Arta Sunetelor

 

BLUE WHITE 'N' ROLL

BLUE WHITE N ROLL 1.jpgSusţinut în una dintre cele mai inadecvate locaţii pentru asemenea întâmplări sonore cu public (pavilionul Romexpo, destinat pentru cu totul alte interfaţări mediatice), concertul polivalentului Jack White (pseudonimul lui John Anthony Gillis, cantautor, chitarist, vocalist, producător, proprietarul casei de discuri Third Man Records, sunetist, actor în filmele Cold Mountain - ’03, Coffee and Cigarettes - ’03, The Fearless Freaks - ’05 şi Walk Hard: The Dewey Cox Story - ’07), implicat anterior în proiectele muzicale The White Stripes, The Raconteurs şi The Dead Weather, se înscrie parţial în categoria apariţiilor scenice majoritar convingătoare datorită profesionalismului liderului, acompaniat de Dominic Davis (bas, contrabas), Dean Fertita (clape) de la Queens of the Stone Age şi The Dead Weather (suplinitor al pianistului afroamerican Ikey Owens decedat la vârsta de 40 de ani din cauza unui infarct la 14 octombrie 2014 în timpul turneului mexican), pneumaticul Daru Jones (tobe), Fats Kaplin (chitară, vioară, pedal steel, mandolină, colaborator Beck şi Manhattan Transfer), Lillie Mae Rische (vioară, mandolină, vocal) şi Cory Younts (mandolină, clape, percuţie, vocal), echipă numită The Buzzards (carismaticul lider foloseşte ocazional şi alternativa feminină a formaţiei intitulată The Peacocks, cu Carla Azar - tobe, Ruby Amanfu-vocal, percuţie, Maggie Björklund - pedal steel, chitară acustică, Catherine Popper - bas, contrabas şi Brooke Waggoner - clape plus persoana comună celor două formule, Rische).

După o aşteptare stânjenitoare în compania constănţenilor Omul cu Şobolani (probabil chitaristul Nucu Aramă care a salvat cu intervenţii mai inspirate platitudinea pop-rock chinuitoare, adecvată pentru bâţâielile dorso-ventrale ale câtorva tinere scrutătoare a publicului, ar putea fi considerat entitatea humanoidă dintre presupusele rozătoare), un prezentator costumat într-o ţinută tip Blues Brothers anunţă începutul actului ‘real rock’n’roll’ desfăşurat pe o scenă mult mai mare decât un meschin telefon mobil de 3 inch (interdicţia iritantă a oricărui aparat de înregistrat sunete sau imagini din moment ce pe internet se află postate concerte integrale ale protagonistului apare ca o cerinţă ridicolă ca şi controlul inspirat de la meciurile de fotbal pentru ca mâncarea şi băutura să fie cumpărată la preţurile exorbitante ale contractanţilor serviciului catering).

BLUE WHITE N ROLL 2.jpgLa cei 39 de ani, originarul din Detroit, actualmente rezident în capitala muzicii country Nashville (două mariaje, primul cu partenera în proiectul The White Stripes, Meg White şi între anii 2005 - 2011 fotomodelul Karen Elson, mamă a celor doi copii, Scarlett Teresa şi Henry Lee), marşează pe efectele fuzz-reverberante la chitara preferată Fender Telecaster în şarjele sale solistice malformante în tradiţia Jimmy Page - Tom Morello, etalate cu aplomb în secvenţele garage-funk-revival cu aderenţe metalifere susţinute în lumina albastră hipnotizantă a flash-urilor stroboscopice utilizată pe tot parcursul concertului (bateristul specializat pe lovituri năprasnice ale tobelor şi cinelelor îşi termină mitralierile ritmice consecvent în picioare), precum legănarea atroce fuzz-sincopată punctată de tobe Dead Leaves and the Dirty Ground (inconfundabilul chiţăit vocal amintind de Robert Plant din Black Dog, ofensivele scrijeliri ale strunelor şi replierile în suspans la orgă şi un insert contemplativ la chitară), tenacele marş punctat de vocalizele scâncite în dialog cu vioara I'm Slowly Turning Into You, robotizata The Hardest Button to Button, stimulată de stop-starturi solicitante pentru instalaţia de amplificare şi corelaţiile chitară-fiddle sau malformata combinaţie orgă-chitară-tobe Astro (toate din repertoriul The White Stripes), set energizant la care se adaugă similarele extrase din albumele proprii Blunderbuss (2012) şi Lazaretto (2014) cum ar fi personalizata de laitmotivul în registrul acut High Ball Stepper (suplimentări cu pasaje la pian a pompajului tenace 4/4, suport pentru onomatope şi distorsiunile garajiste ale incisivei chitare distorsionate), eviscerarea funk raşchetată cu vehemenţă Sixteen Saltines, sumbra logoree rap cu sincope retractile aplicată unui garage-funk-rock marcat de distorsiuni în manieră Rage Against the Machine, Lazaretto (exerciţii pe strune amintind de Tom Morello combinate cu vioara şi limbariţa persuasivă), demersul funk-rap cu ruperi ritmice Three Women alezat corespunzător de chitarist şi apoteoticul presing creat de bas şi tobe Weep Themselves to Sleep (‘Nimeni nu poate declanşa spectacole ca mine / Sau să arunce oasele care îţi zdrobesc faţa cum pot eu / Dar oamenii care se îndrăgostesc în profunzime / Încep să-şi plângă de milă înainte de culcare, mereu’), ornamentat de pianul glacial, vocalizele nuanţate cu scâncetul laringian inconfundabil într-un context de cabaret-operă bufă completat de fascinantele prestidigitaţii pe strune (contextul romantic îl completează relatarea nu se ştie dacă reală sau fictivă, despre o fată de o frumuseţe aparte "ca toate femeile din România" întâlnită de White la Braşov cu câţiva ani în urmă în timp ce culegea flori de colţ şi dezamăgirea lipsei de comunicare fiindcă fata nu ştia limba engleză).

Strecurate printre deversările de energie primară enumerate se regăsesc interferenţa baladistă ruralizată între chitara acustică şi pian We're Going to Be Friends (exerciţiu la mandolină a eficientei Rische) şi joviala creaţie cu tentă country personalizată de fiddle Hotel Yorba (ambele din perioada The White Stripes), ondulaţia jucăuşă marcată de un glissando slide Top Yourself (din repertoriul The Raconteurs) plus opţiunile proprii Temporary Ground (duetul desuet White-Rische resuscitat de vioară şi pian), balada plângăreaţă cu tentă country Blunderbuss şi monotonia binară Would You Fight for My Love?, revigorată de explozia corală de operetă.

Rechemat insistent din nou în scenă, abonatul festivalurilor Music Midtown din Atlanta, Bonnaroo din Manchester sau Glastonbury (Anglia), oferă auditoriului neîndestulat de sunete pentru a completa intervalul de 1 oră şi 45 de minute de la întâmpinarea ‘Bună seara, Bucureşti, vă mulţumesc că aţi venit’, la urarea finală ‘Dumnezeu să vă binecuvânteze’, cu simplista joacă la pian în duet cu vocalista Alone in My Home, zglobia legănare country propulsată ritmic de pian şi orgă amintind de sudiştii Lynyrd Skynyrd You Don't Know What Love Is (You Just Do As You're Told), rap-electro-pop-ul tensionat metalifer Freedom at 21 (aşchiere recurentă pe strune şi exaltări onomatopeice), suspansul tobe-chitară distorsionată-vioară Cannon, transformat într-un marş turbo-garage-hardcore cu malformaţii fuzz şi final reverberant prelungit, înainte de arhicunoscuta Seven Nation Army, susţinută intens de corul colectiv al sălii datorită refrenului populist.

În numele celor trei mii de persoane participante la eveniment, mulţumesc organizatorilor Phoenix Entertainment care au făcut posibilă această manifestare culturală de excepţie într-o ţară unde şuşele cu pretenţii muzicale se întâlnesc la tot pasul (detalii despre proiectele The White Stripes, The Raconteurs şi The Dead Weather în enciclopedia subsemnatului ‘Faţa văzută şi nevăzută a muzicii-Stardom-ul’, pag. 878).

BLUE WHITE N ROLL show.jpg

Costin Grigoraş
13 noiembrie 2014


Concertul VUNK "Orașul minunilor"... un show minunat 

Cei care au avut norocul să fie în seara zilei de 3 octombrie 2014 în Sala Polivalentă au asistat, poate, la cea mai mare desfășurare de forțe într-un concert al unei formatii românești, exact așa cum declarase Cornel Ilie: “Ne facem văzuți și auziți cum nimeni nu a mai făcut-o până acum. Va fi odată ca niciodată. O singură dată, pe 3 octombrie!”.

Nu este mai puțin adevărat că VUNK ne-a deschis apetitul pentru acest gen de show încă din noiembrie 2012, când a avut loc cel mai mare concert al trupei de până atunci. În acel concert intenţia declarată era lansarea albumului "Nu scapă nimeni (fără emoții)". A fost primul lor spectacol de anvergură la Sala Polivalentă din Bucureşti, cu invitați importanți precum Andra, Smiley, Antonia, Eric Martin, Puya și Monica Anghel. Pentru prima dată în România, VUNK a folosit atunci brățări cu LED-uri colorate, care luminau, la comandă, creînd efecte spectaculoase (ideea brățărilor dăruite celor prezenți sub formă de fericire fusese utilizată inițial de formația britanică Coldplay). În octombrie 2013 VUNK susține al doilea concert la Polivalentă: ”#asasishow”, care va fi premiat drept ”Cel mai bun concert românesc”. Cu peste 5.000 de spectatori, “#asasishow” a fost concertul indoor cu cea mai mare participare a unui public plătitor din România. Spectacolul a îmbinat tehnologia de ultimă oră (brățări luminoase ale căror semnale se sincronizau pe muzică) cu lasere, artificii, confetti, dar a și fost orientat foarte mult către povești personale ale fanilor sau ale oamenilor care au însemnat ceva pentru trupă.

Anul 2014, personal, cred că a fost un an de cotitură în cariera formatiei VUNK. La 10 mai 2014, trupa a susţinut primul său concert acustic în Gradina Promenada Mall din Bucureşti. Show-ul a purtat denumirea “Autoportrete” şi a fost o şansă pentru fanii trupei să asculte piesele VUNK într-o variantă aparte. Pe 22 iunie, în Piața George Enescu, a avut loc un concert despre care Cornel spunea că este concertul pe care îl aștepta de când era mic. După ce au transformat complet cele mai cunoscute piese din repertoriu într-un regal acustic în cadrul concertului ”Autoportrete", băieții de la Vunk, alături de Camerata Regală și de Bucharest Jazz Orchestra, au interpretat "Scapă-mă de ea", "Pleacă", "Artificii pe tavan" și multe alte hituri rock împreună cu 44 de reprezentanți ai scenei de muzică clasică, în recitalul din cadrul Bucharest Music Film Festival (ediția a IX-a). Pentru a oferi încă un plus de valoare concertului, piesa „Ploaie fără nori” a fost cântată alături de Monica Anghel – invitatul special al serii, astfel artiștii repetând momentul de la Sala Polivalentă. Dirijor a fost George Natsis, împreună cu care lucraseră și la “Autoportrete”. A fost o premieră să cânte cu o orchestră simfonică, Cornel declarând atunci: “Nu știu dacă pentru rockul românesc este o premieră amploarea asta, dar pentru noi este unul dintre cele mai frumoase momente ale carierei noastre...”. A fost o seară în care VUNK ne-a demonstrat că susținerea pe care trupa a primit-o de-a lungul anilor nu s-a risipit printre topurile muzicale, ci s-a transformat în ambiția de a susține un concert cu o orchestră completă, un act de curaj pentru care nu mulți artiști din România ar spune „Da!”. Și le-a ieșit! A venit și ziua de 28 iunie 2014, ultima apariție în public a trupei (în Piata Constituției) înainte de mega-spectacolul din octombrie.

Ne-am dat seama de amploarea evenimentului pe măsură ce ne apropiam cu mașina de Polivalentă. Nu mai văzusem așa ceva de mult! Pe 3 octombrie 2014, la Sala Polivalentă, VUNK, într-o formulă extinsă de opt muzicieni (Cornel Ilie, împreună cu colegii săi Gabriel Maga, Bogdan Crucianu și Nicu Sârghea, ajutați de Bobby Stoica, Răzvan Ilie, Dan Incrosnatu și de Dan Nicolau) au încadrat cele mai mari hituri ale trupei într-o poveste despre lucrurile simple și frumoase din jurul nostru. Roman Iagupov (Zdob și Zdub), Natalia Barbu și Maria Radu au fost invitații speciali care au spus poveștile a trei dintre cele mai cunoscute piese ale trupei: “Fiecare”, ”Scapă-mă de ea”, respectiv “Lângă inima ta”. Sunt nevoit din nou să-l citez pe Cornel: ”După ce am stat în fața a peste 5.000 de oameni fericiți, timp de două ore, și după ce am primit trei zile la rând mesaje de mulțumire că le-am făcut seara mult mai frumoasă și că mai trăiesc concertul și după terminarea lui, știu că ne-am ținut promisiunea făcută la sfârșitul show-ului de anul trecut. Atunci, ultimele cuvinte au fost <Fericirea salvează România>. Voi, împreună cu noi, suntem niște eroi. Vă mulțumim! Orașul Minunilor a prins viață, nu mai este doar o lume virtuală, este una reală, posibilă și este a celor care știu să fie eroi pentru cei de lângă ei. Și nu le trebuie nicio superputere pentru asta, le trebuie doar puterea să vadă bucurie în cele mai mici lucruri. Nu trebuie arme, ci încredere și toleranță față de lumea din jur. De vineri seara, Orașul Minunilor este capitala României și nu are nicio graniță”.

Mircea Giurgiu

Notă de subsol: Pentru a nu fi acuzat de ipocrizie, încep prin a spune că NU IUBESC VUNK și asta dintr-un simplu motiv: nu fac parte din publicul-țintă căruia muzica lor i se adresează deci nu am cum să fiu implicat emoțional în relația suporter-trupă. Dar RESPECT VUNK pentru cel puțin două rațiuni, muzica și flerul. Să mă explic… mai întâi MUZICA. Avem de-a face cu un grup care, în ciuda aparențelor, este departe de a fi tânăr (căci s-a înființat acum… 20 de ani!) dar a rezistat pe scena Rock în condițiile avatarurilor generate de interesele comerciale dependente de trendurile de moment (cultura Techno-Rave, moda DJ-ilor, fabrica de hituri Dance-Pop de tip DIY creată în jurul puștanilor) și, mai mult, a făcut-o conservându-și identitatea creativă plasată într-o zonă de Pop-Rock cu influențe Punk în care foarte multe trupe promițătoare la începutul anilor ’90 și-au dat duhul sau, dacă mai funcționează, scârțâie ‘geriatric’ (nu mă puneți să dau exemple căci nu despre acestea este vorba). Ori, asta a fost vizibil în seara de 3 octombrie 2014 la Polivalentă: puteai să vii cu ‘ză mazăr end ză fazăr’ a efectelor speciale și nu țineai publicul conectat la show timp de două ore dacă nu exista… muzica. FLERUL (aici, poate nu este cea mai fericită alegere ca și termen, dar mi s-a părut cel mai acoperitor) tandemului trupă-management în a înțelege foarte pregnant că într-un mileniu în care nu mai faci bani din vânzarea de discuri, în care mass-media dâmbovițeană promovează muzica pe cu totul alte criterii decât cele valorice, singura soluție, atât ca menținere a notorietății cât și a supraviețuirii din punct de vedere financiar, este investiția directă în relația cu publicul. Publicul plătitor de bilete de concert iar nu cel ajuns accidental la o manifestare cu caracter gratuit sponsorizată de o corporație sau alta, publicul pe care trebuie să îl fidelizezi prin experiențele pe care i le oferi live astfel încât să îl determini să te urmărească constant și pe termen lung, cel care crede în calitatea actului tău artistic și a dozei de entertainment inedit pe care îl promite fiecare performanță a grupului. Am fost realmente surprins (și nu este nicio notă de sarcasm în afirmația mea) de calitatea publicului din seara de 3 octombrie de la Polivalentă… adult, civilizat și interesat aproape exclusiv de spectacol/concert și nu doar de a fi văzut sau de pretexte puerile pentru un selfie. Revenim… ceea ce a demonstrat echipa Vunk în “Orașul minunilor” prin triada concept (meritul creativ major este a lui Cornel, perpetuu efervescent) - punere în scenă - organizare logistică generală, este dovada unei rarisime conștientizări în Romania că a rupe scena/artistul de public nu mai funcționează, a veni doar cu numele sau reputația și a spera că vei umple la infinit sălile nici atât și că… publicul are nevoie de 1.) EXPERIENŢE memorabile și 2.) a se simți PARTE din SHOW. Ambele au fost acoperite cu brio de către spectacolul Vunk din seara de 3 octombrie iar cei care l-au ratat să fie sănătoși. Nu voi sta acum să inventariez câte brățări LED s-au distribuit, câte lasere, efecte pirotehnice sau lumini s-au folosit, câte sute de ore s-au consumat pentru construcția acestui show-concept sau… suma de idei de marketing complementare (promoțiile pe rețelele sociale pentru fani, asocierea cu idei generoase sau componente cu caracter umanitar) interesante s-au utilizat. Importanți sunt oamenii implicați, atât cei din organizația Vunk cât și publicul, și nu cred că vreuna dintre părți a înregistrat un bilanț negativ față de așteptările sau obiectivele propuse. În final, țin să mulțumesc echipei de management de la Sublime că, realmente, a oferit o dovadă de profesionalism autentic în organizarea unui concert de masă (de la sectorizare la evaluarea punctelor de catering, de la eficiența distribuției brățărilor la repartizarea non-invazivă a punctelor de prezență a sponsorilor), mai ales că a fost forțată să intre în montare cu mai mult de 16 ore întârziere… dovadă de profesionalism care se constituie într-o lecție dureroasă pentru mulți dintre cei pe a căror carte de vizită scrie ‘impresar’ sau ‘manager’ de artiști. Chapeau! Cu siguranță, cel mai bun eveniment muzical autohton al anului 2014 la care am avut ocazia să asist (cel puțin până acum).

Vunk 3.jpg

Ioan Big
6 octombrie 2014

Foto: Petri Ivu Photography

 

Vunk 1.jpgSETLIST CONCERT:

1. 1000

2. În picioare toată țara

3. Numai la doi

4. Dau alarma

5. Artificii pe tavan

6. Scapă-mă de ea (invitată Natalia Barbu)

7. Lacrimi de coniac

8. Baladă pentru o minune

9. Fiecare (invitat Roman Iagupov de la Zdob și Zdub)

10. Ne facem auziți

11. Curat

12. Fă-mi cu mâna

Vunk 2.jpg13. Gata

14. La nebunie

15. Înconjurul lumii

16. Pleacă

17. Lângă inima mea, vine inima ta (invitată Maria Radu)

18. All too young

19. Pierderea lor

Encore 1:

20. Mâine se întorc

21. Așa și ?!

Encore 2:

22. Doar o noapte de-adio


O SEARĂ DE "METALE" DIN A DOUA JUMĂTATE A TABELULUI LUI MENDELEEV

Metalhead Meeting 2014 bis - 10 ani de METALHEAD la Arenele Romane - 28 octombrie 2014

God 2014.jpgMaratonul trupelor de "metale grele", un maraton cu participare internațională: Tiarra, Bloodway și GOD din România; Profane Omen și Finntroll din Finlanda; Hatesphere din Danemarca și britanicii de la Paradise Lost, ne-au încântat cam cu de toate: Gothic metal, Folk metal, Death'n roll, Barbarian folk metal, Death/Thrash metal; Doom metal; Progressive black metal. Că spectacolul a fost o reușită se putea citi pe chipurile celor prezenți - un public de aproximativ 2.300 de persoane - și în dinamismul "prestației" spectatorilor. Este poate printre puținele ocazii în care formația de pază și ordine a reușit să îmbine misiunea sa de bază (realizată dealtfel impecabil) cu participarea, cu nedisimulată plăcere la show. Felicitări !

Prestația formațiilor a fost una care nu a fost criticată de nimeni (cel puțin de cei din jurul meu) și ne-a făcut această după amiaza-seară, spre noapte, foarte plăcută. Concertul a inceput cu prestația (relativ scurtă) a formației românești de gothic metal, Tiarra, cu vechi state de serviciu în "câmpul" muzicii, care a adus o notă de originalitate prin solista Anda Pomponiu, fiind singurul act care a avut o solistă.

A urmat formația finlandeză Profane Omen, înființată în 1999, este cea mai "tânără" dintre formațiile străine prezente la Meeting, cu doar 4 albume de studio și un EP. Cu toate acestea cel de la doilea lor album de studio "Inherit the void" (2009) s-a clasat pe poziția a 9-a în topul finlandez de albume. Lor le place să declare că muzica lor este "Death'n roll" - combinație între melodic death metal și rock 'n' roll.

Mai mult decât onorobilă prestația celei mai puțin numeroase dintre formații, trioul român, Bloodway, cu un solist care este un nume de referință în arta românească, Costin Alexandru Chioreanu, care ne-a prezentat albumul lor din 2013 "Sunstone voyager and the clandestine horizon", împreună cu câteva bonusuri.

Alternând prestația formațiilor românești cu cele străine au urmat danezii de la Hatesphere. Cu un palmares de invidiat, cu 8 albume de studio și 2 EP-uri, precum și concerte în Europa, Japonia, SUA, Canada, (fiind prima formație daneză care a concertat în China), în afara participărilor la diverse festivaluri de profil, ne-au dovedit clasa lor, într-un program agreabil.

