Arta Sunetelor

 

PASĂREA ROCK, ÎNAPOI LA CUIB…

Arta Sunetelor are deja, mai jos, câteva recenzii ale concertelor excepţionale susţinute de Pasărea Rock la Bucureşti şi Iaşi. Sâmbătă, 12 aprilie a.c., grupul renăscut s-a întors la cuib, oferind timişorenilor (în sala Capitol a FilarmoniciiBanatul”) aproape două ore şi jumătate de muzică interpretată cu emoţie, virtuozitate şi bucurie artistică. O empatie specială a cuprins, de la bun început, relaţia public-artist, bazată pe un orizont de aşteptare pe care orice cunoscător al istoriei grupului îl înţelege fără prea multe explicaţii. O fi fost şi nostalgia acelei muzici şi acelor vremuri, dar nu cred că doar asta a putut declanşa acele trăiri intense, profunde, pe care nu ţi le pot provoca decât combustiile artistice autentice. Ele izvorăsc din harul şi profesionalismul unor muzicieni de înaltă clasă ce se reconstruiesc – alături de chitariştii tinerei generaţii – pe măsura devenirii lor prin viaţă şi cultură.

Am fost martor fascinat la un echilibru perfect între sonorităţile hard, dezlănţuite prin Uciderea balaurului, Pasărea Rock, Vasiliscul şi aspida şi rafinamentul melopeic al Eşarfei în dar sau al Ceasornicarului. Între „păsăroiul” cu paşi cantafabuloşi şi gingaşa „colibri”, s-a aşezat Pe Argeş în jos sau Praznic năpraznic, cu pulsaţia lor de ritualuri arhaice. La capitolul unplugged, un deliciu l-a constituit reîntâlnirea cu Muzică şi muzichiie, o admirabilă piesă semnată Kappl, pe care Baniciu recunoaşte că a cântat-o rar de tot.

Cu un groove redutabil – Kappl, Lipan –, cu o voce inconfundabilă – Baniciu, cu aportul focos al celor doi chitarişti mai tineri – Cristi Gram şi Teo Boar, cu dantelăria timbrală a clapelor lui Vlady Cnejevici, cu funambuleştile improvizaţii ale viorii lui Mani Neumann şi cu umbra celui care, prin prezenţă, ar fi putut da păsării numele ei adevărat, Pasărea Rock străbate văzduhul sunetelor – gravă, solemnă, nostalgică, sprinţară, încrâncenată, graţioasă, capricioasă, învoaltă, năucitoare, şuie, extatică, croncănitoare, superstiţioasă, ameninţătoare, împăciuitoare, şugubeaţă cutezătoare, visătoare, legendară, cosmică, curtenitoare, acustică, electrică, sacră, profană, mlădioasă, vrednică, cutremurătoare, măiastră.

Spectacolul a fost realmente incendiar, iar publicul a răsplătit performanţa artiştilor prin standing ovation. Bisurile au stat sub semnul classic Phoenix: Nunta, Mugur de fluier, Andrii Popa, dar şi Vremuri şi un răscolitor Canarul, odată cu evocarea lui Moni Bordeianu. Josef Kappl a oferit o surpriză timişorenilor, prezentând, în primă audiţie, Timişoara – mon amour, o compoziţie recentă, odă elegiacă pe versurile lui Corneliu Vaida (toţi spectatorii au primit, la intrarea în sală, o foaie cu textul cântecului).

În final, s-a reluat Praznic năpraznic, pecetea muzicală a grupului. Straniu, mirific amestec de Archaeopteryx şi Colibri, Pasărea Rock (vai! ce pasăre asemănătoare cu eterna Phoenix!) e sărbătoarea rock-ului clasic românesc, verificată la dimensiunea prezentului.

„Keep calm and listen to Pasărea Rock!”

Gabriel Petric
13 aprilie 2014

 

Timişoara - mon amour
Muzica:Iosef Kappl, Textul: Corneliu Vaida

Strofa 1

Iosef Kappl.jpgMă întorc cât pot de des în Timişoara
Ca să îi respir văzduhul parfumat.
Şi mă preumblu când se lasă seara
Pe Corso-n Lung şi-apoi pe Surogat

Strofa 2

Nu pot trăi prea mult de ea departe
Mă cheamă-napoi tot mai ades'
La o cafea sau o cântarea-aparte
Dându-mi de-înţeles că n-am de ales.

Refren 1

Mi-am tatuat demult pe suflet Catedrala
în ochi când am privit-o visător,
Şi mi-am purtat şi eu în toată fala,
(A)Cea de menestrel de-a pururi călător.

Strofa 3

Oraşul meu ai fost şi eşti şi acum
Şi te-am purtat în suflet şi în cânturi
Te fredonam pe când porneam la drum
Grăbit spre cele patru vânturi.

Refren 2

Şi acum în toamna vieţii eu revin
Să îţi cânt şi să îţi dau bon-jour
Şi un cântec cu aromă de pelin
Ţie îţi închin, Timişoara - mon amour!




