Arta Sunetelor

 

De la Whole Lotta Love la ... I'd Rather Go Blind!

Beth Hart 2016 2.jpgEste o diferenţă mare între un (simplu) concert şi un eveniment. Un concert poate deveni un eveniment, prin prestaţia protagoniştilor, buna organizare şi reacţia publicului, sau un eveniment poate decădea la "stadiul" de concert, din numai două motive. După cum (probabil) aţi văzut şi simţit pe pielea dvs., cel de-al doilea concert susţinut de Beth Hart pe 17 iunie 2016 la Sala Palatului a fost un EVENIMENT! Pentru cei care NU au fost (nici a doua oară!?) le recomand să compare cele două playlisturi. Asta în cazul în care, au cel puţin un album şi un dvd acasă (sau pot accesa sursa youtube)! Indiferent cum ar fi conserva muzicală* pe care o deţineţi, starea live a unei performanţe BETH HART nu se poate simţi şi celebra decât prin prezenţa vie la acest show blues-rock. O bucurie pe care, dacă mai aveţi răbdarea să o primiţi în sufletul dvs., v-o poate oferi, într-un mod cu totul special, Beth Hart. O artistă care dă totul pe scenă, care e înzestrată cu o voce puternică, senzuală, dătătoare de energie, şi care, povesteşte cu sinceritate, întotdeauna, despre clocotitoarea ei viaţă. Pentru mine, showul din 2016 a fost cu totul altceva decât precedentul. În 2015, am avut parte de un power-blues-rock cu final incandescent, o variantă Whole Lotta Love, cântată mai bine decât mulţi vocalişti... Iar anul acesta, o tulburătoare I'd Rather Go Blind, inedită şi spontană, cea mai sensibilă din câte cunosc... A FOST deci, şi un al doilea eveniment foarte reuşit!!! Un pic pentru connaiseurs, însă cântat cu foarte mult suflet! Beth s-a deschis ca o floare şi ne-a oferit magia interpretării ei!!! Era bine să fi fost (cumva) înregistrat! Am patru concerte pe dvd, l-am văzut cum spuneam şi pe cel de anul trecut din 21 iulie 2015, dar cel de aseară... a fost un fel de best of al ei! Cu câteva rarităţi, pe care le cântă numai în concert şi care dovedesc o sensibilitate lăuntrică pe care, de puţine ori o putem prinde pe viu! BRAVO BETH! Observaţi că sunt puţine piese care se repetă şi oricum ar fi, starea emoţională a lui Beth din acest an, a conferit un plus de tandreţe interpretării, unicat chiar şi pentru locaţii cu zeci de mii de spectatori, oriunde altundeva, cu tradiţii live în Europa. Un prieten din armată, Horaţiu Groza, nou venit pe baricadele bluesului, remarca "pasivitatea" chitaristului Jon Nichols. Este vorba, de fapt, de absenţa celui de-al doilea chitarist, P.J. Barth (lipsit motivat din cauza unui accident la mâna dreaptă). Secţia ritmică a beneficiat de aportul lui Bob Marinelli (la fel ca anul trecut) şi în special, de prezenţa toboşarului de culoare, Bill Ransom, cu un plus de vigoare, atât de necesar bluesului... Cumulate, toate aceste "pretexte" au condus spre un show impresionant, de zile mari, de (peste) două ore, de care ne-am bucurat, cu străşnicie, de la început până la sfârşit!

Radu Lupaşcu
18 iunie 2016

Am simţit că Beth nu prea a avut chef de cântat, adică, nu m-a "electrocutat" decât spre final când, într-adevăr, şi-a arătat adevărata ei forţă şi simtire în interpretare. Vreau să spun că n-a ars, aşa cum ştiu eu că face, însă, tehnica ei vocală este extraordinară. Cred că prestaţia ei de aseară se datorează şi sindromului bipolar de care suferă şi cu care se luptă şi care-i dă stările astea de “up or down”. Oricum, Beth Hart rămâne în topul preferinţelor mele şi, deocamdată, n-are egal în sfera ei stilistică. Nu, nu este mai puternică decât Janis Joplin. Are un timbru foarte special, cu vibrato şi modulaţii surprinzătoare; cântă pasional, mai ales piesele unde se acompaniază numai cu pian, ori chitară. Janis murea pe scenă cântând şi nimeni n-o va depăşi! Dar, la Sala Palatului, Beth Hart, o mare voce a bluesului, ne-a dăruit o frântură de eternitate. La bis, cu sala în picioare, a cântat opt cântece!!! Măreaţă femeie!

Mihaela Popescu - folksinger

Beth Hart 2016 3.jpgConcertul lui Beth Hart m-a scos din casă într-o seară de vineri, din curiozitate mai mult. Auzisem că va veni cea mai în vogă artistă din America tocmai pe scândura Sălii Palatului. M-am gândit că n-are cum să fie un turneu de promovare tocmai la noi, ce artist de talie mondială alege să se promoveze şi-n România?! Deci trebuia să fie ceva deosebit pentru cunoscătorii fini ai genului. Aşa a şi fost. Am ajuns în locaţie unde aştepta numai lumea bună a muzicii rock pop folk & more, şi am intrat cu emoţie în sală, încercând să mă pierd printre femei şi bărbaţi de toate vârstele, îmbrăcaţi în toate felurile, dar animaţi de un singur aer comun... un fel de emoţie pe care o ai înaintea unui lucru făcut pentru prima oară... one time in life, cum zice americanul. Şi aşa a şi fost întâlnirea mea cu Beth... o femeie cu un glas şi o forţă aproape masculină, dar cu un erotism şi un sex-appeal specifice unei femei adevărate, trecute prin viaţă..., dar nu degeaba, a lăsat în urmă un bagaj enorm de cântece autobiografice, de o încărcătură extraordinară. Am empatizat cu fiecare gest, notă şi sentiment transmis de pe scena. Era o sală plină, care pe finalul concertului s-a ridicat în picioare s-o asculte sau s-o vadă mai bine. Pentru că aveai ce vedea sau auzi... o Beth Hart, one time in life, se naşte şi cântă sau încântă mii de suflete. Mulţumesc Beth pentru experienţa Hart!

Petronela, o fană... from Bucharest.

Beth Hart e iubită în România şi asta s-a văzut de cum a intrat în scenă şi de cum a fost primită. O voce impresionantă poate asemănătoare cu altele, dar atât de personală, de puternică şi în acelaşi timp sensibilă şi nuanţată. Toată seara am simţit că e atentă, chiar şi prin întreruperile în mijlocul piesei, ca publicul să aibă o seară perfectă. O artistă cu multe experienţe de viaţă şi trăiri interioare bune şi mai puţin bune pe care nu s-a sfiit să le arate povestind şi cântând despre ea. Sinceritatea, vocea, naturaleţea, felul direct şi deschis în care se exprimă te cuceresc din prima clipă. Bisul a fost şi el un mic concert, rară întâmplare, probă de afecţiune, dăruire şi empatie faţă de noi. Eşti o inimă de om Beth Hart!

Florentina Tănase - actriţă

Beth Hart 2016.jpgPrin anii şaptezeci şi ceva, când am văzut pentru prima dată o filmare cu Janis Joplin în concert, a fost unul dintre puţinele momente în care mi s-a tăiat respiraţia şi am început să tremur. Într-o oarecare măsură am trăit cam aceleaşi senzaţii la concertul Beth Hart. Mulţi spun că aduce cu Janis. Dar nu despre asta este vorba. Nu amintirea unor trăiri personale anterioare, la care m-aş fi raportat, m-a trimis într-o astfel stare. M-a cucerit FIRESCUL! Nejucat, necăutat, ca la alţi artişti la fel de valoroşi, sau, poate, şi mai şi. Nu ştiu dacă a fost una dintre zilele ei binecuvântate sau nu, dar, Beth Harth nu mai are ce să demonstreze. Ţi se înfăţisează pur şi simplu cu singur mesaj: asta este ceea ce simt şi vreau să vă transmit şi vouă. Dacă a cântat bine (corect) sau nu, dacă trupa a sunat bine sau nu, habar-n-am. Ce ceea ce a contat pentru mine a fost emoţia pe care mi-a dăruit-o şi care va locui în mine mult timp de-acum.

Teodora Ionescu

Beth Hart este o voce de excepție, iar spectrul muzical abordat este de la country la blues și de la jazz la rock. La concertul de la București a fost o mică neînțelegere și o şi mai mică informare a publicului. Beth Hart cântă de vreo trei ani mai mult country music cu accente pop, mai vioi. Publicul bucureștean a așteptat, însă, un recital, nu un show. De vină, probabil, și locația, Sala Palatului, unde spectatorul este doar un spectator care stă pe scaun și ascultă. Beth Hart a vrut ”viață” în public. Publicul a stat cuminte. Abia în a doua parte a concertului s-a dezmorțit și audiența, iar finalul a fost chiar incendiar. Una peste alta, Beth Hart este o mare voce și o ”prezență”. A comunicat frumos cu publicul, a povestit chiar intimități. Deschisă și plăcută. Concluzia mea: publicul nu a fost pe măsura ei.

Adi Munteanu - jurnalist

Beth Hart 2016 1.jpgÎn peisajul concertelor tot mai dese în care artiștii cu hituri grozave de studio cântă fals atunci când sunt pe scenă sau nu reușesc să spună decât o poveste palidă despre succesul lor de la radio, Beth Hart a fost o lumină, o gură de artă proaspătă, o emoție superbă de la un capăt la altul al unui show fără cusur. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt care să definească darul muzical al lui Beth Hart acela ar fi GENEROZITATE. A fost generoasă în autenticitatea ei, a fost generoasă în felul în care, pe durata pieselor în care s-au făcut fotografii profesioniste a coborât în sală, a fost generoasă în atenția cu care a urmărit reacțiile spectatorilor și a ținut seama de dorințele lor, a fost generoasă în felul în care a dezbrăcat platoșa și s-a arătat așa cum e ea, vulnerabilă, rănită, temătoare, dar mereu învingătoare.

Alice Năstase Buciuta - jurnalist

Concertul Beth Heart m-a impresionat şi a doua oară foarte mult, datorită forţei, energiei pozitive şi feeling-ului cântăreţei. Mi s-a părut un concert echilibrat şi un repertoriu bine ales, deşi un pic pretenţios. Mă bucur că a repetat unele piese din show-ul de anul trecut, piese de rezistenţă din repertoriul ei cum ar fi: "Might As Well Smile" sau "I'd Rather Go Blind". O voi vedea cu plăcere de fiecare dată!

Roxana Stroe

Eu nu pot să spun decât atât... A FOST ALTFEL... şi A FOST SUPERB! Altfel faţă de anul trecut... altă energie (fantastică), altă abordare a show-ului, comunicare cu publicul dusă la cel mai înalt nivel. Piese surprinzătoare, unele mai rar abordate în concert. Femeia asta are ceva... nu ştiu cum să spun... ceva ce lipseşte multor artişti moderni... un fel de damnare în momentul în care cântă. Mă rog... când o ascult/văd în concert, am impresia că pe scenă apar Janis Joplin, Etta James, Billie Holiday... uneori toate în acelaşi timp... E ceva miraculos... nu ştiu să explic şi nici nu cred că merită să încerc. Trebuie trăită o asemenea stare... Aştept cu nerăbdare concertul de anul viitor. Doamna mi-a promis că sigur o să cântăm împreună. E o mare onoare că a acceptat. De data asta o să îmi iau la mine toate muzicuţele... ca să nu mai fie confuzii... Nu detaliez aici despre ce este vorba... decât dacă o să-mi ceară cineva...

Marcian Petrescu

Beth mi s-a părut una din cele mai reprezentative voci ale momentului, ale blues-ului actual; a susţinut un concert de excepţie, captivând publicul cu maniera deosebită de interpretare, muzică de calitate, naturaleţe, felul de a transmite sentimentele spectatorilor. A fost un show extraordinar, completat şi de membrii formaţiei. Păcat că nu a fost sala plină. Ar fi meritat!

Radu Florin Partenie - un fan

Iată deci, părerile, impresiile, observaţiile celor care au fost la acest EVENIMENT, pe care-l sperăm repetat în 2017, cine ştie, poate cu Joe Bonamassa, aşa cum presupune noua colaborare anunţată pentru această toamnă (posibil un al treilea album!). Recomandarea mea se referă la multe audiţii şi vizionări de concerte de blues, pentru a putea judeca şi cântări mai bine, achiziţionarea unui bilet de concert, din timp, cu seriozitate, chiar dacă în jurul vostru nu vedeţi şi nu auziţi vorbindu-se (includ aici radio şi TV) despre aceste MARI NUME ale bluesului actual! Mulţumim organizatorilor care au făcut posibile aceste două evenimente de blues din acest an, Ana Popovic şi Beth Hart!

Beth Hart & His Band.jpg

Radu Lupaşcu
24 iunie 2016

Foto: Tudor Macovei

*conservă muzicală = termen ce defineşte o înregistrare audio sau video pe suport digital (CD, DVD), termen inventat şi folosit de profesorul şi inginerul de sunet Horea Murgu [vezi interviurile din antologiile Culorile Sunetelor (2015) şi Bucuria Sunetelor (2016)].


