Viaţa şi adevărul într-un singur sens !?

“Have You Heard” Gary Moore ?

Este întrebarea pe care îndreptăţit vreau să o pun, întrucât foarte mulţi ascultători de muzică rock şi blues de la noi cunosc doar „Parisienne Walkways”! Printre ei se numără „mai-marii” organizatori de concerte sau producători, pe care numai Acţiunea şi ReAcţiunea publică ar putea să-i nominalizeze posterităţii. Un asemenea british blues-rock guitar hero cu un asemenea tip de show să treacă pe lângă românica noastră obosită de ultra-politizare şi să nu-i mişte din scaune!?? Încă din luna septembrie am dat de ştire despre acest eveniment, ce-a avut loc pe 13 noiembrie 2009 la Syma Hall din Budapesta. Ce să mai vorbim atunci de un concert cu marele chitarist Tommy Emmanuel pe care îl ştim doar câţiva (apropó, aveţi o recenzie pe acest site). Dar cum Adevărul trece dincolo de timp, împreună cu un grup de prieteni, ne-am deplasat pe cele trei căi de transport avute la îndemână, până-n frumosul şi bine-întreţinutul oraş al fostului mare imperiu austro-ungar! Nici prin cap nu ne-a trecut că o să avem parte de un concert magnific de 2 ore şi jumătate pe care nu avem cum să-l uităm vreodată. Gary Moore a cântat aţă, legând piesele una de alta într-un complet de blues-rock de excepţie, cum rar poţi auzi sau vedea pe viu. Ştiam, după concertul cu Eric Clapton de la Budapesta din 2006, că vom avea parte de show-uri veritabile la Budapesta, dar nu ştiam sala, era nouă (!) şi auzisem doar că acolo s-a cântat jazz şi muzică progresivă. Ceea ce nu era puţin. Ştiam şi reacţia publicului, bine cultivat într-ale muzicii care durează, şi speram într-un recital în maniera celor ce văzusem pe dvd-ul din 1990 de la Montreux ... sper că ştiţi, cel cu Master of the Telecaster, Albert Collins. Şi aşa a fost! Pentru că acest mare chitarist are o experienţă foarte bogată şi un CV de invidiat. A fost membru activ în trupe emblematice ale muzicii rock ca: Thin Lizzy, Colosseum II, Skid Row şi a cântat împreună cu mari nume ale blues-ului şi rock-ului ca: B.B. King, Greg Lake, Travelling Wilburys şi B.B.M.

O comunitate de fani maghiari i-au dedicat un site numit, Lord of the Strings şi i-au oferit o plachetă omagială pentru cei 40 de ani de înregistrări (socotiţi de la primul single cu trupa Skid Row până la ultimul disc promovat în acest concert)! Aşadar toată consideraţia pentru organizatorii, jurnaliştii şi fanii din ţara vecină şi prietenă. Acum mă credeţi când vă spuneam despre cum se face cultura la noi la TV, în mass media sau pe la casele de discuri? Ai noştri s-au lăudat cu marele premiu oferit lui Steve Vai pentru întrega activitate şi dumnealui din “prea mult respect” ne-a oferit o demonstraţie cu negativ pe spate ... Cu toate acestea, rămâne un foarte mare chitarist, dar care nu a avut gaj sau “timp” să ne arate ce poate. Nici nu mă gândesc să înşir ultimele concerte la care ne-am prezentat deplorabil ca organizare, la care sunetul a fost prost şi la care s-a cântat playback. Mă opresc aici cu consideraţiile, urmând ca pe viitor să vă (re)amintesc alte şi alte mari greşeli de organizare şi promovare, în detrimentul culturii muzicale a acestui popor. Concertul de la Budapesta a fost cel de-al doilea din Europa de Est, primul fiind pe 11 noiembrie la Varşovia. Încheierea turneului de susţinere al acestui nou şi foarte bun album va fi pe 2 decembrie la Londra.

Gary Moore “Still Got The Blues” şi nu este ”Too Tired” pentru cei 57 de ani de “Walking By Myself”. Cele 14 piese pe care le-a cântat în concertul de la Budapesta au fost alese cu grijă contrabalansând dinamica pieselor rock cu sensibilitatea bluesy a baladelor. Infuzia de rock impregnată blues-ului i-a crescut acestuia popularitatea şi ispita către marele public. De aceea “The Blues Is Alright” a fost cântată de o sală arhiplină, magnetizată de charisma vocală şi interpretativă a marelui chitarist, originar din oraşul răzvrătiţilor, Belfast. “Oh Pretty Baby” a deschis magicul concert al unuia dintre primii chitarişti irlandezi ai tuturor timpurilor, aducând vorba aici şi de Rory Gallagher. A fost un concert de vis, cântat şi trăit de Robert William Gary Moore cu aceeşi pasiune cu care eram obişnuiţi să-l vedem până acum pe dvd. Am stat în faţa scenei, la aproximativ 12 metri de el, am simţit plăcerea şi bucuria tensionării corzilor şi a prelungirii sunetelor la zenit, a cărui atingere am intersectat-o deopotrivă cu cei prezenţi al doilea an la rând şi, în număr foarte mare ... Vocea sa foarte potrivită pentru blues este un atu cu care majoritatea albumelor din perioada de blues au un succes tot mai mare de public.

”I love You More Than You’ll Ever Know” - votată de fani drept cea mai bună de pe noul său album - a strălucit ca un luceafăr pe cerul componistic al baladelor bluesy. Durata ei a fost de 17 minute şi 30 de secunde, fapt care certifică respectul şi satisfacţia de-a cânta, al unui foarte mare muzician rock. Piesa titlu a albumului nou lansat, “Bad For You Baby”, a doua piesă din concert, reprezintă caracteristica blues-rock a noului disc şi face parte din cele cinci alese de pe acesta (foloseşte Fender Telecaster). Tot cinci piese a ales şi de pe mult apreciatul album “Still Got The Blues” din 1990, de pe care a ales "Oh Pretty Woman", "Walking by Myself", "Still Got the Blues", "Too Tired" şi "All Your Love". Acesta este primul din seria celor 10 albume dedicate blues-ului.

Pe albumul nou promovat există şi patru cover-uri după piese ale unor autori celebri de blues, dintre care două le-a cântat în acest concert. Este vorba despre “Walkin’ Thru the Park” (Muddy Waters) şi „Mojo Boogie” (J.B. Lenoir), două momente de white blues rock, într-o manieră personală foarte bună, aşa cum o regăsiţi la Johnny Winter şi al său inconfundabil stil, texas blues rock. Ce-a de-a cincea piesă, de pe ultimul album pe care o cântă în acest turneu este  “Down The Line”, piesă eminamente rock ce începe cu un solo de excepţie, pentru care foloseşte o chitară Fender Telecaster (vezi foto 2). Mr. Moore a venit la acest concert cu şase chitare electrice dintre care 5 modele Gibson Les Paul Signature Gary Moore, făcute după specificaţiile lui, pe care le-a schimbat rând pe rând în funcţie de necesitaţile artistico-soloistice ale pieselor din setlist. Acestea au fost atent „gestionate“ în culisele scenei, de un muzician ce avea grijă să regleze tonalitatea necesară. A fost şi un moment de nemulţumire, la una din piese necesitând o intervenţie de 30 sec, pentru care Mr. Moore ne-a recompensat cu un mic solo de introducere în cadrul piesei, intro ce-a făcut deliciul publicului obişnuit să devoreze orice şiretlicuri meşteşugite ale artistului.

Întrebat de jurnaliştii / fanii maghiari, ce album pregăteşte, Gary Moore a răspuns că este mai puţin probabil să realizeze un album de acoustic blues şi crede că unul de blues-rock cu influenţe celtice ar fi pe placul publicului. Să ne amintim de multe din piesele cântate cu trupa Thin Lizzy pe vremuri şi ne dăm seama de valoare unui astfel de disc. Până atunci mai aveţi timp să studiaţi / audiaţi mirificul concert ce se găseşte pe dvd, Gary Moore & Friends - A Tribute to Phil Lynott (One Night in Dublin) din 2006. Publicul prezent în noua Syma Sport - and Event Centre, sală cu multiple destinaţii din Budapesta a fost ordonat, civilizat şi foarte bucuros de noua întânire cu Gary Moore. A cântat, a dansat, a strigat, a aplaudat, a consumat de toate, cu grade şi fără grade, a făcut fotografii, a filmat, dar nimeni nu a lăsat vreo impresie sau vreo urmă a exacerbării. Urmă, pe care de multe ori o (re)găsim pe feţele rumene ale unor compatrioţi sau de vomismentele cărora ne “împiedicăm” la sfârşitul multora din evenimentele bucureştene (vezi Bestfest!). Concertul s-a încheiat cu un bis de aproape 25 de minute, cum altfel decât cu piesa “Parisienne Walkways” care a demonstrat latura profundă rock a acestei piese, de factură pop şi pe care o (re)găsiţi pentru deliciu, parţial pe youtube. YouTube, acel spaţiu generos pentru cunoaştere şi documentare, de unde aflaţi multe din frumuseţile lumii “de dincolo”, acolo unde se întâmplă ca rock-ul şi blues-ul să-şi dea mâna, de exemplu. Şi veţi spune la fel ca mine “Since I Met You Baby, / You've made a new man of me. / Since I met you baby, / I'm happy as a man could be. / Yes, I am … / I'm happy as a man could be. / One more time!”