Pasărea rock la Iași

Un fotoreportaj de Liviu Antonesei

Pasărea Rock, noul proiect muzical pus la cale de trei foști membri Phoenix - Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan-Țăndărică -, cu Mani Neumann la vioară, fluier etc, Vlady Cnejevici – clape, Cristi Gram şi Teo Boar – chitare și Marius Baţu – chitară acustică și backing vocal, se afla într-un lung turneu de promovare prin țară. Joi 10 aprilie, a concertat la Iași, la Casa de Cultură a Studenților. Concert e totuși prea puțin spus, pentru ca a fost un veritabil spectacol multimedia, cu proiecții video, recital de poezie în deschidere, jocuri de lumini, lasere, muzică din fundal în pauze. Bașca băietii și-au schimbat de câteva ori costumația, nu la întâmplare, ci în fucție de selecția muzicață abordată în fiecare secvență din excelentul spectacol. Sper că selecția de poze postate poate depune o mărturie convingătoare despre calitatea scenică a spectacolului. Din păcate, pozele nu pot aduce cu ele și excelenta muzică - în cea mai mare parte piese Phoenix, dar parcă trăind o nouă viață -, nici atmosfera din sală pentru care singurul calificativ adecvat ar fi electrizantă. Atât de electrizantă încât publicul nu voia să-i lase să se retragă de pe scenă nici după cele două bis-uri în care au mai cântat vreo 5 - 6 piese. Toți, inclusiv „juniorii” recent cooptați au fost într-o formă exceptională, iar dacă în pozele individuale apare mai mult Țăndărică, asta se datorează intersectărilor biografiilor noastre de ieșeni, care vor rămâne ieșeni oriunde ne-ar putea purta viața... Ultima piesă cântată a fost una din cele mai frumoase interpretări ale Canarului din câte mi-a fost dat să ascult în această viață. Dacă ar fi cântat și Nebunul cu ochii închiși, ar fi fost ambele piese cult Phoenix ale generației mele. Dar rămâne pe data viitoare, pentru că eu sper să mai ascult Pasărea Rock... Sună - și arată! – prea bine pentru a se opri după acest turneu. Managementul a fost asigurat de Revolver - se pricep!

Se pricep foarte bine!

Pasarea Rock_Iasi.jpg

12 aprilie 2014
Foto: Nicoleta Dabija


PROFI!

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, după primul concert PHOENIX fără Mircea Baniciu scriam că “Pasărea a murit”. Atunci, mi-am luat multe înjurături şi pumni în cap, la figurat, desigur. Cu toate eforturile de resuscitare şi experimentele întâmplate în acest interval de timp, cred că, abia acum, concertul PASĂREA ROCK din 25 martie 2014, de la Sala Palatului a readus lucrurile în matca lor firească. Nu a fost o cântare oarecare. De la început până la sfârşit totul a fost gândit în aşa fel încât să devină şi să rămână în mintea tuturor un eveniment. De la primirea pe covorul roşu a celor nouă muzicieni, minutele bune în care, în foaier, s-au făcut interviuri, fotografii, s-a socializat cu spectatorii, jurmaliştii şi invitaţii din lumea sportului (Helmuth Duckadam, Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Emil Grădinescu) şi până la finalul celor două ore de concert totul a fost pus la punct în cele mai mici amănunte.

Pasarea Rock Helmuth Duckadam.jpgSpectacolul, căci despre un show este vorba, a avut o idee, o poveste. De la conferinţele de presă, noi ziariştii, aflasem ce se intenţionează. Termenul de “spectacol-concept”, cu care ne “ameninţau” organizatorii, a fost bine pus în pagină. Fără artificii regizorale gratuite, inventate doar ca să şocheze sau că “aşa se face”, piesele au curs firesc. Cele trei tablouri diferite, marcate prin schimbări de costume dar şi de ritmuri, au adunat 24 de piese mai noi şi mai vechi scrise de Baniciu şi Kappl. Trebuie spus că au fost şi câteva compoziţii (sau prelucrări) Covaci, repere obligatorii atunci când sunt pe aceiaşi scenă foşti componenţi PHOENIX.

Din câte am aflat de la Mircea Baniciu, a fost nevoie doar zece zile de repetiţii. S-a lucrat numai la asamblarea spectacolului, pentru că din punct de vedere muzical, fiecare dintre cei nouă profesionişti avea lecţiile făcute dinainte. Nimeni nu s-a “călcat pe picioare” cu cineva, nici unul nu a ieşit în faţă numai ca să demonstreze cât de bun instrumentist este. Să îi şi numesc aici: Mircea Baniciu, Josef "Ioji" Kappl, Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Vlady Cnejevici, Teo Boar, Cristi Gram, Costin Petrescu, Marius Baţu şi Manfred (Mani) Neumann.

De la armoniile vocale, până la solo-urile de chitare, şi percuţii (împărţite fără orgolii) sau clape, totul a sunat rotund, ca şi cum ar fi avut zeci de concerte în spate. Însă cel mai important lucru, mi s-a părut atmosfera de pe scenă. S-a cântat cu bucurie, cu drag, poate şi cu un pic de emoţie nostalgică, iar sala, aproape plină (din păcate!) a receptat şi a răspuns pe măsură.

