Arta Sunetelor

 

Indiggo Twins in Wicked Clone
sau
Inspirația, salvarea umanității

Wicked Clone 2018Vlad Țepeș are o soție fără de asemănare, frumoasa Dora, întruchiparea INSPIRAȚIEI DIVINE, care îi dă har, putere, frumusețe, care îl face fericit. Dar în urma unei lupte grele pe care oastea lui Vlad o dă cu turcii, aceștia o ucid pe Dora. Pierderea ei echivalează pentru Vlad cu pierderea Inspirației, ceea ce îl face să ia Crucea, să o transforme în Țeapă și să loveasca în Icoane, în altare, în imaginea lui Dumnezeu, să se umple de mânie, de ură, iar prin pactul pe care îl semnează cu Lucifer, asemenea lui Faust, să se transforme în Vampir. Și Vlad începe să declanșeze o adevărată teroare pe pământ, inventând ţeapa ca armă de ucidere în masă, transformând pădurile în țepe și trăgând în ele tot ce întâlnește în cale, tot ce este ființă vie. Astfel el instaurează în lume împărăția lui Lucifer.

Și în virtutea răului sau nelimitat, printr-un ritual magic, Vlad implantează în pântecul sterp al unei frumoase femei transilvănene sămânța răzbunării lui. Suntem în anul 1483. Femeia naște însă două gemene, din care una, Gabriela, moștenește dorința malefică a lui Vlad, iar cealaltă, Mihaela, e plină de lumină ca mama ei.

Într-una din escapadele vampirice ale gemenelor, Mihaela întâlnește un băiat care-i recită versuri, e poet. Gelozia Gabrielei devine totală, îl ucide imediat cu mușcătura-i înveninată pe poet, iar acesta mușcă de durere mâna Mihaelei venită în ajutor. Mușcătura poetului muribund se dovedeste a fi însă miraculoasă pentru Mihaela, căci o umanizează, îi transmite virusul inspirației umane. Din acest moment, diferența dintre cele două surori începe să crească, ele devin ca Umbra cu Ființa, cum spunea chiar Poetul, Mihai Eminescu. Și ființa Mihaelei palpită, se transformă, inspirația din ea crește și ajunge să scrie o carte pe care o numește CLONA REA/WICKED CLONE, așa cum îi spune ea surorii ei, Gabriela, pe care o iubește, dar o consideră clona rea din fiinţa sa. Când presiunea Gabrielei devine de nesuportat, Mihaela fuge de acasă. Călătorește în timp și spațiu, ajunge la București, Londra, în capul lui Dumnezeu, apoi la New York, în zilele noastre, unde găsește un doctor care o scapă de colți, apoi un teatru unde își reprezintă piesa desprinsă din cartea ei.

Pornită pe urmele Mihaelei prin intermediul unei oglinzi magice, Gabriela îi joacă tot felul de feste vampirice. Viața Mihaelei este diferită căci, umanizată fiind, ea își manifestă calitățile umane.

În primul rând are inspirație, scrie poezie și compune muzică, începe să cânte, să danseze, să fie veselă, să iubească. În același timp, Gabriela, deși are în castelul de acasă toate condițiile de pe lume, plus un pian neasemuit cumpărat de tatăl ei, nu reușește să compună nimic. Îi lipsește total inspirația. Atunci, la îndemnul lui Lucifer, vrea să o ucidă pe Mihaela și să-i preia genele Inspirației. Lupta dintre Mihaela și Gabriela devine o luptă între Cruce și Țeapă. În final, Țeapa Gabrielei o străpunge pe Mihaela, care, în cădere, reușește să o muște de încheietura mâinii pe sora ei. Mușcătura umana își face imediat efectul și Gabriela începe să se umanizeze, capătă inspirație, compune un cântec ce-i unge inima abia trezită la viață. Cântecul ei antrenează și conștientizează spectatorii de superioritatea lor ca fiinţe umane asemeni lui Dumnezeu. I AM LIKE GOD este poate cel mai frumos cântec care s-a creat vreodată. Textul e scris pe ecran, iar spectatorii cântă, aplaudă și dansează cu patimă.

Oricine înțelege că Inspirația este de partea Omului, nu a Vampirilor. Evident, și Lucifer are inspirație, însă inspirația de a face rău. Creația este un apanaj al Omului, al Binelui.

Această umanizare a fetelor îl mânie pe Vlad, care la un moment dat spune că dorește să se căsătorească cu Mihaela, cu propria sa fiica, fiindcă seamănă tot mai mult cu fosta lui soție și vrea astfel să reînvie în el spiritul creației, să recapete harul Inspirației. Dar acum el crede că lupta va fi mult mai grea, căci cele două fete, coalizându-se, compunând împreună, nu mai pot fi învinse, au devenit cu adevărat nemuritoare. Dovadă că ele sparg “oglinda magică” prin care se urmăreau una pe cealaltă, iar Vlad vedea, mefistofelic, lumea. Acum nu mai au nevoie de acest suport înșelător.