Lalele, lalele... şi bluesurile mele

Johan Derksen.jpgSă decriptez rapid titlul. E vorba de prima ediţie a Holland International Blues Festival organizată în 3 şi 4 iunie en fanfare de Johan Derksen, controversat jurnalist sportiv dar un veteran împătimit de Blues, la... Grolloo (care se pronunţă, destul de lugubru pentru urechile latine... ‘Hhroloo’). WTF, unde-i asta şi de ce am fi interesaţi? Grolloo, un cătun cu doar 800 de locuitori(!) din provincia Drenthe, a găzduit pe tăpşanul dintre cele două pub-uri ale sale un festival la care au participat zilnic... 10,000 de oameni (cu doi români entuziaşti rătăciţi printre ei) pentru simplul motiv că acolo s-a născut cea dintâi trupă de Blues olandeză (Cuby & the Blizzards... trei dintre membrii supravieţuitori a formaţiei, Herman Deinum (bas), Hans La Faille (baterie) şi Erwin Java (chitară) au fost omagiaţi pe scenă) fondată de legenda naţională Harry “Cuby” Muskee (1941-2011). ‘Iesplicaţia’ de până acum nu justifică de ce o asemenea hoardă de pasionaţi ai genului şi-ar sacrifica weekendul să se deplaseze la dracu’n praznic în nordul Olandei pastorale, aşa că are nevoie de o completare esenţială: 2 zile, 8 concerte (niciunul de umplutură), abonament complet 80 de euro (matematic, înseamnă 10 euro/concert, deci accesibil oricui) cu următoarea distribuţie care s-a transformat într-un adevărat duel bluesy al sexelor: colţul roşu – fetele, Holland International Blues Festival.jpgAna Popović, Beth Hart, Susan Tedeschi şi Bonnie Raitt; colţul albastru – băieţii, Walter Trout, Robben Ford, Billy Gibbons, Robert Randolph, Derek Trucks, etc. Acum înţelegeţi de ce mi-am achiziţionat abonamentul cu trei luni înainte (festivalul a fost sold-out)? Mai ales că, s-o vezi/asculţi pe Bonnie Raitt în concert în Europa, este o ocazie rarisimă! Până la ‘cafturile’ din ring/scenă, să trec în revistă câteva argumente pragmatice care au făcut din acest festival, născut probabil dintr-o inspiraţie cu iz egomaniac a lui Derksen, o experienţă memorabilă pentru spectatori. A fost o nebunie încântătoare inclusiv în ceea ce priveşte organizarea (tratamentul incredibil de prietenos, ce a dublat profesionalismul, al întregului personal aflat în contact cu publicul, de la catering şi paramedici la poliţie sau tehnicienii care au avut doar 15 minute să schimbe set-up-ul de scenă între concerte), spectatorii în sine, cu o medie de vârstă de 50+ (personal, nu am văzut pe Ana Popovic.jpgabsolut nimeni vorbind la telefon sau arborând mimici superioare sau snoabe) şi nu în ultimul rând, muzicienii care, promovând anti-vedetismul, s-au comportat ireproşabil încercând să îşi câştige susţinătorii fără a apela la artificii lipsite de legături directe cu muzica (eventualele probleme de sunet s-au adecvat din mers, nu s-a apelat la bisuri pentru a nu ruina programul maratonului concertistic, au făcut tot posibilul să se încadreze în atmosfera de ‘familie’ a Blues-ului, nu artificii, lasere sau alte efecte speciale). Să trec succint la percepţia mea (pur personală) în ceea ce priveşte concertele în sine. Prima seară, vineri, cu trei act-uri în program, a fost o bătălie inegală (apropo de sexe) întrucât magnificele Ana Popović (ce a cântat la Bucureşti pe 23 mai la T.N.B. în faţa a 500 de spectatori şi nu a... 10,000 ca la Grolloo, ceea ce spune multe despre publicul de Blues din România) şi Beth Hart (care va concerta pe 17 iunie la Sala Palatului, vă sfătuiesc să n-o rataţi!) l-au aneantizat pur şi simplu pe Jools Holland şi a sa Rhythm & Blues Orchestra (deşi ranforsată cu Ruby Turner, Louise Marshall, Beth Rowley, Pauline Black şi Arthur “Gaps” Hendrickson) ce a livrat un show gen James Last-Petre Geambaşu, un crowd pleaser geriatric destinat mai degrabă exponatelor de la muzeul “Antipa”. Nu am o problemă cu Holland, a cărui valoare comercială a fost confirmată în timp prin nenumăratele discuri de platină/aur, însă Swing-ul său edulcorat mă lasă rece (pe modelul răposatului posesor de ‘odgoane’ vocale... “Bluzurile noastre toate, se vor întâlni vreodată, bluzurile şi iubirea, gândurile, fericirea, ta-da-da-ta-da-dam...”), aducându-mi aminte că, la bază, nu e altceva decât un prezentator de televiziune ce i-a intervievat Robert Randolph.jpgpe Stones, Clapton sau Knopfler, care i-au făcut favoarea să cânte câte ceva cu el (de episodul Spice Girls nici nu vreau să îmi amintesc)... spun asta deoarece, bietul de el, nu a avut absolut nicio şansă împachetat între ‘Power-Woman’ Popović, care a baleiat în forţă între Jimi Hendrix (“Crosstown Traffic”), The Rolling Stones (“Rain Fall Down”) şi sound-ul spre Jazz cu rădăcini în New Orleans (spre deosebire de Bucureşti, aici a venit cu suflători, fapt care i-a permis să cânte inclusiv “New Coat of Paint” al lui Tom Waits) şi Beth Hart cu ale sale înmărmuritoare interpretări pe “Baddest Blues” şi “My California” (nici nu mai pun la socoteală cover-ul după Al Green, “Rhymes”). Sâmbătă, pe 4 iunie 2016, situaţia s-a schimbat radical încă de la debut cu intrarea în scenă a credinciosului Robert Randolph şi a familiei sale... la propriu (Marcus R.-baterie, Lenesha R.-voce, Ray Ray R.-bas), o revelaţie (în ceea ce mă priveşte) a talentului interpretativ la pedal steel guitar, indiferent că e vorba de piese Stevie Wonder (“Superstition”), Elmore James (“The Sky is Crying”) sau Sly & The Family Stone (“Thank You”). Entuziasmul mi s-a diminuat niţel odată cu prestaţia rezonabilă/agreabilă, dar departe de aşteptările generate de combinaţia de asprime şi sensibilitate primitivă specifică Southern-Rock-ului arătată pe YouTube de JJ Grey & Mofro, trupa din Jacksonville, care, de neînţeles, a dat senzaţia că, în faţa publicului european, a găsit de cuviinţă să arate artificial... mai ‘spălată’ şi ‘elegantă’ decât era cazul. Mai bine, pentru moment, vă sfătuiesc să ascultaţi pe net “Your Lady, She’s Shady” sau “Hide & Seek” pentru o perspectivă mai adecvată asupra personalităţii lor deoarece vă asigur că, din ce am auzit în concertul de la Grolloo nu se apropie de acestea (înregistrările de studio par să fie mult peste performanţele lor live). Şi acum ŞOCUL! Iniţial, în program era trecut Jimmie Billy Gibbons.jpgVaughan, fratele regretatului Stevie Ray, însă, din raţiuni personale, acesta a trebuit pe ultima sută de metri să decline participarea, iar spaţiul său a fost ocupat, probabil fără ca cineva să realizeze că se va ajunge la asta, de evenimentul european de Blues a anului: la primul lor concert în această formulă, Supersonic Blues Machine (avându-l ca frontliner pe Lance Lopez, al cărui prim concert l-am produs în România în mai 2009, când încă muzicianul nu era o vedetă de festival şi se mulţumea cu locaţii gen clubul “Big Mamou” sau “Hala de muzică”) featuring chitariştii Billy Gibbons (ZZ Top), Walter Trout (John Mayall’s Bluesbreakers, John Lee Hooker Band) şi nominalizatul la cinci premii Grammy Robben Ford (colaborările cu Miles Davis, Joni Walter Trout.jpgMitchell sau George Harrison vă spun ceva?) m-au bulversat. A fost WOW!... de la “Hipshake”-ul cu Gibbons şi până la muzicuţa lui Trout pe cover-ul The Doors “Roadhouse Blues”. Femeile au replicat, în prima fază, pretenţios şi matriarhal prin Susan Tedeschi ce arată că îl are, incontestabil, sub papuc pe consort, Derek Trucks, a cărui rol limitat pe scenă nu i-a permis să ne arate de ce a fost listat în Top 100 a revistei “Rolling Stone” a celor mai buni chitarişti din lume sau de ce, ca burlac, a fost câştigător de Grammy. Madam Tedeschi ni s-a înfăţişat ca o divă non-Blues într-o rochie albă, cu ochelari care să îi dea un aer de intelectuală, în compania unui ansamblu eclectic de muzicieni (trei suflători, doi vocalişti de susţinere etc.), care aspiră la statutul de star mainstream (includerea în repertoriu a unor piese precum “Midnight in Harlem” sau “Angel From Montgomery” spun destule despre îndepărtarea de rădăcinile genului). Pentru mine, a fost singura dezamăgire pe care am trăit-o la festival (sigur, în condiţiile în care aveam aşteptări mari de la ambii membri ai cuplului). Onoarea fetelor a fost ‘reperată’ de imperiala Bonnie Raitt Robben Ford.jpgcare, încă o dată, a demonstrat cu rafinament şi lipsă de emfază cum talentul poate transcende o etichetare stilistică şi că este în cultura Pop... un Eric Clapton feminin. Ironia face că ea a ţinut să reia cu Tedeschi în propriul recital “Angel From Montgomery” (piesa lui John Prine) însă într-un aranjament orchestral minimalist în care plasarea acesteia cu discreţie, la bis, între teme variate, dar unitar şi coerent asamblate în playlist (de la “Shakin’ Shakin’ Shakes” - Los Lobos sau “Round and Round” - J.B. Lenoir la “Need You Tonight” - INXS şi “Never Make Your Move Too Soon” - B.B. King), interpretarea a fost mult mai tuşantă pentru public. Pentru a încheia, trebuie să reiterez faptul că observaţiile mele legate de calitatea concertelor sunt pur subiective şi dependente de gusturile personale căci, altfel, bilanţul e fabulos: unde în Europa aş mai fi avut ocazia să intru în contact live cu această pleiadă de legende ale Blues-ului pe care îmi doream să le văd... fie acestea şi împăiate sau interpretând romanţe? Iar duelul sexelor s-a încheiat la egalitate. Cu siguranţă voi reveni la Grolloo ba, mai mult, deja mă frământă o nelinişte... dată fiind înălţimTedeschi Trucks Band.jpgea la care prima ediţie a ridicat ştacheta în ceea ce priveşte selecţia performerilor, cu ce mă vor suprinde în 2017? Acum, de final, câteva informaţii utile pentru cei interesaţi de a face parte din public în viitor: a.) securizaţi-vă din timp abonamentul la festival astfel încât să aveţi şansa unor preţuri decente la avion şi cazare (ţineti cont de faptul că hoteluri se găsesc doar în localităţi mai măricele din jurul Grollo-ului, asta însemnând 12-20 de kilometri de locaţia festivalului; ex. noi am stat în Assen şi, prin booking.com, am obţinut un preţ nesperat de mic, de doar 50 de euro/persoană/noapte, la un super-hotel de 4 stele); b.) grijă la planificarea călătoriei mai ales dacă mergeţi exclusiv pentru festival: de la aeroport aveţi încă două ore de parcurs cu trenul în direcţia Groningen (biletele nu pot fi achiziţionate în avans on-line căci nu sunt recunoscute decât băncile olandeze însă durează puţin obtinerea lor de la automatele din Schiphol); c.) nu ştiu cum va evolua logistic festivalul dar, pentru siguranţă (în caz Bonnie Raitt.jpgde vreme rea, la terminarea serii, când mii de oameni defluează din locaţie) trebuie făcut un aranjament prealabil cu un mijloc de transport care să vă ducă la hotel... liniile locale de autobuz nu sunt o soluţie şi, cred eu, nici bicicleta; d.) ca la orice festival care îşi ţine publicul captiv din lipsă de alte opţiuni băgaţi-vă preventiv ceva de mâncare în rucsac (cu băutura nu e o problemă căci aveţi libertatea să circulaţi pe la cârciumioarele din cătun) deoarece, evident, preţurile sunt mari (ex. o porţie de cartofi prăjiţi cu maioneză costă cinci euro); e.) întăriţi-vă gleznele: nu e uşor să rezişti stând în picioare aproape opt ore la cinci concerte pe care nu vrei să le ratezi. Hai să ne vedem în “Grolloo the Blues Village” în 2017 mai ales că terenul va fi mărit, vor fi vândute pentru fiecare dintre zile 15.000 de bilete, iar micile imperfecţiuni vor fi rezolvate. Johan Derksen şi-a exprimat ambiţiile fără margini într-o simplă propoziţie: "Grolloo trebuie să devină Woodstock-ul Europei". Notă de subsol: sătul de viaţa la ţară, de vaci şi de mori, am decis împreună cu vajnicul meu coechipier Mircea Giurgiu să facem un popas citadin în Amsterdam pentru o expediţie de inventariere a curvelor. Nu vă gândiţi la prostii - mai ales dacă ţineţi seama că vârsta noastră cumulată depăşeşte un secol - întrucât mă Van Gogh Museum.jpgrefer la expoziţia tematică de la Muzeul Van Gogh (organizată în colaborare cu Musée d’Orsay din Paris), “Easy Virtue. Prostitution in French Art 1850-1910.”. O experienţă de consum artistic fabuloasă atâta vreme cât, sub aceeaşi umbrelă conceptuală (‘deflorată’ în opt secţiuni cu caracter mai degrabă antropologic, de la “interpretarea imagisticii contradicţiilor sociale şi a controlului sexual” la “bordelul ca subiect modern”) am avut acces la lucrări (semnate de Toulouse-Lautrec, Munch, Rops, van Dongen, Rouault, Picasso, ş.a.m.d.) din colecţii particulare expuse publicului în premieră sau din galerii de artă şi muzee în care este puţin probabil că voi ajunge curând (São Paolo, Memphis, Namur, Otterlo, Albi, Ottawa). Favorita mea continuă însă să rămână prostituata gânditoare a lui Manet care protejează instinctiv paharul de... ţuică (i se zice “plum brandy” atâta vreme cât aparţine Galeriei Naţionale de Artă din Washington). Hâc! Gata, ura şi la gară!

Holland International Blues Festival 2.jpg

IOAN BIG
06 Iunie 2016

Documentare: Mircea Giurgiu. Foto: Ioan Big

 


One helluva guitar player!

Ana Popovic TNB 2016.jpgPărerea lui Bruce Springsteen vis-a-vis de uluitoarea Ana Popović este rezumată într-o sintagmă devenită de-acum celebră: "One helluva guitar player" - O chitaristă al naibii de bună! ... Am fost la concertul dat de Ana Popović la Sala Mare a T.N.B. luni 23 mai a.c. şi vă confirm că Bruce Sprinsteen are perfectă dreptate. Începând cu prezenţa fizică şi vestimentaţie (prietenii ştiu de ce ...), continuând cu prestaţia cu totul remarcabilă şi încheind cu modestia mai rară la vedetele de calibrul Anei Popović, spectacolul acesteia a fost unul de zile mari. Din păcate, cu excepţia revistei virtuale Arta Sunetelor(pe site propriu şi pe FB), publicitatea în jurul acestui concert a cam lăsat de dorit. Nu-mai amintesc să fi văzut prin Bucureşti nici măcar un afiş care să anunţe concertul Anei Popović. Poate că n-am băgat eu de seamă afişele a căror lipsă o reclam, dar înclin să cred că am dreptate. Insist asupra insuficienţei publicităţii fiindcă măcar 2-3 mii de bucureşteni ar fi venit la concertul unei reprezentante de vârf a blues rock-ului. În lipsa unei publicităţi adecvate, Sala Mare a TNB a fost ocupată pe jumătate. Dar las’ că-i bine şi-aşa rău cum e, zicem noi românii, specialişti că suntem în a face haz de necaz. Noroc că Ana Popović  nu a părut deranjată de audienţa rarefiată şi ne-a dovedit încă o dată - pun la socoteala şi show-ul de la Sighişoara - că-şi merită din plin renumele. Înainte să-mi dau cu părerea mai în detaliu asupra concertului, iată un rezumat al reuşitelor de până acum ale AneiPopović, precum şi câteva note biografice: Ana Popović s-a născut în 13 mai 1976 la Belgrad, de unde a fost nevoită să plece împreună cu sora şi tatăl ei datorită izbucnirii războiului din Balcani. Cei 3 s-au stabilit în Olanda, iar Ana a început să studieze jazzul la Amsterdam Music School. La numai 19 ani, în 1995, Ana Popović a devenit membră a trupei olandeze Hush, activă până în 1998. Un an mai tarziu, Ana şi-a făcut propria trupă numită Ana Popović Band. În anul 2000, tânăra Ana Popović a apărut pe albumul Blue Haze - tribut Jimi Hendrix - alături de nume grele precum Eric Burdon, Taj Mahal, Buddy Miles, Double Trouble etc. Pe acest album, Ana cântă un cover al piesei Belly Button Window. În 2001 debutează cu albumul Hush, înregistrat împreună cu membrii Ana Popovic Band. Albumul este produs de Jim Gaines care anterior a colaborat cu Santana, J.L. Hooker, Alexis Korner ş.a.m.d. şi are mare succes. Al doilea album al Anei Popović a fost produs în 2003 de acelaşi Jim Gaines şi este o fuziune de blues, rock, soul şi jazz. Tot în 2003, Ana Popović participă la Rhythm & Blues Festival în Belgia şi este invitată de Solomon Burke să cânte împreună în cadrul recitalului său. Ulterior, ea îl insoţeşte pe Solomon Burke pe tot parcursul turneului acestuia. Următorul album este o înregistrare live din 30 ianuarie 2005 (la Amsterdam club Melkweg), cu titlul Ana!. Urmează albumele Still Making History - 2007, Blind for love - 2009 şi Unconditional - 2011. Ultimele două albume ajung pe locul întâi în United States - Billboard Blues Chart. În anul 2002, Ana Popović s-a mutat la Memphis Tennesee - USA, unde locuieşte şi în prezent. Al nouălea album al ei se numeşte Can You Stand The Heat şi a fost lansat în 2012. Anul următor, Ana Popović cântă la New Orleans Jazz & Heritage Festival, împreună cu o nouă trupă, Ana Popovic & Mo' Better Love care are 9 componenţi. În 2014, este nominalizată la Blues Music Award la categoria Contemporary Blues Female Artist of the Year. Ultimul ei album se cheamă Trilogy şi a fost lansat chiar înainte de concertul de la Teatrul Naţional din  Bucureşti. Ca o recunoaştere a valorii acestei muziciene “al naibii de bune”, la înregistrarea albumului Trilogy au colaborat nume de referinţă printre care Joe Bonamassa, Robert Randolph, Cody Dickinson şi Bernard Purdie. Lista nominalizărilor şi a premiilor câştigate de Ana Popović este lungă şi nu am loc să o includ în textul de faţă. Merită însă remarcat faptul că începând cu anul 2002 şi până în prezent, Ana Popović este o prezenţă constantă în elita blues rock-ului la nivel mondial.