Una peste alta, a fost un concert şi este un proiect de care aveam nevoie şi pe care îl aşteptam de multă vreme. Iar dacă ar trebui să spun totul într-un cuvânt, acesta ar fi “profi”. Pe de altă parte, aştept acum (de ce nu, tot la Sala Palatului) şi replica celeilalte păsări. Nu de Pasărea “Colibri” este vorba, ci de, aşa cum o denumea, ieri, un coleg jurnalist, Pasărea “Cuc”. Vorba reclamei: prietenii ştiu de ce.

P.S. adaug aici şi desfăşurătorul, ca să vadă ce-au pierdut cei care nu au fost, dar care îi pot prinde în turneul naţional ce va începe pe 7 aprilie la Constanţa (Constanța, Casa de Cultură a Sindicatelor, 7 aprilie; Galați, Casa de Cultură a Sindicatelor, 8 aprilie; Bacău, Teatrul de Vară „Radu Beligan”, 9 aprilie; Iași, Casa de Cultură a Studenților, 10 aprilie; Sibiu, Casa de Cultură a Sindicatelor, 11 aprilie; Timișoara, Filarmonica „Banatul”, 12 aprilie; Oradea, Queen’s Music Pub, 13 aprilie; Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenților, 14 aprilie; Buzău, No Limit, 26 aprilie).

O atmosferă minunată”, a spus Mircea Baniciu la finalul concertului, iar Ovidiu Lipan Țăndărică a adăugat: „O seară plină de energii pozitive, vă mulțumim!”

Teodora Ionescu
26 martie 2014

playlist pasarea rock.jpg

Last but not least: În completarea rândurilor scrise la cald de doamna Teodora Ionescu, aş vrea să adaug impresia stârnită subsemnatului de excepţionalul violinist Mani Neumann. Mani a fost “argintul viu” al super-show-ului la care am avut privilegiul să iau parte, omul care a fluidizat şi legat prestaţiile acestor muzicieni de excepţie. Vioara lui Neumann este sora bună, sora din adâncuri cu vocea lui Grigore Leşe şi cobza lui Tudor Gheorghe, ba chiar şi cu “Odele” lui Vangelis. Nu cred să mai fie în lumea asta vreun “neamţ” care să simtă româneşte şi să-şi spună pe vioară simţirea, aşa cum o face Neumann. Şi fiindcă veni vorba de nostalgii, nu o dată mi s-au umezit ochii de emoţie ascultând cântecele acestor “flăcăi” care şi-au luat fiecare secunda lui şi au făcut din ea pentru noi toţi “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

La mulţi ani şi pe curând, Pasăre Rock !

V.R. Cantacuzu
27 martie 2014

Foto: Tudor Macovei, Radu Lupaşcu.




Lord Of The Dance

Lord of the dance 2014 1.jpgCând spunem Lord of The Dance, ne gândim indiscutabil la creatorul său, irlandezul – american Michael Flatley, dansator, coregraf, actor, producător, muzician, prezentator TV.Acest spectacol, avea nevoie de o muzică unică, profundă, dinamică, tipic irlandeză, astfel că în anul 1996, Michael Flatley îl contactează pe compozitorul irlandez Ronan Hardiman (fost funcţionar de bancă), pentru a compune tema muzicală ce a avea să devină o pecete a evenimentului său.Lord of The Dance este un întâmplare unică bazată pe o poveste din folclorul irlandez, cu iz de clasicism american, precum bătălia dintre bine şi rău, încheiată cum era firesc, cu triumful binelui.

Această concepţie a adus Irish Step Dancing pe cele mai înalte culmi, dată fiind tehnicitatea şi puterea de penetrare a acestui stil de dans imaginat de Michael Flatley. Este unul dintre cele mai vizionată spectacole de muzică şi dans din toate timpurile.În februarie 1998,Michael Flatley, îşi doboară propriul record de bătăi per pas, adică 35 de bătăi pe secundă, fiind recunoscut în Guinness Book în 1999 şi 2000 dansatorul cu cea mai rapidă bătaie per pas şi cum era firesc, cu cea mai mare asigurare a picioarelor sale, pentru o sumă record de 40.000.000 de dolari.Spectacol al carei conotaţie internaţionala nu lasă loc echivocului, Lord Of The Dance, a fost prezent pe scena Sălii Palatului în 2 spectacole, dată fiind cererea uriaşă de bilete.

Nu pot spune decât un mare BRAVO pentru cei de la Project Events, care au reuşit într-un interval extrem de scurt să convingă pe cei de la Lord Of The Dance să mai producă un spectacol, înaintea celui programat deja. Acest fapt face încă odată dovada că cei de la Project Events sunt perfecţionişti şi mai fac şi miracole chiar. Show-ul prezentat la Bucureşti a continuat să aibe originalitatea sa în mare parte, dar muzica lui Ronan Hardiman a fost reconcepută, regăsindu-se accente foarte puternice de rock şi nu numai, publicul apreciind acest nou aranjament.