O mențiune specială pentru formația "GOD - The barbarian horde" (una dintre cele mai vechi formații românești) pentru încercarea de a veni în fața noastră cu un spectacol original. Nu vreau să par răutăcios dar totdeauna am considerat critica constructivă (înțeleasă ca atare) un factor dinamizator și de progres, dar la prestația scenică, mă refer în principal la scenele de luptă, mai este de lucrat. În plus sonorizarea lor a fost cea mai proastă din tot concertul, putând fi catalogată ca cel mult submediocră.

finntroll 2014.jpgFinlandezii de la Finntroll și-au dovedit încă odată clasa clădită dealungul editării celor 6 albume de studio, a unui album live, a celor 3 EP-uri, a numeroaselor concerte și participării la festivaluri. Curiozitatea este că deși este o formație finlandeză, cântă în suedeză pentru că o consideră o limbă mai potrivită pentru "troli". Așa cum au anunțat, au cântat integral piesele de pe albumul lor care aniversa 10 ani de la lansare, "Nattfödd".

Daca Profane Omen este cea mai "tânără" formație străină, formația britanică Paradise Lost este cea mai longevivă. Paradise Lost este deja un nume de legendă. Înființată în 1988, cu 13 albume de studio, 4 albume live, 7 albume de compilații și 3 EP-uri, cu numeroase turnee și participări la festivaluri, este de departe formația cea mai "versată".

Această ediţie a festivalului a fost una foarte specială, ce a marcat 10 ani de existenţă a "METALHEAD" şi a însumat peste 7 ore de muzică, peste 7.000 de beri Ciuc vândute, o echipă de aproximativ 100 de persoane implicate în organizare şi 50 de artişti, împreună cu staff-urile tehnice aferente. Mulțumiri organizatorilor care au făcut posibilă această desfășurare de forțe! Așteptăm cu interes, ediția următoare a Metalhead Meeting, ce va avea loc între 12 şi 14 iunie 2015, în Bucureşti. Kari Rueslatten (THE 3RD AND THE MORTAL), Anneke van Giersbergen (THE GATHERING) şi Liv Kristine (LEAVES' EYES, THEATRE OF TRAGEDY) vor cânta în premieră în România şi în Europa de Est, sub titulatura The Sirens - un super grup format din trei dintre cele mai bune voci feminine din metal!

Paradise Lost 2014.jpg

Mircea Giurgiu
30 septembrie 2014

Foto: Silvia Big



PANORAMA BLUES FESTIVAL – Ghelari 2014

1 august 2014

De îndată ce ajungem acolo sus, la pensiunea PANORAMA şi la scena pe care vor urca muzicienii celei de-a II-a ediţii a festivalului de blues de la Ghelari, avem norocul să întâlnim un om al locului, pe deasupra un pasionat de geografii şi spiritualităţi româneşti: artistul fotograf Nicu Jianu. În câteva minute panoramează la 360 grade zona cu pitorescul ei misterios. „Uite, acolo e Retezatul, se vede mai bine când vremea e limpede!”. Într-adevăr, şirurile de munţi se văd clar profilate şi locul e ideal pentru o lecţie de geografie, dar dacă privirea îţi scapă un pic mai jos, dai peste silueta balansată a muzicuţistului Marcian Petrescu, care, cu şalul său alb la gât, se fâţâie peste tot, de colo colo, într-un neastâmpăr numai de el ştiut.

Bine ar fi ca „gurile bune” să aibă dreptate, adică festivalul pus pe picioare de Sergiu Tent şi colaboratorii săi să devină o Gărână a bluesului, crescând în amploare an de an, odată cu ediţiile succesive.

steel blues.jpgDeschiderea o face grupul Steel Blues (pe afiş apare, greşit, Still Blues!) de la Hunedoara, condus de neobositul Mircea Goian. Trec bine peste soarta ingrată de a cânta primii, suportând câteva defecţiuni tehnice (în rest, lucrurile au decurs cum trebuie, echipa de la Dynacord asigurând, cu ajutorul unui sistem xa3 de 8000W, un sunet excelent!). Matchbox (Jonny Lang) sau Not The Same Man (Phillip Walker), încoronate de The Thrill Is Gone (B.B.King) creează perfect acea dispoziţie pregătitoare pentru cele ce vor urma. O voce feminină guturală remarcabilă – Mihaela Boda – şi band-ul alcătuit din Mircea Goian (chitară bas), Vasile Stănăşel (chitară), Iulian Maxim (clape) şi Florin Bilei (tobe) sunt bluesman-ii de „oţel” care forjează la Hunedoara un proiect muzical viabil.

Clay Marcian.jpgMarcian Petrescu apare pe scenă însoţit de un prieten american: chitaristul texan Clay Windham. Tandemul funcţionează în bună simbioză! Telecaster-ul americanului – cu sau fără slide - şi muzicuţa/muzicuţele românului creează sunete în armonie sufletească, în cheia blue note. Se cântă din Little Walter, Sonny Boy Williamson sau Robert Johnson, iar spiritul mucalit al valorosului muzicuţist leagă lucrurile aşa cum îi şade bine bluesului în spaţiu românesc: de-a râsu’ plânsu’! Nu lipsesc clasicele Stormy Monday (T-Bone Walker) şi Hoochie Coochie Man sau She’s 19 Years Old (Muddy Waters). Clay Windham s-a mai abătut şi pe la country, cu There Stands The Glass, dar Marcian Petrescu a restabilit echilibrul rapid, cântând în româneşte: Nu mă mai stresa sau Vecina de la doi. Bisul – meritat! – a fost tot în româneşte: Pe un drum greşit (aşa cum am luat-o noi după ce s-a terminat seara şi ne-am trezit la dracu-n praznic, orbecăind prin satele din jur!)

Către miezul nopţii şi-a făcut apariţia Rareş Totu şi Midnight Sun (la bas, Mike Dragomir; la tobe, Costel Bărbăşelu; la Hammond şi alte clape, Cosmin Fărcaş). Au urmat vreo două ore şi jumătate de blues şi blues-rock cântat în forţă. Începutul a stat sub zodia lui Albert King şi s-a cântat şi ceva de la Trans Express (Lay Down) sau a fost atins domeniul funk. Dar 90% din program a fost un omagiu adus perioadei Woodstock şi post-Woodstock. Laitmotivul a fost Jimi Hendrix, virtuozul chitarist trecând cu nostalgică supleţe şi feeling dezlănţuit prin The Wind Cries Mary, Freedom sau Purple Haze. Un episod amuzant a fost invitarea lui Marcian Petrescu pe scenă, la un cântec. Acesta constată rapid că îi lipseşte din centură exact muzicuţa care se potrivea tonalităţii cântecului… Lasă trupa să improvizeze, pleacă de pe scenă către pensiune şi, după o vreme, se întoarce victorios cu instrumentul potrivit. Ceea ce la altcineva ar fi fost penibil, la un artist de talia sa devine un episod funny. Şi-a luat revanşa mai încolo, la All Along The Watchtower, pe care Rareş Totu l-a preschimbat într-o mini epopee rock şi pe care l-a agrementat cu o secţiune de talk box. N-au lipsit poveştile. De pildă, prima sa întâlnire cu muzica rock, ascultând, copil fiind, vinylul Cry Of Love trimis din S.U.A. de… Ionel Haiduc, actualul preşedinte al Academiei Române.

Lucrurile s-au încins tare de tot şi, puţinilor spectatori rămaşi până către dimineaţă li se oferă un medley cu rockul anilor ’70. Black Sabbath (Evil minds that plot destructiooon/Sorcerers of death’s constructiooon!...), Led Zeppelin, Jimi Hendrix şi alţii curg unul după altul, într-un legato muzical ce nu poate fi obţinut decât de cineva aflat în perfectă comuniune cu stilul îmbrăţişat. Bending-uri de coardă şi trăiri dionisiace care zguduie plăcut-dramatic Ţinutul Pădurenilor, situat pentru câteva momente în universalitatea limbajului muzical contemporan. Recitalul s-a încheiat apoteotic, cu un Voodoo Chile, transformat rapid în rapsodie rock, trecând prin 3rd Stone From The Sun, Who Knows sau – fulgurant – No Quarter-ul zeppelinesc, cu solouri de bas şi clape. Evident, ceea ce face Rareş Totu şi trupa lui e mai mult decât o preluare de piese, e o recreare a spiritului rock al acelor vremuri, dintr-o perspectivă contemporană şi… de la altitudinea de 800m!

2 august 2014

O seară mai scurtă ca prima, dar foarte bine „masterizată” de organizatori.

baicea panorama.jpg

Show-ul demarează abrupt şi tumultuos cu un Scuttle Buttin în interpretarea lui George Baicea. Frazare excelentă, improvizaţii cu feeling, tonuri adecvate, iată câteva dintre atuurile chitaristului român, pe drept cuvânt prezentat de Mike Godoroja drept muzician de „talie europeană”. Trio-ul în care evoluează are o secţie ritmică de împrumut, pe basistul Alex Davidescu şi bateristul Vali Vătuiu de la Blue Spirit. O chimie reuşită! Dacă performanţa sa debutează sub semnul maestrului său SRV, drumurile duc firesc la rădăcinile geniale strânse în numele Jimi. Astfel că suntem răsfăţaţi cu un Wild Thing şi, deloc surprinzător, auzim şi în seara asta un Voodoo Chile de zile mari. Hendrix a fost, fără îndoială, pivotul muzical al festivalului. La Hey Joe s-a propus o variantă clădită pe un groove original, păstrându-se doar linia cromatică de bas. Atâta vreme cât spiritul e acolo şi magia funcţionează, lucrurile se leagă, au coerenţă muzicală, salvând piesa de la platitudinea unui cover cuminte. Chitara artistului e fluidă, overdrive-ul nu îneacă acordurile, Fender-ul Stratocaster îşi etalează tonul distinct, cu twang sau în zone ale distorsiunii semi-îmblânzite. Nu în ultimul rând, inspiraţie improvizatorică pe plaiurile pentatonice sau de blues scale, sinceritate în expresie şi tehnică profesionistă.

E rândul lui A.G. Weinberger. Acesta a prezentat un moment cu totul special, gândit anume pentru festival şi întărind şi mai mult certificatul său de muzician crossover. Două chitare electro-acustice, un lap-steel copie Weissenborn, un laptop (care are în comun cu lap-steel-ul doar…”poalele”!) şi câteva pedale îl însoţesc pe artist în periplul său muzical. „Am cea mai mică formaţie din lume! – glumeşte. „E o nano-band!”

După un I’m a King Bee (care nu se aude „pe faţă”, dar tehnicienii remediază rapid problema), interpretul atacă Strawberry Fields Forever. O variantă impresionantă a piesei, condusă, vocal şi chitaristic, impecabil. Apoi Spoonful-ul lui Willie Dixon, într-o versiune funky, ingenios aranjată pentru looper. Aerul de Broadway e adus pe scenă prin Love Me Or Leave me. Ceva Gov’nt Mule şi Billie Holliday. Vocea artistului, însoţită de instrumentele sale electro-acustice, emană căldură, un romantism rafinat, franc, nedisimulat. El se regăseşte, de fapt, şi în Landslide (Fleetwood Mac) sau Redemption Song (Bob Marley).

Festivalul a fost prezentat, cu eleganţă, de Mike Godoroja. Finalul i-a aparţinut lui şi celor de la Blue Spirit. Lui Alex Davidescu şi Vali Vătuiu, amintiţi deja, li se alătură pe scenă şi Alex Vişan (chitară, bouzouki) şi Mihai Alexandru Tacoi (diverse cordofone şi keyboards). Proiectul lui Mike Godoroja e demn de urmărit. Bluesul său alternativ e un concept rezistent, care transgresează sfera genului, ca stil, clădind un act cultural străbătut de unda expresivităţii teatrale şi forţa intertextualităţii contemporane. Versurile, interpretarea vocală, aranjamentele inedite – toate pornesc dintr-un imbold lăuntric de lansare a unui mesaj spiritual. De aceea e dificil de vorbit despre acest proiect din perspectiva unor cântece luate separat. Versurile inspirate, precum şi aranjamentele cu instrumente congenere chitarei (dulcimer, bouzouki, mandolină, banjo) alcătuiesc o concepţie unitară originală care, îndepărtându-se de tiparele clasice, descoperă alte rădăcini, să le zicem balcano-americane, într-o fuziune specifică. Nişte exemple grăitoare ar fi Ultima zi în ţară a lui Dan Andrei Aldea şi varianta (sud) est europeană la Hey Joe. Aşa scurt cum a fost, show-ul lui Mike Godoroja şi Blue Spirit a plăcut, astfel încât „aplauda” spectatorilor a readus artiştii pe scenă. Bisul ne-a reamintit de Hippie cu diamante, acest melanj de psihedelic cu postmodernism optzecist, cea mai recentă creaţie a grupului: Vă rog s-aveţi o viaţă frumoasă/…/Şi să v-amintiţi de noi!

Toate peste toate, un festival reuşit, într-un cadru intim-pitoresc, cu muzicieni din prima linie. La anul – ediţia a III-a! Păstraţi biletul pentru control!

GABRIEL PETRIC
3 august 2014

Foto Steel Blues: Sorin Lupu
Foto Clay Windham & Marcian Petrescu: Sorin Lupu
Foto George Baicea: Angela Dumitru


Visul unei nopţi de vară

Dream Theater : Trupă formată în anul 1985 sub numele „Majesty” de către John Petrucci - chitară, John Myung - bas şi Mike Portnoy - tobe, toţi trei studenţi la faimosul „Berklee College of Music - Boston”. Debutează în 1989 sub numele care avea să-i consacre, Dream Theater, cu albumul „When dream and day unite”. „Images and words”, lansat în 1992, este primul album pe care apare vocalistul James LaBrie. Actuala componenţă a Dream Theater este : Petrucci - chitară, Myung - bas, Jordan Rudess - claviaturi, James LaBrie - vocal şi Mike Mangini - tobe. Până în 2013, Dream Theater a înregistrat 12 albume de studio. În lucrarea sa intitulată „The 100 Greatest Metal Guitarists”, Joel Mc Iver îl clasează pe John Petrucci pe locul 2. Multe publicaţii de specialitate consideră că Jordan Rudess este unul din cei mai mari claviaturişti ai tuturor timpurilor. Fostul tobar al trupei, Mike Portnoy, a câştigat 26 de premii atribuite de revista „Modern Drummer”, el fiind inclus la numai 37 de ani în „Rock Drummer Hall of Fame”. Mike Mangini are şi el la activ 5 calificative de WFD, World’s Fastest Drummer.

În 2010, cititorii revistei „Music Radar” l-au votat pe John Myung ca fiind cel mai bun basist al tuturor timpurilor. Tot în anul 2010, trupa Dream Theater a fost inclusă în „Long Island Hall of Fame”. Dream Theater a vândut până în prezent 12 milioane de albume, ceea ce înseamnă o medie de circa un milion de exemplare per album. În aprilie 2013, „Images and words” a fost votat ca cel mai bun album metal, în dauna unor nume grele precum Dio, AC/DC, Judas Priest, Megadeth, Metallica etc.

În muzica Dream Theater sunt sesizabile influenţe muzicale din Deep Purple, Iron Maiden, Emerson Lake and Palmer, Megadeth, Rush, Yes, Marillion, Queensrÿche etc, adesea grefate pe sofisticate fundaluri simfonice. În monumentala sa lucrare „Faţa văzută şi nevăzută a muzicii - Stardom-ul”, Costin Grigoraş remarcă pe bună dreptate „dihotomia forţă - relaxare” ca fiind „fundamentul stilistic al grupului Dream Theater”. Mi-am dorit ca rândurile de mai sus să fie o foarte succintă prezentare a acestei trupe, dar cum să cuprinzi în câteva fraze realizările fenomenului muzical numit Dream Theater ?!

Ieri, 28 iulie 2014, i-am văzut la Romexpo Bucureşti, dar mai ales i-am auzit pe cei cinci magnifici muzicieni numiţi Dream Theater ... Theater der Träume...Teatrul de Vis.

Într-adevăr de vis, fiindcă nici în cele mai nebune visuri nu mi-aş fi închipuit că voi fi martor la o asemenea telurică dezlănţuire de forţe. De aseară şi până acum, când încerc să dau formă impresiilor mele, am tot căutat cuvinte potrivite pentru noianul de emoţii încercate în cele trei ore de muzică la SUPERLATIV. Primul gând care îmi vine este un reper geografic, locul unde se întâlnesc în veşnica neodihnă valurile uriaşe, vânturile turbate şi răbdătorul pământ : Capul Horn, cimitirul marinarilor şi al corăbiilor care s-au încumetat să-l înfrunte. Măcar că nu i-am fost martor (sunt totuşi ceva mai tânăr ...), mă gândesc apoi la Potopul biblic, la Arca lui Noe, la cele 40 de zile de ruperi de nori care îneacă pământul şi oamenii cu tot cu păcatele lor.

Văd apoi prima pată de albastru pe cerul plin de nori negri, şi fulger printre ei, porumbelul care se întoarce la arcă, purtând în cioc o ramură de măslin, semn al îndurării divine. După potop, vine peste mine nemilosul vânt de dincolo de Prut şi Nistru : Crivățul, cel care cu o singură suflare împietreşte Bărăganul şi tot ce-i viaţă în el. Văd ciulinii zgribulindu-se de frig, aud copacii cum troznesc şi crapă de prea multul ger, păsările cum se prăvale la pământ cu aripile îngheţate bocnă. Şi totuşi e-n mine o caldă presimţire şi un gând de primăvară care are să vină cândva. Brusc, pământul se crapă în jurul meu şi lumea oamenilor se scufundă în cumplite abisuri din care (precum în Gates of delirium - Yes - Relayer) va să iasă la lumină o lume nouă, nu ştiu dacă mai bună, însă cu siguranţă nouă. Sunt acum undeva pe o plajă la Oceanul Indian, zac în lumina blândă a tropicelor şi n-am habar că un zid de apă înalt de 30 de metri, un tsunami neînduplecat ca moartea pe care o aduce, mă va mătura în următoarele clipe. Tsunami-ul vine şi pleacă dimpreună cu miile sale de morţi.

Dar nu ştiu cum se face că viaţa, încăpăţânata asta de viaţă, triumfă iar şi iar. Din noroaiele şi viiturile valului ucigaş se înalţă la loc Omul, bun şi rău, fragil şi totuşi atât de tenace, prost de nu se poate şi cu toate astea, în stare să gândească, să simtă, să scrie şi să ne cânte muzica nepământeană a celor de la Dream Theater...

În lipsa de ceva mai bun, am încercat câteva flash-uri care să vizualizeze sfâşierile, căderea, lumina, frigul, arderea, singurătatea, tenebrele, frica, şi totuşi iubirea, zborul, soarele, cerul şi Dumnezeul prin care muzica Dream Theater m-a târât într-un ameţitor vârtej. Pentru împătimiţii de muzică, show-ul Dream Theater de la Romexpo Bucureşti este de-acum unul de referinţă şi de frumoase amintiri. În ce mă privesşte, am avut şansa să văd la lucru trupe şi muzicieni de mare valoare, dar sunt puţini cei care au cântat cu atâta bucurie şi dăruire precum aceşti cinci magicieni ai Artei Sunetelor.

Mulţumesc trupei Dream Theater şi organizatorilor de la Phoenix Entertainment pentru concertul excepţional pe care ni l-au oferit. Pentru cei interesaţi, găsiţi mai jos setul de piese al concertului de aseară.

Partea întâi:

1. False Awakening Suite (Dream Theater 2013)

2. The Enemy Inside (Dream Theater 2013)

3. The Shattered Fortress (Black clouds & silver linings 2009)

4. On the Backs of Angels (A dramatic turn of events 2011)

5. The Looking Glass (Dream Theater 2013)

6. Trial of Tears (Falling into infinity 1997)

7. Enigma Machine (Dream Theater 2013) (cu solo Mike Mangini)

8. Along for the Ride (Dream Theater 2013)

9. Breaking All Illusions (A dramatic turn of events 2011)

Partea a 2-a:

10. The Mirror (Awake 1994)

11. Lie (Awake 1994)

12. Lifting Shadows Off a Dream (Awake 1994)

13. Scared (Awake 1994)

14. Space-Dye Vest (Awake 1994)

15. Illumination Theory (Dream Theater 2013)

Bis:

16. Overture 1928 (Metropolis Pt.2 1999)

17. Strange Déjà Vu (Metropolis Pt.2 1999)

18. The Dance of Eternity (Metropolis Pt.2 1999)

19. Finally Free (Metropolis Pt.2 1999)

20. Illumination Theory (Outro) (Dream Theater 2013)

Distribuţie pe albume:

Dream Theater 2013 - 7 melodii;

Awake 1994 - 5 melodii;

Metropolis Pt.2 - memories of a dream 1999 - 4 melodii;

A dramatic turn of events 2011 - 2 melodii;

Black clouds and silver linings 2009 - 1 melodie;

Falling into infinity - 1 melodie.