Mai trebuie spuse în final, două lucruri, şi anume faptul că nu-mi este uşor să critic, aşa cum, nu mi-a fost uşor să ajung să-l văd pe Gary Moore la Budapesta în acest an de criză, dar, pentru că scopul meu şi al acestui site este cunoaşterea, bucuria de-a trăi şi împărtăşi experienţa - dacă vreţi - esenţa vieţii. Muzica este arta sunetelor. Nu este o materie abstractă dintr-o programă şcolară.

Morala: “Un om înţelept nu învaţă din greşelile lui, ci din greşelile altora.”

Radu Lupaşcu
26 noiembrie 2009

• Foto 1: Gary Moore cu Gibson Firebird V (a fost, o lungă perioadă de timp, chitara preferată a lui Johnny Winter; o foloseşte şi David Hidalgo (Los Lobos) pe DVD – Crossroads, 2004; mai cântă şi Phil Manzanera (Roxy Music) pe aşa ceva, dar este modelul Gibson Firebird VII, adică avea 3 doze, în loc de 2).
• Foto 2: Gary Moore cu Fender Telecaster (Mai are şi un Fender Stratocaster din 1962 de culoare coral pink).

Diana Krall o afacere E-magică!

Ehei!, ce frumos era să fi scris Diana Krall o aventură E-magică!!! Parcă suna mai bine şi parcă eram mai mulţumit ... de concert. Nu ştiu dacă ştiţi, dar sunt fan al acestei frumoase şi foarte talentate pianiste din Canada, soţia genialului rocker Elvis Costello! Şi cum fanii nu se amestecă cu acreditaţii la concert ... povestim relaxaţi de pe tuşă. Cel mai mult aş fi vrut să particip defapt la conferinţa de presă, dar aceasta nu s-a ţinut! Nu mă întrebaţi de ce? Explicaţii plauzibile nu se dau. “Vina o poartă managementul artistei”, mi s-a spus! Un gust amar şi o remarcă printre dinţi. Eu ştiu că muzicienii de jazz şi blues sunt modeşti şi deschişi către public. Mai ales către fani! Sunt destui şi în alte genuri muzicale la fel de modeşti, o să aveţi timp să-i cunoaşteţi dacă citiţi regulat revista noastră virtuală, dar în blues şi jazz i-am întâlnit pe cei mai delicaţi. De exemplu, staff-ul de conducere de la Big Mamou a ajuns în culise pentru fotografii / autografe şi mi-a confirmat gentileţea artistei. De când am scris despre proasta organizare de la bestfest mă tot urmăreşte ghinionul cu acreditările de la e-magic, ba la Kraftwerk, ba acum la Diana Krall, ba mâine, poimâne la Chris Rea ... Că nimeni nu-i perfect ştiu şi ei, dar nu recunosc şi se ambiţionează să rămână neschimbaţi. De caracter. Doar 5 persoane acreditate pe criterii neo-olandeze pe bază de “ochi” frumoşi. Altfel, nu a putut să-mi explice nimeni de ce aceşti organizatori ocolesc cu cerbicie o parte din presă printre care ne numărăm şi noi de la Arta Sunetelor ... care ţinem partea muzicii care durează. Şi asta fiindcă am scris şi re-scris tot ce am putut despre această mare artistă şi am semnalat şi promovat aşa cum putem noi mai bine, adică în underground, în rezistenţa bunului simţ muzical. Dar, să nu încep povestea concertului, până nu-mi aleg din cele 4 dvd-uri din colecţie pe unul din ele ca fond muzical. O sală aproape plină de spectatori, pentru că afară la intrare (şi nu la casa de bilete a Sălii Palatului!) se găseau de toate categoriile, de 100, de 150, de 220, de 300, chiar de 500 şi acum, partea cea mai tare, se găseau şi invitaţii cu preţuri ce variau în funcţie de fizionomia feţei cumpărătorului. Ce spune asta, că a fost sold out, NU?

Dublu laureată a premiului Grammy, Diana Jean Krall, şi-a început recitalul cu „I Love Being Here With You”, o piesă clasică de jazz, care a introdus audienţa în mirifica lume a notelor fine, delicate şi atent ritmice, fapt care a mulţumit doar pe acei cunoscători veniţi la sigur pentru un concert de vocal jazz. Spun asta pentru că, foarte mulţi şi-au cumpărat locurile scumpe din faţă, doar pentru a-şi etala noua garderobă, ce nu a avut în ultima vreme o altă locaţie mai potrivită a fi prezentată soţilor. Şi soţiilor. Apropó, doar animalele au voie să poarte blană!

Talentul şi pasiunea cu care-şi prezintă fiecare piesă mă fac să repet numele acestui stil de interpretare, Krall Jazz. O interpretare cu înfăţişare de înger, o revelaţie a unei tipar melodic propriu şi un temei pentru stabilitatea frumosului din arta sunetelor de jazz. Noua regină a jazz-ului canadian a sosit la concertul de la Bucureşti doar cu 3 instrumentişti din cei 4 anunţati de organizatori. Formula de quartet a fost următoarea: Diana Krall la pian şi voce, Anthony Wilson la chitară (fiul cunoscutului trompetist şi compozitor american de jazz, Gerald Wilson), Karriem Riggins la tobe (producător şi membru fondator al trio-ului american Ray Brown) şi Robert Leslie Hurst la contrabas (cunoscut în lumea întreagă pentru colaborări cu mari artişti de jazz precum Tony Williams, Harry Connick Jr., Russell Malone sau Branford Marsalis, artistul face parte din trupa emisiunii The Tonight Show, prezentată de Jay Leno).

După ce atâta amar de vreme am fost vitregiţi de artişti şi concerte de calibru, avem ocazia venirii în Europa de Est a unui mare artist ca Diana Krall şi nu suntem reprezentaţi corespunzător? Şi au şi un buget bun. Cu sponsori graşi, cu filmare la TV, cu bilete scumpe, etc. Iată de ce spun că e o afacere e-magică! Ca mai toate de până acum sau aţi uitat repede de incidentul cu Madonna? Cei ce primesc puţin îşi caută resursele de cultură în altă parte. În primul rând există internet, de unde putem afla ce album nou s-a lansat „dincolo”, ce concerte sunt „pe afară” sau ce dvd de cumpărat ... tot „de afară”, fiindcă noi mai avem încă preţuri de “criză” în magazine. Dar magazine cu muzică adevărată avem? Unul, două, la câte milioane zice Preşedintele că suntem. Am fost învăţaţi să zicem că suntem mulţumiţi şi cu puţin. Mai bine cu un concert cu Diana Krall cu număr redus de muzicieni pe scenă şi cu sunet modest, decât de loc. Atunci de ce oferta de bilete a fost atât de scumpă? Ascultătorii de jazz sunt bogaţi şi foarte bogaţi. Iar ascultătorii lor sunt săraci. Cu duhul, poate! Suntem cunoscuţi pentru ospitalitate. În curând cu organizatori de acest fel o să ni se ducă vestea că aici merge oricum şi orice şi o să ne invadeze ţara o grămadă de sosii, de false vedete sau de fosile împăiate în numele unor stiluri muzicale pe care românul nu avea cum să le cunoască până în acel moment. Dacă nu ne-au invadat deja. Pentru că la televizor, numai domnul Moculescu dă tonul. Muzica este o sursă de speranţă.

Problemele organizatorice fiind rezolvate, să mai spunem că una din piesele care a prins la public în seara zilei 22 noiembrie 2009, a fost “I've Grown Accustomed to Her Face” piesă binecunoscută din celebrul muzical “My Fair Lady”. A urmat „Quiet nights” o piesă atăt de bine-liniştitoare pentru sufletele noastre, ostenite de scandaluri interminabile. Un moment de respiro, o tihnă regală pe care-o dorim repetată iar şi iar. Această piesă a fost scrisă de Antonio Carlos Jobim şi a fost lansată pe albumul omonim anul acesta în luna martie.

Este destul de greu, dar nu imposibil, să vedem la Bucureşti un concert pe viu cum vedem pe dvd-uri. Mă refer la cel de la Paris, de la Montréal sau la recentul lansat de la Rio de Janeiro. În 20 de ani n-am putut avea o sală competitivă pentru jazz sau blues aşa cum n-am putut avea nici măcar un club privat la standardele din Occident. Daţi o fugă până la New York şi luaţi model pe Iridium, să zicem, şi apoi veniţi să faceţi bani. Asta da afacere! Nu avem aşa ceva în România. Nu ştiu dacă o să avem prea curând. Vă întrebaţi de ce? Pentru că afacerea asta înseamnă întâi pasiune şi la noi în general oamenii de afaceri sunt preocupaţi de câştiguri rapide şi sigure. Nu investiţii culturale de lungă durată. Bănuiesc că au avut timp organizatorii să-i satisfacă dorinţa de-a cunoaşte un club de jazz autohton. Încă nu am aflat dacă Diana a vizitat Green Hours sau Art Jazz. Ce pot să vă mai spun este că din concertul de la Bucureşti nu au lipsit piese mai vechi din repertoriul său ca: „You’re My Sugar”, „Deed I Do”, „Case Of You”, „I Was Doing Alright” şi inedita „Jockey Full of Bourbon” piesă compusă de Tom Waits, artistul cavernelor şi al indisciplinei muzicale. Nu este singura, Diana mai cântă celebrele “Heart of Saturday Night” şi „Temptation” la fel de bine ca autorul, dar nu la fel de gingaş. Am putea spune „So Nice” şi „Walk On By”, alte două piese prezente pe ultimul său album. Diana Krall şi Elvis Costello locuiesc la New York şi au o singură compoziţie proprie, „I've Changed My Address”. Asistăm în general, la o dezagregare a muzicii adevărate şi de aceea consider că este foarte important ca piesele de valoare să fie cântate şi împărtăşite în orice fel de variante doriţi sau simţiti că vă va face plăcere. “Why Should I Care”, compoziţie Clint Eastwood a lipsit din repertoriu, dar nu e timpul trecut să o ascultăm la un festival de jazz din ţară. Până atunci ne delectăm cu ultimul disc semnat Elvis Costello care este în contradicţie cu tot ce a compus până acum. Diana Krall a surprins în mod plăcut cu maniera proprie de abordare a două piese clasice „Cheek to Cheek” şi „Let’s Fall In Love”, armonizate cu ideile jazz-ului modern, însufleţite de bunul simţ artistic al artistei, deopotrivă cu relaxarea profesională a trioului din spate ce-i asigurau un cadru fericit de expresie solistică.