Vlad se identifică în final cu Lucifer, pentru a-și spori puterea și a distruge acest cuplu al Inspirației. Intervine însă însuși Dumnezeu în încercarea de a pune capăt domniei lui Lucifer care, alungat, strigă: “Ai nevoie de mine, Doamne! Sunt clona ta rea!

În acest timp, Mihaela și Gabriela cântă inspirate melodia WICKED CLONE în care se spune că fiecare din noi avem înlăuntrul nostru o clonă rea, dar o putem converti, din Umbră în Ființă, din monstru în creator. Cum? Prin Inspirație. O calitate umană la îndemâna oricui. Clona Rea din noi să fie o sursă de inspirație, nu de rău.

Iată Soluția salvatoare pentru o lume vampirizată, tot mai vampirizată, pentru societatea bolnavă în care trăim: Vindecarea prin Inspirație, sursă a Poeziei și a Iubirii. Este lecția nemuririi pe care spectacolul WICKED CLONE, realizat pe Broadway, la Davenport Theatre, în inima lui Times Square, de Mihaela și Gabriela Modorcea, ne-o face accesibilă, reală, o aduce la nivelul puterii și împlinirii umane.

În acest spectacol, România strălucește în toată frumusețea, prin istoria și mitologia ei, prin folclor, prin muzică și port.

Spectatorii americani descoperă pentru prima dată o realitate necunoscută, rămân uimiți de ideile noi pe care le află, dovadă că sala de spectacol este plină până la refuz. Vedete de pe Broadway, care vin să le vadă pe gemene, spun că nu le vine să creadă că ele pot să cânte și să danseze perfect, non-stop, timp de 90 de minute, și să facă asta de cinci ori pe săptămână! “E vorba de șapte ani de muncă și de o dublă iubire pentru oameni”, le răspund Mihaela și Gabriela și le mulțumesc frumos că au venit să le vadă.

Și persoane foarte în vârstă vin să se bucure de talentul și frumusețea fetelor, de sentimentul de rară fericire pe care îl creează “Wicked Clone”: “Acest spectacol mi-a mai dat zece ani de viață”, spunea un bătrân evreu de 90 de ani care s-a urcat pe scenă și a dansat alături de Mihaela și Gabriela, în aplauzele soției sale de aceeași vârstă.

Doamna Ileana Văduva, violonistă și psihoterapeut din New Jersey, a venit să vadă „Clona Rea” pentru că a auzit că Mihaela și Gabriela sunt românce.

Mihaela și Gabriela au făcut pentru România mai mult decât toată politica românească de două mii de ani”, ne-a declarat Domnia Sa. Și a mai spus: “Fetele acestea m-au făcut fericită!” Pe Broadway iubirea pentru musical, pentru teatru, este enormă! Iar Davenport Theatre are un vad bun, căci este un teatru vechi, înființat în 1924. Este un teatru de categoria Off-Broadway. Până acum nimeni, nici un artist din România, nu a atins o asemenea performanță. Reclama care se face acestui show este pe măsură: în marile publicații de teatru se poate vedea logo-ul spectacolului, imaginea etalon, ca și pe tricourile spectatorilor, iar succesul este marcat prin afișele spectacolului din stațiile de metrou. The subway/metroul reprezintă aici una dintre cele mai mari și populare surse de reclamă fiindcă este mijlocul principal de transport; zilnic merg cu el peste 5 milioane de oameni.

Spectacolul WICKED CLONE, realizat și produs de cele două artiste gemene cu sânge albastru transilvănean, este o parabolă cu deschidere umanistă, valabilă pentru toate religiile și toți oamenii, iar viziunea lui face parte din Civitas Innocentiae. Este o perfectă aplicație a marii utopii Armaghedon revelat, căci lupta dintre forțele răului si forțele binelui se termină cu victoria Binelui care poate fi instaurat prin puterea omului de a crea.

Ca în mitul lui Ianus, omul are o față bună și alta rea. Ideea este că oamenii au șansa să se schimbe, căci “clonele rele nu-i lasă niciodată singuri, sunt forța lor duală care-i provoacă să scrie, să compună”.

Prin substanța și forma lui, de inspirație profund românească, istorică, mitică și folclorică, prin vers, cânt și port, dar asimilând perfect și ritmuri specifice altor culturi, Wicked Clone Barnes Noble 2018spectacolul WICKED CLONE marchează o nouă eră în istoria Broadway-ului - impunerea genului “cinema musical”, făcând ca muzicalul tradițional să ni se pară o operă de muzeu. Iar Inspirația fetelor este divină, ele vor dărui lumii noi și noi opere în care aducerile-aminte despre Shakespeare, Dante, Goethe sau Ibsen se vor împleti în cununa folclorului românesc. Așa cum s-au împletit în întregul lor ciclu artistic pus sub genericul WICKED CLONE / CLONA REA: romanul bestseller în original, romanul în traducere românească, piesa de teatru, cartea de poezii, CD-ul cu cele 25 de cântece ale musical-lui, DVD-ul cu soundtrack-ul musical-ului, synopsis-ul cinematografic, ciclu lansat de Barnes&Noble, celebrul lanț american de librării.