Ana Popovic TNB 2016 2.jpgRevenind la concertul de la T.N.B., trebuie spus că Ana Popović este o apariţie de-a dreptul hipnotică. Ana Popović are un sex-appeal de netăgăduit şi deloc forţat. Mişcările ei pe scenă par o coregrafie îndelung studiată şi repetată, dar ţin pur şi simplu de graţia şi firescul cu care a fost dăruită de Dumnezeu. Dincolo de „accesoriile” de mai sus, trebuie remarcat talentul ieşit din comun al acestei muziciene polivalente. Când vrea să cânte muzica ei, Ana Popović este 100% Ana Popović. Rockul, bluesul şi jazzul se împletesc într-un sound nou şi original: forţă, dinamism, melancolie şi bucurie marca Popović. Când pătrunde în lumea celor 2 supremi ai chitarei - Jimi Hendrix şi Stevie Ray Vaughan - Ana Popović se lasă invadată de spiritul acestora, fără însă să-i copieze. Felul aparte în care Ana Popović abordează ceea ce în mod curent se cheama cover îmi aminteşte de un alt faimos chitarist pasionat până la obsesie de muzica lui Hendrix şi SRV. Este vorba desigur de prietenul nostru George Baicea. Ca să mă fac mai bine înţeles, am să dau ca exemplu albumele lui Steve Hackett, Genesis Revisited. Deşi este tot muzica lui Genesis, rezultatul final capătă noi valenţe, nuanţe, sonorităţi. Căci sunetul original a fost filtrat prin sensibilitatea, prin vocea şi chitara marelui Steve Hackett. Cam aşa s-a întâmplat şi cu cele 2 piese scrise de Hendrix şi tributul Anei pentru SRV cântate într-o manieră foarte personală: Can You See Me şi Crosstown Traffic, respectiv, Navajo Moon. Setlist-ul concertului de la TNB a inclus în total 16 piese, dintre care am remarcat în mod special bisul acordat (fără fasoane). Este vorba de piesa Train de pe proaspătul album Trilogy care i-a oferit Ana Popović prilejul să ne arate o parte până atunci ascunsă a multiplelor ei talente: o voce extrem de caldă, învăluitoare, moale precum catifeaua şi cu totul diferită de durităţile vocale ale altor piese din repertoriul muzicienei sârbe. Între noi (şi eventualii cititori …) fie spus, îmi pare rău că nu am avut bani să cumpăr albumul Trilogy, aflat la standul de vânzare din holul TNB. Ţinând cont de valoarea muzicienilor invitaţi de Ana Popović să participe la realizarea acestui album, merită cu prisosinţă să-l aveţi în colecţia personală. La plecarea de la concert, am stat câteva clipe alături de cei care se înghesuiau să cumpere triplul-album 2016 sau măcar să capete un autograf de la vedeta serii. Am văzut o Ana Popović marcată de efort, însă zâmbitoare şi cât se poate de la fel ca noi, admiratorii ei.

Îţi mulţumim, Ana Popović!
V.R. Cantacuzu

O Nadia Comăneci a bluesului modern

Undeva în arhivele de familie este o înregistrare a Anei Popović, la vârsta de 2 ani, exprimând dragostea ei timpurie pentru bluesul american ... o chitară uriașă în niște mâini micuțe. Ora și locul: la sfârșitul anilor '70, în orașelul natal, Belgrad, în Serbia Anei. S-ar putea să fie singura înregistrare făcută vreodată de o copilă de doar 2 ani care exprimă dragostea ei incipientă pentru blues. Coincidența face ca în anul (1976) în care legenda neegalată a gimnasticii, Nadia Comăneci, a cucerit, primind prima notă de 10 din istoria gimnasticii, trei medalii de aur la Olimpiada de la Montreal, să se nască tot în Balcani, cea care, într-o cu totul altă zonă de exprimare, bluesul născut american, dar influențat puternic de marii muzicieni albi din spațiul britanic, a devenit astăzi, la rândul ei, o stea de necontesat. Aflată la apogeu în prezent, la 40 de ani impliniți cu doar zece zile mai devreme, Ana Popović a revenit în România cu un concert excepțional, la mai bine de 7 ani după primul ei spectacol, susținut la Festivalul de Blues de la Sighișoara 2009. Voi fi foarte sincer: deși sunt un împătimit al muzicii în general și al bluesului în particular, atunci, în 2009, am aflat de existența acestei minunate femei, muzician-chitarist de blues exceptional, Ana Popović, doar din vorbă în vorbă, Radu Lupașcu fiind cel care mi-a deschis ochii și urechile pentru ea. Privind pe 23 mai 2016 sala mare a TNB ocupată doar pe jumătate, am realizat că după 7 ani, media românească nu a evoluat cu nimic, bluesul și muzicienii – chiar de vârf, fie români sau străni – care îl practică cu dragoste și spirit de sacrificiu rămânând un subiect ignorat cu dezinvoltură. Este din ce în ce mai dezamăgitor ... dar mă opresc aici. Cred că ne face mai bine la toți să nu atingem subiecte dureroase, ci să ne bucurăm așa cum se cuvine atunci când mintea şi spiritul nostru sunt copleșite, în cel mai plăcut mod, de (re)întâlnirea cu muzica la superlativ a Anei Popović și a trupei ei. Este momentul să le mulțumim, în egală măsură celor trei coechipieri ai Anei, care au făcut ca spectacolul să fie o explozie de energie muzicală și optimism (blues-ul nu mai este de mult doar o muzică tristă): Stéphane Avellaneda – tobe, Ronald Jonker – chitară bas și Michele Papadia – claviaturi. Ana Popović conduce excelent din punct de vedere muzical o trupă bine închegată reușind un sound tipic american, unde bluesul melancolic este pigmentat cu rock, funk şi jazz, totul potențat de ... apariția grațioasă a unei frumoase femei care dovedește o puternică personalitate muzicală, compozitor și în același timp, chitarist-vocalist excelent. Sunt sigur că spectacolul ar fi fost și mai impresionant pentru public dacă ar fi avut loc în alt spațiu, mai cald și potrivit unui concert de blues-rock plin de energie și forță. Sala mare TNB nu este un astfel de spațiu, chiar dacă este o sală de mare ținută, parcă nu e potrivită unui show așa cum Ana Popović echipa ei au susținut cu brio. Singura femeie invitată alături de mari chitariști pe parcursul Hendrix Experience Tour a dovedit că eticheta “Jimi Hendrix feminin” i se potrivește perfect. Chiar dacă, inegalabilul Jimi Hendrix a fost un bărbat negru american, iar Ana Popović este o femeie blondă europeană.

Bravo, Ana Popović!
Radu Birişteică

"Concertul cu Ana Popović m-a bucurat foarte tare, am avut plăcerea săvăd o trupăde profesionişti, o secţie ritmicăimpecabilăş i o chitaristăsexy debordând de feeling, interpretând un repertoriu interesant, bine ales, ce a cuprins atât piese proprii foarte reuşite, cât şi coveruri Jimi Hendrix!"

Roxana Stroe

"Concertul Anei Popović de la TNB a fost în primul rând un show 100% american! Culmea, cântat de o doamnă originară din Serbia (născuta la Belgrad), care a reuşit cu adevărat să facă o carieră de succes în SUA, ţara de origine a bluesului ! Doamna a demonstrat că ştie bine de tot cu cântatul la chitară, are voce, are orchestraţii bune şi o trupă reglată perfect. Cât despre faptul că e şi o femeie atrăgătoare... ehhh... asta deja e cireaşa de pe tort. Ca o concluzie... ce dovadă mai bună că bluesul este de mult un limbaj universal? Şi sunt fericit că avem şi o reprezentantă din Europa de Est care face treabă excelentă în acest business, deloc uşor. Felicitări ANA!"

Marcian Petrescu

Setlist Ana Popović 23 mai 2016 Bucureşti



1. Intro
(introducing Ana)

2. Ana's Shuffle

3. Can You Stand the Heat

4. Object of Obsession

5. Can't You See What You're Doing to Me

6. Woman to Love

7. Can You See Me
(The Jimi Hendrix Experience cover)

8. Waiting On You

9. She Was A Doorman

10. How'd You Learn to Shake Like That

11. Love You Tonight

12. Navajo Moon
(tribut Stevie Ray Vaughan)

13. Hold On

14. Goin' Down

15. Crosstown traffic
(The Jimi Hendrix Experience cover)

Bis:

16. Train

În anul 2006 o descopeream pe Ana Popović pe un dvd intitulat simplu, Ana!. Avea 29 de ani, cucerise Olanda şi se pregătea de America. Greu de crezut pentru mine, care văzusem la acea dată reuşitele de excepţie ale lui Bonnie Raitt şi Susan Tedeschi, americance get-beget. M-a impresionat profund şi i-am căutat albumele. Nu am prejudecăţi bărbăteşti ca mulţi dintre români. Concertul din 2009 şi cel de aseară au demonstrat scepticilor falocen-trişti că există chitariste la fel de bune, dacă nu, chiar mai bune decât mulţi semeni masculini. Tot din Olanda vă mai amintesc de celebra saxofonistă, Candy Dulfer. Hotărâţi voi care are mult sex-appeal, Ana sau Candy! Chitara, respectiv saxofonul sunt instrumente la care s-au făcut remarcaţi în special bărbaţii şi trebuie să recunoaştem cu pioşenie asta. Însă, nume ca Joni Mitchell, Joan Jett, Jennifer Batten, Lita Ford (chitariste) sau Suzy Quatro, Tal Wilkenfeld, Esperanza Spalding (basiste) şi Barbara Thompson, Pamela Williams, Mindi Abair (saxofoniste) au făcut istorie muzicală de sorginte feminină. Proud Mary!

"I'll retire before I become a human jukebox caricature of myself" (Bonnie Raitt)

Faţă de concertul precedent de la Sighişoara, Ana Popović a prezentat un program intens, modern, pe coordonatele noului triplu-album, Trilogy. Un blues-rock cu accente de funk şi soul, elixir pentru workaholici, un album pentru dimineaţă, altul pentru miezul zilei şi al treilea pentru relaxarea din amurg. Momentele de preţuire pentru Jimi Hendrix şi Stevie Ray Vaughan au fost de înaltă ţinută, atestând alegerea primei prezenţe feminine la festivalul Experience Hendrix, Ana fiind alături de Billy Cox, Buddy Guy, Johnny Lang, Kenny Wayne Shepherd, Dweezil Zappa, Eric Johnson, Doyle Bramhall II, Chris Layton şi Eric Gales. O remarcă personală, piesa Waiting On You, ce mi-a confirmat imensul ei talent şi bucuria de-a cânta, precum şi disponibilitatea pentru blues, un gen care poate fi uşor cântat, însă greu de transmis publicului. Aviz amatorilor de la noi!

"We talk about the weather, Listen to the blues, / Make love in the dark, Watch the evening news, / Business as usual, But the feeling ain’t right…” (Ana Popovic)

Fiindcă am menţionat nume de vedete autentice, să amintim că vom avea în revista noastră, două interviuri interesante cu Teodora Enache şi Rusanda Panfili, muziciene foarte apreciate în afara ţării şi de care nu se vorbeşte cât ar trebui la radio sau TV (mă refer la posturile naţionale, plătite din banii tuturor). Teodora Enache şi Rusanda Panfili sunt o mândrie a artei sunetelor româneşti. Teodora va lansa în curând un disc nou, realizat în întregime cu profesionişti americani, iar Rusanda a evoluat anul acesta în orchestra celebrului compozitor de muzică de film, Hans Zimmer (citiţi două articole mai jos). Pentru a avea discernământ în alegerea unui eveniment de care vreţi să vă bucuraţi după o zi de muncă, trebuie să ascultaţi muzica, să vedeţi înregistrări video sau să ne credeţi pe cuvânt. Acesta este argumentul meu principal care nu a dat greş. Încă suntem vii, ne putem bucura de libertatea alegerii şi de compania unor prieteni sau camarazi de viaţă. Urmează Beth Hart pe 17 iunie 2016 la Sala Palatului. Al doilea an la rând. Nu-l rataţi!

“Sunt dovada că o femeie nu are nevoie să poarte pălărie de cowboy şi cizme pentru a fi luată în serios atunci când cântă la chitară!” (Ana Popović)

Ana Popovic Band 2016.jpg

Radu Lupaşcu
24 mai 2016

Foto: Răzvan Nedelcu


HANS ZIMMER... FÜR IMMER Concert Arena Armeets - Sofia, 16 mai 2016

Cronica (subiectivă) de concert şi nu numai....

Hans Zimmer Sofia 2016 1.jpg

Sunt persoane (sau grupuri de persoane) care sunt destinate a rămâne în istorie, prin geniul lor şi impactul pe care-l au asupra contemporanilor lor. Una dintre aceste persoane este indubitabil Hans Florian Zimmer, compozitor şi producător german, născut la 12 septembrie 1957, la Frankfurt am Main, compozitorul coloanelor sonore a peste 150 de filme, începând din anii '80. Laureat al 4 Grammy Awards, 4 Satellite Awards, 3 Classical BRIT Awards, 3 Saturn Awards, 2 Golden Globes Awards, 2 WAFCA Awards, 2 Annie Awards şi a câte unui Tony Award, American Music Award, DFWFCA Award, BFCA Award şi World Soundtracks Award, dar cu multiple alte nominalizări, este şi câştigătorul unui Premiu Oscar în 1994 - Academy Award for Best Original Score pentru The Lion King. Din 2010 are steaua sa pe "Hollywood Walk of Fame", conaţionalii i-au arătat de asemenea recunoştinţa prin steaua de pe "Boulevard des Stars" din Berlin, iar The Daily Telegraph l-a inclus în ‘Top 100 Living Geniuses’. Doresc să mai menţionez faptul că Hans Zimmer este şeful diviziei de muzică de film la studiourile DreamWorks, lucrează cu o pleiadă de compozitori, prin propria companie Remote Control Productions şi că este un pionier al integrării muzicii electronice în aranjamentele orchestrale tradiţionale. Instrumentist polivalent, Hans Zimmer este familiar cu claviaturile de orice fel (pian, orgă, sintetizator), cu chitara (clasică şi electrică), banjo, ba chiar, aşa cum ne-a oferit o mostră la Sofia, şi cu bateria (percuţia). Drumul său însă nu a fost unul foarte uşor, aşa cum ar fi tentată să creadă marea majoritate, ci unul, cel puţin din punct de vedere financiar, destul de anevoios.

