Arta Sunetelor

 

CONCERT DE GENIU

HANS ZIMMER Live On SSE Wembley Arena, Londra, 7 Aprilie 2016

ssearena.co.uk.jpgÎn ciuda unor parti-pris-uri sau bovarisme personale inevitabile (gen Clapton sau Stones), niciodată, dar absolut niciodată (!) şi martori îmi sunt cei care, fie şi sporadic, mi-au urmărit pe parcursul timpului textele publicate în diverse fanzine, pe site-uri sau în cărţi, nu am asociat cuvântul ‘geniu’ cu un eveniment muzical desfăşurat pe o scenă. Trebuia, se pare, să existe un început. Asociată cu această etichetă, orice apreciere sau superlativ plasat punctual va părea desuet astfel că mă voi limita la o cronică analitică (sper eu, sugestivă) din care fiecare îşi poate trage propriile concluzii. Doar o observaţie: titlul (în ceea ce mă priveşte, atât ca spectator pasionat de cultura Pop cât şi ca profesionist în domeniul designului de evenimente speciale) se referă la întregul puzzle creativ, la modul în care ansamblul spectacular a fost conceput, indiferent de pondere (aranjamente muzicale, lumină şi sunet, marketing, organizare etc.) şi nu la una sau alta dintre valenţele specifice care l-au definit. Să nu anticipăm însă... “I spent my life being terrified of being on the stage. You can’t have fear all your life.” declara înainte de primul său turneu Hans Zimmer (n. 1957), cel mai de succes compozitor de film de la Hollywood din istoria ultimelor decenii, cu aproape 200 de coloane sonore semnate în CV, în calitate de compozitor, cu peste 100 de premii în vitrină şi alte sute de nominalizări prestigioase (de la “Gladiator” la “12 Years a Slave”), cu o influenţă gigantică în Cetatea Viselor de vreme ce este mentor, tutore, protector şi promotor prin intermediul studioului său Media Ventures a unui grup de creatori (Steve ‘Transformers’ Jablonsky, Trevor ‘National Treasure’ Rabin, Harry ‘The Martian’ Gregson-Williams, John ‘Shrek’ Powell, Henry ‘Kick-Ass’ Jackman, Ramin ‘Iron Man’ Djawadi, Mark ‘Con Air’ Mancina etc.) ce însumează multe zeci de miliarde de dolari (!) încasări pentru filmele al căror OS poartă numele lor pe generic (mai multe detalii aici sau în antologia Culorile Sunetelor, apărută în 2015 la editura RAO). În momentul în care a fost anunţată decizia că va ieşi la lumină (în acest caz, cea extrem de puternică, a sutelor de reflectoare) din partea acestui ‘şoarece de studio’ perfect confortabil cu operarea din penumbră şi exercitarea influenţei în forme discrete, nu ai cum să ai decât aşteptări foarte mari de la un spectacol live. Mai ales că nu prea există vreun star la Hollywood care, în ultimele cinci decenii, să nu fi alergat/duelat/pupat/dansat/lăcrimat/transpirat pe celuloid fără muzica sa în fundal, de la Sean Connery şi Tom Cruise, Tom Hanks şi Robert Downey Jr., Mel Gibson şi Brad Pitt, până la Simba, Kung Fu Panda, Muppets, King Julien, Rango şi... Tonto. Cu o determinare extraordinară, Hans Zimmer atacă conceptul “Every picture tells a storyşi îl transformă în Every (musical) note tells a story. Uitaţi-l pe Russell Crowe şi pe Johnny Depp, pe Christian Bale şi pe Denzel Washington, uitaţi universurile paralele din Inception sau întâlnirea piraţilor din Barbados, uitaţi goana profesorului Langdon pe ‘The Rose Line’ şi educarea lui Chappie... muzica bate filmul, muzica trăieşte dincolo de film, muzica face filmul!

hans zimmer.jpgÎn două ore de concert, inclusiv prin lipsa de conexiune deliberată a muzicii sale pe video cu vreuna dintre scenele din blockbusterele care ar putea amplifica asocieri cu respectivele producţii, neamţul ne transportă prin intermediul unui eveniment eminamente muzical într-un spaţiu al fanteziei în care, până la final, faci completamente abstracţie ca spectator de contextul în care ai ascultat pentru întâia oara tema respectivă. Mai mult, rearanjarea şi mixarea fragmentelor tematice într-un concert bazat pe potpuriuri sonore (de acord, Zimmer a şi avut de unde să aleagă... vasta şi diversa sa creaţie) obligă partiturile la o relaţie de vasalitate faţă de un concept de spectacol mai greu asociabil muzicii de film, perceptibilă actualmente ca gen de către audiofili ca o ‘bagaboantă’ ce bântuie prin spaţiul neutru de la frontiera dintre muzica cultă şi cultura Pop: un periplu atent şi inspirat echilibrat şi extrem de antrenant în istoria muzicii contemporane indiferent că ne referim la Jazzul tradiţional sau cel bazat pe improvizaţie, la Heavy-Metal sau Prog-Rock, la Clasic sau Punk, Techno sau World Music (absenţa Lisei Gerrard pe Gladiator este compensată de apariţia lui Lebo M., vocea originală din The Lion King ce cântă The Circle of Life nu în engleză cum ar fi de aşteptat ci într-un dialect african... aşa cum spuneam, nimic din ce-aţi ascultat deja în vreun film sau pe CD nu seamănă cu ceea ce ni se oferă în spectacol). Imaginaţi-vă că această călătorie se desfăşoară într-un cadru vizual eliberat de orice farafastâc gratuit şi inutil, menit a pune în valoare exclusiv muzicienii de pe scenă... siderant, deseori ai senzaţia că unii dintre aceştia sunt holograme! (designerul de lumini şi video este Marc Brickman, cel care a creat scenografiile/vizualurile originale pentru spectacolele Pink Floyd şi, printre multe alte proiecte, a semnat ulterior concepţia scenotehnică & A/V a ceremoniilor de deschidere de la Olimpiadele de la Barcelona şi Nagano), în care performează peste 70 de artişti! Structural, prin componenţa trupei de bază (în cadrul căreia Richard Harvey, cunoscut rockerilor ca fondator al grupului de Rock Progressive Gryphon, iar puriştilor ca dirijor al London Symphony Orchestra, Nick Glennie-Smith, clăpar al lui Roger Waters în show-ul “The Wall” de la Berlin din 1990, dar şi autor al OS-ului pentru The Man in the Iron Mask cu proaspătul oscarizat Leo în rolul lui Ludovic al 14-lea, sau Mike Einziger, chitaristul trupei de Rock americane Incubus, se duelează/completează cu două secţii formidabile, cea de percuţie condusă fără emfază dar spectaculos de exoticul indian Satnam Ramgotra şi cea de coarde unde vedeta incontestabilă rămâne violoncelista chinezoaică Tina Guo, preferata trupei Foo Fighters) concertul este unul de Rock Simfonic însă nu trebuie omis că, în spatele acesteia, pentru părţile de acompaniament de factură clasică, şi-au făcut datoria cu brio Isobel Griffiths Ensemble (orchestra) şi Crouch End Festival Chorus (corul). Norocul nostru că Herr Zimmer are biluţe dense care, odată aruncate pe o pantă, stârnesc în mod sigur avalanşe. Pentru a transpune cu succes în practică, cu acest gen de talente, o viziune născută şi în primă fază, rămasă doar în propria-i cutie craniană, ai nevoie, dincolo de harul de a face muzică, de o viziune şi de o capacitate managerială remarcabilă. Inclusiv în contrabalansarea setlist-ului cu extrem de scurte intervenţii la microfon, toate cu caracter emoţional şi care, dacă le inventariem cinic post-factum, par dintr-un plan extrem de bine conceput: referirile la valorile familiale, tributurile pentru cei răposaţi (Tony Scott şi Heath Ledger), reamintirea valorii prieteniei (Ridley Scott, Christopher Nolan), respectarea competiţiei şi a predecesorilor (Ennio Morricone, James Newton Howard), implicarea reactivă în viaţa comunităţii (compoziţia Aurora a lui Hans Zimmer dedicată victimelor masacrului din cinematograful din Aurora, Colorado, din 20 iulie 2012, petrecut în timpul vizionării lui The Dark Knight Rises). Să încercăm să inventariem totuşi ce s-a cântat...