E timpul ca show-ul de tip Broadway să renască. Cum? Să renunțe la practica remake-ului și să monteze curajos piese originale. Cu WICKED CLONE începe spectacolul viitorului, o nouă vârstă a nemuririi în expresie artistică. Se impune totodată și un nou gen artistic – musical-ul cinematografic – în care teatrul și filmul se împletesc organic în scopul creării unei imagini ample, profunde și impresionante a Lumii salvate prin cultivarea Inspirației.

Grid Modorcea, Dr. în arte
13 martie 2018


Ploiești Jazz Festival 2017

Afis Ploiesti Jazz 2018În perioada 22 - 26 noiembrie 2017, Filarmonica "Paul Constantinescu" împreună cu Primăria Municipiului Ploieşti, sponsorii şi partenerii importanţi ai instituţiei, organizează a XII-a ediție a "Ploieşti Jazz Festival". Primul festival de jazz din România a fost organizat, la inițiativa primului club de jazz din țara noastră, la Ploiești, în anul 1969; eveniment cu tradiţie în Ploieşti şi în România, "Ploieşti Jazz Festival" s-a bucurat de un mare succes şi a atras public din ce în ce mai numeros, dornic să urmărească, de la ediție la ediție, prestaţii ale unora dintre cei mai importanţi artişti de jazz din România și nu numai… Campania de promovare a "Ploieşti Jazz Festival" este, ca şi anul trecut, una inedită şi foarte complexă, ce constă într-o serie de concerte în avanpremieră, în spaţii neconvenţionale, pentru a fi mai aproape de public, aceste evenimente constituindu-se în forma unui mini-festival: Concerte cu "Ploiești Jazz Trio" în diferite locații, Caravana "Ploiești Jazz Festival" pe Bulevardul Independenței, Concerte cu "Zoom Trio" în diferite locații, inclusiv "Jazz in the Bus", Fanfară Dixie – coordonator Liviu Săvuță în diferite locații, inclusiv în pauza concertelor de la Filarmonică, Trupa "Swing Lindy Hop Dance" în diferite locații, inclusiv în fiecare seară la jam sessions. (detalii despre acest program aici)

Ca urmare a interesului deosebit pe care îl dovedeşte pentru muzica de jazz, anul acesta Filarmonica "Paul Constantinescu" din Ploieşti, la inițiativa Directorului general al acestei instituții, dirijorul Vlad Mateescu, a înfiinţat o secţie nouă, cu trei dintre cei mai valoroşi instrumentişti ai României, ce sunt reuniţi sub numele de "Ploieşti Jazz Trio" (Sorin Zlat - pian, Răzvan Cojanu - cbas și Laurențiu Ștefan - baterie) şi "Ploieşti Big Band Jazz Society", cea mai complexă formaţie de acest gen, în care vor performa instrumentiştii de alamă ai Filarmonicii ploieştene, de asemenea o premieră pentru oraşul Ploieşti şi instituţiile de acest gen din România. Dirijorii acestui ansambu sînt Joris Teepe (NL) și Zefir Brezeanu, solistă Luiza Zan. Sperând că şi programul acestei ediții va satisface până la cele mai exigente gusturi în materie, vă invităm să vă bucurați de cinci zile de muzică la cel mai înalt nivel alături de renumite trupe de jazz pe scena Filarmonicii "PaulConstantinescu" din Ploiești.

Cîteva considerații

După cum se poate remarca și din această succintă introducere din Caietul-program al acestui eveniment, fantezia și creativitatea, în primul a organizatorilor, a fost admirabilă, aș putea spune chiar copleșitoare, ca să nu mai spun de "risipa" de energie a unui întreg colectiv de profesioniști și sufletiști, demarată cu luni de zile înainte, prin înființarea acelei secții de jazz de la Filarmonică, apoi prin numeroasele acțiuni de promovare şi evenimente conexe …

- preludii la Festival au fost mai multe, dar în special, concertele periodice de jazz din stagiunea trecută și de la începutul acestei stagiuni de la Filarmonică;

- organizatorii și-au propus de această dată să promoveze în primul rînd noua generație de muzicieni de jazz și mai ales forțele locale;

- una din primele dovezi a fost și noul cuplu de prezentatori alcătuit din actrița Mihaela Rus și realizatorul emisiunii de jazz de la Radio WYL FM - Andi Enache… mai timorat la început, firesc, era la debut în această postură și dezinvolt, dacă nu chiar prea…"dezinvolt" spre final…;

- programul festivalului și-a propus, și a reușit cu brio, să includă o mare diversitate stilistică. Personal, aș mai fi completat această paletă stilistică, cu cel puțin o formație de jazz-rock, fusion și una de blues… Poate în viitor… (detalii despre acest program aici);

- sunetul a fost foarte bun, cu excepția unui singur moment, respectiv al formației Ekue Band, care tocmai își adusese propriul Maestru de sunet. Am asistat la probele de sunet ale acestei formații și în final, totul a fost în regulă, dar ori interpunerea unei alte formații, Giovanni Mirabassi, între acele probe și recitalul formației Ekue Band, ori alte disfuncționalități apărute pe parcurs, respectiv o amplificare exagerată a stației de bas și defectarea pentru cîteva minute a microfonului de la flaut-saxofon, au perturbat/dezechilibrat sonorizarea inițială/bună… Noroc că pe parcurs, calitatea sunetului și de la această formație a fost remediată și recitalul s-a desfășurat apoi în bune condiții;