Hans Zimmer a început să cânte la pian şi sintetizator în formaţia Krakatoa (în anii '70), a lucrat cu The Buggles (apărând chiar şi în videoclipul lor Video Killed the Radio Star din 1979), cu grupul italian Krisma, cu formaţia Helden (împreună cu Warren Cann) şi cu formaţia de punk britanică The Damned. În anii '80, împreună cu Stanley Myers, compozitor prolific de muzică de film (care are la activ peste 60 de coloane sonore) a fondat la Londra studioul de înregistrări Lillie Yard şi a lucrat la muzica filmelor Moonlighting (1982), Success Is the Best Revenge (1984), Insignificance şi My Beautiful Laundrette (ambele din 1985), începând de atunci să creeze o fuziune între muzica electronică şi muzica orchestrală tradiţională. Prima muzică de film compusă exclusiv de către Hans Zimmer a fost în 1987 pentru filmul regizorului Niko Mastorakis, Terminal Exposure, film pentru care a compus şi cântecele. În acelaşi an a fost producătorul coloanei sonore pentru filmul The Last Emperor, care a primit premiul Oscar - Academy Award for Best Original Score (compozitori şi interpreţi: Ryuichi Sakamoto, David Byrne şi Cong Su). 1987 a fost un an important în viaţa lui Zimmer, în acest an compunând împreună cu Sally McClelland, tema muzicală a game show-ului de televiziune Going For Gold, despre care Hans declara "Going For Gold was a lot of fun. It's the sort of stuff you do when you don't have a career yet. God, I just felt so lucky because this thing paid my rent for the longest time." Anul de cotitură a fost însă 1988, când regizorul de la Hollywood, Barry Levinson, căutând pe cineva care să-i compună coloana sonoră a filmului Rain Man, impresionat de soundtrack-ul dramei anti-Apartheid, A World Apart (regia: Chris Menges), compusă de german, l-a angajat. Zimmer ar trebui să-i mulţumească soţiei lui Barry care, ascultând CD-ul cu OST-ul filmului sus-menţionat, i l-a recomandat lui Barry şi în acest fel au ajuns să lucreze împreună. Hans foloseşte sintetizoare (în principal Fairlight CMI - Computer Music Instrument) mixate cu steel drums, iar coloana sonoră a fost nominalizată la premiul Oscar, filmul fiind premiat cu patru asemenea premii. Despre muzica din Rain Man, Zimmer declara: "It was a road movie, and road movies usually have jangly guitars or a bunch of strings. I kept thinking don't be bigger than the characters. Try to keep it contained. The Raymond character doesn't actually know where he is. The world is so different to him. He might as well be on Mars. So, why don't we just invent our own world music for a world that doesn't really exist?". Acum putem spune că Hans Zimmer "şi-a luat zborul". În următorul său film (Driving Miss Daisy, regia: Bruce Beresford, 1989) Hans Zimmer a mers şi mai departe cu inovaţia, a compus şi a interpretat personal muzica filmului, fără a folosi vreun instrument muzical, partitura fiind interpretată exclusiv pe sintetizatoare şi samplere. Am făcut această introducere pentru a sublinia polivalenţa acestui compozitor şi producător, de un imens talent, cel mai bun compozitor de muzică de film de la Hollywood, al zilelor noastre.

Hans Zimmer a declarat că acest turneu european nu ar fi avut loc dacă într-o zi, Czarina Russell, o prietenă veche (pe care o cunoaşte de la vârsta de 4 ani) nu l-ar fi întrebat "Hans, nu crezi că ar fi o idee bună pentru tine ca să faci un concert? Am crezut la început că a luat-o razna. De ce oare ar fi cineva interesat? Oricum, din pură curiozitate, mi-am sunat prietenul, legendarul promotor Harvey Goldsmith şi l-am întrebat dacă crede că cineva ar putea fi interesat să 'apară'dacă eu m-aş produce live. Harvey nu a ezitat nici pentru o clipă şi mi-a spus ca el credeîn acest demers, în mod sigur, că aş putea putea avea spectacole 'sold-out'pentru o noapte sau două, sau chiar mai mult. Am crezut că şi el este nebun, dar împreună cu el şi cu Steve Hofsky la bord, mingea a început să se rostogolească. Am vrut să văd dacă show-ul ar funcţiona, dacă muzica ar arăta bine într-o prezentare neconvenţională, dacă oamenii ar veni şi, cel mai important, dacă le-ar plăcea. Deci în octombrie 2014 am făcut 2 show-uri la Eventim Apollo în Londra. Şi, desigur, Harvey a avut dreptate. Ambele show-uri au fost sold-out aproape instantaneu... şi Hans Zimmer şi-a invins tracul terifiant”.

Concertul de la Sofia (oare când vom avea şi noi asemenea concerte la Bucureşti?) a fost o trecere în revistă a unor teme muzicale, din coloanele sonore ale filmelor compuse de Hans Zimmer, riguros alese de către compozitor şi rearanjate pentru concert. Zimmer a "pigmentat" concertul cu amintiri, cu omagii adresate celor care l-au ajutat să cucerească ‘Everestul’ hollywoodian, prietenilor săi de o viaţă şi cu mulţumiri adresate membrilor formaţiei, dovedindu-se a fi un adevărat "story teller". Am aflat că, recent, violonista Ann Marie Simpson a devenit D-na Einziger, căsătorindu-se cu Mike Einziger (chitaristul şi co-compozitorul formaţiei Incubus, un inovator şi entuziast utilizator al efectelor de pedalboard) şi că îşi vor continua "luna de miere" concertând împreună. Despre Mike, scriitorul Steven Rosen scria "Einziger hasn’t played the guitar so much as he has manipulated it, submitted it to his own needs. Einziger fashions a sonic tapestry that draws heavily from the Zappa / Vai / Hendrix school of rock". A făcut parte din supergrupul numit "The Magnificent Six" care a compus împreună cu Zimmer “The Amazing Spider-Man 2”. Nici în visele mele cele mai optimiste nu mi-aş fi putut să-mi imaginez că un spectacol poate fi atât de perfect, de echilbrat, cu efectele de lumină atât de armonizate cu ceea ce se cânta pe scenă, cu o sonorizare mai mult ca perfectă şi un profesionalism al tuturor celor care ne-au încântat.

Să începem prezentarea cu "vechii" prieteni ai lui Hans Zimmer aşa cum i-a menţionat el: Nick Glennie-Smith şi Richard Harvey, pe care, după propria declaraţie, îi cunoaşte de aproape 40 de ani. Un adevărat "personaj" este clăparul Nick Glennie-Smith, la rândul lui compozitor de film, printre altele, având la activ peste 15 OST, parte a companiei lui Zimmer, Remote Control Production (de care am amintit anterior), dirijorul unor partituri semnate de Zimmer, cu colaborări muzicale cu nume "grele": Roger Waters, Leo Sayer, Cliff Richard, Roger Daltrey, Paul McCartney, Tina Turner, Phil Collins, Elvis Costello, Pharell Williams, Nick Kershaw, Duane Eddy, Katrina & The Waves, The Adventures, Herb Alpert, Melody Gardot, Gryphon, Engelbert Humperdinck, Roger Whittaker, Julio Iglesias, Chris de Burgh, la rândul său membru în formaţii muzicale ca: Wally (rock progresiv) şi Gentlemen Without Weapons. Împreună cu Richard Harvey sunt co-proprietarii studioului "The Snake Ranch" în care a lucrat şi Hans Zimmer. Richard Harvey, multi-instrumentalist (percuţie, clarinet, flaut, nai, krumhorn/crumhorn şi alte instrumente medievale şi renascentiste, mandolină şi diverse instrumente cu clape), iniţial cunoscut ca membru al formaţiei de progresive rock şi folk medieval Gryphon (înfiinţată împreună cu colegul său de la Royal College of Music Brian Gulland), actualmente compozitor de muzică de film şi TV. Richard a compus de asemenea pentru chitaristul John Williams şi London Symphony Orchestra concertul pentru chitară şi orchestră "Concerto antico" (1995), votat de ascultătorii de radio din UK în 2012, în "Classic FM Hall of Fame". În perioada Gryphon a colaborat cu nume grele ale folkului britanic precum Richard şi Linda Thompson sau Ashley Hutchings. Dintre colaborările sale muzicale, ca session musician, pot aminti şi pe: Kate Bush, Gordon Giltrap, Gerry Rafferty, Miguel Bose, The Campbells, Ethel Merman, Elvis Costello, John Williams, Bobby "Blue" Bland, Mike Heron, Alan Stivell. El este principalul dirijor al London Symphony Orchestra pentru seria de concerte Classic Rock. Recent a compus împreună cu Hans Zimmer muzica pentru filmul de lung metraj Le Petit Prince, o fantezie animată pe computer, regizată de Mark Osborne, a cărei premieră a avut loc la Cannes în 2015. Tot în anul 2015 a "reactivat" formaţia Gryphon şi a susţinut 6 concerte în turneul britanic "None the Wiser".

În afara "greilor", prieteni de o viaţă, cum s-a exprimat Hans Zimmer - am avut plăcerea să-l revăd pe unul dintre chitariştii care m-au încântat în ultimul timp, pe Guthrie Gowan, chitaristul solo al formaţiei The Aristocrats, din concertul de la Bucureşti (n.r. articol Trio de virtuozitate la Arenele Romane). Guthrie Gowan, care împreună cu Steven Wilson a înregistrat două albume, mi-a lăsat o impresie deosebită. Guthrie nu este un nou venit în lumea muzicală. În 1993 a câştigat competiţia "The Guitarist of the Year" organizată de revista "Guitarist". A fost membru cu drepturi depline sau a colaborat cu Asia, GPS, The Young Punx, The Fellowship, Erotic Cakes, Docker's Guild, Marco Minneman, Nick Johnston, Lee Ritenour.

Aleksei Igudesman (violonist rus născut la Leningrad), absolvent al Conservatorului din Viena, dar nu unul convenţional fiind interpret al soundtrack-ului nominalizat la premiul Oscar Sherlock Holmes din 2009 şi totodată, un artist polivalent: violonist, compozitor, dirijor, autor de cărţi de specialitate, poet (poemele sale au fost recitate de Roger Moore), actor şi regizor de film. A avut pe YouTube peste 28 de milioane de vizualizări ale excerpt-ului din show-ul muzical de succes A Little Nightmare Music realizat împreună cu pianistul chinez Hyung-ki Joo, ca duet muzical şi de comedie, Igudesman & Joo. Debutul său regizoral s-a produs cu Noseland un lung metraj documentar comic, mai precis un mockumentary, despre muzicieni de muzică clasică, cum ar fi Julian Rachlin şi Mischa Maisky şi actorii John Malkovich şi Roger Moore, a cărui premieră a avut loc cu ocazia celui de al X-lea Festival International de Film Transilvania (TIFF) în iunie 2012 şi a câştigat "Most Entertaining Documentary" la DocMiami 2012. Apoi Tina Guo, chinezoaică din Shanghai, interpretă de violoncel electric la acest concert, cu colaborări anterioare notabile: Metaphor, Foo Fighters şi Cirque du Soleil. Premiul de popularitate în ceea ce mă priveşte este câştigat de fermecătoarea şi formidabila noastra Rusanda Panfili, violonistă, absolventă a Conservatorului de la Viena (la care a fost student şi George Enescu!). O violonistă tânăra originară din Republica Moldova, extrem de talentată, căreia Hans Zimmer i-a acordat un credit deplin şi despre care colegul meu Ioan Big va realiza un material amplu în rubrica sa: Declin d’Oeil. Ann Marie Simpson - Einziger, violonistă de bluegrass şi muzică rock, cu studii de vioară clasică, dar şi cu alte diverse colaborări: Jethro Tull, String Theory (Steve Vai), Dave Matthews Band, Ringo Starr, SuperHeavy (Mick Jagger), Gary Ruley & The Mule Train (bluegrass acustic), Foo Fighters, The Hooters, The Disco Biscuits, Switchfoot, Widespread Panic, Carla Bruni, Josh Groban, Aretha Franklin, Bon Jovi, Yanni, Ben Harper, Relentless 7, Joan Osborne, Dave Stewart, Joss Stone si Stevie Nicks.

Fenomenală mi s-a părut echipa de percuţionişti: Satnam Ramgotra (drums, percussion, tabla), Gary Kettel (percussion), Nathan Stornetta (drums), Holly  Madge (percussion), Lucy Landimore (percussion) care, câteodată, au fost folosiţi împreună, conferind secţiei ritmice dinamism şi profunzime. Satnam Ramgotra, percuţionist canadian de origine indiană, care "alambichează" cu succes percuţia tradiţionala cu elemente indiane, africane şi World, într-un spaţiu muzical modern. Experienţa sa în percuţie include, în afară de tobe, tabla, percuţie africană, dumbek, conga şi "tinker toys". Satnam a fost guest artist şi a fost în turnee cu artişti de renume precum ar fi: Nikka Costa, Beck, Sting, Seal, Lili Haydn, Steve Vai, Ustad Shafquat Ali Khan şi a înregistrat împreună cu Macy Gray, The Calling, Lee Ritenour, David Lynch, Haddaway, Peter Himmelman, Carmen Rizzo şi cu majoritatea interpreţilor cu care a lucrat acesta. Un vechi colaborator al lui Hans Zimmer, un apreciat pedagog şi mai nou, compozitor de muzică de film (Last Knights, 2015). Gary Kettel, percuţionist englez pe care-l regăsim atât în albume de muzică clasică cât şi albume pop. La 20 de ani cântă deja cu BBC Symphony Orchestra, în anul 1987 - împreună cu Frank Ricotti - a înregistrat albumul Shapes in Percussion şi mai târziu a participat, în 1991, la realizarea albumului Light in Darkness al percuţionistei scoţiene Evelyne Glennie. Performează deseori cu The London Metropolitan Orchestra şi participă ca invitat în diverse proiecte pop (Diana Ross, Ten Tenors, Chris Botti, Mary Chapin Carpenter, Robbie Williams, Nightwish, Daft Punk, Mike Oldfiled, John Mayer, Karl Jenkins & Adiemus, Westlife, Hooverphonic, Julio Iglesias, Paul McCartney, Scott Walker). Nathan Stornetta. A participat şi el la realizarea coloanei sonore la Le Petit Prince, împreună cu Hans Zimmer şi Richard Harvey, a compus muzica pentru parcul de atracţii "Le Puy de Fou" şi este laureat al unei burse de perfecţionare FARB. Holly Madge este una dintre bateristele care nu se uită cu uşurinţă. A început să "exerseze" de la 10 ani într-un hambar din Devon, a primit onoruri de primă clasă în muzică la Universitatea din Southampton şi a trăit doar prin muzica sa. Pasionată de tot ceea ce este nou, a cântat în big band-uri, triouri de jazz şi chiar în grupuri de hip hop, orice i-a oferit o nouă provocare. A lucrat cu CeeLoGreen, Robyn şi Duran Duran, iar în lumea publicităţii pentru Lexus, Nike şi Absolut. Energia sa electrică, talentul ei excepţional şi performanţele sale l-au făcut pe Jamie Cullum să declare "There really aren't many drummers like her". Lucy Landimore declara "Să lucrezi cu Hans Zimmer este incredibil, el şi violoniştii săi dansând în faţa scenei; energia lor pare să fie fără limită. Unul din momentele mele favorite a fost în timpul Dark Knight Rises. Este un soundtrack atât de uimitor unde dinamicile sunt foarte spontane şi m-am simţit absolut uimitor să fiu parte a interpretării. Să lucrez cu 'trupa de toboşari'este fantastic şi este un amestec perfect de personalităţi, fiecare dintre noi având o calitate specială şi totul a fost atât de bine”.

Câteva cuvinte despre "clăpari" (despre Nick Glennie-Smith am vorbit deja). Steve Mazzaro (clape, chitară, compozitor, producător şi aranjor). Steve a început să compună de la vârsta de 13 ani, iar la 21 de ani realiza coloane sonore pentru jocuri video AAA. Timp de trei ani a continuat să compună, în timp ce colabora cu divizia de muzică de film a companiei Silva Screen Productions din UK, activitate care i-a atras atenţia lui Hans Zimmer, care i-a oferit o slujbă de compozitor de muzică la Remote Control Productions. În anii ce au urmat a lucrat la The Dark Knight Rises, Man of Steel, The Lone Ranger, Son of God, The Amazing Spider Man-2, Interstellar, Chappie, Batman vs Superman: Dawn of Justice, Inferno şi la jocurile video din seria Assasin's Creed. La trei luni după ce a primit propriul său studio la RCP, a compus OST-ul la Bullet to the Head, filmul din 2013 al lui Walter Hill. A făcut parte din supergrupul numit "The Magnificent Six" care a compus împreună cu Zimmer The Amazing Spider-Man 2. Mel Wesson (sintetizator), compozitor de muzică de film, TV, jocuri video şi designer de muzică ambientală. Mel este laureatul unui premiu multi-platină pentru contribuţia sa la albumul The Verve Urban Hymns (1997) şi în special la faimosul single Bitter Sweet Symphony. Contribuţia sa la acest album l-a făcut pe Hans Zimmer să-l invite să lucreze la Mission: Impossible II şi de atunci a început o colaborare fructuoasă... şi-a creat rapid propria nişă în rândul compozitorilor de muzică de film ca "ambient music designer". Colaborările cu Zimmer au fost multiple (mai mult de 15), dar voi menţiona doar câteva: Hannibal, Black Hawk Down, Batman Begins, The Dark Knight, Inception şi seria The Pirates of the Caribbean”. A lucrat şi cu James Newton Howard, Steve Jablonsky, Harry Gregson-Williams. Andrew Kawczynski (sintetizator) A făcut şi el parte din "The Magnificent Six" ce a lucrat pentru The Amazing Spider-Man 2. Rolul lui, după parerea mea, este esenţial deşi nu a ieşit niciodată în prim plan.