Diana a încheiat această seară minunată cu „The Boy From Ipanema”, piesa cea mai mediatizată de pe albumul nou promovat în acest turneu european. A fost bis-ul care a mulţumit un public iubitor de bossa-nova şi foarte mult pe sponsorul Peroni Nastro Azzurro. Aceasta a fost “the Look of new Jazz” la Bucureşti. Prima oară.

Morala: “Stop this world, let me off / There's just too many pigs in the same trough / There's too many buzzards sitting on the fence / Stop this world, it's not making sense / Stop this show, hold the phone / Better days this girl has known / Better days so long ago /Hold the phone, won't you stop the show”.

Adevărul trece dincolo de timp!

Radu Lupaşcu
23 noiembrie 2009

TOMMY EMMANUEL: „Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!”

(Debreţin – Ungaria, Centrul Cultural Kolcsey, 16 noiembrie 2009)

Îmi doream de mult să-l văd şi aud, în concert, pe Tommy Emmanuel, regele stilului fingerpicking. Concertul de la Budapesta, din 15.11. 2009, l-am ratat datorită unei firme neserioase de rezervări de bilete on line. Din fericire, s-a anunţat un concert la Debreţin, pe 16 noiembrie, la Centrul Cultural Kolcsey. Cu ajutorul prietenilor – Imre, Angela - , visul a devenit realitate.

Centrul Cultural Kolcsey e o clădire modernă, polivalentă, sala mare de concerte putând primi până la 1000 de spectatori şi având excelente proprietăţi acustice, precum şi sisteme de sonorizare de standard înalt.

În deschidere, a cântat Martin O’Connor Trio (Martin O’Connor – armonică, Seamie O’Dowd – chitară şi Cathal Hayden – vioară, banjo). Timp de aproape o oră s-a auzit muzică irlandeză – balade şi jig-uri – de bună calitate. Publicul a apreciat modestia şi căldura leaderului, Martin O’Connor, şi virtuozitatea trio-ului.

Au urmat trei ore de fingerpicking cu Tommy Emmanuel. I-am ascultat toate albumele şi o parte din DVD-uri, l-am văzut pe YouTube în variate ipostaze muzicale, ştiam cât de virtuoz este, cu toate acestea prezenţa sa live a fost pentru mine înmărmuritoare. Cum poate un muzician care apare în sute de concerte pe an să-şi păstreze – nu virtuozitatea, căci aici lucrurile sunt de înţeles -, ci prospeţimea?!

Şi-a început programul cu câteva piese de încălzire, învăluind sala cu flageolete artificiale şi piese country rag, cum ar fi Locomotivation. A executat, la un moment dat, unul din lick-urile sale preferate – o coborâre cromatică de sunete la o viteză ameţitoare -  şi, observând reacţia sălii, l-a mai executat o dată, cu satisfacţia magicianului de sunete.

Atacă Guitar Rag, cântând şi vocal. Apoi Windy and Warm, un standard al Travis picking-ului (altfel spus, în stilul lui Chet Atkins!). Brusc, se aud acordurile de la Classical Gas, iar publicul izbucneşte în ropote de aplauze. Celebra piesă a lui Mason Williams şi-a găsit întotdeauna la Tommy Emmanuel o interpretare incandescentă, vulcanică. Deşi o cântă a mia oară, pe faţa artistului şi din întreaga postură corporală răzbate bucuria descoperirii muzicii. Nici urmă de blazare sau clişeu!

Reacţia la Classical Gas e mărturie a unui public avizat, aşa că merită răsplătită: e rândul capitolului Beatles! Here Comes the Sun, When I’m 64, Day Tripper, legată de Lady Madonna, se rotogolesc, nostalgic, dar nu vetust, în eleganta sală Kolcsey. După riff-urile Beatles, e nevoie de puţină odihnă, aşa că se cântă Ruby’s Eyes şi (Somewhere) Over the Rainbow. E minunat ce face Tommy Emmanuel din hituri ale anilor ’30 (va mai cânta  vreo câteva în concert), punându-le în valoare forţa emoţional-muzicală, dar, în acelaşi timp, poleindu-le cu accente originale, contemporane.

Schimbă chitara (are trei pe scenă!), dar constată că s-au lăsat coardele şi, cu răbdare, o acordează, vorbind cu publicul: „I’ve got new strings! And I like to be in tune!”

Urmează un scurt tribut adus maeştrilor săi, Chet Atkins  şi Jerry Reed, din repertoriul celui din urmă cântând Struttin’.

Absolut inedită în structura programului (Tommy Emmanuel nu are playlist! Piesele se succed spontan, în funcţie de starea artistului şi de reacţia publicului) e Haba Na Haba (Little by Little), o piesă inspirată din folclorul Tanzaniei.

Ca să nu uităm că, la viaţa lui, a fost şi toboşar, ne oferă Mombasa,o altă piesă de inspiraţie africană. Ea include un solo de percuţie în care sunt lovite diverse părţi ale chitarei (bietul instrument arată ca după război!) şi microfonul. Multe piese, de altminteri, includ părţi de percuţie, care fac parte din pecetea stilistică originală a artistului (total diferită de, să zicem, aceea a unui alt fingerstyle guitar player cu amprentă percusivă, Don Ross).

Surprizele nu se opresc aici. Tommy Emmanuel cântă, a cappella, Today is mine. Fără chitară, fără percuţie, fără acompaniament. Un cântec din inimă, de nobilă, discretă simţire.

Se reîntoarce la fidela sa chitară Maton (Made in Australia!) şi ne oferă Antonella’s Birthday (de pe albumul Mystery). Apoi, o piesă de virtuozitate, Tall Fiddler, cântată la o dinamică incredibilă. Am fost convins că va urma o dezlănţuire de piese country rag, cu lick-uri cromatice rapide şi bătăi din călcâie.N-a fost chiar aşa…

Tommy Emmanuel s-a aşezat pe scaun şi a renunţat la cablul de la chitară. Destul de amuzant, în acel moment i s-a desprins şi cureaua de la chitară. A exclamat, cu umor: „And now, unplugged and…strapless!”. Şi-a apropiat microfonul de chitară şi a cântat Guitar Boogie. A urmat un tribut swing-ului, cu Nuages  (Django Reinhardt) şi evergreen-ul Walking My Baby Back Home (piesa lui Fred Ahlert, din 1930, devenită celebră în interpretarea lui Nat King Cole). Apreciez tot mai mult interpretările vocale ale lui Tommy Emmanuel şi mă gândesc – cu duioşie – la hodorogelile altui mare chitarist acustic, Leo Kottke.

„Music brings us together!” – mărturiseşte artistul, cu gravitate, în timp ce  pregăteşte un soi de medley dedicat lui Chet Atkins, maestrul său care l-a învestit cu titlul de Certified Guitar Player! (acest lucru lămurind misterul literelor C.G.P., prezente pe griful chitarei sale).

Printre piesele cântate în stilul Chet Atkins (boom-chick)  -  Swedish Rhapsody şi Yankee Doodle, dar nu lipseşte elementul swing, standardul ellingtonian Caravan.

Programul se încheie cu o piesă pe care, recunoaşte, n-a mai cântat-o de mult: Initiation. Piesa e inspirată de un ritual al aborigenilor (să nu uităm că, deşi stabilit la Nashville,S.U.A., Tommy Emmanuel e australian) şi, alături de efectele percusive, e chemată în sprijin tehnica modernă, în speţă efectul de delay care induce perfect starea de transă evocată muzical.

Aplauzele îl cheamă din nou la rampă, dar nu se întoarce singur, ci alături de Martin O’Connor Trio. Artiştii vor interpreta două piese. La prima, Tommy Emmanuel e percuţionistul grupului (chitara e iarăşi transformată în…tobă!). A doua e un cântec tradiţional, The Water Is Wide, pe care o interpretează, chitaristic şi vocal, ireproşabil.

Pare că s-a terminat, căci artistul a dispărut în culise. Publicul continuă să aplaude, minute în şir, constant, apoi accelerat. Generos, Tommy Emmanul reapare. Dar înainte de a mai cânta două piese, la bis, se adresează publicului: „Seara trecută, la concertul de la Budapesta, au fost şi români. Ştiu că sunt în sală câţiva români. Sunt români în sală?” (eu şi Angela ridicăm mâinile, dar, din păcate, suntem în afara razei sale vizuale). „Sper să am ocazia să cânt în România, la Bucureşti, curând!”

