu aruncată în lume de politicieni demagogi, ca slogan găunos.

Şi lui John Lennon i-ar fi plăcut!

GABRIEL PETRIC
6 august 2009



Un concert cu ritm şi farmec cubanez, voie bună şi fete frumoase!

Cunoşteam măiestria şi vraja artiştilor cubanezi de pe vremea primelor apariţii în România ale grupului Buena Vista Social Club sau ale soliştilor Ibrahim Ferrer şi Rubén González. Eram convins că urmaşii lor vor păstra vie şi nealterată puritatea culturii muzicale cubaneze. Nu m-am înşelat. Fii marelui trubadur Compay Segundo (pe numele său adevărat Máximo Francisco Repilado Muñoz, născut în Siboney, Cuba 18 November 1907 şi decedat la Havana, 13 July 2003), Basilio (64 de ani) şi Salvador Repilado Labrada (60 de ani) au (re)transmis bucuria cântecelor tatălui lor şi au antrenat publicul la dans. Grupo Compay Segundo întreţin acest foc viu transmis din străbuni, căutând să suplinească pe cât posibil lipsa unui lider, unui figura cum spun cubanezii la front-man. Încă de la primele acorduri ale  cântecului Saludo Compay” fete frumoase şi foarte bine îmbrăcate - cum nu prea am văzut anul acesta la vreun concert – au pornit la dans vrăjite de ritmurile muzicii son. Muzica tradiţională cubaneză are un farmec aparte şi cucereşte prin naturaleţe şi rafinament. Cântecul son este scurt şi dulce. Son a combinat iniţial elemente ale cântecului spaniol cu ritmuri africane, iar mai apoi cu diverse influenţe de pe continentul american s-a transformat în binecunoscuta salsa. Grupo Compay Segundo aflat în turneu internaţional, a plecat din Havana, a traversat Statele Unite, Mexic, America de Sud, Australia, China, Japonia ajungând pe 21 iulie în România. Cei nouă membrii ai grupului ne-au purtat printre ritmuri de chachachá, rumba, trova, son, salsa sau guaracha într-o călătorie virtuală pe meleaguri cubaneze. Publicul le-a fost mereu aproape, a cântat, a dansat şi a aplaudat. Muzica acestui ţinut, parcă uitat de timp, este o expresie a istoriei sale atât de încercate şi pe care mulţi dintre noi o cunosc foarte puţin. Un mod de viaţă foarte diferit, la a cărui „bunăstare” contribuie veselia şi frumuseţea acestei muzici. Piese superbe ca "El Carretero , Saluda a Chango " sau Para Hacer Un Son” au încălzit atmosfera pentru marile hituri ce vor urma. "Besame Mucho", "Obsession", "Vendedor de Agua", "El Beso Discreto", "Las Mujeres de Mayari", Yo Canto En El Llano" şi "Maria En La Playa" au fost rând pe rând savurate de cei peste 1.200 de spectatori. Solistul principal al grupului Hugo Garzón Bingallo a invitat fetele la dans, "ştiu că femeilor le place bolero-ul" şi le-a oferit una dintre cele mai iubite piese, cunoscută şi în interpretarea artistei Omara Portuondo şi a lui Ibrahim Ferrer, "Dos Gardenias". Concertul s-a încheiat după cum bănuiam, cu marele hit al lui Compay Segundo, "Chan Chan", scris în anul 1987 şi care are numai 4 note şi 4 acorduri. Un mare succes cunoscut peste tot în această lume fredonat în engleză sau spaniolă: "I'm going from Alto Cedro to Marcané then from Cueto,/ I'm going to Mayarí." „De Alto Cedro voy para Marcane/Luego a Cueto voy para Mayarí". Grupo Compay Segundo ne-a oferit şi un bis, piesa "El Cuarto de Tula", alt mare hit Buena Vista Social Club. Această seară minunată s-a încheiat într-o notă optimistă şi ne-a convins de solicitudinea companiei organizatoare pentru fanii muzicii adevărate, muzicii care durează. Potrivit acesteia următoarele concerte pregătite compania Events nu vor fi (sper!) ratate” de marele public.

Adevărul trece dincole de timp!

Radu Lupaşcu
29 iulie 2009


Nimic nu se compară cu un concert acustic!

Concertul Sinead O Connor poate fi concertul anului 2009!

Am fost surprins când am aflat vestea acestui concert acustic la Arenele Romane! Însă acum, după ce l-am savurat, pot spune că ideea a funcţionat, iar protagonista a reuşit un recital emoţional şi de bun gust! Ştiam destule variante ale pieselor sale şi văzusem două din cele trei concerte apărute pe DVD. Însă, sensibilitatea interpretării şi acurateţea vocii sale au fost mai aproape de noi cu acest show acustic şi vă pot spune, că am asistat la una dintre cele mai delicate plăsmuiri artistice de la noi. Concertul a început sub ameninţarea unor picături izolate de ploaie, motiv pentru care mulţi s-au speriat şi nu au mai ajuns. Este şi asta un fel de criză. În discernământ. Ştim cu toţii că avem o inflaţie de concerte în România pe fondul unei recesiuni economice veritabile. Sunt neputinţe şi indiferenţe peste care se trece” mult prea uşor. De cele mai multe ori, „ignoranţa populară este de vină la fel „k” şi intoxicarea din mass-media. Peste tot în mass-media românească (re)apar la loc de cinste „nulităţi culturale”, greşeli şi „accidente ideologice” cu care a fost îndoctrinat acest popor de la „(r)evoluţie” încoace. Lumea este în (ne)greşită schimbare. „...Materialele de la TV mă intristează. Ştirile, în special. De cele mai multe ori mă uit să văd ce se întâmplă în State Unite sau în Anglia, nu mă interesează ştirile despre irlandezi, sunt plictisitoare...”, declara recent artista într-un interviu acordat site-ului Stereo Warning. Unde este respectul pentru artişti şi muzica lor? Avem puterea să recunoaştem strădania unor companii ce organizează astfel de evenimente unicat în spiritul celor care se desfăşoară de zeci de ani în Occident? Compania Events a depus eforturi în acest sens şi merită apreciată cum se cuvine. Arenele Romane au fost amenajate cu scaune pe spaţiul central, astfel încât spectatorii să poată vedea în condiţii optime. Spectacolul a început exact la ora anunţată şi sunetul a fost bun. Luminile au ars” atât cât a trebuit! "Bună seara tuturor. V-am pregătit un show acustic pentru o noapte cu vise frumoase". Aşa a fost. De ce? Sinéad marturiseste, într-un mesaj adresat fanilor la începutul acestui an: “Aştept cu bucurie concertele live – ador să simt reacţiile publicului ... Priorităţile mele sunt totuşi să scriu şi să înregistrez, astfel încât să vă pot oferi un nou album la începutul lui 2010. Dacă reuşesc să fac asta şi să savurez fiecare secundă din concertele pe care le voi susţine, atunci am să pot spune cu mâna pe inimă ca am avut un an creativ!”… Personalitate controversată, ca o întreagă naţie dealtfel, Sinead Marie Bernadette O’ Connor s-a născut pe 8 decembrie 1996 în oraşul Dublin şi este susţinătoare ferventă a protejării mediului înconjurător. Ea s-a înscris între vocile de aur ale omenirii şi a făcut auzit glasul irlandezilor cu tenacitate. Spiritualitatea romantică a acestui popor a dat de-a lungul istoriei sale nume grele în muzică, precum Van Morrison, Enya, Phil Lynott, Rory Gallagher, Bob Geldof, The Pogues, The Cranberries, The Corrs, U2, etc. Între ele, Sinead şi-a spus apăsat cuvântul cu aceeaşi patimă cu care a fost “asediată” pentru gesturile proverbiale parţial înţelese. Au fost auzite şi aplaudate îndelung piese ca "I Am Stretched On Your Grave", "You Made Me The Thief Of Your Heart", "The Lamb's Book of Life" şi au fost murmurate voluntar "Nothing Compares 2 U", "Thank You for Hearing Me" şi "This Is To Mother You". Zâmbetul său cuceritor deopotrivă cu rostirea suavă a rezonat cu 1500 de suflete limpezite de insensibila vieţuire de zi cu zi. Au ieşit la suprafaţă politeţea, toleranţa, candoarea şi blândeţea. Însuşiri şi atitudini închise de vigilenţa unui neam forţat să trăiască în genunchi. O lecţie de viaţă oferită fondului intim al fiinţei umane. Sinead O’ Connor a cântat pe 11 iunie 2009 alături de Steven Cooney (chitară, bass) şi Kieran Kiely (acordeon, fluier, claviaturi). Concertul acustic Sinead O’ Connor, până la (re)întâlnirea cu Leonard Cohen, poate devansa orice “conglomerate” eterogene cu ştaif.

„... I'm a God person—so an act of love for God, actually... Well, I would say much more of a God person, but I love religion. I've been studying all kinds of religions since I was a child, literally all my life. I adore religion and love it. Obviously, like anything, it has all sorts of negatives sometimes, as we all do. But, I'm much more of a God person....” - declara Sinead într-un interviu legat de gestul ruperii fotografiei Papei Ioan Paul al II-lea.