O impresie puternică a lăsat vocea spectacolului, o voce extrem de puternică, ale cărei inflexiuni aprindeau imaginea folclorului irlandez în consonanţă cu cel din zona de sud a ţării noastre, zonă care a fost mult sub tărâm celtic mai bine de 1.000 de ani. Temele muzicale aferente muzicii lui Hardiman ca Suil A Ruin, Our Weeding Day, au dat valoare folcloristică puternică spectacolului, dar nu în ultimul rând expresia pură a melodiilor în sine. Tot o surpriză a fost şi modificarea scenei Gypsy, a cărei melodie a fost trecută în registrul latino, dansatoarea adoptând un stil modern de dans, îmbinat cu un balet celtic de bună calitate. Michael Flatley îşi onorează calitatea spectacolului aşa cum ne-a obişnuit deja, cu o coregrafie perfecţionistă, pregătindu-i impecabil pe cei 23 de dansatori, aceştia demonstrând tehnicitate, farmec şi prestanţă dansului irlandez. Dealtfel, Michael Flatley, în 2011 când a reformat întregul show precum şi pregatirea acestuia, afirma că: ”nu se poate să existe o armată fără un general bun sau un general bun fără o armată”, făcând aluzie evidentă la pregătirea acestor extraordinari dănţuitori. În ce priveşte scenografia, la modul cum este prezentat show-ul la ora actuală, este una de avergură, implicând efecte vizuale şi sonore, care definesc povestea pusă în scenă, simţind amplitudinea show-ului marca Michael Flatley.

Este într-adevăr foarte greu să poţi perpetua un spectacol care era în mare parte determinat de Michael Flatley, de modalitatea acestuia în dans, precum şi de tehnica sa, dar lucrul acesta a fost posibil, pe de-o parte că s-a resimţit carisma acestuia în fiecare dansator, cât şi pe toată durata show-ului. Ceea ce a dorit Michael Flatley, cred s-a îndeplinit, respectiv că fiecare dansator din trupa să atingă perfecţiunea impusă de acesta, dar lăsând loc amprentei fiecăruia să îşi facă simţită prezenţă pe scenă.Un nou şi frumos dar pentru spectatori, a fost prezenţa cele două violoniste, foarte atrăgătoare şi cu o ţinuta intens gustată.

În concluzie, un show atrăgător, plin de muzicalitate specific irlandeză - evident originalitatea muzicală a lui Ronan Hardiman a vrăjit din nou publicul - un spectacol care încântă pe oricine şi pentru care Michael Flatley şi Ronan Hardiman, are de ce să se mândrească îăncă mulţi ani de acum încolo.

Lord of the dance 2014 2.jpg

Economu Bogdan
18 martie 2014

Foto: Tudor Macovei, Alin Crăciun




Muzica naturii şi a vietii…

Masanori Takahashi sau Kitarô, un nume de legendă, un nume sinonim cu muzicalitatea naturii, o interfaţă prin care natura comunică excepţional prin intermediul maestrului Kitarô, cu noi publicul.Esenţa muzicii sale se regăseşte în tot ceea ce ne înconjoară, iar muzica pe care ne-a oferit-o la Bucureşti pe 2 martie 2014, confirmă conivenţa sa cu natura.

Kitaro.jpg

Născut la 4 februarie 1953, Toyohasahi, Aichi în Japonia, Kitarô, reprezintă punctul de referinţă a genului New Age şi nu în ultimul rând muzica Electronică, fiind un pionier al acestor genuri muzicale. Muzician, compozitor, interpret, aranjator muzical, Kitarô îşi începe activitatea muzicală în 1970 când se alatură în prima trupă de rock progresiv japoneză (cum este considerată de marea majoritate) Far East Family Band, trupă formată în anul 1965. Descoperind sintetizatorul, Kitarô, începe creionarea muzicii sale, numai în jurul acestui instrument, în special, pe sintetizator analogic, nostalgia sunetului naturaladucându-i şi în prezent o mare satisfacţie, în comparaţie cu cele digitale, aspect reiterat şi la Bucureşti, unde printre alte sentetizatoare a cântat şi pe MiniKorg 700 S, un monophonic analog keyboard. Aflat într-un turneu în Europa, Kitarô îl cunoaşte pe instrumentistul german Klaus Schulze, fost membru al trupei Tangerine Dream, care îi consolidează calea în mod definitiv pentru genul ce într-un mod sau altul la creat, acela de New Age. În 1976, Kitarô părăseşte trupa Far East Family Band și după călătorile sale prin China, Laos, Tailanda și India, se reîntoarce în Japonia, unde lansează primele doua albume solo: "Tenkai" în 1978 şi în 1979 "Daichi". Popularitatea sa, îi este deschisă de serialul documentar "Silk Road: The Rise And Fall Of Civilisations" (Drumul mătăsii: Ascensiunea și decăderea civilizațiilor), difuzat pentru prima dată pe 7 aprilie 1980 și perpetuat timp de zece ani. Naratorul lui a fost Koji Ishizaka, iar muzica a fost compusă de Kitarô. La insistențele artistului, episoadele acestui documentar au fost transmise cu sunet stereo. Muzica a fost compusă în principal utilizând un Minimoog. Coloanele sonore care au fost create pentru documentare i-au adus lui Kitarô recunoaşterea internațională, iar albumele sale s-au vândut în milioane de exemplare.