Ultima piesă pe care o interpretează e For Those Who Wait. Sunt hotărât să ţâşnesc în culise, după artist, pentru a-i spune: „Romania is waiting for you!”. Noi suntem cei care îl aşteaptă într-un concert la Bucureşti, sau în alt loc al României. N-am noroc! Tommy Emmanuel nu se mai întoarce în culise, ci dispare pe o uşă laterală a sălii, cu chitara în braţe.

A fost un concert de zile mari, un regal al fingerpicking-ului, cu un Tommy Emmanuel plin de energie, dinamic, în acelaşi timp cu o deschidere sufletească nobilă şi agrementată cu umor. Controlul deplin al instrumentului şi feeling-ul elegant, profund, fac din artistul de origine australiană un maestru desăvârşit, fără a-i obtura nobleţea şi căldura umană.

Ar fi cazul ca artişti fingerpicking ca Tommy Emmanuel, Laurence Juber, Martin Taylor, Don Ross, Kaki King, Doyle Dykes, Pierre Bensusan, Peter Finger, Duck Baker sau Adrian Legg să primească invitaţii de a concerta şi la noi, unde, din păcate, acest stil instrumental acustic nu are nici artişti pe măsură, nici un public prea numeros.

                                                                                       GABRIEL PETRIC
17 noiembrie 2009

Michael “IRON MAN” Burks “ne deschide” calea spre Gary Moore!

Această săptămână a început cum nu se putea mai bine! Pe 13 noiembrie voi fi prezent la Budapesta împreună cu un grup de prieteni şi-l vom savura pe unul dintre cei mai buni chitarişti irlandezi ai tuturor timpurilor! Michael “IRON MAN” Burks ne-a făcut încălzirea pentru acest concert, aseară în clubul din soseaua Kiseleff 32, unde atmosfera a fost dominată de tonul musculos al unei chitare Gibson (Les Paul Standard) electrizate de simţirea unui mare bluesman, originar din oraşul Milwaukee, Wisconsin. Acelaşi oraş care ni l-a dat pe celebrul chitarist Les Paul! Pentru prima dată în România, Michael Burks - “legenda în devenire” (conform revistei GuitarOne) – a susţinut un concert de două ore şi jumătate în faţa unei audienţe entuziasmate de acest power blues, inedit chiar şi pentru “consumatorii” fireşti ai bluesului electric. În ultimii ani ne-am bucurat de vizite ale unor muzicieni de prima mână, albi sau de culoare, dar până la Burks nu am simţit cu aceeaşi intensitate sufletul blues-ului rostit cu putere şi îndemânare chitaristică demnă de invidiat. O experienţă pe care nu o vom uita curând şi pe care, fiecare din cei prezenţi au trăit-o din plin. Lucian, prietenul meu din Chicago, care-l va revedea peste o lună la Buddy Guy Legends mi-a spus „...aşa ceva se cântă acum la noi şi cu aceeaşi trăire. Face parte din evoluţia unui stil nemuritor. Metal blues ... keeping the blues alive”. Michael Burks a avut şi un band deosebit de devotat, compus din muzicieni cu experienţă Wayne Sharp la claviaturi (ex. Allman Brothers), Clifford Moore (ex. Buddy Miles) bas şi Chuck “Popcorn” Lovden la tobe. Un concert foarte reuşit de care ne vom aminti cu plăcere şi pentru care felicităm staff-ul de organizare de la Hard Rock Cafe.

“Fire and Water”, a celebrului grup FREE a stărnit audienţa încă de la început pregătind-o pentru un show incendiar, care va mai conţine două interpretări de excepţie, coveruri după Jimi Hendrix. O asemenea performanţă artistică nu-mi amintesc să fi văzut de la Luther Allison încoace. Burks are tot dreptul să poarte această poreclă - IRON MAN – şi dacă veţi veni la următorul show vă veţi convinge şi dvs. cu siguranţă. Dar Michael Burks nu este numai un chitarist foarte bun, el are şi o voce puternică, cu timbru grav şi personalitate interpretativă cu care ne-a „sfăşiat“ în momentele - destul de numeroase - de respiro slow blues. Este un soul master desăvărşit, iar piesele lente, delicate, deosebit de armonioase devin o specialitate a acestui mare artist.

Burks este un muzician complet – compozitor, interpret, lider de trupă, riff-master şi showman desăvârşit. Pentru Chicago Sun-Times, “Iron Man” este un “chitarist ca un aruncător de flăcări, ce îşi cântă piesele cu furie sălbatică şi tandreţe copleşitoare”. Considerat un erou al blues-ului modern, Michael Burks este cunoscut în lumea întreagă pentru concertele sale energice şi intense, vocea răguşită şi acordurile dure de chitară, artistul fiind unul dintre puţinii interpreţi de blues care cântă (de regulă) cu Gibson Flying V, o chitară destinată în special muzicii rock şi heavy-rock. Pe scena clubului Hard Rock Cafe, Michael Burks a interpretat atât piese mai vechi, cât şi de pe ultimele sale două albume: “I Smell Smoke” (2003) şi  recentul “Iron Man” lansat anul trecut, ambele produse de Jim Gaines, care a mai lucrat ca producător şi pentru Santana, Stevie Ray Vaughan, Luther Allison şi alte mari legende ale rock-ului. Ultimul său album a ajuns pe locul 4 în topul de blues şi este foarte apreciat de critica de specialitate! Pentru albumele amintite Burks a primit numeroase premii şi distincţii, printre care: 25th W.C. Handy Blues Awards în 2000 şi 2004, Blues Song of the Year – “I Smell Smoke”, Contemporary Blues Album of the Year sau Living Blues Guitarist of the Year Award 2004. Va urma cu siguranţă şi un Grammy pentru că talentul şi creaţia acestui mare artist este pe mâini bune (Bruce Iglauer) şi va fi bine cumpănită în realizarea viitoarelor producţii muzicale. Aşa cum se obişnuieşte la case mari! Un model care ar trebui studiat de “responsabilii” autohtoni de la noi. Adică de producătorii de albume! Pentru că aproape niciodată nu am văzut un astfel de personaj să fie prezent acolo unde se cântă ... În faţa sau măcar în spatele scenei. Şi eu sunt unul dintre cei care nu lipsesc de la concerte. Live, nu playback...

Adevărul trece dincolo de timp!

Radu Lupaşcu
10 noiembrie 2009

Nimic nu se compară cu un concert acustic!

Concertul Sinead O’ Connor poate fi concertul anului 2009!

Am fost surprins când am aflat vestea acestui concert acustic la Arenele Romane! Însă acum, după ce l-am savurat, pot spune că ideea a funcţionat, iar protagonista a reuşit un recital emoţional şi de bun gust! Ştiam destule variante ale pieselor sale şi văzusem două din cele trei concerte apărute pe DVD. Însă, sensibilitatea interpretării şi acurateţea vocii sale au fost mai aproape de noi cu acest show acustic şi vă pot spune, că am asistat la una dintre cele mai delicate plăsmuiri artistice de la noi. Concertul a început sub ameninţarea unor picături izolate de ploaie, motiv pentru care mulţi s-au speriat şi nu au mai ajuns. Este şi asta un fel de criză. În discernământ. Ştim cu toţii că avem o inflaţie de concerte în România pe fondul unei recesiuni economice veritabile. Sunt neputinţe şi indiferenţe peste care se “trece” mult prea uşor. De cele mai multe ori, „ignoranţa populară” este de vină la fel „k” şi intoxicarea din mass-media. Peste tot în mass-media românească (re)apar la loc de cinste „nulităţi culturale”, greşeli şi „accidente ideologice” cu care a fost îndoctrinat acest popor de la „(r)evoluţie” încoace. Lumea este în (ne)greşită schimbare. „...Materialele de la TV mă intristează. Ştirile, în special. De cele mai multe ori mă uit să văd ce se întâmplă în State Unite sau în Anglia, nu mă interesează ştirile despre irlandezi, sunt plictisitoare...”, declara recent artista într-un interviu acordat site-ului Stereo Warning. Unde este respectul pentru artişti şi muzica lor? Avem puterea să recunoaştem strădania unor companii ce organizează astfel de evenimente unicat în spiritul celor care se desfăşoară de zeci de ani în Occident? Compania Events a depus eforturi în acest sens şi merită apreciată cum se cuvine. Arenele Romane au fost amenajate cu scaune pe spaţiul central, astfel încât spectatorii să poată vedea în condiţii optime. Spectacolul a început exact la ora anunţată şi sunetul a fost bun. Luminile au “ars” atât cât a trebuit! "Bună seara tuturor. V-am pregătit un show acustic pentru o noapte cu vise frumoase". Aşa a fost. De ce? Sinéad marturiseste, într-un mesaj adresat fanilor la începutul acestui an: “Aştept cu bucurie concertele live – ador să simt reacţiile publicului ... Priorităţile mele sunt totuşi să scriu şi să înregistrez, astfel încât să vă pot oferi un nou album la începutul lui 2010. Dacă reuşesc să fac asta şi să savurez fiecare secundă din concertele pe care le voi susţine, atunci am să pot spune cu mâna pe inimă ca am avut un an creativ!”… Personalitate controversată, ca o întreagă naţie dealtfel, Sinead Marie Bernadette O’ Connor s-a născut pe 8 decembrie 1996 în oraşul Dublin şi este susţinătoare ferventă a protejării mediului înconjurător. Ea s-a înscris între vocile de aur ale omenirii şi a făcut auzit glasul irlandezilor cu tenacitate. Spiritualitatea romantică a acestui popor a dat de-a lungul istoriei sale nume grele în muzică, precum Van Morrison, Enya, Phil Lynott, Rory Gallagher, Bob Geldof, The Pogues, The Cranberries, The Corrs, U2, etc. Între ele, Sinead şi-a spus apăsat cuvântul cu aceeaşi patimă cu care a fost “asediată” pentru gesturile proverbiale parţial înţelese. Au fost auzite şi aplaudate îndelung piese ca "I Am Stretched On Your Grave", "You Made Me The Thief Of Your Heart", "The Lamb's Book of Life" şi au fost murmurate voluntar "Nothing Compares 2 U", "Thank You for Hearing Me" şi "This Is To Mother You". Zâmbetul său cuceritor deopotrivă cu rostirea suavă a rezonat cu 1500 de suflete limpezite de insensibila vieţuire de zi cu zi. Au ieşit la suprafaţă politeţea, toleranţa, candoarea şi blândeţea. Însuşiri şi atitudini închise de vigilenţa unui neam forţat să trăiască în genunchi. O lecţie de viaţă oferită fondului intim al fiinţei umane. Sinead O’ Connor a cântat pe 11 iunie 2009 alături de Steven Cooney (chitară, bass) şi Kieran Kiely (acordeon, fluier, claviaturi). Concertul acustic Sinead O’ Connor, până la (re)întâlnirea cu Leonard Cohen, poate devansa orice “conglomerate” eterogene cu ştaif.