 

Radu Lupaşcu
17 iunie 2009


În sfârşit, AC/DC concertează în România

Am fost foarte uniţi în această dorinţă de a-i vedea live pe aceşti monştrii sacrii ai rock-ului mondial şi se pare că am reuşit! Am trimis alături de mulţi fani rugăminţi scrise şi am semnat petiţii on-line ... Minunea s-a petrecut chiar acum în postul Paştelui cu sau fără legătură cu spiritualitatea noastră creştină. Totuşi o legătură cred că există. Când o voi afla cu certitudine, vă voi informa în cel mai scurt timp ... Încă nu cunosc numele organizatorilor să-mi pot da seama dacă acest festival este hobby sau business. Până una alta, dumnealor trebuie felicitaţi! Nu numai pentru că vor aduce două nume foarte grele în festival – două nume care-mi întăresc certitudinea precum că muzica rock are public foarte numeros în România – dar şi fiindcă au ales cu discernământ trupele româneşti şi locul de desfăşurare al acestui festival. Lucru care nu este valabil de exemplu în privinţa organizatorilor de la Best Fest (!...?) unde, pe lângă faptul că alegerea muzicii se face din mers, din auzite şi după ţinta financiară, respectul pentru presa scrisă sau on-line lipseşte cu desăvârşire. Revenind la eroii noştrii din Australia să mai spunem că subsemnatul i-a văzut în 1991 la Budapesta şi are numai cuvinte de laudă la adresa acestui mega-show ... Acolo i-am văzut pe stadion, la festivalul Monsters of Rock, perfect sonorizat, perfect organizat şi perfect mediatizat, cu Metallica, Queensrÿche şi Mötley Crüe în deschidere ... aici la Bucharest Rock Arena avem un spaţiu bine ales (pe o suprafaţă de aprox. 200.000 m.p.), în aer liber, aproape de Bucureşti, cu acces bun dinspre Bulgaria, mi se pare o locaţie cu mult mai bună decât cimentul din parcarea B ... unde ne vom chinui să-l vedem pe Santana. Sper ca acest festival Arena Rock să reuşească, să aducă multe nume de valoare în fiecare an, nume sonore active în arena rock-ului mondial pentru a oferi o alternativă onestă din punct de vedere muzical. Alte două nume de calibru, vehiculate „în gura lumii”, sunt Aerosmith si Guns n’ Roses. Unul din ele ar putea fi capul de afiş pentru ziua întâi a festivalului, cea de pe 30 mai 2009, unde vor concerta în deschidere patru trupe din underground, iar apoi „greucenii” de la AB4 şi Viţa de vie. Mai multe detalii găsiţi aici: http://www.bucharestrockarena.ro/. Pe 31 mai 2009, vom avea doar trei trupe, dar foarte valoroase: ALTAR, Celelalte Cuvinte şi bineînţeles ... mamuţii AC/DC. Bănuiesc că va fi o plăcere şi mândrie totodată pentru Călin Pop să cânte în dechidere la AC/DC. Este foarte meritoriu pentru Cuvinte acest open act ca dealtfel şi pentru Andy Ghost şi al său Altar! Lipsesc din păcate căteva trupe emblematice pentru istoria noastră rock cum ar fi: Survolaj (care au album nou în lansare!), Iris (motivat), Cargo, Riff, Timpuri Noi, Phoenix (sperăm în re-grupare) şi Semnal M. Probabil, după ce festivalul va lua amploare şi îşi va poziţiona precis rolul şi locul în şubrezita refacere a societăţii culturale româneşti de după 1989, ne vom bucura de artiştii rock atât de huliţi de industria muzicală, ultracomercială şi ultra partinică din România! Mi-e foarte greu să cred că e cineva la noi în ţară să nu fii auzit de trupa carismaticilor fraţi Angus şi Malcolm Young! Dacă nu aţi auzit direct din gura” lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson celebrele refrene de la „The Jack”, Dirty Deeds Done Dirt Cheap” sau de la „Highway to Hell” nu se poate să nu fii auzit variante româneşti la mega-hit-urile „If You Want Blood (You’ve Got It)”, Back in Black sau „For Those About to Rock We Salute You”. Mai trebuie să ştiţi că sunt artişti din zona hip hop sau rap care utilizează fără permisiunea trupei, părţi din piese AC/DC, ca sampling-uri în cadrul pieselor lor sau pentru linii de bas. (Beastie Boys, Mike D., Nelly, Eminem). E foarte uşor să promovezi un astfel de gigant al rock-ului atât de iubit peste tot în lume. Dar, este şi un joc al soartei reuşita acestui festival unicat în părţile Ţării Româneşti ... Unde se poate greşi? La sonorizare, unde avem precedente foarte grave, de exemplu Best Fest, apoi la organizarea unui public atât de numeros (vezi The Rolling Stones) şi, la relaţia cu presa, unde din prea mult élan sau din lipsă de personal se uită comunicarea cu presa … (vezi Jean Michel Jarre). Spun asta pentru că vorbim de evenimente gigantice, cu mari artişti din cultura pop, nu ne referim la concerte mici pour le connoisseurs şi avem cu totul alte pretenţii. Câteva argumente pentru a ne însoţi la acest prim festival de tip Woodstock ... Dacă ar trăi, Moţu ne-ar spune: Noi nu avem o scară a valorilor normală, Rock-ul nu a avut o evoluţie normală, Noi nu am avut Woodstock ... şi de aceea, cultura muzicală şi piaţa muzicală s-a făcut după ureche, de aceasta nu avem cum să ne dăm seama de acest uluitor eveniment…”. În primul rând trebuie să-i vedem pe AC/DC fiindcă rockerii sunt întotdeauna învingători! … “She's Got Balls” … Apoi, pentru că vom fii părtaşi la săvârşirea unei muzici care durează, după dictonul site-ului nostru “Adevărul trece dincolo de timp!” …”Thunderstruck”… Iar în ultimul rând, pentru că ne trebuie energie, suntem oameni cu raţiune, nu suntem animale sau insecte să trăim după voia naturii. Noi trăim prin muzică, prin teatru, prin film, prin artă, laolaltă cu prieteni, rude, cunoscuţi şi cu „invitaţi” ...”T.N.T.”... Fiindcă la Moldovenii de peste Prut mămăliga a dat în clocot, iar la noi Băsescu scade vertiginos în sondaje, totul este posibil ... şi va fi din ce în ce mai posibil.Let There Be ROCK”!

Radu Lupaşcu
13 aprilie 2009


AC/DC la Bucureşti, un vis spulberat !

În articolul În sfârşit, AC/DC concertează în România" anunţasem intenţia organizatorilor de la PlayCool şi One Event de-a realiza în România un festival de rock pur. Însă, după cum aţi aflat, intenţia s-a dovedit o farsă pusă la cale de aşa zişii “oameni de afaceri” din Israel! Oricât de multe scuze ne-ar prezenta, oricât de multe argumente şi dovezi ne-ar aduce, precedentul a fost creat! Românii nu-şi vor mai cumpăra bilet cu multe luni înainte şi vor supra-verifica toate evenimentele la care vor vrea să participe de azi încolo ... Nu comentăm faptul consumat, ne limităm doar, să atragem atenţia asupra consecinţelor ... Probabil că partenerilor de la One Event le vor trebui mulţi ani pentru refacerea imaginii pierdute! Numai din cauza unei singure greşeli, one event a pierdut tot ce a avut! Este o învăţătura de minte pentru toţi cei ce organizează astfel de concerte mamut, dar chiar şi pentru cei ce fac show-uri pour les connaisseurs, evenimente mai mici, de foarte multe ori mult mai bine organizate decât cele mari.

Să amintim că pentru acest festival au fost puse în vânzare 70.000 de bilete, vânzându-se în aproximativ 9 zile, 8.000 de bilete. Ticketpoint au anunţat că toate persoanele care şi-au achiziţionat biletele vor primi banii înapoi. Da! spunem noi, banii pe bilete ... dar, comisionul de livrare al biletelor? Un răspuns aproximativ, îl avem de la One Event : “Cei care au achiziţionat bilete pentru Bucharest Rock Arena îşi pot recupera integral contravaloarea lor prin returnarea acestora la punctele de unde au fost cumpărate, informează într-un comunicat de presă firma OneEvent”. Se mai spune că: "Victima colaterală este însă furnizorul de bilete TicketPoint, cu o pagubă de circa 10.000 de euro … Am efectuat o plată în valoare de 10.000 de euro către PlayCool şi eram foarte aproape să realizăm şi a doua plată în valoare de 300.000 de euro, însă ceva era suspect şi am oprit transferul", au spus reprezentantii TicketPoint.ro. Suspect era faptul că evenimentul nu era menţionat în turneul oficial celor de la AC/DC … de unde deducem că numai în cei de afară putem avea încredere...iar prejudiciul material poate fi recuperat în instanţă de la Playcool ... un nume parcă predestinat pentru „jocuri de culise” ... La fel ca micii noştri afacerişti de pe malurile Dâmboviţei, băieţeii şi fetiţele trendy, cool şi stilish ... şi-ale lor vedete de carton cu care ne intoxică la TV sau la RADIO.

Iar noi, fanii muzicii adevărate, fanii muzicii care durează, care am mai avut de-a lungul timpului astfel de amăgeli, Z.Z. Top, Gary Moore, Festivalul San Remo, Bon Jovi, etc ... cum putem opri timpul, pentru un concert cu AC/DC la Bucureşti?

Morala acestei situaţii poate fi: “Niciodată nu te lăsa înşelat de prima impresie; ceea ce contează cu adevărat este rezultatul final.



Jimi Hendrix impersonator!