- pe holul sălii de concert a fost amenajată o bogată expoziție cu vînzare de cărți și CD-uri care a stîrnit mult interes din partea publicului;

- o parte din acest public i-a însoțit pe muzicieni și la The NEW LONDON Restaurant, unde serile s-au încheiat cu atractive şi incitante jam sessions în care s-au remarcat, în improvizații spontante, o parte din muzicienii români, îndeosebi trio-ul Sorin Zlat, dar și cei străini;

- cea mai mare parte a publicului a fost alcătuită din fani de jazz, mai tineri sau mai în vîrstă, o parte chiar veterani ai primului Club de jazz din țară, cu toții dovedind că sînt cel puțin iubitori ai acestui gen muzical, dacă nu, chiar avizați... Oricum, n-am prea remarcat snobi, care au venit doar pentru a-și etala ținuta vestimentară sau pentru un anumit nume de pe afiș...;

- dacă în plan organizatoric, "eroul" acestui festival a fost, firesc, Directorul Filarmonicii și în același timp coordonatorul (ca să nu zic și directorul) festivalului, Vlad Mateescu, în plan muzical, inclusiv la jam sessions, protagonistul cu mare aplomb al majorității serilor, a fost trompetistul Emil Bîzgă;

- personal, dintre toate recitalurile urmărite în cele trei ultime seri ale Festivalului, cel mai mult mi-a plăcut Emil Bîzgă & Guests. "Cu asemenea muzicieni mă simt cel mai bine" declara pe scenă trompetistul nostru. Extrem de inventivi, debordanți chiar, au fost toți muzicienii acestui grup, dar îndeosebi Emil Bîzgă - trompetă, Benito Gonzales - pian și Alessandro D’Anna - baterie. Sper să nu se supere colegii săi, dar pe mine acesta din urmă m-a fascinat cel mai mult. Nu numai că și-a stimulat permanent colegii, ritmic şi expresiv, dar pur şi simplu a cîntat şi încîntat publicul cu mâinile/brațele sale, de aur zic eu, cu show-ul său de prestidigitator;

- din grupul MICHEL MEIS 4TET (Luxemburg), un jazz, să-i spunem experimental, de avangardă, am remarcat-o în mod special pe trombonista Alisa Klein.

Revenind în final la Caietul-program al festivalului, pe de o parte, sugerez ca la următoarele ediții, textul acestuia să fie semnat, să știm a cui e resposabilitatea celor scrise, iar pe de altă parte, înainte de print, se impune neapărat o recitire a lui. Nu în ultimul rînd, aș sugera o proporție echilibrată a informațiilor din aceasă broșură. De exemplu, consider că au fost prea multe și inutile informații, un lung pomelnic de nume, despre Ark Ovrutski (din formația lui Emil Bîzgă) și prea puține despre Luiza Zan.

Să dea Domnul ca ediția viitoare, cu nr. 13, să fie cu mai mult noroc, pentru organizatori, muzicieni și public.

Baftă !

Alexandru Șipa
30 ianuarie 2018


Totu’ e blues!

(Magia chitarei)