„... I'm a God person—so an act of love for God, actually... Well, I would say much more of a God person, but I love religion. I've been studying all kinds of religions since I was a child, literally all my life. I adore religion and love it. Obviously, like anything, it has all sorts of negatives sometimes, as we all do. But, I'm much more of a God person....” - declara Sinead într-un interviu legat de gestul ruperii fotografiei Papei Ioan Paul al II-lea.

Radu Lupaşcu
17 iunie 2009

În sfârşit, AC/DC concertează în România

Am fost foarte uniţi în această dorinţă de a-i vedea live pe aceşti monştrii sacrii ai rock-ului mondial şi se pare că am reuşit! Am trimis alături de mulţi fani rugăminţi scrise şi am semnat petiţii on-line ... Minunea s-a petrecut chiar acum în postul Paştelui cu sau fără legătură cu spiritualitatea noastră creştină. Totuşi o legătură cred că există. Când o voi afla cu certitudine, vă voi informa în cel mai scurt timp ... Încă nu cunosc numele organizatorilor să-mi pot da seama dacă acest festival este hobby sau business. Până una alta, dumnealor trebuie felicitaţi! Nu numai pentru că vor aduce două nume foarte grele în festival – două nume care-mi întăresc certitudinea precum că muzica rock are public foarte numeros în România – dar şi fiindcă au ales cu discernământ trupele româneşti şi locul de desfăşurare al acestui festival. Lucru care nu este valabil de exemplu în privinţa organizatorilor de la Best Fest (!...?) unde, pe lângă faptul că alegerea muzicii se face din mers, din auzite şi după ţinta financiară, respectul pentru presa scrisă sau on-line lipseşte cu desăvârşire. Revenind la eroii noştrii din Australia să mai spunem că subsemnatul i-a văzut în 1991 la Budapesta şi are numai cuvinte de laudă la adresa acestui mega-show ... Acolo i-am văzut pe stadion, la festivalul Monsters of Rock, perfect sonorizat, perfect organizat şi perfect mediatizat, cu Metallica, Queensrÿche şi Mötley Crüe în deschidere ... aici la Bucharest Rock Arena avem un spaţiu bine ales (pe o suprafaţă de aprox. 200.000 m.p.), în aer liber, aproape de Bucureşti, cu acces bun dinspre Bulgaria, mi se pare o locaţie cu mult mai bună decât cimentul din parcarea B ... unde ne vom chinui să-l vedem pe Santana. Sper ca acest festival Arena Rock să reuşească, să aducă multe nume de valoare în fiecare an, nume sonore active în arena rock-ului mondial pentru a oferi o alternativă onestă din punct de vedere muzical. Alte două nume de calibru, vehiculate „în gura lumii”, sunt Aerosmith si Guns ‘n’ Roses. Unul din ele ar putea fi capul de afiş pentru ziua întâi a festivalului, cea de pe 30 mai 2009, unde vor concerta în deschidere patru trupe din underground, iar apoi „greucenii” de la AB4 şi Viţa de vie. Mai multe detalii găsiţi aici: http://www.bucharestrockarena.ro/. Pe 31 mai 2009, vom avea doar trei trupe, dar foarte valoroase: ALTAR, Celelalte Cuvinte şi bineînţeles ... mamuţii AC/DC. Bănuiesc că va fi o plăcere şi mândrie totodată pentru Călin Pop să cânte în dechidere la AC/DC. Este foarte meritoriu pentru Cuvinte acest open act ca dealtfel şi pentru Andy Ghost şi al său Altar! Lipsesc din păcate căteva trupe emblematice pentru istoria noastră rock cum ar fi: Survolaj (care au album nou în lansare!), Iris (motivat), Cargo, Riff, Timpuri Noi, Phoenix (sperăm în re-grupare) şi Semnal M. Probabil, după ce festivalul va lua amploare şi îşi va poziţiona precis rolul şi locul în şubrezita refacere a societăţii culturale româneşti de după 1989, ne vom bucura de artiştii rock atât de huliţi de industria muzicală, ultracomercială şi ultra partinică din România! Mi-e foarte greu să cred că e cineva la noi în ţară să nu fii auzit de trupa carismaticilor fraţi Angus şi Malcolm Young! Dacă nu aţi auzit direct din “gura” lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson celebrele refrene de la „The Jack”, ”Dirty Deeds Done Dirt Cheap” sau de la „Highway to Hell” nu se poate să nu fii auzit variante româneşti la mega-hit-urile „If You Want Blood (You’ve Got It)”, “Back in Black” sau „For Those About to Rock We Salute You”. Mai trebuie să ştiţi că sunt artişti din zona hip hop sau rap care utilizează fără permisiunea trupei, părţi din piese AC/DC, ca sampling-uri în cadrul pieselor lor sau pentru linii de bas. (Beastie Boys, Mike D., Nelly, Eminem). E foarte uşor să promovezi un astfel de gigant al rock-ului atât de iubit peste tot în lume. Dar, este şi un joc al soartei reuşita acestui festival unicat în părţile Ţării Româneşti ... Unde se poate greşi? La sonorizare, unde avem precedente foarte grave, de exemplu Best Fest, apoi la organizarea unui public atât de numeros (vezi The Rolling Stones) şi, la relaţia cu presa, unde din prea mult élan sau din lipsă de personal se uită comunicarea cu presa … (vezi Jean Michel Jarre). Spun asta pentru că vorbim de evenimente gigantice, cu mari artişti din cultura pop, nu ne referim la concerte mici pour le connoisseurs … şi avem cu totul alte pretenţii. Câteva argumente pentru a ne însoţi la acest prim festival de tip Woodstock ... Dacă ar trăi, Moţu ne-ar spune: „Noi nu avem o scară a valorilor normală, Rock-ul nu a avut o evoluţie normală, Noi nu am avut Woodstock ... şi de aceea, cultura muzicală şi piaţa muzicală s-a făcut după ureche, de aceasta nu avem cum să ne dăm seama de acest uluitor eveniment…”. În primul rând trebuie să-i vedem pe AC/DC fiindcă rockerii sunt întotdeauna învingători! … “She's Got Balls” … Apoi, pentru că vom fii părtaşi la săvârşirea unei muzici care durează, după dictonul site-ului nostru “Adevărul trece dincolo de timp!” …”Thunderstruck”… Iar în ultimul rând, pentru că ne trebuie energie, suntem oameni cu raţiune, nu suntem animale sau insecte să trăim după voia naturii. Noi trăim prin muzică, prin teatru, prin film, prin artă, laolaltă cu prieteni, rude, cunoscuţi şi cu „invitaţi” ...”T.N.T.”... Fiindcă la Moldovenii de peste Prut mămăliga a dat în clocot, iar la noi Băsescu scade vertiginos în sondaje, totul este posibil ... şi va fi din ce în ce mai posibil. “Let There Be ROCK”!

Radu Lupaşcu
13 aprilie 2009

AC/DC la Bucureşti, un vis spulberat !

În articolul „În sfârşit, AC/DC concertează în România" anunţasem intenţia organizatorilor de la PlayCool şi One Event de-a realiza în România un festival de rock pur. Însă, după cum aţi aflat, intenţia s-a dovedit o farsă pusă la cale de aşa zişii “oameni de afaceri” din Israel! Oricât de multe scuze ne-ar prezenta, oricât de multe argumente şi dovezi ne-ar aduce, precedentul a fost creat! Românii nu-şi vor mai cumpăra bilet cu multe luni înainte şi vor supra-verifica toate evenimentele la care vor vrea să participe de azi încolo ... Nu comentăm faptul consumat, ne limităm doar, să atragem atenţia asupra consecinţelor ... Probabil că partenerilor de la One Event le vor trebui mulţi ani pentru refacerea imaginii pierdute! Numai din cauza unei singure greşeli, one event a pierdut tot ce a avut! Este o învăţătura de minte pentru toţi cei ce organizează astfel de concerte mamut, dar chiar şi pentru cei ce fac show-uri pour les connaisseurs, evenimente mai mici, de foarte multe ori mult mai bine organizate decât cele mari.