Aşa l-a poreclit celebrul Frank Marino pe prietenul său Randy Hansen, omul al cărui destin muzical a fost şi va fi întotdeauna legat de numele marelui Jimi. „Fixatia” sa pentru moştenirea lăsată de Jimi Hendrix i-a adus multe laude şi recunoaşteri, Randy Hansen fiind de mai bine de 30 de ani un misionar al muzicii, al imaginii, al expresiei, în fine, al atitudinii marelui geniu al muzicii Rock. Randy Hansen este un om deosebit şi un muzician de excepţie. O calitate mai rară printre greii muzicii este modestia veritabilă, calitate pe care mulţi muzicieni români au (re)cunoscut-o la un recent concert privat dat de Randy Hansen. Exemplele ar putea continua, motivaţiile sau criticile ar umple câteva pagini bune, dar reflectarea filozofică nu ar putea avea ecou în paginile acestei reviste. Povestea acestui deosebit de talentat chitarist dreptaci începe în oraşul Seattle, locul de unde a pornit incredibila aventură muzicală a lui Jimi ... Era anul 1967, anul în care apare albumul “Are You Experienced?” care avea să-i marcheze profund şi definitiv existenţa ... Randy Hansen a început să cânte în 1977. Primele note, primul solo, prima sa compoziţie au atras atenţia tuturor. Fanii împătimiţii ai lui Hendrix au recunoscut de la început asemănarea fizică izbitoare, laolaltă cu mimica facială din timpul show-urilor şi abilitatea de a cânta cu dinţii, motive care i-au asigurat lui Randy un succes de imagine. Francis Ford Coppola va folosi ulterior exploziile sale bombastice, revărsate în rafale sacadate, în coloana sonoră a filmului “Apocalypse Now”. Debutul său discografic s-a produs în anul 1980 la Capitol Records cu albumul omonim care i-a adus merite incontestabile în lumea rock-ului. „Apostolul” lui Hendrix cucerea public după public. Turneele ce au urmat împreună cu 2 foşti muzicieni în trio-urile lui Jimi Hendrix, Buddy Miles şi Mitch Mitchell au dovedit charisma, talentul şi mai ales dinamica sa trăire scenică. O mostră de Randy Hansen ne-a fost oferita nouă românilor într-un local de fiţe din Bucureşti, unde organizatorii (www.event-plus.ro) au celebrat sărbătorirea a 157 de ani de la „venirea pe lume” a celebrului whisky Jack Daniels. Un moment rock cu totul aparte, o abatere de la dogmatica acestui tip petreceri, fie şi numai prin atitudinea deloc protocolară şi cât se poate de firească a onor audienţei. Arsenalul sonic al lui Randy Hansen „s-a arătat” urechilor şi sufletelor noastre în toată frumuseţea sa, mulţumită unor profesionişti incapabili de compromisuri. Autenticitatea trăirilor lăuntrice ale lui Hansen, dublate de incontestabilul său talent şi de experienţa concertistică au oferit un mic regal rock pe care îl notăm în cartea de onoare a realizărilor concertistice bucurestene din ultimii ani. Iluzia sonoră în care trăim (şi de care cu voie, sau mai degrabă de nevoie ne lăsăm amăgiţi) a primit o lecţie muzicală care merită a fi considerată un reper. În concertul de la Bucureşti, Randy a fost însoţit de Manfred “Manni” von Bohr la baterie (muzician de studio, un perfecţionist dedicat instrumentului său, fost component al celebrei trupe de kraut-rock BIRTH CONTROL şi actual redactor şef al unei publicaţii germane de tobe şi percuţie) şi Ufo Walter (basist în trupa respectabilei cântăreţe de soul Marla Glen). Nu putem vorbi de influenţe sau imitaţii (creatoare) Hendrix fără a aminti şi de trupa MORE EXPERIENCE din Elveţia, supranumită drept cea mai bună trupă de cover-uri Jimi Hendrix din lume. Este un fapt cu care sunt perfect de acord, cu toate că “The Hamsters” sau Randy Hansen umplu pagini întregi în revistele englezeşti sau americane, atunci cand e vorba de „clone” Hendrix. Chitaristul MARCEL AEBY, secondat de o secţie ritmică excelentă : Marco “Caco” Bender - baterie şi Henry Imboden - bass, au (re)suscitat interesul audienţei pentru power-blues-rock, devenind în scurt timp una din personalităţile cele mai surprinzătoare (şi profund trăitoare) a avatarurilor lui Jimi. Înţelegând pe deplin mesajul maestrului, caci din punct de vedere tehnic membrii trupei sunt cât se poate de şcoliţi, trioul MORE EXPERIENCE a dovedit şi componistic că face faţă acestei încercări. Citaţi de presă ca “…probably the best Hendrix cover-band in the world” şi mult lăudaţi de critică pentru reînvierea spiritului hendrixian, tabloul sonor impetuos în care se dezlănţuie Marcel Aeby & Co. demonstrează imaginaţie, supleţe şi misterioasă transhumanţă, într-o grandoare finală pe care o trăim ca atare. Toţi cei enumeraţi mai sus bat cluburile şi sunt prezenţi la mai toate evenimentele blues sau rock din Germania, Olanda, Belgia, UK. Sperăm ca în scurt timp să-i avem mai aproape, căci după cum am băgat de seamă, începănd cu anul în curs mai multe nume sonore au binevoit să calce pe plaiurile mioritice. Sunt muzicieni care au multe de spus, dar mai ales de cântat.

Radu Lupaşcu – 22.10.2007



La crème de la CREAM

AS_Cream_01Probabil pentru mulţi, numele grupului CREAM înseamnă POWER - TRIO, înseamnă BLUES - ROCK, înseamnă primul supergrup din istoria rock-ului, înseamnă Eric Clapton, Ginger Baker şi Jack Bruce şi mai înseamnă unul dintre cele mai celebre triouri ale tuturor timpurilor, alături de JIMI HENDRIX Experience şi MAHOGANY RUSH (pe lista ar mai fi SRV and Double Trouble, Triumph, Rush, BBM, BBA, BLT, Jeff Healey Band şi ... Police). Pentru ceilalţi, a căror intelighenţie scrutează picioare lungi, silicoane şi muzica play-fă, acest nume l(e)indică un nou demers cultural mioritic al (ne)preţuitelor minţi luminate din managementul caselor de discuri. Dacă, tot a trecut neobservat de presa muzicală, atăt de abilă cu tabieturile v.d.t.-lor sau cu starea muzicii româneşti, să îi lăsăm să treacă şi pe noua trupă de trupă Trrafic al lui Steve Winwood (au scos f-ul de Anglia şi au băgat r-ul de România, şţiţi dvs. cine băieţii.... plecaţi de acasă ... cu banii de pâine) şi pe cei de la TNT din Norvegia ... că la noi e mai multe, mai cornute şi libere prin curte.

AS_Cream_02Zilele de 2, 3, 5 şi 6 mai 2005 au rămas şi vor rămâne în istoria rock-ului mondial ca zilele reuniunii CREAM, în celebra Albert Hall din Londra, unde după 37 de ani de la desfiinţare, Eric Patrick Clapton, Peter Edward „Ginger” Baker şi John Symon Asher „Jack” Bruce au împlinit o dorinţă a fanilor şi probabil şi ... a lor. Aceste memorabile concerte au fost lansate pe 4 octombrie 2005, în format dvd şi pot fi savurate de fani. În sala Albert, în primele rânduri, îl găsim pe Brian May extaziat, pe un Robbie Williams cu un zâmbet de respect şi satisfacţie, alături de mulţimea încântată care striga: “They Are Still There”. Piese ca “Badge”, “I’m So Glad”, “Crossroads” sau “Sunshine Of Your Love” s-au  făcut foarte bine auzite, iar spiritul şi forţa acelor ani nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Un sound puternic, dominat de secţia ritmică, atât de solidă şi pătrunzătoare, încât te întrebi firesc: Cum pot suna, în trio-ul acesta, aşa BINE, iar fiecare în particular, cu trupa sa, sau cu diverşi invitaţi, muzicieni de studio, cu experienţă, nu pot egala energia dezlănţuită şi armonia solistică a grupului Cream?  

Răspunsul vine odată cu vizionarea celor 2 dvd-uri, iar şi iar, ore în şir, rămânând uluit de puterea de seducţie a celor trei, de profesionalismul şi verva cu care fiecare îşi susţin partitura şi ... solistica uimitoare. „It Was A CREAM Party!” şi publicul londonez a simţit în fiecare por, sensibiltatea unui geniu al chitarei, al singurului alb cu voce de negru, al unicului toboşar metronom cu energii nebănuite, capabil la 66 de ani de aceleaşi solouri ritmice de excepţie (declarat revelaţia concertelor) şi a trăit nostalgia unui celebru basist, pianist, muzicuţist, leader, compozitor şi vocalist de geniu.

Iar ca americanii să nu rămână mai prejos, au fost organizate în Statele Unite, un nou Reunion Cream, la MADISON SQUARE GARDEN, în zilele de 24, 25 şi 26 octombrie, care probabil vor fi dăruite marelui public în primăvara anului viitor. Piesele grupului Cream au fost incluse în coloane sonore ale unor filme celebre, regizate de tot atâtea nume mari ca: Martin Scorsese („Good Fellas”), James Cameron („True Lies”) sau Ted Kotcheff („Uncommon Valour”).

 

Reuniunea celor trei a fost la înălţimea numelui stimat şi iubit de o lume întreagă de la generaţia anilor 70 până-n prezent şi după 37 de ani, iar puţinele schimbări ... vizuale, dau şi mai mare strălucire numelui CREAM!