Afis Magia chitarei 2017Chiar dacă, la prima „vedere” (a mesajului meu de pe facebook), Rareș Totu m-a contrazis, (doar de dragul replicii, bănuiesc), la a doua... vedere (a noastră, adică live, la Craiova), a fost de acord cu mine... Și asta chiar dacă o parte dintre muzicienii invitați, veneau din direcția rock, și mai mult, au cîntat rock... Simțirea/feeling-ul tuturor celor implicați în program, în acest adevărat festival, sau GALĂ cu dublă desfășurare de forțe muzicale, mustea de blues. Deși pe mulți dintre cei prezenți îi cunoșteam personal, cu o mare parte dintre ei am colaborat în diferite împrejurări, (îndeosebi în concerte și festivaluri de jazz și blues organizate de mine), deși mă aflam pentru prima oară în această comunitate, oarecum exclusivistă, dar și deschisă, (pe care o admir foarte mult), aici și acum îi întîlneam pentru prima oară într-un număr atît de mare. Muzicieni deosebiți ca preferințe stilistice doar prin anumite nuanțe. Apoi, m-am bucurat să constat că între acești muzicieni funcționează o foarte bună comunicare și înțelegere, o foarte bună dispoziție pe parcursul întregii seri și nopți... Și asta chiar dacă n-a funcționat totul perfect, (mă refer la punctualitatea de la probele de sunet și sonorizare) așa cum și-a dorit și a recomandat gazda, respectiv, muzicianul, managerul, barmanul, omul cu chitara, dar cînd e cazul și cu mătura, etc... adică Liviu Stanciu (licențiat în drept!). Desigur că atunci și acolo unde se desfășoară zeci de muzicieni și numeroase formule, alcătuite mai degrabă ad-hoc, motiv pentru care nu le pot spune formații, decît cu mici excepții, (a se vedea lineup-ul evenimentului), calitatea Magia Chitarei 1sunetului o poate lua razna uneori... În aceste mici excepții, oarecum firești, Maestrul de sunet (Mugur Volvoreanu), a primit și acceptat sugestiile unora și altora, mai ales ale muzicienilor, și astfel, în general, putem spune că sunetul a fost bun, contribuind decisiv la calitatea evenimentului, respectiv la Magia chitarei (eu i-am zis și Magia blues-ului, dar se putea spune, cel puțin parțial, și Magia rock-ului, oricum, cu siguranță, Magia maeștrilor de blues și rock în care, desigur, au excelat chitariștii (dar și vocaliștii). Sigur că asemenea nume precum Rareș Totu, Hanno Höfer, George Baicea, Călin Cyfer, nu mai au nevoie de alte prezentări. Poate nici Lviu Stanciu și Alex Vișan, dar pe aceștia eu abia aici și acum am avut plăcerea să-i ascult. Ce să mai zic de Vlady Cnejevici, Marcian Petrescu, Vali Vătuiu, Iulian Vrabete, Cătălin Răzvan, Paul Baciu, Adi Tetrade, Claudiu Purcărin și Paul Negoiță, vocaliști și/sau la alte instrumente decît protagoniștii. Dincolo de toate, sau mai ales, tot firesc, eu am fost Magia Chitarei 2interesat să-i ascult, să-i văd/cunosc pe tineri, pe new commers în această breaslă/comunitate. ACEȘTIA au fost pentru mine revelația și principalul motiv de satisfacție... (sper să nu fiu înțeles greșit de Maeștrii în fața cărora îmi plec și îmi voi pleca întotdeauna pălăria)... Am urmărit cu mare plăcere, voci extraordinare precum fetele de la Cluj-Napoca, Bianca Oneț și Aminda Nomade (pe care abia aștept să le ascult și la București), sau Andrada Crețu din Turnu Severin (admirată și la Vocea României), apoi pe timișoreanul Silviu Dan Iliescu - chitară și voce (și încă ce voce specială !... vezi înregistrările lui cu grupul sîrb AXIS), Cosmin Farcaș (București) și pe bistrițeanul ajuns acum student în Capitală, Cristi Copaciu, (pe care îl vom putea asculta cu propriul grup pe 1 februarie la Clubul Ţăranului, cînd și unde sper să-i revină și vocea, măcar pentru cîteva piese)...

Magia Chitarei 3Cu toții au excelat în piese cunoscute, standards, ale blues-ului și rock-ului, dar fiecare cu propriile versiuni, unii cu improvizații spontane de mare clasă, de mare virtuozitate și de intens feeling, cu mare priză la public. Apropo, cel puțin la Craiova, speram să fie un public mai numeros... A fost măcar de bună calitate. Printre aceștia, m-am bucurat să-i întîlnesc pe cîțiva oameni de artă și cultură precum Aurora Dumitrescu, Marius Dobrin și George Sorin Singer, dar și pe Adi Igrișan (Cargo) prezent printre spectatori atît la Craiova cît și la Râmnicu Vîlcea.

Cît de importantă e prezentarea (ce, cît și cum trebuie), atât pentru public cît și pentru muzicieni, pentru întreaga atmosferă a evenimentului respectiv, ne-a convins, excelenta desfășurare scenică și verbală a lui Traian Măicănescu. De dorit la oricare dintre festivalurile noastre de jazz și blues!

Magia Chitarei 4Rememorînd, cu plăcere și chiar cu nostalgie, ce și cum a fost, cel puțin pentru mine, la Craiova, aș putea spune că DACĂ BLUES NU E (în pop, folk, rock și jazz), ATUNCI NIMIC NU E!

P.S. Regret că timpul și obligațiile personale și profesionale nu mi-au permis să ajung a doua zi și la Râmnicu Vîlcea, dar ecourile de acolo, prin muzicieni și unii fani/spectatori, au fost la fel de favorabile. Voi face tot posibilul și chiar imposibilul să ajung anul viitor, adică la a III-a ediție, (pentru Craiova doar la a II-a).

P.P.S. M-am bucurat să-l cunosc la Craiova și pe Mihai Răzvan Mugescu, inițiatorul și organizatorul acestui eveniment (ca și pe Liviu Stanciu). Cu ambii, am convenit să găsim cele mai bune modalități de colaborare spre satisfacția atît a fanilor, cît și a formațiilor pe care le voi propune în viitor pentru Aby Stage și respectiv Cult Music Club.

Magia Chitarei 5

Alexandru Șipa
5 ianuarie 2018

Foto: Mihai Diaconu


Gala timișoreană Jazz Blues Kamo de la Timișoara

Cea de-a 27-a ediție a Galei de Jazz Blues Kamo de la Timișoara a Eugen Gondi, Virgil Mihaiustat sub semnul unei duble aniversări: doi dintre corifeii jazzului din Banat − și, prin extensie, din întreaga Românie − au împlinit șapte decenii de viață. E vorba despre percuționistul Eugen Gondi și pianistul Paul Weiner. Desigur, spațiul acestei cronici ar fi insuficient pentru a prezenta, fie și rezumativ, prodigioasa lor activitate și contribuția lor la edificarea unei tradiții jazzistice autohtone. În această din urmă privință, ambii muzicieni s-au înscris pe traiectoria trasată de genialul lor concitadin Richard Oschanitzky. În adevăr, prin monumentala sa creație, acesta merită a fi considerat (cu o sintagmă enesciană) drept părinte al jazzului în caracter românesc.