Dintre soliştii care au susţinut cu deosebit succes partiturile vocale ale OST trebuie obligatoriu menţionaţi măcar trei dintre aceştia. Lebo M. (Lebohang Morake) numit "The Voice and The Spirit of The Lion King", este un producător şi un compozitor sud african cunoscut în principal pentru aranjarea şi interpretarea muzicii pentru filmele şi producţiile de scenă ale The Lion King. Recomandat de Hans Zimmer la Disney a fost angajat pentru a forma şi dirija corul african ce cântă în filme. Lebo M a compus, aranjat, interpretat şi produs 16 coloane sonore. Buyi Zima a interpretat rolul Rafiki din muzicalul The Lion King, care este un Musical regizat de Julie Taymor cu aranjamente corale ale lui Lebo M., cu peste 6.700 de reprezentaţii (al treilea cel mai longeviv muzical din istorie) şi cu cele mai mari încasări din toate timpurile pe Broadway, de peste 1 miliard de dolari. Czarina Russell (vocal, tubular bells, chitară) a avut rolul ingrat de a prelua partitura Lisei Gerrard din The Gladiator şi pot să spun că s-a descurcat de minune.

Concertul s-a derulat aproximativ (relatat fragmentar pentru a nu strica plăcerea celor care încă îşi doresc să ajunga la vreunul din concertele din turneu) cam aşa. Pe scenă, în întuneric, se aud acordurile OST-ului original din Driving Miss Daisy, Hans Zimmer apare pe scenă, se aşează la pianul electric şi începe melodia fragilă a unui rag murmurat. I se alătura la clarinet Richard Harvey şi reia tema, Nick Glennie-Smith la acordeon, după care se adună familia de muzicieni, cvartetul de corzi, printre care Aleksei Igudesman, violonistul care i-a fost "furat" lui Ennio Morricone, după cum avea să explice Hans mai târziu, Czarina la tamburină "punctează" ritmul, Mike Einziger la banjo, apare apoi şi Hans la banjo şi se intră în Sherlock Holmes, cu Einziger şi Hans la banjo, cu Igudesman şi Panfili în centrul scenei, percuţia cu toate "pânzele sus", cu acordeon şi clarinet, apoi în Madagascar 2, cu o temă cu influenţe balcanice (bulgară, cum avea să precizeze Hans). Cortina se ridică şi apare orchestra simfonică şi corul. Înainte de a începe tema din Crimson Tide, Hans ne povesteşte cum l-a "presat" răposatul regizor Tony Scott (devenit un prieten drag) să-i compună muzica pentru film. Zimmer este la clape, chitara lui Guthrie Gowan mă copleşeşte, corul are un rol important în matematica melodiei, corzile susţin linia melodică şi Satnam şi Holly punctează ritmul, primul dându-ne o probă a talentului său imens, printr-un solo de tobe, perfect integrat în context. Angels & Demons începe cu prestaţia Tinei, susţinută de Mike şi Guthrie la chitară, Rusanda şi Ann Marie la vioară, Czarina punctând cu tubular bells. Fără discuţie, The Gladiator este una din elementele de rezistenţă ale concertului şi este marcată de prestaţia vocală a Czarinei Russell, înlocuitoarea Lisei Gerrard, care trece apoi la clape, "duelul" de chitare Einziger - Zimmer, alămurile se fac simţite pregnant, Czarina re-apare la tubular bells, iar corzile şi corul punctează linia melodică. După un The Da Vinci Code cu Rusanda Panfili în primplan urmează mult aşteptatele de către public momente The Lion King şi, mai ales, The Pirates of the Carribean care a început cu Tina, Mike la banjo, acordeonul lui Nick (ce purta pe umăr un papagal), Zimmer la pian, Czarina la chitară, Rusanda, Tina, Ann Marie şi Aleksei la instrumente cu corzi - prestaţia lui Aleksei amintindu-mi de show-ul cu Joo (A Little Nightmare Music) - şi Gowan Guthrie la chitară. Cu True Romance, Rain Man (pianul lui Zimmer, naiul lui Harvey, chitara lui Guthrie) sau magnificul potpuriu Interstellar, partea a doua a spectacolului trece în registrul mult mai elaborat şi mai puţin... populist, fie că ne gândim la Man of Steel unde Czarina Russell punctează din nou cu tubular bells, dar în care instrumentele cu corzi, cele cu clape şi chitară au un rol deosebit de important sau la pretenţioasa The Thin Red Line, cu Zimmer la clape, însoţită de proiecţia pe ecran care începe cu o "linie roşie subţire" fragmentată, deplasându-se din stânga şi din dreapta ce ajunge să se contopească, astfel încât, în final, culoarea roşie invadează ecranul. Bisul solicitat insistent de public – un potpuriu Inception – a început cu prestaţia orchestrei simfonice, violoncelul Tinei, Mike şi Hans la chitare, intervenţia lui Satnam printr-un solo de tobe, după care Hans Zimmer a trecut la pian, Aleksei, Rusanda şi Ann Marie sunt în prim plan, iar Andrew, un personaj care nu a ieşit în evidenţă şi-a primit şansa de a-şi dovedi măiestria. Ca de altfel întreg ansamblul care a performat în mod fabulos!

În final, pentru amatorii de statistici şi "culegători" de setlist-uri:

Set 1:

  • Intro Medley (Driving Miss Daisy: Driving / Sherlock Holmes: Discombobulate / Madagascar 2: Rescue Me) 
  • Medley (Crimson Tide: Roll Tide / Angels & Demons: 160 BPM) 
  • Gladiator Medley (The Wheat / The Battle / Elysium / Now We Are Free) 
  • The Da Vinci Code: Chevaliers de Sangreal 
  • The Lion King Medley (Circle of Life Prelude / This Land / Lea Halelela / Circle of Life Ending) - with 
  • Lebo M and Zoe Mthiyane 
  • The Pirates of the Caribbean Medley (Jack Sparrow / One Day / Up Is Down / He's a Pirate) 

Set 2:

  • True Romance: You're So Cool 
  • Rain Man: Rain Man (Main Theme) 
  • Man of Steel: What Are You Going to Do When You Are Not Saving the World? 
  • The Thin Red Line: Journey to the Line 
  • The Amazing Spider-Man 2: The Electro Suite 
  • The Dark Knight Medley (Why So Serious? / Like a Dog Chasing Cars / Why Do We Fall? / Introduce a Little Anarchy / Bane Theme) 
  • Aurora - with Lebo M. and Zoe Mthiyane 
  • Interstellar Medley (Cornfield Chase / Where We're Going / No Time For Caution / Stay) 

Encore:

  • Inception Medley (Dream Is Collapsing / Mombassa - with Lebo M. and Buyi Zama / Time) 

Hans Zimmer Sofia 2016.jpg

Mircea Giurgiu
20 Mai 2016

Foto: Ştefan Panfili




“Nu te aștepta să mă auzi ca în ultima mea înregistrare. Sunt în continuă schimbare - urmez ceea ce simte spiritul meu” (Kenny Garrett)

kenny Garrett 2016.jpgKenny Garrett, unul dintre cei mai importanți saxofoniști de jazz din lume, s-a întors în România — anul trecut a susținut un concert pe aceeași scenă — cu spectacolul pentru promovarea albumului Pushing de World Away. Considerat de publicația Washington City Paper drept "cel mai important saxofonist alto al generației sale", iar de către The New York Times, "cel mai admirat saxofonist alto de jazz după Charlie Parker", Kenny Garrett a câștigat Premiul Grammy la categoria "American post bop jazz saxophonist and flautist" și multe alte premii, având numeroase prezențe în reviste și topuri de specialitate.

Pe cât de înzestrat ca muzician, instrumentist şi compozitor, pe atît de activ şi dinamic, Kenny Garrett a îmbinat permanent prezenţele pe scenele de concert şi festival cu munca în studiourile de înregistrări. Astfel, discografia sa numără până în prezent nu mai puţin de optsprezece albume în calitate de lider şi multe altele ca sideman.

Decisivă atât pentru formarea muzicianului cât şi pentru notorietatea sa a fost colaborarea, timp de cinci ani, cu grupul celebrului trompetist Miles Davis, inclusiv prin realizarea a trei albume împreună cu acesta.

Albumul Pushing The World Away, lansat la 17 septembrie 2013, este un album nominalizat în 2013 la premiile Grammy, la categoria „Best Jazz Instrumental Album”. Apreciat de critici, albumul de studio al lui Kenny Garrett a ajuns pe locul 6 în topul albumelor Billboard Top Jazz, cea mai înaltă poziție în acest top a unui disc Kenny Garrett din 1992 până în prezent.

Albumul promovat și la București de saxofonistul american conține piese ca Hey, Chick (piesă dedicată lui Chick Corea), Chucho's Mambo (viziunea lui Garrett despre cum ar fi sunat o colaborare cu Chucho Valdés), Brother Brown (un salut muzical dedicat lui Donald Brown, prietenul și coproducătorul saxofonistului), alături de alte piese remarcabile.

Concertul de la Sala Radio, din 21 aprilie 2016, a însemnat, timp de oră și jumătate, o demonstrație de muzică strălucitoare, însoțită de un umor stenic, condusă perfect de showman-ul Kenny Garrett și echipa sa. Dacă primele piese au fost dominate de note subtile, ultima piesă din programul normal – Happy People - a făcut ca spectatorii să danseze și să cânte împreuna cu Kenny Garrett. Programul a cuprins într-o îmbinare perfectă piese elegante, ritmuri tribale sau latino și s-a încheiat cu artistul pe scenă încurajând spectatorii să danseze și să aplaude pe ritmul muzicii.

"Aprindeți luminile în sală, să văd oamenii!", a spus Garrett. Artiștii și-au luat rămas bun de la un public în picioare, dansând și aplaudând, Garrett rostind făra greșeală "Mulțumesc!" în microfon, gest primit cu aplauze și cereri de bis. Astfel, jocul artiştilor cu publicul român din Sala Radio s-a încheiat cu “encore”-ul Wayne's Thing în acceași notă de bună dispoziție, spectatori și trupă cântând și dansând împreună!

Pe scena Sălii Radio din Capitală, formula de quintet i-a adus alături de Kenny Garrett pe pianistul Vernell Brown, basistul Corcoran Holt, bateristul McClenty Hunter și percuționistul Ruby Bird, toți prezenți şi pe albumul Pushing the World Away. Fiecare muzician-coechipier al maestrului Garrett a fost la înălțime, dovedind din plin stil și tehnicitate.

În deschiderea concertului Kenny Garrett Quintet, am avut surpriza plăcută de a urmări – pentru prima dată - Trupa Sensor featuring Lucas Molina.

Trupa Sensor, alături de dansatorul flamenco Lucas Molina, au pregătit un moment fusion inedit pentru deschiderea concertului, în care muzica jazz a fost reinterpretată cu ajutorul instrumentelor de percuţie neconvenţionale, adăugând o nouă expresie, prin dans. Este pentru prima oară când un astfel de moment este special conceput pentru a deschide un concert de jazz, inclusiv membrii Quintet-ului Kenny Garrett declarând că sunt nerăbdători să savureze spectacolul.

Trupa Sensor este una dintre cele mai vechi trupe de gen din România, înfiinţată în 1999. Cu un stil inconfundabil, un mix de electro, dubstep, acid jazz, new jazz şi rock, Sensor apelează la influenţe simfonice şi tradiţionale, pentru a ajunge la un fusion ce sparge orice tipar. Lucas Molina, născut în anul 1985 în Buenos Aires, Argentina, a studiat dansul flamenco încă din copilărie, în paralel cu studiul instrumentelor de percuţie clasice şi tradiţionale arăbeşti. Colaborarea dintre trupa Sensor şi Lucas Molina este un amestec surpinzător şi proaspăt de jazz reinterpretat şi dans, foarte potrivită pentru deschiderea concertului Kenny Garrett, marele saxofonist fiind la rândul său cunoscut pentru permanenta reinventare a muzicii jazz, pe care o compune şi o interpretează.

“Dance less in motion and more in spirit; awaken the dreamer within.” (Shah Asad Rizvi)

Quintet Kenny Garrett.jpg

Radu Birișteică
4 mai 2016

Foto: Tudor Macovei


CONCERT DE GENIU

HANS ZIMMER Live On SSE Wembley Arena, Londra, 7 Aprilie 2016

ssearena.co.uk.jpgÎn ciuda unor parti-pris-uri sau bovarisme personale inevitabile (gen Clapton sau Stones), niciodată, dar absolut niciodată (!) şi martori îmi sunt cei care, fie şi sporadic, mi-au urmărit pe parcursul timpului textele publicate în diverse fanzine, pe site-uri sau în cărţi, nu am asociat cuvântul ‘geniu’ cu un eveniment muzical desfăşurat pe o scenă. Trebuia, se pare, să existe un început. Asociată cu această etichetă, orice apreciere sau superlativ plasat punctual va părea desuet astfel că mă voi limita la o cronică analitică (sper eu, sugestivă) din care fiecare îşi poate trage propriile concluzii. Doar o observaţie: titlul (în ceea ce mă priveşte, atât ca spectator pasionat de cultura Pop cât şi ca profesionist în domeniul designului de evenimente speciale) se referă la întregul puzzle creativ, la modul în care ansamblul spectacular a fost conceput, indiferent de pondere (aranjamente muzicale, lumină şi sunet, marketing, organizare etc.) şi nu la una sau alta dintre valenţele specifice care l-au definit. Să nu anticipăm însă... “I spent my life being terrified of being on the stage. You can’t have fear all your life.” declara înainte de primul său turneu Hans Zimmer (n. 1957), cel mai de succes compozitor de film de la Hollywood din istoria ultimelor decenii, cu aproape 200 de coloane sonore semnate în CV, în calitate de compozitor, cu peste 100 de premii în vitrină şi alte sute de nominalizări prestigioase (de la “Gladiator” la “12 Years a Slave”), cu o influenţă gigantică în Cetatea Viselor de vreme ce este mentor, tutore, protector şi promotor prin intermediul studioului său Media Ventures a unui grup de creatori (Steve ‘Transformers’ Jablonsky, Trevor ‘National Treasure’ Rabin, Harry ‘The Martian’ Gregson-Williams, John ‘Shrek’ Powell, Henry ‘Kick-Ass’ Jackman, Ramin ‘Iron Man’ Djawadi, Mark ‘Con Air’ Mancina etc.) ce însumează multe zeci de miliarde de dolari (!) încasări pentru filmele al căror OS poartă numele lor pe generic (mai multe detalii aici sau în antologia Culorile Sunetelor, apărută în 2015 la editura RAO). În momentul în care a fost anunţată decizia că va ieşi la lumină (în acest caz, cea extrem de puternică, a sutelor de reflectoare) din partea acestui ‘şoarece de studio’ perfect confortabil cu operarea din penumbră şi exercitarea influenţei în forme discrete, nu ai cum să ai decât aşteptări foarte mari de la un spectacol live. Mai ales că nu prea există vreun star la Hollywood care, în ultimele cinci decenii, să nu fi alergat/duelat/pupat/dansat/lăcrimat/transpirat pe celuloid fără muzica sa în fundal, de la Sean Connery şi Tom Cruise, Tom Hanks şi Robert Downey Jr., Mel Gibson şi Brad Pitt, până la Simba, Kung Fu Panda, Muppets, King Julien, Rango şi... Tonto. Cu o determinare extraordinară, Hans Zimmer atacă conceptul “Every picture tells a storyşi îl transformă în Every (musical) note tells a story. Uitaţi-l pe Russell Crowe şi pe Johnny Depp, pe Christian Bale şi pe Denzel Washington, uitaţi universurile paralele din Inception sau întâlnirea piraţilor din Barbados, uitaţi goana profesorului Langdon pe ‘The Rose Line’ şi educarea lui Chappie... muzica bate filmul, muzica trăieşte dincolo de film, muzica face filmul!