Setlist aproximativ (deşi am încercat să mă acordez cu opiniile împărtăşite de alţi spectatori la concert, nu garantez că este 100% exact datorită complexităţii rearanjării muzicale în potpuriuri şi ale eventualelor pasaje de legătură utilizate aparţinând unor teme dificil de detectat chiar de către fanii hardcore).

Act 1

  • Intro Medley (Driving Miss Daisy: Driving / Sherlock Holmes: Discombobulate / Madagascar 2: Zoosters Breakout-Rescue Me)
  • Crimson & Angels Medley (Crimson Tide: Roll Tide / Angels & Demons: 160 BPM)
  • The Gladiator Medley (The Wheat / The Battle / Elysium / Now We Are Free)
  • The Da Vinci Code: Chevalier de Sangreal
  • The Lion King Medley (Circle of Life Opening / Under the Stars / Lea Halelela / Circle of Life Ending)
  • The Pirates of the Caribbean Medley (Jack Sparrow / ‘Love Suite’... combinaţie între One Day şi Up Is Down / He’s A Pirate)

Act 2

  • True Romance: You’re So Cool
  • Rain Man: Main Theme
  • Man of Steel: What Are You Going to Do When You Are Not Saving the World?
  • The Thin Red Line: Journey to the Line
  • The Amazing Spider-Man 2: The Electro Suite
  • The Batman/Dark Knight Medley (Why So Serious-The Joker Suite / Like A Dog Chasing Cars – Moody Bruce Remix / The Dark Knight Rises: Fear Will find You)
  • Aurora
  • Interstellar Medley (Day One / Cornfield Chase / Where We’re Going / No Time for Caution / Stay)

Encore

  • Inception Medley (Half Remembered Dream / Dream Is Collapsing / Mombassa / Time)

Nu vă mai spun de prezenţa excepţională ca oaspete special a lui Johnny Marr, acolitul lui Morrissey din The Smiths, pe întreaga durată a celei de-a doua părţi a concertului şi nici de organizarea impecabilă din partea locaţiei (ex. mail personal trimis cu o săptămâînainte fiecărui plătitor de bilet - ‘for dummies’ - care reinventaria regulile generale, nepunerea în vânzare a locurilor din spaţiile cu acces vizual problematic precum cele din spatele regiei tehnice de aproape 100 mp, apoi accesul facil în ciuda filtrelor de securitate instalate din raţiuni evidente şi deschiderea zonelor adiacente de fumat abia după începerea concertului pentru a nu periclita ora sa de începere) şi mă voi referi succint la intervenţia producătorilor care îl reprezintă pe Hans Zimmer. 1.) Instrumentele de luat vederi nu au fost interzise (cu excepţia celor profesionale, lentile detaşabile, anumite caracteristici etc... indicate de la bun început) ci încurajate (singura afişare pe ecranele de scenă până la începere a constat în mesajul de a posta pe reţelele sociale, facebook/twitter/instagram/wtf, imagini şi impresii de la show). 2.) Joaca de-a marketingul. La fiecare dintre numeroasele puncte de merchandising (bine populate ca şi gamă/varietate de produse) era plantat anunţul că în tot mormanul de caiete-program există cinci bucăţi (!) cu autograful lui Zimmer (credeţi-mă, chiar şi în grupul restrâns în care am fost la spectacol, tot s-au achiziţionat mai multe caiete decât era realmente nevoie). Mai mult, aleatoriu (cel puţin în faza pe care am experimentat-o eu), se ofereau carduri personalizate purtătoare de cod ce permit posesorilor să downloadeze gratuit pe 20 aprilie 2016 o bucată din prima parte a concertului la care a asistat pe Wembley. Chapeau! OK, dacă nu v-am convins până acum nici n-are sens să continui cu argumentaţia. Celor interesaţi de exemplificări A/V legate de concert (chiar dacă sunt realizate de amatori aflaţi în sală, ca şi mine, în calitate de simpli spectatori) le sugerez trei link-uri de pe YouTube: Chevalier De Sangreal, The Lion King, The Dark Knight Medley. Iar celor pasionaţi de Pop culture şi de ceea ce oferă Londra în off-season (expoziţia Rolling Stones, Kit Harrington din “A Game of Thrones” pe o scenă de teatru în “Dr. Faustus” a lui Philip Marlowe etc.) veţi găsi descrisă ceva mai în detaliu experienţa unui weekend fabulos în rubrica mea Declin d’Oeil. Să ne vedem la Sofia. Sau la Praga. Sau la Budapesta. Chiar dacă, din păcate, Johnny Marr nu va fi pe scenă (prezenţa lui e confirmată doar la Berlin, Manchester, Dublin şi Orange), esenţial este să nu îl rataţi pe Hans Zimmer. Cât despre Bucureşti... presupun că o să avem ocazia să îi ascultăm şi în anii viitori pe tinereii vivace Al Bano, Nana Mouskouri şi Richard Clayderman deci nu sunt acum o pierdere majoră pentru cultura noastră... generală (din seria Tales from the Crypt).