V.R. Cantacuzu
29 iulie 2014


That's What Friends are For

Este puţin credibil pentru cei de astăzi, pentru tineri în special, cât de frumoasă era viaţa în primii ani de muzică rock. Fac parte dintr-o generaţie care nu a prins începuturile, dar a reuşit să absoarbă energia acestei epoci prin rude sau prieteni. That's What Friends are For. Prietenia este un sentiment de afinitate reciprocă, de respect şi preţuire dintre două ființe umane. Indiferent de vârstă (sau sex). Sistemul neo-capitalist de după 1989 a distrus în mare parte simplitatea şi puritatea acestui adevăr. Prieteniile nu se mai leagă, nu se mai cimentează fără liantul miraculos: banii. Sau dacă nu banii în mod direct, atunci lucrurile, obiectele sau "efigiile" sistemului capitalist (din trecut, prezent sau viitor). Totul s-a transformat într-un troc. Probabil că lupta împotriva regimului comunist, supravieţuirea însăşi, era liniuţa de unire sau ... despărţire. Cratima făcea atunci diferenţa. Acum, cuvinte ca de exemplu, prietenie, patriotism, ţară, respect, demnitate, cultură sunt free of content. Prietenia astăzi este un fapt din ce în ce mai rar. Afinităţile culturale de asemenea. Excepţie fac partenerii de ticăloşii politice şi/sau instinctele gregare.

Una din restituirile acelei epoci mi-a fost oferită de prietenul Ioan Big, de care se va lega pururi imaginea vulturilor americani. Mulţi asimilează cultura rock cu inhalarea de substanţe halucinogene. Este indolenţă. The Eagles au demonstrat că au putut ajunge o mare trupă rock fără aceste prafuri. Au fost mici excapade inerente vârstei şi desigur timpurilor. Joe Walsh a trecut cu bine, iar aportul său la succesul trupei a fost un fapt pe care Glenn şi Don nu-l puteau neglija. Titlul unuia din albumele sale "The Smoker You Drink, the Player You Get" caracterizau sec personalitatea celui numit insidious troublemaker>. Piesele pe care Joe le cântă în turneul History of the Eagles sunt binecunoscute publicului şi mult savurate pentru naturaleţea şi zburdălnicia unui om mare cu suflet de copil. În setlist-ul evenimentului regăsiţi această tipologie originală Joe Walsh. Ea aduce cu sine umor, bună dispoziţie, profesionalism şi autoritate rock. Un răspuns favorabil pentru prima (şi cea mai legitimă) întrebare care mi-a fost adresată de prieteni în legătură cu The Eagles. Da! Walsh este prezent în documentarul aniversar şi desigur în acest turneu, ce (va) străbate trei continente şi dezvăluie povestea trupei americane lansată acum 43 de ani. Data de 25 mai 2014, este ziua când alături de Ioan şi Ciprian, m-am simţit preţ de trei ore cetăţean belgian, în frumoasa, dar mai ales super-tehnica locaţie a Sportpaleis din oraşul diamantelor, Anvers (sala a fost construită în anul 1933!). Aici, am vizionat una din cele mai pure creaţii americane din istoria muzicii rock. Sper că, pentru mulţi concetăţeni, The Eagles înseamnă mult mai mult decât Hotel California. Spun asta, deoarece am fost plăcut surprins de calitatea excepţională a pieselor de început, unde l-au avut invitat pe unul din membri fondatori, Bernard Mathew "Bernie" Leadon (ex. Flying Burrito Brothers, Dillard & Clark). El este cel care se face "vinovat" de introducerea elementelor country sau bluegrass în prima parte a istoriei The Eagles (precum şi de alegerea numelui). Henley şi mai apoi Frey, povesteau în pauzele dintre piese, despre închegarea trupei şi "zborul" neted de la grupul de acompaniament al celebrei Linda Ronstadt la primul album de mare succes. Take It Easy, primul lor mare single, a fost cântat la bisul doi al concertului, de întreaga audienţă, afectată de starea firească, normală, degajată, simplă şi profundă, a unei trupe de profesionişti fără ifose sau orgolii nemăsurate. O emoţie vie pe care fiecare din cei peste 20 de mii de fani - veniţi fără regrete cu cel puţin 1 oră înainte de începerea concertului - au trăit-o ca acum 12 ani, când aceiaşi vulturi americani le-au povestit că: "Love Will Keep Us Alive". Este momentul să subliniem că belgienii (ca dealtfel majoritatea occidentalilor) au cultură de concert. Au respect şi tradiţie. Dar ce înseamnă pentru românul de rând cultura de concert? Dar pentru fanii muzicii rock atât de izolaţi, marginalizaţi de crasa incultură a mass-mediei... La acest capitol, este nevoie să amintesc, un episod regretabil din timpul concertului Peter Gabriel. În general, este bine să vii devreme la concert, să-ţi ocupi locul, să socializezi, să-ţi cumperi un suc, o bere, un album, un tricou, un vinyl, să intri cum se spune, în atmosferă. Ei bine, mult după începutul concertului de la Bucureşti, mica "mare vedetă" dâmboviţeană, Horia Brenciu, gesticula şi se răstea la oamenii de ordine negăsinduşi preţiosul loc VIP. Nu vezi aşa ceva aici. De fapt nici nu mai intri la locul tău, dacă nu ai venit la timp. Printr-un anunţ elegant, la începutul concertului de la Anvers, publicul a fost rugat să nu facă poze, să filmeze, să nu deranjeze vecinii cu vorba sau deplasarea lor. În fapt, nu am văzut niciun device electronic foto sau video... cum nu am văzut "muşchi" încordaţi sau nemulţumiţi de ceva anume. Cu alte cuvinte: "ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!" Bunul simţ. Aveţi antonime destule în politică. Revenind la concert, să mai punctăm atitudinea respectuasă a plasatoarelor sălii, a oamenilor de ordine bucuroşi de un public numeros şi de concert (!), precum şi mulţumirile trupei către o audienţă caldă, atentă, cunoscătoare şi mai ales respectuoasă. Am văzut de curând, aşa ceva şi la Bucureşti, la Yanni precum şi în alte câteva ocazii (povestite pe larg, la această rubrică). Mai puţin partea cu telefoanele... Trebuie cu părere de rău să notăm, că la noi, cultura de concert a bizonului român se rezuma la ronţăit de pop corn, filmat cu telefonul sau tableta şi defilarea ostentivă cu cocoşul sau găina de conjunctură, prin parcarea sau faţa sălii respective... Primul set al concertului a început exact la ora programată şi s-a încheiat matematic după 1 oră. Don Henley şi Glenn Frey, întemeietorii trupei, ne-au petrecut mai întâi acustic, urmând ca pe parcusul derulării poveştii trupei şi a prezentării racolării colegilor în trupă, tonalităţile "Peaceful Easy Feeling" să evolueze "electric". La sfârşitul verii 1971, pe când erau în turneu cu Linda, au decis că este timpul să-şi formeze propria trupă şi astfel au angajat un chitarist din Minneapolis Minnesota, un poliinstrumentist, Bernie Leadon. Povestea unui american dream rostit cu ironie fină şi autopersiflare, pe care am contemplat-o meditativ. Am ajuns la momentul Poco şi al său basist de excepţie, Timothy Bruce Schmidt. Un alt muzician de calibru, compozitor şi interpret vocal a câtorva compoziţii de succes^. (Timothy a fost cooptat în anul 1977 după debarcarea celuilalt basist de renume al trupei şi co-autor al multor piese, Randy Meisner* fost şi el la Poco.) Cortina se ridică după apariţia mucalitului Walsh în Witchy Woman, dezvăluind un fundal din 28 de ecrane, pe a căror suprafaţă se vor proiecta imagini simbol pentru ţinuturile de la est până la vest, între răsărit şi apus. Începând cu Tequila Sunrise şi culminând cu Take it to the Limit, spectacolul primului program este revelat de la pupitrul "insulei tehnice" din mijlocul Sălii Sporturilor, prevestind (un) Long Run după pauză. Am un mic regret. Nu am auzit nimic despre Don Felder, chitarist principal şi compozitor între 1974 şi 1980. Probabil că vom afla din documentar.

"So put me on a highway / And show me a sign / And take it to the limit one more time / You can spend all your time making money / You can spend all your love making time / If it all fell to pieces tomorrow / Would you still be mine?"

Set 1:

Saturday Night*

Train Leaves Here This Morning

Peaceful Easy Feeling

Witchy Woman

Doolin-Dalton

Tequila Sunrise

Doolin'-Dalton/Desperado (Reprise)

Already Gone

The Best of My Love

Lyin' Eyes

One of These Nights

Take It to the Limit*

Acestea fiind spuse, să notăm impresiile unui profesionist al detaliului, de ale cărui sfaturi, ar trebui să ţineţi cont, mai ales dacă vreţi, să vă bucuraţi în realitate de măreţia unui concert adevărat.

Îmi amintesc faţa ta profund surprinsă la vederea "insulei tehnice" din mijlocul arenei, ce prevedea un concert foarte special. Te-a impresionat tehnica la acest eveniment şi ce înseamnă pentru tine un concert adevărat?

Ioan Big: Tehnica, deşi impresionantă ca arsenal de resurse, a fost impresionantă prin... discreţia şi lipsa oricărei tentative de epatare a spectatorului. Este minunat să asişti la un concert în care echipamentele sunt destinate exclusiv a susţine performanţa muzicală şi nu a ‚lua ochii’ pentru a compensa mediocritatea, inegalităţile sau deficienţele din construcţia unui act muzical live. Mai mult, am asistat la un spectacol special conceput pentru a ne reaminti de istoria de câteva decenii a acestei trupe. La debut şi în prima sa perioadă de existenţă, Rock-ul (inclusiv a lui The Eagles) trăia pe scenă aproape exclusiv prin sunet şi prin trăirile transmise audienţei şi astfel se explică intervenţia minimalistă a tehnicii în prima parte a concertului lor (video zero, lumini statice cu dominanta albă). Progresiv, rolul acesteia a devenit din ce în ce mai vizibilă în designul spectacolului, până la utilizarea integrală a suprafeţelor video LED de fundal şi a ‚tablourilor’ complexe de lumină, menite pe de-o parte să pună în valoare trupa iar, pe de cealaltă, să susţină ambiental textele cântecelor.

Ce crezi că ne lipseşte nouă românilor? Se poate învăţa la TV sau radio cultura de concert? Are cine preda?

Ioan Big: Ca orice formă de cultură, şi cea de concert ţine de... civilizaţie. De modul în care, generaţie după generaţie, înveţi să te respecţi pe tine însuţi, să îi acorzi respectul cuvenit talentului de pe scenă şi, nu în ultimul rând, să respecţi comunitatea în mijlocul căreia asişti la eveniment. La noi, lipsa acesteia, combinată cu un egoism/individualism specific anilor pe care îi traim şi cu o superficialitate generată de trendul ‚cultura la modă’, nu face decât să sublinieze că niciuna din cele trei forme de respect menţionate nu sunt privite ca un interes de fond ci doar ca formă de menţinere a aparenţelor în beneficiul propriului ego. Nu prea mai avem spectatori ci o adunătură de amatori de... selfie-uri!

Ce ai simţit schimbat în bine sau în rău la Eagleşi faţă de precedentul concert văzut de tine la Praga?

Ioan Big: Am fost la Praga, în 2009, pe O2 Arena. Diferenţa majoră nu a fost în set-list (poate doar în rearanjarea ordinii pieselor), căci au fost puţine piese care să nu le aud în ambele concerte (şi la Praga au fost interpretate 27 de piese), ci în abordare. Cu cinci ani în urmă i-am ascultat pe Eagles în formula aproape integrală ‚unplugged’, iar acum cu povestea lor ‚electrică’, apropiată de versiunea pieselor aşa cum ni le amintim de pe disc. Deci două concerte de factură diferită, ambele încântătoare prin calitatea interpretării, care, luate ca tandem, mă fac să concluzionez că am văzut live tot ceea ce îmi doream de la The Eagles.

belgieni la eagles.jpgPartea a doua a concertului a fost un regal al hiturilor trupei şi o succesiune de tablouri vizuale ale societăţii americane cu toate ingredientele hi-tehnice ale momentului. Rând pe rând, istoria Americii s-a împletit cu frumuseţea cântecelor de pe coasta Pacificului. Hit după hit, The Eagles şi-au spus povestea fin şi delicat, demonstrând că sunt vrednici de re-numele The Budweiser of rock and roll. Dacă aţi ajuns în acest loc (al recenziei) înseamnă că (mai) aveţi răbdare. Un lucru care a (cam) dispărut după 1989, goana multora aţintindu-se asupra bucuriilor strict palpabile. O vilă, o maşină de lux, o pereche de sâni, un lanţ gros de aur etc. Wasted Time, am putea spune, şi trecem la ai noştri vulturi pleşuvi, un simbol pentru naţiunea americană. Dimensiunea celui de-al doilea set derivă tocmai din alegerea pieselor, pe de-o parte, creionând tema evenimentului, deopotrivă cu augmentarea expresiei de maturitate a unei trupe ajunsă pe culmile gloriei în anii '80. În timpul "vacanţei" de 14 ani, carierele solo au produs pentru fiecare dintre ei, albume şi hituri diverse, turnee şi colaborări spectaculoase, cu o menţiune specială pentru creaţia lui Donald Hugh "Don" Henley, cel care se poate lăuda printre altele, cu o variantă proprie, în manieră reggae, a celebrului hit Hotel California. În aşteptarea acestuia, audienţa Sportpaleis a fredonat I Can't Tell You Why, s-a bucurat de Heartache Tonight şi s-a amuzat In the City cu glumeţul Joe Walsh. Am putea spune că, Life's Been good cu The Eagles, fapt meritoriu, pentru talentul şi munca unor profesionişti. Construcţii armonice, solistică rock, armonii vocale de excepţie, totul a descris o perfecţiune cu greu de atins pentru această stare emoţională tandră. The Beatles, Elvis Presley, Led Zeppelin, Garth Brooks şi The Eagles sunt consideraţi cei mai bine vânduţi artişti ai Statelor Unite. Au primit şase premii Grammy, cinci American Music Awards şi au vândut peste 150 de milioane de albume în toată lumea, din care peste 80 numai pentru 2 albume: Their Greatest Hits (1971–1975) şi Hotel California. Un set încheiat cu publicul în picioare, în extaz şi bucurie pentru că, Life in the Fast Lane, asta contează. Sper că este util să vă recomand, să nu mai staţi între pereţi, să ieşiţi la spectacole, să vă bucuraţi de viaţă, de soare, de iarbă verde, de natură în general, să participaţi la viaţa politica, să nu fiţi indiferenţi, să sancţionaţi orice derapaj.

"I used to hurry a lot, I used to worry a lot / I used to stay out till the break of day / Oh, that didn't get it, / It was high time I quit it / I just couldn't carry on that way / Oh, I did some damage, I know it's true / Didn't know I was so lonely, till I found you / You can go the distance / We'll find out in the long run."

Set 2:

Wasted Time (Reprise)

Pretty Maids All in a Row

I Can't Tell You Why^

New Kid in Town

Love Will Keep Us Alive^

Heartache Tonight

Those Shoes

In the City (Joe Walsh song) (followed by band introductions)

Life's Been Good (Joe Walsh song)

The Long Run

Funk #49 (James Gang cover)

Life in the Fast Lane

Înainte de bis însă, să primim câteva răspunsuri în completarea imaginii unui show fără reproş.

Un al doilea set lung cu hituri, cu tablouri de lumini inteligente şi proiecţii de spirit. Crezi că se putea mai mult?

Ioan Big: Evident că se putea, dar ‚mai mult’ nu înseamnă neapărat şi ‚mai bine’. Spectacolul a fost unul extrem de bine echilibrat şi, aşa cum spuneam mai sus, destinat a pune în valoare muzicienii (atât ca grup cât şi ca individualităţi) dar, în egală măsură, şi conţinutul muzicii acestora. Nu a fost o eternă reciclare prin prisma tehnicului de tip Roger Waters şi nici o construcţie care să neglijeze că Frey, Henley, Walsh & Co. şi-au avut propriile cariere solo de succes, care, implicit, fac parte la rândul lor din istoria grupului Eagles.

Pentru aceşti semeţi vulturi americani vârsta nu a fost o problemă. Ce demonstrează acest fapt?

Ioan Big: Că au înlocuit alcoolul şi LSD-ul cu Viagra şi cu Gerovitalul? Că, încă, ‚găina bătrână face supa bună’? Că talentul nu îmbătrâneşte? Că a cânta într-un concert 30 de piese înseamnă a cânta tot repertoriul cumulat a zece trupe de muzică Dance româneşti? Că în alte ţări mai există 30,000 de oameni pasionaţi de muzica de calitate şi la noi nu (vezi cazul Peter Gabriel)? Că Inna nu ar fi capabilă să interpreteze live „Hotel California"? Că americanii sunt mai longevivi ca europenii?... Alegeţi voi.

De ce nu crezi că au inclus şi o piesă de pe ultimul lor album din 2007?

Ioan Big: Cred că, inclusiv prin titlul turneului („History of Eagles"), au decis că e mai important să reamintească live spectatorilor povestea lor şi piesele mai vechi pe care, aproape cu siguranţă, a fost ultima şansă să le mai putem auzi interpretate de ei pe o scenă de concert. În ceea ce mă priveşte... Vaya con Dios, Eagles! Ca spectator, sunt împlinit că am avut privilegiul să îi văd şi să îi ascult în aceste două show-uri excepţionale.

Probabil că şansa de a vedea istoria Vulturilor în concert a fost una singulară. Cu siguranţă că dacă ar veni şi la noi, mă voi duce. La fel ca la Peter Gabriel sau Clapton. O utopie. Din păcate, nu (cred că) o vă conving îndeajuns, de starea euforică a unui spectator care trăieşte live un eveniment bine făcut, atât timp cât încă, accesul la Arta Sunetelor vă este îngrădit de praful şi mizeria (din care nu mai ieşim prea curând), de grijile şi nevoile ce ne înconjoară, de efectele inflaţiei sau al lipsei locurilor de muncă şi, de ce să nu recunoaştem, de educaţia de acasă sau din şcoală. Există participanţi cărora evenimentele de la noi nu le produc nicio emoţie. Nu am nici o certitudine că-i pot schimba cu notele mele. Totuşi, pentru cei a căror dragoste de frumos nu a murit, povestea călătoriei muzicale belgiene o să (vă) deschidă apetitul şi mai ales ochii chiar pentru întâmplările de la noi. O excursie muzicală începută pe 22 mai, în frumosul port, capitala neoficială a Flandrei, Anvers. Sincer, nu credeam că o să mă impresioneze atât de puternic acest concert. La fel cum nu credeam cât de frumos şi curat, ecologic, este regatul belgian. Şi plin de castele. Châteaux. Trebuie să vă mărturisesc că, România este o ţară cu mult mai frumoasă, dar este murdară şi murdărită, la propriu şi figurat, prost gestionată din toate punctele de vedere. Avem un bogat potenţial turistic, dar nu există infrastructură. Ca de altfel, conducători patrioţi. O să-mi reproşaţi că asta merităm. Consider că fiecare trebuie "să mişte" câte ceva. Să susţină dreptatea şi să atragă atenţia asupra neregulilor pentru a fi corectate. O să-mi spuneţi că alţii hotăresc pentru noi. Societatea trebuie clădită de la bază. Nu fiţi nepăsători! Societatea americană este democratică pentru că fiecare a înţeles regula jocului. Şi o respectă. The Eagles nu copiază pe nimeni. Sunt unici. Iar dacă vor exista trupe care-i vor copia, acesta va fi un exemplu de marketing naţional. Vă dau un singur exemplu: The Australian Pink Floyd Show. Cea mai bună trupă de coveruri Pink Floyd din lume. Mai sunt 3, 4 asemenea, în urma lor. Nu vă întrebaţi de ce? Aşa că, Take It Easy. Cu răbdarea treci marea. Schimbarea nu vine de peste graniţă. Este în noi. Atât cât putem, fără a sta cu mâinile în sân. Dacă nu, întoarceţi-vă relaxaţi, la fotoliul stingher din sufragerie şi străbateţi eternitatea you-tube. Aveţi de azi un motiv. Dacă veţi căuta trupe cu acelaşi mesaj emoţional nu veţi prea uşor. Colecţionarii înrăiţi ştiu desigur de Cowboy Junkies din Canada, Supertramp din UK sau Fleetwood Mac din perioada a doua a vieţii muzicale. Dar nu la acelaşi nivel. The Eagles survolează Rocky Mountain Way.

"Desperado, oh, you ain't gettin' no younger / Your pain and your hunger, they're drivin' you home / And freedom, oh freedom well, that's just some people talkin' / Your prison is walking through this world all alone."

Encore:

Hotel California

Encore 2:

Take It Easy

Rocky Mountain Way (Joe Walsh song)

Desperado

Pentru o concluzie, am să-l întreb pe Ioan de ce crede că au ales aceste piese la bisuri?

Ioan Big: Simplu, este acelaşi set (vorbim de bisul numărul 2) pe care îl cântă de aproape zece ani ca bisuri în turnee... la Praga în 2009, a fost identic. Doar berea a fost alta... şi sound-ul.

sala din anvers.jpg

Prima recenzie a călătoriei noastre muzicale se încheie aici. În următoarea, vom depăna amintiri despre concertul lui Robert Cray de la club DeRoma din Anvers şi de la Maratonul de Jazz din Bruxelles, unde l-am văzut pe Lucian Ban şi al său Elevation Quartet şi pe Robin McKelle & the Flytones. Alături de impresiile dintr-un veritabil Belgian Tour de Force, excursii datorate prietenului Ciprian Halici în Bruges, în Ghent, la Marea Nordului, mai apoi în Leuven, Huy sau prin Munţii Ardeni şi frumosul oraş Dinant, acolo unde acum 200 de ani s-a născut Adolphe Sax inventatorul celebrului instrument de suflat. Pe scurt, BBM.