Să amintim că pentru acest festival au fost puse în vânzare 70.000 de bilete, vânzându-se în aproximativ 9 zile, 8.000 de bilete. Ticketpoint au anunţat că toate persoanele care şi-au achiziţionat biletele vor primi banii înapoi. Da! spunem noi, banii pe bilete ... dar, comisionul de livrare al biletelor? Un răspuns aproximativ, îl avem de la One Event : “Cei care au achiziţionat bilete pentru Bucharest Rock Arena îşi pot recupera integral contravaloarea lor prin returnarea acestora la punctele de unde au fost cumpărate, informează într-un comunicat de presă firma OneEvent”. Se mai spune că: "Victima colaterală este însă furnizorul de bilete TicketPoint, cu o pagubă de circa 10.000 de euro … Am efectuat o plată în valoare de 10.000 de euro către PlayCool şi eram foarte aproape să realizăm şi a doua plată în valoare de 300.000 de euro, însă ceva era suspect şi am oprit transferul", au spus reprezentantii TicketPoint.ro. Suspect era faptul că evenimentul nu era menţionat în turneul oficial celor de la AC/DC … de unde deducem că numai în cei de afară putem avea încredere...iar prejudiciul material poate fi recuperat în instanţă de la Playcool ... un nume parcă predestinat pentru „jocuri de culise” ... La fel ca micii noştri afacerişti de pe malurile Dâmboviţei, băieţeii şi fetiţele trendy, cool şi stilish ... şi-ale lor vedete de carton cu care ne intoxică la TV sau la RADIO.

Iar noi, fanii muzicii adevărate, fanii muzicii care durează, care am mai avut de-a lungul timpului astfel de amăgeli, Z.Z. Top, Gary Moore, Festivalul San Remo, Bon Jovi, etc ... cum putem opri timpul, pentru un concert cu AC/DC la Bucureşti?

Morala acestei situaţii poate fi: “Niciodată nu te lăsa înşelat de prima impresie; ceea ce contează cu adevărat este rezultatul final.”

Jimi Hendrix impersonator!

Aşa l-a poreclit celebrul Frank Marino pe prietenul său Randy Hansen, omul al cărui destin muzical a fost şi va fi întotdeauna legat de numele marelui Jimi. „Fixatia” sa pentru moştenirea lăsată de Jimi Hendrix i-a adus multe laude şi recunoaşteri, Randy Hansen fiind de mai bine de 30 de ani un misionar al muzicii, al imaginii, al expresiei, în fine, al atitudinii marelui geniu al muzicii Rock. Randy Hansen este un om deosebit şi un muzician de excepţie. O calitate mai rară printre greii muzicii este modestia veritabilă, calitate pe care mulţi muzicieni români au (re)cunoscut-o la un recent concert privat dat de Randy Hansen. Exemplele ar putea continua, motivaţiile sau criticile ar umple câteva pagini bune, dar reflectarea filozofică nu ar putea avea ecou în paginile acestei reviste. Povestea acestui deosebit de talentat chitarist dreptaci începe în oraşul Seattle, locul de unde a pornit incredibila aventură muzicală a lui Jimi ... Era anul 1967, anul în care apare albumul “Are You Experienced?” care avea să-i marcheze profund şi definitiv existenţa ... Randy Hansen a început să cânte în 1977. Primele note, primul solo, prima sa compoziţie au atras atenţia tuturor. Fanii împătimiţii ai lui Hendrix au recunoscut de la început asemănarea fizică izbitoare, laolaltă cu mimica facială din timpul show-urilor şi abilitatea de a cânta cu dinţii, motive care i-au asigurat lui Randy un succes de imagine. Francis Ford Coppola va folosi ulterior exploziile sale bombastice, revărsate în rafale sacadate, în coloana sonoră a filmului “Apocalypse Now”. Debutul său discografic s-a produs în anul 1980 la Capitol Records cu albumul omonim care i-a adus merite incontestabile în lumea rock-ului. „Apostolul” lui Hendrix cucerea public după public. Turneele ce au urmat împreună cu 2 foşti muzicieni în trio-urile lui Jimi Hendrix, Buddy Miles şi Mitch Mitchell au dovedit charisma, talentul şi mai ales dinamica sa trăire scenică. O mostră de Randy Hansen ne-a fost oferita nouă românilor într-un local de fiţe din Bucureşti, unde organizatorii (www.event-plus.ro) au celebrat sărbătorirea a 157 de ani de la „venirea pe lume” a celebrului whisky Jack Daniels. Un moment rock cu totul aparte, o abatere de la dogmatica acestui tip petreceri, fie şi numai prin atitudinea deloc protocolară şi cât se poate de firească a onor audienţei. Arsenalul sonic al lui Randy Hansen „s-a arătat” urechilor şi sufletelor noastre în toată frumuseţea sa, mulţumită unor profesionişti incapabili de compromisuri. Autenticitatea trăirilor lăuntrice ale lui Hansen, dublate de incontestabilul său talent şi de experienţa concertistică au oferit un mic regal rock pe care îl notăm în cartea de onoare a realizărilor concertistice bucurestene din ultimii ani. Iluzia sonoră în care trăim (şi de care cu voie, sau mai degrabă de nevoie ne lăsăm amăgiţi) a primit o lecţie muzicală care merită a fi considerată un reper. În concertul de la Bucureşti, Randy a fost însoţit de Manfred “Manni” von Bohr la baterie (muzician de studio, un perfecţionist dedicat instrumentului său, fost component al celebrei trupe de kraut-rock BIRTH CONTROL şi actual redactor şef al unei publicaţii germane de tobe şi percuţie) şi Ufo Walter (basist în trupa respectabilei cântăreţe de soul Marla Glen). Nu putem vorbi de influenţe sau imitaţii (creatoare) Hendrix fără a aminti şi de trupa MORE EXPERIENCE din Elveţia, supranumită drept cea mai bună trupă de cover-uri Jimi Hendrix din lume. Este un fapt cu care sunt perfect de acord, cu toate că “The Hamsters” sau Randy Hansen umplu pagini întregi în revistele englezeşti sau americane, atunci cand e vorba de „clone” Hendrix. Chitaristul MARCEL AEBY, secondat de o secţie ritmică excelentă : Marco “Caco” Bender - baterie şi Henry Imboden - bass, au (re)suscitat interesul audienţei pentru power-blues-rock, devenind în scurt timp una din personalităţile cele mai surprinzătoare (şi profund trăitoare) a avatarurilor lui Jimi. Înţelegând pe deplin mesajul maestrului, caci din punct de vedere tehnic membrii trupei sunt cât se poate de şcoliţi, trioul MORE EXPERIENCE a dovedit şi componistic că face faţă acestei încercări. Citaţi de presă ca “…probably the best Hendrix cover-band in the world” şi mult lăudaţi de critică pentru reînvierea spiritului hendrixian, tabloul sonor impetuos în care se dezlănţuie Marcel Aeby & Co. demonstrează imaginaţie, supleţe şi misterioasă transhumanţă, într-o grandoare finală pe care o trăim ca atare. Toţi cei enumeraţi mai sus bat cluburile şi sunt prezenţi la mai toate evenimentele blues sau rock din Germania, Olanda, Belgia, UK. Sperăm ca în scurt timp să-i avem mai aproape, căci după cum am băgat de seamă, începănd cu anul în curs mai multe nume sonore au binevoit să calce pe plaiurile mioritice. Sunt muzicieni care au multe de spus, dar mai ales de cântat.

Radu Lupaşcu – 22.10.2007

La crème de la CREAM

Probabil pentru mulţi, numele grupului CREAM înseamnă POWER - TRIO, înseamnă BLUES - ROCK, înseamnă primul supergrup din istoria rock-ului, înseamnă Eric Clapton, Ginger Baker şi Jack Bruce şi mai înseamnă unul dintre cele mai celebre triouri ale tuturor timpurilor, alături de JIMI HENDRIX Experience şi MAHOGANY RUSH (pe lista ar mai fi SRV and Double Trouble, Triumph, Rush, BBM, BBA, BLT, Jeff Healey Band şi ... Police). Pentru ceilalţi, a căror intelighenţie scrutează picioare lungi, silicoane şi muzica play-fă, acest nume l(e)indică un nou demers cultural mioritic al (ne)preţuitelor minţi luminate din managementul caselor de discuri. Dacă, tot a trecut neobservat de presa muzicală, atăt de abilă cu tabieturile v.d.t.-lor sau cu starea muzicii româneşti, să îi lăsăm să treacă şi pe noua trupă de trupă Trrafic al lui Steve Winwood (au scos f-ul de Anglia şi au băgat r-ul de România, şţiţi dvs. cine băieţii.... plecaţi de acasă ... cu banii de pâine) şi pe cei de la TNT din Norvegia ... că la noi e mai multe, mai cornute şi libere prin curte.

Zilele de 2, 3, 5 şi 6 mai 2005 au rămas şi vor rămâne în istoria rock-ului mondial ca zilele reuniunii CREAM, în celebra Albert Hall din Londra, unde după 37 de ani de la desfiinţare, Eric Patrick Clapton, Peter Edward „Ginger” Baker şi John Symon Asher „Jack” Bruce au împlinit o dorinţă a fanilor şi probabil şi ... a lor. Aceste memorabile concerte au fost lansate pe 4 octombrie 2005, în format dvd şi pot fi savurate de fani. În sala Albert, în primele rânduri, îl găsim pe Brian May extaziat, pe un Robbie Williams cu un zâmbet de respect şi satisfacţie, alături de mulţimea încântată care striga: “They Are Still There”. Piese ca “Badge”, “I’m So Glad”, “Crossroads” sau “Sunshine Of Your Love” s-au  făcut foarte bine auzite, iar spiritul şi forţa acelor ani nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Un sound puternic, dominat de secţia ritmică, atât de solidă şi pătrunzătoare, încât te întrebi firesc: Cum pot suna, în trio-ul acesta, aşa BINE, iar fiecare în particular, cu trupa sa, sau cu diverşi invitaţi, muzicieni de studio, cu experienţă, nu pot egala energia dezlănţuită şi armonia solistică a grupului Cream?  