Ioan Big
09 Aprilie 2016

Sursa foto: ssearena.co.uk (1), hans-zimmer.com (2).


Music is your own experience, your thoughts, your wisdom” (Charlie Parker)

(Muzica este propria ta experiență, gândurile, înțelepciunea ta)

Charlie Parker & Dizzy Gillespie Tribute 1.jpgAm avut marea bucurie de a participa la Sala Radio în seara zilei de 31 martie 2016 la un spectacol-eveniment organizat de Jazz Syndicate Live Sessions: Legends of Jazz: A CHARLIE PARKER & DIZZIE GILLESPIE. Ar fi trebuit să aibă loc la o săptămână după tragicul eveniment de la Colectiv, însă contextul a determinat amânarea concertului. Cu siguranță energia debordantă bazată pe ritmul rapid, improvizațiile și virtuozitatea instrumentală care caracterizează Bebop-ul nu ar fi fost potrivite perioadei care a urmat evenimentului Colectiv. O plăcută coincidență face ca spectacolul tribut adus în România celor doi “corifei” ai Bebop-ului să aibă loc a doua zi după ce legendarul artist de jazz Charlie Parker, creditat ca find unul din părinții acestui curent muzical promovat și de la fel de celebrul trompetist și compozitor Dizzy Gillespie, a primit o stea cu numele său pe Apollo Walk of Fame, aleea celebrităților din fața emblematicului Teatru Apollo din Harlem (New York). "Charlie 'Yardbird' Parker" este numele plăcii de bronz flancată de cele ale unor artiști ca Billie Holiday, Stevie Wonder și Ella Fitzgerald de pe aleea situată la ieșirea din acest teatru. Legat de biografia legendarului CharlieBirdParker , "Eastwood construiește un studiu intro și retrospectiv al muzicianului de jazz, plecând de la faza adultă a existenței sale, dar cu flashback-uri până în copilăria din Kansas, concentrat însă mai mult pe omul Parker decât pe muzicianul ‘Bird’. Povestea detaliază relația cu soția sa Chan, cu trompetistul Dizzy Gillespie și cu discipolul său Red Rodney, singurul alb din cvintetul lui Parker. Lupta cu alcoolul și cu stupefiantele din anii ’40, din viata jazzman-ului, beneficiază de mai multă atenție din partea cineastului decât prezența pe scenă sau în studiouri, dar această abordare i-a adus lui Whitaker premiul de interpretare la Cannes, iar lui Eastwood Globul de Aur pentru regie." (extras din Culorile sunetelor, RAO, 2015) Vă recomand cu căldură acest minunat film (Bird, 1988, R: Clint Eastwood. Cu: Forest Whitaker, Diane Venora etc.)!

Bebop-ul ca stil de jazz dezvoltat în anii ’40 a devenit în cele din urmă sinonim cu jazzul modern, atunci când ambele categorii au atins o anumită maturitate în anii ’60. În concertul din seara zilei de 31 martie 2016 ne-am bucurat de muzica semnată de mari legende ale jazzului, preponderent de saxofonistul Charlie Parker (cunoscut ca "Yardbird", sau mai simplu "Bird") şi trompetistul John Birks "Dizzy" Gillespie. Printre alte piese, ne-am încărcat de energie pozitivă ascultând Parker's Mood (Parker), Birk's Works (Gillespie), The Mooche (Duke Ellington și Irving Mills), A Night in Tunisia (Gillespie).

O mențiune specială pentru piesa Relaxin' at Camarillo, pe care Charlie Parker a compus-o după întoarcerea la New York despre timpul petrecut (șase luni) la Spitalul de Stat din Camarillo în Ventura County, California. Aici a fost trimis după ce a petrecut 10 de zile în închisoare, fiind acuzat de expunere indecentă și opunere la arestare, totul datorită drogurilor puternice (heroină) și consumului exagerat de alcool. Viața marelui artist s-a frânt în anul 1955, la doar 34 de ani, jazzul pierzând un muzician excepțional.

Groovin' High este piesa care a încheiat concertul trupei All Star Band, un bis binemeritat de publicul entuziast prezent în Sala Radio. Aceasta piesă compusă de Dizzy Gillespie este una de referință Bebop și a ajuns ceea ce se numește o compoziție jazz standard. A devenit una dintre cele mai cunoscute hit-uri Gillespie, și, potrivit lui Thomas Owens în cartea sa Bebop: The Music and Its Players, este "prima înregistrare Bebop celebră".

Seara nu ar fi fost posibilă fără performanța echipei All Star Band! Cinci muzicieni români ai noului val de jazz s-au reunit pe scenă pentru a dedica o seară de neuitat celor doi mari artiști de jazz, “Bird” și Dizzy. Au urcat pe scena Sălii Radio: Cătălin Milea, saxofonist român stabilit în Olanda, trompetistul Sebastian Burneci - conducător al Bucharest Jazz Orchestra -, pianistul Sorin Zlat, contrabasistul Adrian Flautistu și bateristul Laurențiu Zmău.

All Star Band ne-a oferit un concert tonifiant, aducând în fața publicului Bebop-ul adaptat noului mileniu. Pe lângă improvizaţii autentice, sensibilitate interpretativă și virtuozități instrumentale, am avut parte și de moderne efecte de sampling. Alături de piesele binecunoscute ale marilor muzicieni de jazz din trecut, am avut bucuria de a asculta o piesa originală, balada Laura, propusă de excepţionalul pianist Sorin Zlat.

Cătălin Milea este cu siguranță unul dintre cei mai creativi și activi saxofoniști români, deopotrivă interpret și compozitor. Distins cu prestigioasa Huygens Beurs (bursa acordată de Guvernul Olandei) și susținut de Fundația Makarov, Cătălin Milea a înregistrat deja două albume Re-Bop Unit featuring Dick Oatts și Something for Now și a evoluat alături de diverși artiști de prestigiu, atât ca lider, cât și ca invitat.

Născut într-o familie de muzicieni, Sebastian Burneci cântă la pian și trompetă de la vârsta de 6 ani. Dupa absolvirea Conservatorului din București, studiază trompeta jazz la Conservatorul Prins Claus din Olanda şi apoi colaborează cu Orchestra Simfonică Radio și cu Filarmonica de Stat. În prezent, Sebastian este fondatorul și liderul Bucharest Jazz Orchestra.

Sorin Zlat este atât pianist de jazz cu experiență, cât şi clarinetist, compozitor și orchestrator. A obținut recunoașterea pe scena europeană de jazz, atât ca solist cât și alături de trupa sa, Sorin Zlat Trio. De curând a fost desemnat câștigătorul concusului Jacksonville Piano Jazz Competition – 2015, fiind primul muzician din afara Statelor Unite care primeşte Marele Premiu.