hans zimmer.jpgÎn două ore de concert, inclusiv prin lipsa de conexiune deliberată a muzicii sale pe video cu vreuna dintre scenele din blockbusterele care ar putea amplifica asocieri cu respectivele producţii, neamţul ne transportă prin intermediul unui eveniment eminamente muzical într-un spaţiu al fanteziei în care, până la final, faci completamente abstracţie ca spectator de contextul în care ai ascultat pentru întâia oara tema respectivă. Mai mult, rearanjarea şi mixarea fragmentelor tematice într-un concert bazat pe potpuriuri sonore (de acord, Zimmer a şi avut de unde să aleagă... vasta şi diversa sa creaţie) obligă partiturile la o relaţie de vasalitate faţă de un concept de spectacol mai greu asociabil muzicii de film, perceptibilă actualmente ca gen de către audiofili ca o ‘bagaboantă’ ce bântuie prin spaţiul neutru de la frontiera dintre muzica cultă şi cultura Pop: un periplu atent şi inspirat echilibrat şi extrem de antrenant în istoria muzicii contemporane indiferent că ne referim la Jazzul tradiţional sau cel bazat pe improvizaţie, la Heavy-Metal sau Prog-Rock, la Clasic sau Punk, Techno sau World Music (absenţa Lisei Gerrard pe Gladiator este compensată de apariţia lui Lebo M., vocea originală din The Lion King ce cântă The Circle of Life nu în engleză cum ar fi de aşteptat ci într-un dialect african... aşa cum spuneam, nimic din ce-aţi ascultat deja în vreun film sau pe CD nu seamănă cu ceea ce ni se oferă în spectacol). Imaginaţi-vă că această călătorie se desfăşoară într-un cadru vizual eliberat de orice farafastâc gratuit şi inutil, menit a pune în valoare exclusiv muzicienii de pe scenă... siderant, deseori ai senzaţia că unii dintre aceştia sunt holograme! (designerul de lumini şi video este Marc Brickman, cel care a creat scenografiile/vizualurile originale pentru spectacolele Pink Floyd şi, printre multe alte proiecte, a semnat ulterior concepţia scenotehnică & A/V a ceremoniilor de deschidere de la Olimpiadele de la Barcelona şi Nagano), în care performează peste 70 de artişti! Structural, prin componenţa trupei de bază (în cadrul căreia Richard Harvey, cunoscut rockerilor ca fondator al grupului de Rock Progressive Gryphon, iar puriştilor ca dirijor al London Symphony Orchestra, Nick Glennie-Smith, clăpar al lui Roger Waters în show-ul “The Wall” de la Berlin din 1990, dar şi autor al OS-ului pentru The Man in the Iron Mask cu proaspătul oscarizat Leo în rolul lui Ludovic al 14-lea, sau Mike Einziger, chitaristul trupei de Rock americane Incubus, se duelează/completează cu două secţii formidabile, cea de percuţie condusă fără emfază dar spectaculos de exoticul indian Satnam Ramgotra şi cea de coarde unde vedeta incontestabilă rămâne violoncelista chinezoaică Tina Guo, preferata trupei Foo Fighters) concertul este unul de Rock Simfonic însă nu trebuie omis că, în spatele acesteia, pentru părţile de acompaniament de factură clasică, şi-au făcut datoria cu brio Isobel Griffiths Ensemble (orchestra) şi Crouch End Festival Chorus (corul). Norocul nostru că Herr Zimmer are biluţe dense care, odată aruncate pe o pantă, stârnesc în mod sigur avalanşe. Pentru a transpune cu succes în practică, cu acest gen de talente, o viziune născută şi în primă fază, rămasă doar în propria-i cutie craniană, ai nevoie, dincolo de harul de a face muzică, de o viziune şi de o capacitate managerială remarcabilă. Inclusiv în contrabalansarea setlist-ului cu extrem de scurte intervenţii la microfon, toate cu caracter emoţional şi care, dacă le inventariem cinic post-factum, par dintr-un plan extrem de bine conceput: referirile la valorile familiale, tributurile pentru cei răposaţi (Tony Scott şi Heath Ledger), reamintirea valorii prieteniei (Ridley Scott, Christopher Nolan), respectarea competiţiei şi a predecesorilor (Ennio Morricone, James Newton Howard), implicarea reactivă în viaţa comunităţii (compoziţia Aurora a lui Hans Zimmer dedicată victimelor masacrului din cinematograful din Aurora, Colorado, din 20 iulie 2012, petrecut în timpul vizionării lui The Dark Knight Rises). Să încercăm să inventariem totuşi ce s-a cântat...

Setlist aproximativ (deşi am încercat să mă acordez cu opiniile împărtăşite de alţi spectatori la concert, nu garantez că este 100% exact datorită complexităţii rearanjării muzicale în potpuriuri şi ale eventualelor pasaje de legătură utilizate aparţinând unor teme dificil de detectat chiar de către fanii hardcore).

Act 1

  • Intro Medley (Driving Miss Daisy: Driving / Sherlock Holmes: Discombobulate / Madagascar 2: Zoosters Breakout-Rescue Me) 
  • Crimson & Angels Medley (Crimson Tide: Roll Tide / Angels & Demons: 160 BPM) 
  • The Gladiator Medley (The Wheat / The Battle / Elysium / Now We Are Free) 
  • The Da Vinci Code: Chevalier de Sangreal 
  • The Lion King Medley (Circle of Life Opening / Under the Stars / Lea Halelela / Circle of Life Ending) 
  • The Pirates of the Caribbean Medley (Jack Sparrow / ‘Love Suite’... combinaţie între One Day şi Up Is Down / He’s A Pirate) 

Act 2

  • True Romance: You’re So Cool 
  • Rain Man: Main Theme 
  • Man of Steel: What Are You Going to Do When You Are Not Saving the World? 
  • The Thin Red Line: Journey to the Line 
  • The Amazing Spider-Man 2: The Electro Suite 
  • The Batman/Dark Knight Medley (Why So Serious-The Joker Suite / Like A Dog Chasing Cars – Moody Bruce Remix / The Dark Knight Rises: Fear Will find You) 
  • Aurora 
  • Interstellar Medley (Day One / Cornfield Chase / Where We’re Going / No Time for Caution / Stay) 

Encore

  • Inception Medley (Half Remembered Dream / Dream Is Collapsing / Mombassa / Time) 

Nu vă mai spun de prezenţa excepţională ca oaspete special a lui Johnny Marr, acolitul lui Morrissey din The Smiths, pe întreaga durată a celei de-a doua părţi a concertului şi nici de organizarea impecabilă din partea locaţiei (ex. mail personal trimis cu o săptămâînainte fiecărui plătitor de bilet - ‘for dummies’ - care reinventaria regulile generale, nepunerea în vânzare a locurilor din spaţiile cu acces vizual problematic precum cele din spatele regiei tehnice de aproape 100 mp, apoi accesul facil în ciuda filtrelor de securitate instalate din raţiuni evidente şi deschiderea zonelor adiacente de fumat abia după începerea concertului pentru a nu periclita ora sa de începere) şi mă voi referi succint la intervenţia producătorilor care îl reprezintă pe Hans Zimmer. 1.) Instrumentele de luat vederi nu au fost interzise (cu excepţia celor profesionale, lentile detaşabile, anumite caracteristici etc... indicate de la bun început) ci încurajate (singura afişare pe ecranele de scenă până la începere a constat în mesajul de a posta pe reţelele sociale, facebook/twitter/instagram/wtf, imagini şi impresii de la show). 2.) Joaca de-a marketingul. La fiecare dintre numeroasele puncte de merchandising (bine populate ca şi gamă/varietate de produse) era plantat anunţul că în tot mormanul de caiete-program există cinci bucăţi (!) cu autograful lui Zimmer (credeţi-mă, chiar şi în grupul restrâns în care am fost la spectacol, tot s-au achiziţionat mai multe caiete decât era realmente nevoie). Mai mult, aleatoriu (cel puţin în faza pe care am experimentat-o eu), se ofereau carduri personalizate purtătoare de cod ce permit posesorilor să downloadeze gratuit pe 20 aprilie 2016 o bucată din prima parte a concertului la care a asistat pe Wembley. Chapeau! OK, dacă nu v-am convins până acum nici n-are sens să continui cu argumentaţia. Celor interesaţi de exemplificări A/V legate de concert (chiar dacă sunt realizate de amatori aflaţi în sală, ca şi mine, în calitate de simpli spectatori) le sugerez trei link-uri de pe YouTube: Chevalier De Sangreal, The Lion King, The Dark Knight Medley. Iar celor pasionaţi de Pop culture şi de ceea ce oferă Londra în off-season (expoziţia Rolling Stones, Kit Harrington din “A Game of Thrones” pe o scenă de teatru în “Dr. Faustus” a lui Philip Marlowe etc.) veţi găsi descrisă ceva mai în detaliu experienţa unui weekend fabulos în rubrica mea Declin d’Oeil. Să ne vedem la Sofia. Sau la Praga. Sau la Budapesta. Chiar dacă, din păcate, Johnny Marr nu va fi pe scenă (prezenţa lui e confirmată doar la Berlin, Manchester, Dublin şi Orange), esenţial este să nu îl rataţi pe Hans Zimmer. Cât despre Bucureşti... presupun că o să avem ocazia să îi ascultăm şi în anii viitori pe tinereii vivace Al Bano, Nana Mouskouri şi Richard Clayderman deci nu sunt acum o pierdere majoră pentru cultura noastră... generală (din seria Tales from the Crypt).

Ioan Big
09 Aprilie 2016

Sursa foto: ssearena.co.uk (1), hans-zimmer.com (2).


Music is your own experience, your thoughts, your wisdom” (Charlie Parker)

(Muzica este propria ta experiență, gândurile, înțelepciunea ta)

Charlie Parker & Dizzy Gillespie Tribute 1.jpgAm avut marea bucurie de a participa la Sala Radio în seara zilei de 31 martie 2016 la un spectacol-eveniment organizat de Jazz Syndicate Live Sessions: Legends of Jazz: A CHARLIE PARKER & DIZZIE GILLESPIE. Ar fi trebuit să aibă loc la o săptămână după tragicul eveniment de la Colectiv, însă contextul a determinat amânarea concertului. Cu siguranță energia debordantă bazată pe ritmul rapid, improvizațiile și virtuozitatea instrumentală care caracterizează Bebop-ul nu ar fi fost potrivite perioadei care a urmat evenimentului Colectiv. O plăcută coincidență face ca spectacolul tribut adus în România celor doi “corifei” ai Bebop-ului să aibă loc a doua zi după ce legendarul artist de jazz Charlie Parker, creditat ca find unul din părinții acestui curent muzical promovat și de la fel de celebrul trompetist și compozitor Dizzy Gillespie, a primit o stea cu numele său pe Apollo Walk of Fame, aleea celebrităților din fața emblematicului Teatru Apollo din Harlem (New York). "Charlie 'Yardbird' Parker" este numele plăcii de bronz flancată de cele ale unor artiști ca Billie Holiday, Stevie Wonder și Ella Fitzgerald de pe aleea situată la ieșirea din acest teatru. Legat de biografia legendarului CharlieBirdParker  , "Eastwood construiește un studiu intro și retrospectiv al muzicianului de jazz, plecând de la faza adultă a existenței sale, dar cu flashback-uri până în copilăria din Kansas, concentrat însă mai mult pe omul Parker decât pe muzicianul ‘Bird’. Povestea detaliază relația cu soția sa Chan, cu trompetistul Dizzy Gillespie și cu discipolul său Red Rodney, singurul alb din cvintetul lui Parker. Lupta cu alcoolul și cu stupefiantele din anii ’40, din viata jazzman-ului, beneficiază de mai multă atenție din partea cineastului decât prezența pe scenă sau în studiouri, dar această abordare i-a adus lui Whitaker premiul de interpretare la Cannes, iar lui Eastwood Globul de Aur pentru regie." (extras din Culorile sunetelor, RAO, 2015) Vă recomand cu căldură acest minunat film (Bird, 1988, R: Clint Eastwood. Cu: Forest Whitaker, Diane Venora etc.)!

Bebop-ul ca stil de jazz dezvoltat în anii ’40 a devenit în cele din urmă sinonim cu jazzul modern, atunci când ambele categorii au atins o anumită maturitate în anii ’60. În concertul din seara zilei de 31 martie 2016 ne-am bucurat de muzica semnată de mari legende ale jazzului, preponderent de saxofonistul Charlie Parker (cunoscut ca "Yardbird", sau mai simplu "Bird") şi trompetistul John Birks "Dizzy" Gillespie. Printre alte piese, ne-am încărcat de energie pozitivă ascultând Parker's Mood (Parker), Birk's Works (Gillespie), The Mooche (Duke Ellington și Irving Mills), A Night in Tunisia (Gillespie).

O mențiune specială pentru piesa Relaxin' at Camarillo, pe care Charlie Parker a compus-o după întoarcerea la New York despre timpul petrecut (șase luni) la Spitalul de Stat din Camarillo în Ventura County, California. Aici a fost trimis după ce a petrecut 10 de zile în închisoare, fiind acuzat de expunere indecentă și opunere la arestare, totul datorită drogurilor puternice (heroină) și consumului exagerat de alcool. Viața marelui artist s-a frânt în anul 1955, la doar 34 de ani, jazzul pierzând un muzician excepțional.

Groovin' High este piesa care a încheiat concertul trupei All Star Band, un bis binemeritat de publicul entuziast prezent în Sala Radio. Aceasta piesă compusă de Dizzy Gillespie este una de referință Bebop și a ajuns ceea ce se numește o compoziție jazz standard. A devenit una dintre cele mai cunoscute hit-uri Gillespie, și, potrivit lui Thomas Owens în cartea sa Bebop: The Music and Its Players, este "prima înregistrare Bebop celebră".

Seara nu ar fi fost posibilă fără performanța echipei All Star Band! Cinci muzicieni români ai noului val de jazz s-au reunit pe scenă pentru a dedica o seară de neuitat celor doi mari artiști de jazz, “Bird” și Dizzy. Au urcat pe scena Sălii Radio: Cătălin Milea, saxofonist român stabilit în Olanda, trompetistul Sebastian Burneci - conducător al Bucharest Jazz Orchestra -, pianistul Sorin Zlat, contrabasistul Adrian Flautistu și bateristul Laurențiu Zmău.

All Star Band ne-a oferit un concert tonifiant, aducând în fața publicului Bebop-ul adaptat noului mileniu. Pe lângă improvizaţii autentice, sensibilitate interpretativă și virtuozități instrumentale, am avut parte și de moderne efecte de sampling. Alături de piesele binecunoscute ale marilor muzicieni de jazz din trecut, am avut bucuria de a asculta o piesa originală, balada Laura, propusă de excepţionalul pianist Sorin Zlat.

Cătălin Milea este cu siguranță unul dintre cei mai creativi și activi saxofoniști români, deopotrivă interpret și compozitor. Distins cu prestigioasa Huygens Beurs (bursa acordată de Guvernul Olandei) și susținut de Fundația Makarov, Cătălin Milea a înregistrat deja două albume Re-Bop Unit featuring Dick Oatts și Something for Now și a evoluat alături de diverși artiști de prestigiu, atât ca lider, cât și ca invitat.

Născut într-o familie de muzicieni, Sebastian Burneci cântă la pian și trompetă de la vârsta de 6 ani. Dupa absolvirea Conservatorului din București, studiază trompeta jazz la Conservatorul Prins Claus din Olanda şi apoi colaborează cu Orchestra Simfonică Radio și cu Filarmonica de Stat. În prezent, Sebastian este fondatorul și liderul Bucharest Jazz Orchestra.

Sorin Zlat este atât pianist de jazz cu experiență, cât şi clarinetist, compozitor și orchestrator. A obținut recunoașterea pe scena europeană de jazz, atât ca solist cât și alături de trupa sa, Sorin Zlat Trio. De curând a fost desemnat câștigătorul concusului Jacksonville Piano Jazz Competition – 2015, fiind primul muzician din afara Statelor Unite care primeşte Marele Premiu.