Răspunsul vine odată cu vizionarea celor 2 dvd-uri, iar şi iar, ore în şir, rămânând uluit de puterea de seducţie a celor trei, de profesionalismul şi verva cu care fiecare îşi susţin partitura şi ... solistica uimitoare. „It Was A CREAM Party!” şi publicul londonez a simţit în fiecare por, sensibiltatea unui geniu al chitarei, al singurului alb cu voce de negru, al unicului toboşar metronom cu energii nebănuite, capabil la 66 de ani de aceleaşi solouri ritmice de excepţie (declarat revelaţia concertelor) şi a trăit nostalgia unui celebru basist, pianist, muzicuţist, leader, compozitor şi vocalist de geniu.

Iar ca americanii să nu rămână mai prejos, au fost organizate în Statele Unite, un nou Reunion Cream, la MADISON SQUARE GARDEN, în zilele de 24, 25 şi 26 octombrie, care probabil vor fi dăruite marelui public în primăvara anului viitor. Piesele grupului Cream au fost incluse în coloane sonore ale unor filme celebre, regizate de tot atâtea nume mari ca: Martin Scorsese („Good Fellas”), James Cameron („True Lies”) sau Ted Kotcheff („Uncommon Valour”).

Radu Lupaşcu

Blues D.Timisoara

Prieteni de peste 20 ani, Johnny Bota şi Bela Kamocsa, păstrează nealterat spiritul blues-ului şi al jazz-ului în oraşul de pe Bega, oraşul ce-a dat României multe valori muzicale. În orice stil muzical, Timişoara are un reprezentant de frunte. Grupul Bega Blues Band a luat fiinţă în 1991, iar dintre numele muzicienilor ce s-au perindat alături de cei doi membri fondatori amintim pe Toni Kühn (clape, ghitară), Mircea Bunea (ghit), Dan Ionescu (ghit), Mişi Farkaş (tobe), Mirel Butoi (tobe), Liviu Butoi (sax, flaut), Dinu Simon (perc), Saşa Bota (vioară), Saşi Vuşcan (ghit), Veronica Luţă (voce), Victor Miclăuş (bas el.).

Prima piesă proprie cu mare impact bănăţean şi care amprentează stilul şi cultura muzicală a grupului este „Blues de Timişoara”, lansată pe scena Festivalului de Jazz de la Bucureşti, piesa devine rapid preferata publicului. Tot din ‘91, Johnny şi Kamo, împreună cu Mirel Butoi susţin concerte cu casa închisă în clubul de jazz Pod 16 al lui Liviu Butoi, primul club privat de jazz din România. În acelaşi an, Kamo şi Johnny apar pe scena celui mai prestigios festival est-european, cel de la Debrecen (Ungaria), acompaniaţi de cel mai bun chitarist român al vremii, Dan Ionescu. Un an mai târziu, Johnny şi Kamo revin la Debrecen, împreună cu Toni Kühn la clape, concertând în aceeaşi gală cu Elvin Jones, Charles Lloyd, Larry Corryell şi Niels-Henning Oersted-Pedersen. Bega Blues Band participă în ’92 la Festivalul Muzical de la Privas din Franţa, unde obţin Premiul de Popularitate, iar un an mai târziu, lansează primul CD de blues-jazz din România, denumit Blues de Timişoara, la Studio Recording Soft Sistem.

Pe 8 martie, 2003, Bega Blues Band prezintă un concert extraordinar, “De la Gershwin la Sting”, pe scena Operei Române din Timişoara, marcând astfel jubileul înfiinţării formaţiei. Sufletul muzicii, deschis şi pătrunzător al acestui concert poate fi ascultat pe albumul înregistrat ce degajează o speranţă pentru bun gust, armonie şi înalt cult profesional.

Bela Kamocsa a cântat din 1962 şi pînă în 1971 alături de Moni Bordeianu, Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Adrian Pavlovici, în formaţia Phoenix. În 1973 a format, alături de Paul Weiner şi de Puba Hromadka, trioul Gramophon şi împreună cu ei a editat discul Spirale. A primit Marele Premiu Beat pe ţară, acordat de Europa Liberă în 1968.

Componenţa în care BEGA BLUES BAND a concertat în Bucureşti în trei locaţii pe 6 octombrie 2005 (CERY LU ora 21:00 şi BACKSTAGE ora 23:30) şi pe 7 octombrie în BIG MAMOU (ora 22:00) este: Johnny Bota (vioară, contrabas, baselectric, voce, percuţie, compozitor, aranjamente muzicale, texte), Bela Kamocsa (ghitară, ghitară bas, voce, percuţie, compozitor, textier) şi Lică Dolga (baterie).

Radu LUPAŞCU

The Good The Bad and … the ugly!

Aceasta este o cronică la concertul Whitesnake! Sunt nevoit să precizez acest lucru pentru a nu crea confuzie cu excepţionalul film “Il Buono, il brutto, il cattivo” al genialului Sergio Leone. Confuzie făcută deja, de un geniu ascuns ce-a (re)denumit turneul Whitesnake în The Good and the Bad! Presa şi media au preluat ştirea ca de obicei fără discernământ perpetuând abureala în masă. Era de aşteptat ca după semi-eşecul cu Robert Plant de anul trecut, „organizatorii” să se dea în stambă şi de această dată, din păcate cu 2 nume FOARTE mari ale rock-ului mondial: în deschidere DEF LEPPARD, un nume ce nu spune prea multe românaşului de rând, dar care a vândut şi vinde încă milioane de discuri în toată lumea, fiind una din cele cinci trupe britanice care au vândut în State (cu 2 albume, Hysteria şi Pyromania) peste 10 milioane de exemplare dintr-un album. Protagonista serii, trupa WHITESNAKE este ramura hedonistică a grupului Deep Purple cu singurul vocal din lume care a putut să-l înlocuiască pe marele Gillan! Aşadar am avut privilejul de a-l asculta la aproape 57 ani pe David Coverdale ale cărui derapaje vocale, (doar!) în cazul lui, le putem trece uşor cu vederea... când mă gândesc la cum cânta în turneul din 2005 apărut pe dvd-ul ”Live in the Still of the Night”... îmi dă motiv să mă gândesc la câte parale făcea atunci şi cam câte acum... E o mică întârziere în timp şi spaţiu... Publicul a simţit-o. Dar şi un ghişeft pentru unii, ca să nu mă exprim altfel.... Atitudinea rock a lui David Coverdale, dragostea cu care a cântat şi respectul pentru public sunt lucruri suficiente pentru o atmosfera bună de concert. O foarte mare parte a publicului a cântat şi aplaudat dovedind că ştie să preţuiască un grup adevărat de muzică rock. Dacă ar fi sunat cum trebuie ar fi fost o mare reuşită în special pentru tinerii de azi ce poate acum aud şi văd prima oară una, două, chiar trei (şi aici mă refer la dragii noştri Iris!), legende rock. Chitariştii Doug Aldrich (Whitesnake) şi Vivian Campbell (Def Leppard) au dat tot ce-au putut să compenseze sunetul deficitar! Cu toate acestea, prestaţia celor două trupe a fost pe măsura renumelui lor!!! Lumea prezentă, spera ca după showul trupei din deschidere, acest sunet (în anumite momente execrabil) să se schimbe şi la Whitesnake să avem ce ne dorim cu toţii: un Sunet ca afară! Aşa că, de această dată trebuie să dăm nume: organizatorii, Fun Time Production şi Dorian Ciubuc care au mai trecut prin aceste greşeli, nu au învăţat nimic în anii scurşi după 1989 şi nici nu dau un semn de schimbare ... Acelaşi sunet defectuos, aceleaşi cozi interminabile la punctele de desfacere băuturi de orice fel, aceleaşi mutre acre la întâmpinare, acelaşi beton din parcare, aceeaşi mizerie, .... Unde este respectul pentru public! Fără să-şi dea seama, organizatorul a greşit din nou faţă de public, dar şi faţă de muzica rock în general! Aşa cum au făcut-o deja, aşa-zişii producători ai caselor de discuri când au „prins” frâiele acestei afaceri în 1996! Au lăsat rock-ul, jazz-ul şi blues-ul la voia întâmplării, nu au informat, nu au produs albume, ce-i drept ... nici nu ştiau cu ce se “mânâncă” muzica aceasta!!! Acum, fiecare caută să repare ce-au stricat. Cam târziu. Exemplu: McLaughlin! De ce dintr-o dată vin atâtea trupe ROCK? Pentru că acum au interes … din ’89 şi până acum s-au ocupat de fetiţele şi manelele ... din parcarea A...

Turneul din care a făcut parte acest concert se numeşte “Good To Be Bad” şi speram că nu vom avea parte de nimic rău ... Este numele celui mai nou album WHITESNAKE! Vândut foarte bine la standul amenajat în incintă. Pe 29 aprilie a.c. trupa britanică DEF LEPPARD a lansat cel de-al 14 lea album al său intitulat “Cîntece din camera cu lumini”! Conţine 11 piese dintre care hitul single Nine Lives ce îl include pe superstarul american de modern country, Tim McGraw! Este deasemeni primul lor album după 6 ani şi a fost înregistrat anul trecut în studioul lui Joe Elliott din Dublin. Stilul albumului "SONGS FROM THE SPARKLE LOUNGE" va aminti de anii ’70, ani glorioşi pentru grupul ce a vândut peste 65 milioane de albume în toată lumea şi a obţinut 2 titluri de Diamant din partea RIAA (The Recording Industry Association of America) pentru albumele Hysteria în 1998 şi Pyromania în 2004. Acest titlu recunoaşte vânzarea a minim 10 milioane de copii ale albumului respectiv ...

Au fost 2 mari trupe, 11 muzicieni de clasă, cum rar vezi pe aceiaşi scenă în România şi cred că rockerii şi rockul in general merita mai mult ... Deci cine a fost până la urmă Bunul, Răul şi...urâtu’?

Şi altă aniversare a treizeci de ani de carieră rock nu mai prindem ...Whitesnake i-a avut pe David COVERDALE - vocal, Doug Aldrich şi Reb Beach chitare, Timothy Drury – clape, Uriah Duffy – bas şi Chris Frazier – baterie, iar Def Leppard pe Joe Elliot – voce, Phil Collen şi Vivian Campbell – chitare, Rick Savage - bass, Rick Allen – baterie.

Astea fiind spuse mă îmbrac în piele şi mă duc la concertul JUDAS PRIEST... unde sunt alţi organizatori, despre care vă pot spune doar atât: NU agreează presa!!!

Radu Lupaşcu
9 iulie 2008

Aria ROCK Cattivo Meravigliosa Creatura

Magicul show al Giannei de la Arenele Romane, ultimul concert pe lista turneului GIANNABEST a trecut în istorie. Cu câteva zile în urmă, pe 15 septembrie, interpretei marelui succes „Profumo“, i s-a decernat prestigiosul trofeu, Premio Musica Isola di Capri. Pentru mulţi, (re)venirea la Bucureşti a fost un regal concertistic, pregătit ca la carte de o artistă care respiră, trăieşte, gândeşte şi compune în spiritul muzicii Rock. Muzica italiană în general este plină de muzicalitate, melancolie, refrene uşor cantabile şi din această cauză unii critici muzicali sau purişti ai genului rock refuză să o definească altfel decât italian pop. Însă, după părerea mea, GIANNA NANNINI are o atitudine şi o prezenţă rock, chiar dacă pe parcursul carierei sale a înregistrat şi piese cu nuanţe evidente de muzică uşoară italiană. De exemplu, prima ei piesă, “Sola con la vela”, are parfumul anilor ’70 şi a fost imprimată la vârsta de 14 ani! O (re)găsiţi pe compilaţia Giannabest, la sfârşitul primului disc, inclusă în piesa California (de la minutul 9:14 până la final 11:15 !) Defect de fabricaţie sau inteligentă camuflare? Spun asta, datorită poziţionării neobişnuite, - după 1 minut (!) de pauză - şi mai ales, din cauza omiterii din lista pieselor de pe coperta exterioară ... (în booklet-ul interior există!). În fine, (re)descoperirea piesei “Sola con la vela” este un prilej de bucurie pentru fani şi, pentru ceilalţi o mostră clară a talentului şi în special a vocii pure a tinerei candidate de atunci, la Voce Nuove. Pe acelaşi prim disc al compilaţiei remarc în mod deosebit “Suicido d’Amore”, “Pazienza”, ”Scandalo”, “California” şi ”Sei Nell’ Anima”, succese de casă şi scenă ale artistei.

La Bucuresti, pe 22 septembrie 2008, într-o după amiază răcoroasă de septembrie, Gianna Nannini a încălzit atmosfera, transformând Arenele Romane într-o imprevizibilă Arie Rock. A cântat în faţa a peste 4.000 de spectatori 21 de piese, printre care s-au numarat cele mai cunoscute hituri ale ei: ”Suicido D’amore”, “Profumo”, “Sei Nell’Anima”, “Fotoromanza”, “Latin Lover”, “Scandalo”, “I Maschi”, “Meravigliosa Creatura”, ”Sorridi”, “Bello e Impossibile”, “Aria, “Un’Estate Italiana”. Pe scenă, alături de Hans Maahn, Stephan Ebn, Thomas Lang, Giacomo Castellano, Davide Ferrario, Davide Tagliapietra, s-a aflat şi violonistul de origine română Bazil Stănescu. Acesta a cântat partitura solo la piesa „Ragazzo dell’Europa”, fiind la înălţimea celorlalţi muzicieni care au reprezentat fiecare ţară gazdă în parte. În turneul Scandalo European Tour - Giannissima, din 1990-1991, partitura solo la această piesă a fost atributul chitariştilor... O altă piesă, foarte iubită de public „Meravigliosa Creatura”, a fost cântată în cor de audienţa prezentă producând o reacţie de mulţumire artistei italiene. Piesa „Făptură miraculoasă” a fost scrisă împreună cu vocalista grupului Üstmamò, Mara Redeghieri. Ea a fost înregistrată de Gianna pentru prima oară pe single în anul 1995 şi a fost inclusă pe albumul Dispetto din acelaşi an. Apoi, într-un nou aranjament, a fost inclusă pe albumul Perle, lansat în anul 2004, alături de alte mari succese ale artistei, “Ragazzo Dell’Europa”, „Profumo”, „California”, „Aria”, „I Maschi” şi „Latin Lover”. O versiune acustică la Meravigliosa creatura a fost mai mult decât suficientă pentru revitalizarea vânzărilor noului FIAT BRAVO. O altă piesă folosită de curând de Fiat într-un spot publicitar este „Aria”. Prima sa colaborare cu publicitatea a avut loc în anul 1988, cu piesa “I Maschi” pentru reclama unei mărci alimentare, Buitoni (McCann-Erickson). De asemeni, ”Făptură miraculoasă” a fost inclusă în două variante şi pe compilaţia turneului cu acelaşi nume, care a urcat pe locul 1 în Italia (3 săptămâni consecutive în 2007), pe 15 în Portugalia, pe 23 în Elveţia şi pe locul 32 în Germania, fiind cea mai reuşită culegere de hituri din cariera sa (dublu CD, 27 hituri plus 3 piese inedite, primul best of după 11 ani, 5 discuri de platină, 1 disc de diamant). „Miraculoasă făptură un sărut lent / Frică miraculoasă  de-a te avea lîngă mine / Deodată cobori în paradis / Mor din cauza unei iubiri miraculoase.”

Cu o înfăţişare fragilă de burattino, cu un glas răguşit, dar cu ştiinţa reglării respiraţiei în verva ei nestăpânită, Gianna dovedeşte o forţă şi o combativitate energică, stabilă şi inimitabilă. Autoarea unor compoziţii de mare delicateţe ca „Aria”, „Dea”, „Una Luce” sau “Suicido d’Amore” este capabilă de un dinamism rock pe scenă văzut doar la trupe mari din UK sau USA. Nu este întâmplătoare alegerea ei ca open act, la turneul lui Bon Jovi, The Lost Highway Tour din perioada mai - iunie 2008! Ea a susţinut un întreg show, pe Stadionul Olimpic din München, în faţa a 60.000 de spectatori... Îmi este foarte greu să cred că vom putea face comparaţia cu niciunul dintre artistii români, de orice sex... ar fi acesta. Cu o seară înainte asistam fără glas la un concert de mare rafinament al marelui artist canadian Leonard Cohen. Events, firma organizatoare a acestor două concerte nu este alta decât cea care ne-a bucurat mult cu aducerea Stoneşilor anul trecut pe vechiul stadion 23 August... Meritorie mulţumire întrucât în cavalcada artiştilor rock ce s-au perindat anul acesta prin Carpaţi, concertele Leonard Cohen şi Gianna Nannini candidează la show-ul anului!!!

„Prefer să iau deciziile singură, nu mă supun unei mode“ şi „Nu ne lăsăm înhămaţi la căruţele altora“ spunea Gianna, accentuând atitudinea de non-conformism pe care a manifestat-o de la începutul carierei până acum (vezi de ex. San Remo sau Live 8). O filozofie de pe urma căreia a avut numai de câştigat, deşi multe guri rele au judecat greşit muzica, mesajul versurilor sale şi în special atitudinea protestatară. ”Mă plictiseşte că societatea nu ştie nici după 30 de ani în care sertar mi-e locul. Nici în rock nu există nimic între. Ori eşti o ‘la troia‘, o târfă, ori o feministă, nimic între. Iar eu sunt ‘una troia femminista’, o târfă feministă“… „Cariera mea este mai mult o însărcinare pentru mine, este modalitatea pentru a putea reda lumii harul meu. Căci a avea o voce, a putea compune, este un har, un talent cu care te naşti“, se dăstăinuia revistei Der Spiegel. Cum puteam conchide mai frumos acest portret al unicei voci italiene de talie mondială, decât cu această mărturisire.

Concertul s-a încheiat admirabil cu piesa - imn “Un’Estate Italiana”, pe care o cunoaştem de pe vremea campionatului mondial de fotbal din 1990, în duet cu Edoardo Bennato. Un alt duet de mare răsunet a fost cel realizat împreună cu Andrea Bocelli la deschiderea campionatului din 2006, piesa numindu-se "Ama, credi e vai".

Inchei parafrazându-l pe Nae Ionescu: ”Omul, domnule Petre Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.” Cu alte cuvinte, mai bine mai târziu decât niciodată … keep on rockin’ … cu Little Richard!

Radu Lupaşcu
23 septembrie 2008