Ceea ce a uimit în prestația scenică a celor doi sărbătoriți a fost depășirea inerentei condiții de „nume mari”, cantonate în gloria trecutului. Din contra: agerimea, prezența de spirit, valoarea intrinsecă a exprimării au conferit strălucire exprimării lor spontane, pe deplin valide într-o receptare axiologică la zi. Pe de altă parte, Paul Weiner nu a ezitat să-și manifeste, în cea mai mare parte a recitalului, atașamentul față de „legatul universal” lăsat improvizației pianistice de către Bill Evans. Arhitecturile dens-diafane care se succedau pe claviatură erau complinite prin dantelăriile croșetate de Gondi pe baterie, cu expertiză, migală și concentrare de mijloace. Nu doar în teme standard semnate de Evans, dar și în propriile compoziții weineriene, am detectat un soi de ... reacționarism sănătos, sugerând îndrăznețe ipoteze: oare nu astfel ar fi improvizat Chopin în zilele noastre? Ebluisantele variațiuni pianistico-bateristice ale protagoniștilor Weiner și Gondi au avut parte de un contrabasist de confiență − germanul Johannes Schaedlich (nu e de mirare, din moment ce printre maeștrii cu care a studiat se numără Arild Andersen și Sigi Busch). Piesele semnate de Weiner degajau un învăluitor parfum romantic, evocator al începuturilor sale muzicale din fertilul microcosm intelectual timișorean. Astfel, de exemplu, Flora Bossa se referea la localul omonim unde, în anii 1970, jazzmanul cânta împreună cu percuționistul Weiner, Schaedlich, GondiPuba Hromadka & comp.; dar titlul conține și o ambiguitate pe gustul filo-brazilienilor, trimițând cu gândul la celebra vocalistă Flora Purim (mariată succesiv cu percuționiștii Dom Um Romao și Airto Moreira). Un blues de-a dreptul paradigmatic era dedicat unui vechi amic, piesa Home Again fusese creată special pentru reîntâlnirea cu publicul urbei natale (ocazie pentru autor de a sulbinia calitatea pianului pus la dispoziție de Filarmonica Banatul), iar splendida sa Colindă ne-a răscolit amintirile legate de albumul Spirale, pe care Weiner mai apucase să-l editeze la Electrecord acum vreo jumătate de secol, înainte de emigrarea spre Germania.

Pe același album, memorabilul fundal percusiv fusese configurat de Georg Puba Hromadka, invitat și el la festivalul despre care relatez aci. Expatriat asemenea lui Weiner în Germania, după 1990 jovialul muzician avea să contribuie decisiv la apariția „fenomenului Gărâna”: primele întâlniri jazzistice de pe Semenic s-au ținut în șura casei sale din Brebu Nou; în decurs de câțiva ani, festivalul avea să atingă faima mondială în spațiul mai cuprinzător al Poienii Lupului din Gărâna, grație implicării organizatorice a lui Marius Giura. Trupa condusă de Hromadka pe scena Filarmonicii din Timișoara i-a reunit pe remarcabilii instrumentiști Nicolas Simion/sax, Piotr Wojtasik/trompetă, Ion Vârlan/contrabas, plus invitatul special Paul Weiner. Revelația recitalului au constituit-o cele câteva piese în care bateristul și-a etalat potențialul componistic. Într-adevăr, temele create de el sunt inspirate, impetuoase, angulare, revizitând din perspectivă actuală vocabularul hard-bop; termenul de comparație proxim mi se pare a fi Horace Silver. Am sesizat, de asemenea, capacitatea bateristului-compozitor de a transcende soluțiile comode și de a-și organiza „blocurile tematice” în structuri complexe, pigmentate cu soluții neașteptate. Apropo: însăși utilizarea flautului de către Nicolas Simion, în una dintre piese, fu o supriză în sine; tot astfel, Paul Weiner ne-a dezvăluit fațete inedite ale pianisticii sale, pe care aș califica-o drept „un lirism de forță, cu Formatia Georg Puba Hromadkaefecte înduioșătoare”. La rândul său, prodigiosul muzician Nicolas Simion ne-a oferit patru piese proprii, acoperind un larg spectru estetic: Balcan Afro, Old Saga, Polish 3/4, Harmolodic Snowden (aceasta din urmă readucând în actualitate conceptul avangardist propus de Ornette Coleman odată cu mișcarea free jazz, juxatapus numelui unui personaj legat de epoca dependentă de internet în care trăim). Excelentă mi s-a părut și contribuția − discretă dar superprofesionistă − furnizată de contrabasistul basarabean Ion Vârlan la succesul Cvartetului Georg Puba Hromadka.