Punctul forte în cariera sa, reprezintă cucerirea continentul american, care l-a făcut cunoscut întregii lumi, în special dupa acordarea Globului de Aur pentru cea mai bună coloana sonoră pentru filmul "Heaven & Earth" din 1993, al cărui regizor, producător a fost celebrul Oliver Stone (cu Tommy Lee Jones și Joan Chen în rolurile principale), a cărui piesă titlu a cântat-o şi în concertul de la Bucureşti. În anul 2001, albumul "Thinking Of You" (Gândindu-mă la tine) îi aducea un premiu Grammy pentru "Best Album New Age" dealtfel, singurul Grammy pe care l-a obţinut până în prezent, deși nominalizările sale au fost în număr de 14. Până astăzi, Kitarô a înregistrat 23 albume de studio, 6 albume live, 14 coloane sonore de film și 41 de albume-compilație, o întreagă operă dedicată naturii şi omului.

În ce priveşte concertul susţinut la Bucureşti, acesta face parte din primul turneu al lui Kitarô în Europa de Est – Symphonic World Tour. Conceptul evenimentului a fost dezvoltat pe două planuri. Primul plan este legat în special de partea pură electronică (veche, cum o mai numeşte artistul), interpretând piese în special de pe albumele Astral Voyage şi Full Moon Story, amplificând trăirea evenimentul prin proiecţii de imagini inspirate de natură şi viaţă, dealtfel laitmotivul muzicii sale, iar pe cel de-al doilea plan dezvoltând o atmosfera din perioada simfonică şi nu numai. Spiritul pur japonez împletit cu preţuirea naturii, sunt concepte care se regăsesc pe deplin în muzica sa, şi care au fost foarte bine amplificate, dealtfel chiar în deschiderea evenimentului, unde Kitarô începe concertul prin ritual shintoist, salutând cele patru zări, prin performarea la fluier de bambus japonez a piesei Mercury, urmând apoi piese ca Silk Road Theme, Caravansary, Bell Tower, Heaven and Earth, Matsuri, Koi, Sozo, Hajimary, Orochi, Nageki, Reimei şi altele, la fel de pure şi elegante în acelaşi timp au făcut deliciul publicului. În afară de magicul Kitarô, nu am putut să nu remarc, prima vioara din Orchestra Santa Rosa Symphony, respectiv Jessica Hindin, o tânără interpretă care a dat dovadă de o excepţională interpretare dată fiecărei piese, şi nu în ultimul rând rolul acesteia de a fi o adevărată inspiraţie, ca şi Keiko Takahashi (clape şi efecte speciale), Dan Antunovich (chitară bas), Jasper de Roos (tobe). Orchestra românească Alexander a fost dirijată excepţional de Stephen Small.

Nu în ultimul rând, am remarcat foarte buna interpretare a lui Marius Mihalache la ţambal, acompaniat de chitară bas, interpretând piese clasice şi de jazz, acesta performând deschiderea concertului. Lucru care m-a mirat şi de care a fost şi mândru în acelaşi timp a fost faptul că, artistul a dorit interpretarea lui Marius Mihalache să deschidă concertul său, lucru cu totul foarte rar pentru Kitarô.

Un concert extraordinar, un concert în care cred că fiecare dintre noi, s-a simţit mult mai aproape de natură, de spiritul liber al dezvoltării armonioase, fără restricţii, fărăpoluare, un concert liniştit, urmărit cu sufletul la gură de întreaga audienţă, artistul, mărturisind în final, că s-a simţit extraordinar în ţara noastră şi că ar trebuii să vină mai des în ţara noastră, un ţel pe care noi toţi îl dorim să se materializeze cât de curând.

Economu Bogdan
17 martie 2014

FotoKitarô: Dorel Melinte




Led Apple

led apple.jpgUite o întrebare: la ce se gândeşte lumea când aude Led Apple? Păi, în afară de Led Zeppelin, nu am prea auzit alte păreri…

Însă uite altă întrbare: la ce se gândeşte lumea când aude de k-pop? Printre variante se numără, în general, reacţii de genul: muzică pop din Corea? De ce asculţi aşa ceva?, Haha din Corea de Nord nu-i aşa? Haha…, Sushi sashimi orez!!! etc.

Ei bine, Led Apple sunt o trupă de K-pop cu tendinţe spre un indie rock mai personalizat, care au mult success la ei acasă dar, de ce nu, şi în România. Deşi nu sunt într-un număr foarte mare, toţi fanii k-pop români sunt foarte entuziaşti şi informaţi, cu vârste de la 15+ în colo, care iubesc acest gen din toate punctele de vedere şi cărora nu le pasă de prejudecăţile celor din jur.

Tocmai de aceea, în seara de sâmbătă, 15 februarie 2014, în Turbohalle au răsunat vocile sutelor (sau miilor) de fani în întâmpinarea şi pe tot parcursul concertului celor de la Led Apple. Chiar şi înainte de concert, la sound-check, şi după concert, la autograph-session, fanii neobosiţi au susţinut Led Apple cu toată puterea lor: de la light-sticks la cartoane, de la inimi făcute în aer cu mâinile până la ţipete şi pierderea răsuflării, neobosiţii admiratori şi-au arătat dragostea faţă de băieţi. Emoţiile au ajuns atât de mari la un moment dat, încât fanii cărora li s-a făcut rău au trebuit scoşi din public peste gardul din faţă şi duşi în backstage chiar şi înaintea concertului.