Adrian Flautistu are la activ colaborări cu nume importante din muzica românească precum Nicu Alifantis, Garbis Dedeian sau Mircea Tiberian. A cântat alături de Johnny Răducanu, iar în prezent face parte din mai multe proiecte de jazz și nu numai.

Laurențiu Zmău face parte din lumea muzicii de foarte mic, iar experiența sa include colaborări cu Mircea Tiberian, Pedro Negrescu, Marius Popp, Nicolas Simion, Marius Vernescu, Anca Parghel dar şi artişti pop. A participat la mai multe festivaluri de jazz, iar din 2013 este colaborator permanent al Big Bandului Radio.

Am o singură părere de rău amintindu-mi acest spectacol de înaltă ținută, susținut de o echipă închegată de muzicieni foarte valoroși: numărul relativ mic de spectatori... De câte ori particip la un concert remarcabil, mă simt oarecum descumpănit, de faptul că, deși pe scenă urcă valori sigure ale muzicii, fie din stăinătate, fie din România, văd extrem de rar sala Radio plină sau pe aproape. Dar analiza acestui fenomen de neînțeles pentru mine (știu sigur că sunt mult mai mulți posibili spectatori care iubesc muzica bună!), rămâne un subiect deschis unei dezbateri viitoare.

Men have died for this music. You can't get more serious than that” (Dizzy Gillespie)

Charlie Parker & Dizzy Gillespie Tribute.jpg

Radu Birișteică
5 aprilie 2016

Foto: Tudor Macovei


“Solid Rock” (Dire Straits, Making Movies, 1980)

Chris White.jpgOnce Upon A Time In The West”, în perioadele 1977–1988 și 1991–1995, trupa britanică Dire Straits a avut un succes binemeritat, în pofida faptului că nu a fost în pas cu moda muzicală a vremii și a îndrăznit să meargă pe un drum doar al ei. Aparută într-o perioadă în care muzica punk era în plină expansiune, Dire Straits au cutezat să combine genuri muzicale diferite (jazz, blues, folk, rock & roll șa.m.d.) obținând un sunet propriu remarcabil având ca efect vânzarea a mai mult de 100 de milioane de discuri.

Deși cele mai multe compoziții sunt mai degrabă melancolice decât energice, trupa condusă de Mark Knopfler (voce și chitară compozitorul majorităţii pieselor) a înregistrat un succes formidabil, fără a fi o trupă comercială și furnizând piese cu adevărat valoroase din punct de vedere muzical.

În România, trupa a fost atât de "cunoscută" la începutul carierei sale încât, atunci când primul LP, producție indiană a apărut în magazinele socialiste din ultimii ani ’70 (într-o perioadă când nu exista "muzică" străi pe rafturi), nimeni nu s-a înghesuit să îl cumpere (Queen, Pink Floyd și altele s-au dat ca pâinea caldă). Dar anii au trecut și muzica Dire Straits a adunat peste 4.000 de spectatori duminică 20 martie 2016, la Sala Palatului.

Muzica trupei este continuată acum de The Dire Straits Experience care, deși într-o componență mult schimbată reuşeste să ducă mai departe legenda, furnizând un spectacol memorabil pe scena Săii Palatului, spre satisfacția nedisimulată a publicului prezent, care, bun cunoscător al pieselor prezentate, a rezonat admirabil, contribuind la atmosfera de mare show care ne-a bucurat pe toți, deopotrivă spectatori și formație.

The Dire Straits Experience aduce împreună șapte muzicieni valoroși care reușesc să colaboreze excelent și  ajungă în mod natural la sound-ul binecunoscut și mult așteptat de public. Este firesc să începem prezentarea lor cu Chris White (saxofon, flaut, percuţie, backing vocals), cel care a colorat muzica trupei Dire Straits cu sunetul saxofonului său, începând cu 1985, și  continuăm cu Chris Whitten, toboşarul din ultimul turneu Dire Straits dintre anii 1991-1992. Apoi sunt cei doi stăpâni ai clapelor: Danny Schogger (pian, orgă, keyboards) și Simon Carter(pian, orgă, keyboards). Rămân de amintit, desigur, cei trei chitariști: Tim Walters (chitară voce), Michael Féat (chitară bas, backing vocals) și, ultimul dar nu cel de pe urmă cel care este frontman-ul trupei, înlocuindu-l cu brio pe mai celebrul Mark Knopfler, chitaristul și solistul vocal, Terence Reis.

În prezentarea făcută membrilor trupei, veteranul Chris Whitten a încheiat menționând temerile sale legate de găsirea unui muzician care, deopotrivă chitarist remarcabil și vocalist cu un timbru aparte, să poată  îl înlocuiască pe deja consacratul Mark Knopfler, temeri dovedite nefondate prin apariția lui Terence Reis ca frontman, foarte potrivit în acest rol. Asemănarea vocală dintre Terence și fondatorul Mark Knopfler este izbitoare, fapt care a contribuit decisiv la re-crearea sound-ului Dire Straits în timpul spectacolului.

Terence Reis.jpgThe Dire Straits Experience a prezentat un program echilibrat și variat, interpretând piese de rezistență din repertoriul Dire Straits, singura excepție fiind piesa finală aparținând lui Mark Knopfler, cel care a contribuit decisiv la succesul trupei desființate în 1995. Cele două ore de muzică cu The Dire Straits Experience au curs firesc, cu siguranță spectacolul oferit a rămas în memoria spectatorilor care au încheiat show-ul în picioare, aplaudând și cântând în același timp. În egală sură spectacolul a rămas memorabil și pentru formație, publicul primind promisiunea revenirii trupei The Dire Straits Experience într-un viitor apropiat!

Nu pot încheia fără  remarc mulțumirile pe care, la finalul concertului, Terence Reis le-a adresat fondatorului şi compozitorului pieselor Dire Straits, Mark Knopfler. Un gest admirabil, bravo!

Setlist:

1. Telegraph Road (de pe albumul Love Over Gold, 1982)
2. Walk of Life (Brother in Arms, 1985)
3. Romeo and Juliet (Making Movies, 1980)
4. Tunnel of Love (Making Movies, 1980)
5. Your Latest Trick (Brother in Arms, 1985)
6. The Man's Too Strong (Brother in Arms, 1985)
7. Private Investigations (Love Over Gold, 1982)
8. Communiqué (solo Terence Reis; Communiqué, 1979)
9. Down to the Waterline (Dire Straits, 1978)
10. Lady Writer (Communiqué, 1979)
11. Two Young Lovers (Alchemy Dire Straits Live, 1983)
12. On Every Street (On Every Street, 1991)
13. Brothers in Arms (Brother in Arms, 1985)
14. Sultans of Swing (Dire Straits, 1978)

Encore:
15. Money for Nothing (Brother in Arms, 1985)
16. Going Home: Theme from Local Hero (soundtrack album Local Hero, 1982)

The Dire Straits Experience.jpg

Radu Birişteică
22 martie 2016

Foto: Radu Pencea


Cu o floare nu se face primăvară!

Opinia mea despre surprinzătorul concert Brian May şi Kerry Ellis ar fi trebuit să se numească: "Cântecul e rai"! Pentru că toate au un dar, eticheta sinonimă cu membru fondator QUEEN pe care o poartă la rever doctorul Brian May, a fost şi este o povară. Chiar şi mie, ca fan înrăit al trupei şi colecţionar înverşunat al muzicii lor, mi-a fost anevoie să-l ascult (electro)acustic după ce, de vreo 30 de ani m-a tot încărcat cu electricitate... Ştiam playlist-ul dinainte şi-i observasem duetul de vreo 3 ani pe net astfel că, dorinţa mea de a-i vedea pe viu, era oarecum justificată, atâta timp cât, un alt parteneriat celebru, pe scenă, (dar şi în viaţă), mă convinsese de trăinicia mesajului lor. Este vorba desigur de Blackmore's Night. Numai că aceştia nu prea cântă coveruri. La evenimentul din 14 martie 2016, de la (unde altundeva?) Sala Palatului, greul l-a dus actriţa şi cântăreaţa Kerry Jane Townsend (n. 6 mai 1979), cunoscută mai mult sub numele de Kerry Ellis de la premiera ei în teatru, la numai nouă ani în Vrăjitorul din Oz. Superba voce, prezenţa scenică şi bunul gust al interpretării m-au impresionat şi convins de alegerea făcută de Brian May. Născut pe 19 iulie 1947, singurul astrofizian dintre chitarişti s-a încumetat să intre pe un teritoriu în care Tommy Emmanuel (sau alţii ca el) dau lecţii din '79 încoace. Chiar dacă Pete! (Malandrone) i-a schimbat de vreo 10 ori chitara, chiar dacă colecţia sa este impresionantă, iar Red Guitar aka Old Lady este un fericit rezultat al imaginaţiei şi strădaniei familiei, chiar dacă este al 26-lea în topul celor mai buni 100 de chitarişti ai lumii, eu m-am ales doar cu Last Horizon, celebra piesă de pe primul său album, Back to the Light, pe care, dacă vă mai aduceţi bine aminte îl promovam prin 1995. Last Horizon a fost lansată şi pe single pe 6 decembrie 1993, dar nu ocupase atunci decât locul 51, faţă de intens fredonata Too Much Love Will Kill You, care ocupase un binemeritat loc 6, mai ales datorită încărcăturii emoţionale a versurilor şi a caldei sale voci.

"One swallow does not a summer make, nor one fine day; similarly one day or brief time of happiness does not make a person entirely happy." (Aristotel)

Evenimentul "One Voice", organizat de profesioniştii de la Emagic, a început la ora 20:10 şi s-a terminat fix la 21:55. După o introducere de muzică clasică, pe fondul căreia eleganta audienţă şi-a descoperit locul şi vecinul în spaţiu, şi-au făcut apariţia discreţi şi joviali, protagoniştii acestui proiect, pornit din luna martie într-un inedit turneu est-european. Piesa care a deschis concertul, I (Who have nothing) este de fapt o melodie italiană, "Uno dei tanti", lansată în anul 1961 de Joe Santieri, iar Ben E. King a făcut-o celebră în limba engleză. Blu-ray-ul The Candlelight Concerts (Live in Montreux) din 2013 începe cu aceeaşi piesă, dar continuă cu Dust în the Wind, considerat de unii cel mai mare hit al trupei americane de rock progresiv, Kansas (noi optând pentru: ‘Carry on Wayward Son’). Dust in the Wind a fost lansată o dată cu cel mai vândut album al lor, Point of Know Return (1977). Versiunea realizată de Kerry Ellis şi Brian May este sublimă, recepţionăm primul solo de chitară, convingător şi eficace, întocmai prestaţiei claviaturistului Jeff Leach. May ne declară despre piesă: „ ...vă cântăm o melodie despre natură şi ceea ce suntem, natura fiecărei fiinţe umane şi a tuturor fiinţelor de pe Pământ. Aşa cum ştiţi cu toţii, suntem făcuţi din praf. Materia vine din supernove, şi doamnelor şi domnilor, cu toţii suntem praf în vânt.” Corect. Scaunele sălii sunt numai praf. Mai puţin parlamentarii noştri care-s făcuţi din piatră. Nu ştiu ce căutau pe acolo.

Melodia următoare este din filmul Born free realizat în 1966. O compoziţie John Barry, cântată în film de Matt Monro, "The Man With The Golden Voice". Kerry Ellis a lăudat asociaţia caritabilă "Save Me Charity", creată de May cu un scop precis: „importul trofeelor de lei trebuie să înceteze.” Este vorba de lei africani. Nu de cei mioritici.

Dacă tot "aducem" vorba de populaţia acestui meleag, să amintim că auto-selecţionata audienţă de acum două zile şi-a făcut simţită dragostea pentru Queen şi a cântat (ca niciodată) refrenul minunatei Somebody to Love, pe care o ştim din "A Day At the Races", album vinovat de alte două mari hituri la vremea sa: Tie Your Mother Down şi Teo Torriate). Asta, pour le connaisseurs. "Tie your...", fiind cântată cu mare succes în turneul precedent şi pe care o puteţi savura pe blu-ray-ul amintit mai sus. Prima schimbare din program se întâmplă cu I Can't Help Falling in Love with You - al cărui titlu corect ar fi: Can't help falling in love -, piesă compusă tot de italieni (Peretti-Creatore) şi bazată pe clasicul Plaisir d'amour (Jean-Paul-Égide Martini, 1741-1816). Bună piesa, bună interpretarea lui Kerry, însă cu siguranţă nu aţi auzit-o (încă) pe Haley Reinhart. Nu ştiu de ce au "ales" Beatles-ul Tell Me What Yo See? În programul pe care-l vedeţi mai jos se potriveşte ca nuca în perete, între Elvis şi Barbra, dar probabil pentru că provine din Help!, albumul şi filmul din 1965, când The Fab Four au "gustat" pentru prima oară marijuana. Albumul a fost produs de regretatul George Martin, al cincilea membru Beatles, dispărut cu o săptămână în urmă. Trecem rapid peste piesa cu numărul 8, hitul filmului The Way We Were din 1973, cu Robert Redford şi Barbra Streisand, dar remarcăm tricoul şi dragostea lui Pete pentru chitarele lui May. Urmează însă Something, piesa lui George Harrison, de care ne e dor tuturor, piesă în care vocea şi chitara şi-au făcut simţite arta interpretării încălzind până şi pietrele. O altă frumoasă dedicaţie o primim cu bucurie pentru Freddie Mercury (pe care-l şi vedem pe ecran) cu Life is real (Song for Lennon) apărută pe Hot space în 1982. Este o compoziţie emoţională a lui Mercury care merita mai multă atenţie din partea celor doi. Brian May se retrage pentru a-i oferi spaţiu momentului solo Kerry. I'm Not That Girl este o piesă extrasă din musicalul Wicked (compozitor Stephen Schwartz, premiera a fost în 2003, rolul ei era Elphaba). După excepţionalul solo din Last Horizon va urma (şi se potriveşte bine) Love of My Life, exact ca în setlistul ambelor concerte Budapestane şi desigur pe singurul lor bluray pe care cred că, între timp, l-aţi cumpărat deja. Publicul a fost din nou la înălţime cântând mai mult decât binecunoscutul refren: "Love of my life, you've hurt me, / You've broken my heart and now you leave me. / Love of my life can't you see, / Bring it back, bring it back, / Don't take it away from me because you don't know what it means to me." Următoarea piesă, Who Wants to Live Forever, îmi aduce aminte de excepţionala tălmăcire a lui Moţu pentru piesa Sad Songs. "Când viaţa e iad, cântecul e rai". După moartea lui Freddie Who Wants to Live Forever a fost difuzată la radio mai mult ca altele, creîndu-se o aură de legendă regretatului solist al trupei Queen, întocmai fantasticului Connor Highlander întruchipat de chipeşul actor, Christopher Lambert. Sfârşitul concertului cuprinde alte frumoase coveruri Queen, excepţie făcând doar, Roll With You, cel mai nou single Brian May şi Kerry Ellis, ce va figura pe viitorul Anthems II. Concertul se încheie cu piesa Crazy Little Thing Called Love căreia, afirmaţia făcută de Bonnie Raitt în ultimul număr al revistei Classic Rock i se potriveşte de minune: "I'll retire before I become a human jukebox caricature of myself"...

Setlistul complet concertului Kerry Ellis & Brian May a fost următorul:

1. I Who Have Nothing (Ben E. King cover)

2. I Loved A Butterfly (Some Things That Glitter) (Queen + Paul Rodgers cover)

3. Dust in the Wind (Kansas cover)

4. Born Free (Matt Monro cover)

5. Somebody to Love (Queen cover)

6. I Can't Help Falling in Love with You (Elvis cover)

7. Tell Me What You See (The Beatles cover)

8. The Way We Were (Barbra Streisand cover)

9. Something (The Beatles cover)

10. One Voice (The Wailin' Jennys cover)

11. Life Is Real (Queen cover)

12. I'm Not That Girl

13. Last Horizon / Guitar Solo (Brian May)

14. Love of My Life (Queen cover)

15. Who Wants to Live Forever (Queen cover)

16. '39 (Queen cover)

17. Roll with You (Brian May & Kerry Ellis)

18. We Will Rock You (Queen cover)

Encore:

19. No-One but You (Only the Good Die Young) (Queen cover)

20. Crazy Little Thing Called Love (Queen cover)

Pentru cei mai mulţi dintre spectatori, spectacolul May-Ellis a fost o reuşită din toate punctele de vedere. Un concert pentru nostalgici! Nu ştiu cum va fi la vară concertul Queen (organizat tot de Emagic pe 21 iunie), însă confirm de pe acum că mă voi duce, pentru a mă reloca şi alimenta cu entuziasmul tinereţii pierdute în anii comunismului. Bleah! Despre Brian May mai pot spune că a scăpat de depresie când a gândit acest concept, început ca producător al primului ei album (Anthems, 2010). Regrete am, doar pentru Keith Emerson şi armoniile pierdute din epoca Queen!

"I had this big thing about guitar harmonies. I wanted to be the first to put proper three-part harmonies onto a record. That was an achievement." (Brian May)

Radu Lupaşcu
16 martie 2016


GRIMUS 10 ani: In a glimpse

Arenele Romane 26 februarie 2016

Grimus 1.jpgPentru cei care nu știu încă de unde vine numele de Grimus le menţionez că acesta este anagramarea cuvântului simurg, una din variantele denumirii păsării gigantice din mitologia persană, numită simorgh, simoorg, simurgh sau simourv, după titlul primului roman, al scriitorului de origine indiană, Salman Rushdie, cel care a făcut anagramarea. Este o pasăre nemuritoare care îşi are cuibul pe faimosul munte Kaf, unde sălăşluiesc şi djinii şi demonii. Ea cunoaşte graiul oamenilor şi le slujeşte drept mesager şi confident; transportă eroii la mari distanţe, adesea între cele două lumi, iar o pană a ei arsă o cheamă în ajutor sau vindecă miraculos.

"Pasărea" care și-a deschis prima dată aripile în 2005, la Cluj, zboară neîncetat de 10 ani și azi s-a odihnit, pentru o clipă, la Arenele Romane din București. Această aniversare cred că merită o rememorare a activității formației clujene. Prima apariție în public a fost la Cluj-Napoca, la 10 martie 2005, în Music Pub, la Balul Bobocilor de la Facultatea de Arhitectură, în acest an formația nedepășind granițele Ardealului. În luna ianuarie a anului următor sunt invitați de către formaţia KUMM pentru a le deschide concertul din Music Pub, moment în care managerul de atunci al trupei KUMM și actualul manager al Grimus (şi Toulouse Lautrec), Ernesto Bianchi, le propune să-i aducă în București. Primul contact cu publicul bucureștean are loc la vestitul Club A. Concertul a fost televizat pentru emisiunea, Remix - Rock Forum, al regretatului post de televiziune, TVR Cultural. Urmează apoi concertele de la Viking și Lăptăria lui Enache şi astfel, popularitatea în rândul publicul bucureştean, amator de rock alternativ, fiind în permanentă creştere. Componenţa trupei este: Bogdan Mezofi, vocal; Valentin Rauca, chitară; Cristian Csapo, chitară; Titus Vădan, bas; Tamás Adorjáni, tobe; Lehel Kiss, clape.

Grimus 2.jpgAnul 2007 îi transportă peste granițele țării, GRIMUS concertând cu mare succes la Chișinău în Republica Moldova, la Casa Feroviarilor, în ziua de 14 aprilie 2007. De atunci, escapadele internaţionale se vor înmulţi considerabil: Varna (Bulgaria) - Zone 51, la 5 mai 2007; Londra (UK) - GBOB (în cadrul Global Battle of The Bands) - World Finals 2007; Rzeszow (Polonia) - Market Place Open Air la 21 septembrie 2008; Belgrad (Serbia) - SKC Club, la 3 octombrie 2008; Szeged (Ungaria) - SZIN Festival, la 28 august 2009, în aceiaşi zi cu celebra Macy Gray; Sanok (Polonia) - Blonie Juvenal Festival, la  30 mai 2010; Reading (UK) - The Rising Sun, la 7 august 2010 şi Eden Music Launch Show pe 8 august 2010, Londra (UK) - Institutul Cultural Român la 9 august 2010; Budapesta (Ungaria) - Godor Club la 25 octombrie 2011; Belgrad (Serbia) - Gun Club, la 27 octombrie 2011; Republica Ceha - Rock for the People Fest la 4 iulie 2012; Novi Sad (Serbia) - Exit Festival la 13 iulie 2012; Budapesta (Ungaria) - din nou la Sziget Festival la 12 august 2012; Kaprun (Austria) - Baum Bar la 30 noiembrie 2012; Kaprun(Austria) - Open Air la 1 decembrie 2012; Groningen (Olanda) - Huize Maas Front, Eurosonic Festival, la 11 ianuarie 2013; Arezzo (Italia) - Arezzo Wave Love Festival (Main stage) la 13 iulie 2013; Viena(Austria) - Waves Festival la 5 octombrie 2013; Chennai (India) - Saarang Festival la 11 ianuarie 2014, Les Deux Alpes (Franta) - Snow Fest, la 31 martie 2014; Kisvarda(Ungaria) - KERT Fesztival la 10 iulie 2015 și urmează să cânte din nou la Snow Fest la Les Deux Alpes în perioada 19 -26 martie 2016.

byron.jpgTot în anul 2007, pe 4 octombrie, Grimus câștigă locul întâi în finala națională din cadrul concursului GBOB (Global Battle of the Bands) și se califică în finala mondială de la Londra care s-a desfășurat în luna decembrie. În urma concursului din Camden Underworld (6 decembrie 2007), Grimus primește trofeul de bronz "The Best New Romanian Band 2007" (a se vedea prestația formației pe YouTube. În videoclip, Grimus a interpretat "Different colour shoes" și "In the glimpse". Începând cu 2007, Grimus au mai fost opening act la: Sophie Ellis-Bextor, Orange Pre-pay Event București, 1 iunie 2007; Moby și Motorhead, B'estfest Bucureşti, 2 iulie 2009; The Parlotones (Africa de Sud) - Silver Church, 28 ianuarie 2010; Eros Ramazzotti - Stadionul Arcul de Triumf București, 10 iulie 2010; Does it Offend You, Yeah? - Reading (UK) - Sub 89, 10 august 2010; Roxette - Cluj Arena, 19 iulie 2012; Placebo - Stadionul Iolanda Balaș, București, 6 august 2012; Red Hot Chili Peppers - Arena Națională, 31 august 2012; Hurts - Romexpo București, 11 octombrie 2013; Deep Purple - Sala Polivalentă București, 20 februarie 2014.

Trebuie să subliniem faptul că anul 2009 este într-un fel anul de recunoaștere internațională a formației prin semnarea unui contract cu agenția britanică de publishing VT Music. Un rol deosebit de important a avut și intrarea formației "sub aripa" protectoare a producătorului britanic, Adam Whittaker, cu care vor colabora fructuos la producţiile discografice.

În anul 2013, realizatorii filmului "Love building" le-au solicitat ca melodia "In your eyes" să facă parte din coloana sonoră a filmului. Cei prezenți la proiecția "Love building" din cadrul TIFF(Cinema Florin Piersic) au avut parte de o surpriză, când pe genericul de final și-au făcut apariția membrii trupei Grimus și au interpretat live melodia "In your eyes", ceea ce se va repeta și cu ocazia premierei oficiale pentru marile ecrane, pe 13 septembrie 2013, la Cinema Pro din capitală.

În 2014 Grimus a fost desemnată câștigătoare la categoria Best Indie Alternative Rock Song pentru piesa "High". În cadrul Independent Music Awards Vox Populi, program internațional care se adresează artiștilor independenți din întreaga lume. Câștigătorii au fost anunțați pe 12 august, clujenii fiind singurii artiști români care au câștigat vreodată un premiu IMA și "In the glimpse" a fost difuzată de Insomnia Radio UK și de un post de radio din Bruxelles, unde piesa a ajuns pe locul 1. În CV-ul formaţiei mai putem menţiona că au mai cântat pe aceiași scenă cu: Triggerfinger (Belgia); Morcheeba (UK); Neo (Ungaria); Kisobran (Serbia); Vetoes (UK); Aer(o)zione(Italia); The Prodigy (UK); The Rasmus (Finlanda) și au participat de-a lungul anilor la toate festivalele muzicale majore din România. În cei 10 de activitate au înregistrat următoarele albume și discuri single: 2006, Demo; 2008, Panikon - album de debut; 2010, Umbre; 2010, Started; 2011, Egretta; 2014, Emergence.

Grimus 3.jpgDacă acest concert ar fi avut loc într-o țară occidentală s-ar fi numit mai mult ca sigur - Grimus & Friends: A 10 Years Anniversary Concert, pentru că alături de Grimus au concertat mai multe formații care au avut și au o legătura sentimentală cu Grimus (şi impresarul lor): byron, Toulouse-Lautrec, Les Elephants Bizarres și The Mono Jacks, cu care au cântat pe aceiași scenă. A fost pentru spectatori un frumos bonus în a-i vedea și pe aceștia într-un show care nu poate avea loc în orice zi. Deși prestațiile "prietenilor" au fost relativ scurte, de tip best of, acest remarcabil spectacol a fost o perfectă ocazie de a intra în contact cu stilul interpretativ al acestora, - pentru cei care nu-i mai văzuseră niciodată -, și de a se bucura de performanţa lor. Pentru cei care erau deja familiarizați cu muzica lor a fost un prilej de a se bucura și de a cânta împreună cu ei melodiile preferate. Concertul Grimus a fost fără îndoială o reuşită pe care o puteai surprinde pe figurile fericite ale celor prezenţi în cortul amenajat în incinta Arenelor Romane. Cu această ocazie, Grimus nu a uitat să facă un remember cu cei care i-au ajutat, cu care au cântat sau au fost "guest stars", de-a lungul activităţii lor, ceea m-a impresionat și mi-a dovedit (dacă mai era cazul) că ardelenii mei nu i-au uitat și și-au dorit din toată inima ca și noi să-i știm.

La Mulți Ani, Grimus!
Mircea Giurgiu
3 martie 2016

Foto: Tudor Macovei


Sărbătoarea Premiilor Grammy

Lady Gaga David Bowie Grammy 2016.jpgFaţă de alte ediţii, gala din acest an a Premiilor Grammy a fost o mare sărbătoare a muzicii adevărate, din care au lipsit teribilismele, puştismele, aspectele cu totul secundare sau superficiale, cu un cuvânt, experimentele gustate de un public foarte restrâns. Experimentele sunt necesare, ele fac progresul muzicii, dar la o gală a valorilor muzicale, încununate cu Grammy, echivalentul Oscar-ului în muzică, ele trebuie lăsate acasă sau folosite până aici, iar aici, la gala, să apare doar lucrurile împlinite.

Din acest punct de vedere, aş spune ca am asistat la o ceremonie clasică, în care dominanta a fost dată de muzicienii maturi, consacraţi, care au realizat momente de excepţie. În prim plan aş pune numărul prezentat de Lady Gaga, un show dedicat iubitului muzician, recent dispărut, David Bowie. Lady Gaga şi-a arătat aici nu numai talentul de muziciană, ci şi pe acela de actriţă, într-un rol în care personajul imitat, începând cu un tatuaj cu el, a fost construit printr-o sudură audio-vizuală, în care s-a îmbinat muzica cu bufonada, cu umorul, într-un joc scenic şi melodic care a uimit asistenţa, un public remarcabil, dacă ar fi să remarc numai eleganţa lui ieşită din comun.

Un spectacol de zile mari într-o gală de peste trei ore, un fantastic show de o mare densitate spectaculară, regina lui fiind scenografia, de parcă locul unde a avut loc ceremonia, Los Angeles, cetatea filmului, a vrut să-şi spună cuvântul. Toate numerele au beneficiat de ample decoruri, de spaţii insolite de joc, din fundal şi lateral spre arena centrală, circulară, ca o insulă în mijlocul publicului, unde soliştii efectiv îşi expuneau piesele cântate. Au fost remarcabile numere de Broadway, fragmente de spectacol propriu-zis, precum musical-ul Hamilton, în stil rap, care a fost o demonstraţie de dans, muzică, scenografie, teatralitate, costume de epocă, mult umor, într-o regie determinată de specifiul transmiterii televizate. De altfel, efectele speciale şi unghiurile de filmare au creat un ritm visual nemaipomenit, ceea ce dovedeşte că această gala a avut un regizor adevărat.

Efectiv, toate apariţiile şi premierele au avut consistenţă, au avut această dublă forţă muzicală şi plastică. Stacheta a fost foarte sus, nu a existat un moment slab, nimeni nu s-a prostit, ci a existat o concurenţă între valori, între staruri, care au prezentat numere memorabile, de la fascinanta Taylor Swift, care a fost încununată cu marele premiu pentru albumul pop al anului, la vedetele Adele şi Justin Bieber, într-un număr caracteristic, de la spargerea instrumentului la dansurile sale excentrice.

Prezentatorii au fost remarcabili, specializaţi pentru muzică pop, country, rock, R&B, blues, rap, jazz sau gospel, într-o ambianţă în care alternau soliştii vocali cu cei instrumentali sau grupuri vocale, precum Pentatonix, care a depăşit peste 1 bilion de vizualizări pe YouTube numai în 2015. Acest grup, împreună cu legendarul Stevie Wonder, a prezentat o versiune insolită, a capella, a unui dans din baletul Spărgătorul de nuci al lui Ceaikovski.  Evident, natura galei a fost competiţia, fiindcă ea este sufletul unui show. S-au prezentat în competiţie, pentru premiere, ca şi în gală, toate genurile musicale, de la piese baladeşti, precum Thinking Out Loud a lui Ed Sheeran, considerată “piesa anului”, la piese explozive, incendiare, cum a demonstrat Meghan Trainor, care a primit premiul “revelaţia anului”. Nu mai vorbim de rapperul Kendrick Lamar, care, din 11 nominalizări, a plecat acasă cu cinci mari premii, printre care şi pentru cel mai bun album rap – Pimp a Butterfly.

Sigur, s-au dat premii şi pentru cea mai bună înregistare a anului, şi pentru cel mai bun album de muzică electronică, şi pentru cel mai bun album de muzică alternativă, pentru tot ce înseamnă tendinţele creatoare ale muzicienilor americani. Dar în afară de aceste premii efective, gala este un show în toată regula, o creaţie spectaculară, în care se adună cele mai puternice forţe muzicale pentru a face o demonstraţie de ceea ce însemană nivelul actual al muzicii americane. Ca şi premiile Oscar în film, premiile Grammy arată direcţia muzicii, accentele ei, în ce sens trebuie să meragă piaţa muzicală, deşi imaginaţia omului, a muzicianului, este imprevizibilă. Însă deschiderile sunt totale. Nici o îngrădire, dar ceea ce mi-a plăcut la acestă ediţie a fost faptul că muzica nu a fost un pretext pentru show, ci a prevalat, iar ceea ce a triumfat a fost melodia, toate piesele cântate au avut un caracter uman, o patină romantică. Am admirat piese foarte complexe, în care personaje instrumentale au fost pianul şi violoncelul. O asimilare a muzicii simfonice face din muzica modernă o poartă către sufletul uman.

Neaşteptate cântece pline de lirism, în care sentmentul iubirii era evidenţiat prin prezenţa permanentă a duetelor, a vocilor în cuplu, creând splendide momente de dialog musical.

Ca şi atunci când vorbim de premiile Oscar, simbol al puterii filmului american, premile Grammy ne arată ce putere înseamnă în muzica mondială America. O demonstraţie de forţă a talentului uman. O astfel de gală este în acelaşi timp reprezentativă şi pentru mişcarea muzicii mondiale.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York

16 februarie 2016


Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

ProgSon.jpg

conquette.jpg

Afis_Dracula Philip Glass.jpg

Afis_Electric Castle.jpg

Afis_Iron Maiden.jpg

Afis_Padina Fest.jpg

Afis_Untold.jpg

Afis_Rihanna.jpg

Afis_Within Temptation.jpg

Afis_Flexx.jpg

Afis_Nigel Kennedy.jpg

Afis_T Rex.jpg

Afis_Jack DeJohnette.jpg

Afis_Deine Lakaien.jpg