Cea mai longevivă formație a jazzului nostru actual − Bega Blues Band, fondată de părintele întregului festival, regretatul Bela Kamocsa − reușește să se reinventeze de la un an la altul. „Creierul” acestei ascensiuni valorice e basistul/violonistul Johnny Bota (totodată și directorul artistic al Galei de Blues Jazz Kamo). Alături de membrii fondatori Bota și Lică Dolga/baterie, grupul reunește interpreți ce îmbină talentul cu versatilitatea: Lucian Nagy − jonglând la o multitudine de instrumente de suflat (saxofoane, flaut, caval etc.), Toni Kühn − dezinvolt și persuasiv pe claviaturi, ghitară, melodica, Maria Chioran − o voce cu reală personalitate, Mircea Bunea − ghitarist jovial și expansiv. Programul a cuprins numeroase piese originale, relevând cu precădere aptitudinile componistice ale liderului, Johnny Bota. De data asta el ne-a prezentat și o piesă mai „intimă”, interpretând-o la ghitară-bas în duet cu bateristul Dolga. Varietatea repertorială a BBB se susține prin maturizarea deplină a ansamblului, susținută de flexibilitatea sporită a secției ritmice. Astfel, sunt bine puse în evidență solo-urile de imparabilă vitalitate ale lui Kühn și Nagy, unisoanele vocalistei cu saxofonul tenor, sau momentele quasi-hilare din compoziția lui Bunea Urma scapă turma (pe o temă amintind de iconoclastia lui Frank Zappa). Marele câștig al actualului stadiu în evoluția BBB constă în colaborarea cu un dezinvolt cvartet de coarde, alcătuit din junii instrumentiști ai Filarmonicii Banatul: Ștefan Colompar/vioara întâi, Carmen Paulescu/vioara a doua, Irina Vizir/violă, Sebastian Pascu/violoncel. Lor li se adaugă, ca invitat special, vibrafonistul Ovidiu Andris, cu o culoare timbrală inedită, demnă de a fi cultivată și pe viitor în muzica grupului BBB.

Teodora Enache ProphetCântăreața Teodora Enache a adus la Timișoara un proiect de anvergură, ce mobiliza muzicieni de sorginte cosmopolită: pianistul american Manu Koch, saxofonistul/flautistul basarabean Alexandru Arcuș, contrabasistul grec Apostolos Sideris, vocalista bucovineancă Ana-Cristina Leonte, ghitaristul tulcean Călin Grigoriu și percuționistul braziliano-israelian Joca Perpignan. Multe dintre piesele cântate de Teodora (adeseori în duet cu Ana-Cristina) fură extrase din ciclul compus de ea pe (pre)textele autorului libanez Khalil (Kahlil) Gibran, autorul faimoasei cărți intitulate Profetul (1923). Dimensiunea ecumenică a acestei operei și-a găsit o optimă reflectare în combinarea variilor fundaluri culturale din care proveneau interpreții. În recital au existat și evocări personalizate: de exemplu, confesiunile ex-profesoarei de matematici Teodora Enache, a cărei carieră jazzistică a început prin decizia abruptă de a abandona școala unde preda, la începutul anilor 1990, și de a se alătura muzicienilor grupați la Clubul Pod 16 din Timișoara (totul s-a petrecut într-o singură zi, la invitația telefonică a influentului jazzman Liviu Butoi). Vocalista − între timp cunoscută și pe plan internațional − și-a revelat firea sentimentală și prin două blues-uri dedicate memoriei lui Kamo: Stormy Monday, cu eficiente solo-uri de sax (Arcuș) și pian (Koch) și Blues de Timișoara, compus de Kamocsa ca o celebrare a eliberării de regimul totalitar, declanșată în decembrie 1989 în capitala Banatului.

Întrucât Gala Kamo fusese gândită, din principiu, și ca o platformă de promovare a jazzului din zona geografică europeană căreia îi Jazz Kolective Beogradaparține Banatul, am receptat cu satisfacție apariția grupului Jazz Kolective Beograd din Serbia. O notabilă inițiativă a bateristului de solidă reputație Miodrag Maljokovic: aceea de a se poziționa în postura unui „Art Blakey belgrădean” pentru noua generație de jazzmeni din țara vecină. Actualii săi jazz messengers sunt tinerii Kristijan Mlacak/sax, Dusan Saric/pian și Milan Pavkovic/contrabas. Cu toții sunt absolvenți de înalte studii muzicale, fie acasă, fie la Amsterdam sau Graz. Toți membrii cvartetului au colaborat, într-un fel sau altul, cu prestigiosul RTS Big Band, al Radioteleviziunii Sârbe. Prestația lor se caracterizează prin eleganță stilistică, circumscrisă reperelor post-bop. O trupă coerentă, practicând un jazz atletic, însă care știe să eludeze efuziunile gratuite. După modul lor de a se manifesta, cei patru belgrădeni se înfățișează ca un fel de gardieni ai „bunelor maniere”, presupuse de atașamentul necondiționat la valorile chintesențiale ale jazzului. Exemplare în acest sens sunt solo-urile dense și îndelungate (a la Sonny Rollins), cu modulații gentil controlate, interpretate la sax tenor de către Mlacak, dar și contribuțiile nu mai puțin consistente ale pianistului Saric și ale solidului tandem bas-baterie. Lăudabilă mi se pare atitudinea tinerilor conduși de septuagenarul Maljokovic, de continuare a vigurosului filon de jazz autentic, așa cum se configurase el în Iugoslavia dinaintea catastrofei belice de la finele secolului trecut.