Belgian Beer Me!

Radu Lupaşcu
14 iunie 2014

bilet eagles.jpg

 


Adio, dar rămân cu tine !

Ca orice om iubitor, ba chiar devorator de muzică - fiindcă ce e muzica, dacă nu hrană pentru spririt?! - în ultimele 2 decenii am fost prezent la o seamă de concerte organizate în București sau pe alte plaiuri.

Am văzut, am auzit trupe și muzicieni pe care-i iubesc și cărora le datorez enorm. Au fost momente când credeam că visez, că nu se poate ca omul din fața mea să fie Carlos Santana, sau Eric Clapton, sau Paul Rodgers, sau Roger Waters ș.a.m.d... Căci în mintea și sufletul meu, acești mari muzicieni rămâneau, fizic vorbind, cu totul inaccesibili. Asemeni zeilor, ei își aveau sălașul în vârful unui Olimp, acolo unde nu puteau fi văzuți, ci doar auziți de pământeni. Cu timpul am înțeles, m-am obișnuit cu gândul că și ei - eroii tinereții noastre pline de frustrări - sunt oameni, cu bune și cu rele. Oameni care au nevoie de admirația noastră dar și de banii noștri, la fel cum și noi avem nevoie de muzica lor.

Nu-mi aduc aminte să fi fost dezamăgit de vreunul din muzicienii notorii care au onorat cu prezența lor plaiurile dâmbovițene. Poate doar rateurile de la începutul concertului susținut de Jon Anderson la Sala Radio (prin 2001 sau 2002) m-au pus un pic pe gânduri. Dar liderul Yes și-a revenit repede, și după câteva ezitări și scuzele de rigoare, vocea sa a început să sune la fel de limpede ca pe vremuri. Niște ani mai târziu, am aflat cu tristețe că Jon Anderson suferă de astm și nu mai poate să cânte.

A fost momentul când a trebuit să înfrunt gândul care îmi tot da târcoale de multă vreme:

Timpul, nenorocitul ăsta de timp ne trece pe toți, și o dată cu noi îmbătrânesc și eroii noștri de-altă data. Unii dintre ei se țin încă bine, vezi bunăoară recenta prestație a lui John Mayall la venerabila vârstă de 79 de ani, sau - și mai încoace - concertul lui Roger Waters care a intrat și el in al 8-lea deceniu.

Ca să-mi întăresc moralul, când și când mi-aduc aminte de cele povestite de prietenul Lucian din Chicago:

Pe la începutul anilor 2000, la festivalul de blues de la Chicago a fost invitat decanul de vârsta al blues-ului american (şi probabil, mondial): Homesick James, care la vremea aceea avea fix 94 de ani. Fiindcă nu mai putea să meargă, Homesick James a fost adus pe brațe și așezat pe un scaun. I-au dat apoi chitara, iar el le-a cântat oamenilor bluesul. Comentariile sunt de prisos.

Și totuși, oricât aș încerca să mă mint, nu uit că timpul trece și ia cu el - unul cîte unul - pe cei mai buni dintre cei buni: Gary Moore, Alvin Lee, Richard Wright, Eric Wolfsson și mulți alții plecați dintre noi înainte de vreme. Același netrebnic de timp pe unii îi lasă încă în viața, dar îi omoară într-altfel, mai subtil și desigur mai sadic: Le ia vocea, ceea ce pentru un cântăreț echivalează cu moartea ...

Tot dau ocol, fiindcă nu știu cum să spun ceea ce vreau să spun, așa că am s-o iau de-a dreptul:

Vineri 20 iunie, pe o vreme mizerabilă - ploaie rece de noiembrie, asezonată cu vânt - m-am dus la Sala Palatului ca să-l revăd pe Ian Anderson, fiindcă Jethro Tull e cam mult zis. Ascultasem de multe ori recentul său album, “Homo Erraticus”, lansat în aprilie anul acesta și eram sigur că va fi un concert pe măsura așteptărilor. Apropo de titlu, am cautat ieri in dicționarul latin - român și am aflat traducerea, foarte inspirată a acestuia: „Omul Rătăcitor”. Inclusiv pe acest din urmă album, vocea lui Ian Anderson sună foarte bine, așa că nu aveam de ce să-mi fac griji. Și - în parte - așa a fost: Flautistul de geniu, fluierașu-ntr-un picior, este același dupa 46 de ani de la primul album Jethro Tull. Vocea însă, vocea lui Ian Anderson „s-a dus cu dușii / iar cărăbușii / i-adună-n sacul gușii / cenușa cenușii” (mi-am permis o parafrază la poemul “Cărăbușul” din „Zoosophia” lui Ion Gheorghe).

Jethro Montaj 2014.jpg

N-am fost și nu sunt supărat pe inginerii de sunet care trebuie că au corectat cu mijloace tehnice părțile vocale la “Homo Erraticus”, înregistrate de Ian Anderson în studio. Nici dezamăgit n-am fost de un Ian Anderson care se ridica pe vârfurile pantofilor încercând zadarnic să prindă acutele / care fugeau speriate ca ciutele ... Am fost însă și sunt în continuare trist, dar mai ales pornit pe ticălosul ăsta de timp care trece, trece, trece și - asemeni unei viituri - ia cu el tot ce întâlnește în cale; pînă și vocea unică a acestui mare muzician care este și rămâne pentru noi toți Dr. Jethro: IAN ANDERSON.

V.R. Cantacuzu
22 Iunie 2014

Foto: Alin Crăciun


LA CALD – MINICRONICĂ DE CUNOSCĂTOR

Sorin Minghiat.jpgLa al treilea concert Jethro Tull la Bucureşti, nu putea lipsi din public Sorin Minghiat. Pentru cei care nu ştiu, el este cel care, de peste patruzeci de ani, întregeşte cu sunete de flaut piesele lui Doru Stănculescu, în principal, dar şi ale aproape tuturor colegilor din folk-ul românesc. Adică, este un fel de “The Band” autohton (cum îmi place mie să spun) care a cântat şi cântă mai cu toată lumea (bună!) din breaslă, aşa cum, mai toată floarea muzicală americană din anii ’70-’80 a fost acompaniată de amintita trupă. Acestea fiind argumentele, nu puteam să-i ratez opiniile, de fin cunoscător al fenomenului Dr. Jethro: “Prima parte a fost corectă. Nu a fost spectaculoasă. A fost exact ceea ce ştiam că trebuie să fie într-un concert Jethro Tull. Poate, m-aş fi aşteptat la mai mulţi flauţi, însă, în urma spectacolelor pe care le-a avut la Bucureşti, după care s-a dat cu capul de diverse opinii, a învăţat că trebuie să cânte şi pe viu şi cu tot adevărul pe care îl implică un astfel de concert, la care Jethro Tull-iştii se aşteaptă.

Ce piese mi-aş dori să mai ascult în partea a doua? Cred că nu mai are Ian Anderson atâta suflu încât să cânte toate piesele pe care mi-aş dori eu să le ascult. Fiecare artist îşi face repertoriul aşa cum simte. În orice caz, prima parte a fost foarte bine ponderată şi foarte bine construită, echilibrată. A fost, într-adevăr, pentru repriza întâi (ca să fiu în ton cu Campionatul Mondial de Fotbal), foarte bine gândită. După pauză, a fost tot ca la fotbal. În repriza a doua, Anglia a fost mult mai bună decât în prima. Am auzit exact ceea ce mi-aş fi dorit să aud. Mi-a fost teamă să nu mă surprindă şi bine a făcut că nu m-a surprins, pentru că a ştiut să-şi pondereze solo-urile de flaut, a ştiut să cânte cu chitara atunci când a trebuit, a ştiut să cânte cu vocea aşa cum a trebuit. Deşi am auzit voci din sală care spuneau că nu-l mai duce vocea, la 67 de ani, eu cred că este normal să nu mai ai glasul de la 25 sau 30 de ani. Repet: eu am auzit exact ceea ce mi-aş fi dorit să aud, un concert echilibrat, cu piese selectate desăvârşit. Deci, de data asta, un concert live–live. Totuşi, dacă m-a surprins ceva, m-a surprins modestia şi profesionalismul pe care l-au afişat oamenii de pe scenă. Ian Anderson este în formă, respiră foarte bine pentru că, probabil, nu s-a reapucat de fumat. Nu, glumesc. Respiră încă foarte bine, iar povestea asta cu “suflul” este un exerciţiu permanent fără de care la flaut nu poţi face performanţă. L-am admirat din tinereţea noastră, îl admir şi acum, dar nu am încercat niciodată să îl copiez. Doar mi-am însuşit tehnici care, în general, în genul ăsta de muzică se fură, nu se învaţă, nu se studiază nicăieri.” (Sorin Minghiat)

A consemnat,
Teodora Ionescu
21 iunie 2014

"I didn't want to be just another third-rate guitar player who sounded like a bunch of other third-rate guitar players. I wanted to do something that was a bit more idiosyncratic, hence the switch to another instrument. When Jethro Tull began, I think I'd been playing the flute for about two weeks. It was a quick learning curve...literally every night I walked onstage was a flute lesson." (Eric Clapton)

SETLIST (Sala Palatului, Bucureşti 20.06.2014)

1. Living in the past - single UK #3; US#11/1969; LP "Living in the past "(album compilaţie) 1972. Relansat ca single în SUA a ocupat #11/1985;

2. With you there to help me - LP "Benefit" UK #3;US#11/1970; apare şi pe **;

3. Nothing is easy - LP "Stand up" UK #1; US #20/1969. Melodia va apare şi pe LP-ul "Nothing is easy: Live at The Isle of Wight 1970" (**) lansat în 2004;

4. Mother goose - LP "Aqualung" UK #4; US #7/1971. Editată şi pe single B-side la Hymn 43;

5. Doggeland - LP "Homo eraticus" 2014;

6. Enter the uninvited - LP "Homo eraticus" 2014;

7. Thick as a brick - LP "Thick as a brick" UK #5; US #1/1972;

8. Sweet dream - single UK #7/1969. A fost relansat pe single - B-side la "A stitch in time" - în 1978, dar nu a intrat în topuri;

9. Bourre^ - LP "Stand up" UK #1; US#20/1969 UK #3; US#11/1970; apare şi pe **. Lansat ca single nu s-a clasat în topuri;

Pauză

10. Too old to rock'n'roll, too young to die - LP "Too old to rock'n'roll, too young to die"; UK#25; US #14/1976. Lansat pe single nu s-a clasat în nici unul dintre topuri;

11. Songs from the wood - LP "Songs from the wood" UK #13;US#8/1976;

12. Farm on the freeway - LP "Crest of a knave" UK #19; US #32/1987. Lansat ca single nu a intrat în topuri;

13. My God - LP "Aqualung" UK #4; US #7/1971. Apare şi pe **;

14. Budapest - LP "Crest of a knave" UK #19; US #32/1987;

15. Aqualung# - LP "Aqualung" UK #4; US #7/1971;

Encore:

16. Locomotive breath - LP "Aqualung" UK #4;US#7/1971. Melodia apare pe o mulţime de albume Jethro Tull. Ca single s-a clasat US #62/1976.

jethro tull 1 2014.jpg

Toate cântecele au fost scrise de Ian Anderson, mai puţin cele indicate^(instrumental, J. S. Bach arr. Anderson) şi #(Ian Anderson, Jennie Anderson). Muzicieni: Ian Anderson - solo şi backing vocal, flaut, chitară acustică; Florian Opahle - chitară electrică; John O'Hara - pian, orgă, clape; David Goodier - bas; Scott Hammond - baterie.

Mircea Giurgiu
Foto: Alin Crăciun
21 iunie 2014


YANNI

Spiritul grec la Sala Palatului (30 mai 2014)

Yanni_01.jpgYanni (Yiannis Chryssomallis) s-a născut pe 14 noiembrie 1954, în Kalamata (Grecia), fiu al unui bancher şi al unei casnice. Yanni a arătat un talent muzical la vârstă fragedă, începând să cânte la pian de la vârsta de 6 ani. Părinţii l-au încurajat să înveţe în ritmul şi felul său, fără a-i oferi o educaţie muzicală de specialitate. Muzicianul autodidact continuă să utilizeze "stenografia muzicală" pe care a dezvoltat-o de copil, în locul utilizării tradiţionalei notaţii muzicale (pe note). O curiozitate: la vârsta de 14 ani Yanni a stabilit un record naţional în proba de înot 50 m liber. În noiembrie 1972, Yanni s-a mutat din Grecia în SUA pentru a studia psihologia la Universitatea din Minnesota, începând cu luna ianuarie 1973. Pentru un timp a câştigat bani spălând vase la sindicatul studenţesc. Yanni a explicat mai târziu că învăţarea limbii engleze l-a forţat să citească fiecare paragraf de mai multe ori, într-un proces lent şi frustrant, ceea l-a ajutat să memoreze materialul şi să încheie cu succes testele. Yanni a primit diploma universitară B.A. (Bachelor of Arts) în psihologie, în 1976. În timpul studenţiei Yanni a cântat într-o formaţie rock locală şi a continuat să studieze pianul şi instrumentele cu clape. După absolvire, atunci când s-a dedicat exclusiv muzicii pentru un an întreg şi a fost mai fericit ca niciodată, a decis ca muzica să fie "meseria' sa. În 1977, Yanni s-a alăturat formatiei de rock din Minneapolis, CHAMELEON, lucrând cu fondatorul grupului, bateristul Charlie Adams şi astăzi împreună. După ce a părăsit formaţia s-a mutat la Los Angeles pentru a se dedica compunerii de muzică de film. În 1980, Yanni a înregistrat primul său album, OPTIMYSTIQUE care a fost lansat de Atlantic Records în 1984 şi re-lansat în 1989 de Private Music. Yanni şi-a format propria orchestră în anul 1987 şi a început turneele din anul 1988, cu un ansamblu incluzând pianistul/cântăreţ JOHN TESH şi bateristul CHARLIE ADAMS pentru a-şi promova albumele sale timpurii, KEYS TO IMAGINATION, OUT OF SILENCE şi CHAMELEON DAYS.

Punctul culminant al turneului a fost concertul cu Dallas Symphony Orchestra care a primit o cronică pozitivă, considerată a fi "actul de naştere" al recunoaşterii publice a lui Yanni, de către criticii Dallas Times Herald care declarau că: "Apariţia lui Yanni este <>> cu creşterea popularităţii muzicii instrumentale contemporane". Yanni a câştigat vizibilitate ca rezultat al apariţiei în noiembrie 1990 în revista PEOPLE şi la THE OPRAH WINFREY SHOW, împreună cu actriţa LINDA EVANS, cu care avea o relaţie din 1989. Ca să nu fim maliţioşi, apariţiile la televiziune, discurile vândute foarte bine şi abundenţa de concerte i-au câştigat recunoaşterea, independent de relaţia sa cu Linda. DARE TO DREAM, lansat în 1992 a fost primul album nominalizat pentru GRAMMY. Albumul include "Aria", o melodie bazată pe "Duetul florilor" din opera Lakmé de Léo Delibes, compusă în 1883, popularizată de către o reclamă premiată a British Airways. Al doilea album nominalizat la premiile GRAMMY, IN MY TIME a urmat în anul 1993. Concertul "breşă" al lui Yanni, YANNI LIVE AT THE ACROPOLIS, a fost filmat în septembrie 1993 la TEATRUL HERODES ATTICUS, vechi de 2.000 de ani, în Acropole, iar albumul şi caseta VHS, au fost lansate în 1994. Acesta a fost primul album live, care a utilizat nucleul formaţiei şi orchestra simfonică ROYAL PHILARMONIC ORCHESTRA dirijată de iranianul SHAHRDAD ROHANI. Fără vreun suport financiar, Yanni a riscat 2 milioane de dolari din averea personală în producţie, într-o strategie de impulsionare a profilului său artistic şi de deschidere a noi pieţe pentru muzica sa. Caseta video a fost difuzată de PBS şi a devenit unul dintre cele mai populare programe difuzate vreodată, transmis în 65 de ţări, vizionat de 500 de milioane de telespectatori, devenind a doua cea mai vândută casetă video a tuturor timpurilor (după THRILLER a lui Michael Jackson), peste 7 milioane de copii în lumea întreagă.

Yanni_02.jpgÎn martie 1997, Yanni a devenit unul dintre puţinii artişti din vest căruia i s-a permis să concerteze şi să înregistreze la TAJ MAHAL, în India. În luna mai 1997 Yanni a continuat cu spectacolele în Oraşul Interzis din Beijing (China), devenind primul artist din vest, în vremurile moderne, căruia i s-a permis să evolueze în acest amplasament istoric. Aceste evenimente au condus la realizarea albumului live şi a unui video TRIBUTE, lansat în noiembrie 1997. După negocierea cerinţelor pentru dobândirea dreptului de a concerta la Taj Mahal şi Oraşul Interzis în 1997, despărţirea de Linda Evans la începutul anului 1998 şi încheierea unui lung turneu mondial (la finele anului 1998), Yanni şi-a întrerupt cariera muzicală. Yanni a declarat mai târziu că a devenit depresiv şi s-a întors în Grecia natală pentru a locui cu părinţii, înainte de a începe să călătorească prin lume. El nu a mai dat timp de 2 ani nici un interviu, explicând: "Am călătorit. Am vrut să intru în contact cu ideile despre viaţă ale altor oameni, să mă detaşez de Visul American". În anul 2000, după 2 ani şi jumătate de hiatus, Yanni a lansat albumul IF I COULD TELL YOU, primul album de studio în 7 ani. Albumul s-a vândut în 55.000 de copii în prima săptămână şi a intrat direct pe locul 20 în topul Billboard Hot 100, cea mai înaltă poziţie de debut. Albumul din 2003, ETHNICITY, reprezintă mai multe culturi mondiale, Yanni declarând că a folosit cuvântul ethnicity (etnie) pentru a reflecta culoarea şi frumuseţea unei societăţi multiculturale. Pentru prima dată în carieră, Yanni a utilizat vocalişti în albumul realizat în colaborare cu Ric Wake, YANNI VOICES, primul album dupa 6 ani. PBS a pus în undă, în format video, concertul de la Acapulco din luna noiembrie 2008, cu săptămâni înainte de lansarea oficială (24 martie 2009) a albumului, lansarea albumului fiind precedată de un turneu. Albumul YANNI MEXICANISIMO lansat în noiembrie 2010, la aniversarea bicentenală a Mexicului, a fost un tribut adus acestei ţări, prin interpretarea colaborativă de către Yanni, a melodiilor populare mexicane şi a implicat colaborarea cu cântăreţul/compozitor Pepe Aguilar şi actriţa-cântăreaţă Lucero. THE TRUTH OF TOUCH, album lansat în februarie 2011 este primul album de studio cu material nou, la 8 ani după ETHNICITY. Conţinutul variat reflectă influenţele contemporane ale muzicii instrumentale, electronice şi cinematice şi face "trecerea" spre muzica pop, new age şi world music. Deşi declarase că TRUTH OF TOUCH a început prin experimentarea unui design sonor nou, specialiştii consideră că albumul arată revenirea lui Yanni la "rădăcinile" sale instrumentale şi ar putea să pară pentru fani muzica sa de la mijlocul anilor '90. Trei melodii din cele 15 de pe albumul predominant orchestral includ părţi vocale ale vocaliştilor folosiţi în albumul YANNI VOICES.

În octombrie 2011, Yanni a fost onorat de către poporul chinez prin adoptarea unui pui de panda gigant, de 2 luni. Adoptarea unui panda este o onoare care este rezervată aproape exclusiv naţiunilor, iar Yanni este primul artist care a fost vreodată onorat cu asemenea cadou. Baza Chengdu Panda Research i-a oferit acest cadou deoarece a simţit că muzica sa se armonizează cu natura ursului panda. După o atentă analiză, Yanni l-a numit cu afecţiune "Santorini". În interiorul numelui este cuvântul "Irini" care în limba greacă înseamnă "pace". Santorini este de a asemenea una dintre cele mai frumoase insule din Grecia natală, una dintre cele mai frumoase melodii ale lui Yanni, numele ursuleţului fiind "superba panda a păcii". Experienţa l-a mişcat profund şi l-a determinat să colaboreze cu World Wildlife Fund pentru a ridica gradul de conştientizare şi creşterea sprijinului pentru protecţia ursului panda gigant. În aprilie 2102 a lansat YANNI LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO, un CD şi un DVD live, înregistrat şi filmat în două concerte outdoor, la 16 şi 17 decembrie la CASTILLO (FORT) SAN FELIPE DEL MORRO ("EL MORRO"), patrimoniu mondial UNESCO, în San Juan, Puerto Rico. Concertele înregistrate au fost prezentate de către PBS, producţia fiind cea de a 10-a colaborare a lui Yanni cu această organizaţie. Yanni a participat în China, la 9 februarie, 2013 la CCTV SPRING FESTIVAL GALA, un eveniment care are o audienţă anuală de 700 de milioane, cu interpretul chinez de zither - Chang Jing. Acesta a fost primul an în care au fost invitaţi artişti străini. În martie 2014, YANNI a lansat al 17-lea album de studio, INSPIRATO, o colaborare cu tenorul de opera PLACIDO DOMINGO şi producătorul RIC WAKE care ca şi cu 5 ani în urmă a pus în evidenţă performanţele vocale. În INSPIRATO distinşi interpreţi de operă au interpretat versiuni ale unor melodii lansate anterior, dealungul carierei sale, titlurile melodiile şi lirica fiind in limba italiană.

Din 2010, turneele internaţionale au inclus reprezentaţii în următoarele ţări (în ordine alfabetică): Anglia, Argentina, Armenia, Bahrein, Belarus, Brazilia, Bulgaria, Canada, Chile, Republica Cehă, Coreea de Sud, Dubai, Emiratele Arabe Reunite, Germania, India, Israel, Liban, Mexic, Oman, Panama, Polonia, Puerto Rico, Qatar, România, Rusia, Singapore, Sri Lanka, SUA, Thailanda, Turcia, Ucraina, Ungaria.

Pentru că rolul orchestrei îl consider primordial în succesul incontestabil al spectacolului, mă voi opri asupra componenţei multinaţionale, asupra muzicienilor de talent, aleşi "pe sprânceană". Yanni a angajat muzicieni de diferite nationalităţi şi a încorporat o serie de instrumente exotice pentru a crea o muzică care a fost numită o fuziune eclectică de tonalităţi etnice. Influenţat de întâlnirile sale cu diverse culturi de pe întreg globul, muzica se spune că reflectă filosofia sa "o lume, un popor". Trebuie să menţionez de asemenea aranjamentele muzicale deosebit de inspirate, perfect "asortate" genului de melodii. De exemplu melodiile lente, cu o puternică încărcătura emoţională, melodii apropiate sufletului lui Yanni, au avut doar acompaniament de coarde - Felitsa, End of August, vocile celor 2 soliste au fost folosite doar la melodiile care au fost create special pentru orchestră şi voce, marea majoritate a melodiilor fiind presărate de solo-uri instrumentale excepţionale, muzical şi tehnic. Aproape tuturor membrilor orchestrei li s-a oferit momentul lor de glorie. Fără a greşi (spre deosebire de unele "staruri" care fac tot posibilul de a ieşi doar ele în "faţă" şi a-şi lăsa colegii într-un con de umbră) Yanni are un respect deosebit faţă de cei pe care-i are alături. Bravo Yanni!

ORCHESTRA

Charlie Adams - baterie, Illinois, USA - prieten "de o viaţă " (din anul 1977), de pe vremea în care cântau în grupul de rock Chameleon, al lui Charlie.

Benedikt Brydern - vioară, Munchen, Germania - violonist cu experienţă în jazz; de 4 ani în formaţia de turnee a lui Yanni.

Jason Carder - flugelhorn, Arizona, USA - profesor de trompetă de jazz la Universitatea din Miami; de 4 ani este în formaţia de turnee a lui Yanni.

Yoel Del Sol - percuţie, Cuba - este percuţionistul de bază al lui Yanni de 4 ani, este un interpret fantastic de conga şi a adus în formaţie energia şi spiritul latino.

Victor Espinola - harpă, Asuncion, Paraguay - are un stil unic de interpretare; este în formaţie de 10 ani.

Ming Freeman - claviaturi, Taiwan - prezentat de Yanni ca unul dintre cei mai buni interpreţi de instrumente cu clape din lume, rapid şi ritmic, este cu Yanni de aproape 20 de ani.

Lauren Jelencovich - vocalistă, Florida, USA - cu educaţie clasică la Manhattan School of Music, cu un ambitus vocal de invidiat, este în turnee cu Yanni de 2 ani.

Lisa Lavie - vocalistă, Montreal, Canada - vocalista blondă pusă în valoare de Yanni în cele mai dificile melodii este şi compozitoare, fiind în formaţie de 2 ani.

James Mattos - corn, California, USA - cântă de peste 18 ani în orchestra lui Yanni, el fiind responsabil cu menţinerea sunetelor joase, calde şi bogate, dealungul concertelor.

Sarah O’Brien - violoncel, Nottingham, Anglia - educată la Guildhall School of Music în Londra, a participat alături de Yanni la toate concertele sale importante.

Mary Simpson - vioară, Virginia, USA - de origine chineză. Stilul ei de interpretare cu tentă bluegrass, aduce căldură şi bogaţie sunetului, iar prezenta ei scenică fură inimile audienţei, de 2 ani de când este în orchestra lui Yanni.

Dana Teboe - trombon, Florida, USA - este recunoscut ca trombonistul cu un ton impecabil, acurateţe şi energie. Dana cântă cu Yanni de 8 ani.

Gabriel Vivas - bas, Caracas, Venezuela - aduce un suflu nou în chitara bas, este cu Yanni din 2008 şi este unul din interpreţii de frunte a acestui instrument.

Samvel Yervinyan.jpgSamvel Yervinyan - vioara, Erevan, Armenia - este recunoscut ca unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii şi este cu Yanni de 10 ani.

Alexandr Jirov - violoncel, Moscova, Rusia - “Saşa” cum i se spune, este în turnee cu Yanni de aproape 17 ani şi a cântat în toate spectacolele importante. Un talent incredibil şi un stil unic de interpretare.

Am să închei cu o prezentare a melodiilor interpretate, cu referiri la albumul sau albumele pe care a apărut melodia, anul apariţiei albumului, clasarea în Topul Billboard al albumelor New Age şi scurte "precizări". Un set list agreabil, cel mai bine ales, dintre cele trei concerte susţinute până acum la noi!

1. DELIVERANCE - din albumul TRIBUTE 1997 înregistrat live la Taj Mahal-Agra(India) şi Oraşul interzis Beijng(China) - vocal LAUREN JELENCOVICH şi LISA LAVIE

2. SANTORINI - KEYS TO IMAGINATION 1986; IN CELEBRATION OF LIFE 1991 US#3 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums

3. TRUTH OF TOUCH - TRUTH OF TOUCH 2011, US#1/2011 şi 2012 Top New Age Albums; LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums

4. KEYS TO IMAGINATION - KEYS TO IMAGINATION 1986; IN CELEBRATION OF LIFE 1991 US#3 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums; YANNI LIVE! THE CONCERT EVENT 2006 US #1 Top New Age Albums

5. FELITSA - DARE TO DREAM 1992 US #2 Top New Age Albums - prima nominalizare GRAMMY, dedicata mamei sale Felitsa; IN MY TIME 1993 US #1 Top New Age Albums; DISC DE PLATINĂ; a doua nominalizare GRAMMY; LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums

6. VOYAGE - TRUTH OF TOUCH 2011 US#1/2011 şi 2012 Top New Age Albums; LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums

7. THE END OF AUGUST - IN MY TIME 1993 US #1 Top New Age Albums; DISC DE PLATINĂ; a doua nominalizare GRAMMY - dedicată Greciei, ţara sa natală. LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums. Melodia va apărea pe albumul INSPIRATO US #1 Top New Age Albums sub numele Ode alla Grecia (Ode to Greece) în interpretarea lui Placido Domingo

8. THE RAIN MUST FALL - CHAMELEON DAYS 1988 US #2 Top New Age Albums; REFLECTIONS OF PASSION 1990 US#1 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums; LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums

- solo chitară bas - GABRIEL VIVAS şi solo vioară Samvel Yervinyan

- SOLO VIOLONCEL - ALEXANDER JIROV

9. REFLECTIONS OF PASSION - CHAMELEON DAYS 1988 US #2 Top New Age Albums; REFLECTIONS OF PASSION 1990 US#1 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums

10. VERTIGO - TRUTH OF TOUCH 2011 US#1/2011 si 2012 Top New Age Albums ; LIVE AT EL MORRO,PUERTO RICO 2012 US #1 2012 si 2013 Top New Age Albums

11. NIGHTINGALE - compusă pentru concertele din Taj Mahal - Agra (India) şi Oraşul Interzis (Beijing) TRIBUTE 1997. LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums. Melodia va apărea pe albumul INSPIRATO US #1 Top New Age Albums sub numele Usignolo (Nightingale) în interpretarea LAURENEI JELENCOVICH

- Vocal - LAUREN JELENCOVICH; solo vioară Samvel Yervinyan

12. ACROYALI - OUT OF SILENCE 1987; REFLECTIONS OF PASSION 1990 US#1 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums

13. DESIRE - DARE TO DREAM 1992 US #2 Top New Age Albums

- Superb solo flugelhorn - JASON CARDER

14. UNTIL THE LAST MOMENT - IN MY TIME 1993 US #1 Top New Age Albums; DISC DE PLATINĂ; a doua nominalizare GRAMMY; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums; YANNI LIVE! THE CONCERT EVENT 2006 US #1 Top New Age Albums

15. MARCHING SEASON - (cu solo de baterie CHARLIE ADAMS) - CHAMELEON DAYS 1988 US #2 Top New Age Albums; IN CELEBRATION OF LIFE 1991 US #3 Top New Age Albums

- SOLO HARPA - VICTOR ESPINOLA

16. ARIA - DARE TO DREAM 1992 US #2 Top New Age Albums

- Solo viori

17. NIKI NANA (WE'RE ONE) - NIKI NANA 1989 - US#2 Top New Age Abums; TRIBUTE 1997

- Vocal

18. STANDING IN MOTION - OUT OF SILENCE 1987; IN CELEBRATION OF LIFE 1991 US #3 Top New Age Albums; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums; YANNI LIVE! THE CONCERT EVENT 2006 US #1 Top New Age Albums

19. NOSTALGIA - KEYS TO IMAGINATION 1986; REFLECTIONS OF PASSION 1990 US#1 Top New Age Albums

20. THE STORM - YANNI LIVE! THE CONCERT EVENT 2006 US #1 Top New Age Albums

21. ONE MAN'S DREAM - IN MY TIME US #1 1993 Top New Age Albums; DISC DE PLATINĂ; a doua nominalizare GRAMMY; LIVE AT THE ACROPOLIS 2005 US#1 Top New Age Albums; LIVE AT EL MORRO, PUERTO RICO 2012 US #1 2012 şi 2013 Top New Age Albums.

Yanni_03.jpg

Concluzia: Un concert superb, care a încântat miile de spectatori din Sala Palatului, ce ar fi dorit ca acesta să nu se termine niciodată!

Mircea Giurgiu
7 iunie 2014

Foto: Jan Ghimpeţeanu




An Evening With TRANSATLANTIC … E-Werk, Köln – 9.03.2014

Se spune că există lucruri care ţi se întâmplă o singură dată în viaţă. Mi-aş fi dorit un concert Transatlantic măcar o dată. Printr-o conjunctură favorabilă în data de 9 mai încheiam un proiect în Bruxelles, aşa că am făcut un ocol spre casă prin Köln pentru a nu rata ultimul concert din Germania (după Karlsruhe, Munchen şi Berlin) al supergrupului, mai ales că revenirea cu albumul nou “Kaleidoscope” fusese o plăcută surpriză.

După un tur de oraş şi redescoperirea unor atracţii turistice şi a celebrei beri Kölsch pe care am testat-o în câteva locaţii, m-am îndreptat spre E-Werk, o sală amenajată în urmă cu 20 ani într-una din fabricile abandonate, transformată în locaţii pentru cluburi, evenimente, concerte şi distracţie.

Prima surpriză ajuns în zonă, a fost vârsta înaintată a spectatorilor, media fiind în jur a 45-46 de ani. Oameni serioşi hârşiiţi se pare în rock, purtând tricouri cu Genesis, Pink Floyd, Yes, Rush, Marillion sau Dream Theater, îşi făceau încălzirea cu o bere în faţa intrării discutând evident despre muzică, cuvântul “prog“ fiind prezent ca un semn de punctuaţie. Am intrat cu emoţie şi m-am îndreptat spre standul cu tricouri şi discuri. Lume multă, pasionată, cunoscătoare, aşa că n-am rezistat şi am intrat în vorbă cu clienţii şi cu cei care vindeau pentru a afla detalii despre trupele expuse Agents of Mercy – proiect al lui Roine Stolt – şi Edison’s Children – proiectul lui Pete Trewavas. Discuţiile s-au încins şi am plecat de acolo cu un tricou şi 5 albume cu cele două trupe, toate extraordinare. Mi-am adus aminte că germanii sunt un popor înalt aşa că m-am grăbit să îmi găsesc un loc favorabil în faţa scenei. Uşor, uşor lumea s-a adunat în timp ce pe fundal trona coperta “Kaleidoscope“, iar în boxe rula discul bonus, cu coveruri Yes, Focus, Moody Blues, King Crimson.

Intrarea în scenă s-a făcut pe “Into the Blue“ care deschide şi noul disc, apoi s-a continuat cu “My new world“ şi emoţionala “Shine“. Dinamica de fundal în deplină armonie cu muzica a făcut trecerea spre “Whirlwind“ pentru mai bine de 40 minute. Au urmat “Beyond the sun“ şi “Kaleidoscope“ cântate întocmai ca pe disc cu măiestrie instrumentală şi acurateţe tehnică, cu zâmbetul pe buze şi în continuu dialog cu publicul, dialog susţinut de Morse şi mai ales de Portnoy, care a declarat că “am păstrat ce avem mai bun pentru ultimul concert din Germania". Superbă a fost şi intercalarea în piesă a unui fragment de câteva secunde din Metallica – “Ride the lightning”, în timp ce pe fundal a apărut coperta albumului (una din reprizele piesei Kaleidoscope se numeşte “Ride the lightning“). După un dialog instrumental Morse – Stolt a urmat finalul cu “We all need some light“, în care toată sala s-a umplut de lumină şi “Black as the sky“ care a încheiat recitalul, dar nu şi concertul pentru că trupa a revenit la “encore” cu “All of the above“, încheiind magistral cu o incursiune în “Stranger in your soul“, în aplauzele celor peste 1.500 de spectatori (Să fie puţini? Câţi ar veni în Bucureşti la un concert Transatlantic?). Una peste alta au fost mai mult de 150 de minute fără pauză, în deplină relaxare. Dar nu v-am spus cine sunt Transatlantic! Personal cred că este cel mai valoros grup de rock progresiv al momentului, un adevărat supergrup cu muzicieni care activează în multe proiecte, au apariţii solo şi tot ce fac, fac cu mult profesionalism.

Transatlantic.jpg

Neal Morse pare a fi creierul, dirijorul, cel către care se uită toţi ceilalţi, membru fondator al trupei Spock’s Beard. Vocea principală, clape simple şi chitara se îmbină sub coordonarea lui Dumnezeu, după cum declara Neal foarte pătruns de influenţa divină asupra familiei sale şi a carierei sale muzicale (câteva dintre albumele sale au ca subiect divinitatea).

Nimic pare însă a nu se întâmpla pe scenă fără Mike Portnoy, explozibilul baterist (bine)cunoscut din Dream Theater şi alte proiecte gen Adrenaline Mob, Winery Dog sau Liquid Tension Experiment. Mike este frontman-ul, el discută cu publicul, el bate tobele şi în ce este pe lângă, din toate poziţiile şi este... inepuizabil.

Roine Stolt este chitaristul şi în tot ce face se vede calmul suedez, rigurozitatea scandinavă care a făcut ca trupa The Flower Kings şi toate proiectele sale să fie fără greşeală (recomand Agents of Mercy).

Pete Trewavas aduce tinereţe în grup prin zâmbetul său şi prin modul cum mânuieşte chitara bas – îl ştiţi de la Marillion – dacă asculţi, ai impresia că este undeva în umbră, când îl urmăreşti pe viu, realizezi că este o piesă la fel de importantă, ca la ceilalţi.

Al cincilea membru trebuia să fie Daniel Gildenlow (Pain of Salvation) colaboratorul Transatlantic de ani buni, care însă s-a îmbolnăvit, devenind indisponibil. Locul său a fost luat de un alt poliinstrumentist care a completat perfect cu chitara, vocea, percuţia şi clapele, acolo unde a fost nevoie. Ted Leonard, pe numele său, fost membru în formaţia Spock’s Beard.

Aş remarca în încheiere că fiecare din cei 5 cântă cu vocea, uneori în cor, alteori în canon, de fiecare dată însă punctând atât cât trebuie pentru a nu fi nici în exces, nici defazaţi. Sper că în ciuda împărţirii între atâtea proiecte să mai avem ocazia, măcar o dată la 4 ani a unei realizari discografice TRANSATLANTIC, dacă nu măcar a concertelor punctiforme la diverse evenimente sau festivaluri.

We all need some light!!!

Tolea Postovei
17 mai 2014


VALERIU STERIAN LA EL ACASĂ

Festivalul Naţional de Muzică Folk VALI STERIAN, de la Râmnicu Sărat, şi-a derulat cea de-a doua ediţie. El s-a desfăşurat pe durata a numai două zile, dar cred că, pentru un asemenea oraş, 16 şi 17 mai au fost zile eveniment.

Voi consemna mai întâi datele tehnice. În concurs s-au prezentat 12 aspiranţi la marele premiu. Ei au rămas să urce pe scenă şi să fie notaţi de juriu, după preselecţa făcută cu ceva vreme înainte. Dacă tot am amintit de juriu, iată şi componenţa lui: Alex Revenco – Jurnalul Naţional (preşedinte), Florin Slviu Ursulescu şi Mihai Cosmin Popescu – ambii redactori la Radio România. Da, numai trei şi mi se pare o hotărâre de bun simţ a organizatorilor de a alege judecători “din afara localităţii” – cum s-ar spune, pentru a creşte gradul de obiectivitate. Este o idee foarte bună, după părerea mea, pentru că de prea multe ori diferitele “comitete şi comiţii” locale, sunt implicate şi în organizare şi în verdictele finale.

Iată şi palmaresul: Premiul întâi Dragoş Anghel din Bucureşti şi grupul Antic din Brăila.

Premiul al doilea: Cezar Creţu din Săcele

Premiul al treilea: Oana Dragomir din Cluj

Premiul Vali Sterian (pentru cea mai buna interpretare a une compoziţii semnate de el): Mihai Moşoi din Buşteni.

Au mai fost şi patru menţiuni speciale, care, în ordinea valorii au fost obţinute de Ioana Moraru din Râmnicu Sărat, Felicia Pop din Alba Iulia, grupul Oltenii din Slănic Prahova şi Bucureşti şi Jonathan David din Bucureşti. De remarcat că nivelul concursului nu a fost prea înalt, drept care juriul a hotărât să nu acorde trofeul Vali Sterian. Mi se pare corectă o asemenea exigenţă şi pentru faptul că, cel omagiat, insuşi era un muzician exigent.

Recitalul din prima seră l-a adus pe scenă pe Mircea Baniciu. Evident, nu a fost singur, ci împreună cu Vladi Cnejevici şi Teo Boar. Normal şi firesc, au ridicat sala în picioare şi publicul (eterogen ca vârstă) a plecat spre casă fredonând unul dintre hit-urile binecunoscute din repertoriul Baniciu.

În a doua seară, după câştigătorii de anul trecut, a urmat Marius Baţu, ca de obicei, cald şi sensibil. Recitalul lui, structurat pe un amestec de piese Poesis şi cover-uri a “manipulat” publicul, liniştit şi delicat plimbându-l prin toate stările.

De remarcat prezenţa emoţionată şi emoţionantă a domnului profesor Constantin Sterian, tatăl lui Vali. Am stat puţin de vorbă şi ideea esenţială pe care dânsul o sublinia era aceea că Vali a fost cu adevărat o personalitate. Aşa şi este. Este suficient să-i asculţi doar muzica.

Mulţumin Cornel Tudose, mulţumim Dan Manciulea, pentru acest demers necesar care, cum mai spuneam sper să devină o traditie.

foto VALERIU STERIAN LA EL ACASA.jpg

Teodora Ionescu
17 mai 2014


It’s up to you !

Ieri, 8 mai 2014, în pavilionul central al Romexpo s-a petrecut întâlnirea cu vocea, motorul şi spiritul trupei Genesis din frumoșii ani '69 - '75. O epocă deosebit de creativă pentru unul din părinții rock-ului progresiv … amintesc aici doar preferatele mele: Foxtrot (1972), Selling England by the Pound (1973) şi The Lamb Lies Down on Broadway (1974). Albumele trupei Genesis sunt repere muzicale, capodopere ale muzicii progresive care merită pe bună dreptate să fie promovate în săraca noastră lume balcanică. Încadrate temporal în două perioade, ele fac diferenţa între underground şi main-stream : ante Phil Collins şi post Peter Gabriel. Ca întotdeauna, Arta Sunetelor sapă prin ruinele năpădite de buruieni și mărăcini ale templelor muzicii, încercând să scoată la lumina strălucirea lor pe nedrept uitată. Datorită tăcerii complice a diriguitorilor autohtoni de (non)valori muzicale, tânăra generaţie facebook habar n-are că Muzica este altceva decât only hit-urile servite până la saturație de posturile radio-tv spălătoare de creiere. În condițiile de mai sus și în ciuda eforturilor depuse, organizatorii acestui remarcabil eveniment muzical au puține șanse să promoveze pe mai departe demersuri artistice de calibru. Show-ul lui Peter Gabriel a fost un spectacol complet, propus şi mediatizat publicului prin toate mijloacele posibile, dar mai ales un gest generos, dovadă fiind inclusiv preţul acceptabil al biletelor. Ca beneficiar al singurei acreditări primite vreodată de la E-magic, le pot susţine acţiunile întreprinse atâta timp cât factorul hotărâtor este actul de cultură în sine şi buna organizare a întâmplării.

Montaj Peter Gabriel.jpg

Din păcate, cu o floare nu se face primavara …, iar restul depinde de noi, aşa cum încheia magistral maestrul Peter Brian Gabriel (n. 13 februarie 1950). Rămâne deci să vă spuneţi părerea, fie şi printr-un vot (apropo) asupra necesităţilor comod-logistice, minime, de care am putea beneficia cu toţii : public, presă, organizatori. Neavând nici măcar o sală corespunzătoare unui astfel de show (în Bucureşti), de ceva vreme pavilionul central Romexpo este singura soluție pentru concerte dintre cele mai diverse. Unele au reuşit, altele nu. Cel de faţă, Back to front, a vibrat corespunzător şi sincron cu atitudinea majorităţii venite în cunoştinţă de cauză. Lipsurile concertului de la Bucureşti au fost intimitatea şi confortul unei săli propice unui show cu sunet şi lumini adevărate, lucru recunoscut de cei care au participat anul trecut la concertul de la Viena [vezi Resortul culturii Artei Sunetelor (1)]. Spaţiul vast al acestui complex, forma inadecvată pentru buna audiţie şi vizionare a scenei, scaunele meschin de înguste, colmatarea toaletelor, fragilitatea tribunelor, precum şi distanţa mare faţă de centrul oraşului au făcut ca a o parte a fanilor lui Peter Gabriel să rămână acasă în aşteptarea versiunii pe blu-ray a aceluiaşi concert, versiune care va apărea pe 23 iunie 2014 (Atenţie colecţionari, va exista şi o ediţie de lux!). Vina nu este a organizatorilor, ci a celor care s-au perindat pe la conducerea primăriei Bucureştilor.

În aproape 25 de ani nu s-au găsit fonduri nici măcar pentru modernizarea fostei săli a congreselor, darămite pentru construirea unei săli noi de concert de nivel european. Apropo, azi, 9 mai, este ziua Europei. So what ? … Să nu mai spunem că stadionul Naţional - făcut de mafia din fotbalul românesc pe banii contribuabililor- cu greu poate fi folosit și adaptat altor spectacole decât meciurile de fotbal, și asta contra unor costuri prohibitive. Amintiţi-vă în ce alt spaţiu impropriu au trebuit să se descurce aceeiaşi organizatori pentru show-ul lui Roger Waters, montat la mama dracu’ … pardon, în fața Parlamentului ...

În aceste condiţii, consider că magicienii Laurei s-au descurcat de minune, accesul, deplasarea şi evacuarea au fost foarte bine gândite. De asemeni, comportamentul "masei musculare" responsabile cu siguranţa a fost docilă şi amabilă, în contradicţie cu prostul renume al firmei (de care aparţin). Acum, întorcându-mă la subiectul propriu-zis, să amintim că spectacolul a fost realizat în trei părți, așa cum îi place românului gurmand, cu trei feluri diverse, dintre care neapărat un desert copios. Aşa a şi fost, din păcate și ca mai mereu, hidratatarea spectatorilor a fost neglijată, iar la puținele puncte de vânzare a lichidelor, raportul preţ-calitate a fost cu totul nejustificat.

Exact ca la Viena, duetul compus din frumoasele şi talentatele suedeze Linnea Olsson şi Jennie Abrahamson, a fost un "aperitiv" mai mult decât agreabil, dovadă miile de oameni încremeniți de emoție, și aplauzele furtunoase care au răsplătit cele 4 minunate morceaux.

Setul acustic s-a desfăşurat cu lumina aprinsă în "sală", fără a dezvălui întreg arsenalul de jocuri de lumini al "miriapodului" (cu 5 picioare) care aştepta fumegând să ia startul în desfăşurătorul programului ştiut. Cu piese vechi,

01 O But (doar cu Tony Levin)

02 Come Talk To Me

03 Shock The Monkey

04 Family Snapshot

concepute acustic, regândite vizual, Peter Gabriel şi echipa sa au desenat în chip fantastic moment după moment, anulând ideea cârcotaşilor cum că Dad-dancing nu a mai făcut nimic nou de la tainicul New Blood încoace. Amintiţi-vă că Frank Zappa a realizat inexplicabilul Civilization Phaze III, al cărui mesaj avea să fie înţeles la mulți ani după data lansării (1994). Gustul şi atitudinea se schimbă cu timpul, aşa că revenind la felul doi, să amintim intrarea întregii trupe pentru setul electric, ambientat de umbre, proiecţii intermitente, prinse între abstract şi natural.

05 Digging In The Dirt

06 Secret World

07 The Family And The Fishing Net

08 No Self Control

09 Solsbury Hill

10 Why Don't You Show Yourself?

Drept care este momentul să amintim componenţa trupei lui Peter Gabriel (voce, clape): Tony Levin (ex-King Crimson, Liquid Tension Experiment): chitară bas; David Rhodes (Paul McCartney, Joan Armatrading, Roy Orbison): chitare; David Sancious (E Street Band, Stanley Clarke, Sting): clape; Manu Katché (Jeff Beck, Al Di Meola, Dire Straits, Jan Garbarek, Loreena McKennitt, Robbie Robertson, Joe Satriani): tobe; Jennie Abrahamson: voce / background vocals; Linnea Olsson: background vocals). Simpla lectura a numelor muzicienilor cu care au colaborat este îndeajunsă dovadă a înaltului profesionalism al membrilor trupei lui Peter. Pe cuvânt de colecţionar!

"Sunt fericit pentru prima dată în Bucureşti. Nu vreau să vă mai distrug limba, aşa că am cerut subtitrare", a declarat Peter Gabriel.

Dacă ar fi fost Moţu printre noi, probabil ar fi găsit o traducere adecvată mioritic noii piese marca Peter Gabriel : Why don't you Show Yourself? … Eu i-aș zice pe românește "Cum de nu ni Te-arăți ?!" … Fiindcă veni vorba, noi ne arătăm pofta de desert şi sărim direct la set-ul 3, în care luminile și culorile se aprind cu toatele, ni se arată nemaivăzute efecte, monstrul multicefal se trezeşte din adormire, iar camerele video urmează întocmai pașii de dans ai Magistrului. Și iată-ne captivi înăuntrul unei furtuni roșii ca sângele, semn și însemn al vieţii care nu poate fi înfrântă (Don’t give up!). Purtat de vijelia audio-vizuală, până și Sledgehammer - greul baros - atât împovărat de locul întâi din topul tuturor videoclipurilor MTV, pare mai ușor.

11 Red Rain

12 Sledgehammer

13 Don't Give Up

14 That Voice Again

15 Mercy Street

16 Big Time

17 We Do What We're Told (Milgram's 37)

18 This Is The Picture (Excellent Birds)

19 In Your Eyes

Acest set electric care a culminat, în murmurul audienţei, cu In Your Eyes*, a fost însoţit pe ecranele din stânga sau dreapta scenei de imagini montate ad-hoc, create pe scheletul deşfăsurătorului, în timpul real al spectacolului. Un show imaginat de Peter Gabriel şi desăvârșit împreună cu doi profesionişti ai detaliului tehnic - Gary Trew (designer principal, director al producţiei) şi Rob Sinclair (lumini) - a combinat clasicismul cu tehnologia modernă şi a produs un vârf de carieră pentru cel supranumit The Progfather! Cei cincisprezece maşinişti ai miriapodului Spielberg-ian i-au oferit Maestrului un spaţiu intim de creaţie şi expresie, netulburându-i gândurile sau deplasările tainice. Să nu uităm însă mai vechile creaţii ... șterse de praf și îmbrăcate cu haine noi ..., fiindcă asta-i lumea și altfel nu se poate : Secret World Live, Growing Up Live, Still Growing Up. Chiar dacă unele părţi din acest show au fost gândite pe placul contemporaneităţii şi ca urmare, mai greu acceptate, trăite, savurate de nostalgicii vremurilor pure, eu vă recomand să-l urmăriţi în turneu (în caz că nu l-aţi putut prinde până acum!). Nu o să vă pară rău! Este un moment istoric al performanţei vechilor dinozauri rock şi - chiar dacă piese ca, de exemplu, Big Time, par a fi produse facile de consum - nu putem minimaliza vocea şi ţinuta de mare star a celui care este și rămâne Peter Gabriel. Am scris cu bună știință Star, acest cuvânt demonetizat - întocmai ca "tovarăş" sau „patriotism" - de mass-media semidocţilor informaţionali. Back to front s-a încheiat apoteotic, dând tușa finală unui spectacol-concept dedicat împlinirii a 25 de ani de la apariţia albumului "So" (peste 5 milioane de unităţi vândute). Peter Gabriel a lansat de curând o ediţie specială limitată, disponibilă în trei formate audio: CD (albumul "So"), CD plus alte două "Live in Athens 1987" (nepromovate) şi unul de lux (în ediţie limitată, cu cele 3 CD uri, "So DNA" cu demouri şi 2 DVD-uri). Excepţională performanţă de la Romexpo s-a încheiat cu un bis care a ridicat de pe scaune toţi ocupanţii diamond, premium, mai puțin pe cei de la golden ring ...

20 The Tower That Ate People;

21 Biko

Hit-ul Biko, tribut pentru activistul anti-apartheid, Stephen Bantu Biko, dedicat tuturor tinerilor care s-au jertfit pentru poporul lor, a încheiat triumfător un spectacol "greu de ucis". A fost un moment la care publicul a vibrat corespunzător, mii de pumni ridicându-se în aer, ca un avertisment către politicienii și Sistemul ale cărui fantoșe sunt cu toții, indiferent de țară, nume ori partide. Este şi acesta un fel de luptă împotriva opresiunii, de această dată, culturale, despre care cu siguranță vom mai vorbi. Fiindcă, deși e greu, trebuie să credem în dreptatea și victoria noastră ... "Who would play me in the film of my life? - King Kong", declara Peter Gabriel într-un interviu. Un muzician viu în cel mai frumos înțeles al acestui cuvânt, un creator în a cărui muzică ne regăsim cu toate câte sunt ale sufletului omenesc : bucurii, tristeți, frustrări, și totuși speranțe ... Spectacolul oferit de echipa E-magic a fost într-adevăr un frumos cadou pentru cultura colecţionarului mioritic, pentru funcţionarul muncind tihnit la întreprinderea de stat, dar şi pentru corporatiştii truditori la construcţia noului capitalism cu "faţă umană"... Mai bine mai târziu decât niciodată. Isn’t it so?

Radu Lupaşcu
9 mai 2014

Foto: Miluţă Flueraş

(Peter Gabriel, Tony Levin, Manu Katché, David Sancious, David Rhodes, Linnea Olsson şi Jennie Abrahamson)

* "De fapt, ordinea pieselor a fost inversată atunci, la început, pentru că aceasta se petrecea mult timp în urmă, încât credeam că vinylul va fi formatul principal pentru album. La vechile vinyl-uri era nevoie ca piesele cu bas-ul puternic să fie la început, deoarece canalele vinylului sunt sau pot fi mai late spre exterior şi din ce în ce mai înguste spre interior. Pentru a reproduce o notă foarte joasă, acului îi trebuie spaţiu de mişcare, aşa că am pus piesa „In Your Eyes", care avea o sonoritate mai gravă, la începutul albumului, nu la sfârşit, cum am intenţionat iniţial şi cum o vom cânta acum." declara Peter Gabriel, într-un interviu acordat doamnei Alice Năstase (revista Tango).

 

CVI

Îmbrăcat c-o salopetă, mister Gabriel,

îngerul cu voce tristă și suflet rebel,

de-alte vremi și de-alte cânturi - dorul mi-a stârnit.

Dați-mi, dați-mi o Geneză, să mă dreg nițel !

 

LXXI

Din talpa-Ți s-a ivit o lume verde,

cu flori spicată, ochiul să-mi dezmierde

și semn să-mi dea că Tu ne ești aici !

În ăst miracol văzul mi se pierde.

Rubaiate de V. R. Cantacuzu


REMEMBER FLORIAN PITTIŞ

festivalul Florian Pittis 1.jpgPentru al doilea an consecutiv, Primăria Sectorului 3, îl omagiază pe Moţu Pittş în parcul Titan. Prin Casa Artelor, păstorită de Alice Barb, regizoarea care şi-a propus ca în preajma sărbătorii Floriilor (anul acesta ceva mai târziu din cauza vremii capricioase) să-l aducă printre noi pe “cel mai frumos din oraşul acesta”. Dacă anul trecut a părut a fi o încercare mai timidă, de data aceasta spectacolul a fost mult mai bine structurat şi mai bogat. Jonathan David, englezul care de drag de România a ales să rămână aici, a deschis concertul. Cu sensibilitatea şi acurateţea cu care cântă, sunt convinsă că şi lui Pittiş însuşi i-ar fi plăcut. Şi faptul că face toate eforturile să cânte în limba română hit-urile Dylan, să zicem, mi se pare absolut meritoriu. De exemplu, ca o reverenţă adresată publicului autohton, împreună cu prietena lui (de-a noastră) a făcut o variantă tradusă în limba română a celebrului “Knoking On Heavens Door”. Au urmat Ovidiu Scridon şi Silvan Stăncel, care, iată, sunt deja o formulă muzicală sudată.

Marius Baţu a fost acelaşi pe care îl iubim, adică mult prea modest pentru valoarea pe care o are. La ingredientele cu care îşi alcătuieşte de obicei apariţiile, s-a adăugat şi un plus de emoţie venită din rememorarea atâtor cântări în care a fost pe scenă alături de Florian Pittiş.

Aceiaşi stare am simţit-o şi la Ducu Bertzi. Gândul că ultimele apariţii ale lui Moţu, s-au petrecut împreună, a dat un sunet special pieselor lui. Mihai Neniţă şi Neculai Constantin i-au fost alături completând şi îmbrăcând cântecele mai vechi sau mai noi.

În afară de cei deja menţionaţi (David, Scridon, Stăncel), “Tânara gardă” a mai fost reprezentată de Alina Manole (secondată de Raul Kuşak şi Claudiu Purcărin) si trupa Byron. Nimic anormal, pentru că prestaţiile lor nu sunt cu nimic mai prejos în comparaţie cu ale “corifeilor”.

Dacă tot a venit vorba, să-i amintim. Mircea Vintilă a cântat împreună cu trupa Brambura, dar a venit şi cu două momente speciale. Primul a fost duetul cu Alexandra Uşurelu. Piesele “Ceva se întâmplă cu noi” – aflată în promovare – şi “Preţul corect” care au fost susţinute instrumental de Boby Stoica au avut impactul scontat. Al doilea moment cu totul special şi, mai ales, emoţionant, a fost “Mondo Cane”. Cântecul de pe “Nu trântiţi uşa” a fost interpretat pe album împreuna cu Florian Pittiş, care a adăugat partea recitativă. De o vreme încoace Ciocu a alcătuit un montaj de fotografii cu Moţu a cărui proiecţie se pliază pe părţile vorbite ale cântecului. În concerte, Vintilă nu face altceva decât să adauge vocea pe pasajele cântate. Frumos omagiu, pe care publicul l-a primit cu aplauze la fiecare apariţie a imaginilor şi a vocii lui Pittiş.

Nicu Alifantis a cântat împreună cu Virgil Popescu, Relu Biţulescu, Răzvan Mirică şi Sorin Voinea, adică “Zan”. Un recital impecabil şi generos în solo-uri instrumentale, dar şi cu un “grec” în mare formă. S-a simţit bucuria de a fi iarăşi împreună după o lungă pauză.

Mircea Baniciu în formula standard (Vlady Cnejevici şi Teo Boar) a fost cel pe care publicul îl aştepta. Dinamice sau sensibile, piesele au încălzit şi sufletele, dar şi trupurile celor prezenţi.

Finalul i-a reunit pe toţi cei care timp de apoape şase ore au trecut pin faţa microfoanelor. S-au cântat acele piese pe care Pittiş însuşi le interpreta pe vremea Păsării Colibri.

De bifat ca binevenite în desfăşurătorul spectaolului miniinterviurile dinaintea fiecărui recital. Cuvintele artiştilor au fost bine găsite şi, mai ales, bine simţite. Simplu şi fără exagerări inutile, au călătorit printre amintiri sau au povestit despre momentul în care Florian Pittiş le-a marcat existenţa, chiar fără să-l fi cunoscut personal.

Ca fost om de radio, nu pot să nu spun (de data asta cu tristeţe) că tocmai “Radio 3 Net – Florian Pittis” a absentat. Mi se pare cel puţin absurd ca una dintre cele mai importante creaţii care îi poartă semnătura să nu aibă nici un reprezentant oficial, “din vremea lui”, la eveniment. Nu comentez mai mult, deşi ar fi multe de spus. Şi nu de bine.

 festivalul Florian Pittis 2.jpg

Cam asta a fost. Cei aproximativ o mie de oameni au avut bucuria să participe la o seară după care au plecat convinşi că “sfârşitul nu-i aici”…

Teodora Ionescu
3 mai 2014


ALONG FOR THE RIDE : AN EVENING WITH DREAM THEATER… GASOMETER, VIENA, 25.01.2014

Scriu aceste rânduri la exact trei luni de la acest eveniment. Ce-ar fi de spus despre un concert de 3 ore cu Dream Theater?

Tolea Postovei 1.jpgÎn primul rând pot spune că am avut noroc că am ajuns acolo să îi văd. În 2002 când au cântat în Bucureşti eram plecat în concediu. Anul trecut am vrut să merg cu fiul meu la Budapesta, dar era iarnă grea şi mi-a fost frică să nu rămânem înzăpeziţi, dar atunci mi-am promis că data viitoare nu mai ratez. Şi aşa am ajuns să facem rezervări la Viena. Am plecat cu o zi înainte ca zăpada să blocheze calea ferată – cei care au ales să vină cu avionul în ziua concertului au avut ghinion – nu s-a zburat spre Viena.

Câte ceva despre locul concertului – Gasometer sunt 4 foste rezervoare de gaz, fiecare cu o capacitate de 90.000 metri cubi, construite între 1896-1899 ca parte a Gaswerk Simmering şi folosite la depozitarea gazelor naturale până în 1984. Pe structura exterioară de cărămidă s-au construit în anii 1999-2001 spaţii comerciale şi rezidenţiale şi alte facilităţi, printre care şi sala de concerte.

Dimineaţa am identificat cu greu sala şi am resimţit lipsa rigurozităţii austriece nici un afiş, nimeni să ne îndrume, nici un anunţ spre locul de unde trebuia să ne ridicăm biletele achitate on line. Aşa că am plecat să explorăm Viena imperial şi am revenit pe seară. Aceeaşi dezorientare, fără indicaţii, cu stat la cozi greşite, cu zeci de fani (destui români printre ei) îndurând împreuna un ger crâncen, dar în final VICTORIE: am luat biletele şi am intrat să ne ocupăm locuri cât mai în faţă. O sală impresionantă, foarte bună de concerte, totul în negru, atmosfera post industrială şi o animaţie ameţitoare care a rulat continuu pe ecrane până la începerea concertului.

Intro instrumental “False awakening suite“, după care infernul s-a dezlănţuit cu “The enemy inside“. Pentru un moment am uitat că austriecii sunt un popor înalt şi a trecut ceva timp până ne-am găsit un loc de unde să vedem bine scena. Concertul a avut 2 părţi cu o pauză între ele. În prima au fost piese mai noi din ultimele trei albume, printre care “On the back of angels“, “The looking glass”, ”Along for the ride“, ”Enigma machine“ cu solo-ul de tobe al lui Mike Mancini, “Breaking all illusions“. Partea a doua ne-a dus cu ceva ani în urmă spre perioada “Awake cu “The mirror“, “Lie“, “Scarred“, ”Space Dye Vest“ ca să se încheie în prezent cu “Illumination theory“. Toate piesele au fost însoţite de imagini video şi animaţii pe fundal bine sincronizate cu ce se întâmpla pe scenă. Ce s-a întâmplat de fapt pe scenă? Greu de descris: 5 muzicieni aproape perfecţi, care au cântat relaxat fără să transpire şi fără să obosească. Mike Mancini deşi nu are farmecul lui Portnoy, stă la locul lui şi îşi face treaba între zeci de cinele şi gonguri susţinut de freneticul John Myung într-o secţie ritmică parcă nemţească. James LaBrie a ieşit şi a intrat în scenă ca la teatru, ca într-o piesă în care şi-a jucat de sute de ori rolul, iar John Petrucci a rămas acelaşi chitarist care poate cânta orice şi în orice poziţie.

Evident a fost şi un “encore” care ne-a amintit de Metropolis cu “Overture 1928“ cu o incursiune în istoria trupei pe fundal, “The dance of eternity“ şi “Finally free“ pentru ca în final să se revină la “Illumination theory“ ca outro.

Mai multe vă pot spune imaginile care se găsesc peste tot. Personal, am trăit o călătorie miraculoasă şi am fost convins că nu pot vedea ceva peste DREAM THEATER într-un concert. Convingerea a durat însă doar 40 zile – despre ANEVENING WITH TRANSATLANTIC la Köln în curând.

În această vară îi vom avea pe Dream Theater după 12 ani din nou la Bucureşti, exact cam când îmi termin concediul. Ne vedem la Romexpo pe 28 iulie 2014: ANOTHER EVENING WITH DREAM THEATER.

Dream Theater Gasometer.jpg

Tolea Postovei
Buzău 26.04.2014


A VENIT PRIMĂVARA LA PALATUL GHIKA

În Joia Mare, Palatul Ghika a găzduit o nouă ediţie a "Jazz Sindicate Live Sessions”. Patronată şi prezentată de Florian “Moşul” Lungu, seara a început cu Nicolas Simion – saxofon şi Sorin Romanescu - chitară. Recitalul a fost dedicat unuia dintre fondatorii jazz-ului românesc, dar şi important pianist de gen, Jancy Korossy. Prezentările erudite, marca Florian Lungu, i-au făcut pe cei din public să se apropie şi mai mult de înţelegerea dialogurilor saxofon-chitară, care au urmat. În sonorităţi de swing şi groove, concertul a fost un permanent balans între exuberanţă şi interiorizare. Pentru cei interesaţi, Nicolas Simion venit şi cu reeditările celor patru albume conţinând înregistrări din concertele pe care le-a susţinut împreună cu Jancy Korossy.

Alexandra Usurelu palatul ghika.jpg

Partea a doua a stat sub semnul sensibilităţii. Alexandra Uşurelu, mai emoţionată decât oricând, a adus pe scenă de la Palatul Ghika primăvara însăşi. Recitalul a fost prilejuit de lansarea oficială a videoclipului la piesa “Ceva se întâmplă cu noi”, cântat împreună cu Mircea Vintilă. Vocea curată şi “netunată” – ca să spun aşa – cu tot felul de artificii tehnice mai mult sau mai puţin avenite, a fost bine susţinută de Bobby Stoica la pian şi chitară, Adrian Flautistu la contrabas, Mariano Castro la chitară şi pian şi Dan Incroşnatu la percuţii. Compoziţiile – în majoritatea lor semnate de acelaşi Bobby Stoica au fost bine subliniate şi vizual de proiecţii ale unor filmări sau videoclipuri mai vechi. Pe lângă duetul cu Mircea Vintilă, care a fost şi invitatul special al serii, Alexandra Uşurelu a mai cântat două piese alături de Cornel Ilie, de la Vunk.

A fost o seară care s-a terminat cu bis (piesa cu Mircea Vintilă) şi cu o sală în picioare, primind flori de liliac în timp ce aplauda în picioare.

Şi pentru că nu găsesc un mai bun mod de a încheia cronicuţa, o las pe Alexandra Uşurelu să tragă concluziile: “Magie, asta s-a întâmplat în sufletul meu aseară! Am simţit că fac parte dintr-o familie de 400 de oameni, atâţia au fost aseară, pe scaune sau în picioare. Din toate colţurile ţării au venit emoţiile, Bucureşti, Deva, Timişoara, Craiova, Giurgiu, Călărasi, Piteşti… copleşitor. Ceva se întâmplă cu noi toţi şi se numesc minuni. Vă mulţumesc!

I-adevărat, asta am simţit şi noi, cei 400, emoţie…

Teodora Ionescu
18 aprilie 2014

Foto: BogdanGrigore.ro


PASĂREA ROCK, ÎNAPOI LA CUIB…

Arta Sunetelor are deja, mai jos, câteva recenzii ale concertelor excepţionale susţinute de Pasărea Rock la Bucureşti şi Iaşi. Sâmbătă, 12 aprilie a.c., grupul renăscut s-a întors la cuib, oferind timişorenilor (în sala Capitol a Filarmonicii „Banatul”) aproape două ore şi jumătate de muzică interpretată cu emoţie, virtuozitate şi bucurie artistică. O empatie specială a cuprins, de la bun început, relaţia public-artist, bazată pe un orizont de aşteptare pe care orice cunoscător al istoriei grupului îl înţelege fără prea multe explicaţii. O fi fost şi nostalgia acelei muzici şi acelor vremuri, dar nu cred că doar asta a putut declanşa acele trăiri intense, profunde, pe care nu ţi le pot provoca decât combustiile artistice autentice. Ele izvorăsc din harul şi profesionalismul unor muzicieni de înaltă clasă ce se reconstruiesc – alături de chitariştii tinerei generaţii – pe măsura devenirii lor prin viaţă şi cultură.

Am fost martor fascinat la un echilibru perfect între sonorităţile hard, dezlănţuite prin Uciderea balaurului, Pasărea Rock, Vasiliscul şi aspida şi rafinamentul melopeic al Eşarfei în dar sau al Ceasornicarului. Între „păsăroiul” cu paşi cantafabuloşi şi gingaşa „colibri”, s-a aşezat Pe Argeş în jos sau Praznic năpraznic, cu pulsaţia lor de ritualuri arhaice. La capitolul unplugged, un deliciu l-a constituit reîntâlnirea cu Muzică şi muzichiie, o admirabilă piesă semnată Kappl, pe care Baniciu recunoaşte că a cântat-o rar de tot.

Cu un groove redutabil – Kappl, Lipan –, cu o voce inconfundabilă – Baniciu, cu aportul focos al celor doi chitarişti mai tineri – Cristi Gram şi Teo Boar, cu dantelăria timbrală a clapelor lui Vlady Cnejevici, cu funambuleştile improvizaţii ale viorii lui Mani Neumann şi cu umbra celui care, prin prezenţă, ar fi putut da păsării numele ei adevărat, Pasărea Rock străbate văzduhul sunetelor – gravă, solemnă, nostalgică, sprinţară, încrâncenată, graţioasă, capricioasă, învoaltă, năucitoare, şuie, extatică, croncănitoare, superstiţioasă, ameninţătoare, împăciuitoare, şugubeaţă cutezătoare, visătoare, legendară, cosmică, curtenitoare, acustică, electrică, sacră, profană, mlădioasă, vrednică, cutremurătoare, măiastră.

Spectacolul a fost realmente incendiar, iar publicul a răsplătit performanţa artiştilor prin standing ovation. Bisurile au stat sub semnul classic Phoenix: Nunta, Mugur de fluier, Andrii Popa, dar şi Vremuri şi un răscolitor Canarul, odată cu evocarea lui Moni Bordeianu. Josef Kappl a oferit o surpriză timişorenilor, prezentând, în primă audiţie, Timişoara – mon amour, o compoziţie recentă, odă elegiacă pe versurile lui Corneliu Vaida (toţi spectatorii au primit, la intrarea în sală, o foaie cu textul cântecului).

În final, s-a reluat Praznic năpraznic, pecetea muzicală a grupului. Straniu, mirific amestec de Archaeopteryx şi Colibri, Pasărea Rock (vai! ce pasăre asemănătoare cu eterna Phoenix!) e sărbătoarea rock-ului clasic românesc, verificată la dimensiunea prezentului.

„Keep calm and listen to Pasărea Rock!”

Gabriel Petric
13 aprilie 2014

 

Timişoara - mon amour
Muzica: Iosef Kappl, Textul: Corneliu Vaida

Strofa 1

Iosef Kappl.jpgMă întorc cât pot de des în Timişoara
Ca să îi respir văzduhul parfumat.
Şi mă preumblu când se lasă seara
Pe Corso-n Lung şi-apoi pe Surogat

Strofa 2

Nu pot trăi prea mult de ea departe
Mă cheamă-napoi tot mai ades'
La o cafea sau o cântarea-aparte
Dându-mi de-înţeles că n-am de ales.

Refren 1

Mi-am tatuat demult pe suflet Catedrala
în ochi când am privit-o visător,
Şi mi-am purtat şi eu în toată fala,
(A)Cea de menestrel de-a pururi călător.

Strofa 3

Oraşul meu ai fost şi eşti şi acum
Şi te-am purtat în suflet şi în cânturi
Te fredonam pe când porneam la drum
Grăbit spre cele patru vânturi.

Refren 2

Şi acum în toamna vieţii eu revin
Să îţi cânt şi să îţi dau bon-jour
Şi un cântec cu aromă de pelin
Ţie îţi închin, Timişoara - mon amour!


Pasărea rock la Iași

Un fotoreportaj de Liviu Antonesei

Pasărea Rock, noul proiect muzical pus la cale de trei foști membri Phoenix - Mircea Baniciu, Josef Kappl și Ovidiu Lipan-Țăndărică -, cu Mani Neumann la vioară, fluier etc, Vlady Cnejevici – clape, Cristi Gram şi Teo Boar – chitare și Marius Baţu – chitară acustică și backing vocal, se afla într-un lung turneu de promovare prin țară. Joi 10 aprilie, a concertat la Iași, la Casa de Cultură a Studenților. Concert e totuși prea puțin spus, pentru ca a fost un veritabil spectacol multimedia, cu proiecții video, recital de poezie în deschidere, jocuri de lumini, lasere, muzică din fundal în pauze. Bașca băietii și-au schimbat de câteva ori costumația, nu la întâmplare, ci în fucție de selecția muzicață abordată în fiecare secvență din excelentul spectacol. Sper că selecția de poze postate poate depune o mărturie convingătoare despre calitatea scenică a spectacolului. Din păcate, pozele nu pot aduce cu ele și excelenta muzică - în cea mai mare parte piese Phoenix, dar parcă trăind o nouă viață -, nici atmosfera din sală pentru care singurul calificativ adecvat ar fi electrizantă. Atât de electrizantă încât publicul nu voia să-i lase să se retragă de pe scenă nici după cele două bis-uri în care au mai cântat vreo 5 - 6 piese. Toți, inclusiv „juniorii” recent cooptați au fost într-o formă exceptională, iar dacă în pozele individuale apare mai mult Țăndărică, asta se datorează intersectărilor biografiilor noastre de ieșeni, care vor rămâne ieșeni oriunde ne-ar putea purta viața... Ultima piesă cântată a fost una din cele mai frumoase interpretări ale Canarului din câte mi-a fost dat să ascult în această viață. Dacă ar fi cântat și Nebunul cu ochii închiși, ar fi fost ambele piese cult Phoenix ale generației mele. Dar rămâne pe data viitoare, pentru că eu sper să mai ascult Pasărea Rock... Sună - și arată! – prea bine pentru a se opri după acest turneu. Managementul a fost asigurat de Revolver - se pricep!

Se pricep foarte bine!

Pasarea Rock_Iasi.jpg

12 aprilie 2014
Foto: Nicoleta Dabija


PROFI!

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, după primul concert PHOENIX fără Mircea Baniciu scriam că “Pasărea a murit”. Atunci, mi-am luat multe înjurături şi pumni în cap, la figurat, desigur. Cu toate eforturile de resuscitare şi experimentele întâmplate în acest interval de timp, cred că, abia acum, concertul PASĂREA ROCK din 25 martie 2014, de la Sala Palatului a readus lucrurile în matca lor firească. Nu a fost o cântare oarecare. De la început până la sfârşit totul a fost gândit în aşa fel încât să devină şi să rămână în mintea tuturor un eveniment. De la primirea pe covorul roşu a celor nouă muzicieni, minutele bune în care, în foaier, s-au făcut interviuri, fotografii, s-a socializat cu spectatorii, jurmaliştii şi invitaţii din lumea sportului (Helmuth Duckadam, Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Emil Grădinescu) şi până la finalul celor două ore de concert totul a fost pus la punct în cele mai mici amănunte.

Pasarea Rock Helmuth Duckadam.jpgSpectacolul, căci despre un show este vorba, a avut o idee, o poveste. De la conferinţele de presă, noi ziariştii, aflasem ce se intenţionează. Termenul de “spectacol-concept”, cu care ne “ameninţau” organizatorii, a fost bine pus în pagină. Fără artificii regizorale gratuite, inventate doar ca să şocheze sau că “aşa se face”, piesele au curs firesc. Cele trei tablouri diferite, marcate prin schimbări de costume dar şi de ritmuri, au adunat 24 de piese mai noi şi mai vechi scrise de Baniciu şi Kappl. Trebuie spus că au fost şi câteva compoziţii (sau prelucrări) Covaci, repere obligatorii atunci când sunt pe aceiaşi scenă foşti componenţi PHOENIX.

Din câte am aflat de la Mircea Baniciu, a fost nevoie doar zece zile de repetiţii. S-a lucrat numai la asamblarea spectacolului, pentru că din punct de vedere muzical, fiecare dintre cei nouă profesionişti avea lecţiile făcute dinainte. Nimeni nu s-a “călcat pe picioare” cu cineva, nici unul nu a ieşit în faţă numai ca să demonstreze cât de bun instrumentist este. Să îi şi numesc aici: Mircea Baniciu, Josef "Ioji" Kappl, Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Vlady Cnejevici, Teo Boar, Cristi Gram, Costin Petrescu, Marius Baţu şi Manfred (Mani) Neumann.

De la armoniile vocale, până la solo-urile de chitare, şi percuţii (împărţite fără orgolii) sau clape, totul a sunat rotund, ca şi cum ar fi avut zeci de concerte în spate. Însă cel mai important lucru, mi s-a părut atmosfera de pe scenă. S-a cântat cu bucurie, cu drag, poate şi cu un pic de emoţie nostalgică, iar sala, aproape plină (din păcate!) a receptat şi a răspuns pe măsură.

Una peste alta, a fost un concert şi este un proiect de care aveam nevoie şi pe care îl aşteptam de multă vreme. Iar dacă ar trebui să spun totul într-un cuvânt, acesta ar fi “profi”. Pe de altă parte, aştept acum (de ce nu, tot la Sala Palatului) şi replica celeilalte păsări. Nu de Pasărea “Colibri” este vorba, ci de, aşa cum o denumea, ieri, un coleg jurnalist, Pasărea “Cuc”. Vorba reclamei: prietenii ştiu de ce.

P.S. adaug aici şi desfăşurătorul, ca să vadă ce-au pierdut cei care nu au fost, dar care îi pot prinde în turneul naţional ce va începe pe 7 aprilie la Constanţa (Constanța, Casa de Cultură a Sindicatelor, 7 aprilie; Galați, Casa de Cultură a Sindicatelor, 8 aprilie; Bacău, Teatrul de Vară „Radu Beligan”, 9 aprilie; Iași, Casa de Cultură a Studenților, 10 aprilie; Sibiu, Casa de Cultură a Sindicatelor, 11 aprilie; Timișoara, Filarmonica „Banatul”, 12 aprilie; Oradea, Queen’s Music Pub, 13 aprilie; Cluj-Napoca, Casa de Cultură a Studenților, 14 aprilie; Buzău, No Limit, 26 aprilie).

O atmosferă minunată”, a spus Mircea Baniciu la finalul concertului, iar Ovidiu Lipan Țăndărică a adăugat: „O seară plină de energii pozitive, vă mulțumim!”

Teodora Ionescu
26 martie 2014

playlist pasarea rock.jpg

Last but not least: În completarea rândurilor scrise la cald de doamna Teodora Ionescu, aş vrea să adaug impresia stârnită subsemnatului de excepţionalul violinist Mani Neumann. Mani a fost “argintul viu” al super-show-ului la care am avut privilegiul să iau parte, omul care a fluidizat şi legat prestaţiile acestor muzicieni de excepţie. Vioara lui Neumann este sora bună, sora din adâncuri cu vocea lui Grigore Leşe şi cobza lui Tudor Gheorghe, ba chiar şi cu “Odele” lui Vangelis. Nu cred să mai fie în lumea asta vreun “neamţ” care să simtă româneşte şi să-şi spună pe vioară simţirea, aşa cum o face Neumann. Şi fiindcă veni vorba de nostalgii, nu o dată mi s-au umezit ochii de emoţie ascultând cântecele acestor “flăcăi” care şi-au luat fiecare secunda lui şi au făcut din ea pentru noi toţi “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

La mulţi ani şi pe curând, Pasăre Rock !

V.R. Cantacuzu
27 martie 2014

Foto: Tudor Macovei, Radu Lupaşcu.




Lord Of The Dance

Lord of the dance 2014 1.jpgCând spunem Lord of The Dance, ne gândim indiscutabil la creatorul său, irlandezul – american Michael Flatley, dansator, coregraf, actor, producător, muzician, prezentator TV.Acest spectacol, avea nevoie de o muzică unică, profundă, dinamică, tipic irlandeză, astfel că în anul 1996, Michael Flatley îl contactează pe compozitorul irlandez Ronan Hardiman (fost funcţionar de bancă), pentru a compune tema muzicală ce a avea să devină o pecete a evenimentului său.Lord of The Dance este un întâmplare unică bazată pe o poveste din folclorul irlandez, cu iz de clasicism american, precum bătălia dintre bine şi rău, încheiată cum era firesc, cu triumful binelui.

Această concepţie a adus Irish Step Dancing pe cele mai înalte culmi, dată fiind tehnicitatea şi puterea de penetrare a acestui stil de dans imaginat de Michael Flatley. Este unul dintre cele mai vizionată spectacole de muzică şi dans din toate timpurile.În februarie 1998,Michael Flatley, îşi doboară propriul record de bătăi per pas, adică 35 de bătăi pe secundă, fiind recunoscut în Guinness Book în 1999 şi 2000 dansatorul cu cea mai rapidă bătaie per pas şi cum era firesc, cu cea mai mare asigurare a picioarelor sale, pentru o sumă record de 40.000.000 de dolari.Spectacol al carei conotaţie internaţionala nu lasă loc echivocului, Lord Of The Dance, a fost prezent pe scena Sălii Palatului în 2 spectacole, dată fiind cererea uriaşă de bilete.

Nu pot spune decât un mare BRAVO pentru cei de la Project Events, care au reuşit într-un interval extrem de scurt să convingă pe cei de la Lord Of The Dance să mai producă un spectacol, înaintea celui programat deja. Acest fapt face încă odată dovada că cei de la Project Events sunt perfecţionişti şi mai fac şi miracole chiar. Show-ul prezentat la Bucureşti a continuat să aibe originalitatea sa în mare parte, dar muzica lui Ronan Hardiman a fost reconcepută, regăsindu-se accente foarte puternice de rock şi nu numai, publicul apreciind acest nou aranjament.

O impresie puternică a lăsat vocea spectacolului, o voce extrem de puternică, ale cărei inflexiuni aprindeau imaginea folclorului irlandez în consonanţă cu cel din zona de sud a ţării noastre, zonă care a fost mult sub tărâm celtic mai bine de 1.000 de ani. Temele muzicale aferente muzicii lui Hardiman ca Suil A Ruin, Our Weeding Day, au dat valoare folcloristică puternică spectacolului, dar nu în ultimul rând expresia pură a melodiilor în sine. Tot o surpriză a fost şi modificarea scenei Gypsy, a cărei melodie a fost trecută în registrul latino, dansatoarea adoptând un stil modern de dans, îmbinat cu un balet celtic de bună calitate. Michael Flatley îşi onorează calitatea spectacolului aşa cum ne-a obişnuit deja, cu o coregrafie perfecţionistă, pregătindu-i impecabil pe cei 23 de dansatori, aceştia demonstrând tehnicitate, farmec şi prestanţă dansului irlandez. Dealtfel, Michael Flatley, în 2011 când a reformat întregul show precum şi pregatirea acestuia, afirma că: ”nu se poate să existe o armată fără un general bun sau un general bun fără o armată”, făcând aluzie evidentă la pregătirea acestor extraordinari dănţuitori. În ce priveşte scenografia, la modul cum este prezentat show-ul la ora actuală, este una de avergură, implicând efecte vizuale şi sonore, care definesc povestea pusă în scenă, simţind amplitudinea show-ului marca Michael Flatley.

Este într-adevăr foarte greu să poţi perpetua un spectacol care era în mare parte determinat de Michael Flatley, de modalitatea acestuia în dans, precum şi de tehnica sa, dar lucrul acesta a fost posibil, pe de-o parte că s-a resimţit carisma acestuia în fiecare dansator, cât şi pe toată durata show-ului. Ceea ce a dorit Michael Flatley, cred s-a îndeplinit, respectiv că fiecare dansator din trupa să atingă perfecţiunea impusă de acesta, dar lăsând loc amprentei fiecăruia să îşi facă simţită prezenţă pe scenă.Un nou şi frumos dar pentru spectatori, a fost prezenţa cele două violoniste, foarte atrăgătoare şi cu o ţinuta intens gustată.

În concluzie, un show atrăgător, plin de muzicalitate specific irlandeză - evident originalitatea muzicală a lui Ronan Hardiman a vrăjit din nou publicul - un spectacol care încântă pe oricine şi pentru care Michael Flatley şi Ronan Hardiman, are de ce să se mândrească îăncă mulţi ani de acum încolo.

Lord of the dance 2014 2.jpg

Economu Bogdan
18 martie 2014

Foto: Tudor Macovei, Alin Crăciun




Muzica naturii şi a vietii…

Masanori Takahashi sau Kitarô, un nume de legendă, un nume sinonim cu muzicalitatea naturii, o interfaţă prin care natura comunică excepţional prin intermediul maestrului Kitarô, cu noi publicul.Esenţa muzicii sale se regăseşte în tot ceea ce ne înconjoară, iar muzica pe care ne-a oferit-o la Bucureşti pe 2 martie 2014, confirmă conivenţa sa cu natura.

Kitaro.jpg

Născut la 4 februarie 1953, Toyohasahi, Aichi în Japonia, Kitarô, reprezintă punctul de referinţă a genului New Age şi nu în ultimul rând muzica Electronică, fiind un pionier al acestor genuri muzicale. Muzician, compozitor, interpret, aranjator muzical, Kitarô îşi începe activitatea muzicală în 1970 când se alatură în prima trupă de rock progresiv japoneză (cum este considerată de marea majoritate) Far East Family Band, trupă formată în anul 1965. Descoperind sintetizatorul, Kitarô, începe creionarea muzicii sale, numai în jurul acestui instrument, în special, pe sintetizator analogic, nostalgia sunetului naturaladucându-i şi în prezent o mare satisfacţie, în comparaţie cu cele digitale, aspect reiterat şi la Bucureşti, unde printre alte sentetizatoare a cântat şi pe MiniKorg 700 S, un monophonic analog keyboard. Aflat într-un turneu în Europa, Kitarô îl cunoaşte pe instrumentistul german Klaus Schulze, fost membru al trupei Tangerine Dream, care îi consolidează calea în mod definitiv pentru genul ce într-un mod sau altul la creat, acela de New Age. În 1976, Kitarô părăseşte trupa Far East Family Band și după călătorile sale prin China, Laos, Tailanda și India, se reîntoarce în Japonia, unde lansează primele doua albume solo: "Tenkai" în 1978 şi în 1979 "Daichi". Popularitatea sa, îi este deschisă de serialul documentar "Silk Road: The Rise And Fall Of Civilisations" (Drumul mătăsii: Ascensiunea și decăderea civilizațiilor), difuzat pentru prima dată pe 7 aprilie 1980 și perpetuat timp de zece ani. Naratorul lui a fost Koji Ishizaka, iar muzica a fost compusă de Kitarô. La insistențele artistului, episoadele acestui documentar au fost transmise cu sunet stereo. Muzica a fost compusă în principal utilizând un Minimoog. Coloanele sonore care au fost create pentru documentare i-au adus lui Kitarô recunoaşterea internațională, iar albumele sale s-au vândut în milioane de exemplare.

Punctul forte în cariera sa, reprezintă cucerirea continentul american, care l-a făcut cunoscut întregii lumi, în special dupa acordarea Globului de Aur pentru cea mai bună coloana sonoră pentru filmul "Heaven & Earth" din 1993, al cărui regizor, producător a fost celebrul Oliver Stone (cu Tommy Lee Jones și Joan Chen în rolurile principale), a cărui piesă titlu a cântat-o şi în concertul de la Bucureşti. În anul 2001, albumul "Thinking Of You" (Gândindu-mă la tine) îi aducea un premiu Grammy pentru "Best Album New Age" dealtfel, singurul Grammy pe care l-a obţinut până în prezent, deși nominalizările sale au fost în număr de 14. Până astăzi, Kitarô a înregistrat 23 albume de studio, 6 albume live, 14 coloane sonore de film și 41 de albume-compilație, o întreagă operă dedicată naturii şi omului.

În ce priveşte concertul susţinut la Bucureşti, acesta face parte din primul turneu al lui Kitarô în Europa de Est – Symphonic World Tour. Conceptul evenimentului a fost dezvoltat pe două planuri. Primul plan este legat în special de partea pură electronică (veche, cum o mai numeşte artistul), interpretând piese în special de pe albumele Astral Voyage şi Full Moon Story, amplificând trăirea evenimentul prin proiecţii de imagini inspirate de natură şi viaţă, dealtfel laitmotivul muzicii sale, iar pe cel de-al doilea plan dezvoltând o atmosfera din perioada simfonică şi nu numai. Spiritul pur japonez împletit cu preţuirea naturii, sunt concepte care se regăsesc pe deplin în muzica sa, şi care au fost foarte bine amplificate, dealtfel chiar în deschiderea evenimentului, unde Kitarô începe concertul prin ritual shintoist, salutând cele patru zări, prin performarea la fluier de bambus japonez a piesei Mercury, urmând apoi piese ca Silk Road Theme, Caravansary, Bell Tower, Heaven and Earth, Matsuri, Koi, Sozo, Hajimary, Orochi, Nageki, Reimei şi altele, la fel de pure şi elegante în acelaşi timp au făcut deliciul publicului. În afară de magicul Kitarô, nu am putut să nu remarc, prima vioara din Orchestra Santa Rosa Symphony, respectiv Jessica Hindin, o tânără interpretă care a dat dovadă de o excepţională interpretare dată fiecărei piese, şi nu în ultimul rând rolul acesteia de a fi o adevărată inspiraţie, ca şi Keiko Takahashi (clape şi efecte speciale), Dan Antunovich (chitară bas), Jasper de Roos (tobe). Orchestra românească Alexander a fost dirijată excepţional de Stephen Small.

Nu în ultimul rând, am remarcat foarte buna interpretare a lui Marius Mihalache la ţambal, acompaniat de chitară bas, interpretând piese clasice şi de jazz, acesta performând deschiderea concertului. Lucru care m-a mirat şi de care a fost şi mândru în acelaşi timp a fost faptul că, artistul a dorit interpretarea lui Marius Mihalache să deschidă concertul său, lucru cu totul foarte rar pentru Kitarô.

Un concert extraordinar, un concert în care cred că fiecare dintre noi, s-a simţit mult mai aproape de natură, de spiritul liber al dezvoltării armonioase, fără restricţii, fărăpoluare, un concert liniştit, urmărit cu sufletul la gură de întreaga audienţă, artistul, mărturisind în final, că s-a simţit extraordinar în ţara noastră şi că ar trebuii să vină mai des în ţara noastră, un ţel pe care noi toţi îl dorim să se materializeze cât de curând.

Economu Bogdan
17 martie 2014

FotoKitarô: Dorel Melinte




Led Apple

led apple.jpgUite o întrebare: la ce se gândeşte lumea când aude Led Apple? Păi, în afară de Led Zeppelin, nu am prea auzit alte păreri…

Însă uite altă întrbare: la ce se gândeşte lumea când aude de k-pop? Printre variante se numără, în general, reacţii de genul: muzică pop din Corea? De ce asculţi aşa ceva?, Haha din Corea de Nord nu-i aşa? Haha…, Sushi sashimi orez!!! etc.

Ei bine, Led Apple sunt o trupă de K-pop cu tendinţe spre un indie rock mai personalizat, care au mult success la ei acasă dar, de ce nu, şi în România. Deşi nu sunt într-un număr foarte mare, toţi fanii k-pop români sunt foarte entuziaşti şi informaţi, cu vârste de la 15+ în colo, care iubesc acest gen din toate punctele de vedere şi cărora nu le pasă de prejudecăţile celor din jur.

Tocmai de aceea, în seara de sâmbătă, 15 februarie 2014, în Turbohalle au răsunat vocile sutelor (sau miilor) de fani în întâmpinarea şi pe tot parcursul concertului celor de la Led Apple. Chiar şi înainte de concert, la sound-check, şi după concert, la autograph-session, fanii neobosiţi au susţinut Led Apple cu toată puterea lor: de la light-sticks la cartoane, de la inimi făcute în aer cu mâinile până la ţipete şi pierderea răsuflării, neobosiţii admiratori şi-au arătat dragostea faţă de băieţi. Emoţiile au ajuns atât de mari la un moment dat, încât fanii cărora li s-a făcut rău au trebuit scoşi din public peste gardul din faţă şi duşi în backstage chiar şi înaintea concertului.

led apple 1.jpgÎn ceea ce priveşte concertul, acesta a fost incendiar. Vocile lui Hanbyul şi Kyumin au fost excelente, la fel şi instrumentiştii în performanţa lor (Youngjun, Hyoseok şi Kwangyeon), ducând concertul coerent mai departe în strigătele publicului. Au cântat fără probleme două ore, au comunicat cu fanii. De fapt, ei au fost atât de încântaţi de România încât au făcut poză la public pentru a o publica pe twitter, au întrebat fanii ce melodie să cânte în continuare (chiar dacă asta însemna să îşi schimbe playlist-ul), au filmat publicul pentru video-ul de la noua lor melodie, iar pe feţele lor se vedea, în timp ce erau aclamaţi minute în şir fără oprire, că nu se aşteptau la un aşa public entuziast şi că, dacă ar putea, ar mai sta pe scenă timp îndelungat. Sincer, nu cred că atmosfera poate fi descrisă în cuvinte, deoarece orice aş scrie, tot pare că acolo izbucnirea a fost mult mai amplă, mai mare, mai grandioasă, şi că dacă nu vezi, nu ai cum să crezi. Încheindu-se cu tortul adus pe scenă pe care fanii l-au pregătit pentru trupă, concertul s-a terminat cu băieţii foarte emoţionaţi, aproape în lacrimi, şi cu fanii fericiţi peste poate.

În rest, organizarea cu punctele forte şi defectele ei. Nu a fost foarte convenient ca, înainte să intru în sală să aştept mai mult de jumătate de oră la o coadă interminabilă (sunt convinsă că unii au stat mult mai mult), însă odată ajunsă totul a decurs foarte bine. În faţa scenei body-guard-ul simpatic împărţea sticle de apă Dorna la fani dintr-o sursă aparent inepuizabilă şi avea grijă de ei. Fără nici un fel de problemă în rest.

Sper ca Led Apple să fie doar începutul şi că fanii (printe care mă număr şi eu) să fi dovedit că merită cu adevărat să mai fie aduse trupe din acest gen în România. Felicitări Led Apple şi admiratorilor alături de care m-am simţit superb şi care mi-au oferit o experienţă superbă şi de neuitat!

Silvia Big
27 februarie 2014

Foto: Silvia Big


O mare familie, Arta Sunetelor!

Am fost prezent miercuri, 19 februarie 2014, la lansarea primei cărţi Arta Sunetelor, o antologie texte inedite, apărută în seria Mitologiilor Subiective, un moment aniversar de 5 ani ai revistei virtuale cu acelaşi nume. Impresia pe care am trăit-o la acest eveniment a fost că mă aflu într-o mare familie. Dacă stau bine şi mă gândesc, aşa şi este. Sunt unul dintre cei mai tineri membri ai acestei familii, dar acest fapt nu l-am resimţit niciodată, ba dimpotrivă, parcă timpul uneori se oprește pentru fiecare nou membru, şi apoi, o ia de la capăt. Dragostea pentru muzică, pentru film, pentru poezie, pentru artă, pentru teatru, pentru balet, este ceea ne uneşte şi nu în ultimul rând ne întăreşte. Este foarte greu de cuantificat emoţiile trăite la această celebrare, pentru fiecare dintre noi, dar cred cu siguranţă că s-au regăsit în emotivitatea însăşi a frumoasei întâmplări. Mă gândesc foarte serios la o promovare anuală a acestui gen de întâlnire, chiar aproximativ la aceaşi dată. O întâlnire anuală cu "rudele" din Arta Sunetelor cred că ar fi extrem de benefică şi constructivă pe toate planurile, mai ales dacă cutuma dezvoltată în acest an privind acordarea diplomelor de excelenţă ar avea o continuitate firească. Cred şi sper în existenţa unui nou gen de eveniment - Decernarea premiilor Arta Sunetelor*. La Mulţi Ani!

foto de grup 2.jpg

Economu Bogdan
25 februarie 2014

Foto: Mihai cROCo Manea

*ARTA SUNETELOR A OFERIT 2 DIPLOME DE EXCELENŢĂ

În cadrul evenimentului de lansare al primei cărţi tipărite Arta Sunetelor, revista noastră virtuală a oferit 2 premii de excelenţă:

- domnului Prof. Dr. VIOREL COSMA pentru ampla şi valoroasa activitate jurnalistică, lexicologică, didactică şi muzicologică, desfăşurată pe tărâm românesc (cartea "Povestea The Rolling Stones" de Ioan Big);

- domnului IULIAN MUGUREL VRABETE pentru bun-simţ, măiestrie artistică şi valoroasa contribuţie la cultura muzicală românească (trilogia "Faţa Văzută şi Nevăzută a Muzicii" de Costin Grigoraş).


Vocea Dulce Pontes

dulce pontes foto recenzie.jpgVoce, forţă, mult talent, dragoste şi sentiment. Asta cred că reprezintă Dulce José Silva Pontes (n. 8 aprilie 1969), celebra cântăreaţă de muzică fado, aşa cum este considerată de mulţi, regina actuală a muzicii fado. Fado, înseamnă în mod obişnuit, destin sau soartă, iar stilurile sale de expresie sunt în principal două, numite după oraşele Lisabona şi Coimbra. Stilul lisboeta este mai popular, iar stilul coimbra este mai fin, mai pătruntor. Această scurtă prezentare a fado-ului era necesară, întrucât genurile personalizate dulce Pontes, sunt de cele mai multe ori amestecuri de aceste stiluri. Cred că este singura cântăreaţă care poate face aşa ceva, având în vedere glasul ei şi mai ales tehnica pe care o dezvoltă aceasta. Cum a fost spectacolul de la Bucureşti, din 9 februarie 2014? Este greu de descris în cuvinte frumuseţea unui cântec vibrant şi dulce, dar voi căuta să scot în evidenţă câteva aspecte proprii, care merită consemnate istoriei. Dulce Pontes a pornit deschiderea spectacolului pe acorduri de pian - aşa cum adoră dealtfel - cu interpretări foarte elaborate a pieselor „O Infante”, „Grito”, „La Bohemia” şi „Ondeia”. Dealtfel pianul, reprezintă calea spre lumea muzicală al lui Dolce Pontes, ea simţindu-se bine pe acest instrument, cu o tuşă personală, pe fiecare interpretare. Show-ul a început în acorduri de pian, ce au însoţit piesele: „O Infante”, „Grito”, „La Bohemia” şi „Ondeia”. Apoi, a prins amploare, pe melodii tradiţionale portugheze, cu „Bailados Do Minho” (fado coimbra), „Fado Choro” şi „Fado Das Horas” piesa cântată de D. Maria Teresa do Carmo de Noronha (7.11.1918 – 5 iulie 1993, o mare cântăreaţă de fado de origine nobilă). „Soy Un Circo”, piesa marelui compozitor argentian de tango, Hector Luciano Stamponi, nu cred că a fost aleasă întâmplător având în vedere mesajul şi stările afective comune, străbătute deopotrivă în muzica fado, tristeţe şi veselie.

Un moment intens a fost duetul solistei cu românul Marcel Pavel, bine gustat de publicul prezent: vocea plină de forţă şi răscolitoare a lui Dulce s-a împletit foarte bine cu cea puternică şi profundă a solistului român în piesele “Ave Maria” şi “Mar E Tu”, această ultimă piesă, cântată excepţional, duetul realizându-se impecabil. Marcel Pavel, a finalizat prezenţa sa scenică cu piesa Caruso, una din piesele favorite ale lui Dulce (piesă compusă de Lucio Dalla în 1986, pentru memoria marelui tenor italian Enrico Caruso) dedicată de către Marcel Pavel interpretei portugheze. Finalul spectacolului a fost de-a dreptul incendiar, având în vedere că au fost interpretate 2 mari hituri:Maria De Buenos Aires”, piesă din opera tango a lui Astor Piazzola, urmată de vestita "Canção do Mar", al cărei început a fost unul extrem de mistic dar pasional, având uşoare acorduri aztece, pe care Dulce Pontes le-a petrecut dansând admirabil. Piesa Canção do Mar a fost interpretată cu graţie şi delicateţe divină, iar în finalul piesei a adresat publicului un dulce “Vă iubesc”! La stingerea ultimului acord al piesei, publicul a aplaudat frenetic, parcă la nesfărşit. Aplauzele, extrem de puternice - de o intensitate şi vigoare - care sincer, mi-a fost foarte rar dat să văd şi să aud, au creionat impresia extrem de puternică rămasă audienţei.

Rechemată pe scenă, spre domolirea aplauzelor ce nu conteneau să vibreze sala, DULCE a revenit pe scenă cu zâmbetul pe buze, pentru un bis în forţă, pe melodia “Laurindinha”. Apoi s-a retras, cu braţele pline de flori, şi evident, în aplauzele publicului profund mulţumit. De remarcat şi deloc de neglijat, orchestra care a acompaniat-o! Cred cu tărie, că mai toţi instrumentistii prezenţi în orchestră terminaseră conservatorul cu nota zece, dată fiind tehnica acestora, perfecţiunea fiecărui acord a oricărui instrument în parte, o interpretare fără greşeală. Cel care mi-a atras atenţia a fost percuţionistul, care a demonstrat o virtuozitate remarcabilă, mai ales pe instrumentele de percuţie, netradiţionale.Întreg spectacolul, a fost unul plin de pasiune şi dăruire,candoare şi probitate, trăiri ascunse, tragice sau amoroase. Muzica fado, crează stări sufleteşti în general mai triste, dar modul cum a fost pus întreg spectacolul în scenă, precum şi alegerea pieselor, a creat o lume afectivă, tandră, exact cum a dorit sufletul ei dulce, o seară construită pe simţăminte sincere şi curate, în amprenta unei voci unice.

Economu Bogdan
13 februarie 2014

Foto: Silvia Big


Wednedsay night in Bucharest” sau Crinii născuți din noroi

George Călinescu încheie romanul biografic "Viața lui Mihai Eminescu" cu aceste memorabile cuvinte: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale" …

Ilie Stepan.jpgIeri 15 Ianuarie 2014, de ziua Poetului (încă …) național, am avut privilegiul să iau parte la o întâmplare muzicală de excepție, care mi-a readus în memorie frazele de mai sus. În urmă cu 42 de ani, grupul Pro Musica, un crin răsărit din noroaiele comunismului ceaușist, debuta cu un concert ce avea să marcheze începutul unei lungi şi complexe cariere muzicale. În seara de 15 ianuarie 1972, tinerii pe atunci Ilie Stepan & Co au cântat muzică pe versurile lui Mihai Eminescu, legându-și astfel indisolubil numele și sufletele de Poetul nepereche al nației române.

Seara de aseară - fie-mi iertată aliterația - mi-a mai adus în minte și o strigare a "golanilor" din Piața Universității, cei care din 22 aprilie și până la 20 mai 1990 au sfidat regimul neocomunist al tovarășului Ion Iliescu. Strigarea, chemarea la lupta pentru Libertate, Dreptate, Adevăr suna așa: "Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!" …

Ei bine, ieri 15 Ianuarie, inima Timișoarei, a orașului care a pornit revoluția din Decembrie 1989, a fost alături de prietenii din București. Puținii norocoși care au reușit să prindă un loc pe scaun sau în picioare la "Clubul Țăranului" au avut parte de o seară de vis, de muzică aleasă, de pauze condimentate cu replicile schimbate de Ilie Stepan cu amicii din sală, de multă, multă emoție. Toate acestea sub semnul prieteniei care ne leagă pe noi, bucureștenii, de frații nostri timișoreni întru libertate de spirit, de rostire fără teamă a ceea ce ne doare sau bucură.

Dacă ar fi să dau un nume acestei simțiri aparte, care ne face să ne recunoaștem unii pe alții oriunde ne-am afla, eu i-aș zice Pasărea Rock. Pasăre cu aripi lungi până la stele și cu picioarele bine înfipte în glia moșilor noștri. Pasăre de foc și gheață, de râsu-plânsu și de toate câte ne sunt date nouă, oamenilor, de bunul Dumnezeu.

Aseară, Ilie Stepan, Dixie Krauser și Horea Crișovan ne-au purtat pe aripile Păsării Rock, ne-au dăruit multe cântece frumoase, atât de frumoase și de gingașe, incât nici musca nu ar fi îndrăznit să bâzâie la auzul lor. Aseară, cei 3 muzicieni timișoreni ne-au nins cu zăpadă și flori, ne-au amintit cât de fragilă ne este existența, ne-au arătat cum e cu tranziția la fel de eternă ca ticăloșia celor care ne conduc, ne-au plimbat prin hotelul trist în care suntem cu toții prizonieri, ne-au atins inimile cu degetele reci și sceptice ale Glossei lui Eminescu, ne-au încins sângele cu ritmuri iberice și, mai ales, ne-au făcut să înțelegem de ce nu trebuie să ucidem o pasăre cântătoare.

Ora de vis a trecut repede, repede, dar noi n-am lăsat-o să plece cu una, cu două … ci cu mai multe bisuri.

Bisuri încheiate cum nu se putea mai frumos: Cu Ilie Stepan, Dixie Krauser, Horea Crișovan, Ducu Bertzi, Marius Baţu și, cu permisiunea d-stră, ultimul pe … scenă: Doru Stănculescu. Cu vocea bine încălzită de dialogul asiduu purtat din sală cu Ilie Stepan, Doru Stănculescu ne-a cântat minunatul, răscolitorul său cântec "Ai, hai … pe sub flori mă legănai" … Și iarăși mi-am amintit că versurile acestei bijuterii muzicale sunt populare, creația vreunui anonim, a Țăranului uitat și de nimeni băgat în seamă despre care poetul Ion Gheorghe zice așa în Zoosophia sa: "Noroc cu neicanime / că bagă plugul la adâncime".

Mulțumim, Ilie Stepan, Dixie Krauser, Horea Crișovan, Doru Stănculescu pentru seara minunată pe care ne-ați dăruit-o! Multumesc, Radu Lupașcu, fiindcă mă ții la curent cu ce cântări se mai întâmplă prin urbea Bucureștilor și mi-ai oferit prilejul să asist la acest foarte special eveniment muzical.

LA MULȚI ANI MUZICII ADEVĂRATE ȘI TUTUROR CELOR CARE ARD ÎNTRU FACEREA EI!

V.R. Cantacuzu
16 ianuarie 2014


Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

RockShop

Baicea Blues Band 

ProgSon.jpg

conquette.jpg

Afis_Alternosfera.jpg

Afis_Nuest.jpg

Afis_Schoenbrun Orch.jpg

Afis_Vienna.jpg

Afis_Indila.jpg

Afis_2 cellos.jpg

Afis_Gospel.jpg

Afis_November to dismember.jpg

Afis_Thomas Anders 2.jpg

Afis_Quidam.jpg

afis scooby doo.jpg

Afis_Sirens.jpg

 

Home
News
Rock
Pop
Blues
Jazz
Prog
Folk pur si simplu
Trupe romanesti
Recenzii
Riffuri de chitara
Point of View
Surroundophilia
Albume de referinta
Musical Advice
Foto
Gogosi cu Frisca
Curiozitati
Caricaturi
Pictura
Country
Interviuri
Echipa de redactie
Contact
Site Map