Adrian Flautistu are la activ colaborări cu nume importante din muzica românească precum Nicu Alifantis, Garbis Dedeian sau Mircea Tiberian. A cântat alături de Johnny Răducanu, iar în prezent face parte din mai multe proiecte de jazz și nu numai.

Laurențiu Zmău face parte din lumea muzicii de foarte mic, iar experiența sa include colaborări cu Mircea Tiberian, Pedro Negrescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Marius Vernescu, Anca Parghel dar şi artişti pop. A participat la mai multe festivaluri de jazz, iar din 2013 este colaborator permanent al Big Bandului Radio.

Am o singură părere de rău amintindu-mi acest spectacol de înaltă ținută, susținut de o echipă închegată de muzicieni foarte valoroși: numărul relativ mic de spectatori... De câte ori particip la un concert remarcabil, mă simt oarecum descumpănit, de faptul că, deși pe scenă urcă valori sigure ale muzicii, fie din stăinătate, fie din România, văd extrem de rar sala Radio plină sau pe aproape. Dar analiza acestui fenomen de neînțeles pentru mine (știu sigur că sunt mult mai mulți posibili spectatori care iubesc muzica bună!), rămâne un subiect deschis unei dezbateri viitoare.

Men have died for this music. You can't get more serious than that” (Dizzy Gillespie)

Charlie Parker & Dizzy Gillespie Tribute.jpg

Radu Birișteică
5 aprilie 2016

Foto: Tudor Macovei


“Solid Rock” (Dire Straits, Making Movies, 1980)

Chris White.jpgOnce Upon A Time In The West”, în perioadele 1977–1988 și 1991–1995, trupa britanică Dire Straits a avut un succes binemeritat, în pofida faptului că nu a fost în pas cu moda muzicală a vremii și a îndrăznit să meargă pe un drum doar al ei. Aparută într-o perioadă în care muzica punk era în plină expansiune, Dire Straits au cutezat să combine genuri muzicale diferite (jazz, blues, folk, rock & roll șa.m.d.) obținând un sunet propriu remarcabil având ca efect vânzarea a mai mult de 100 de milioane de discuri.

Deși cele mai multe compoziții sunt mai degrabă melancolice decât energice, trupa condusă de Mark Knopfler (voce și chitară compozitorul majorităţii pieselor) a înregistrat un succes formidabil, fără a fi o trupă comercială și furnizând piese cu adevărat valoroase din punct de vedere muzical.

În România, trupa a fost atât de "cunoscută" la începutul carierei sale încât, atunci când primul LP, producție indiană a apărut în magazinele socialiste din ultimii ani ’70 (într-o perioadă când nu exista "muzică" străi pe rafturi), nimeni nu s-a înghesuit să îl cumpere (Queen, Pink Floyd și altele s-au dat ca pâinea caldă). Dar anii au trecut și muzica Dire Straits a adunat peste 4.000 de spectatori duminică 20 martie 2016, la Sala Palatului.

Muzica trupei este continuată acum de The Dire Straits Experience care, deși într-o componență mult schimbată reuşeste să ducă mai departe legenda, furnizând un spectacol memorabil pe scena Săii Palatului, spre satisfacția nedisimulată a publicului prezent, care, bun cunoscător al pieselor prezentate, a rezonat admirabil, contribuind la atmosfera de mare show care ne-a bucurat pe toți, deopotrivă spectatori și formație.

The Dire Straits Experience aduce împreună șapte muzicieni valoroși care reușesc să colaboreze excelent și  ajungă în mod natural la sound-ul binecunoscut și mult așteptat de public. Este firesc să începem prezentarea lor cu Chris White (saxofon, flaut, percuţie, backing vocals), cel care a colorat muzica trupei Dire Straits cu sunetul saxofonului său, începând cu 1985, și  continuăm cu Chris Whitten, toboşarul din ultimul turneu Dire Straits dintre anii 1991-1992. Apoi sunt cei doi stăpâni ai clapelor: Danny Schogger (pian, orgă, keyboards) și Simon Carter(pian, orgă, keyboards). Rămân de amintit, desigur, cei trei chitariști: Tim Walters (chitară voce), Michael Féat (chitară bas, backing vocals) și, ultimul dar nu cel de pe urmă cel care este frontman-ul trupei, înlocuindu-l cu brio pe mai celebrul Mark Knopfler, chitaristul și solistul vocal, Terence Reis.

În prezentarea făcută membrilor trupei, veteranul Chris Whitten a încheiat menționând temerile sale legate de găsirea unui muzician care, deopotrivă chitarist remarcabil și vocalist cu un timbru aparte, să poată  îl înlocuiască pe deja consacratul Mark Knopfler, temeri dovedite nefondate prin apariția lui Terence Reis ca frontman, foarte potrivit în acest rol. Asemănarea vocală dintre Terence și fondatorul Mark Knopfler este izbitoare, fapt care a contribuit decisiv la re-crearea sound-ului Dire Straits în timpul spectacolului.

Terence Reis.jpgThe Dire Straits Experience a prezentat un program echilibrat și variat, interpretând piese de rezistență din repertoriul Dire Straits, singura excepție fiind piesa finală aparținând lui Mark Knopfler, cel care a contribuit decisiv la succesul trupei desființate în 1995. Cele două ore de muzică cu The Dire Straits Experience au curs firesc, cu siguranță spectacolul oferit a rămas în memoria spectatorilor care au încheiat show-ul în picioare, aplaudând și cântând în același timp. În egală sură spectacolul a rămas memorabil și pentru formație, publicul primind promisiunea revenirii trupei The Dire Straits Experience într-un viitor apropiat!

Nu pot încheia fără  remarc mulțumirile pe care, la finalul concertului, Terence Reis le-a adresat fondatorului şi compozitorului pieselor Dire Straits, Mark Knopfler. Un gest admirabil, bravo!

Setlist:

1. Telegraph Road (de pe albumul Love Over Gold, 1982)
2. Walk of Life (Brother in Arms, 1985)
3. Romeo and Juliet (Making Movies, 1980)
4. Tunnel of Love (Making Movies, 1980)
5. Your Latest Trick (Brother in Arms, 1985)
6. The Man's Too Strong (Brother in Arms, 1985)
7. Private Investigations (Love Over Gold, 1982)
8. Communiqué (solo Terence Reis; Communiqué, 1979)
9. Down to the Waterline (Dire Straits, 1978)
10. Lady Writer (Communiqué, 1979)
11. Two Young Lovers (Alchemy Dire Straits Live, 1983)
12. On Every Street (On Every Street, 1991)
13. Brothers in Arms (Brother in Arms, 1985)
14. Sultans of Swing (Dire Straits, 1978)

Encore:
15. Money for Nothing (Brother in Arms, 1985)
16. Going Home: Theme from Local Hero (soundtrack album Local Hero, 1982)

The Dire Straits Experience.jpg

Radu Birişteică
22 martie 2016

Foto: Radu Pencea


Cu o floare nu se face primăvară!

Opinia mea despre surprinzătorul concert Brian May şi Kerry Ellis ar fi trebuit să se numească: "Cântecul e rai"! Pentru că toate au un dar, eticheta sinonimă cu membru fondator QUEEN pe care o poartă la rever doctorul Brian May, a fost şi este o povară. Chiar şi mie, ca fan înrăit al trupei şi colecţionar înverşunat al muzicii lor, mi-a fost anevoie să-l ascult (electro)acustic după ce, de vreo 30 de ani m-a tot încărcat cu electricitate... Ştiam playlist-ul dinainte şi-i observasem duetul de vreo 3 ani pe net astfel că, dorinţa mea de a-i vedea pe viu, era oarecum justificată, atâta timp cât, un alt parteneriat celebru, pe scenă, (dar şi în viaţă), mă convinsese de trăinicia mesajului lor. Este vorba desigur de Blackmore's Night. Numai că aceştia nu prea cântă coveruri. La evenimentul din 14 martie 2016, de la (unde altundeva?) Sala Palatului, greul l-a dus actriţa şi cântăreaţa Kerry Jane Townsend (n. 6 mai 1979), cunoscută mai mult sub numele de Kerry Ellis de la premiera ei în teatru, la numai nouă ani în Vrăjitorul din Oz. Superba voce, prezenţa scenică şi bunul gust al interpretării m-au impresionat şi convins de alegerea făcută de Brian May. Născut pe 19 iulie 1947, singurul astrofizian dintre chitarişti s-a încumetat să intre pe un teritoriu în care Tommy Emmanuel (sau alţii ca el) dau lecţii din '79 încoace. Chiar dacă Pete! (Malandrone) i-a schimbat de vreo 10 ori chitara, chiar dacă colecţia sa este impresionantă, iar Red Guitar aka Old Lady este un fericit rezultat al imaginaţiei şi strădaniei familiei, chiar dacă este al 26-lea în topul celor mai buni 100 de chitarişti ai lumii, eu m-am ales doar cu Last Horizon, celebra piesă de pe primul său album, Back to the Light, pe care, dacă vă mai aduceţi bine aminte îl promovam prin 1995. Last Horizon a fost lansată şi pe single pe 6 decembrie 1993, dar nu ocupase atunci decât locul 51, faţă de intens fredonata Too Much Love Will Kill You, care ocupase un binemeritat loc 6, mai ales datorită încărcăturii emoţionale a versurilor şi a caldei sale voci.

"One swallow does not a summer make, nor one fine day; similarly one day or brief time of happiness does not make a person entirely happy." (Aristotel)

Evenimentul "One Voice", organizat de profesioniştii de la Emagic, a început la ora 20:10 şi s-a terminat fix la 21:55. După o introducere de muzică clasică, pe fondul căreia eleganta audienţă şi-a descoperit locul şi vecinul în spaţiu, şi-au făcut apariţia discreţi şi joviali, protagoniştii acestui proiect, pornit din luna martie într-un inedit turneu est-european. Piesa care a deschis concertul, I (Who have nothing) este de fapt o melodie italiană, "Uno dei tanti", lansată în anul 1961 de Joe Santieri, iar Ben E. King a făcut-o celebră în limba engleză. Blu-ray-ul The Candlelight Concerts (Live in Montreux) din 2013 începe cu aceeaşi piesă, dar continuă cu Dust în the Wind, considerat de unii cel mai mare hit al trupei americane de rock progresiv, Kansas (noi optând pentru: ‘Carry on Wayward Son’). Dust in the Wind a fost lansată o dată cu cel mai vândut album al lor, Point of Know Return (1977). Versiunea realizată de Kerry Ellis şi Brian May este sublimă, recepţionăm primul solo de chitară, convingător şi eficace, întocmai prestaţiei claviaturistului Jeff Leach. May ne declară despre piesă: „ ...vă cântăm o melodie despre natură şi ceea ce suntem, natura fiecărei fiinţe umane şi a tuturor fiinţelor de pe Pământ. Aşa cum ştiţi cu toţii, suntem făcuţi din praf. Materia vine din supernove, şi doamnelor şi domnilor, cu toţii suntem praf în vânt.” Corect. Scaunele sălii sunt numai praf. Mai puţin parlamentarii noştri care-s făcuţi din piatră. Nu ştiu ce căutau pe acolo.

Melodia următoare este din filmul Born free realizat în 1966. O compoziţie John Barry, cântată în film de Matt Monro, "The Man With The Golden Voice". Kerry Ellis a lăudat asociaţia caritabilă "Save Me Charity", creată de May cu un scop precis: „importul trofeelor de lei trebuie să înceteze.” Este vorba de lei africani. Nu de cei mioritici.