led apple 1.jpgÎn ceea ce priveşte concertul, acesta a fost incendiar. Vocile lui Hanbyul şi Kyumin au fost excelente, la fel şi instrumentiştii în performanţa lor (Youngjun, Hyoseok şi Kwangyeon), ducând concertul coerent mai departe în strigătele publicului. Au cântat fără probleme două ore, au comunicat cu fanii. De fapt, ei au fost atât de încântaţi de România încât au făcut poză la public pentru a o publica pe twitter, au întrebat fanii ce melodie să cânte în continuare (chiar dacă asta însemna să îşi schimbe playlist-ul), au filmat publicul pentru video-ul de la noua lor melodie, iar pe feţele lor se vedea, în timp ce erau aclamaţi minute în şir fără oprire, că nu se aşteptau la un aşa public entuziast şi că, dacă ar putea, ar mai sta pe scenă timp îndelungat. Sincer, nu cred că atmosfera poate fi descrisă în cuvinte, deoarece orice aş scrie, tot pare că acolo izbucnirea a fost mult mai amplă, mai mare, mai grandioasă, şi că dacă nu vezi, nu ai cum să crezi. Încheindu-se cu tortul adus pe scenă pe care fanii l-au pregătit pentru trupă, concertul s-a terminat cu băieţii foarte emoţionaţi, aproape în lacrimi, şi cu fanii fericiţi peste poate.

În rest, organizarea cu punctele forte şi defectele ei. Nu a fost foarte convenient ca, înainte să intru în sală să aştept mai mult de jumătate de oră la o coadă interminabilă (sunt convinsă că unii au stat mult mai mult), însă odată ajunsă totul a decurs foarte bine. În faţa scenei body-guard-ul simpatic împărţea sticle de apă Dorna la fani dintr-o sursă aparent inepuizabilă şi avea grijă de ei. Fără nici un fel de problemă în rest.

Sper ca Led Apple să fie doar începutul şi că fanii (printe care mă număr şi eu) să fi dovedit că merită cu adevărat să mai fie aduse trupe din acest gen în România. Felicitări Led Apple şi admiratorilor alături de care m-am simţit superb şi care mi-au oferit o experienţă superbă şi de neuitat!

Silvia Big
27 februarie 2014

Foto: Silvia Big


O mare familie, Arta Sunetelor!

Am fost prezent miercuri, 19 februarie 2014, la lansarea primei cărţi Arta Sunetelor, o antologie texte inedite, apărută în seria Mitologiilor Subiective, un moment aniversar de 5 ani ai revistei virtuale cu acelaşi nume. Impresia pe care am trăit-o la acest eveniment a fost că mă aflu într-o mare familie. Dacă stau bine şi mă gândesc, aşa şi este. Sunt unul dintre cei mai tineri membri ai acestei familii, dar acest fapt nu l-am resimţit niciodată, ba dimpotrivă, parcă timpul uneori se oprește pentru fiecare nou membru, şi apoi, o ia de la capăt. Dragostea pentru muzică, pentru film, pentru poezie, pentru artă, pentru teatru, pentru balet, este ceea ne uneşte şi nu în ultimul rând ne întăreşte. Este foarte greu de cuantificat emoţiile trăite la această celebrare, pentru fiecare dintre noi, dar cred cu siguranţă că s-au regăsit în emotivitatea însăşi a frumoasei întâmplări. Mă gândesc foarte serios la o promovare anuală a acestui gen de întâlnire, chiar aproximativ la aceaşi dată. O întâlnire anuală cu "rudele" din Arta Sunetelor cred că ar fi extrem de benefică şi constructivă pe toate planurile, mai ales dacă cutuma dezvoltată în acest an privind acordarea diplomelor de excelenţă ar avea o continuitate firească. Cred şi sper în existenţa unui nou gen de eveniment - Decernarea premiilor Arta Sunetelor*. La Mulţi Ani!

foto de grup 2.jpg

Economu Bogdan
25 februarie 2014

Foto: Mihai cROCo Manea

*ARTA SUNETELOR A OFERIT 2 DIPLOME DE EXCELENŢĂ

În cadrul evenimentului de lansare al primei cărţi tipărite Arta Sunetelor, revista noastră virtuală a oferit 2 premii de excelenţă:

- domnului Prof. Dr. VIOREL COSMA pentru ampla şi valoroasa activitate jurnalistică, lexicologică, didactică şi muzicologică, desfăşurată pe tărâm românesc (cartea "Povestea The Rolling Stones" de Ioan Big);

- domnului IULIAN MUGUREL VRABETE pentru bun-simţ, măiestrie artistică şi valoroasa contribuţie la cultura muzicală românească (trilogia "Faţa Văzută şi Nevăzută a Muzicii" de Costin Grigoraş).


Vocea Dulce Pontes

dulce pontes foto recenzie.jpgVoce, forţă, mult talent, dragoste şi sentiment. Asta cred că reprezintă Dulce José Silva Pontes (n. 8 aprilie 1969), celebra cântăreaţă de muzică fado, aşa cum este considerată de mulţi, regina actuală a muzicii fado. Fado, înseamnă în mod obişnuit, destin sau soartă, iar stilurile sale de expresie sunt în principal două, numite după oraşele Lisabona şi Coimbra. Stilul lisboeta este mai popular, iar stilul coimbra este mai fin, mai pătruntor. Această scurtă prezentare a fado-ului era necesară, întrucât genurile personalizate dulce Pontes, sunt de cele mai multe ori amestecuri de aceste stiluri. Cred că este singura cântăreaţă care poate face aşa ceva, având în vedere glasul ei şi mai ales tehnica pe care o dezvoltă aceasta. Cum a fost spectacolul de la Bucureşti, din 9 februarie 2014? Este greu de descris în cuvinte frumuseţea unui cântec vibrant şi dulce, dar voi căuta să scot în evidenţă câteva aspecte proprii, care merită consemnate istoriei. Dulce Pontes a pornit deschiderea spectacolului pe acorduri de pian - aşa cum adoră dealtfel - cu interpretări foarte elaborate a pieselor „O Infante”, „Grito”, „La Bohemia” şi „Ondeia”. Dealtfel pianul, reprezintă calea spre lumea muzicală al lui Dolce Pontes, ea simţindu-se bine pe acest instrument, cu o tuşă personală, pe fiecare interpretare. Show-ul a început în acorduri de pian, ce au însoţit piesele: „O Infante”, „Grito”, „La Bohemia” şi „Ondeia”. Apoi, a prins amploare, pe melodii tradiţionale portugheze, cu „Bailados Do Minho” (fado coimbra), „Fado Choro” şi „Fado Das Horas” piesa cântată de D. Maria Teresa do Carmo de Noronha (7.11.1918 – 5 iulie 1993, o mare cântăreaţă de fado de origine nobilă). „Soy Un Circo”, piesa marelui compozitor argentian de tango, Hector Luciano Stamponi, nu cred că a fost aleasă întâmplător având în vedere mesajul şi stările afective comune, străbătute deopotrivă în muzica fado, tristeţe şi veselie.

Un moment intens a fost duetul solistei cu românul Marcel Pavel, bine gustat de publicul prezent: vocea plină de forţă şi răscolitoare a lui Dulce s-a împletit foarte bine cu cea puternică şi profundă a solistului român în piesele “Ave Maria” şi “Mar E Tu”, această ultimă piesă, cântată excepţional, duetul realizându-se impecabil. Marcel Pavel, a finalizat prezenţa sa scenică cu piesa Caruso, una din piesele favorite ale lui Dulce (piesă compusă de Lucio Dalla în 1986, pentru memoria marelui tenor italian Enrico Caruso) dedicată de către Marcel Pavel interpretei portugheze. Finalul spectacolului a fost de-a dreptul incendiar, având în vedere că au fost interpretate 2 mari hituri:Maria De Buenos Aires”, piesă din opera tango a lui Astor Piazzola, urmată de vestita "Canção do Mar", al cărei început a fost unul extrem de mistic dar pasional, având uşoare acorduri aztece, pe care Dulce Pontes le-a petrecut dansând admirabil. Piesa Canção do Mar a fost interpretată cu graţie şi delicateţe divină, iar în finalul piesei a adresat publicului un dulce “Vă iubesc”! La stingerea ultimului acord al piesei, publicul a aplaudat frenetic, parcă la nesfărşit. Aplauzele, extrem de puternice - de o intensitate şi vigoare - care sincer, mi-a fost foarte rar dat să văd şi să aud, au creionat impresia extrem de puternică rămasă audienţei.

Rechemată pe scenă, spre domolirea aplauzelor ce nu conteneau să vibreze sala, DULCE a revenit pe scenă cu zâmbetul pe buze, pentru un bis în forţă, pe melodia “Laurindinha”. Apoi s-a retras, cu braţele pline de flori, şi evident, în aplauzele publicului profund mulţumit. De remarcat şi deloc de neglijat, orchestra care a acompaniat-o! Cred cu tărie, că mai toţi instrumentistii prezenţi în orchestră terminaseră conservatorul cu nota zece, dată fiind tehnica acestora, perfecţiunea fiecărui acord a oricărui instrument în parte, o interpretare fără greşeală. Cel care mi-a atras atenţia a fost percuţionistul, care a demonstrat o virtuozitate remarcabilă, mai ales pe instrumentele de percuţie, netradiţionale.Întreg spectacolul, a fost unul plin de pasiune şi dăruire,candoare şi probitate, trăiri ascunse, tragice sau amoroase. Muzica fado, crează stări sufleteşti în general mai triste, dar modul cum a fost pus întreg spectacolul în scenă, precum şi alegerea pieselor, a creat o lume afectivă, tandră, exact cum a dorit sufletul ei dulce, o seară construită pe simţăminte sincere şi curate, în amprenta unei voci unice.

Economu Bogdan
13 februarie 2014

Foto: Silvia Big


Wednedsay night in Bucharest” sau Crinii născuți din noroi

George Călinescu încheie romanul biografic "Viața lui Mihai Eminescu" cu aceste memorabile cuvinte: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale" …

Ilie Stepan.jpgIeri 15 Ianuarie 2014, de ziua Poetului (încă …) național, am avut privilegiul să iau parte la o întâmplare muzicală de excepție, care mi-a readus în memorie frazele de mai sus. În urmă cu 42 de ani, grupul Pro Musica, un crin răsărit din noroaiele comunismului ceaușist, debuta cu un concert ce avea să marcheze începutul unei lungi şi complexe cariere muzicale. În seara de 15 ianuarie 1972, tinerii pe atunci Ilie Stepan & Co au cântat muzică pe versurile lui Mihai Eminescu, legându-și astfel indisolubil numele și sufletele de Poetul nepereche al nației române.

Seara de aseară - fie-mi iertată aliterația - mi-a mai adus în minte și o strigare a "golanilor" din Piața Universității, cei care din 22 aprilie și până la 20 mai 1990 au sfidat regimul neocomunist al tovarășului Ion Iliescu. Strigarea, chemarea la lupta pentru Libertate, Dreptate, Adevăr suna așa: "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!" …

Ei bine, ieri 15 Ianuarie, inima Timișoarei, a orașului care a pornit revoluția din Decembrie 1989, a fost alături de prietenii din București. Puținii norocoși care au reușit să prindă un loc pe scaun sau în picioare la "Clubul Țăranului" au avut parte de o seară de vis, de muzică aleasă, de pauze condimentate cu replicile schimbate de Ilie Stepan cu amicii din sală, de multă, multă emoție. Toate acestea sub semnul prieteniei care ne leagă pe noi, bucureștenii, de frații nostri timișoreni întru libertate de spirit, de rostire fără teamă a ceea ce ne doare sau bucură.

Dacă ar fi să dau un nume acestei simțiri aparte, care ne face să ne recunoaștem unii pe alții oriunde ne-am afla, eu i-aș zice Pasărea Rock. Pasăre cu aripi lungi până la stele și cu picioarele bine înfipte în glia moșilor noștri. Pasăre de foc și gheață, de râsu-plânsu și de toate câte ne sunt date nouă, oamenilor, de bunul Dumnezeu.

Aseară, Ilie Stepan, Dixie Krauser și Horea Crișovan ne-au purtat pe aripile Păsării Rock, ne-au dăruit multe cântece frumoase, atât de frumoase și de gingașe, incât nici musca nu ar fi îndrăznit să bâzâie la auzul lor. Aseară, cei 3 muzicieni timișoreni ne-au nins cu zăpadă și flori, ne-au amintit cât de fragilă ne este existența, ne-au arătat cum e cu tranziția la fel de eternă ca ticăloșia celor care ne conduc, ne-au plimbat prin hotelul trist în care suntem cu toții prizonieri, ne-au atins inimile cu degetele reci și sceptice ale Glossei lui Eminescu, ne-au încins sângele cu ritmuri iberice și, mai ales, ne-au făcut să înțelegem de ce nu trebuie să ucidem o pasăre cântătoare.

Ora de vis a trecut repede, repede, dar noi n-am lăsat-o să plece cu una, cu două … ci cu mai multe bisuri.

Bisuri încheiate cum nu se putea mai frumos: Cu Ilie Stepan, Dixie Krauser, Horea Crișovan, Ducu Bertzi, Marius Baţu și, cu permisiunea d-stră, ultimul pe … scenă: Doru Stănculescu. Cu vocea bine încălzită de dialogul asiduu purtat din sală cu Ilie Stepan, Doru Stănculescu ne-a cântat minunatul, răscolitorul său cântec "Ai, hai … pe sub flori mă legănai" … Și iarăși mi-am amintit că versurile acestei bijuterii muzicale sunt populare, creația vreunui anonim, a Țăranului uitat și de nimeni băgat în seamă despre care poetul Ion Gheorghe zice așa în Zoosophia sa: "Noroc cu neicanime / că bagă plugul la adâncime".

Mulțumim, Ilie Stepan, Dixie Krauser, Horea Crișovan, Doru Stănculescu pentru seara minunată pe care ne-ați dăruit-o! Multumesc, Radu Lupașcu, fiindcă mă ții la curent cu ce cântări se mai întâmplă prin urbea Bucureștilor și mi-ai oferit prilejul să asist la acest foarte special eveniment muzical.

LA MULȚI ANI MUZICII ADEVĂRATE ȘI TUTUROR CELOR CARE ARD ÎNTRU FACEREA EI!

V.R. Cantacuzu
16 ianuarie 2014


Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

RockShop

Baicea Blues Band 

ProgSon.jpg

sigla club live.jpg

Afis_Trooper.jpg

al bano.jpg

Afis_Mircea Baniciu.jpg

Afis_Folk.jpg

Afis_Yanni.jpg

Afis_Metalhead vara.jpg

Afis_Billy Idol.jpg

Afis_Thirty.jpg

Afis_Hugh Laurie.jpg

Afish_Jethro Tull.jpg

Afis_Dream Theater.jpg

Afis_Testament.jpg

Afis_Metalhead toamna.jpg

Afis_British legends night 2.jpg

Afis_November to dismember.jpg

 

Home
News
Rock
Pop
Blues
Jazz
Prog
Folk pur si simplu
Trupe romanesti
Recenzii
Riffuri de chitara
Point of View
Surroundophilia
Albume de referinta
Musical Advice
Foto
Gogosi cu Frisca
Curiozitati
Caricaturi
Pictura
Country
Interviuri
Echipa de redactie
Contact
Site Map