Radu Lupaşcu



Blues D.Timisoara

Prieteni de peste 20 ani, Johnny Bota şi Bela Kamocsa, păstrează nealterat spiritul blues-ului şi al jazz-ului în oraşul de pe Bega, oraşul ce-a dat României multe valori muzicale. În orice stil muzical, Timişoara are un reprezentant de frunte. Grupul Bega Blues Band a luat fiinţă în 1991, iar dintre numele muzicienilor ce s-au perindat alături de cei doi membri fondatori amintim pe Toni Kühn (clape, ghitară), Mircea Bunea (ghit), Dan Ionescu (ghit), Mişi Farkaş (tobe), Mirel Butoi (tobe), Liviu Butoi (sax, flaut), Dinu Simon (perc), Saşa Bota (vioară), Saşi Vuşcan (ghit), Veronica Luţă (voce), Victor Miclăuş (bas el.).

Prima piesă proprie cu mare impact bănăţean şi care amprentează stilul şi cultura muzicală a grupului este „Blues de Timişoara”, lansată pe scena Festivalului de Jazz de la Bucureşti, piesa devine rapid preferata publicului. Tot din ‘91, Johnny şi Kamo, împreună cu Mirel Butoi susţin concerte cu casa închisă în clubul de jazz Pod 16 al lui Liviu Butoi, primul club privat de jazz din România. În acelaşi an, Kamo şi Johnny apar pe scena celui mai prestigios festival est-european, cel de la Debrecen (Ungaria), acompaniaţi de cel mai bun chitarist român al vremii, Dan Ionescu. Un an mai târziu, Johnny şi Kamo revin la Debrecen, împreună cu Toni Kühn la clape, concertând în aceeaşi gală cu Elvin Jones, Charles Lloyd, Larry Corryell şi Niels-Henning Oersted-Pedersen. Bega Blues Band participă în ’92 la Festivalul Muzical de la Privas din Franţa, unde obţin Premiul de Popularitate, iar un an mai târziu, lansează primul CD de blues-jazz din România, denumit Blues de Timişoara, la Studio Recording Soft Sistem.

Pe 8 martie, 2003, Bega Blues Band prezintă un concert extraordinar, “De la Gershwin la Sting”, pe scena Operei Române din Timişoara, marcând astfel jubileul înfiinţării formaţiei. Sufletul muzicii, deschis şi pătrunzător al acestui concert poate fi ascultat pe albumul înregistrat ce degajează o speranţă pentru bun gust, armonie şi înalt cult profesional.

Bela Kamocsa a cântat din 1962 şi pînă în 1971 alături de Moni Bordeianu, Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Adrian Pavlovici, în formaţia Phoenix. În 1973 a format, alături de Paul Weiner şi de Puba Hromadka, trioul Gramophon şi împreună cu ei a editat discul Spirale. A primit Marele Premiu Beat pe ţară, acordat de Europa Liberă în 1968.

Componenţa în care BEGA BLUES BAND a concertat în Bucureşti în trei locaţii pe 6 octombrie 2005 (CERY LU ora 21:00 şi BACKSTAGE ora 23:30) şi pe 7 octombrie în BIG MAMOU (ora 22:00) este: Johnny Bota (vioară, contrabas, baselectric, voce, percuţie, compozitor, aranjamente muzicale, texte), Bela Kamocsa (ghitară, ghitară bas, voce, percuţie, compozitor, textier) şi Lică Dolga (baterie).

Radu LUPAŞCU


Cronică de blues festival

Cetatea medievală Sighişoara a fost gazda unor concerte de blues în zilele de 14, 15 şi 16 februarie. I-am văzut şi aplaudat pe Survolaj, Tibor Tátrai & Magyar Atom, Someday Baby, Sugar Blue şi Corey Harris. În prima zi, grupul timişorean Survolaj a arătat tot ce aşteptam (de)mult de la ei: tinereţe, vigoare, prietenie, profesionalism, tehnică foarte bine stăpânită, pasiune pentru blues şi mai ales charismă, acea seducţie cu care ne-a „prins în ’92, atunci când lansau primul lor album cu 3 piese: „În oraşul acesta nu se-ntîmplă nimic / Stau toţi cu mâinile-n sâni şi cu inima beată”. Trupa Survolaj este una din cele mai serioase amprente rock de la noi. Sensibilitatea lirică şi deschiderea transcendentă conturează definitoriu unicitatea unui sound. Deoparte, profesionalismul probatoriu live şi de cealaltă starea de neastâmpăr perpetuă, converg simultan într-un survol asupra conştiinţei umane. Fiorii propriilor noastre nelinişti, visele frumoase din subconştientul tăcut, îşi dau întâlnire cu Daniel Silvian Petre, Zsolt Szabo, Levente Molnar şi Cătălin Teodoreanu, “în oraşul acesta cu flori de pomană” pe „străzi bântuite de noapte”. Revenirea în forţă a quartet-ului este un prilej de bucurie pentru iubitorii rock-ului şi al blues-ului în special. Combinaţia stilistică a dat roade în acest concert, spectatorii rămânând impresionaţi de fuziunea inteligentă de rock, boogie şi jazz. Improvizaţii de mare rafinament, solistică şi emoţie profundă. Primul album Survolaj, vândut în foaierul festivalului, a apărut în varianta CD anul trecut şi este o realizare meritorie. Căutaţi-l! Este al unui grup rock pur-sânge românesc.

Cel de-al doilea grup în recital de la Sighişoara a fost cel al veteranului Tibor Tátrai ajuns la 56 ani, cu o bogată experienţă în rock şi în special Jimi Hendrix, lucru care m-a mulţumit pe deplin, în pofida problemelor apărute la venirea spre România şi pe parcursul concertului. Sosirea în oraş a fost întârziată de probleme tehnice la vehiculul” de transport, iar mai apoi sonorizarea şi defectarea staţiei Talk Box–ului au fost principalele motive pentru care mulţi dintre participanţii la concert nu au reuşit să perceapă mesajul corect. Însă după părerea mea, concertul Tibor Tátrai & Magyar Atom la Sighişoara a fost unul remarcabil, talentul, experienţa şi rutina profesioniştilor din Ungaria trebuie apreciat şi de muzicienii români prezenţi în număr destul de mare în micuţa sală a pensionarilor sighişoreni.

Un alt grup din Ungaria participant la eventul de blues a fost trioul Someday Baby,a cărui nume este un răspuns la întrebarea “When are you going to make some real money?" şi nu face referiri la piesa lui Bob Dylan de pe albumul Modern Times din 2006! Someday Baby au atras atenţia în mod plăcut prin interpretarea originală la chitară Dobro (Gál "Boogie" Csaba, talentat musician, autodidact, fondatorul trio-ului), la tubă (János Mazura muzician profesionist cu diplomă de inginer de sunet) şi la percuţie (Zoltán Kárpáti, cântă şi la pian, muzician din tată-n fiu) a multor piese celebre ale unor autori mai puţini cunoscuţi în România printre care amintesc pe Keb’ Mo’, Son House sau R.L. Burnside, alături de coveruri ale celebrilor Taj Mahal, Muddy Waters şi Blues Brothers. O reuşită pe care am savurat-o intens în orele de jam-session organizate ad-hoc de echipa de sunet Tetrade Vision.

Seara a doua s-a încheiat cu recitalul extraordinar al muzicuţistului de excepţie Sugar Blue şi al său italian band condus de simpatica Ilaria Lantieri, basistă şi impresară a grupului. Sugar Blue revine anul acesta în România graţie pasiunii extraordinare a lui Marcian Petrescu pentru acest instrument! Concertul de la Sighişoara a fost unul foarte bun, dar ceea ce a fost cu adevărat inedit au fost cele două seri în care Sugar Blue a participat la jam session-uri alături de Corey Harris, dar şi de Someday Baby (Gál "Boogie" Csaba), Zsolt şi Levi de la Survolaj, Raul Kusak, Poli Baciu, Ţeţe Muzicuţă şi amfitrionul Răcilă. După cum vedeţi lista de muzicieni, vă daţi cu uşurinţă seama de bucuria de pe feţele celor prezenţi. Un lucru minunat această întâlnire unică la jam-session, probabil irepetabilă, care ne-a ajutat să trecem peste multe greşeli de organizare, de exprimare şi de comportament ale unor organizatori nedemni şi care nu au nimic de-a face cu muzica.

Radu Lupaşcu




The Good The Bad and … the ugly!

Aceasta este o cronică la concertul Whitesnake! Sunt nevoit să precizez acest lucru pentru a nu crea confuzie cu excepţionalul film Il Buono, il brutto, il cattivo” al genialului Sergio Leone. Confuzie făcută deja, de un geniu ascuns ce-a (re)denumit turneul Whitesnake în The Good and the Bad! Presa şi media au preluat ştirea ca de obicei fără discernământ perpetuând abureala în masă. Era de aşteptat ca după semi-eşecul cu Robert Plant de anul trecut, „organizatorii” să se dea în stambă şi de această dată, din păcate cu 2 nume FOARTE mari ale rock-ului mondial: în deschidere DEF LEPPARD, un nume ce nu spune prea multe românaşului de rând, dar care a vândut şi vinde încă milioane de discuri în toată lumea, fiind una din cele cinci trupe britanice care au vândut în State (cu 2 albume, Hysteria şi Pyromania) peste 10 milioane de exemplare dintr-un album. Protagonista serii, trupa WHITESNAKE este ramura hedonistică a grupului Deep Purple cu singurul vocal din lume care a putut să-l înlocuiască pe marele Gillan! Aşadar am avut privilejul de a-l asculta la aproape 57 ani pe David Coverdale ale cărui derapaje vocale, (doar!) în cazul lui, le putem trece uşor cu vederea... când mă gândesc la cum cânta în turneul din 2005 apărut pe dvd-ul ”Live in the Still of the Night”... îmi dă motiv să mă gândesc la câte parale făcea atunci şi cam câte acum... E o mică întârziere în timp şi spaţiu... Publicul a simţit-o. Dar şi un ghişeft pentru unii, ca să nu mă exprim altfel.... Atitudinea rock a lui David Coverdale, dragostea cu care a cântat şi respectul pentru public sunt lucruri suficiente pentru o atmosfera bună de concert. O foarte mare parte a publicului a cântat şi aplaudat dovedind că ştie să preţuiască un grup adevărat de muzică rock. Dacă ar fi sunat cum trebuie ar fi fost o mare reuşită în special pentru tinerii de azi ce poate acum aud şi văd prima oară una, două, chiar trei (şi aici mă refer la dragii noştri Iris!), legende rock. Chitariştii Doug Aldrich (Whitesnake) şi Vivian Campbell (Def Leppard) au dat tot ce-au putut să compenseze sunetul deficitar! Cu toate acestea, prestaţia celor două trupe a fost pe măsura renumelui lor!!! Lumea prezentă, spera ca după showul trupei din deschidere, acest sunet (în anumite momente execrabil) să se schimbe şi la Whitesnake să avem ce ne dorim cu toţii: un Sunet ca afară! Aşa că, de această dată trebuie să dăm nume: organizatorii, Fun Time Production şi Dorian Ciubuc care au mai trecut prin aceste greşeli, nu au învăţat nimic în anii scurşi după 1989 şi nici nu dau un semn de schimbare ... Acelaşi sunet defectuos, aceleaşi cozi interminabile la punctele de desfacere băuturi de orice fel, aceleaşi mutre acre la întâmpinare, acelaşi beton din parcare, aceeaşi mizerie, .... Unde este respectul pentru public! Fără să-şi dea seama, organizatorul a greşit din nou faţă de public, dar şi faţă de muzica rock în general! Aşa cum au făcut-o deja, aşa-zişii producători ai caselor de discuri când au „prins” frâiele acestei afaceri în 1996! Au lăsat rock-ul, jazz-ul şi blues-ul la voia întâmplării, nu au informat, nu au produs albume, ce-i drept ... nici nu ştiau cu ce se “mânâncă” muzica aceasta!!! Acum, fiecare caută să repare ce-au stricat. Cam târziu. Exemplu: McLaughlin! De ce dintr-o dată vin atâtea trupe ROCK? Pentru că acum au interes … din ’89 şi până acum s-au ocupat de fetiţele şi manelele ... din parcarea A...

Turneul din care a făcut parte acest concert se numeşte “Good To Be Bad” şi speram că nu vom avea parte de nimic rău ... Este numele celui mai nou album WHITESNAKE! Vândut foarte bine la standul amenajat în incintă. Pe 29 aprilie a.c. trupa britanică DEF LEPPARD a lansat cel de-al 14 lea album al său intitulat “Cîntece din camera cu lumini! Conţine 11 piese dintre care hitul single Nine Lives ce îl include pe superstarul american de modern country, Tim McGraw! Este deasemeni primul lor album după 6 ani şi a fost înregistrat anul trecut în studioul lui Joe Elliott din Dublin. Stilul albumului "SONGS FROM THE SPARKLE LOUNGE" va aminti de anii ’70, ani glorioşi pentru grupul ce a vândut peste 65 milioane de albume în toată lumea şi a obţinut 2 titluri de Diamant din partea RIAA (The Recording Industry Association of America) pentru albumele Hysteria în 1998 şi Pyromania în 2004. Acest titlu recunoaşte vânzarea a minim 10 milioane de copii ale albumului respectiv ...

Au fost 2 mari trupe, 11 muzicieni de clasă, cum rar vezi pe aceiaşi scenă în România şi cred că rockerii şi rockul in general merita mai mult ... Deci cine a fost până la urmă Bunul, Răul şi...urâtu’?

Şi altă aniversare a treizeci de ani de carieră rock nu mai prindem ...Whitesnake i-a avut pe David COVERDALE - vocal, Doug Aldrich şi Reb Beach chitare, Timothy Drury – clape, Uriah Duffy – bas şi Chris Frazier – baterie, iar Def Leppard pe Joe Elliot – voce, Phil Collen şi Vivian Campbell – chitare, Rick Savage - bass, Rick Allen – baterie.

Astea fiind spuse mă îmbrac în piele şi mă duc la concertul JUDAS PRIEST... unde sunt alţi organizatori, despre care vă pot spune doar atât: NU agreează presa!!!

Radu Lupaşcu
9 iulie 2008



Aria ROCK Cattivo Meravigliosa Creatura

Magicul show al Giannei de la Arenele Romane, ultimul concert pe lista turneului GIANNABEST a trecut în istorie. Cu câteva zile în urmă, pe 15 septembrie, interpretei marelui succes „Profumo“, i s-a decernat prestigiosul trofeu, Premio Musica Isola di Capri. Pentru mulţi, (re)venirea la Bucureşti a fost un regal concertistic, pregătit ca la carte de o artistă care respiră, trăieşte, gândeşte şi compune în spiritul muzicii Rock. Muzica italiană în general este plină de muzicalitate, melancolie, refrene uşor cantabile şi din această cauză unii critici muzicali sau purişti ai genului rock refuză să o definească altfel decât italian pop. Însă, după părerea mea, GIANNA NANNINI are o atitudine şi o prezenţă rock, chiar dacă pe parcursul carierei sale a înregistrat şi piese cu nuanţe evidente de muzică uşoară italiană. De exemplu, prima ei piesă, Sola con la vela”, are parfumul anilor 70 şi a fost imprimată la vârsta de 14 ani! O (re)găsiţi pe compilaţia Giannabest, la sfârşitul primului disc, inclusă în piesa California (de la minutul 9:14 până la final 11:15 !) Defect de fabricaţie sau inteligentă camuflare? Spun asta, datorită poziţionării neobişnuite, - după 1 minut (!) de pauză - şi mai ales, din cauza omiterii din lista pieselor de pe coperta exterioară ... (în booklet-ul interior există!). În fine, (re)descoperirea piesei Sola con la vela” este un prilej de bucurie pentru fani şi, pentru ceilalţi o mostră clară a talentului şi în special a vocii pure a tinerei candidate de atunci, la Voce Nuove. Pe acelaşi prim disc al compilaţiei remarc în mod deosebit Suicido d’Amore”, “Pazienza”, Scandalo”, “California” şi ”Sei Nell’ Anima”, succese de casă şi scenă ale artistei.

La Bucuresti, pe 22 septembrie 2008, într-o după amiază răcoroasă de septembrie, Gianna Nannini a încălzit atmosfera, transformând Arenele Romane într-o imprevizibilă Arie Rock. A cântat în faţa a peste 4.000 de spectatori 21 de piese, printre care s-au numarat cele mai cunoscute hituri ale ei: ”Suicido D’amore”, “Profumo”, “Sei Nell’Anima”, “Fotoromanza”, “Latin Lover”, “Scandalo”, “I Maschi”, “Meravigliosa Creatura”, ”Sorridi”, “Bello e Impossibile”, “Aria, “Un’Estate Italiana”. Pe scenă, alături de Hans Maahn, Stephan Ebn, Thomas Lang, Giacomo Castellano, Davide Ferrario, Davide Tagliapietra, s-a aflat şi violonistul de origine română Bazil Stănescu. Acesta a cântat partitura solo la piesa „Ragazzo dell’Europa”, fiind la înălţimea celorlalţi muzicieni care au reprezentat fiecare ţară gazdă în parte. În turneul Scandalo European Tour - Giannissima, din 1990-1991, partitura solo la această piesă a fost atributul chitariştilor... O altă piesă, foarte iubită de public „Meravigliosa Creatura”, a fost cântată în cor de audienţa prezentă producând o reacţie de mulţumire artistei italiene. Piesa „Făptură miraculoasă” a fost scrisă împreună cu vocalista grupului Üstmamò, Mara Redeghieri. Ea a fost înregistrată de Gianna pentru prima oară pe single în anul 1995 şi a fost inclusă pe albumul Dispetto din acelaşi an. Apoi, într-un nou aranjament, a fost inclusă pe albumul Perle, lansat în anul 2004, alături de alte mari succese ale artistei, Ragazzo Dell’Europa”, „Profumo”, „California”, „Aria”, „I Maschi” şi „Latin Lover”. O versiune acustică la Meravigliosa creatura a fost mai mult decât suficientă pentru revitalizarea vânzărilor noului FIAT BRAVO. O altă piesă folosită de curând de Fiat într-un spot publicitar este „Aria”. Prima sa colaborare cu publicitatea a avut loc în anul 1988, cu piesa “I Maschi” pentru reclama unei mărci alimentare, Buitoni (McCann-Erickson). De asemeni, Făptură miraculoasă” a fost inclusă în două variante şi pe compilaţia turneului cu acelaşi nume, care a urcat pe locul 1 în Italia (3 săptămâni consecutive în 2007), pe 15 în Portugalia, pe 23 în Elveţia şi pe locul 32 în Germania, fiind cea mai reuşită culegere de hituri din cariera sa (dublu CD, 27 hituri plus 3 piese inedite, primul best of după 11 ani, 5 discuri de platină, 1 disc de diamant). „Miraculoasă făptură un sărut lent / Frică miraculoasă  de-a te avea lîngă mine / Deodată cobori în paradis / Mor din cauza unei iubiri miraculoase.

Cu o înfăţişare fragilă de burattino, cu un glas răguşit, dar cu ştiinţa reglării respiraţiei în verva ei nestăpânită, Gianna dovedeşte o forţă şi o combativitate energică, stabilă şi inimitabilă. Autoarea unor compoziţii de mare delicateţe ca „Aria”, „Dea”, „Una Luce” sau Suicido d’Amore” este capabilă de un dinamism rock pe scenă văzut doar la trupe mari din UK sau USA. Nu este întâmplătoare alegerea ei ca open act, la turneul lui Bon Jovi, The Lost Highway Tour din perioada mai - iunie 2008! Ea a susţinut un întreg show, pe Stadionul Olimpic din München, în faţa a 60.000 de spectatori... Îmi este foarte greu să cred că vom putea face comparaţia cu niciunul dintre artistii români, de orice sex... ar fi acesta. Cu o seară înainte asistam fără glas la un concert de mare rafinament al marelui artist canadian Leonard Cohen. Events, firma organizatoare a acestor două concerte nu este alta decât cea care ne-a bucurat mult cu aducerea Stoneşilor anul trecut pe vechiul stadion 23 August... Meritorie mulţumire întrucât în cavalcada artiştilor rock ce s-au perindat anul acesta prin Carpaţi, concertele Leonard Cohen şi Gianna Nannini candidează la show-ul anului!!!

„Prefer să iau deciziile singură, nu mă supun unei mode“ şi „Nu ne lăsăm înhămaţi la căruţele altora“ spunea Gianna, accentuând atitudinea de non-conformism pe care a manifestat-o de la începutul carierei până acum (vezi de ex. San Remo sau Live 8). O filozofie de pe urma căreia a avut numai de câştigat, deşi multe guri rele au judecat greşit muzica, mesajul versurilor sale şi în special atitudinea protestatară. ”Mă plictiseşte că societatea nu ştie nici după 30 de ani în care sertar mi-e locul. Nici în rock nu există nimic între. Ori eşti o ‘la troia‘, o târfă, ori o feministă, nimic între. Iar eu sunt ‘una troia femminista’, o târfă feministă“… „Cariera mea este mai mult o însărcinare pentru mine, este modalitatea pentru a putea reda lumii harul meu. Căci a avea o voce, a putea compune, este un har, un talent cu care te naşti“, se dăstăinuia revistei Der Spiegel. Cum puteam conchide mai frumos acest portret al unicei voci italiene de talie mondială, decât cu această mărturisire.

Concertul s-a încheiat admirabil cu piesa - imn “Un’Estate Italiana”, pe care o cunoaştem de pe vremea campionatului mondial de fotbal din 1990, în duet cu Edoardo Bennato. Un alt duet de mare răsunet a fost cel realizat împreună cu Andrea Bocelli la deschiderea campionatului din 2006, piesa numindu-se "Ama, credi e vai".

Inchei parafrazându-l pe Nae Ionescu: ”Omul, domnule Petre Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.” Cu alte cuvinte, mai bine mai târziu decât niciodată … keep on rockin’ … cu Little Richard!

Radu Lupaşcu
23 septembrie 2008



Angelo BRANDUARDI La Lauda di Francesco (MLP/Sottospra) DVD 2007 *****

Muzica

LaudaDVD“Eu sunt trubadurul şi străbat mereu ţări şi oraşe. Înainte de a pleca, lăsaţi-mă să cânt”. Cu aceste cuvinte îşi începe Angelo Branduardi spectacolul său dedicat în întregime Sfântului Francisc din Assisi, una dintre figurile cele mai carismatice din istoria religiei catolice care, asemenea lui Iisus Hristos, trăia într-o comunitate cu 12 tovarăşi, dar şi tovarăşe, predica în limba populară cu abilitatea unui actor cu experienţă, ajutându-se de muzică şi versuri, şi înfăptuia miracole pentru a le restitui semenilor săi viaţa, zâmbetul şi speranţa. Muzica îi aparţine lui Angelo Branduardi, textele Luisei Zappa Branduardi, iar scenografia este semnată de Stafania Garibaldi.

Laudă lui Francesco nu este un muzical, nu este o operă, nu este un concert şi nu este comedie sau un dans: este o Laudă, respectiv o reprezentare a tuturor acestor forme expresive într-un unic context şi care interacţionează între ele. Cântăreţul recită şi intervine împreună cu dansatorii; cântă, recită, actorii dansează, cântă la instrumente şi cu vocea.

Lauda lui Francesco este continuarea logică şi artistică a proiectului “Infinit de Mic”,  renumitul album al Artistului, lansat de EMI în anul 2000, şi al cărui concert a avut un succes enorm, fiind reprezentat publicului din Roma, în faţa Papei Ioan Paul al II-lea şi a sutelor de mii de tineri veniţi la Roma în august 2000. Încă de la acel mare spectacol (la realizarea căruia au contribuit nume de valoare internaţională precum Ennio Morricone, Battiato, Madredeus, Muvrini şi Noua Orchestră de Cântec Popular) artistul a efectuat o călătorie de o mare frumuseţe istorică, nu doar artistică, punând pe note viaţa Sfântului, pe textele străvechi ale unor Izvoare Franciscane care îi atestau faptele.

Albumul şi concertul cântau istoria, dar La Lauda di Francesco va pune în scenă o secvenţă de călătorii virtuale din Evul Mediu pâna în zilele noastre – pe care publicul le va întreprinde în timpul desfăşurării reprezentaţiei – istoriile lui Francesco şi ale tovarăşilor săi se dovedesc a fi extraordinar de moderne şi a-temporale. Şi acest spectacol se inspiră din surse vechi, Lauda fiind o formă teatrală care s-a dezvoltat în Umbria în secolul 13.

Scena este amenajată sobru, deşi un ochi atent poate vedea că imaginile, formele şi culorile se inspiră din frescele lui Giotto. Puţini muzicieni (4 în total, inclusiv Branduardi), dar fiecare dintre ei cântă la mai multe instrumente, dând spaţiu unei muzici a cărei frumuseţe este cuprinsă în însăşi puritatea sunetelor şi în abilitatea tehnică şi interpretativă a celor care le produc. Dialoguri, costume şi tematici surprinzător de bogate în analogii în pofida unor epoci şi culturi atât de distante între ele. Este o operă cu mai multe nivele, o serie de cercuri concentrice menite să unească profunzimea teatrului recitat, armonia formelor de dans şi profunzimea muzicii în persoana lui Angelo Branduardi.

Marele merit al lui Branduardi în acest spectacol şi al celor care l-au asistat la coregrafie şi costume a fost acela de a-l reprezenta pe Sfânt ceea ce era, un bărbat tânăr, sau mai bine spus un băiat (să ne reamintimă că Sf. Francis a murit pe 3 oct. 1226, la 44 de ani, după 20 de ani de predicări) cu sufletul plin de o mare credinţă şi o imensă omenie, care exprima această dorinţă a sa de căutare a Comuniunii cu omul şi cu natura în sensul cel mai profund, printr-un entuziasm, un sentiment de angoasă şi o fizicitate tipice vârstei sale.

Mişcările lui Francisc şi ale discipolilor săi par să fie dictate de ritmul pământului, mâinile şi picioarele sunt în continua căutare a unui contact care între fizic şi spiritualitate, esenţa adevărată a vieţii noastre şi a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Toate sunt prezentate cu aparenţa simplitate a celui care povesteşte un basm unui copil, şi precum copiii, balerinii colegi ai lui Francesco pulsează în inimă, în fizic, în suflet şi în pământ cu ingenuitatea celui care descoperă viaţa cu ochii, dar şi cu inima.

Mesaje şi alegorii clare, dar în acelaşi timp profunde şi sugestive pentru a transmite frământarea acestor suflete tinere în confruntarea cu ceva ce este mai mare decât ele, dar şi entuziasmul lor faţă de viaţă şi dorinţa de a-l transmite semenilor lor cu acea bucurie de a trăi pe care o numesc Credinţă întru Domnul; însuşi Branduardi la un moment dat lasă colţul său de menestrel narator pentru a intra în istorie; o clipă scurtă, ca a cuiva care la un moment dat vrea să participe, şi nu doar să povestească, pentru a aduce un omagiu propriei bucurii de a fi om.

Acum, pe acest DVD, în această Laudă, aceleaşi muzici şi texte ca în

“L’ Infinitamente Piccolo” sunt însoţite de dans şi recitare, pentru a da mai mult avânt şi a întregi această călătorie pe care a întreprins-o Sfântul Francisc, mai ales în interiorul sufletului său şi a tuturor celor pe care i-a întâlnit şi fascinat cu operele şi cu cuvintele sale.

Scenografia

Prezentând opera, se alege de obicei să se povestească ceva despre personajul protagonist, dar noi nu vrem aşa ceva. Noi credem că nu există nimic de adăugat la figura carismatică a Sfântului Francisc, nimic pe care inimile noastre să nu cunoască deja. Putem doar sublinia că această operă este pur şi simplu istoria unui mare om şi că opţiunea artistică urmăreşte să facă să trăiască puţin din Sfântul Francisc în fiecare dintre noi. Sfântul Francisc este înainte de toate un om, un om extraordinar care, prin exemplul său, îi poate face pe toţi să mediteze asupra propriei vieţi. Sfântul Francisc, care ne face să medităm pe marginea unor teme mai mult ca oricând actuale: pacea, ecologia, speranţa şi solidaritatea. Sfântul Francisc, care este solar, plin de viaţă, pasional ca un om obişnuit; care este victima furiei în faţa nedreptăţilor şi care se lasă pradă deznădejdii când vede atâta suferinţă, dar care, graţie credinţei sale profunde, nu încetează să creadă că va putea schimba lumea.”

Şi aşa a făcut. Francisc, care controlând "animalitatea" cuibărită în el însuşi, alege strada speranţei şi a compasiunii. Francisc care este puternic şi slab în acelaşi timp, îndrăgostit de viaţă şi dezgustat de suferinţe; Francisc care iubeşte natura în totalitatea ei - pozitivă şi negativă - şi este conştient că poate vedea viaţa şi în durere şi în răutate. Francisc care este legat de o puternică credinţă de Clara, o credinţă faţă de misiunea ei, care îi fac pe amândoi să se trezească în contemplarea vieţii.

Francisc care este conştient de misiunea sa, dar rămâne uman în complicitatea cu amicii-fraţii săi, aşa cum este cazul cu Bernardo. Toate acestea vor a fi transmise graţie inconfundabilelor şi profundelor note ale lui Angelo Branduardi. Care, din nou se dovedeşte a fi unul dintre cele mai mari talente ale muzicii italiene. Graţie artei sale, Angelo pune pe note cuvintele Sfântului Francisc, dând viaţă unui şir de emoţii care fac în aşa fel încât primele texte literare ale literaturii italiene să ajungă la inimile noastre.

Muzica se îmbină cu lectura prozaică a vieţii Sfântului Francisc, urmărind să arate latura umană şi extrem de actuală a unui spirit nobil în luptă cu cruzimea pe care uneori viaţa ne-o pune în faţă.

În scenă, actorii vor fi chemaţi să interpreteze cel mai dificil rol: omenia. Într-o serie de scene interpretate de balerini, se va reprezenta viaţa unui om ieşit din comun, a unui maestru nepieritor, a unui mit spre care cu toţii ar trebui să tindem. Se prezintă astfel o operă care poate fi citită în trei timpi: muzică, recitare şi dans, un mesaj din păcate adesea uitat, dragostea faţă de întreaga omenire.

LAUDA

Lauda este o compoziţie poetică şi muzicală, iar originea ei datează din perioada lucrării Cantico, în care sentimentul religios descoperă pentru prima dată lumea naturii.

În laudă trecerea de la forma lirică la forma dramatică are loc în cadrul confraternităţilor laice. La sfârşitul secolului 13, Muzica Laudei are deja o tonalitate şi apar ariile “vesele”, în contrast cu tonurile triste ... La început există un solist care are rol de contrapunct corul urmărind personajele ce sunt introduse pentru a rosti discursurile. Cu timpul cântul a fost înlocuit cu declamarea şi muzica limitată la intermezzo-uri. Toate acestea se întâmplau în regiunea Umbria (situată în centru Italiei), iar la Perugia (capitala regiunii) s-a format avangarda care a dus la dezvoltarea teatrului. Scena era amenajată foarte simplu. Actorii treceau de la o scenă la alta, adesea grupurile diferite coexistau în diversele scene, în aşa fel încât să dezvolte şi mai multe acţiuni concomitent. O tehnică similară celei picturale a poliptic-ului, cu care pictorii vremii ilustrau momentele vieţii unui sfânt într-o suită de tablouri. Azi o astfel de tehnică s-ar putea compara doar cu cinematografia.

Lauda dramatică nu este altceva decât fiica noii civilizaţii, care a înflorit în perioada extremă a Evului Mediu în care apar formele vieţii moderne, riguroasă în Italia ca în nici-o altă parte a Europei. În perioada aceea, cel de-al Treilea Stat a spart armătura Feudalismului şi a apărut viaţa fremătătoare a oraşelor. Religia a devenit mai umană, mai aproape, alături de om şi în interiorul omului. În această optică s-a dorit o Biserică primitivă, populară, săracă şi spirituală, în contradicţie cu puterea temporală a Romei. Ereticii, noile Ordine şi Companii religioase luptă pentru a restitui religia laicilor pentru a oferi învăţăturile cuvintelor divine la îndemâna tuturor. Din această evoluţie apare lauda în limba populară, prima formă de poezie şi apoi dramatică. Şi este foarte firesc să se nască în Umbria lui Francesco şi după exemplul său direct. Lauda va avea un destin neaşteptat şi foarte popular culminând cu consecinţa sa cea mai naturală şi mai divină: Commedia lui Dante. La Lauda di Francesco vrea să reia, să cuprindă şi să se inspire din această formă de artă antică foarte emoţională.

Concluzie

“A ÎNŢELEGE, MAI MULT DECÂT A FI ÎNŢELEŞI,  A FI BLÂNZI” ,  “A TRĂI FRUMOS, ŞI CU DELICATEŢE”.

Cuvintele lui Francisc sunt un imn închinat vieţii şi bucuriei depline de a o trăi, fiindcă numai în felul acesta o putem iubi din răsputeri, şi, odată cu ea, să ne iubim pe noi înşine şi pe semenii noştri. Francesco ne învaţă, este adevărat, să renunţăm, dar este vorba de o renunţare la distracţiile care îl duc pe om la ceea ce ar risca să însemne o renunţare adevărată, adică renunţarea la experienţa cea mai profundă a propriei spiritualităţii cu ajutorul experienţei vieţii pământeşti, trăind în comuniune cu oamenii şi cu lucrurile şi căutând din aceasta unicul lucru esenţial: IUBIREA, care duce la cunoaştere. Esenţa esenţei. Omul şi ceea ce îl leagă de Dumnezeu şi deci de spiritul său. Francisc şi tovarăşii săi sunt asceţi, este adevărat, dar trupurile lor sunt cât se poate de vii şi atente şi pulsează la unison cu inima lumii, într-o experienţă atât fizică cât şi spirituală. 

“FĂ BINELE ŞI VEI VEDEA CĂ RĂUL DISPARE”.

În spectacol sunt abordate teme de mare actualitate, se observă analogii surprinzătoare între epoci şi culturi în aparenţă distante între ele. Probabil fiindcă omul este astfel chiar şi peste secole? Răutatea, războiul, ecologia, pacea, solidaritatea. Într-un cor unic care împreună cântă Iubirea de Viaţă şi Speranţa, care nu trebuie să moară niciodată, de a o putea transforma cu adevărat în ceva unic şi frumos.

Lauda lui Francesco este o victorie asupra morţii, este ... un adevăr care trece dincolo de timp...

 

Radu Lupaşcu
14 octombrie 2008

 

Viaţa Sfântului Francisc a fost sursa de inspiraţie pentru filmul Francesco realizat în 1989 de Liliana Cavani cu Mickey Rourke în rolul principal. Scenele filmului au fost filmate în mare parte chiar în regiunea Umbria, iar muzica a fost compusă de Vangelis (Complete Soundtrack - 2 CD - 93 min.).



Repetiţie cu public la Sala Palatului!

Iată cronica concertului mult aşteptat, al celebrilor Chick Corea, John McLaughlin, Kenny Garrett, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta, într-un cuvânt, Five Peace Band pe care o doream cu mult mai elogioasă!!! De ce am obiecţii şi de ce există îndoială? Pentru că, se spune din popor, ca la pomul lăudat să nu te duci cu sacul... Renumele justificat de mare al celor cinci protagonişti cerea imperios acest lucru. Dealtfel şi sala arhiplină a dovedit respectul audienţei pentru aceşti muzicieni de excepţie. Cu toate acestea, greii cvintetului, Chick Corea şi John McLaughlin nu ne-au delectat îndeajuns cu tehnicitatea şi rafinamentul care i-au făcut celebri. Spun acest lucru cu mâna pe inimă şi regret nespus că scriu aceste lucruri despre doi idoli ai tinereţii mele... Dar, pentru obiectivitate(a) - cu care m-au caracterizat alţii - şi pentru mulţumirea celor care din varii motive nu au reuşit să ajungă la acest spectacol trebuie să precizez că acest “Regal de Jazz” nu a fost la înalţimea aşteptărilor noastre, a celor ce am fost prezenţi la sus-numitul Bucharest Masters of Jazz. Chick Corea şi John McLaughlin au ridicat foarte mult valoarea jazz-ului şi au creat unele dintre cele mai fulminante momente din istoria sa. Return to Forever şi Mahavishnu Orchestra sunt numai 2 exemple dintre realizările acestor doi mari maeştri. Ei şi-au unit forţele pentru a crea un cvintet de fuziune în jazz, ştiut fiind că ceilalţi trei mai tineri colegi ai lor sunt binecunoscuţi pentru “escapadele” fusion-istice... Este pentru prima oară, în peste patruzeci de ani de când Miles Davis a pus bazele fusion-ului, când doi monştri sacri colaborează într-un proiect jazz-istic de mare anvergură. Duminică, 23 noiembrie 2008 va avea loc la Royal Festival Hall, în Londra, un mare concert în care FIVE PIECE BAND îşi va face auzit acest proiect. Momentul acesta prielnic, a fost speculat bine de organizatorii români dar ... jocul Corea McLaughlin a fost prea scurt şi fără vlagă... Nu ştiu ce motiv le-ar fi putut schimbat starea de spirit din acea seară ... iar bucuria revederii cu aceşti doi mari jazz-mani a devenit minimală. Au fost momente când McLaughlin, dar mai ales Corea părea că-i acompaniază pe ceilalţi... E drept că Vinnie Colaiuta şi Kenny Garrett au făcut un concert de zile mari, s-au întrecut pe ei înşişi cum se spune... Sunt foarte tehnici şi au mare aplicabilitate pentru jazz-ul de fuziune. Şi-au luat rolul în serios şi în anumite momente apogeul stării de fuziune dintre jazz şi rock a părut aievea. Solourile lui Kenny şi în special ale lui Vinnie păreau că maschează o stare de nelinişte a unui Chick Corea pierdut între clapele pianului său... Să nu uităm că Vinnie a cântat cu Zappa şi Zawinul... Prea multe demonstraţii de mari maeştrii chiar nu ne trebuiau ... însă, niscaiva momente de genialitate puteam primi... Şi asta pentru că, eu am plecat de acasă cu soţia să vedem un concert de jazz-fusion a cărui cap de afiş era Chick Corea şi John McLaughlin! S-a vrut a fi numai Masters of Jazz? Organizarea total neprofesională a echipei Media Services Events care a încercat să-şi facă un (re)nume în jazz, de care habar nu au, a fost sesizat şi de muzicienii cvintetului. Mai bine rămâneaţi la mane-lele şi la andre-lele voastre... La asta vă pricepe(a)ţi bine! Jazz-ul trebuie tratat cu respect şi foarte multă seriozitate! Nu este nici pe departe ceea vă închipuiţi! O vacă de muls... Calitatea afişelor, promoţia slabă a festivalului, tipărirea eronată a orei pe bilete, scrierea greşită a câtorva nume al cvintetului în anumite comunicate de presă, lipsa conferinţei de presă, întârzierea începerii spectacolului, pauzele nejustificat de lungi, ţinuta sărăcăcioasă a festivalului, lipsa prezentatorului, atmosfera rece, etc, etc, ... Îţi frângi gâtul dacă nu ştii să schiezi... Ascultătorii de jazz au pretenţii, ca dealtfel şi artiştii a căror şcoală muzicală este de netăgăduit! Nu poţi organiza astfel de concerte dacă nu ai experienţă în domeniu... Dar să ne întoarcem la concertul propriu-zis şi să mai spunem că sonorizarea a fost neaşteptat de bună. La aşa muzicieni aşa sunetişti ... ai lor. Secţia ritmică s-a auzit impecabil aproape ca într-un studio de înregistrări. De aici şi mirarea mea cum că ÎN acest cvintet numele mari de pe afiş au cedat locul celor tineri într-atât de mult, încât valoarea lor s-a diminuat considerabil. Pianul, respectiv chitara pot acompania desigur, dar când te numeşti CHICK COREA sau JOHN McLAUGHLIN cazi în derizoriu... Un concert prea scurt pentru FUSION, aproape 100 minute, un Corea cam anemic pentru cât de focos era My Spanish Heart, un McLaughlin întâmplător, un Vinnie Colaiuta excepţional, un Kenny Garrett imperial şi un Christian McBride foarte ritmic, dar şi ... o organizare foarte proastă.

Oricum nu e totul pierdut. Cu siguranţă concertul de la Londra va fi înregistrat pe DVD şi mai devreme sau mai târziu vom vedea împreună ce am pierdut în acea seară de 26 octombrie 2008 în fosta sală a congreselor... Până atunci îmi pun discul Organic Grooves cu Joey DeFrancesco, Kenny Garrett, Dr. Lonnie Smith, Grover Washington şi mă gândesc la ... Return to Forever....

Radu Lupaşcu
30 octombrie 2008



Din ciclul: Se întâmplă şi la noi...

Festivalul Concurs  - Bistrita Folk

Ediţia VII: 21-22 noiembrie 2008

Pentru că există Florin Săsărman, folk-ul bistriţean îşi are locul lui bine meritat în constelaţia greilor. Unul dintre cei mai apreciaţi şi talentaţi artişti ai ultimelor decenii, foarte bine cunoscut în lumea celor care iubesc folk-ul încă de pe vremea Cenaclului Flacăra, a iubit, iubeşte şi trăieşte pentru această muzică şi tot ce înseamnă ea. Dincolo de discurile editate, Florin este recunoscut de întreaga breaslă, drept unul dintre cei mai înverşunaţi promotori ai concertelor de gen. În plus, emisiunea lui „Diligenţa de bizanţ” produsă de Radio Cluj, a ajuns un standard. Strâns legat de locurile natale, s-a luptat timp de ani buni cu toată lumea pentru a promova muzica bună, şi a reuşit să pună bazele imediat după începutul noului mileniu, unui festival, pe care toată lumea îl credea mort încă din faşă. Ei bine, toţi s-au înşelat, Florin a luptat şi a reuşit să impună muzica bună, în marea de kitsch din jur. Cele două zile ale ediţiei din acest an, nu au făcut decât să demonstreze că efortul a meritat cu prisosinţă.

Au fost două zile cu săli pline, în care lumea s-a bucurat şi a cântat alături de marile nume ale muzicii folk, pe care, cu greu i-am fi putut vedea pe la Bistriţa, dacă Florin Săsărman nu ar fi luptat aşa cum doar el ştie să o facă.

Mulţi se întreabă în primul rând dacă mai e nevoie de concursuri de muzică folk. Adică de ce? Pentru cine? Mai e cineva care să vrea să cânte aşa ceva? Se pare că mai sunt şi astfel de oameni. Poate că nu sunt mulţi, dar cu siguranţă sunt buni. Sunt hotărâţi şi dacă puterea de luptă nu îi va părăsi, dacă vor fi susţinuţi, cred cu tărie că vor răzbi. Îmi întăreşte această convigere, tocmai câştigătorul din acest an la Bistrita – Folk. Numele lui este Mihai Călian, este din Cluj, şi a câştigat cu compoziţia proprie, muzică şi versuri, „Viteza sângelui meu”. Individul are de toate, talent, voce, prezenţă de scenă, e născut pentru aşa ceva. Nu sunt un ins care să mă las uşor impresionat, dar ascultaţi-mă pe mine şi ţineţi minte acest nume, veţi mai auzi de el în anii care vor veni, dacă va decide că vrea să îşi urmeze visul. Au fost opt concurenţi, adolescenţi şi tineri foarte talentaţi, cu toate acestea, toată lumea a „ştiut” a cui va fi premiul. Mihai a cucerit sala şi juriul şi cred că ar fi făcut-o indiferent de câţi contra-candidaţi ar fi avut.

Diverse instituţii locale şi naţionale, au susţinut şi mediatizat această ediţie. Este important faptul că, nume precum Electrecord, Radio România Actualităţi şi Jurnalul Naţional au fost la Bistriţa şi susţin sau vor susţine acest eveniment. Asta ne lasă speranţa în suflet.

Nu ştiu câţi dintre cei care au umplut sala la refuz, au făcut-o „şi” pentru concurs sau numai pentru recitalurile de „după”. 

Nimeni nu a plecat însă dezamăgit, numele mari au venit, au cântat, au vorbit cu oamenii, au lansat discuri. Fără îndoială evenimentul principal l-a constiutuit lansarea în premieră naţională a albumului „Călătorul” al „doamnei muzicii folk” Marcela Saftiuc. După mai bine de 30 de ani de exil în Franţa, Marcela s-a întors în oraşul ei şi nu oricum, ajutată de prieteni, a cântat, a lansat un disc şi a fost sufletul recitalurilor marilor artişti. Ascultând-o, mi-am dat seama că un nou standard s-a stabilit în muzica românească. Nicu Alifantis a fost deosebit de emoţionat la lansarea discului Marcelei, iar la sfârşitul serii i-a dedicat întreg recitalul.

De-a lungul a peste 4 ore premium, pe scenă au urcat: Vali Şerban, Hans Knall, Vasile Şeicaru, Heidi Schmidt (ultimul recital în România), Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis şi Sorin Voinea (Zan).

În cea de a doua seară au fost şi mai multe ore alături de „greii” folk-ului. Pe scenă au urcat Florin Săsărman, Grupul Ecoul, Maria Gheorghiu, Emeric Imre, Răzvan Crivaci (Câştigător Cerbul De Aur – 2008), Zoia Alecu, Mircea Baniciu cu Vlady Cnejevici. Mircea şi-a lansat ultimul abum, a dat autografe, a vorbit cu toată lumea şi a fost foarte impresionat de numărul de oameni prezenţi la lansare.

Au fost două zile de muzică bună, de atmosferă adevărată, de bucurie şi încântare. Nu ştiu dacă mai trebuia demonstrat că arta adevărată face săli pline, cel puţin în această parte de ţară, dar cu siguranţă toată lumea - artişti şi public - s-au întrecut în a sărbători prin frumos, Crăciunul care va veni.

Chiar din prima seară, Florin Săsărman, a aşezat o candelă aprinsă pe scenă, explicând celor din sală că „această lacrimă de foc este pentru spiritul şi memoria celui care a plecat din această lume, pentru a renaşte în altă lume”. Umbra deces-ului prematur al lui Emilian Onciu, a fost singura care a întristat deopotrivă pe cei de pe scenă şi pe cei din sală.

În cea de a doua seară, Florin a cântat colinzi aşa cum numai el ştie să o facă, acompaniat fiind de întreg publicul, dar şi de Marcela Saftiuc. Deja, Sărbătorile sunt mai frumoase.

Ovidiu Moldovan
25 noiembrie 2008



 

 

Home
News
Rock
Blues
Jazz
Prog
Trupe romanesti
Recenzii
Albume de referinta
Musical Advice
Foto
Gogosi cu Frisca
Caricaturi
Country
Interviuri
Contact
Site Map

 


 

 

 

RockShop

Big Mamou

Baicea Blues Band

cyfer

Radio 3 net

rprg6

nemaigandim

oldnews

Iulian Ignat

Afis Hendrixperience2.jpg

Afis Yann Tiersen.jpg

Afis Guns_Roses2.jpg

 Afis Paul Gilbert.jpg

Afis Tattoo.jpg