Dacă tot "aducem" vorba de populaţia acestui meleag, să amintim că auto-selecţionata audienţă de acum două zile şi-a făcut simţită dragostea pentru Queen şi a cântat (ca niciodată) refrenul minunatei Somebody to Love, pe care o ştim din "A Day At the Races", album vinovat de alte două mari hituri la vremea sa: Tie Your Mother Down şi Teo Torriate). Asta, pour le connaisseurs. "Tie your...", fiind cântată cu mare succes în turneul precedent şi pe care o puteţi savura pe blu-ray-ul amintit mai sus. Prima schimbare din program se întâmplă cu I Can't Help Falling in Love with You - al cărui titlu corect ar fi: Can't help falling in love -, piesă compusă tot de italieni (Peretti-Creatore) şi bazată pe clasicul Plaisir d'amour (Jean-Paul-Égide Martini, 1741-1816). Bună piesa, bună interpretarea lui Kerry, însă cu siguranţă nu aţi auzit-o (încă) pe Haley Reinhart. Nu ştiu de ce au "ales" Beatles-ul Tell Me What Yo See? În programul pe care-l vedeţi mai jos se potriveşte ca nuca în perete, între Elvis şi Barbra, dar probabil pentru că provine din Help!, albumul şi filmul din 1965, când The Fab Four au "gustat" pentru prima oară marijuana. Albumul a fost produs de regretatul George Martin, al cincilea membru Beatles, dispărut cu o săptămână în urmă. Trecem rapid peste piesa cu numărul 8, hitul filmului The Way We Were din 1973, cu Robert Redford şi Barbra Streisand, dar remarcăm tricoul şi dragostea lui Pete pentru chitarele lui May. Urmează însă Something, piesa lui George Harrison, de care ne e dor tuturor, piesă în care vocea şi chitara şi-au făcut simţite arta interpretării încălzind până şi pietrele. O altă frumoasă dedicaţie o primim cu bucurie pentru Freddie Mercury (pe care-l şi vedem pe ecran) cu Life is real (Song for Lennon) apărută pe Hot space în 1982. Este o compoziţie emoţională a lui Mercury care merita mai multă atenţie din partea celor doi. Brian May se retrage pentru a-i oferi spaţiu momentului solo Kerry. I'm Not That Girl este o piesă extrasă din musicalul Wicked (compozitor Stephen Schwartz, premiera a fost în 2003, rolul ei era Elphaba). După excepţionalul solo din Last Horizon va urma (şi se potriveşte bine) Love of My Life, exact ca în setlistul ambelor concerte Budapestane şi desigur pe singurul lor bluray pe care cred că, între timp, l-aţi cumpărat deja. Publicul a fost din nou la înălţime cântând mai mult decât binecunoscutul refren: "Love of my life, you've hurt me, / You've broken my heart and now you leave me. / Love of my life can't you see, / Bring it back, bring it back, / Don't take it away from me because you don't know what it means to me." Următoarea piesă, Who Wants to Live Forever, îmi aduce aminte de excepţionala tălmăcire a lui Moţu pentru piesa Sad Songs. "Când viaţa e iad, cântecul e rai". După moartea lui Freddie Who Wants to Live Forever a fost difuzată la radio mai mult ca altele, creîndu-se o aură de legendă regretatului solist al trupei Queen, întocmai fantasticului Connor Highlander întruchipat de chipeşul actor, Christopher Lambert. Sfârşitul concertului cuprinde alte frumoase coveruri Queen, excepţie făcând doar, Roll With You, cel mai nou single Brian May şi Kerry Ellis, ce va figura pe viitorul Anthems II. Concertul se încheie cu piesa Crazy Little Thing Called Love căreia, afirmaţia făcută de Bonnie Raitt în ultimul număr al revistei Classic Rock i se potriveşte de minune: "I'll retire before I become a human jukebox caricature of myself"...

Setlistul complet concertului Kerry Ellis & Brian May a fost următorul:

1. I Who Have Nothing (Ben E. King cover)

2. I Loved A Butterfly (Some Things That Glitter) (Queen + Paul Rodgers cover)

3. Dust in the Wind (Kansas cover)

4. Born Free (Matt Monro cover)

5. Somebody to Love (Queen cover)

6. I Can't Help Falling in Love with You (Elvis cover)

7. Tell Me What You See (The Beatles cover)

8. The Way We Were (Barbra Streisand cover)

9. Something (The Beatles cover)

10. One Voice (The Wailin' Jennys cover)

11. Life Is Real (Queen cover)

12. I'm Not That Girl

13. Last Horizon / Guitar Solo (Brian May)

14. Love of My Life (Queen cover)

15. Who Wants to Live Forever (Queen cover)

16. '39 (Queen cover)

17. Roll with You (Brian May & Kerry Ellis)

18. We Will Rock You (Queen cover)

Encore:

19. No-One but You (Only the Good Die Young) (Queen cover)

20. Crazy Little Thing Called Love (Queen cover)

Pentru cei mai mulţi dintre spectatori, spectacolul May-Ellis a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Un concert pentru nostalgici! Nu ştiu cum va fi la vară concertul Queen (organizat tot de Emagic pe 21 iunie), însă confirm de pe acum că mă voi duce, pentru a mă reloca şi alimenta cu entuziasmul tinereţii pierdute în anii comunismului. Bleah! Despre Brian May mai pot spune că a scăpat de depresie când a gândit acest concept, început ca producător al primului ei album (Anthems, 2010). Regrete am, doar pentru Keith Emerson şi armoniile pierdute din epoca Queen!

"I had this big thing about guitar harmonies. I wanted to be the first to put proper three-part harmonies onto a record. That was an achievement." (Brian May)

Radu Lupaşcu
16 martie 2016


GRIMUS 10 ani: In a glimpse

Arenele Romane 26 februarie 2016

Grimus 1.jpgPentru cei care nu știu încă de unde vine numele de Grimus le menţionez că acesta este anagramarea cuvântului simurg, una din variantele denumirii păsării gigantice din mitologia persană, numită simorgh, simoorg, simurgh sau simourv, după titlul primului roman, al scriitorului de origine indiană, Salman Rushdie, cel care a făcut anagramarea. Este o pasăre nemuritoare care îşi are cuibul pe faimosul munte Kaf, unde sălăşluiesc şi djinii şi demonii. Ea cunoaşte graiul oamenilor şi le slujeşte drept mesager şi confident; transportă eroii la mari distanţe, adesea între cele două lumi, iar o pană a ei arsă o cheamă în ajutor sau vindecă miraculos.

"Pasărea" care și-a deschis prima dată aripile în 2005, la Cluj, zboară neîncetat de 10 ani și azi s-a odihnit, pentru o clipă, la Arenele Romane din București. Această aniversare cred că merită o rememorare a activității formației clujene. Prima apariție în public a fost la Cluj-Napoca, la 10 martie 2005, în Music Pub, la Balul Bobocilor de la Facultatea de Arhitectură, în acest an formația nedepășind granițele Ardealului. În luna ianuarie a anului următor sunt invitați de către formaţia KUMM pentru a le deschide concertul din Music Pub, moment în care managerul de atunci al trupei KUMM și actualul manager al Grimus (şi Toulouse Lautrec), Ernesto Bianchi, le propune să-i aducă în București. Primul contact cu publicul bucureștean are loc la vestitul Club A. Concertul a fost televizat pentru emisiunea, Remix - Rock Forum, al regretatului post de televiziune, TVR Cultural. Urmează apoi concertele de la Viking și Lăptăria lui Enache şi astfel, popularitatea în rândul publicul bucureştean, amator de rock alternativ, fiind în permanentă creştere. Componenţa trupei este: Bogdan Mezofi, vocal; Valentin Rauca, chitară; Cristian Csapo, chitară; Titus Vădan, bas; Tamás Adorjáni, tobe; Lehel Kiss, clape.

Grimus 2.jpgAnul 2007 îi transportă peste granițele țării, GRIMUS concertând cu mare succes la Chișinău în Republica Moldova, la Casa Feroviarilor, în ziua de 14 aprilie 2007. De atunci, escapadele internaţionale se vor înmulţi considerabil: Varna (Bulgaria) - Zone 51, la 5 mai 2007; Londra (UK) - GBOB (în cadrul Global Battle of The Bands) - World Finals 2007; Rzeszow (Polonia) - Market Place Open Air la 21 septembrie 2008; Belgrad (Serbia) - SKC Club, la 3 octombrie 2008; Szeged (Ungaria) - SZIN Festival, la 28 august 2009, în aceiaşi zi cu celebra Macy Gray; Sanok (Polonia) - Blonie Juvenal Festival, la  30 mai 2010; Reading (UK) - The Rising Sun, la 7 august 2010 şi Eden Music Launch Show pe 8 august 2010, Londra (UK) - Institutul Cultural Român la 9 august 2010; Budapesta (Ungaria) - Godor Club la 25 octombrie 2011; Belgrad (Serbia) - Gun Club, la 27 octombrie 2011; Republica Ceha - Rock for the People Fest la 4 iulie 2012; Novi Sad (Serbia) - Exit Festival la 13 iulie 2012; Budapesta (Ungaria) - din nou la Sziget Festival la 12 august 2012; Kaprun (Austria) - Baum Bar la 30 noiembrie 2012; Kaprun(Austria) - Open Air la 1 decembrie 2012; Groningen (Olanda) - Huize Maas Front, Eurosonic Festival, la 11 ianuarie 2013; Arezzo (Italia) - Arezzo Wave Love Festival (Main stage) la 13 iulie 2013; Viena(Austria) - Waves Festival la 5 octombrie 2013; Chennai (India) - Saarang Festival la 11 ianuarie 2014, Les Deux Alpes (Franta) - Snow Fest, la 31 martie 2014; Kisvarda(Ungaria) - KERT Fesztival la 10 iulie 2015 și urmează să cânte din nou la Snow Fest la Les Deux Alpes în perioada 19 -26 martie 2016.

byron.jpgTot în anul 2007, pe 4 octombrie, Grimus câștigă locul întâi în finala națională din cadrul concursului GBOB (Global Battle of the Bands) și se califică în finala mondială de la Londra care s-a desfășurat în luna decembrie. În urma concursului din Camden Underworld (6 decembrie 2007), Grimus primește trofeul de bronz "The Best New Romanian Band 2007" (a se vedea prestația formației pe YouTube. În videoclip, Grimus a interpretat "Different colour shoes" și "In the glimpse". Începând cu 2007, Grimus au mai fost opening act la: Sophie Ellis-Bextor, Orange Pre-pay Event București, 1 iunie 2007; Moby și Motorhead, B'estfest Bucureşti, 2 iulie 2009; The Parlotones (Africa de Sud) - Silver Church, 28 ianuarie 2010; Eros Ramazzotti - Stadionul Arcul de Triumf București, 10 iulie 2010; Does it Offend You, Yeah? - Reading (UK) - Sub 89, 10 august 2010; Roxette - Cluj Arena, 19 iulie 2012; Placebo - Stadionul Iolanda Balaș, București, 6 august 2012; Red Hot Chili Peppers - Arena Națională, 31 august 2012; Hurts - Romexpo București, 11 octombrie 2013; Deep Purple - Sala Polivalentă București, 20 februarie 2014.

Trebuie să subliniem faptul că anul 2009 este într-un fel anul de recunoaștere internațională a formației prin semnarea unui contract cu agenția britanică de publishing VT Music. Un rol deosebit de important a avut și intrarea formației "sub aripa" protectoare a producătorului britanic, Adam Whittaker, cu care vor colabora fructuos la producţiile discografice.

În anul 2013, realizatorii filmului "Love building" le-au solicitat ca melodia "In your eyes" să facă parte din coloana sonoră a filmului. Cei prezenți la proiecția "Love building" din cadrul TIFF(Cinema Florin Piersic) au avut parte de o surpriză, când pe genericul de final și-au făcut apariția membrii trupei Grimus și au interpretat live melodia "In your eyes", ceea ce se va repeta și cu ocazia premierei oficiale pentru marile ecrane, pe 13 septembrie 2013, la Cinema Pro din capitală.

În 2014 Grimus a fost desemnată câștigătoare la categoria Best Indie Alternative Rock Song pentru piesa "High". În cadrul Independent Music Awards Vox Populi, program internațional care se adresează artiștilor independenți din întreaga lume. Câștigătorii au fost anunțați pe 12 august, clujenii fiind singurii artiști români care au câștigat vreodată un premiu IMA și "In the glimpse" a fost difuzată de Insomnia Radio UK și de un post de radio din Bruxelles, unde piesa a ajuns pe locul 1. În CV-ul formaţiei mai putem menţiona că au mai cântat pe aceiași scenă cu: Triggerfinger (Belgia); Morcheeba (UK); Neo (Ungaria); Kisobran (Serbia); Vetoes (UK); Aer(o)zione(Italia); The Prodigy (UK); The Rasmus (Finlanda) și au participat de-a lungul anilor la toate festivalele muzicale majore din România. În cei 10 de activitate au înregistrat următoarele albume și discuri single: 2006, Demo; 2008, Panikon - album de debut; 2010, Umbre; 2010, Started; 2011, Egretta; 2014, Emergence.

Grimus 3.jpgDacă acest concert ar fi avut loc într-o țară occidentală s-ar fi numit mai mult ca sigur - Grimus & Friends: A 10 Years Anniversary Concert, pentru că alături de Grimus au concertat mai multe formații care au avut și au o legătura sentimentală cu Grimus (şi impresarul lor): byron, Toulouse-Lautrec, Les Elephants Bizarres și The Mono Jacks, cu care au cântat pe aceiași scenă. A fost pentru spectatori un frumos bonus în a-i vedea și pe aceștia într-un show care nu poate avea loc în orice zi. Deși prestațiile "prietenilor" au fost relativ scurte, de tip best of, acest remarcabil spectacol a fost o perfectă ocazie de a intra în contact cu stilul interpretativ al acestora, - pentru cei care nu-i mai văzuseră niciodată -, și de a se bucura de performanţa lor. Pentru cei care erau deja familiarizați cu muzica lor a fost un prilej de a se bucura și de a cânta împreună cu ei melodiile preferate. Concertul Grimus a fost fără îndoială o reuşită pe care o puteai surprinde pe figurile fericite ale celor prezenţi în cortul amenajat în incinta Arenelor Romane. Cu această ocazie, Grimus nu a uitat să facă un remember cu cei care i-au ajutat, cu care au cântat sau au fost "guest stars", de-a lungul activităţii lor, ceea m-a impresionat și mi-a dovedit (dacă mai era cazul) că ardelenii mei nu i-au uitat și și-au dorit din toată inima ca și noi să-i știm.

La Mulți Ani, Grimus!
Mircea Giurgiu
3 martie 2016

Foto: Tudor Macovei


Sărbătoarea Premiilor Grammy

Lady Gaga David Bowie Grammy 2016.jpgFaţă de alte ediţii, gala din acest an a Premiilor Grammy a fost o mare sărbătoare a muzicii adevărate, din care au lipsit teribilismele, puştismele, aspectele cu totul secundare sau superficiale, cu un cuvânt, experimentele gustate de un public foarte restrâns. Experimentele sunt necesare, ele fac progresul muzicii, dar la o gală a valorilor muzicale, încununate cu Grammy, echivalentul Oscar-ului în muzică, ele trebuie lăsate acasă sau folosite până aici, iar aici, la gala, să apare doar lucrurile împlinite.

Din acest punct de vedere, aş spune ca am asistat la o ceremonie clasică, în care dominanta a fost dată de muzicienii maturi, consacraţi, care au realizat momente de excepţie. În prim plan aş pune numărul prezentat de Lady Gaga, un show dedicat iubitului muzician, recent dispărut, David Bowie. Lady Gaga şi-a arătat aici nu numai talentul de muziciană, ci şi pe acela de actriţă, într-un rol în care personajul imitat, începând cu un tatuaj cu el, a fost construit printr-o sudură audio-vizuală, în care s-a îmbinat muzica cu bufonada, cu umorul, într-un joc scenic şi melodic care a uimit asistenţa, un public remarcabil, dacă ar fi să remarc numai eleganţa lui ieşită din comun.

Un spectacol de zile mari într-o gală de peste trei ore, un fantastic show de o mare densitate spectaculară, regina lui fiind scenografia, de parcă locul unde a avut loc ceremonia, Los Angeles, cetatea filmului, a vrut să-şi spună cuvântul. Toate numerele au beneficiat de ample decoruri, de spaţii insolite de joc, din fundal şi lateral spre arena centrală, circulară, ca o insulă în mijlocul publicului, unde soliştii efectiv îşi expuneau piesele cântate. Au fost remarcabile numere de Broadway, fragmente de spectacol propriu-zis, precum musical-ul Hamilton, în stil rap, care a fost o demonstraţie de dans, muzică, scenografie, teatralitate, costume de epocă, mult umor, într-o regie determinată de specifiul transmiterii televizate. De altfel, efectele speciale şi unghiurile de filmare au creat un ritm visual nemaipomenit, ceea ce dovedeşte că această gala a avut un regizor adevărat.

Efectiv, toate apariţiile şi premierele au avut consistenţă, au avut această dublă forţă muzicală şi plastică. Stacheta a fost foarte sus, nu a existat un moment slab, nimeni nu s-a prostit, ci a existat o concurenţă între valori, între staruri, care au prezentat numere memorabile, de la fascinanta Taylor Swift, care a fost încununată cu marele premiu pentru albumul pop al anului, la vedetele Adele şi Justin Bieber, într-un număr caracteristic, de la spargerea instrumentului la dansurile sale excentrice.

Prezentatorii au fost remarcabili, specializaţi pentru muzică pop, country, rock, R&B, blues, rap, jazz sau gospel, într-o ambianţă în care alternau soliştii vocali cu cei instrumentali sau grupuri vocale, precum Pentatonix, care a depăşit peste 1 bilion de vizualizări pe YouTube numai în 2015. Acest grup, împreună cu legendarul Stevie Wonder, a prezentat o versiune insolită, a capella, a unui dans din baletul Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski.  Evident, natura galei a fost competiţia, fiindcă ea este sufletul unui show. S-au prezentat în competiţie, pentru premiere, ca şi în gală, toate genurile musicale, de la piese baladeşti, precum Thinking Out Loud a lui Ed Sheeran, considerată “piesa anului”, la piese explozive, incendiare, cum a demonstrat Meghan Trainor, care a primit premiul “revelaţia anului”. Nu mai vorbim de rapperul Kendrick Lamar, care, din 11 nominalizări, a plecat acasă cu cinci mari premii, printre care şi pentru cel mai bun album rap – Pimp a Butterfly.

Sigur, s-au dat premii şi pentru cea mai bună înregistare a anului, şi pentru cel mai bun album de muzică electronică, şi pentru cel mai bun album de muzică alternativă, pentru tot ce înseamnă tendinţele creatoare ale muzicienilor americani. Dar în afară de aceste premii efective, gala este un show în toată regula, o creaţie spectaculară, în care se adună cele mai puternice forţe muzicale pentru a face o demonstraţie de ceea ce însemană nivelul actual al muzicii americane. Ca şi premiile Oscar în film, premiile Grammy arată direcţia muzicii, accentele ei, în ce sens trebuie să meragă piaţa muzicală, deşi imaginaţia omului, a muzicianului, este imprevizibilă. Însă deschiderile sunt totale. Nici o îngrădire, dar ceea ce mi-a plăcut la acestă ediţie a fost faptul că muzica nu a fost un pretext pentru show, ci a prevalat, iar ceea ce a triumfat a fost melodia, toate piesele cântate au avut un caracter uman, o patină romantică. Am admirat piese foarte complexe, în care personaje instrumentale au fost pianul şi violoncelul. O asimilare a muzicii simfonice face din muzica modernă o poartă către sufletul uman.

Neaşteptate cântece pline de lirism, în care sentmentul iubirii era evidenţiat prin prezenţa permanentă a duetelor, a vocilor în cuplu, creând splendide momente de dialog musical.

Ca şi atunci când vorbim de premiile Oscar, simbol al puterii filmului american, premile Grammy ne arată ce putere înseamnă în muzica mondială America. O demonstraţie de forţă a talentului uman. O astfel de gală este în acelaşi timp reprezentativă şi pentru mişcarea muzicii mondiale.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York

16 februarie 2016


Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

ProgSon.jpg

conquette.jpg

Afis_Pittis 2016.jpg

Afis_Iglesias Iasi.jpg

Afis_Enrique Iglesias.jpg

Afis_Gregorian.jpg

Afis_Blues Confusion.jpg

Afis_Ana Popovic 2.jpg

Afis_Postmodern Jukebox.jpg

Afis_Lara Fabian2.jpg

Afis_Andre Rieu 2016.jpg

Afis_Maroon 5.jpg

Afis_Ozana.jpg

Afis_Hollywood Vampires.jpg

Afis_Beth Hart 2016.jpg

Afis_Queen.jpg

Afis_Dracula Philip Glass.jpg

Afis_Electric Castle.jpg

Afis_Iron Maiden.jpg

Afis_Padina Fest.jpg

Afis_Untold.jpg

Afis_Rihanna.jpg

Afis_Nigel Kennedy.jpg