Gala s-a încheiat cu un recital de zile mari al formației Nightlosers. Binecunoscută pentru maniera originală în care abordează blues-ul din unghiul folclorului (preponderent românesc), trupa condusă de vocalistul/ghitaristul Hanno Höfer a atins Nightlosers 2017un nivel artistic ce o recomandă ca redutabil „bun de export”. Dar densitatea humorului și abundența aluziilor la ethos-ul autohton mă fac să cred că receptarea ideală a spectacolelor Nightlosers se poate întâmpla doar acasă. Evident, publicul internațional poate fi frapat de originalitatea prezenței scenice a lui Nucu Pandrea, cu ale sale intervenții la frunză, sau de efectele grotești obținute de către baterist din jucării în formă de porcușori. Dar când Hanno îl prezintă pe acesta cu sintagma „La porci − Claudiu Purcărin”, poanta e rezervată doar vorbitorilor de română. Am urmărit de la începturi evoluția muzicală a lui Höfer și a formației sale. Progresele înregistrate sunt uimitoare (dacă m-aș referi numai la deceniul scurs de la recitalul lor la Lisabona). Angrenajele bine rodate din interiorul septetului îl fac să sune ca o sinteză între o solidă trupă de blues și un dezinvolt taraf teleportat în era world music. Contribuțiile fiecărui component sunt valorizate plenar, iar interacțiunea dintre ei dă muzicii o strălucire aparte. Pasajele de virtuozitate instrumentală sunt dominate de „El” Lako Jimi/ghitară, violină, bouzouki. Fantezia sa improvizatorică e nesecată, iar frecvența imprimată staccato-urilor atinge vertijul. Acestui dinamism quasi-mediteranean − mixat cu energetismul și histrionismul bateristului − i se răspunde, complementar, cu o implicare flegmatic-transilvană din partea celorlalți instrumentiști: Grunzo Geza/keyboards, Lucian Pop/contrabas, Attila Peter/violă. Instrumentației de bază îi sunt adăugate picante ingrediente, precum sunetele obținute din washboard (scândura de spălat rufe), din cavaquinho (antecesorul micuței ghitare hawaiane ukulele), din păsărele de ceramică umplute cu lichid, sau imitațiile perfect credibile de orgă sau țambal sintetizate de keyboardist. Transferul dramaticului blues Hey Joe al lui Hendrix pe un fundal de țambal în stare de ebrietate e delectabil. Muzică și humor de maximă inventivitate! În consecință, cronicarul își deploră incapacitatea de a reda prin cuvinte forța de seducție a unui asemenea spectacol. Nu pot decât să vi-l recomand, spre a vă convinge singuri.

Din cele de mai sus reiese că Gala Kamo, organizată de Johnny Bota cu bonomia și competența ce-l caracterizează, a demonstrat un adevăr cam ignorat de majoritatea impresarilor noștri: se poate face un festival de jazz de calitate, chiar dacă majoritatea protagoniștilor sunt autohtoni, sau artiști români din diaspora. Deși evenimentul a durat numai două zile, am reușit ca în acest scurt interval să îmi revăd vechi și buni amici, fie din culise − Eugen Gondi, Florian Lungu, Marius Giura ș.a. −, fie din diverse sfere ale culturii, dar cu reală apetență pentru jazz și blues: Sorin Ciutacu − unul dintre fondatorii studiilor de olandeză din țara noastră; Ioan Băcălete − candidatul propus de mine la funcția de președinte al Federației Române de Jazz, la primele alegeri libere din 1990 (impunerea altui candidat, pe criterii extramanageriale, a dus la disoluția acelei structuri organizatorice incipiente); Sorina Ianovici-Jecza, lidera Fundației Triade și a impresionantei case-muzeu Peter Jecza din Timișoara; Robert Șerban − vitalistul poet, teleast și promotor cultural; Jenny Brăescu − cunoscuta coordonatoare a festivalurilor de jazz de la Brașov. Din punct de vedere jazzistic, Timișoara se dovedește a fi pe măsura titlului de Capitală Europeană a Culturii ce-i fu atribuit pentru anul 2021.

Bega Blues Band 2017

Virgil Mihaiu
4 ianuarie 2018


Recenzii concerte 2017

Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008




 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Concurs Bran 2018

Afis_Aussie PFS2018

Afis_foreigner.jpg

Afis_Rock History 2018

Afis_Bobby McFerrin.jpg

Afis_David Garrett.jpg

Afis_Nick Cave 2018

Afis_Arcade Fire 2018

Afis_Stonesour 2018

Afis_Ritchie Kotzen 2018

Afis_Garana 2018.jpg

Afis_Joe Satriani 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg