Arta Sunetelor

 

Endless Forms Most Beautiful” – Nightwish European Tour

Amorphis.jpgCând noaptea rece, de iarnă, s-a lăsat peste Bucureşti, oameni de vârste diferite, adolescenţi sau bunici, au început să se îndrepte, încet încet, către complexul Romexpo, din Piaţa Presei Libere, acolo unde avea să fie găzduit unul dintre cele mai aşteptate spectacole muzicale ale anului.

Promovarea celui mai recent album NIGHTWISH, ”Endless Forms Most Beautiful”, a început în prima parte a anului 2015, în America de Nord, cu concerte în Statele Unite și Canada, apoi, a existat un turneu în America de Sud, cu spectacole în Brazilia, Argentina, Chile, Peru, Columbia, Ecuador şi Mexic. După ce, în perioada de vară, NIGHTWISH a evoluat pe teren propriu şi la câteva festivaluri estivale, pe 13 noiembrie, a început turneul european, alături de AMORPHIS şi ARCH ENEMY.

Acest turneu, cu concerte în Finlanda, Suedia, Danemarca, Germania, Olanda, Franţa Italia, Elveţia, Republica Cehă, Austria, România, Ungaria, Luxemburg, Belgia, se va încheia, în Anglia, pe 19 decembrie 2015, pe Wembley SSE Arena, un concert sold out încă din vară, ceea ce vorbeşte de la sine despre notorietatea celor trei trupe în rock-ul european. Vor urma apoi, în 2016, alte turnee, în emisfera sudică, Australia şi Noua Zeelandă, apoi în Asia şi din nou, America de Nord.

Interesant este faptul că fiecare dintre cele trei trupe concertaseră deja în România şi cu alte prilejuri, iar faptul că au revenit în mai multe rânduri demonstrează că sunt atrase de publicul român, care a dovedit, şi de această dată, că este un fin cunoscător al metalelor grele şi în plus, că are acea energie pozitivă şi căldură, care nu displace scandinavilor.

În deschiderea concertului, mulțimea de fani a avut parte de câte o mostră a talentului excepţional al celor de la AMORPHIS şi ARCH ENEMY – ambele formaţii nefiind cu nimic mai prejos decât NIGHTWISH, ba chiar la fel de aşteptate pe scenă, precum trupa vedetă a serii. Deşi fiecare dintre cele trei formaţii are propria orientare muzicală, stilurile diferite s-au îmbinat într-un mod unitar, fără să lase impresia unei discrepanţe conceptuale.

Cei care au deschis concertul de la Romexpo, exact la ora prevăzută, 18:45, au fost AMORPHIS, o trupă veterană, cu 25 de ani de activitate, ce se încadrează în curentul melodic death metal, cu influenţe heavy şi progresive, bine cunoscută publicului român, datorită celor 4 concerte susținute în Bucureşti şi în Sibiu.

Cele 8 piese prezentate, au făcut o trecere în revistă a ultimelor 4 albume de studio, cu evidenta intenţie de promovare a celui din 2015, ”Under The Red Cloud”. Recitalul AMORPHIS, a fost deschis de două dintre piesele de rezistenţă ale albumului amintit, pentru care au fost pregătite şi videoclipuri, ”Death of a King”, compusă de Santeri Kallio (keyboards) şi ”Sacrifice”, compoziţia lui Esa Holopainen (chitară solo), piese care au reușit să încălzească publicul, întrucât fuseseră prezentate la Bucureşti, în avanpremieră, vara trecută, cu ocazia Metalhead Meeting. Celelalte două melodii de pe acest album sunt: ”Bad Blood”, cu intro şi reprise în manieră irish şi ”The Four Wise Ones”, piesă care pune în valoare vocea lui Tomi Joutsen, şi pe cel de-al doilea chitarist, Tomi Koivusaari.

Un sound aerisit, cu multe părţi solistice, care se detaşează, întrucâtva, de atmosfera ceva mai sumbră care caracteriza primii ani de activitate ai trupei. ”Hopeless Days”, ”The Smoke” şi ”Silver Bride”, au reprezentat ”citatele” din mai vechile albume: ”Circle” (2013), ”Eclipse” (2006) şi respectiv, ”Skyforger” (2009).

În final, un alt hit din 2006, ”House of Sleep”, a permis evidenţierea secţiei ritmice: Niclas Etelävuori (chitară bas) şi Jan Rechberger (tobe) şi o primă intrare în scenă, a unei bărbi blonde bifurcate, lungă de aproape 40 cm, şi a posesorului acesteia, Marco Hietala, de la NIGHTWISH.

Iar dacă aţi ratat ocazia de a vedea live formaţia AMORPHIS, vă puteţi deja rezerva bilete pentru următorul lor concert la Bucureşti, cel din 3 aprilie 2016, care va avea loc la Arenele Romane.

Arch Enemy.jpgAu urmat pe scenă, suedezii de la ARCH ENEMY, aflaţi pentru a treia oară în Bucureşti, adepţi ai genului death metal – thrash metal. Dacă, în urmă cu un an şi jumătate, când au evoluat la Turbohalle, era evident că noua solistă vocală, canadianca Alissa White – Gluz, cea care venise în trupă de la THE AGONIST, în locul Angelei Gossow, nu ajunsese să performeze precum predecesoarea sa, de data aceasta a fost în mare formă, amintind prin salturile sale, de ”spider woman”.

Recitalul ARCH ENEMY, a cuprins 10 piese, plus un intro, ”Khaos Overture” şi un outro, ”Enter the Machine”. Playlistul a cuprins 5 dintre piesele celui mai recent album, ”War Eternal”, apărut în 2014, astfel că, pe lângă piesa eponimă, am ascultat: ”Stolen Life”, ”You Will Know My Name”, ”As the Pages Burn” şi ”Avalanche”.

În mod surprinzăor, prima piesă prezentată în recital, nu a fost una de pe ”War Eternal”, ci de pe ”Khaos Legion”, şi anume: ”Yesterday Is Dead And Gone”. Acest disc, apărut în 2011, a mai fost exemplificat prin: ”Under Black Flags We March” şi ”No Gods, No Masters”.

”Ravenous” a fost selecţia de pe ”Wages of Sin” (2001), iar piesa care a încheiat repriza ARCH ENEMY, ”Nemesis”, apăruse pe ”Doomsday Machine” (2005).

În ciuda vocii de strigoi sau vampir în călduri a Alissei White – Gluz, venită parcă din filmele horror, există în muzica ARCH ENEMY, numeroase pasaje instrumentale de mare virtuozitate, unele melodice, altele destul de agresive. Răspunzători pentru solourile chitaristice de mare virtuozitate sunt cei doi chitarişti, Michael Amott (membru fondator, lider, compozitor) şi Nick Cordle, secţia ritmică fiind asigurată de Sharlee D'Angelo (chitară bas) şi Daniel Erlandsson (tobe).

În cele din urmă, în jurul orelor 21:00, cei şase membri ai formaţiei NIGHTWISH au păşit pe scenă, întâmpinaţi de urale şi aplauze din partea publicului. Nu era prima dată când trupa finlandeză cânta în faţa fanilor români, însă aerul se simţea totuşi încărcat de aşteptare şi curiozitate. Cu Floor Jansen în calitate de nouă solistă a formaţiei, cum aveau oare să răsune vechile melodii ale trupei?

Se poate spune că noua cântăreață s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, depăşindu-le chiar, în anumite momente, pe Anette Olzon şi Tarja Turunen, ultima având concert, tot în Bucureşti, la Sala Palatului, chiar în ziua precedentă. Noul album NIGHTWISH, ”Endless Forms Most Beautiful”, promovat în acest turneu, nu lasă nici un indiciu asupra abilităţilor vocale ale solistei, adevărata provocare apărând în momentul interpretării cântecelor de pe albumele anterioare ale trupei. Floor Jansen, a reuşit să susţină minunat fiecare dintre melodii, indiferent dacă fuseseră scrise pentru ea – precum: ”Elan”, ”Alpenglow” ori ”Shudder Before The Beautiful” – sau fuseseră destinate altor tipuri de voce – cum este cazul pieselor ”Ever Dream”, "Wishmaster” sau ”Last Ride Of The Day”. Dacă notele lirice ale Tarjei Turunen atingeau inimile ascultătorilor până la lacrimi, iar sunetele clare şi înalte ale lui Anette Olzon răsunau puternic alături de instrumental, vocea cântăreţei Floor Jansen pare să le poată cuprinde pe amândouă, reuşind să redea puţin din spiritul fiecărui cântec, aducând totodată propria interpretare.

Pe tot parcursul concertului, în care au fost împletite cu desăvârşire melodii vechi şi noi, antrenante sau emoţionante, urechile publicului au fost încântate atât de instrumentalul impresionant – caracteristic formaţiei – cât şi de duetul celor două voci, alături de Floor, remarcându-se şi Marco Hietala, care este, de asemenea, şi chitara bas a trupei. Cariera de muzician a acestuia a început în 1984, cu formația TAROT, Marco alăturându-se trupei NIGHTWISH abia în anul 2002 – atunci când talentul său componistic a început să-şi pună amprenta asupra dezvoltării muzicale a formaţiei. Cu toate că în multe dintre cântece, Hietala doar dublează partea vocală a solistei, nuanţând astfel anumite pasaje, compoziţii precum ”While Your Lips Are Still Red” dezvăluie vibranţa deosebită a vocii sale, aducând mereu aplauze furtunoase din partea publicului.

Prin muzica lor, cu linii melodice variate şi complexitate instrumentală, asigurată atât de fondatorul trupei, Tuomas Holopainen (keyboards), de Erno ”Emppu” Vuorinen (chitară solo), aflat în trupă din 1996, cât şi de cei intraţi în formaţie ceva mai recent: Kai Hahto (tobe) şi Troy Donockley (irish pipes, thin whistle), NIGHTWISH au deschis în timpul concertului porţile către o lume de poveste, un tărâm ce înfăţişează sufletului peisaje extraordinare, inspirate din frumuseţea Finlandei. Fanii au fost purtaţi pe aripi de sunet, într-o călătorie fantastică în spaţiu – dar şi în timp! Melodiile noi şi cele vechi, precum ”Ghost Love Score”, au trasat un fir roşu de la naşterea formaţiei şi au arătat evoluţia sa de-a lungul vremii. Cu toate că a suferit schimbări de componenţă şi stil, trupa s-a adaptat mereu, dezvoltându-se şi căpătând prin sunet – aşa cum aminteşte chiar titlul ultimului album – forme nesfârşite de frumuseţe.

Deşi alcătuit într-o mare măsură din metalişti, publicul nu a părut foarte doritor să dea din cap, în timpul spectacolului, aşa cum ne obișnuise la alte concerte. Pentru acest lucru nu poate fi învinuită decât însăşi formaţia, al cărei stil muzical prezintă, pe lângă o extraordinară forţă, şi o perfecţiune a sunetelor ce trebuie admirată atunci când se naşte. Fiecare notă trebuie savurată, gustată cu toate simţurile treze – în acest lucru constă magia pe care formaţia NIGHTWISH o creează pe scenă. Iar poveştile spuse, prin cântecele lor, au fost ascultate nu atât cu urechile, cât cu inimile. Cântând alături de formaţie fiecare vers sau pur şi simplu lăsându-se învăluiţi de muzică, fanii au avut parte de un spectacol de neuitat.

Membrii formaţiei nu s-au arătat indiferenţi faţă de tragedia care ne-a lovit, cu o lună în urmă, la concertul de la clubul Colectiv. Un moment din concert a fost dedicat comemorării accidentului, atunci când, toate luminile fiind stinse, imaginea mai multor lumânări aprinse a apărut pe ecranul din spatele trupei. De asemenea, membrii formaţiei au vizitat două dintre victimele incendiului de la Colectiv, doi adolescenţi, frate şi soră, care se află internaţi în spitalul ”Grigore Alexandrescu” din Bucureşti, arătând în acest fel solidaritate faţă de cei implicaţi în catastrofă.

Concertul s-a încheiat în scandări, strigăte şi aplauze. Statul în picioare şi înghesuiala parcă nici nu se simţiseră – cele două ore trecând în zbor, neştiute de nimeni, toţi ochii fiind îndreptaţi către scenă, subjugaţi de aceeaşi vrajă minunată a cântecelor.

Nightwish.jpg

Maria Bumbar (NIGHTWISH)
Nelu Stratone (AMORPHIS şi ARCH ENEMY)
10 decembrie 2015

Foto: Tudor Macovei


Trio de virtuozitate la Arenele Romane

The Aristocrats.jpgA fost primul concert la care am participat după tragedia petrecută în clubul Colectiv. Nu mă gândeam că va fi o premieră. Dar a fost, chiar una reuşită, din mai multe puncte de vedere. Chintesenţa recenziei de faţă o constituie desigur supergrupul The Aristocrats şi al său extraordinar recital. Nu poate fi comparat cu nimic, din tot ce-am văzut pe viu, până acum. În rock-ul progresiv găsim destule formule de virtuozitate cu sau fără voce în prim plan. Vă amintesc doar trei nume, audio-comparative: Dixie Dregs, Mahavishnu, King Crimson şi Frank Zappa. Aristocraţilor, la primul lor concert în România, le-au fost necesare doar câteva minute pentru a-şi demonstra calităţile tehnice şi priceperea improvizatorică, aptitudini la care au ajuns studiind şi cântând alături de mari nume ale muzicii rock: Guthrie Govan (chitară, 27 decembrie 1971, ASIA, GPS, The Young Punx, Steven Wilson), Marco Minnemann (tobe, keyboards, n. 24 decembrie 1970, Steven Wilson, Joe Satriani, Paul Gilbert, Kreator) şi Bryan Beller (bas, n. 6 mai 1971, Steve Vai, Mike Keneally, James LaBrie, Dream Theater, Dweezil Zappa). Foarte rar, putem vedea live, muzicieni din liga super-profesioniştilor, la noi acasă. Avem îndoieli, justificate, din pricina locaţiei, sunetului, confortului şi nu în ultimul rând, din cauza (renumelui) organizatorilor. De această dată însă, Phoenix Entertainment şi-a făcut treaba. Evenimentul THE ARISTOCRATS, anunţat iniţial pentru clubul Silver Church (intrat în renovare, nu mă întrebaţi de ce!) s-a mutat la Arenele Romane, într-un cort încălzit, unde nu s-a fumat şi care a avut patru ieşiri (vizibile) de urgenţă. Deci, se poate! Numai parlamentarii tergiversează nejustificat votarea legii antifumat! Nu cred că-i vor mai vota românii şi Nu cred că aceste două mari partide vor mai fi (atât de) mari după alegerile din 2016. Au votat numai în folosul lor şi al slugilor linguşitoare. Nu avem o sală de concert corespunzătoare unui eveniment muzical de ţinută! Ultima dată când am fost într-un astfel de cort (tot la Arenele Romane) cântau americanii de la W.A.S.P. Citiţi articolul meu din 2009 - Cum ne-a înţepat W.A.S.P. urechile! - cu menţiunea că, atunci se fuma aprig şi în cort... Ei bine, de astă dată, nu s-a fumat decât în locuri special amenajate, iar sunetul, încă de la trupele româneşti din deschidere, a fost aproape perfect! Chiar mă miram, odată cu plăcuta surpriză a reuşitelor coveruri ZAPPA ale trupei Theo & The WristBand, cum vor suna Aristocraţii, dacă ăştia mici, sună aşa de bine. Pe câţiva dintre membrii trupei, ce s-au încumetat (şi bine a făcut), să interpreteze piese FRANK ZAPPA, îi cunoşteam din Big Mamou sau de la alte evenimente de jazz sau blues şi m-am bucurat de reuşita unui proiect dificil, atât pentru muzicieni, cât şi pentru găsirea unei locaţii adecvate, pentru o cântare decentă, dăruită unui public avizat şi pretenţios totodată. A doua trupă românească a fost QuantiQ, din Braşov, de la care îmi amintesc cu plăcere, piesa Răsărit şi buna sincronizare a sunetului cu fasciculele de lumini.
AltF4.jpgUltima trupă românească aleasă de organizatori s-a numit ALT+F4, care a închis biruitor acest mini-festival rock, în acordurile instrumentale ale celebrei Birdland, piesă la care s-au făcut remarcaţi, atât chitaristul Andrei Comaroni, cât şi foarte talentatul toboşar, Bubu Cernea.

De aceea, mă bucur că şi din acest punct de vedere, evenimentul din 7 decembrie 2015 a fost o reuşită. Sunetul a fost foarte bun, deşi această întâmplare, a avut loc într-un ... cort amenajat în incinta celebrelor Arene Romane din Bucureşti. Să sperăm că printr-un proiect (european) bine făcut, această locaţie se poate transforma într-un tabernacol al muzicii rock şi nu numai. Referitor la legea antifumat, vreau să fac precizarea că nu este vorba de un război, între fumători şi nefumători sau că, această lege ar duce la interzicerea unor drepturi, cum se induce ideea de către unii parlamentari, muncitori cu gura, ci pur şi simplu, ea protejează şi pe unii şi pe alţii, fumători sau nefumători, "prin prevenirea şi combaterea efectelor consumului produselor din tutun, în toate spaţiile închise şi acoperite de folosinţă colectivă, dar şi în incinta instituţiilor academice şi de educaţie..." Nu am văzut niciun fumător revoltat la acest concert şi cu toţii ne-am bucurat de aerul cald, respirabil şi mai ales de, grija organizatorilor pentru siguranţa noastră. Este un nou început, iar aceste rânduri, rămân mărturie, pentru cei de acasă, să nu (mai) rateze un viitor (probabil) strălucitor eveniment rock. Nu vă străduiţi prea mult să ascultaţi (sau să vedeţi!) The Aristocrats pe internet, încercaţi să-i descoperiţi în concertele LIVE şi vă veţi bucura, de mulţimea improvizaţiilor de excepţie, pe care numai scena rock-ului progresiv v-o poate oferi cu sinceritate. O fuziune organică între rock şi jazz, blues şi funk, presărată cu momente nostime, umoristice, cum însuşi Guthrie Govan o caracterizează: "the twelve-bar blues of stand-up comedy". O secţiune ritmică provocatoare, aşa cum nu aţi văzut-o la concertele Satriani şi capabilă de orice susţinere poliritmică pentru un erou al chitarei electrice. Un chitarist excepţional (declarat de unele reviste de specialitate, cel mai bun din lume!) potrivit pentru astfel de escapade futuriste şi convingător pentru orice exigenţă cenzorială. Am fost părtaş la o premieră organizatorică şi concertistică, şi regret, că această reuşită se datorează jertfei unor tineri frumoşi, veniţi (ca şi noi) să se bucure de magia unui concert ROCK. Tuturor vă dedic Smuggler' s Corridor, unul din hiturile noului album, Tres Caballeros, din al cărui turneu de promovare a făcut parte acest elegant show.

Theo & The WristBand.jpg

“The way my life has gone the last few years, I’ve had a blanket policy of saying yes to everything that comes up—every clinic, session, gig—because my aim has always been to live completely steeped in music, and that was the only way I could pay the bills. ... But if you do too many different things, everything can conspire to distract you from what you should be doing.” (Guthrie Govan)

Radu Lupaşcu
10 decembrie 2015

Foto: Tudor Macovei


José Carreras – A Life in Music

Jose Carreras 2015 1.jpgJosé Carreras a revenit pentru ultima oară în ţara noastră spre a ne oferi, nouă românilor, unul dintre publicurile sale favorite, un concert de adio, A Life in Music. Dragostea sa pentru spectatorii români este deja cunoscută şi demonstrată prin minunatele sale concerte oferite cu atâta generozitate de-a lungul timpului. Faptul că, suntem aproape de sufletul Maestrului ce vrea să ne salute pentru ultima dată, spune foarte mult despre nobleţea sentimentelor sale. Unicitatea evenimentului în sine a marcat un adevărat regal muzical de excepţie pe care, întreg publicul de la ROMEXPO l-a simţit profund.

Evenimentul muzical a început cu interpretarea excepţională a piesei "Die Fledermaus Overture" compusă de Johann Strauss II, de către Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de David Gimenéz (nepotul maestrului). A urcat pe scenă, însoţit de ropote de aplauze, Maestrul José Carreras care a demonstrat încă o dată, dacă mai era cazul, faptul că are o voce unică, din toate punctele de vedere, cu inflexiuni calde, puternice sau aspre, când a fost cazul. După interpretarea pieselor, "La Serenata", de Francesco Paolo Tosti şi "Era de Maggio" de Mario Pasquale Costa, maestrul a invitat-o pe scenă pe soprana Nataliya Kovalova, care a cântat impresionant, "Rusalka Song to the Moon", de Antonin Dvořák. Un gest excepţional şi de o profundă empatie, Maestrul José Carreras împreună cu soprana Nataliya Kovalova au adus un omagiu celor 60 de tineri ce şi-au pierdut viaţa în incediul din clubul Colectiv, prin interpretarea piesei Ave Maria, (piesa care nu era în program), însoţită de proiectarea pe cele două ecrane uriaşe, a chipurilor celor comemoraţi, fundalul scenic fiind însoţit de o candelă uriaşă. Totodată maestrul a transmis toate gândurile bune şi întreaga sa compasiune familiilor îndurerate şi prietenii victimelor acestei cumplite tragedii. Pavilionul Central al complexului Romexpo din Bucureşti, a fost zguduit de aplauzele publicului, interpretarea piesei fiind, o surpriză extrem de emoţionantă, pentru toţi cei prezenţi.

Maestrul excelează apoi prin interpretarea pieselor "T'estimo", de Edvard Hagerup Grieg, după care, din nou alături de soprana Nataliya Kovalova, "Je te veux", de Erik Satie. Urmează, "Les filles de Cadix", de Léo Delibes, o piesă laborioasă, care a fost interpretată încântător de soprana Nataliya Kovalova, despre care trebuie amintit că s-a născut în Sarny, regiunea Rivne din Ucraina, a studiat la Academia Naţională de Muzică Mykola Lysenko Lviv şi-a făcut debutul pe scenă în stagiunea 1999-2000, la Opera de Stat din Wroclaw (Polonia), când a jucat rolurile Nanette (Falstaff), Mimi (La Boheme), Pamina (Flautul Fermecat). În vara anului 2006 a susţinut un concert la Palatul Ecaterina din Sankt-Petersburg, împreună cu José Carreras, care o va coopta curând în aproape toate turneele sale.

A urmat un intermezzo muzical, Orchestra Filarmonicii "George Enescu", interpretând "Jazz Suite, Waltz No. 2", de Dmitri Shostakovich, piesă ce ne-a făcut să simţim pe deplin frumuseţea seratei muzicale, iar "The Impossible Dream" din "Man of la Mancha", de Mitch Leigh, în interpretarea maestrului José Carreras, au încheiat triumfal prima parte a concertului de la Bucureşti.

După aproximativ 20 de minute de pauză, evenimentul - A Life In Music - a continuat să ne impresioneze cu interpretarea plină de pasiune, în lucrările "Vurria", de Furio Rendine, "Passione", de Nicola Valente, iar cu aceeaşi vitalitate şi forţă soprana Nataliya Kovalova a interpretat "Die Csárdásfürstin Heia! Heia!", de Emmerich Kálmán. Un alt excelent moment a urmat prin "La boda de Luis Alonso” de Gerónimo Giménez, apoi José Carreras, Nataliya Kovalova şi întreaga orchestră au continuat cu "Lejana Tierra Mía", de Carlos Gardel, "Canción de Paloma" ("El barberillo de Lavapies"), de Francisco Asenjo Barbieri, "El duo de la Africana Duo y Jota", de Manuel Fernández Caballero, şi "Core n'grato"de Salvatore Cardillo.

Publicul a resimţit foarte puternic întreg evenimentul şi a rechemat, în aplauze furtunoase, de cinci ori, la bis pe Maestrul José Carreras şi excelenta soprană Nataliya Kovalova, care au interpretat „Chittara Romana” de Eldo Di Lazzaro, „O mio bambbino caro” din opera Gianni Schicchi de Giacomo Puccini, „Non ti scordar di me” de Domenico Furno şi Eugenio De Curtis, „Torna a Surriento” de Ernesto De Curtis şi împreună cu sala „Brindisi” din „La Traviata” de Giuseppe Verdi. Un eveniment unic, unde în sprijinul atmosferei teatrului liric, pe fiecare scaun a fost găsit câte un program al spectacolului şi un trandafir alb. Gest absolut remarcabil, dar din păcate, mirosul acestor flori superbe şi încercarea de a introduce o componentă idilică sălii în sine, a fost detronată de un amestec fetid de arome, de crenvurşti proaspeţi fierţi cu floricele, în odoare de bere sau vin la pahar etc.

Poate că, în viitorul apropiat, vom accede spre acest gen de eveniment, într-o cu totul altă formă şi vom putea delecta publicul înainte sau în pauza spectacolului, aşa cum dealtfel se obişnuieşte în toată lumea şi cum cred că ştim deja cu toţii care este acel produs specific regiunii din nord-estul Franţei.

Revenind la excepţionalul concert oferit de MusicEvent - O viaţă dedicată muzicii - ne va rămâne în suflet ca o dragă amintire, ce o vom re-evalua de fiecare dată când îl vom revedea pe unul din suporturile video ale lumii moderne. Maestrul José Carreras acompaniat de soprana Nataliya Kovalova, a fost un moment unic pentru care nu putem spune decât Bravo!!!

Jose Carreras 2015 2.jpg

"Acestea sunt melodiile care m-au mişcat şi entuziasmat mereu când le-am ascultat. În aceste melodii sălăşluiesc Pasiunea, Emoţia, un sentiment în inima şi în sufletul meu pe care încerc să le redau prin vocea mea”, a mărturisit legendarul tenor.

Economu Bogdan
1 decembrie 2015

Foto: Tudor Macovei


De ce Festivalul de Muzică Veche?

Timp de câteva săptămâni, mai exact, în perioada 20 octombrie – 28 noiembrie 2015, la Bucureşeti a avut loc Festivalul de Muzică Veche, care a înglobat 14 evenimente unul şi unul, desfăşurate în locuri selecte, ca Palatul Cotroceni, Palatul Bragadiru, Muzeul Ţăranului Român, Biserica Anglicană sau Sala Radio, cu participarea unor artişti şi formaţii din peste zece ţări şi cu o audienţă la fel de selectă, dat fiind că acest festival are o marcată natură experimentală.

În noianul de ţipături, zgomote, turle şi surle, bubuieli, bombe teroriste, rock şi focuri de artificii care se lasă cu 60 de tineri arşi de vii, de inundaţii, văicăreli palamentare, de cioloşneli pentru Ciolannis, de scălâmbăieli la chitare electrice, de fanfare şi tromboane, de abureli care de te bagă-n boală, adică la balamuc, are loc la Bucureşti acest Festivalul de Muzcă Veche, adică de muzică de pe altă lume, din secolele trecute, când sângele oamenilor nu era aşa de stricat ca azi, când nu se născuseră încă domnii Gigi, Băse, Bombonel şi Ilici, nici trinitatea Patapleşeanu, când nu apăruse pe firmamemt nici lupi ca alde Holender, nici strămoşii din Pleşcoi nu visau că o Nuţi a loc va fi “catindată”, când nici nu se povestea despre o ţară a lui Ciolannis Vodă, adică o muzică care nu mai există, care nu se mai cântă decât la un festival select, fiindcă nimeni nu va înţelege de ce să ascultăm muzică la Viola organica, un instrument inexistent decât ca o piesă unică, atunci când avem viola şi pianul, când omul a inventat orga şi alte instrumente performante şi perfecte?

Tocmai de aceea! Ca să dovedim că omenirea nu a trăit numai în epoca Kali Yuga. Ca să se creeze un echilibru. Festivalul de Muzică Veche constituie un astfel de simbol, el reprezintă nevoia de normalitate. Deşi balanţa înclină mult spre muzica satanică, totuşi un sunet de muzică pură face cât toate dizarmoniile la un loc. Dacă există o oază, care apără sau slujeşte vibraţia pură a Sunetului Primordial, merită făcut orice sacrificiu ca ea să existe.

Pentru o ţară atât de stricată de bârfă, atât de gonflată de baragladini, care face din lipsa de performanţă, star, primitivă şi delirantă, cum latră la lună azi România, Festivalul de Muzică Veche pare un lux, o excepţie de la regulă, un capriciu, deşi ar putea fi regula, dar la români nu se poate, fiindcă regula este anormalul. Dar FMV se află la a zecea ediţie, ceea ce înseamnă că făuritorii lui, Asociaţia Culturală Antiqua, asociaţie nonprofit, sunt oameni tenace, care nu se lasă influenţaţi de zgomotele galeriilor. Şi ei sunt tineri. Sunt viitorul! Să-i numim: Laurențiu Constantin (director, iniţiatorul festivalului), Raluca Enea (director artistic), Nona Șerbănescu (curatoriat), Silviu Dancu (strategie, probabil că apară festivalul de viruşi!), Gabriel Săftescu (online promotion), Oana Vasiliu (parteneriate şi relaţii media), Marius Davidoni (art director), Ancuţa Iosif (social media), Ioana Simona Ghiţă şi Sorina Dărăbanţiu (field promotion).

Festivalul a fost înfiinţat de Medieval Praxis, care s-a transformat în Asociaţia Culturală Antiqua. Echipa nouă o continuă pe cea veche. Este un act de normalitate. Cum este şi acest insolit festival, unic în estul Europei. Un mare pas spre normalitate. Dar este şi un act de cultură, de înaltă cultură. Fiindcă acest festival, în care se cântă piese în primă audiţie românească, în special muzică medievală, renascentistă, barocă, bizantină şi gregoriană, are şi o notă didactică, de prezentare a muzicii şi instrumentelor cu care ea se cântă. Se practică o iniţiere în muzica veche, se face o veritabilă istorie a muzicii, în care profesori sunt înşişi interpreţii. Între piesele cântate, şeful formaţiei sau solistul, cel care oferă un recital, explică verbal ce este viola da gamba, de pildă, dă informaţii despre compozitorii şi piesele interpretate, tot ce crede el că poate să reţină audienţa, formată majoritar din tineri, din pasionaţi de muzică veche şi chiar din muzicieni, care vor să se iniţieze în astfel de taine.

Şi se poate spune că FMV ne ajută să înţelegem care este evoluţia sunetului, de ce omul a simţit nevoia să meargă mai departe, de ce nu s-a oprit la clavecin, de pildă, şi a inventat pianul? De ce nu l-a mulţumit fluierul şi a inventat flautul?

Un singur instrument nu pare a fi avut nevoie de evoluţie, de forme sofiscate, naiul, deşi şi el, de la trestia syrinx, la care a cântat Pan, la naiurile perfecţionate de Gheorghe Zamfir, a suferit o evoluţie, deşi principiul e acelaşi. Şi chiar forma. Mai multe tuburi lipite. Însă naiul este instrumentul divin, care face să auzim Sunetul Primordial. FMV nu trebuie să devină un festival cosmopolit, să o ia pe drumul Festivalului „Enescu”, care se îndepărtează tot mai mult, cel puţin asta s-a văzut la ultimele ediţii, de Sunetul Primordial. De acest sunet are datoria să se apropie FMV. Este chiar statutul său. Şi de aceea, organizatorii nu trebuie să-l ignore pe Gheorghe Zamfir. Este vital. Locul lui este la acest festival. Laurenţiu Constantin, iniţiatorul lui, mi-a spus că are o politică economică, decât să dea o avere pentru a-l chema pe Jodi Savall, de pildă, preferă să aducă zece formaţii sau solişti, cu nume mai puţin sonore, dar egale ca valoare cu Savall. Şi de-a lungul timpului a adus astfel de muzicieni la Bucureşti, care n-au putut fi văzuţi decât aici, nu la festivalul „Enescu”. Iată câteva: Hopkinson Smith, Marcel Ponseele, Jan de Winne, Philippe Pierlot, François Fernandez, Ketil Haugsand, Petra Müllejans, Mary Collins, Steven Player, Il Gardellino, Ricercar Consort etc., care au intrepretat partituri în primă audiţie pentru publicul român. Începând cu anul 2015, Festivalul de Muzică Veche București este membru REMA (Reţeaua Europeană a Muzicii Vechi). FMV a găzduit a treia ediție a Zilei Europene a Muzicii Vechi (prima în România), eveniment ce a avut loc la Biserica Anglicană prin concertul „To Bach or not to Bach”. Evenimentul a fost transmis în direct prin Radio REMA. Festivalul de Muzică Veche București a fost acceptat în această prestigioasă reţea prin unanimitate de voturi, în cadrul întâlnirii REMA de la Ambronay.

Sigur, e minunată această tendinţă spre lume, spre a aduce valori ale muzicii europene în România. Dar cred că Bach şi ceilalţi compozitori incluşi în programe nu mai au nevoie de nici o reclamă. În schimb, fenomenul invers nu se întâmplă, adică muzica şi muzicienii români nu sunt promovaţi în afară. Iar muzica românească e mai veche decât toată muzica străină. Se investesc sume uriaşe pentru a-i plăti pe străini, dar românii sunt uitaţi sau ignoraţi. De aceea, am fost entuziasmat când am văzut că FMV a inclus în programul din acest an şi o trupă românească, formaţia “Trei Parale”, o excepţie, despre care am scris pe larg anterior.

FMV trebuie să se apropie mai mult de Sunetul Primordial, iar prezenţa lui Zamfir este vitală. E nevoie ca şi organizatorii să fie iniţiaţi, să cunoască muzica cultă creată de Zamfir. Dacă s-ar da un concert de nai şi orgă la Sala Radio sau la Ateneu, ar trebui să aleagă din colecţia de piese compuse de Zamfir pentru aceste instrumente, care au unit ortodoxia şi catolicismul printr-un concert oferit Papei Ioan Paul al II-lea de Zamfir, chiar la Vatican. Sau nu ar fi bine să se cânte la FMV Messa Păcii?

O, câte minuni nu s-ar putea face, fiindcă Marele Absent e aici, printre noi, dar trebuie numai cunoscut. Trebuie să intrăm în normalitate, ori pentru aceasta trebuie să dispară prejudecăţile. Sper ca Laurenţiu Constantin să nu se ia de mână cu Mihai Constantinescu, care l-a plasat pe Zamfir numai în zona muzicii populare, lângă Maria Lătăreţu, Benone Sinulescu, Dumitru Fărcaş et co. Foarte bine, dar compozitorul Gheorghe Zamfir este marele necunoscut pentru el. Şi pentru mulţi muzicieni, care au urechi de cal, care nu vor să audă ce e dincolo de perdeaua de fum, de bârfe, de invidie. Să lase acasă toate prejudecăţile şi să se apropie de Sunetul primordial, să descopere muzica ab origo.

Dacă Festivalul „Enescu” merge pe muzica evoluată, consacrată, pe şlagărul simfonic, deşi are şi o secţiune unde se cântă muzică veche, e de datoria FMV să facă acest pas, să meargă spre izvor.

Şi nu trebuie să se oprească la drâmbă sau bendir. Nici la Viola organica. Dar e o diferenţă colosală totuşi între drâmbă şi Viola organica sau între cobză şi vioară. Nu mai vorbesc de pian, ce să mai spun de orgă, cel mai complex instrument creat de om. Sau ce salt între cel care cânta la frunză şi omul-orchestră modern, care cântă la toate instrumentele!

Există o explicaţie clară. Cel puţin pentru mine. Nevoia omului de a ieşi din transă, de a se distanţa, de a stăpâni el instrumentul şi nu instrumentul pe el. Zamfir declară că naiul l-a sacralizat pe el şi nu el pe nai. Orice interpret, atunci când cântă la instrumente vechi, la fluier, bendir, cobză sau nai, este stăpânit ca de un demon, cum spunea Cella Delavrancea despre Enescu, când îl vedea cântând la vioară. Şi pe un astfel de interpret îl vedem că intră în transă. Violonistul intră în transă, violistul, naistul, toţi, fără excepţie.

Pe străzile New York-ului, lumea se adună ca la urs când un muzician de culoare ia un lighean şi bate în el ca într-un bendir sau un tambur ca în satul lui african. De ce? Fiindcă el intră automat în transă. Nebunia lui este molipsitoare şi se transmite şi trecătorilor, care se opresc şi îl admiră, şi intră şi ei în transă.

Se pare că muzica este singura artă care se execută cel mai bine în transă. Ea este evadare pură. Toate instrumentele vechi presupun transa, o trăire specială care la origine are o natură mistică, legată de credinţă, de un cult sau altul.

Instrumentele complicate, sofisticate, ca fagotul, de pildă, sau acordeonul, nu mai vorbim de pian sau orgă, presupun o mare doză de luciditate. Mi-a plăcut când clavecinistul Ketil Haugsand explica Ofranda de Bach, bătându-se mereu cu degetul pe frunte, sugerând că această muzică se ascultă cu capul. Există şi transa, dar în mică măsură, atunci când interpretul este desăvârşit, perfect stăpân pe tehnica instrumentului. De la perfecţiune încolo apare şi transa. Dar apariţia unui instrument ca Viola organica deja e un pas spre ieşirea din tunel, din transă, a interpretului, deşi numele instrumentului creat de Leonardo Da Vinci atinge tocmai esenţialul, fiindcă un instrument organic este însăşi definiţia stării de transă.

Însă o dată cu Viola organica se întâmplă ceva nou, omul începe să controleze instrumentul. Apare luciditatea, de fapt, interpretul nu mai intră în transă, e calculat, citeşte notele, e atent la solfegiu, la clape, la cei din jur, la felul cum stă, cum se vede de către public..., parcă muzica este undeva între el şi instrument. Nu se mai creează un tot.

Instrumentele simple sunt organice, fac corp comun cu omul, instrumentele sofisticate presupun o tehnică artificială, care necesită şcoală. Muzica este cea mai viscerală dintre arte, este o prelungire a instinctului uman. Şi e şi foarte sentimentală. De aceea, dodecafoismul, muzica serială, muzica modernă, în general, sunt considerate artificiale, plasate în sfera muzicii satanice. Nu întâmplător milioane de oameni preferă să cânte şi să danseze negro spiritual, samba, rumba, sârbe şi hore, fiindcă îi apropie de condiţia primară a omului, îi reîntoarce la origini. Acest lucru face şi Festivalul de Muzică Veche, le arată oamenilor de unde au venit, care a fost vibraţia care l-a marcat pe om ab origo.

Vom reveni cu analiza ultimelor concerte.

Grid Modorcea
1 decembrie 2015


Mărgăritare de „Trei Parale”

Afis Festivalul de muzica veche.jpgFestivalul „George Enescu” are o concurenţă serioasă, ca să nu zic redutabilă. Lăsând la o parte fondurile pe care le are, copleşitoare, festivaluri mult mai sărace, nesprijinite de stat, dar nici de o reclamă pe măsură, se constituie în adevărate valori naţionale şi internaţionale, cum a dovedit Festivalul „Micul Paris”, un ferment, o şcoală de învăţătură, care anul acesta a sucombat, din lipsă de fonduri, cum mi-a spus pianista Raluca Chifane, sufletul lui.

Iar o replică puternică la mamutul enescian vine din partea Festivalului Internaţional de Nai „Gheorghe Zamfir”, care este un Festival profund naţional, axat pe muzica veche românească, aşa cum am arătat pe larg anterior, într-o serie de articole. Nu numai că naiul este un instrument vechi, dar este primordial, iar alături de orchestra „Barbu Lăutaru” din Chişinău, Gheorghe Zamfir ne-a oferit perle, cu adevărat o  muzică arhaică, de la Doina de jale la Ciocârlia, de la piese din repertoriul lui Anton Pann la ample simfonii folclorice. Gheorghe Zamfir rămâne un astfel de model, care a ridicat folclorul la muzica cultă, iar de aici mai departe, spre Dumnezeire, rugăciunea jucând un rol esenţial în compoziţiile şi interpretările sale.

Pe drumul lui ar fi bine să meargă şi alţii. Şi cea mai chemată pare o formaţie de tineri surprinzătoare, numită „Trei Parale”. Sigur, este un nume cu parfum lăutăresc. Auzisem de ei, îi văzusem într-un spectacol de teatru şi la un vernisaj al sculptorului Marian Zidaru, dar recent i-am văzut desfăşurându-se plenar într-un concert oferit la Palatul Cotroceni (pe 22 noiembrie 2015) într-una din sălile Muzeului Naţional Cotroceni, în cadrul Festivalului de Muzică Veche, un festival aflat la a zecea ediţie, la care vom reveni, fiindcă are o pecete cu totul aparte, cu amprentă internaţională, care include formaţii străine specializate în muzică veche, dar şi formaţii româneşti, cum este această trupă „Trei Parale”, care nu este de trei parale, cum sună o vorbă a lui Creangă, rămasă în uz ca ceva depreciativ, fără valoare.

Festivalul “George Enescu” nu face aşa ceva, dimpotrivă, elimină tot ce este românesc, milioane de lei se duc numai la străini, pe slujirea şi reclama muzicii clasice, consacrate, care nu mai are nevoie de nici o carte de vizită. S-a transformat într-un festival cosmopolit, cu accente anti-naţionale. Amprenta naţională trebuie să fie vitală. Şi este hotărâtoare dacă România nu vrea să fie doar o ţară imitatoare. Şi ce este mai naţional decât muzica veche? Iar când izvoarele ei sunt puse în lumină, totul sună mai cult decât orice concert festivalier pe bază de şlagăre simfonice.

E suficient să aflaţi ce au avut în program tinerii de la „Trei Parale”, în număr de cinci: Florin Iordan (cobză, cimpoi), Daniel Pop (fluier, bendir, voce), Mihai Balabaş (vioară), Beatrice Iordan (cobză), Dinu Traian Petrescu (percuţie). Baza cântecelor provine din colecţia lui Anton Pann (1790 – 1854), numită „Spitalul Amorului”. Acest fantastic poet, folclorist, psaltist şi teoretician al muzicii bizantine s-a dovedit şi un neîntrecut compozitor şi rapsod, cânta la cobză, lăută, chitară şi pianoforte, cu o capacitate extraordinară de arhivar, adunând în cărţile sale muzica epocii, piese tradiţionale româneşti, dar şi ale altor popoare care trăiau aici, turci, evrei, greci sau ţigani. Opera lui Anton Pann, care ar merita să i se închine un festival, arată ce rol imens a avut muzica pe drumul românizării, fiind o adevărată comoară, ce arată fantastica bogăţie a folclorului românesc, o sursă mereu vie ce trebuie atent valorificată prin reconstituiri muzicale.

Un astfel de demers îl practică şi „Trei Parale”, fiindcă reconstituirii antonpanneşti îi adaugă şi propriile sondări, înregistrări ale unor bătrâni cântăreţi, scotocirea unor arhive precum cele lăsate de Constantin Brăiloiu sau Tiberiu Brediceanu.

Aşa sunt piesele provenite din Codex Moldavus sau din colecţia Speranţei Rădulescu (n. 1949), în special muzica veche din Moldova de Sus, precum fantastica Hora cu corzi încălecate şi Hora boierească a lui Neamţu de la Săveni, apoi Zalina, zalina, o piesă din folcorul oltenesc, dar şi un cântec evreiesc din Nordul Moldovei, piese aflate pe discurile Ethnophonie CD009 şi CD014.

Sigur, am mai admirat şi piese de o rară valoare, precum Când toca la Radu Vodă şi un teribil dans muntenesc din colecţia Francois Rujiţchi Musique Orientale, 1837. Aceste piese, cu excepţia Horei cu corzi încălecate, au fost interpretate vocal de Daniel Pop.

Dar de-a dreptul fenomenale sunt cântecele de lume, piesele din colecţia lui „Spitalul Amorului”, numită şi „Cântătorul dorului”, în care textul este la fel de important ca şi muzica. Cât de actuală este, de pildă, piesa Decât ruda şi vecinu, fiindcă versul se continuă cu „Mai bun e străinu, leliţă, leliţă”. Da, fiindcă străinul vede şi tace, pe când „Vecinu spune tot ce nu vede, leliţă, leliţă”. Sigur, azi zicem să moară capra vecinului! Iată că obiceiul românilor de a-şi face rău unii altora e vechi.

Şi Daniel Pop a mai cântat cu vocea sa lăutărească, unsuroasă, cântecele lui Anton Pann De când s-a dus neica-n cale, Nu mă pedepsi stăpână, Bat-o Sfântu de lupoaie, cu un ritm de bătută, care dă în sârbă, ca şi apogeul spectacolului, piesa Arză-l focu dascăl, în care cimpoiul se întrece cu vocea, într-un delir demenţial. Interpreţii au excelat în aceste piese întrucât atingeau extazul, prin starea de transă. Iar transa duce la revărsare, un fel de delir, atins şi prin cântecul evreiesc, dar mai ales printr-un bis, să-l numim Diririrap, întrucât Daniel Pop nu mai avea cuvinte, ci emitea un continuu „diririrap, darira, diriram, dramdiramdirap, dirihap, dirirop, drop, rop, hihihidirihop, diridai, diridai şi diridap”. Acest cântec mi-a amintit de celebrul Delirum al lui Gheorghe Zamfir, care însă îşi iese cu totul din cadrele tonale, ajungând la un fel de limbaj păsăresc, aşa cum Marin Constantin a reuşit într-unul din corurile sale madrigale să reprezinte bârfa la români!

De altfel, caracteristica muzicii vechi româneşti este dată de iureş, de acest caracter specific poporului român, pe care l-am numit iuţirea de sine, ca un cerc de foc, cum am arătat în analiza concertelor lui Gheorghe Zamfir, ce au culminat cu spectacolele sale date cu Orchestra Naţională de Folclor, pe care acum vrea s-o reînvie cu propria orchestră, pe care am văzut-o la Festivalul de Nai.

Acestui florilegiu antonpannesc trebuie să-i adăugăm şi piesa Ah! A mea iubită floare şi Geamparaua de la Dăeni din Manuscrisul lui George Ucenescu, elevul lui Anton Pann, care uzează de un  vers devenit laitmotiv folcloric precum „Ochii tăi mă bagă-n boală”, preluat şi de Maria Tănase şi de alţi cântăreţi.

Muzica produsă de formaţia „Trei Parale” a creat un parfum de epocă, ne-a făcut să ne amintim de imaginile primelor fotografii realizate în Bucureşti de fotograful curţii imperiale de la Viena, Ludwig Angerer. O reînviere a atmosferei de mahala, care era demnitatea oraşului, nu avea conotaţie peiorativă ca azi. Mahalaua se identifica firesc cu viaţa oraşului, cu lumea hanurilor şi a pieţelor, a târgurilor şi obiceiurilor pitoreşti în care se amestecau tabieturile orientale, dar şi cele apusene, în special venite de la Paris. Atmosfera comunităţilor turceşti, greceşti, evreieşti sau ţigăneşti evocă o lume pestriţă, eterogenă, pe care muzica antonpannescă o face să reînvie.

Muzica veche de calitate are rolul de a purifica societatea, de a alunga răul şi mizeria din ea.

Tinerii de la „Trei Parale” trebuie să se îndrepte spre muzica cultă. Pericolul în care ei se află a fost anunţat de o piesă oferită la bis, un fel de manea, cel puţin prin text, care ne vorbea despre ce bine e să halim şi să bem, când ai şi o puicuţă alături, pe o duci pe „motoret” să o plimbi prin Cişmigiu! Au uitat că erau la Festivalul de Muzică Veche, unde se cântă de regulă Bach şi Telemann, Haydn şi Purcell, şi că ne aflam într-o sală dintr-un vestit palat, care aminteşte de vremurile bune ale ţării, când Nihil sine Deo! Dacă vreun bulibaşă îi plăteşte bine, nu doar cu trei parale, sigur tinerii vor cânta şi manele. Ei trebuie să ajungă să cânte Corelli, Vivaldi sau Schubert. Aşa cum a ajuns Zamfir şi a cucerit lumea cântând piese clasice sau revoluţionând sunetul prin concerte de nai şi orgă. Spre acest ideal trebuie să meargă şi aceşti tineri, care pot uşor cădea în compromis. Am văzut în repertoriul lor numele Tiberiu Alexandru, asociat cu George Ucenescu, dar îi avertizez pe aceşti tineri că el este asociat cu Theodor Carţiş (Electrecord) şi Marcel Cellier (Elveţia), aflaţi pe lista celor care l-au escrocat pe Gheorghe Zamfir, care l-au prăduit de milioane de dolari. Lecţia lui Zamfir e bine s-o cunoască şi „Trei Parale”, şi se pare că Florin Iordan are antene atente, fiind etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român. Compromisul a îngropat multe talente în România. „Trei parale” să se ferească. Am citit că se află pe banda sonoră a unor filme ca Chira Chiralina de Dan Piţa şi Aferim de Radu Jude, filme care, în această toamnă, de când mă aflu în ţară, nu sunt pe piaţa românească! Poate o să le văd în America. Îmi imaginez ce au putut să facă regizorii respectivi, cel puţin pentru Dan Piţa subiectul este o obsesie veche, şi sper că acum a fost bine împlinită.

Iată fapte onorante pentru „Trei parale”. S-o ţină pe acest drum, altfel e păcat, fiindcă sunt înzestraţi şi ar putea să reprezinte sunetul pur, fiindcă hrana lor este muzica simplă, directă, pe bază de melodie, voce şi instrumente simple, foarte simple şi vechi, preistorice, aş spune, dacă mă gândesc la fluier. Şi fluierele (cinci) pe care le mânuieşte remarcabil Daniel Pop pot fi socotite fraţii naiului, amintindu-mi de cele cinci naiuri create în 1968 de Zamfir, soprano, alto, tenor, bariton şi bas. Fluierelor li se adaugă drâmba, un alt instrument primar, ca şi bendir-ul, un fel de tamburină, instrument foarte răspândit la turci şi în ţările musulmane, dar şi în Africa, având origini în vechiul Egipt şi Mesopotamia, categoric un instrument preistoric, ca şi daira, apoi cobza, de diferite mărimi, precum o soră a ei, numită de turci baglama.

Sunt instrumente cu rol acompaniator, necesare atunci când spectacolul implică şi dansul (cum dansa o fetiţă în sală, plină de supleţe şi nebunie), dar în cazul de faţă în prim-plan se află vocea umană şi fluierul. Singurul instrument evoluat este vioara, însă şi ea este folosită cu virtuţi lăutăreşti. Formaţia „Trei Parale” are toate datele de a fi o formaţie de muzică veche pe fond folcloric românesc. Iar la noi, în ţările române, un astfel de fond este chiar sufletul muzicii naţionale. Nu mai spun de faptul că azi, muzica de acest gen sună foarte modern, avangardist, poarte oricând să concureze orice inovaţie din muzică cultă. Muzica pe baza textelor şi melodiilor culese şi tipărite de Anton Pann este ca muzica negro spiritual pentru afro-americani. Are acelaşi parfum de autentic, de vechi, şi în acelaşi timp de insolit şi nonconformism. Pe lângă puritatea şi originalitatea ei, muzica simfonică a unor Mahler, Bruckner, Şostakovici, ca să nu mai vorbim de Schönberg sau Stockhausen, pare total dizarmonică, efect al unor defecţiuni tehnice, ce emit stridenţe greu suportabile. Atonalismul are un rol important în muzică, dar el se reduce la un plan experimental. Muzica începe acolo unde se termină experimentul. Iar muzica populară românească este eternă datorită forţei ei cantabile şi mesajelor profund omeneşti. Ea face mereu revoluţie în muzică, fiindcă este inepuizabilă şi nu are frontiere. Pe când atonalismul şi serialismul au. Desigur, este loc şi pentru o astfel de muzică, dar nu numai pentru ea. Fiindcă există şi muzica creată de Gheorghe Zamfir, pe care organizatorii Festivalului „Enescu” nu o cunosc sau o ignoră.

Şi, iată, există şi muzica veche promovată de aceşti tineri de la „Trei Parale”, care au toate şansele să fie pe scena Festivalului enescian, în secţiunea „Concerte de la miezul nopţii”, dacă organizatorii vor lăsa deoparte atitudinea de slugi ai străinilor şi vor ciuli urechile şi în ograda noastră, să audă ce nu au mai auzit. Nici ei, nici străinii.

Grid Modorcea
23 noiembrie 2015


Un trubadur singur(atic) pe scena Sălii Palatului

Chris de Burgh 1.jpgÎn seara zilei de 19 noiembrie 2015, Sala Palatului a fost gazda unui concert susţinut de cântăreţul irlandez Chris de Burgh. Încă de la intrarea în sală, judecând după aranjamentul de pe scenă, mi-am dat seama că ni se pregăteşte ceva, la care nu ne-am aşteptat - un concert solo. Orice explicaţii şi argumente mi s-ar aduce, sunt absolut convins că un concert solo nu poate fi la fel de inspirat ca şi unul cu orchestră proprie. Poate soluţia pe care Chris de Burgh a adoptat-o cu ocazia altor concerte (de ex. Köln, Lanxess Arena din 24 octombrie 2015) de a cânta şi parţial solo, ar fi fost mult mai inspirată. Un concert solo de peste 100 de minute nu poate să nu afecteze calitatea actului artistic, nepermiţând interpretului "să-şi tragă sufletul".

În întărirea celor spuse de mine vin cu un argument din istoricul înregistrărilor lui Christopher John Davison aka Chris de Burgh (n. 15 octombrie 1948). Primul album care a reţinut în mod deosebit atenţia publicului a fost "Eastern wind" (1980), care este şi primul album în care a fost susţinut de formaţia orchestrală care îl acompania şi pe scenă. Albumul a fost #1 în Norvegia, s-a vândut în peste 125.000 de exemplare şi a fost cel mai bine vândut album în această ţară, după albumul "Abbey Road" al formaţiei The Beatles, ceea ce trebuie să recunoaștem este o performanţă!

Primele patru albume: Far beyond these castle walls (1974) #1 în Brazilia; Spanish train and other stories (1975) #35 în Norvegia; At the end of a perfect day (1977); Crusader (1979), nu au avut un impact major asupra publicului britanic. Cele mai de succes albume ale lui Chris, în U.K., au fost: Into the light (1986); Flying colours (1988); Power of ten (1992); This way up (1994) şi Footseps (2008) toate în Top 5, Flying colours fiind #1.

În timpul concertului Chris de Burgh "ne-a plimbat" prin aproape toate albumele sale, chiar şi prin ultimul "The hand of man" (2014) acordând un spaţiu generos şi cover-urilor, declarându-ne că interpretează doar melodiile care l-au marcat. Dintre acestea menţionăm 2 cover-uri The Beatles (Hey Jude şi Yesterday); un cover Elvis Presley (Always in my mind); un cover Roy Orbison (Pretty woman) şi o melodie rusească "Dorogoi dlinoiu" a.k.a. Those were the days, cunoscută publicului român în interpretarea galezei Mary Hopkin. După părerea mea abordarea melodiei "Pretty woman" nu a fost una inspirată, Chris aventurându-se pe un teren minat. Ascult această melodie cu plăcere din anul 1965, dar până azi niciun interpret nu s-a apropiat de interpretarea lui "The Big O". De asemenea consider o greşeală faptul că a ales să facă baie de mulţime tocmai pe melodia sa fanion "Lady in red", ceea a influenţat în mod vădit calitatea interpretării.

Totuși, concertul a plăcut majorităţii spectatorilor mai ales că le-au fost cântate melodiile favorite, cum ar fi: Sailor, Don't pay the ferryman, When peaceful water flows, Borderline, High on emotion, Moonlight and vodka, The spirit of man, Missing you, Sailing away, A woman's heart, Natasha dance, The road to freedom. A fost un concert reuşit care ar fi putut să fie aproape perfect, dacă Chris de Burgh ar fi fost acompaniat de orchestră. Chris ne-a urat, în felul său, Un Crăciun Fericit interpretând compoziţia sa de sezon "A spaceman came travelling", prima dată lansată în anul 1975 şi relansată cu ocazia sărbătorilor de sezon în 1986, 1990, 2007 şi 2010.

Chris de Burgh 2.jpg

Îţi mulţumim, Chris!

Mircea Giurgiu
22 noiembrie 2015

Foto: German Quality Entertainment


Voiaj interstelar

"My heart is broken in the face of the stupidity of my species." (Joni Mitchell)

Nils Molvaer.jpgIată un nume de care veţi mai auzi: Nils Petter Molvær. Sau nu. Un compozitor, trompetist şi producător norvegian care trebuie obligatoriu ascultat şi studiat de toţi fanii jazz-ului. Fără el, nu puteţi fi conectaţi la contemporaneitatea jazzistică europeană. Pentru că, despre acest future-space-jazz este vorba. În seara zilei de 29 octombrie 2015, cei prezenţi în acustica Sală Radio au călătorit în timp, mai exact în viitor, meditând la vremuri noi, pe care probabil, nici nepoţii noştri nu le vor apuca în România. La cum se mişcă ţara (cu oamenii ei) şi la ce viciat mod de gândire au conducătorii (văzuţi şi nevăzuti, ştiuţi şi neaflaţi) nu le dau nici lor, prea multe, speranţe. Noroc cu aceşti oameni minunaţi (JAZZ:ISH), pe care dorinţa de cultură (în principal) i-a motivat pentru acest eveniment novator. Din toate punctele de vedere, concertul lui NILS a fost impecabil. Sunet, lumină, prezenţă. Un sunet, cum de fapt ar trebui să primim la fiecare concert de jazz în minunata noastră SALĂ RADIO. Chiar dacă este cam a treia incintă din ţară ca rezonanţă - Sala Filarmonicii din Arad şi a Liceului de Muzică Ion Vidu din Timişoara, fiind primele două - dacă ai ingineri dedicaţi, poţi face o treabă foarte bună şi aici. Lumina, adică spectacolul vizual, aranjarea, distribuirea şi mânuirea echipamentelor şi efectelor luminoase, şi mai ales, osmoza cu sound-ul futuristic ne-a imaginat prezenţa într-un vehicul navigator prin Câmpiile Elizee. În fapt, prima piesă, pe care am denumit-o, Intrarea în gaura de vierme>, a plănuit cu migală paşii voiajului nostru interstelar. Prezenţa, a fost de una natură sprituală, fiecare dintre cei prezenţi rămânând muţi de uimire şi sudaţi cu spectrul sonor. Extrem de puţini au fost cei care s-au mişcat sau deplasat din locul lor. Parcă aşa cum nu s-a întâmplat niciodată.

Întotdeauna pentru om spaţiul cosmic a fost o necunoscută atrăgătoare. Poţi străbate universul cu gândul, poţi cutreiera în vis întregul cosmos şi poţi păşi printre aştri. Muzical, am descoperit legătura cunoaşterii cu necunoaşterea. Am fost mai aproape de vis, cu ochii deschişi, deşi, pentru prima dată, aş fi vrut să contemplu muzica închizând din când în când lumina. Este, dacă vreţi, un experiment al conştiinţei şi evoluţiei. Pe mine m-a cucerit.

Nils Molvaer 1.jpgIeşirea din labirint>, a doua piesă din concert, mi-a motivat dorinţa gândului de libertate şi a trezit (din nou) speranţa. Am aflat că, suntem captivi într-o lume de noi închisă, pe care o distrugem sistematic, fără să ne pese. Incidental membrana premierului toboşarului s-a spart. Din mers, totul se (va) remedia, iar mijocul nostru de transport ajunge teafăr în... . Cercul este complet. Nu şi în viaţa reală. Simbioza cu muzica electronică punctează dimensiunea unei viziuni care îmi seamănă. Câte un strop din Twin Peaks, câte un pic de Gilmour. Acordajele pedal steel guitar sunt bine făcute. Nu e nicio greşeală. Ivar Grydeland armonizează lumea cu spaţiul. Sunetele întră în laptop şi se întorc febrile, adăugând combustie internă necesară. Am prins din nou aripi în ritm demonic. Jo Berger Myhre este bas-ul, iar Rune Arnesen face percuţia. În bucle la nesfârşit. Nils ne-o aduce aminte pe Joni Mitchell. Are şi o dedicaţie. Urmează un naufragiu, Iluzia unei insule>, ultima piesă a concertului. Nu v-aţi fi gândit niciodată că dacă-i şopteşti trompetei ea te ascultă. Vocea ei, este Fata Morgana. Din pâlnie ne roagă să vă povestim cum a fost excursia. Care a avut şi un bis: Dă-ţi Veto, copiii la şcoală!>. A fost o călătorie culturală. Zona necomercială a jazz-ului norvegian s-a dovedit a fi locul potrivit pentru improvizaţiile sale, publicul (occidental) fiind extrem de receptiv. O experienţă unică, pe care românii nu se grăbesc să o descopere. Păcat, asta e una din cauzele eşecului nostru ca naţie. Trebuie să ni-l asumăn, realitatea este cruntă. Dar pentru asta, ar trebui să aflăm şi altă părere. Switch.

Radu Birişteică: "Pentru mine a fost o experiență unică, nu am mai trăit live un astfel de spectacol de jazz (da!, nu a fost doar un concert, a fost un show în toată regula). Am fost impresionat de lumea în care Nils şi echipa lui m-au introdus, chiar dacă la început mi s-a părut puţin ciudată, prin noutatea ei. Deşi am fost la un concert de jazz, am simţit că în substanţa muzicală au pătruns, îmbogăţind şi potenţând creaţia muzicală la care am fost spectator (dar şi jucător, chiar dacă stând pe un fotoliu şi nu pe scenă), spiritele marilor creatori de muzică electronică (Jean-Michel Jarre, Tangerine Dream, Brian Eno şamd). Dacă această muzică este “future jazz”, m-am bucurat grozav că deja am păşit în viitor, iar Nils Petter Molvær a fost un pilot extraordinar conducându-mă pe un drum minunat."

"Nils Petter Molvaer took one giant step to retrieve his own personality from the past and set out with new energy into the future."

Nils Molvaer 2.jpg

Radu Lupaşcu
30 octombrie 2015

Foto: Radu Pencea


Prea fin, prea catifelat, ... prea şoptit

John Abercrombie 2015.jpgJohn Abercrombie a concertat pentru prima oară la Sala Radio din București pe 17 octombrie 2015. Acum 6 ani a susţinut primul concert în ţara noastră, în cadrul Festivalului de Jazz de la Gărâna. JOHN LAIRD ABERCROMBIE este un fin chitarist american, cu un spirit creator nemaiîntâlnit în jazz, un compozitor rafinat şi un temeinic şef de formaţie, care explorează în mai multe stiluri derivate: progresiv jazz, fusion, post bop, free jazz şi avant-garde jazz. ABERCROMBIE s-a născut pe 16 decembrie 1944, în orăşelul Port Chester, New York, Statele Unite. A studiat şi descifrat taina sunetelor alese la prestigiosul Berklee College of Music din Boston, Massachusetts.

Noul său proiect, 39 steps, lansat acum doi ani la casa de discuri ECM, împreună cu actualul său cvartet, Marc Copland la pian, Drew Gress la contrabas şi Joey Baron la baterie, este, în cea mai mare parte, un experiment reuşit şi atractiv, pentru valoarea muzicienilor componenţi, pentru fineţea şi rigurozitatea interpretării, dar neajuns de mulţumitor pentru adepţii unui veteran al expresiei chitaristice din jazz. Probabil că mulţi mă vor judeca greşit, dar încă de la primele piese, Vertigo şi Another's Ralphs, maniera empirică de interpretare a lăsat prea mult "loc de joacă" competenţilor săi colegi, dând naştere unui experiment (strict) de grup. Sau poate, volumul sonorizării din acustica Sală Radio a fost destul de potolit pentru a mă convinge de impactul seducătoarelor sale balade. Faţă de înregistrarea realizată la casa producătorului german Manfred Eicher, ca (mai) toate producţiile "păstorite" sub blazonul "Most Beautiful Sound Next to Silence", evenimentul John Abercrombie Quartet, ca parte a seriei de concerte oferite de Jazz Syndicate Live Sessions, putea atinge nivelul exigenţelor absolute, având în vedere însăşi genialitatea unui artist la apogeul creaţiei sale. Începând cu Try Me şi LST (compoziţie Marc Copland), egoul nesătul al colecţionarului a fost (totuşi) îndestulat de incursiunile împodobite cu "dantelării" de fuziune, ce aminteau de capodoperele de la început. Adept al purităţii sunetului, în special în jazz, mă aşteptam să-l aud cu mult mai convingător şi deasupra tuturor celorlate instrumente, întocmai, excepţionalului său tuşeu artistic, de catifea. Spre final, variaţiunile cvartetului prind contur meditativ şi inovator, improvizaţiile colective fiind cu adevărat o parte din lumea septuagenarului chitarist. Să amintim că ABERCROMBIE a cântat şi înregistrat cu nume mari ale jazz-ului, precum Ralph Towner, Billy Cobham, John Surman, Jack DeJohnette, Michael Brecker şi Randy Brecker, Joe Lovano, Gil Evans (The Gil Evans Orchestra Plays the Music of Jimi Hendrix), Enrica Rava, Czesław Niemen etc. Un concert emoţionant, al unui minunat ghitarist de jazz, minimalist şi eclectic, cu o audienţă firavă, de tipul pour le connaisseurs, cu pretenţii şi aşteptări motivate, de an 2015.

"De fiecare dată când îmi reascult solo-urile, voi auzi ceva ce îmi place, dar şi o altă expresie pe care nu o pot suporta. Trebuie să trăieşti cu ceea ce cânţi. Iar mediul de înregistrare ne pune anatema. În concerte nu mă gândesc la asta." (John Abercrombie)

John Abercrombie Quartet 2015.jpg

Radu Lupaşcu
22 octombrie 2015

Foto: Radu Pencea


Olimpianul... MORRISSEUS

Morrissey 1.jpgPentru a nu fi acuzat de un subiectivism extrem (ştiut fiind faptul că sunt un consumator avid de orice formă de muzică asociată Punk-ului), voi rezista tentaţiei de a trata metaforic şi personal această recenzie a unui concert... zeiesc (din punctul meu de vedere), limitându-mă la argumente care să rămână în parametrii pragmatismului, ce se adresează atât celor care au fost în sală şi au rămas până la final (chiar dacă nu ştiau exact la ce să se aştepte) cât şi melomanilor care au ratat unul dintre cele mai fascinante, intrigante şi ieşite din comun concerte-eveniment din acest an (mulţumesc organizatorilor pentru faptul că au avut curajul să se implice într-o aventură riscantă din punctul de vedere al succesului la public): Morrissey, Sala Palatului, Bucureşti, 14 octombrie 2015. Nu mă adresez spectatorilor-atârnători care au plecat după doar câteva minute sau ‘ţaţelor’ (indiferent de sex) prezente doar pentru că li s-a părut de bonton să îşi facă un selfie la un eveniment “trendy, cool & stylish” în timpul căruia nu au făcut niciun efort să înţeleagă conceptul sau vreunul dintre mesaje şi nici să îi respecte pe cei care veniseră pentru a asculta realmente muzica şi a vedea în premieră performanţa live a unuia dintre cei mai inovativi artişti de pe scena Indie din istoria Rock-ului (nu o afirm doar eu ci şi NME, BBC, Q, Rolling Stone, Uncut, ş.a.m.d.). Căci Steven Patrick ‘Moz’ Morrissey, adept în tinereţe al realismului “kitchen sink”, devenit în timp vegetarian obstinat ce a reuşit vreme de mulţi ani să conserve ambiguitatea asupra propriei sexualităţi (“I am a humasexual. I am attracted to humans. But, of course... not many.”), nu este doar un interpret ordinar de muzică ci o personalitate a cărui CV indică imersiunea sa profundă în variile tipuri de manifestare ale culturii Pop (începând cu cărţile sale biografice dedicate lui New York Dolls şi James Dean tipărite înainte de a deveni celebru cu The Smiths) şi o atitudine militantă exprimată tranşant deseori ironic, alteori şocant, specifică Punk-ului, asumată fără compromisuri, legată de contextul în care această cultură evoluează (geopolitică, sexism, rasism şi naţionalism, drepturile animalelor, consumism alimentat economic şi social, etc.)... ce a avut drept consecinţă luarea sa la întrebări atât de serviciile secrete britanice cât şi de FBI în încercarea de a se determina dacă reprezintă un pericol la adresa vreunei siguranţe naţionale. Morrissey, care, la nivel de complexitate, nu are un alt echivalent posibil în istoria Rock-ului contemporan decât pe australianul Nick Cave, este un artist în afara timpului, a cărui notorietate nişată se datorează exact neîncadrării în context: a format cu Johnny Marr la mijlocul anilor ’80 The Smiths, cel mai înverşunat proiect artistic anti-Thatcher, şi a livrat albume-manifest (”Meat Is Murder”, “The Queen Is Dead”) într-o vreme când Punk-ul britanic se dusese naibii ca impact (Sex Pistols, Buzzcocks, The Clash, The Damned) ba, mai mult, prin intermediul ”revoluţiei MTV”, masele erau mai atrase de sclipiciul New-Wave-ului lui Duran Duran, de fredonabila “Brother in Arms” a lui Dire Straits sau de invazia Dance-Pop germană orchestrată în mare parte de Dieter Bohlen (Modern Talking, C.C. Catch, Bad Boys Blue, aso, aso.). Doar că, încă de la începuturi, deşi născut în UK, Morrissey nu şi-a asumat vreo afiliaţie cu anarhicii, primitivii şi zgomotoşii punkeri britanici care l-au precedat în ’77-‘79, îndreptându-şi fără echivoc atenţia, pasiunea şi inspiraţia spre Proto-Punk-ul american (mai ales cel asociat cu Pop-Art-ul) din anii ’70. Iar acest lucru a fost pregnant şi... plenar exprimat prin conceptul concertului. Am avut parte de un intro video de circa 30 de minute pe care, din păcate, hipsteri de diverse vârste l-au considerat a fi unul de umplutură când, în realitate, a reprezentant o incursiune A/V în mintea şi fantezia aparte a artistului, o peregrinare prin diversele sale modele, surse de inspiraţie, de studiu sau de... îngrijorare, voit conceput fără o structurare raţională (utilizarea unor criterii de separare precum cronologie sau categorisire culturală). Cei care apar în acest montaj sunt mult prea mulţi pentru a fi enumeraţi însă trebuie să vă dau câteva exemple care, fie şi doar ele, însumate, pot da o idee despre multitudinea de ‘vrăbiuţe’ care zboară (încă de mic copil) în cutia craniană şi în... viscerele lui Morrissey: Allen Ginsberg (figură proeminentă a Generaţiei Beat şi a contra-culturii, homosexual, hulit de americani la sfârşitul anilor ‘50 datorită scrierilor sale – în special poemul “Howl” - care exprimau poziţii totalmente ‘incorecte politic’ pentru acea epocă faţă de orientarea sexuală, militarism, consumismul economic şi birocraţia din administraţie, etc.), The Ramones (trupa de Proto-Punk, posesoare acum, - după ce toţi membrii au decedat - a unui Grammy onorific, asociată indisolubil cu clubul C.B.G.B. şi cu certificarea Punk-Rock-ului drept curent esenţial în istoria muzicii contemporane), Joe Dallesandro (protejatul şi actorul favorit din experimentele cinematografice a guru-ului Artei Pop Andy Warhol, un icon sexual în cadrul subculturii Gay), Ike şi Tina Turner (istoria lor comună presărată de violenţă domestică nu mai are nevoie de comentarii), Pat Phoenix (una din primele sex-simboluri din istoria televiziunii britanice prin rolul lui Elsie Tanner din “Coronation Street”, soap-opera despre clasa muncitoare, serial favorit al muzicianului din tinereţe), New York Dolls (aici prefer să îl citez pe Morrissey din autobiografia sa, publicată în 2013: “Pride and joy electrify my body as the revenge motif dates every other modern pop artist in an instant.”), Charles Aznavour (născut în aceeaşi zi, 22 mai, cu Morrissey dar cu... 35 de ani mai devreme), Shelagh Delaney (dramaturga irlandeză ce a sperat că debutul ei, la doar 18 ani, “A Taste of Honey”, publicat în 1958, va atrage atenţia asupra unor aspecte sociale dar şi asupra homosexualităţii). Citind această enumerare sumară există posibilitatea generării unei impresii greşite şi anume cea de pur sprijin simplist pentru ideea de toleranţă... eu, personal, cred că e mai mult de atât. Cred că Morrissey a încercat să ne transmită faptul că, indiferent de forma de exprimare artistică, memoria consumatorului conservă în final creaţia şi nu aspectele de tabloid ale vieţii private aMorrissey 2.jpgle creatorului (nu că acestea nu ar fi importantă însă doar pentru analişti şi nu pentru pasionaţi), că ascultând după ani şi ani muzica lui Joe Cocker, Ibrahim Ferrer, David Bowie sau The Rolling Stones mai contează pentru cineva că unul a fost instalator, altul ştergător de pantofi în Havana sau că, prezumtiv, Jagger a făcut sex cu ‘Ziggy’. Am subliniat acest aspect pentru a contracara prejudecata că spectacolul muzical s-a ‘aşternut’ peste modul aparent haotic în care ne-au fost prezentate imaginile de început. Nu, căci încă o dată îmi reiterez opinia... acestea au avut rolul de a transmite un mesaj introspectiv (pentru cine a avut ochi de văzut), iar ceea ce a urmat, mai ales muzical, a fost incredibil de coerent, închegat şi bine echilibrat (trupa de poli-instrumentişti ce a sunat aproape perfect a fost constituită, cu excepţia britanicului Boz Boorer din Camden High, exclusiv din americani: Mando Lopez, Matthew Ira Walker, Gustavo Manzur şi Jesse Tobias) atât ca interpretare cât şi concepţie a repertoriului, de la “What She Said” sau “How Soon Is Now?” şi “The Queen Is Dead (Take Me Back to Dear Old Blighty)”, compoziţii Marr/Morrissey de pe albumele de referinţă The Smiths din ’85-’86 (“Meat Is Murder”, “The Queen Is Dead”), la “Istanbul” şi “The Bullfighter Dies” de pe cel de-al zecelea album solo de studio al muzicianului, “World Peace Is None of Your Business” (2014). Nu voi insista să comentez set-list-ul în detaliu căci mi se pare mai relevant să împărtăşesc din impresiile generate de concert în ansamblul său. Primul aspect: odată cu apariţia, din primele secunde, pe ecranul LED de fundal a imaginii alb/negru duplicate a lui Bruce Lee am avut două indicii... 1.) Morrissey continuă să fie un muzician-“jucător” şi nu unul “observator” (tot sunt la modă termenii aştia apropo de propriul nostru Preşedinte) deci era clar că vom beneficia de câteva luări de poziţie artistice fără compromisuri (piesele susţinute în fundal de montaje video mai mult decât sugestive, ex. “Ganglord” sau “Meat Is Murder”... “And the flesh you so fancifully fry / Is not succulent, tasty or kind / It's death for no reason / And death for no reason is MURDER”) şi 2.) Obstinaţia de mai bine de trei decenii a muzicianului de a rejecta Pop-Art-ul de tip Warhol şi glamour-ul său prin utilizarea conceptului ubicuităţii monocrome (iniţial folosit pe “Meat Is Murder” în 1985 ce a utilizat fotografia unui soldat din Războiul din Vietnam) în detrimentul culorilor atractive, spectaculoase. Ca artist-militant, Morrissey aduce realitatea în scenă şi nu vrea să trimită iluzia în public şi o face de-construind o vastă gamă de simboluri Pop (nu celebrităţi ci figuri-culte, nu imagini prelucrate ci fotografii anodine, nu culorile lui Elizabeth Taylor sau Elvis din seriile lui ‘Drella’ ci tonalităţile care să transmită cenuşiul cotidian şi care nu se animă decât în contextul conştientizării la nivel public a unei anume crize acute). Muzical, Morrissey ne-a dovedit fără discuţie că este rezultatul Proto-Punk-ului american: a ‘povestit’ melodic despre rutina cotidiană şi problemele generate de “normalitatea” contextului în care evoluează acum orice individualitate aparţinând speciei umane re-inovând într-un mod original o mixtură proprie în care regăsim monotonia ritmică a lui Velvet Underground (chiar până la ”Songs For Drella” a lui Lou Reed & John Cale), ceva din consistenţa nu lipsită de sensibilitate a textelor lui Tom Verlaine şi conlucrarea sa cu Hell in Television, dinamica şi teatralitatea scenică studiată ce aminteşte de David Byrne de la Talking Heads, plus, ca tacâmul să fie complet, brutalitatea inerentă a onestităţii naive a defunctei trupe The Nuns (“Suicide Child”). Sigur că o asemenea combinaţie de influenţe, chiar asimilate într-un mod inedit (un mare câştig pentru evenimentul în sine a fost şi reorchestrarea aranjamentelor muzicale şi a permutărilor interpreţilor, ceea ce a condus ascultătorul spre o experienţă inedită faţă de înregistrările deja existente) şi utilizate în diverse forme-hibrid de transmitere a mesajelor (mai ales dacă acestea sunt disconfortante) este greu de digerat pentru un ascultător neantrenat şi de asemenea, sigur că, deseori, anumite momente au părut cam lungi în condiţiile de faţă, întrucât în cazul lui Morrissey, structura uzuală a unei ‘poveşti muzicale’ debutează cu un intro puternic ce setează tonalitatea dramatică, urmată de naraţiune, iar muzica se încheie abrupt odată cu finalul acesteia, dar este cert că nimeni care a asistat integral la concert nu a plecat acasă indiferent. Un formidabil manifest anti-ipocrizie (culmea!, în condiţiile în care, în era post-2000, Morrissey a fost acuzat de presa saxonă de... ipocrizie) ce ne îndeamnă să nu privim arta (în acest caz muzica) ca pe o formă de escapism dintr-o realitate cotidiană cenuşie şi crudă, declamat de un artist care îşi asumă riscurile şi nu ezită, în spiritul Punk, să te plesnească cu acest adevăr peste faţă după principiul “Don’t whistle. Shout!”. Ave Morrisseus, morituri te salutant!

IOAN BIG
15 octombrie 2015

Foto: Tudor Macovei


Dan Patlansky open act pentru Satriani

Joe Satriani 2015.jpgJoe Satriani a ajuns din nou în România, pentru un al doilea concert la Bucureşti şi primul la Cluj-Napoca. Marea surpriză a acestui eveniment s-a consumat în deschiderea concertului, misiunea de-a încălzi atmosfera revenindu-i lui Dan Patlansky. DAN PATLANSKY este un chitarist quasi-necunoscut în România. Are 33 de ani şi este originar din Johannesburg - Africa de Sud. Istoria face ce face şi se repetă: În urmă cu 15 ani, în deschiderea concertului lui Steve Vai, a cântat chitaristul texan Eric Sardinas care a făcut o impresie deosebită celor prezenţi în fosta sală a congreselor şi care, la unul din show-urile ulterioare de club, a avut o prestaţie incendiară. La propriu incendiară fiindcă, la finele cântării, a dat foc chitarei, un Washburn Rezonator. Blues-rock-ul are această putere de seducţie şi capacitatea de-a electriza publicul, de a-l face părtaş la "hârjoana" scenică a protagonistului. De această dată a fost rândul lui Dan Patlansky, inspirat ales de "Master of Creation" să ne încălzească cu solistici fără sfârşit şi care confirmă încă o dată valoarea noului val de chitarişti şi al lor alternativ-funk-pop-blues-rock... Nu s-a auzit prea bine, dar suficient pentru a ne da seama de valoarea şi siguranţa interpretării sale. Dan Patlansky are la activ şapte albume, primul fiind lansat în anul 1999 şi ultimul, Dear Silent Thieves, anul trecut pe 27 aprilie. Acest din urmă album a fost ales numărul 1 în topul BLUES ROCK REVIEW, în clasament, Dan Patlansky fiind urmat de: Joe Bonamassa, Devon Allman (fiul lui Gregg Allman), Bernie Marsden (fost la Whitesnake), Thorbjørn Risager şi Philip Sayce. Întocmai mesajului de pe coperta discului său care reprezintă schema unui oscilator, sunt sigur că Patlansky va genera un semnal îndeajuns de puternic pentru a-şi rezerva un loc de frunte în cluburile de blues şi rock din lumea civilizată. În care includ, cu voia dvs. şi ultima pe listă, România. Spun asta deoarece, acest gen, ca multe altele înghesuite în underground, nu este pe placul mass-mediei şi al radiourilor, pentru înţelegerea fenomenului fiind necesar un studiu minimal, dar dedicat, pe care jurnalistica mioritică nu-l are defel la îndemână.

“After over a decade of making albums for us, Dan’s seventh album continues to deliver the goods that have made him the premier blues rock guitar player in South Africa, if not one of the top in the world.” (Kevin O’Rourke)

Dan Patlansky.jpgDe neînțeles este faptul că de pe afişul românesc al concertului Joe Satriani lipsesc două informații elementare: anul concertului şi numele invitatului său, Dan Patlansky. Pe această temă vom discuta mai pe îndelete într-un un studiu de caz la rubrica Musical Advice. Pentru fani, colecţionari şi pentru posteritate este imperios necesar ca aceste afişe să conţină numele muzicienilor, data exacta (ora, ziua, luna, anul), locaţia şi oraşul unde se desfăşoară evenimentul (de ex. Bucureşti). Momentul recitalului Dan Patlansky putea fi ratat de mulţi dintre prietenii mei (pe unii din aceştia i-am grăbit telefonic sau le-am trimis mesaj imediat după ce am intrat în sală). Aceştia habar n-aveau că Patlansky va deschide show-ul Satriani, şi presupuneau că va fi doar un act muzical de încălzire. Nici ora de începere a concertului tipărită pe bilet nu era în acord cu cea scrisă pe afiş sau anunţată în comunicate. În fine, nu e prima dată când se întâmplă şi nici organizatorul nu este singurul care a gafat în ce priveşte afişele... Adică tocmai reclama vizuală, cea care are impact maxim într-o lume mereu pe fugă...

Aşadar, Satriani a trecut din nou prin Bucureşti şi a ajuns în premieră la Cluj-Napoca unde a lăsat o impresie foarte bună, iar în final s-a fotografiat cu clopul maramureşean alături de trupa sa: Bryan Beller, Marco Minnemann şi Mike Keneally. Arta scenei a pus România pe afişul "Shockwave World Tour 2015" şi a dinamitat toamna acestui an, din punctul de vedere al fanului muzicii rock, al rock-ului cu precădere instrumental, cel pentru care cuvintele - inclusiv multe din imaginile proiectate pe ecran - sunt de prisos ... Bogăţia muzicii lui Satriani aduce mii de oameni la concerte, aceştia fiind atraşi de noile sale experimente componistice şi chitaristice, dar mai ales de soliditatea sunetului creat împreună cu trupa sa. Secţia ritmică este inima acestui grup extraterestru, creierul şi mâinile lui Satriani instrumentul de expresie, iar claviatura şi a doua chitară sistemul locomotor. Acestea din urmă se dovedesc, de ani buni, indispensabile gigantului poli-instrumentist. "Satch" a demonstrat că între timp a devenit... mai mult ca perfect (pentru primul concert Satriani, vezi articolul Însuşirea de a fi perfect). Chit că show-ul de la Sala Palatului a fost impecabil organizat şi sold-out, Satriani pare că s-a simtit mai bine în surda Sală Polivalentă a Bucureştilor, în care sunetul este greu de strunit şi unde, audienţa bine încălzită de DAN PATLANSKY, a răspuns favorabil liderului virtuozilor într-ale chitarei electrice. Din păcate, un lider al chitariştilor fără Grammy. Trist, incorect, incredibil, dar adevărat. Satriani nu a primit nici un premiu Grammy...

Începând cu "Friends", strădania inginerilor de sunet începe să dea roade. La primele piese aproape că-mi astupam urechile de ţiuitul asurzitor, uşor enervant şi datorită experimentelor în mare parte nereuşite pe care ni le propunea Supernova E.T. Galaxia ecourilor nimicitoare şi-a mai domolit agresiunea, odată cu "Luminous Flesh Giants". Pe durata întregului concert, "sistemul locomotor" Mike Keneally (Michael Joseph Keneally, n. 20 decembrie, 1961, fost muzician în echipa lui Frank Zappa) l-a provocat continuu la duel pe maestrul arpegiilor, când de la pupitrul clapelor (Korg), când din griful chitarelor (Fender, Jackson, Charvel, Taylor), confirmând încă o dată că, fără acest grup din "spate", marele Joe nu ar fi ajuns la actualele maxime calitative. Beller şi Minnemann au muncit cot la cot, în ritmul infernal impus de confruntarea Satriani-Kenneally. Cei doi ritmici vor fi aceeaşi inimă vie care va pune în mişcare şi concertul din 7 decembrie 2015 de la clubul Silver Church, unde urmează să cânte excepţionalul chitarist britanic Guthrie Govan, creatorul trioului The Aristocrats.

Cei peste 2.700 de spectatori care au sfidat vremea mizerabila din seara zilei de 12 octombrie 2015, au primit până la final un binemeritat recital de faimoase hituri. Hituri* pe care le regăsiţi între cele 15 nominalizări, din tot atâtea încercări nereuşite de-a prinde Grammy-ul. Sala nou renovată din Parcul Tineretului a fost gazda unei duble reuşite pe care mulţi dintre cei prezenţi o vor repeta în nou gândita incintă de concerte, pusă la cale în congresul PSD, cu o zi înainte. Fiţi încrezători, dragi organizatori de concerte (de rock, prog, blues şi jazz), ca acest nucleu de audienţă - prezent şi la primul concert din 20 mai 2013 - este cel care va umple şi noul templu al muzicii. Timp de decenii, iubitorii de muzică din România au fost nevoiţi să străbată mii de kilometri în afara ţării, prin teritorii teutonice sau galice şi să-şi cheltuie puţinii bani întru bunăstarea unei uniuni europene egocentriste. Se pare însă că, de o vreme încoace, lucrurile tind să se schimbe în bine, muzicieni de mare clasă incluzând România pe lista concertelor lor.

When you hear an instrumental song someone is singing over, you know right away it's wrong.” (Joe Satriani)

Una peste alta, am văzut şi auzit un Joe Satriani exuberant, cu poftă de cântat şi plin de farmec. Despre Dan Patlansky trebuie notată şi prestaţia sa din februarie 2014, când acesta a deschis concertul Bruce Springsteen, pe "Soccer City" din Johannesburg, în faţa a peste 60.000 de oameni. A fost cea mai mare audienţă de public din cariera lui Dan Patlansky, iar acesta s-a dezlănţuit, printre admiratorii săi fiind însuşi "The Boss" Springsteen. Închei această recenzie, mulţumind organizatorilor pentru acreditări şi de asemeni, colegilor, prietenilor, muzicienilor care au fost prezenţi şi care au răspuns onest întrebării mele: Cum v-a plăcut concertul lui Dan Patlansky?

Relu Călin:

"Ok. Mi-a plăcut la maxim sud-africanul Patlansky, dar m-a plictisit Satriani, după şapte piese am tăiat-o..."

Trei prieteni din sectoarele G, H:

"Din locul în care stăteam nu s-a auzit bine deloc. Lateralele sălii sunt groaznice, sunetul se loveşte de tribuna şi peretele din faţă, iar la noi ajungea doar rezultatul acestui carambol... A trebuit să coborâm la parter şi să ocupăm scaunele goale. Erau destule libere şi astfel ne-am bucurat de concert. Vom mai veni totuşi în special pentru Dan Patlansky."

Marcian Petrescu:

"Dan Patlansky şi colegii săi... ei se doresc a fi trupă de blues... aşa au şi fost mediatizaţi în anumite articole (deşi pe afiş nu era trecut absolut nimic, nici în comunicatul de pe site-ul Eventim şi nici pe bilet nu scria asta...). Pot să spun clar, aici în cunoştiinţă de cauză, că Dan Patlansky este un chitarist foarte bun (cu un background clar de blues-rock clasic), cu o tehnică şi un sunet foarte bine lucrate... ca să fiu un pic răutăcios... pot spune fără putinţă de a fi contrazis că omul "pute" de Stevie Ray Vaughan... se simte în aproape toate lick-urile sale de chitară şi mai ales în sunetul pe care-l are pe albume şi pe care şi l-a etalat chiar din primele minute ale concertului din deschiderea lui Joe Satriani. Sincer... ca sunet de chitară şi tehnică... nimic de reproşat! Însă eu unul nu mai sunt deloc impresionat când aud încă un chitarist (şi sunt deja prea mulţi) care încearcă să emuleze în maniera lui Stevie Ray... ce e prea mult e prea mult... sincer...!

Piesa instrumentală cu care au deschis show-ul a fost un deliciu şi credeam că o să am o mare revelaţie... fineţe cât cuprinde, nuanţe nenumărate din chitară...

Pe urmă a trecut la un melanj care pentru mine în nici un caz nu a fost blues... Pe albumele sale de studio, omul cântă un blues-rock cinstit, pe nişte coordonate clar marcate de umbra marelui SRV, cu unele elemente de country şi de baladă rock...

Ceea ce a cântat în deschidere la Satriani... Eu am perceput recitalul ca pe un hibrid ciudat în care blues a fost cu îngăduinţă 20%... restul era format din elemente de hard-rock, rock alternativ, grunge... cu foarte uşoare tente de psihedelia, toate adaptate cât mai eficient la formula de power trio cu care Dan s-a prezentat pe scenă (o trupă de altfel foarte sudată... nimic de reproşat la acest capitol). Mai pe scurt, mie mi-a lăsat o impresie de genul Nirvana meet Stevie Ray Vaughan & Jimi Hendrix... ceea ce doar cu extrem de multă îngăduinţă se poate numi blues... Din nou... este strict impresia mea... Gânduri bune şi audiţii plăcute."

Alin Ludu Dumbarvă:

"Dan Patlansky-o revelaţie absolută, după cum i-am spus-o chiar lui:) Sound extraordinar (pentru mine reminder de Steve Ray Vaughan), virtuozitate, prezenţă scenică, voce, tinereţe (33 dar arată mai tânăr), tenacitate (văd că scoate albume din 2001), exuberanţă, prospeţime!"

V.R.Cantacuzu:

"Încerc să dau un scurt răspuns Satriani vs. Patlansky: Muzica lui Satriani îmi pare atemporală, deasupra şi dincolo de lumea noastră tridimensională. Ea potopeşte totul în cale, gradele de violenţă fiind cuprinse între torent şi tsunami. Rar găseşti în muzica lui Satriani vreo oază de lumină (rece). Iar dacă o găseşti, nici o grijă, trece. Satriani este un soi de zeu care trăieşte sus, în Olimpul său cu prea multe dimensiuni muzicale... Eu sunt doar un om. Fiindcă-s om, am nevoie de semini-aseminea şi de tot ce înseamnă asta. Cele 40 de minute cu Dan Patlansky şi muzica lui au fost pentru mine ca o strângere de mână, ca vorba bună a unui prieten, ca o dragoste mare pentru tot şi toate. Sunt convins că din ingredientele ușor de recunoscut în muzica lui Patlansky (SRV, Hendrix, Buchanan etc), se va limpezi un sunet nou, de referință în viitor. Sper să-l revedem cât de curând în România. Mă refer, desigur, la Dan Patlansky...!"

Radu Lupaşcu
13 octombrie 2015

Foto: Tudor Macovei

Lista pieselor:

Shockwave Supernova (albumul Shockwave Supernova, anul 2015)

Flying in a Blue Dream* (Flying in a Blue Dream, 1989)

Ice 9 (Surfing with the Alien, 1987)

Crystal Planet (Crystal Planet, 1998)

Not of This Earth (Not of This Earth, 1986)

On Peregrine Wings (Shockwave Supernova, 2015)

Friends (The Extremist*, 1992)

Time (Crystal Planet, 1998)

If I Could Fly (Is There Love in Space?, 2004)

Butterfly and Zebra (Shockwave Supernova, 2015)

If There Is No Heaven (Shockwave Supernova, 2015)

Cataclysmic (Shockwave Supernova, 2015)

Crazy Joey (Shockwave Supernova, 2015)

All of My Life (Shockwave Supernova, 2015)

Drum Solo (Marco Minneman, n. 24 decembrie 1970, Germania)

Luminous Flesh Giants (Joe Satriani, 1995)

Always With Me, Always With You* (Surfing with the Alien, 1987)

God Is Crying (Black Swans and Wormhole Wizards, 2010)

Goodbye Supernova (Shockwave Supernova, 2015)

Satch Boogie (Surfing with the Alien, 1987)

Encore:

Big Bad Moon (Flying in a Blue Dream, 1989)

Surfing With the Alien* (Surfing with the Alien, 1987)


O SEARA SUPERBĂ DE ZEN-FUNK CU NIK BÄRTSCH'S RONIN

Nik Bartsch.jpgSala Radio, Bucureşti, 1 octombrie 2015. Nik Bärtsch este fără discuţie unul dintre cei mai titraţi interpreți de jazz elveţieni. Născut la Zurich în 1971 a absolvit în 1997 Musikhochschule Zürich, iar între 1989 şi 2001 a studiat filozofia, lingvistica şi muzicologia la Universitatea din Zürich. Educaţia sa, precum şi perioada de 6 luni petrecută în Japonia (2003-204) şi-au pus în mod evident amprenta pe exprimarea sa muzicală. Îl mai văzusem pe Nik Bärtsch, în recital, la Teatrul Naţional, la data de 10 mai 2012. Atunci a fost o experienţă interesantă şi în acelaşi timp total deosebită de tot ceea ce am mai văzut în exploatarea potenţialului modalităţilor de exprimare ale pianului. Nu l-am văzut în formula RONIN nici în 2012 la Sala Radio şi nici la Festivalul de la Gărâna, unde a fost, din câte ştiu, de 2 ori (2008 şi 2011) şi de abia aşteptam să-l văd în cvartet. (Nik Bärtsch - pian; Sha - clarinet, saxofon; Thomy Jordi - bas şi Kaspar Rast - baterie). Muzica sa "Ritual groove music" / "Zen-funk" - ghicitoare - paradox, ironică şi plină de energie, un amestec de rezonanţă şi ritm, cum şi-o autodefineşte, nu se încadrează în "canoanele" muzicii standard de jazz, iar personalitatea sa este una deosebit de "interesantă". Michael G. Nastos (allmusic.com) îl definește pe Nik Bärtsch ca un interpret, compozitor şi improvizator al unui stil de jazz european, cu orientare clasică, care a creat un limbaj care transcende aceste categorii fundamentale. Compozitor, interpret, orchestrator, profesor, organizator de Masterclass şi jam session (a se vedea pe YouTube concertul Masterclass şi jam session la Riga din 2005, un poet - doar pentru sine şi prietenii apropiaţi -, Bärtsch este posesorul unei centuri negre în Aikido, în timpul concertelor poartă o hakama de culoare neagră (că doar nu întâmplător formaţia se numeşte RONIN - un samurai care nu slujește un stăpân, un fel de "freelancer" japonez din vremuri apuse), alege lumina de pe scenă şi dispoziţia formaţiei pe scenă, niciodată la întâmplare, compoziţiile sale nu au un nume, ci sunt simplu numite "module".

Nik Bärtsch a creat în anul 2006 casa de discuri Ronin Rhythm Record şi este fondatorul şi co-proprietarul Club Exil din Zürich şi împreună cu Judd Greenstein şi Etienne Abelin este director artistic al festivalului indie-classic Apples and Olives din Zürich. Pentru cei ce vor sa aibă o vagă idee cum sună "modulele" lui Nik Bärtsch într-un concert, le recomand dublul CD, Nik Bärtsch's Ronin - Live (2012). John Kelman (allaboutjazz.com) consideră albumul ca unul dintre cele mai bune înregistrări de jazz ale anului 2012. Albumul este o culegere de înregistrări live în Viena, Amsterdam, Mannheim, Leipzig, Tokyo, Gateshead, Salzau, Lörrach, dar vă previn că atmosfera creată de ascultarea acestuia este departe de cea creată de un concert. În concluzie. Îmi pare rău de cei care din varii motive nu au putut fi la concert, deşi şi-ar fi dorit. Mulţumim organizatorilor pentru promovarea jazz-ului de calitate!

Nik Bartsch 2.jpg

Mircea Giurgiu
3 octombrie 2015

Foto: Radu Pencea


O nouă sărbătoare Gheorghe Zamfir: Nai cu taraf

Zilele trecute a venit un nou gest regal din partea lui Gheorghe Zamfir, care m-a invitat la un concert de-al său inedit, ce a avut loc la Bacău. După ce am trăit minunile la Festivalul de Nai de la Găeşti, un oraş de câmpie devenit peste noapte capitala mondială a naiului, dovadă că geniul sfinţeşte locul, iar unde se manifestă el, devine buricul lumii, acum am avut ocazia să-l văd pe Zamfir în altă ipostază. L-am văzut cu orchestră mare, Orchestra Naţională de Folclor, cu orchestră mică, “Zamfir 50” şi „Lăutarii” din Chişinău, acum mă veţi vedea cu un taraf, mi-a spus el. OK.

Ne-am întâlni cu tarafiştii în holul hotelului “Decebal” din Bacău la ora 7, 30 pm. Erau cinci tineri, îmbrăcaţi simplu, în pantaloni negri şi cămăşi albe, nu în haine populare. Ideea de taraf te duce imediat cu gândul la lăutari, la ţambal şi ţigani bătrâni. Dar aici era ceva opus. Adică erau tineri, nici un ţigan, iar şeful lor e flautist. Îl cheamă Cezar Cazanoi. Şi are doi fraţi, unul cântă la vioară, celălalt la ţambal. Toţi sunt din Chişinău. Cu şcoală de muzică făcută.

Gheorghe Zamfir la nai.jpgConcertul a avut loc în sala Teatrului Municipal “George Bacovia”. Şi în cabina sa, unde Cezar i-a adus cele patru naiuri şi le-a desfăcut din trusa lor, înşirându-le pe măsuţele de acolo, Zamfir a făcut o repetiţie a concertului pe note, a repetat fiecare piesă, iar ei o receptau ca atare. Se vedea că ştiau bine despre ce este vorba, ceea ce presupune că au mai cântat şi în alte locuri în această formulă. Zamfir mi-a spus că flautistul e o excepţie. Zicea: “Vă dau cele patru naiuri ale mele dacă în toată lumea îmi găsiţi un flautist mai bun decât el”! Taraful are şi un nume: „Magic” şi poate fi găsit la „Carul cu bere” în Bucureşti, unde cântă în fiecare seară. Dar numai muzică de calitate. Nici o manea. Nici un rabat la muzica ţigănească.

A avut loc o repetiţie sui-generis. Zamfir fredona melodiile pe note, cam aşa: Do diez major, Fa diez minor, Si, Si, La, Re, Re. Cu mişcări din braţe, pentru a le fixa tarafiştilor în memorie linia melodică. Nu le-a spus nici o glumă, nici o vorbă pe dinafară de ceea ce trebuie, de concert. Totul s-a desfăşurat superprofesionist, în nota de mare seriozitate a acestui artist care vine din sunetul primordial. Fiindcă, ceea ce îl deosebeşte pe el de restul românilor, fapt care l-a făcut să cucerească lumea, să fie al doilea mare artist al lumii în topul vânzărilor, după Michael Jackson, a fost, este şi va fi seriozitatea.

Concertul era programat pentru ora 8 pm. Când s-a făcut ora, artiştii au şi intrat pe scenă, iar eu am ieşit în culise, am intrat în sală şi m-am aşezat pe o bancă liberă din primul rând. Era perfect. Am înţeles de la organizator, că acest concert este un dar pentru Asociaţia “Betania”, o asociaţie creştină de caritate din Olanda, pentru ajutorarea oamenilor cu handicap.

Şi cum a fost repetiţia, aşa a fost şi concertul, foarte exigent. Zamfir este foarte serios în tot ce face. Când atinge naiul, după ce îl mângâie, deodată intră în transă şi nu mai iese decât atunci când s-a terminat concertul, când pleacă de pe scenă. Zamfir face parte din alt aluat, al originilor. Azi e aşa cum spune el, “nu mai există o credinţă în folclor, să se mai cânte cu sufletul. Totul se face tehnicist. Când am început eu să cânt, prin anii ’50, era o fericire să cânţi folclor. Azi cine mai poate vorbi de fericire?”

Dovadă că şi aici vraja se destrăma adeseori din cauza sonorizării, care denatura sunetul, iar de multe ori acustica ţambalului era peste cea a naiului solist. E vechea nebunie la români, când sunetul joacă feste. Nu cunosc un film românesc care să aibă o bandă sonoră perfectă. Numai paraziţi, numai valuri sonore, până la lipsa de claritate. Zamfir a căutat să pareze aceste defecţiuni, cântând lateral de microfon, ca să se audă numai sunetul crud al naiului, apoi, după o serie de trei piese cântate, ca într-un respiro, a început să le vorbească oamenilor, să le transmită ideile lui morale despre folclor, despre România de ieri şi de azi, despre credinţă, despre muzică, în special ideea că folclorul românesc se adresează minţii, spiritului şi inimii, el este “de la buric în sus, nu în jos, ca manelele sau alte scălâmbăieli străine”.

Aceste intermezzo vorbite sunt minunate, fiindcă fac spectacolul mai incitant, îl alternează şi pregătesc o nouă serie de melodii, pe care le aştepţi cu această încărcătură morală. Iar cuvintelor spuse mai înainte le dă o greutate sonoră, apelând la Naiul Bas, cel mai mare dintre cele 4 naiuri aflate în faţa sa şi pe care mereu le ordonează, le aşează ca într-un ritual, după ce se foloseşte de unul dintre ele. Sunt cu adevărat sunete mentale şi parcă şi sonorizarea s-a mai reglat, după semnele disperate ale lui Cezar către omul de la pupitru, aflat în spatele sălii, de a regla sunetul ţambalului.

Zamfir însă „n-a vede, n-aude”, îşi vede imperturbabil de treabă, ba realizează acum o serie de improvizaţii la Naiul Tenor care l-ar face gelos şi pe Stevie Wonder. În ciuda teoriei lui cu împărţirea muzicii de la buric în sus şi jos, naiul, respectiv instinctul muzical, ritmul din fiinţa sa, fac să existe o asemănare izbitoare între muzica de jazz şi improvizaţiile sale naiforme. Ca deodată să treacă la o baladă, apoi la o horă, ca să ajungă la Barbu Lăutarul, celebra cântare cu acest nume.

Evident, asistenţei speciale, printre care se află şi 80 de olandezi, Zamfir le cântă numai piese foarte populare, melodioase, internaţionale, din repertoriul său american, numit “Relax”, precum Lonely Shepherd, melodia lui Chaplin din Luminile rampei şi melodia lui Gilbert Bécaud Et maintenant. Sunt melodii de suflet, smulse din zona cea mai lirică a fiinţei.

Desigur, Zamfir le dă un aer improvizator, mereu surprinzător, să nu le facă lacrimogene, încât nu le percepi ca şlagăre populare. Acesta este caracterul creator al muzicii, care vine din arta de a improviza. Iar acestui purpuriu, îi adaugă acum o cântare din gură, celebra cântare-blestem din mitologia cucului: Taci, pasăre, nu cânta / Că io rău te-oi blăstema... Trecerile sunt fine şi neprevăzute, de la iuţirea de sine la starea baladescă, vizibilă şi prin schimbarea naiului, de la Naiul Violoncel la Naiul Soprano. Zamfir face din muzica populară o muzică de elită, de salon, aşa cum făcea Enescu în casa Marucăi, când ea îl invita să le cânte invitaţilor săi piese din categoria şlagărelor simfonice. Astfel că folclorul este îmbinat cu piese universale, creând o atmosferă rafinată. Şi e suficient să asculţi cum fac naistul şi taraful trecerea de la o romanţă la o canţonetă!

Zamfir ştie să facă nu numai din muzică populară muzică simfonică, dar şi din muzică simfonică, muzică populară. Câteva melodii le-a cântat şi la Festivalul de Nai de la Găeşti. Zamfir îmi confirmă şi acum observaţiile anterioare, când are un taraf lângă el, nu doar o orchestră mare sau mică. De altfel, numai el contează, taraful este ca un apendice, cred că poate să şi lipsească. Tare aş dori să particip la un concert susţinut numai de Zamfir, fără nici o cârjă ajutătoare. Numai el, naiul şi gura de rai cuvântătoare. Atunci chiar că ar ieşi numai sunetul primordial.

Şi aici el conduce totul, pe tarafişti, aşa cum ar conduce o orchestră mare. Şi mereu e de-a dreptul genial atunci când atacă piese din zona iuţirii de sine. Naiul devine el însuşi o sârbă după cum aleargă dintr-o parte într-alta pe buzele solistului. Cele două viori, ţambalul, contrabasul şi flautul tarafiştilor abia ţin ritmul, tinerii instrumentişti încă mai au până la starea de improvizaţie, care este starea supremă în muzică, în artă, în general, după cum a observat cel dintâi Aristotel. Improvizaţia se petrece numai în cazul unei stăpâniri totale a tehnicii, ea începe acolo unde se termină perfecţionismul.

Şi încă ceva nou se petrece. Următorul intermezzo verbal Zamfir îl emite în limba franceză. El vorbeşte asistenţei despre religie. Şi traduce ceea ce spune în română. L'homme est la religion. La religion se trouve chez les humains. Dieu est dans l'homme. L'homme est une création divine. Apoi vorbeşte despre alterarea acestei condiţii divine şi ajunge la o altă frustrare, la Gipsy, obsesia ţiganilor, care au cucerit lumea, care au invadat locurile sfinte. Cine i-a împins aici? Desigur, Satana. Descrie o scenă văzută recent la Mamaia, când a fost la mare. O ţigancă avea scris pe fund, pe chiloţi şi pe fese, “I love America”! Nu era scris „I love Mamaia, Bacău, Basarabia sau România”, ci America! Ce legătură are ea cu America? Nici nu ştie unde se află America, dar Satana a împins-o să mai comită un atentat la desţărare, fiindcă există o continuă agresiune împotriva ţării. Din care face parte şi Basarabia, de aceea a ales să cânte cu acest taraf, reprezentant al noii Basarabii tinere, al valorilor acestui pământ românesc, înstrăinat tot de Satana.

Zamfir dă cuvintelor sale un ton grav, profund, plin de seriozitate şi sfinţenie. Tot cuvântul său în limba franco-română este justiţiar, dar de o moralitate umană, omenească, spus ca pe o vorbă de duh, ca o spovedanie de la om la om. El ştie perfect să şi-l facă pe spectator partener de dialog. Îţi dă sentimentul că e un pom în pârg şi fructele cad de la sine pe drum, pentru toţi care trec pe acolo, să le culeagă.

Urmează fantastica Doină a Oltului, soră cu Doina de jale, cumplite sfâşieri lăuntrice, devenite cosmice, prin strigăte şi ţipete. Numai sunete înalte, de păsări rănite în noapte, vânate de ulii şi bufniţe. Naiul ţipă, naiul boceşte, naiul blestemă! E ca un bocet general al Golgotei, al mamei care şi-a pierdut fiul, pe care îl vede răstignit!

Şi l-am întrebat, când ne-am aflat din nou în cabină, cum oare se face că George Enescu nu a descoperit această doină, fiindcă se potriveşte perfect pe corzile sale, din zona neliniştilor metafizice? Şi mi-a răspuns: “Nu putea s-o descopere pe vremea lui, fiindcă am compus-o eu! Ce am cântat aici a fost Doina Oltului, iar Doina de jale, pe care am compus-o tot eu, e şi mai cumplită!” Dar eu ştiu că sâmburele acestor doine este foarte vechi. Da, mi-a spus, Doina Oltului e mai veche cu o sută de ani decât Doina de jale.

Ele transmit o sfâşiere cosmică! Deşi a trecut la o învârtită, cu o cadenţă în care a vorbit la nai rugăciunea “Tatăl Nostru”, ca să încheie cu magnifica iuţire de sine Ciocârlia, totuşi starea Doinei de jale nu a putut fi stinsă, cu tot focul lui Jupiter. Să nu uităm că Zamfir are ascendent în zodia Taurului! Legătura cu Jupiter se află în Autobiografia sa, fiindcă Jupiter, care e Zeus la romani, este focusul lumii.

În cabină, Zamfir mi-a spus să pun mâna pe cămaşa sa, care era leoarcă de transpiraţie. Nu se vedea, fiindcă era neagră, iar negrul absoarbe petele de sudoare. A trebuit să meargă cineva la Hotel şi să-i aducă o nouă cămaşă curată, uscată. Când s-a schimbat, organizatorii l-au invitat la un party, care a avut loc chiar la restaurantul hotelului, fiindcă voia să-l cunoască şi şeful grupului olandez. Dar Zamfir mi-a spus că e aşteptat la un prieten sirian şi că nu merge acolo, plus că e obosit şi nu are chef s-o ţină numai în zâmbete, în amabilităţi, să facă o “baie de mulţime”. Îi era suficientă baia de nai, a doinei cântate, a întregului concert trăit de el şi realizat dintr-o suflare. Ca un magic sunet primordial.

Grid Modorcea
1 octombrie 2015

Foto: Tudor Macovei


Mult zgomot pentru... ce?

JLT.jpgNu mai ştiu din ce motive, nu am putut fi prezent printre cei (doar) 15-20 de spectatori la show-ul susţinut la clubul Fratelli pe 4 septembrie 2009 de Over the Rainbow, proiect menit a resuscita muzica trupei originale create de Ritchie Blackmore, şi ca atare, fiind totuşi unul dintre nostalgicii Hard-Rock-ului anilor ’80, nu mai puteam rata oportunitatea de a vedea şi asculta “în priză directă” un vocalist ce nu poate fi ignorat de nicio enciclopedie muzicală, datorită colaborărilor cu Rainbow, Yngwie Malmsteen şi Deep Purple. Nu m-am dus însă în seara de 18 septembrie 2015 la concertul lui Joe Lynn Turner de la Hard Rock Café cu aşteptări exagerat de mari şi mi s-a confirmat până la final că setarea a fost una corectă. Obiectiv personal îndeplinit: l-am văzut şi ascultat pe JLT... arată neverosimil de bine pentru un old-timer de 64 de ani (dincolo de cosmetizări, sunt tentat să îl suspectez de ceva operaţii estetice), iar vocea îi este încă proaspătă. În ceea ce priveşte cântarea propriu-zisă, la capitolul “Pros & Cons”, lucrurile stau ceva mai complicat pentru că, deşi o lectură printre rânduri a biografiei sale recente putea oferi lejer o sumă de indicaţii/avertismente, le-am ignorat cu superficialitate şi drept consecinţă, am avut parte de câteva surprize mai puţin plăcute. Ce ar fi trebuit să am în vedere?

a.) Că JLT rămâne doar un “gurist” înzestrat de Mama Natură cu un timbru vocal special, dar care, fără încrederea oferită de Blackmore ce i-a permis să graviteze în jurul Purple (inclusiv colaborările post-2000 cu Hughes Turner Project şi Blackmore’s Night) şi să profite de notorietatea acestuia, e foarte probabil că ar fi fost uitat ca un muzicant (nu muzician) din pluton şi nu ar fi devenit o vedetă mondială.

b.) Că, prin recentele participări în diverse emisiuni de televiziune, precum “X-Factor” din Bulgaria, cota lui JLT (în primul rând componenta financiară) se află în scădere acută... un rocker ce supravieţuieşte din ce în ce mai anemic în lumina reflectoarelor datorită unei faime pe cale să se disipeze, iar zecile de apariţii pe discuri-tribut (AC/DC, The Cult, Ozzy, Van Halen, Aerosmith) par a indica mai degrabă... disperarea decât vreo abilitate de leadership sau management a propriei cariere.

c.) Că toată această pendulare muzicală haotică (atenţie, vorbim de Rock şi nu de esenţa experimentală a Jazz-ului!) în diverse arii geografice şi culturale sugerează fără echivoc obsesia pentru mercantilism şi nu vreo intenţie a lui JLT de a pune... suflet în muzica pe care o face sau o interpretează.

Loredana & JLT.jpgCum s-au materializat aceste “semnale” din CV-ul lui JLT în conţinutul concertului din 18 septembrie 2015? Într-un mod grav... căci am asistat la un act de pur mercenariat artistic (organizatorii, cărora nu avem absolut nimic a le reproşa, nu pot fi făcuţi responsabili de o performanţă scenică pe care nu aveau cum să o controleze sau să o dirijeze) ce ne-a dovedit că ‘Regele’ e gol pe dinăuntru, că nu îşi propune să îşi ţină ‘supuşii’ aproape şi pe viitor (publicul, la rândul său, deşi în număr redus, a fost impecabil în efortul de a susţine artiştii), că nu îl interesează decât să interpreteze nişte piese pentru care să încaseze banii şi nu să facă muzică sau să genereze pentru cei prezenţi o experienţă memorabilă. JLT a dovedit că nu a înţeles nimic din experience marketing-ul modern, ba, mai mult, că încă mai are o doză de egomanie specifică rockerilor fanaţi ce trăiesc din gloria de mult apusă şi cer limuzină la scară în condiţiile în care, pentru ceea ce prestează, un Tico ar fi suficient. Rock fără suflet şi fără crez? Imposibil. Sigur, vă datorez nişte justificări pentru cele scrise până aici şi le voi oferi telegrafic, foarte concis, pe măsura duratei minimale a concertului ce, în mod meschin, a avut un setlist de bază de doar 75 de minute! WTF? Cei de pe scenă (altfel, închegaţi într-o formulă coerentă şi solidă ca suport instrumental) nu au ieşit niciun moment din sfera ‘corectitudinii politice’, au cântat exclusiv doar ce şi cât trebuie, la nivel elementar, fără să îşi asume absolut niciun risc ce ar fi putut surprinde (plăcut sau nu) spectatorul. Mai mult, prin alcătuirea setlistului, publicul a fost tratat ca unul aparţinând unei ţări bananiere, JLT evitând să propună melomanilor prezenţi piese din proiectele sale inedite (Sunstorm, Avantasia, chiar Brazen Abbot) şi s-a cantonat în sectorul “şlagărelor” Rock. Aici are un “pro” pentru cele două Malmsteen şi un “contra”... cu majuscule pentru intrarea pe teritoriul lui Ian Gillan. Pe bune, nu cânţi nimic de pe albumul Deep Purple a cărui frontliner ai fost, “Slaves and Masters”, dar te hazardezi, ba, mai mult, perseverezi în această tendinţă, să interpretezi “Burn”, “Highway Star” şi “Smoke on the Water”, doar pentru că presupui că sunt mai populare printre ‘inculţii’ din Est? Atitudine de trupă de coveruri ordinară ce nu necesită comentarii suplimentare. Sigur că, ţinând cont de cele scrise mai sus, aţi putea trage concluzia că a fost o experienţă dezastruoasă. Eronat, una peste alta, concertul a fost agreabil (singurul moment realmente de reţinut fiind cel a duetului cu Loredana), în regulă de asortat într-o noapte de vineri cu nişte nachos şi o bere, dar... nimic mai mult. Frustrarea fundamentală provine din faptul că mi-aş fi dorit să mi se propună ceva care să mă facă să revin şi la un alt viitor concert a lui JLT. Categoric, acest lucru nu s-a întâmplat. Nu îmi doresc să asist la un concert de Rock la care să ajung, pe parcurs, să devin indiferent. Îmi amintesc de serile din anii ’80, când, în huiduielile amuzate sau condescendente a şpriţangiilor melomani din restaurantul hotelului “Capitol” din Braşov, Sandu Albiter şi al său Grup ’74, persistau impasibili, cu un zâmbet subţire în colţul buzelor, să ne cânte “Caledonia”. Bun sau prost, trăiau, credeau, îşi asumau şi livrau publicului ceea ce ştiau ei mai bine să facă. Ne erau absolut simpatici. În momentul în care nu mai eşti hulit sau ovaţionat, acceptat de public sau crucificat de acesta pentru prestaţia ta, şi generezi doar indiferenţă, mai ales dacă duci în spate o moştenire legendară, ca rocker, este cazul să începi să îţi găseşti angajamente în Sahara!

Setlist:

1. Dead Alley Driver (Rainbow, album “Straight Between The Eyes”, 1982)
2. I Surrender (Rainbow, album “Difficult to Cure”, 1981)
3. Perfect Strangers (Deep Purple Mark V, album “Perfect Strangers”, 1984)
4. Stone Cold (Rainbow, album “Straight Between The Eyes”, 1982)
5. Rising Force (Yngwie Malmsteen, album “Rising Force”, 1988)

6. Highway Star (Deep Purple Mark II-a, album “Machine Head”, 1972)
7. Deja Vu (Yngwie Malmsteen, album “Rising Force”, 1988)
8. Mistreated (Rainbow, album “Straight Between The Eyes”, 1982)
9. Spotlight Kid (Rainbow, album “Difficult to Cure”, 1981)
10. Knockin' on Heaven's Door cu Loredana Groza (Bob Dylan, album “Pat Garrett and Billy The Kid”, 1973)

11. Burn (Deep Purple Mark III, album “Burn”, 1974)

Encore:
12. Smoke on the Water (Deep Purple Mark II-a, album “Machine Head”, 1972)
13. Long Live Rock 'n' Roll (Rainbow, album “Long Live Rock 'n' Roll”, 1978)

JLT & Band Hard Rock Cafe.jpg

IOAN BIG
20 septembrie 2015

Foto: Tudor Macovei


Ce n-a auzit nici Festivalul “Enescu”

Există o vorbă: “Vino şi ai să vezi, ce n-a văzut nici Parisul”. Acum vă spun: am fost şi am văzut ce nu a văzut şi auzit nici Festivalul “Enescu”. Ce n-a văzut? Ce n-a auzit? Ave Maria, interpretată de mezzosoprana Maria Jinga, Gheorhe Zamfir şi Corul Accoustic. Piesa este compusă de Gheorghe Zamfir şi este tulburătoare, o rugă de o intensitate sfâşietoare, profund înălţătoare, ce poate sta alături de marile piese divine create de Bach, Haendel, Mozart sau chiar Ave Maria de Shubert, pe care, tot în acelaşi concert, au interperetat-o Gheorghe Zamfir şi Corul Accoustic.

Gheorghe Zamfir 1.jpgEste vorba de concertul de deschidere a Festivalului Internaţional de Nai “Gheorghe Zamfir”, ediţia 2015, ce se desfăşoară în aceste zile în oraşul Găeşti, situat între Bucureşti şi Piteşti, locul de naştere al fericitului naist român.

Sătul să mai aştepte un semn din partea organizatorilor Festivalului “Enescu”, care de 20 de ani, inclusiv în “era Holender”, nu l-au sunat niciodată să-l invite să cânte pe scenele Festivalului, nici să primească de la vreo instituţie a statului un sprijin pentru refacerea fantasticei Orchestre Naţionale de Folclor, Gheorghe Zamfir a procedat americăneşte, aşa cum procedează acolo marii artişti. Cunosc bine bucătăria unora, ca Michael Jackson, Madonna, Beyoncé, Lady Gaga şi mai ales a supramogulilor Jay-Z şi Kanye West, cu care au colaborat şi Indiggo Twins: singuri fac totul, au trupe, au fundaţii, au societăţi, au orchestre, au transporturi, organizare, reţea media, tot ce înseamnă un spectacol, organizarea, promovarea şi deplasarea lui. Artistul este stăpânul absolut, complet liber, fără să depindă de nimeni, realizându-şi sigur, cu echipa pe care o alege, toate proiectele şi visele.

Şi Gheorghe Zamfir a procedat la fel. Şi-a făcut o orchestră simfonică numită “Zamfir 50”, cifră care marchează 50 de ani de activitate scenică, având ca membri muzicieni profesionişti din orchestrele Operei Române şi orchestra Radio. Orchestra e condusă de Daniel Jinga, dirijor al Operei Române, care a format şi Corul Accoustic, cu sonorităţi de “madrigal”, şi el integrat în structura concertelor lui Zamfir. Apoi are o Fundaţie, un departament de producţie, un staff care se ocupă de transport şi media, dar are mai ales are un orăşel întreg, Găieşti, cu 13 mii de locuitori, care îl iubesc, îl venerează, de la poliţistul din sat până la Bulu (poate veţi afla cine e Bulu), adică îi dăruiesc ceea ce oficialii nu-i pot dărui niciodată, acea căldură necesară, care îi justifică viaţa şi munca. Dovadă zeci de sponsori care şi-au dat mâna să ajute la existenţa acestui Festival de Nai, mândria românilor din Găeşti şi din toată ţara, prin televiziunile prezente la deschidere. Dovadă şi cozile de după concert, când zeci de oameni au stat la rând să facă o poză cu Gheorghe Zamfir. Iar el acceptă cu braţele deschise, toată fiinţa îi este numai un zâmbet, îi face plăcere să aducă bucurie oamenilor. Iar eu mă bucur pentru Zamfir, care nu-şi mai face iluzii în privinţa recunoaşterii sale de către vremelnicii diriguitori ai puterii şi culturii, el are publicul său, are valoarea pe care o merită, bine consolidată în inima a milioane de oameni.

Cum s-a văzut şi aici, la Găeşti, unde a realizat un festival cum nu mai e altul pe pământ, cu participarea unor interpreţi străini, precum doi dintre elevii săi ajunşi renumiţi în Germania şi Turcia. Un loc deosebit în Festival l-a ocupat şi orchestra „Lăutarii” din Chişinău, condusă de Nicolae Botgros, un faimos artist moldav, care, în tandem cu Gheorghe Zamfir, vor face minuni, nu mă îndoiesc, în Parcul Central al oraşului. Abia aştept să particip şi la acest concert din Central Park de Găieşti.

Acest original festival e un mare eveniment, creat, evident, ca o replică de mândrie naţională dată unor diriguitori miopi de la Bucureşti, în primul rând holenderilor care au ignorat sistematic dreptul românilor, care plătesc din taxele lor Festivalul “Enescu”, de a-l avea pe scenele lui pe acest muzician ales, Gheorghe Zamfir, care, pe de o parte, reprezintă ideal seva folclorului românesc, este cel mai bun interpret al ei, iar, pe de altă parte, este un compozitor şi solist ales de muzică simfonică, realizând creaţii încă nemaiauzite pe pământ, cum sunt concertele sale pentru nai şi orgă. În special muzica religioasă compusă de Gheorghe Zamfir pentru nai şi orgă este unică.

Am renunţat la concertele prăfuite ale Festivalului “Enescu” pentru a merge la Găieşti şi a vedea la lucru pe cel mai complet muzician pe care îl are în prezent România. Şi nu mi-a părut rău că nu i-am mai ascultat încă o dată pe Temirkanov şi orchestra din Sankt Petersburg, dimpotrivă, am fost fericit să mă întâlnesc din nou cu naistul şi compozitorul Gheorghe Zamfir, care, acompaniat de orchestra “Zamfir 50”, a cântat piese celebre de Weber, Schubert, Puccini, Grigoraş Dinicu, inclusiv câteva fantastice piese de folclor, piese de întemeiere, cum ar fi Ciuleandra şi Ciocârlia, într-un  aranjament orchestral insolit, în care a fost inclus şi Corul Accoustic.

Gheorghe Zamfir 2.jpgCeea ce nu se poate vedea şi auzi la Festivalul „Enescu”, la nici un festival, am auzit aici, la Găeşti, pe scena frumoasei Case de cultură a oraşului. Dar aşa ceva nu se vede şi nu se aude nici în America! De ce? Fiindcă nu există o receptare pe măsură. Deşi nu mă îndoiesc că publicul afro-american nu ar fi receptiv la o sârbă cântată la nai de Zamfir. Şi nu cred că există loc pe pământ, unde a cântat, să nu scoale publicul în picioare! Iar aici, la Găeşti, publicul este fantastic. Faţa de invazia de melomaci de la Festivalul “Enescu”, aici am descoperit un public curat, entuziast, care înţelege bine ce se cântă, care a primit cu aplauze în picioare fiecare piesă interpretată de Zamfir şi ceilalţi artişti.

Sigur, nu s-a cântat Mahler, nici Bruckner, fiindcă românii nu au nici o aderenţă la astfel de compozitori, cum se vede din plin şi la Festivalul “Enescu”, dimpotrivă, au fost ales piese accesibile, precum valsuri de Strauss şi Şostakovici, arii din opere, ca Habanera din Carmen de Bizet, cântate în mare stil de Opera House de Maria Jinga, o solistă cu o prezenţă scenică seducătoare. Nu mai vorbesc de Nessun Dorma cântată la nai de Zamfir! Magnific! Piese una şi una, care îţi merg direct la suflet. O muzică aleasă, pentru un public doritor de altceva, de ridicarea sa la o condiţie cu adevărat umană, fiindcă este o condiţie spirituală.

Nota cu precădere a muzicii populare româneşti este “iuţirea de sine”, acel vertij ameţitor, pe care Zamfir îl restituie în mod genial. Nu cunosc un alt interpret care să dea glas mai viu acestui stil vioi, neaoş, pur românesc. Piesele iuţi cântate de el nu au egal. Iar publicul reacţionează frenetic, imediat. Trăirile ameţitoare ale lui Zamfir devin trăirile acestui public pe care el îl formează, îl plămădeşte ce pe un aluat divin. Zamfir face cu adevărat şcoală, educaţie, prin concertele sale. De pildă, în timp ce cânta Ciocârlia, într-un moment de cadenţă, s-a oprit şi a rostit legenda Ciocârliei, dar nu aşa cum o ştim de la Alecsandri, ci o variantă a ei, ţărănească, a frumoasei fete care refuză orice peţitor, fiindcă vrea să-şi dăruiască inima soarelui, ea pleacă spre soare, dar mama ei o blestemă, fiindcă a lăsat-o singură, şi fata ei cade din înălţimi, se transformă în ciocârlie, care şi azi se zbate să ajungă la soare. Face mereu acest drum între cer şi pământ, într-un vertij ameţitor. În acest fel, concertele lui Zamfir se transformă în nişte şezători sui-generis, din care şi copiii au de învăţat ceva folositor.

George Enescu a ştiut că iuţirea de sine este esenţa folclorului românesc şi a compus Rapsodiile, cu care a cucerit lumea, fiindcă ele au ceea nu mai are nimeni, această notă cu precădere, iuţirea de sine.

Şi Suita nr. 2, şi Impresii din copilărie, şi părţi din Simfonii sau din Sonatele pentru pian şi vioară, şi Uvertura de concert, o piesă de maturitate, conţin acest şuvoi profund românesc, pe care el îl asociază altei dimensiuni profunde, isihasmul. Între George Enescu şi Gheorghe Zamfir există multe similitudini. Le vom prezenta şi analiza cu alt prilej.

 

Grid Modorcea
12 septembrie 2015

Foto: Oprea Andrei Alexandru




MARŢEA CU TREI CEASURI MIRACULOS DE BUNE

recenzie Beth Hart 1.jpgDupă un preludiu folk al interpretei de origine germană Esther Nico, contorizat la 25 de minute şi un consistent interval de aşteptare anunţat de neavenitul prezentator cu abonament pe viaţă la acest post aidoma altor personaje fosilizate din fauna mediatică (organizatorii puteau recurge pentru acoperirea pauzei respective la o simplă prelungire a recitalului folkistei), în seara de 21 iulie 2015, pentru cei 3.500 de spectatori prezenţi la Sala Palatului s-a declanşat ‘tornada angelică’ Beth Hart (locul naşterii: Los Angeles, 24 ianuarie 1972), escală bucureşteană din cadrul turneului ‘Better Than Home’ (traseul continuă până în decembrie cu Norvegia, Germania, Suedia, Danemarca, Statele Unite ale Americii, Canada, Franţa, Belgia şi Marea Britanie). Inimoasa cantautoare a demonstrat pe parcursul acestui memorabil spectacol în primul rând faptul că există o diferenţă majoră între înregistrările sale din studio (ca urmare a intereselor pecuniare, supervizate de pragmaticii producători interesaţi îndeosebi de adaptarea ofertei la cerere prin orientarea produsului muzical spre vandabilitatea pieţei) şi independenţa concertantă, bazată pe un repertoriu diversificat, redat printr-o mobilizare exemplară a resurselor interpretative la cotele elevate ale profesionalismului.

Fenomenul ‘BH’ s-a manifestat într-un fel de ritual al spiritualităţii soul-rhythm’n’blues neo-psychedelice, alternant între o duioasă sfâşiere răscolitoare şi extrovertiri pasionale extaziante (emblematicul tremolo amintind de Roger Chapman) în competentul acompaniament susţinut de John Nichols (chitară), Bob Marinelli (bas), Julian Rodriguez (tobe) şi chitaristul P. J. Barth (autorul a două prestaţii extaziante de mare virtuozitate în prim-planul scenic). Impetuoasa vestală din templul sonorităţilor toride (senzualitate decentă în costumaţia de culoare neagră), după o aparentă negociere cu publicul, a optat în deschidere pentru solitara (pian-voce) Mama This One’s For You, urmată de freneticul boogie-rock’n’roll Can’t Let Go (Randy Weeks) şi dinamizantul presing vocal-instrumental Delicious (impresionante ascensiuni vocale în registrul acut mai ales la interogaţiile adresate sălii ‘do you feel alright?’). Impresionată de primirea cu aplauze şi ovaţii, la optimista secvenţă Might As Well Smile (variantă superioară celei din studio), dezlănţuita interpretă coboară printre spectatori pentru îmbrăţişări generoase şi gesturi de afecţiune, manifestări fireşti ale unei persoane lipsită de ifosele vedetismului divelor din stardom (unul dintre obedienţii năvălitori în backstage, interesaţi de suveniruri cu protagonista, se lăuda pe un blog că o ştie pe Beth de vreo cinci ani, probabil neavând habar că a debutat în 1993 cu strălucitul album Ocean Of Souls).

Momentele emoţionante ale serii au continuat cu litania tensionărilor laringiene Baddest Blues, dedicaţia cadenţată Better Man, adresată soţului şi managerului de turneu Scott Guetzkow, impresionantul crescendo omagial Sister Heroine, în amintirea surorii răpită la doar 20 de ani de sindromul imunodeficienţei dobândite, radiografia sonoră a propriilor stări psihice bipolare exaltant-depresive specifice vărsătorilor Mechanical Heart (după recenta depresie belgiană, contactul cu entuziasmul românesc o îndeamnă la confesiuni de genul: ‘Ştiam că va fi un spectacol bun, dar nu credeam că se va dovedi unul minunat.’) sau propulsia toridă Trouble, mostră a pasiunii pentru muzica dislocată din propria fiinţă şi împărţită cu prietenii de pretutindeni (termenul de fan îi displace profund din cauza trimiterilor la fanatismul retrograd al grupărilor fundamentaliste).

recenzie Beth Hart 2.jpgIncluse în program probabil la sugestia unor persoane obişnuite cu specificul eterogen al publicului, derapajul pop Bang Bang Boom Boom, zdrăngănita amintire din copilărie The Ugliest House on the Block sau introvertita At The Bottom, au creat o notă discordantă în ansamblul melodic, perturbaţie compensată cu dedicaţia făcută propriului tată care şi-a părăsit la un moment dat familia Tell Her You Belong To Me, sfâşietoarea St. Teresa, sentimentalul rhythm’n’blues I’ll Take Care Of You (Bobby ‘Blue’ Bland) sau unduioasa Sinner’s Prayer (Ray Charles), stimulată cu puseuri vocale extrovertite (stângăcie de începător a sunetistului care a uitat să acţioneze pe panoul de mixaj potenţiometrul de volum al chitarei, greşeală recidivantă la partea solistică stabilită cândva de Jimmy Page pentru legendara Whole Lotta Love din repertoriul Led Zeppelin, oferită spre final într-o efervescentă variantă guturală). Momentul omagial I’d Rather Go Blind (Ellington Jordan-Billy Foster), adus precursoarelor Etta James şi Christine Perfect (Chicken Shack), care şi-au inclus în repertoriu acest cântec, a încheiat într-o stare de graţie un festin musical de neuitat, derulat între introvertirea mistuitoare de sine şi extazul interpretativ, o corelaţie sentimentală fascinantă stabilindu-se între scenă şi spectatori, comuniune spirituală marcată cu lacrimi de gratitudine pentru emitentă şi de exaltare ritualică pentru fericiţii receptori ai mesajului sonor (ultimele secvenţe s-au desfăşurat cu sala în picioare), translaţia temporală în cadrul aceliaşi săli, de la falsitatea aplauzelor din vremea congreselor comuniste la sinceritatea celor destinate cameleonicei cantautoare americane constituind una din semnificativele schimbări ale perioadei posdecembriste.

Concertul Rockpalast din 2011 (un reper incontestabil al evoluţiilor sale scenice, cel de la Bucureşti nefiind mai prejos) l-a prefaţat tenebroasa Crashing Down provenită din perioada nefastă a toxicodependenţei şi alcoolismului, flageluri abandonate la timp spre deosebire de ilustra precursoare Janis Joplin (în 1999 Beth deţine rolul principal în spectacolul ‘Love, Janis’, inspirat din scrisorile trimise de legendara texană, mamei sale).

NĂRUIRE

De parcă iadul mă pândeşte,

Deşertul dorind încă o pradă.

Foc de catran în drum se iveşte,

Scufundat prin neagra ambuscadă.

Ademeniri mi se strecoară în auz

Şi simt suflul din torida tornadă.

 

Mă nărui deodată la pământ,

Când nimeni nu se află pe-aproape -

Mă prăbuşesc pe drumul arzând

Ce-n partea-i liniştită mă încape.

 

Încep să fug implorând ca cineva să apară,

Aducând îndurare pentru sufletul meu,

Peste măsură obosită să mai respir iară,

Înfricoşată nespus de a striga mereu

Când renunţarea în voinţă se strecoară.

 

Cred că nu ştiu să răzbat mai bine -

Poate de mi-aş realege calea urmată,

Să pot schimba ce mi-e scris mie,

Sau asumându-mi decisă propria soartă

(Fiindcă nu putem trăi o veşnicie)

Şi s-o înghit, exact cum se arată.

 

I-aud târşâitul paşilor, al cozii zgâriat,

Venind să-mi ia ce am mai de preţ -

Mincinoşi, vagabonzi şi hoţi,

Pe piept i s-au încondeiat,

Alături de propriul meu nume,

Scris foarte mare şi apăsat.

 

Mă nărui deodată la pământ,

Când nimeni nu se află pe-aproape -

Mă prăbuşesc pe drumul arzând

Ce-n partea-i liniştită mă încape.

(din cartea cu traduceri a subsemnatului intitulată ‘Poeme Rock’).

Când va reveni, aşa cum a promis, fie cu propria echipă sau alături de Joe Bonamassa, să o reprimim cum se cuvine pentru momentele de încântare oferite cu generozitatea specifică valorilor muzicale perene!

Costin Grigoraş
10 august 2015

Foto: Radu Pencea



Scorpia îmblânzită de femei

Imblanzirea scorpiei.jpgO frumoasă surpriză estivală vine din partea unui grup de tinere actriţe care au format o companie, Manhattan’s All-Female Shakespeare Company, care, în cadrul proiectului Manhattan Shakespeare Project, joacă în mai toate parcurile New York-ului spectacolul The Taming of the Shrew / Îmblânzirea scorpiei.

Deci un teatru de femei dedicat lui Shakespeare. În Manhattan, fetele au ales un loc special din Central Park, numit Summit Rock, vârful unui deal stâncos, în apropiere de 83 Street. Aşa ceva nu am mai văzut. Piesa lui Shakespeare a fost concentrată la intriga ei principală, la demonstraţia cum Petruchio o îmblânzeşte pe Catarina, totul fiind tratat numai sub unghi comic.

Central Park parcă a fost creat pentru Shakespeare. Nu există decor mai perfect pentru piesele lui. O dovedeşte vară de vară evenimentul “Shakespeare in the Park” de la Public Theater. Iată că acum a apărut la orizont acest teatru concurent, pur feminin, foarte ambiţios, deocamdată incipient, cu audienţă minimă, dar de mare perspectivă. Fiindcă în jocul fetelor nimic nu este rutinar, totul este viu, plin de prospeţime, free, sub semnul improvizaţiei. Pur teatru studenţesc, fără decor, fără costume, doar o minimă recuzită (o haină, o jiletcă, un papion, un voal, o căciulă, o şapcă, o bască), fără lumini sau muzică (există doar două plăci de lemn din care se pocneşte în anumite momente). O lecţie de ceea ce înseamnă Shakespeare, adică mecanismul convenţiei.

Teatrul este joc, convenţie, plăcere. Cele 6 tinere actriţe care joacă toate rolurile piesei sunt: Sarah Eismann, Amanda Globe, Monica Jones, Carla Lerner, Shannon Delaney Ward, Erica Anne Morales-Armstrong. Există şi o regizoare: Kate Holland. Sarah Eismann este cea mai experimentată, absolventă a şcolii de teatru de la Columbia University, cu experienţă în teatre europene (inclusiv la Bucureşti şi Sibiu), având în rolul lui Petruchio o prestaţie remarcabilă, plină de bufonade. De altfel, întregul spectacol are elemente de commedia dell’arte, însăşi intriga fiind inspirată din acest gen de teatru popular.

Să ne amintim că piesa derulează povestea unui om bogat din Padova, Baptista, care are două fete, Bianca şi Catarina. Bianca este cerută în căsătorie de fiul unui negustor înstărit, dar tatăl ei anunţă că Bianca nu se va căsători înaintea fetei mai mari, Catarina, care este o “scorpie infernală”. Petruchio, un vânător de averi din Verona, află şi merge să o cucerească pe Catarina. Evident, acest lucru nu este uşor, năbădăile Catarinei sunt greu de domesticit. Până la urmă însă, Petruchio reuşeşte, dar el însuşi devine domesticit, fiindcă din vânător de averi ajunge un incurabil îndrăgostit.

Toată această reţea de întâmplări şi personaje este brodată de o mână de tinere actriţe, spectacolul fiind împregnat de voie bună şi de un permanent dialog cu publicul. Multe scene se petrec printre spectatori sau în raport cu ei. Există o dezinvoltură din partea actriţelor, nici o inhibiţie, nici un complex. Textul lui Shakespeare este bine decupat, bine rostit, spiritual piesei lui este total imprimat, în cel mai pur stil al şcolii engleze de la Globe Theater.

Un cuvânt aparte despre Monica Jones, o actriţă de culoare, durdulie, care o joacă pe Catarina / Kate. Talentul ei comic este copleşitor, are calităţile marilor actriţe de culoare, gen Viola Davis.

Am văzut multe spectacole după Îmblânzirea scorpiei, dar încă nu am văzut o variantă cu o actriţă de culoare, în total contra-amploi cu imaginea de divă a personajului. E o Kate apropiată mai mult de ţăranca Dulcineea del Toboso decât de o vedetă hollywoodiană. Desigur, cea mai celebră este varianta filmată a lui Franco Zeffirelli, cu Liz Taylor şi Richard Burton în rolurile principale, dar aici primează calofilia, seducţia unei scorpii frumoase. În varianta tinerelor de la All-Female Shakespeare nu contează decât spiritul jocului, umorul, plăcerea de a îmbina convenţiile. Şi în multe parcuri din New York spectatorii vor avea parte în această vară de bucuria cu care ele îmblânzesc scorpia din noi, mereu vie, încă neîmblânzită.

Grid Modorcea
29 iulie 2015

Corespondenţă de la New York


Prospero, într-o viziune christică

The Tempest Shakespeare.jpgSe află în plină derulare cel mai mare eveniment teatral al verii, numit “Shakespeare in the Park”, fiindcă seară de seară, în Central Park, la teatrul în aer liber de aici – The Public Theater – are loc câte un spectacol după o piesă de William Shakespeare. Anul acesta, publicul american şi cel de pretutindeni au parte de două montări: The Tempest şi Cymbeline. Alegeri ideale, feerii, a căror poveste se derulează în pădure, exact mediul în care este plasat acest teatru estival. Prima montare e programată să aibă 33 de reprezentaţii, apoi urmează Cymbeline, până la sfârşitul verii. Piesele sunt montate şi jucate de renumiţi oameni de teatru şi actori, care îşi oferă serviciile gratuit, aşa cum cere tradiţia profesionistă. La fel, spectacolele sunt oferite gratuit de primăria oraşului. De aceea, pentru a prinde un tichet aici, trebuie să te scoli cu noaptea în cap, dar unii chiar se instalează de cu seara în pădure, să prindă a doua zi un loc. Iar biletul este valabil numai pentru seara respectivă.

Acum este în plină desfăşurare Furtuna. Eu am prins tichet la al 19-lea spectacol, oferit pentru Spanish Telemundo, cu subtitrare în limba spaniolă. Spectacolul durează 2 h 50 min., cu un intermezzo de 15 minute. Regia aparţine lui Michael Greif, un multinominalizat la Tony Award (Oscar-ul teatrului), inclusiv pentru un spectacol după Romeo şi Julieta. În rolul lui Prospero joacă Sam Waterston, actor nominalizat şi el la Tony Award pentru multe roluri, inclusiv pentru Regele Lear, jucat tot aici, la The Public Theater. Tot un nominalizat la Tony Award este şi actorul Jesse Tylor Ferguson, pe care mai an l-am admirat în Comedia erorilor. Aici, în Furtuna, joacă rolul lui Trinculo, bufonul care face pereche cu beţivanul Stephano (Danny Mastrogiorgio), iar amândoi se înhăitează cu monstrul Caliban (Louis Cancelmi), triada care a fost cea mai aclamată din spectacol.

Cum se ştie, Furtuna este opera-testament a lui Shakespeare. Mai mult, în studiul Shakespeare and Eminescu arăt că este o parabolă a Lumii Noi, pe care Marele Will a prevăzut-o. Oricum, Prospero este un alter ego shakespearian. El este un învăţat, care îşi ia puterea din cărţi. Cu această putere stăpâneşte forţele obscure, reprezentate de Caliban, dirijează un duh, pe Ariel, şi declanşează o furtună, care îi va aduce de pe mare, pe fantastica insula în care trăieşte, pe cei care l-au exilat aici. Şi le oferă o usturătoare lecţie de învăţătură duşmanilor săi. În această magnifică piesa se emite celebra idee că “noi suntem din plămada din care sunt făcute visele" (“such stuff as dreams are made on”). Momentul este formidabil ilustrat în spectacol cu elemente pastorale, cu dans, muzică de operă şi numere de circ. Aici îşi dau mâna iscusit creatorul de costume (Emily Rebholz), scenograful Riccardo Hernandez, muzica lui Michael Friedman, dar mai ales creatorul de zgomote, percuţionistul Matt Tierney, cel care, dintr-o boxă la vedere, aflată la marginea scenei, creează peisaje sonore (“soundscapes”), adică atmosfera spectacolului, punctând cu sunete dramatismul spectacolului, imprimându-i ritm sonor. Iar culmea este iluzia de trăznete ale furtunii.

Dar ceea ce depăşeşte toate detaliile interpretative, inclusiv slăbiciunile spectacolului, cum ar fi chiar distribuirea lui Sam Waterston, cu o voce stinsă, cu un joc stângaci, cenuşiu, este viziunea lui Michel Greif, cu totul excepţională. Şi cheia cred că trebuie căutată în monologul final al lui Prospero, care sună aşa în româneşte:

Fără duhuri şi minuni

M-aş sfârşi, de-n rugăciuni –

Care spală orice păcat –

N-aş cere să fiu iertat.

Cum şi voi aţi vrea să fiţi,

Rogu-vă, mă sloboziţi.

Şi actorul se apleacă în faţa publicului, rugându-l să fie iertat. Iertat pentru ce? Pentru că s-a folosit de bagheta magică, de puterea înţelepciunii sale şi i-a pedepsit pe duşmanii săi. Ba a deconspirat şi planul lui Caliban, care a vrut să-i ia puterea. Cum? Furându-i cărţile şi arzându-le.

Categoric, Prospero este Artistul, Profetul, Magul, Creatorul de iluzii, de duhuri şi minuni. Vocaţia lui nu este rugăciunea, care este înrobitoare, epuizantă (“m-aş sfârşi”), el supravieţuieste prin magie, de aceea cere să fie iertat, cum şi noi am vrea să fim!

Piesa lui Shaklespeare este, desigur, o parabolă. Şi Greif a interpretat-o ca pe o parabola christică, o parabolă a iertării. Prospero îşi judecă uzurpatorii, pe care apoi îi iartă, îmbrăţişându-i. După ce îşi dă binecuvântarea pentru căsătoria lui Ferdinand (Rodney Richardson) cu fiica sa, Miranda (Francesca Carpanini), Prospero îi iartă pe toţi în cascadă, pe Ariel (Chris Perfetti), pe care îl eliberează din sjujba sa, după ce l-a folosit în declanşarea furtunii şi în judecarea adversarilor săi, pe stârca pocită Caliban, fiul vrăjitoarei Sykorax, pe care l-a făcut sclav şi l-a folosit la muncile grele, pe toţi foştii săi supuşi cât a fost Ducele de Milano, pe însuşi fratele său, Antonio (Cotter Smith), care i-a uzurpat tronul. Acesta, spăşit, îi înapoiază coroana, dar Prospero o pune deoparte, apoi îşi încheie spovedania în faţa publicului, ca un adevărat profet, care cunoaşte lecţia demnă a smereniei.

Se pare că viziunea christică este o decodificare perfectă a acestei parabole, plină de “duhuri şi minuni” (însăşi cămaşa lui Prospero e o reprezentare mitică a soarelui!), nu de elemente religioase, de nici un soi. În acest fel am descoperit mai an, pe aceeaşi scenă, şi viziunea Negutăţorului din Veneţia, când în acelaşi spirit christic este judecat Shylock (întruchipat memorabil de Al Pacino). Şi în acest spirit avea să-şi plăsmuiască Dostoievski Marele Închizitor, care, în viziunea lui Peter Brook, are aceeaşi interpretare. Când Închizitorul îi cere lui Iisus să-şi exprime ultima dorinţă înainte de a fi răstignit, Iisus nu spune nimic, doar vine spre cel care i-a dat nedreapta pedeapsă, spre Marele Închizitor, şi îl sărută. Îi oferă sfânta iertare.

Grid Modorcea
28 iunie 2015

Corespondenţă de la New York



A FOST “ATÂT DE BINE”

Îmi era dor să îl ascult pe Adrian Berinde, dar să-l şi văd pe scenă. Chiar îi spuneam după concert, că nu l-am mai văzut cântând de prin anul 2000,când a fost la Festivalul de Artă Medievală de la Sighisoara. Nu ştiu cum s-a făcut, dar, nici măcar cât a locuit în Bucureşti, fie din lipsă de timp, fie din neglijenţă pur şi simplu, nu am fost la cântările lui.

Cu atât mai mare mi-a fost bucuria, pentru că Adrian Berinde a marcat două împliniri: apariţia celui de-al şaptelea album, “Atât de bine”, dar şi trecerea a două decenii de la apariţia primului.

Adrian Berinde atat de bine.jpg

Aşa că, a fost şi o trecere în revistă a celor mai importante piese apărute anterior. Am constatat că nu şi-au pierdut frumuseţea, dar, mai ales, că Adrian Berinde nu şi-a pierdut nici plăcerea de a se destăinui în faţa publicului şi nici balansul între forţă şi tandreţe care îl caracterizează. Publicul l-a răsplătit pe măsură, aşa că emoţiile (fireşti) de la început au dispărut repede.

După cele două ore şi mai bine de cântat, l-am lăsat doar cât să-şi tragă sufletul şi l-am luat la întrebări. Nu prea multe pentru că mai avea şi altceva de făcut. De exemplu, să mănânce o felie din tortul aniversar, (surpriza unor prieteni) sau să se bucure de coada la autografe.

Este chiar “Atât de bine”, Adrian Berinde?

Acum, da. Acum este “Atât de bine”.

Ai avut emoţii?

Am avut un pic de emoţii, pentru că nu am mai urcat pe scenă de câtva timp…

… ce înseamnă de “câtva timp”?

Un an, un an. Ultimul concert l-am făcut la Cugir, la Zilele Tineretului. Acolo am fost invitat şi am cântat afară. A fost un concert fain. Între timp, mi s-au întâmplat şi probleme de sănatate, am lăsat-o mai moale cu concertele. Dar, pe 7 august sunt la Gărâna, iar din septembrie încep turneul în ţară…

Promovezi cea de-a şaptea minune a lumii…

… cea de-a şaptea minune…A lumii? Nu ştiu… A lumii ăsteia…

Ce aduce nou albumul ăsta?

Păi, aşa în câteva cuvinte trebuie să-ţi spun că, albumele celelalte, sunt cântate mai mult din întuneric. Cu toate că lumina se vede numai din întuneric, de data asta am făcut un pas lateral şi am cântat şi din lumină. Clar, este mai luminos, este mai plin de speranţă, dar subiectele sunt la fel de actuale şi tăioase. Mie îmi place tare mult să sfredelesc în sufletele oamenilor, să caut lucrurile ascunse, să le scot la suprafaţă, ca un chirurg.

Dacă ar fi să găseşti o formă sau o culoare pentru albumul ăsta, care ar fi ea?

El este deja colorat foarte bine, deci, mai de grabă aş alege tot spectrul de culori. Asta pentru că fiecare piesă este, de fapt, o vibraţie, adică, o culoare.

Cum s-a născut?

Am lucrat cu Jimi El Lako, chitară şi orchestraţii – la o parte din piese, Sandy Deac, altă parte din piese, respectiv vreo trei dintre ele. Am lucrat în fostul meu studio “Taurus”, care acum îi aparţine lui Jimi. S-a muncit cam doi ani de zile la el şi de doi ani şi jumătate, stă. Sigur, nu am avut producător. În ultimul moment, m-am decis să pun şi “Cerneala ochilor tăi”, care nu era înscrisă în “competiţie”, acuma, este. Şi iată că este pe disc şi va rămâne acolo. “Cerneala ochilor tăi” am scris-o în 1998 şi nu am cântat-o decât în concert. Acum ea există şi pe disc. Este o piesă frumoasă, este altfel orchestrată decât o cânt eu pe scenă, dar este o piesă la care eu ţin mult şi care mi-a făcut mulţi prieteni.

Crezi că publicul a aşteptat un “produs” de genul ăsta?

Pe mine personal mă interesează foarte puţin ce vrea publicul. Eu nu pentru el am scris, am scris pentru mine şi pentru cei care, eventual, prind gust de aşa ceva. În general, publicul are gusturile lui şi nu sunt interesat foarte tare de ceea ce crede publicul şi… Nu m-a interesat niciodată, iar dacă m-ar fi interesat, aş fi plantat morcovi.

Asta cam aşa este… Te-ai gândit să faci o expoziţie cu tablourile tale inspirate din piesele pe care le-ai compus?

Da, sigur. E o idee care mă paşte de mult timp, însă, pentru un asemenea proiect, care să fie multimedia trebuiesc mulţi bani, iar pe piaţa românească sau în buzunarele celor care au şi ar putea să dea, nu sunt pentru aşa ceva, aşa că rămâne doar un proiect, undeva în aer.

Mă gândeam mai simplu: ai vreo piesă pe care ai transpus-o şi pe pânză, sau invers?

Da, cum să nu?

Care?

Sunt mai multe.

Vor mai fi şi alte concerte de promovare?

Da, urmează şi alte concerte pentru promovarea acestui album la care eu ţin foarte mult, pentru că el sună foarte bine. Este foarte bine realizat şi sunt foarte mândru de el. Este şi al şaptelea, ori cifra şapte are conotaţii... în multe direcţii.

Baftă mare în continuare!

Să fie!

Teodora IONESCU
26 iunie 2015


Planeta muzicii

Nu o dată am spus,că faţă de Europa, nu mai vorbesc faţă de România, America e o altă planetă. Am adus zeci de argumente în acest sens. Acum voi mai veni cu unul, un eveniment muzical greu de imaginat într-o altă ţară a lumii. E vorba de Concerts in the Parks, seria de concerte estivale oferite anual de Philharmonic Orchestra în parcurile New York-ului, în Central Park (Manhattan), Prospect Park (Brooklin), Cunningham Park (Queens), Van Cortlandt (Bronx), Garden (Staten Island) şi în alte parcuri ale marelui oraş.

În aceast an, Filarmonica a sărbătorit 50 de ani de când concertează în aceste parcuri, iar statistica arată că din 1965 mai mult de 14 milioane de oameni au asistat la aceste concerte.

Concertele sunt free, ca şi spectacolele din Festivalul Shakespeare, ca multe, multe, zeci, sute de evenimente culturale de cea mai înaltă clasă întrucât aici, la New York, marii artişti, marile orchestre, opera, teatrul, trupele de balet etc., au obligaţia în timpul verii să cânte sau să joace free pentru marele public. Este obolul pe care îl dau pentru performanţele lor.

The Great Lawn.jpgIar marele public este cu adevărat mare. Eu am fost la două concerte date de Filarmonică în Central Park, în aşa numita The Great Lawn, adică Marea Pajiste / Poiana. Aceasta se afla în mijlocul parcului, în dreptul lui Metropolitan Museum of Art, pajiste care este de câteva ori mai mare decât Cismigiul. Încap cam o sută de mii de oameni. Care nu sunt ceea ce numim de regulă melomani, deşi ei vin să asculte un concert simfonic. Sunt un fel de vilegiaturişti, fiindcă sunt oameni de toate felurile şi rasele şi toţi stau la masă. Great Lawn este însăşi planeta. Se împlineşte aici idealul american, armonia dintre stomac şi creier, să-ţi hrăneşti şi burta, şi spiritul. Oamenii ocupă acest spaţiu ca la o sărbătoare, ca la un mare pic-nic la care vin oameni de pretutindeni. Great Lawn e un spaţiu circular verde, cred că se vede şi din cosmos, ocupat de zeci de mii de mese, la care stau tineri, copii, bătrâni, familii şi prieteni, mai ceva decât la orice sărbătoare. Iar în apropiere de locul unde e instalată scena, se află grupuri de oameni cu dizabilităţi, foarte bine supravegheaţi de asistenţi medicali. Nu mai vorbesc de locurile rezervate oaspeţilor speciali şi presei, de felul cu totul aparte cu care sunt trataţi ziariştii.

Marea Poiană este ocupată de toate categoriile de oameni, care vin cu noaptea-n cap ca să ocupe un locuţor la marea masă a naturii şi a muzicii. Iar cei care nu încap aici, în poiană, îşi întind mesele în pădurea înconjurătoare, printre copaci. Iar ţinuta oamenilor este impecabilă. Atâta disciplină şi comportament civilizat la oameni de pe tot pământul, nu se explică decât prin organizarea impecabilă, datorată personalului numit “volunteers” şi poliţiei, jandarmilor şi a tot felul de oameni de ordine, care impun regulile unui mare show în aer liber. Cum ştiu americanii să organizeze astfel de manifestări de proporţii, nu mai ştie nimeni. Totul este curat, aşa cum este şi la sfârşit, când sute de oameni te aşteaptă cu saci de plastic să depui gunoiul. E incredibil, dar gazonul devine lună, ca la început, toţi îşi strâng mesele şi lasă locul cum era când au venit. Iar după ce toată lumea pleacă, imediat apar maşinile de cărat gunoiul. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, nimic nu e neglijat. Inclusiv cordoanele de poliţişti, care supraveghează spectacolul. E ca într-un film SF, când mulţimile sunt dirijate, ba obligate să respecte regulile. Aş spune că acest tip de cultură free seamănă cu o şcoală de convieţuire, cu nişte cursuri de conduită şi morală speciale. Fiecare este atent cu oamenii din jur şi îi respectă. Totul arată ca în basme, ca în povestea meselor întinse din Harap Alb. Mai mult, tradiţia acestui gigantic picnic a transformat evenimentul într-un ceremonial. O dovedeşte şi participarea la concert, uralele cu care sunt întâmpinaţi muzicienii, fantasticii muzicieni planetari, toţi îmbrăcaţi în alb, bărbăţii în fracuri, iar femeile în rochii lungi.

*

Această a 50-a aniversare a New York Philharmonic Orchestra în Central Park l-a avut la pupitru pe dirijorul Alan Gilbert (n. 1967, New York) şi ca solist pe violonistul Joshua Bell, care a interpretat West Side Story Suite for Violon and Orchestra, compusă în anii 1955-57 de Leonard Bernstein. Joshua Bell este cunoscut melomanilor bucureşteni, el fiind invitatul Festivalului “Enescu” de mai multe ori, de pildă, la ediţia din 2007, când a cântat Concertul pentru vioară de Ceaikovski, cu London Symphony Orchestra, iar în 2009 cu Filarmonica londoneză, când a interpretat Simfonia spaniolă pentru vioară şi orchestră de Lalo.

În afara de Bernstein, Filarmonica newyorkeză, condusă din 2009 de Alan Gilbert, a avut în program un repertoriu strict american: Samuel Barber (1910 – 1981), Overture la piesa lui Sheridan The School for Scandal, op. 5 (1931), George Gershwin (1898 – 1937), Lullaby pentru orchestra de coarde (1919), Aaron Copland (1900 – 1990), Appalachian Spring, o suită pentru orchestră (1943), Richard Rodgers (1902 – 1979), The carousel Waltz (1944), Leroy Anderson (1908 – 1975), Fiddle-Faddle (1947), John Philip Sousa (1854 – 1932), The Washington Post (1889).

Nu vă puteţi imagina sonoritatea acestor piese în pădurea newyorkeză, în magnifica dumbravă a giganticului parc! Sigur, şansa mea a fost că am stat în apropiere de scenă, dar am mers după pauză şi în capătul poienii şi se auzea perfect, datorită unor boxe gigant. Tot locul era împânzit de sute de boxe, care făceau să se audă muzica şi din pădure. Filarmonica şi Alan Gilbert au cântat cu un elan deosebit, ca la o mare sărbătoare, sărbătoarea lor, mai ales că tocmai erau încununaţi cu laurii unui alt mare eveniment ce a făcut să vuiască lumea artistică în aceste zile: spectacolul-concert Joan of Arc at the Stake, / Ioana d’Arc pe rug, celebrul oratoriu al lui Arthur Honegger, având-o pe Marion Cotillard ca superstar în rolul Ioanei d’Arc.

Gilbert şi Filarmonica newyorkeză formează un tot, fiind de o supleţe formidabilă. Muzicienii americani sunt ca o armonică, acordându-se la fiecare gest al dirijorului. Acest fapt s-a văzut şi în seara următoare când deodată totul s-a schimbat, Filarmonica oferindu-ne un concert la extrema cealaltă, având un program eminamente european, cu un alt dirijor, elveţianul Charles Dutoit, iar ca solist un violinist francez, Renaud Capuçon, care a cântat Concertul nr. 3 pentru vioară de Saint-Saëns. Programul a mai cuprins: Hector Berlioz, Roman Carnival Overture, Igor Stravinsky, Petrushka (versiunea din 1911), şi La Valse de Maurice Ravel. Deci un program ca la Festivalul “Enescu”. De altfel, Charles Dutoit a fost şi oaspetele Festivalului nostru în 2007, cu Orchestra Naţională Rusă, ca şi în 2009, cu Royal Philharmonic Orchestra din Londra, iar Renaud Capuçon a cântat acelaşi concert nr. 3 de Saint-Saëns la Bucureşti, tot în 2009, cu Orchestre du Capitole din Toulouse.

Americanilor nu prea le-a plăcut acest al doilea concert european, mai ales Saint-Saëns, deşi Capuçon l-a cântat formidabil, ardent, ieşind parcă din sine, dar au marşat puternic la piesa lui Stravinsky, pe care ei îl consideră un compozitor american. Dar cât de diferit, cât de ruseşte, sună Petrushka faţă de muzica din seara precedentă!

Muzica din seara a doua este aceeaşi ca la Festivalul “Enescu”, chiar şi interpreţii, cum vedem, diferă doar publicul, marele public, precum şi incendiara formă de spectacol, cu boxe care cuprind parcă tot cerul, tot parcul, mărginit de pădurea de zgârie-nori, care, noaptea, sunt ca nişte uriaşi SF, care supraveghează sărbătoarea oamenilor. Peisajul este feeric, toată lumea îl fotografia, surprinsă de contrastul dintre pădurea întunecată şi arhitectura vie, luminată. Building-urile arată ca nişte opere de artă dintr-o carte de vis colorată, totul terminându-se festiv, normal, cu un foc de artificii. Şi în prima seară, şi în următoarea. Spectatorii stau la locul lor şi privesc uimiţi fantasticul spectacol, cât tot orizontul, aclamând şi aplaudând. Măreţia este ceva firesc aici. Fiindcă aşa este America.

Numai Philharmonica din New York şi Alan Gilbert nu ne-au vizitat ţara, dar de această orchestră este legat numele lui Enescu, întrucât ea i-a comandat muzicianului român Suita simfonică “Săteasca, pe care însuşi George Enescu a dirijat-o la New York în 1939 în primă audiţie! Întoarcerea la starea de inocenţă se potriveşte perfect acestui copil matur, care este poporul american.

Grid Modorcea
20 iunie 2015

Corespondenţă de la New York


Un bun ambasador pentru România!

Cultura muzicii clasice include în onorabilul său spectru artistic, valsul vienez, creat de regele său, Johann Strauss II (n. 25 octombrie 1825 – 3 iunie 1899). E bine să definim coordonatele între care este acceptată de (marele) public această muzică, considerată "light music", adică expresia mai puţin serioasă a muzicii clasice occidentale, cu piese (în special) orchestrale, al căror leitmotiv este bine întipărit în mentalul colectiv, adesea fredonat în multe ocazii şi creator de bună dispoziţie. Încă din secolul 19, audienţa acestei "muzici uşoare" a devenit tot mai numeroasă, odată cu, perpetuarea unor compoziţii concepute special pentru deliciul ascultătorilor. Celebrele "Eine Kleine Nachtmusik", "The Blue Danube", "Second Waltz" şi "Radetzky March" aduc de fiecare dată, zâmbet şi bucurie, persoanelor potrivite să le primească...

Dacă televiziunea şi radioul, de la noi, ar fi promovat muzica clasică în întregul ei, aşa cum ar trebui, nu aş mai fi insistat pe aceste aspecte. Însă diletantismul mass-mediei şi al multor cârcotaşi (de serviciu) m-a împins către aceste minime precizări. Reflexul de a critica, în lipsa ideii de a construi, al românilor, este un beteşug nativ. Îl cunoaştem, îl simţim peste tot în media, ne ferim de el cât putem, dar nu eliminăm cauza. Indolenţa celor care conduc. Incultura şi impostura aleşilor din vârf, iar prostia, slugărnicia şi ignoranţa este baza acestei piramide a neo-comuniştilor. Azi s-a dat o ordonanţă, prin care sunt sprijinite posturile TV, acum în pre-an electoral. Nu se gândesc la o "construcţie" foarte bună pentru concerte live, rămânând singura capitală din Europa fără o sală adecvată! Oare de ce? Au construit un "templu" numai pentru fotbal, iar pentru spectacolele de muzică, teatru sau balet ne înghesuim în aceleaşi spaţii din timpul regimului totalitar. Deoarece, cu acest circ de la tembeliziuni, ei îşi consolidează imaginea de apărători ai democraţiei! Legea antifumat este încă ţinută la sertar. Aşa că, vă amintesc vorbele lui Toma Caragiu ...

Andre Rieu and His Johann Strauss Orchestra.jpg
(André Rieu and his Johann Strauss Orchestra. Foto: Radu Pencea)

Au venit cetăţeni din toate categoriile sociale la acest foarte reuşit show, André Rieu and his Johann Strauss Orchestra. Dar, unii dintre cei prezenţi, nici să se bucure nu mai pot... I-am simţit trişti şi apăsaţi, de povara unei vieţi, la limită. Pentru mulţi dintre ei acesta a fost concertul vieţii lor. Am simţit şi bucuria unora mai bogaţi, din primele rânduri, dar din păcate, am citit pe hainele lor, ridicolul parvenitismului prin influenţă. Este ca în vremea lui Danton şi Robespierre. Eliminarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ne-a adus aici. Şi mi-e teamă că nu mai scăpăm de ei şi de copy-paste urmaşii lor. Comunişti cu faţă umană, cu rude şi încrengături mafiote care nu te lasă să te bucuri. Vă întrebaţi de ce au fost biletele mai scumpe decât la Budapesta sau Viena? Înseamă că nu ştiţi cât sunt taxele datorate către stat?! Organizatorii s-au străduit să vă ofere un spectacol "ca afară", aducând tehnica, scena, sunetul şi lumina lor. Oamenii aceştia se pricep bine la entertainment. La distracţie. Ştiu să te facă să te bucuri de viaţă! Sunt de acord că, multe posturi de muzică clasică şi chiar MEZZO TV, evită muzică lui Rieu, dar ea face parte din existenţa noastră efemeră şi, oricât aţi ocoli subiectul acesta, tot nu vă puteţi distra pe muzica lui Wagner sau a trupei King Crimson. Vă va face plăcere deosebită un concert cu Peter Hammill şi Van Der Graaf Generator, dar niciodată nu veţi valsa pe "Tom Traubert's Blues", celebra variantă a lui Tom Waits pentru ... "Waltzing Matilda". Ascultaţi totuşi, interpretarea valsului "And The Waltz Goes On", compus de Sir Anthony Hopkins. La fel de nocivă este şi gaşca de pamfletari internauţi, care se trezesc vorbind şi, comentează zeflemitor o muzică, pe care, sunt sigur că nu o cunosc şi iubesc.

O apropiere de public, de marele public, a încercat Luciano Pavarotti cu al său reuşit proiect "Pavarotti and friends", prin care a adus beneficii substanţiale muzicii rock şi a fost extrem de benefică financiar pentru scopul umanitar creat în fiecare prin acţiunile sale ("Pavarotti & Friends 2", For the Children of Bosnia, "For War Child", "For the Children of Liberia", "For Guatemala and Kosovo", "For Cambodia and Tibet", "My Heart's Delight"). André Rieu a pus în vânzare bilete la peluză (pe iarbă, în curtea Parlamentului) pentru data de 12 iunie 2015 la preţul de 43,20 lei. Cele 5.000 de bilete au fost deja vândute, iar banii obtinuţi vor fi donaţi fundaţiilor UNICEFF şi Salvaţi Copiii. O reacţie normală, firească, la gestul ruşinos al ocupanţilor Casei Poporului, de-a permite intrarea pe listă, pe bază de "cumetrie" sau alte asemenea relaţii, gratis, la acest concert... Şi eu am văzut în ziua de 6 iunie 2015 pe aceşti ocupanţi de ocazie, cum i-am văzut şi prima oară, la concertul lui Roger Waters de acum 2 ani la balconul şi în parcarea din faţa intrării în Casa Poporului (vezi recenzia „La dracu', nu!").

Cum de nu vă întrebaţi ce a făcut André Rieu în intervalul dintre prima serie de 3 concerte şi următoarele patru ce încep azi? Ei bine, dacă nu aţi aflat deja, să ştiţi că a vizitat România şi posibilele locaţii pentru concerte... Bran, Peleş, Braşov. Dar, se pare că, oraşul Baia Mare poate fi următoare alegere de concert, probabil pentru apropierea de Ungaria, Slovacia şi Ucraina. Nu ştiu cum se va descurca însă cu camioanele? Pentru că, trebuie să ştiţi că totul a fost adus cu trenul din Olanda şi că toate sunt în proprietatea sa. Logistica pentru desfăşurarea evenimentului din Piaţa Constituţiei este de amploare, cu 40 de camioane de echipamente şi 350 de persoane. André Rieu - The Entertainer este născut în oraşul olandez Maastricht, unde s-a semnat actul de naştere al Uniunii Europene! André Rieu provine dintr-o familie de muzicieni şi deţine cea mai mare orchestră privată din lume (a început cu 12 muzicieni în 1987). A vândut mai mult de 40 de milioane de albume (audio şi video). Lansarea sa internaţională a venit în anul 1994 cu albumul "Strauss & Co". De atunci, a primit mai mult de 400 discuri de platină şi 171 de aur. Are mai mult de 1,5 milioane de fani pe Facebook. În concertele sale, se interpretează cele mai frumoase valsuri de Johann Strauss sau Franz Lehár, hit-uri din musicaluri şi filme celebre, cele mai iubite arii de operă şi operetă, precum şi muzică populară, în special din ţările unde concertează. André cântă la o vioară construită de Stradivarius în 1732. În fiecare an, André şi a lui Johann Strauss Orchestra, împreună cu un cor şi solişti internaţionali susţin aproximativ 100 de concerte peste tot în lume, în faţa a peste jumătate de milion de oameni. Turneele sale au fost prezente în Billboard Top 10 în ultimii zece ani. Compania sa, numită "André Rieu Productions" are peste 120 de angajaţi ce lucrează în mod constant, un studio propriu de înregistrare, o agentie de turism, o grădiniţă pentru copiii membrilor orchestrei, propriile autobuze (construite de Mercedes Benz) şi deţine un atelier complet, unde se fac costumele pentru concertele sale. Compania deţine patru seturi complete de scenă, instrumente, costume etc. Andre şi orchestra sa călătoresc cu o echipă întreagă de bucătari, medici şi antrenor de fitness.

Andre Rieu.jpg
(André Rieu. Foto: Radu Pencea)

Maratonul de concerte din Piaţa Constituţiei poate intra în Cartea Recordurilor şi pentru faptul că vor asista mai mult de 70.000 de spectatori (plătitori) la cele 7 concerte în aer liber. Partea cea mai sentimentală a acestui concert am aflat-o la repetiţie generală, unde am fost invitaţi pentru un exclusive footage, pe care, vi-l propun spre vizionare. Despre concertul în sine, aţi aflat deja din presa atotştiutoare şi aţi remarcat desigur, că subtilele ironii presărate de André Rieu, în prefaţa pieselor, au fost răstălmăcite în fel şi chip, pedepsind publicul plătitor cu epitete de tipul: nepoliticoşi, gurmanzi, întârziaţi, mâncători de seminţe şi mă opresc aici. Ca şi cum la aceste concerte nu ai putea mânca pop-corn sau consuma bere şi cola. "Oriunde în lume se vând produse răcoritoare la concertele susţinute în aer liber", a punctat Nicoleta Ion, responsabila cu public relations, căruia, îi mulţumim pe această cale, de calitatea deosebită a colaborării cu presa. Presă, care a ocupat cele mai bune şi mai vizibile locuri, din toată istoria evenimentelor cunoscute până în prezent. "În caz de ploaie, fiecare spectator va avea asigurată pelerină de ploaie, acestea fiind amplasate sub fiecare scaun".

"Light music" a plăcut şi a emoţionat până la lacrimi la apariţia lui Gheorghe Zamfir şi al său "Păstor singuratic" (Kill Bill soundtrack, regia: Quentin Tarantino, 2003). La bis, "momentul" românesc a fost întregit de "Ciuleandra" şi "Mociriţa" cântate de regele naiului şi taraful său, împreună cu un grup de copii ce cântau la nai şi un grup de dansatori, în costume populare tradiţionale, ridicând misiunea acestui carismatic violonist, la rangul de ambasador pentru România! Un bun simţ artistic şi un final emoţionant, cum foarte rar am văzut şi simţit pe o scenă de pe la noi. O certitudine pentru acei sceptici care nu cunosc valoarea folclorului românesc! Gheorghe Zamfir a fost invitat împreună cu taraful său pentru următoarele 10 concerte pe care André Rieu and his Johann Strauss Orchestra le va susţine în Europa. Ei vor cânta alături de The Platinum Tenors, sopranele Carmen Monarcha, Mirusia Louwerse şi Suzan Erens şi trupa Berlin Comedian Harmonists. The Platinum Tenors îi conţine pe: Gary Bennett (născut în Tasmania, a studiat fizica şi matematica, după care a primit o bursă la National Opera Studio din Londra), Béla Mavrák (născut pe 7 aprilie 1966, în Ungaria) şi Eric Reddet (Franţa). Aceştia au interpretat atât hitul italian "Volare" şi aria "Nessun Dorma" (Nimeni să nu doarmă), din actul final al operei „Turandot", ultima operă scrisă de Giacomo Puccini.

Gheorghe Zamfir si Andre Rieu.jpg
(Gheorghe Zamfir şi André Rieu. Foto: Radu Pencea)

Acest întreg show, marcă André Rieu, este "Ode To Joy", binecunoscuta odă compusă de Ludwig van Beethoven din finalul simfoniei a noua (pe versurile lui Friedrich Schiller) şi cântată în multe dintre spectacole. André Rieu a spus: "All men shall be brothers". Este o mână intinsă celor încremeniţi în proiect şi care, nu-şi mai văd lungul nasului de egocentrismul umflat de incapacitatea mediei muzicale. Se mai poate interpreta şi printr-o magică supravieţuire a muzicii clasice, asaltată de abundenţa stilurilor electro, cu o identitate îndoielnică şi cu acelaşi ţel comercial adresat publicului. Nu închei pledoaria mea pentru reuşitul eveniment de 3 ore fix, fără câteva recomandări audio şi video: "Live at the Royal Albert Hall" (2002), "The Flying Dutchman" (2004), "Live in Tuscany" (2004), "Auf Schönbrunn" (2006), "Waltzing Matilda" (2008), "Fiesta mexicana" (2011), "Live in Brazil" (2012), "Un amour à Venise" (2014) şi, nu în ultimul rând, vizionaţi filmul "2001: A Space Odyssey" (Stanley Kubrick, 1968) pe a cărui coloana sonoră se regăsește "On The beautiful blue Danube" compusă de acelaşi Johann Strauss II.**

 

"André Rieu is a rock your socks off super star in the classic mode with great panache and style."

Radu Lupaşcu
11 iunie 2015

Foto: Radu Pencea


Bucurie înecată la ...mal

Un concert senzaţional, atât ca măiestrie interpretativă, construcţie stilistică dar şi, ca o desfătare muzicală pe placul întregii audienţe de la Sala Radio. 14 mai 2015, o zi de jazz cu Kenny Garrett Quintet nu putea fi decât un eveniment. Şi aşa a fost! Jazz Syndicate Live Sessions ne-a oferit o seară memorabilă, pe care eu şi fotograful Radu Pencea (cadou primit de ziua sa de naştere) nu o vom uita. Din mai multe puncte de vedere. O să vedeţi, dacă (mai) aveţi răbdare pentru citit, punctele forte, precum şi două mici observaţii, adunate în recenzia de faţă. Consider că teribilii instrumentişti americani ar fi meritat mai multă atenţie din partea celor responsabili cu sunetul şi securizarea acestui show. Chiar dacă, pare-se, unul din oamenii de la sunet era din echipa lor tehnică, unele rateuri, precum şi cererile insistente ale liderului, s-au făcut simţite pe parcursul concertului. La acest nivel, la această desăvârşită tehnică din jazz să nu asiguri un sunet perfect, într-o sală în care se şi poate obţine acesta, dă de gândit, mai ales că organizatorii nu sunt la ...primul eveniment. În fine, ne înscriem în linia mioritică a majorităţii organizatorilor (nu vorbesc numai de jazz) şi asta "ne ocupă tot timpul". Sfatul meu sincer este ca pe viitor să se acorde mai mult respect acestui gen muzical şi să nu ucidă speranţa iubitorilor acestui rafinat stil muzical, din păcate, din ce, în ce, mai puţini. Ştiu că este greu, dar nu imposibil, să captezi sunetul cu mijloace precare şi cu oameni de conjunctură, dar dat fiind calibrul muzicienilor aleşi şi, însăşi statutul pe care l-au ales pe piaţa muzicală, aceasta îi obligă extrem de mult! Exista pe vremuri, un Masters of Jazz la Sala Palatului, organizat de o firmă care nu se ocupă cu aşa ceva (ci dimpotrivă) şi la care, în timpul concertului lui John McLaughlin, a intrat peste muzica live, jingle-ul Sălii Palatului, cu vocea Adelei Mărculescu, care anunţa "să ne ocupăm locurile în sală". Am zâmbit amar. Cam aşa ceva am văzut şi pe aici, pe scena Sălii Radio, în timpul unei piese, urcându-se doamna Catanga, cu un braţ de trandafiri şi un buchet pentru Garett. Momentul l-am uitat rapid, mai ales că, ştiam din tradiţia indiană, că gestul presărării petalelor de trandafiri, le aparţine, dar nu ştiam că, organizarea poate permite astfel de manifestări într-un spectacol de jazz... Drept care, Kenny Garrett, în postură de bodyguard, a refuzat florile şi politicos, a invitat-o să coboare de pe scenă.

"Cânt Jazz pentru că este provocator, este una dintre cele mai provocatoare forme de artă pe care le-am încercat şi voi continua să cânt Jazz, chiar dacă încorporez şi alte elemente în el." (Kenny Garrett)

Profesionalismul muzicienilor, Kenny Garrett la saxofon alto şi sopran, Vernell Brown la pian, Corcoran Holt la contrabas, McClenty Hunter la baterie şi Ruby Bird la percuţie, au şters cu frumuseţea trecerilor jazzistice prin soul, hip hop, salsa şi funk incidentul provocat de adoraţia cântăreţei pentru fiul ei, care a cântat în deschidere, acesta, fiind prezentat cu mult fast de sărguitorul slujitor al oricărei manifestări jazzistice de pe la noi, eruditul prezentator, Florian Lungu. Domnia sa a subliniat importanţa evenimentului Kenny Garrett Quintet, genealogia unui muzician rasat, în cifre şi date, câştigător al premiului Grammy cu The Five Peace Band (alături de Chick Corea, John McLaughlin, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta), lucru insuficient se pare, pentru cei, care au încercat să confişte măreţia unui spectacol oferit de profesionişti. Pentru că despre ei vorbim. Modeşti cum îi ştim, au tratat cu relaxare, momentele penibile petrecute pe scena lor şi-au demonstrat că sunt profesionişti şi cântă din plăcere, cu bucurie pentru noi, cei din Sala Radio, suficient de mulţi pentru a-i susţine cu aplauze şi urale. Apropo de acest aspect, încă nu-mi vine să cred, de ce la concertele - în special de jazz de la Sala Radio - vin atât de puţini spectatori. O fi distanţa faţă de centru sau de cel mai apropiat metrou? O fi promovarea? Mulţi dintre prietenii mei au aflat în ultima clipă de acest concert, ca dealtfel, de Oregon sau Ravi Coltrane, mari nume alte istoriei jazz-ului. Există şi un reflex al celor ce pun la cale astfel de concerte, ei alegând în special "oferta" din timpul săptămânii. Foarte mulţi nu pot veni din cauza serviciului care-i osteneşte suficient de mult, pentru a se mai putea gândi la relaxare. Sfârşitul de săptămână ar fi ideal pentru foarte mulţi dintre noi, dar ce te faci dacă se scumpesc biletele?

kenny garrett.jpgKenny Garrett, căci la concertul său am fost, a oferit tot ce putea un muzician de talia sa. Recitalul său a pornit din jazz-ul free, improvizatoric acoperind piese de pe ultimul "Pushing the World Away" şi, încheindu-se cu o reverie funk, "Happy People", adresată publicului incins, care a cântat şi aplaudat tumultuos. Feţele tuturor celor prezenţi erau vesele, bine dispuse şi păreau ca după 1989, când speranţele nostre deveniseră realitate. Aşa şi aseară, toată lumea aplauda, cânta şi se bucura de percuţiile ritmice şi punctuale ale lui Bird, cel însărcinat şi cu intervenţiile onamatopeice în cadenţa ritmului impus de excepţionalul toboşar Hunter McClenty. Alături de ei, contrabasistul Corcoran Holt agrava cu sunetele joase sau exerciţiile solo sobrietatea improvizatorică. Inventivul pianist Vernell Brown - atunci când a fost auzit - a dat măsura alegerii lui în trupa celui mai truditor saxofonist şi lider, pe care l-am văzut la Bucureşti. Născut pe 9 octombrie 1960, Garrett este cel mai admirat saxofonist alto după Charlie Parker. El a venit la Bucureşti, cu această valoroasă formulă, după o experienţă bogată, atât ca muzician în orchestre faimoase, ca sideman în diverse formule de jazz sau ca muzician de studio alături de mari nume ale jazzului, printre care: Mercer Ellington, Mel Lewis, Danny Richmond, Miles Davis, John McLaughlin, Woody Shaw, Ron Carter, Chick Corea, Art Blakey, Marcus Miller, Herbie Hancock, etc.

"Am avut un profesor excepţional, Miles Davis a fost profesorul meu, iar el m-a învăţat să fiu un muzician cu mintea deschisă. Ca să pot creşte, a trebuit să mă inspir din multe surse aşa că eu nu cânt Jazz, eu cânt de toate… eu cânt muzică." (extrase dintr-un interviu cu Kenny Garrett realizat de prietenul meu Ioan Big şi publicat în antologia Arta Sunetelor)

Nu am văzut să plece nimeni în timpul sau aproape de terminarea spectacolului. Toată lumea s-a bucurat de acest minunat recital jazzistic şi sunt sigur că vor veni şi la următorul lui show. Anamaria Marinca, la doi paşi de mine, se bucura cu naturaleţe, de reuşita cvintetului, aplaudând şi cântând la unison. O bucurie generală, un spectacol pe care, mă bucur că nu l-am pierdut şi, o experienţă din care, fiecare, ar trebuie să avem de învăţat. Însă...

Nu înţeleg de ce totuşi nu există puţină modestie! Alex Pădureanu a fost invitat să cânte pe o scenă alături de "cel mai important saxofonist alto al generaţiei sale". Nu a fost trecut pe afiş şi a făcut totul (împreună cu mama sa) să iasă în evidenţă. Tipul este convingător, are ştaif, dar până la marea performanţă va mai curge multă apă pe Dâmboviţa. Şi dacă a intrat pe uşa din dos tot aşa a şi ieşit, publicul respingând cu fermitate gestul final de-a le fura succesul (tipic!) când s-a strecurat cu agresivitate în "fotografia" de sfârşit de spectacol. Ar fi urmat probabil şi un bis, dar spectatorii scârbiţi de încercarea mamei sale de-a şi vorbi la microfon au fluierat, huiduit şi au ieşit din sală. Moment civic de umilinţă.

"...şi eu ţin la oamenii care încearcă să-şi facă auzită propria voce în muzică. Acesta este, probabil, primul criteriu după care îmi aleg muzicienii. Un al doilea ar fi următorul: caut în baterie ritmul, în bas pulsaţia, iar în pian, tuşa de sensibilitate." (Kenny Garrett)

Kenny Garrett Band.jpg

Radu Lupaşcu
15 mai 2015

Foto: Radu Pencea


O belgiană a "aprins" Arenele Romane

Tânăra cantautoare flamandă (pe 3 mai a împlinit 26 de ani) Sanne Putseys a.k.a. Selah Sue,deși nu se poate lăuda cu zeci de albume, este apreciată în toate țările Europei, pentru cele (numai) două albume înregistrate (Selah Sue 2011 și Reason 2015) și cele 4 discuri EP (Black part love 2009; Raggamuffin 2010; Rarities 2012; Alone 2014).

Selah Sue.jpgSelah Sue este cea mai tânără și singura cântăreață care a performat la concursul "Open Mic-avond" de la "Het Depot" din Leuven, localitate în care a studiat psihologia la Universitatea Catolică. Selah a declarat că studiul psihologiei a ajutat-o să înțeleagă mai bine starea emoțională umană, ceea care are o strânsă legătură cu activitatea ei muzicală. Influențată (așa cum declara) de Lauryn Hill, M.I.A. și Erikah Badu, muzica ei este un "melanj" de soul, reggae și R & B/Jazz.

Adevărata intrare în mainstream a fost făcută cu discul EP "Black part love" din 2009, an în care a participat la "North Sea Jazz Festival". Aparițiile regulate la programele televiziunii olandeze "De Wereld Draait Door" şi cele ale televiziunilor belgiene/flamande au ajutat-o să fie "propulsată" în liga mare. Prima apariție într-o țară est-europeană a fost la festivalul Sziget din Budapesta, în 2010. În România a ajuns prima dată în toamna anului 2013.

Al doilea EP "Ragammuffin", lansat în octombrie 2010 i-a permis să fie aleasă "opening act" la concertul lui Prince de la Sportpaleis din 8 noiembrie 2010 și să înceapă seria de turnee în Belgia, Franța și Olanda pentru promovarea primului album.

La 4 martie 2011 a fost lansat albumul "Selah Sue", album #1 în Belgia și cu clasări onorabile în Olanda, Franța și Elveția. La 10 decembrie 2011 a câștigat trei premii Flemish Music Industry Awards. În anul 2011, când s-au succedat hiturile: Raggamuffin; Crazy vibes și This world, valoarea i-a fost recunoscută pe plan european câștigând European Borders Breakers Award (EBBA), iar în timpul ceremoniei de decernare (11 ianuarie 2012) a primit și EBBA Public Choice Award. La 28 august 2012 albumul de debut a fost lansat și în SUA fiind downloadat în prima săptămână de peste 400.000 de utilizatori, revista Rolling Stone numind-o una dintre "fețele" noi ale anului 2012.

Nu putem trece însă cu vederea și faptul că are în Belgia natală 4 discuri single de aur (Raggamuffin; Crazy vibes; Zanna și Alone) și un disc de platină (This world), iar albumul de debut "Selah Sue" s-a vândut în Europa în peste 720.000 de copii (320.000 doar în Franţa). Voi mai menționa printre realizările sale faptul că a fost invitată la 20 octombrie 2012 să cânte la căsătoria regală în Luxemburg.

Din punct de vedere muzical albumul ei de debut este mai aproape de sufletul meu, un album de de autor, Selah fiind compozitoare sau co-compozitoare a 12 melodii din cele 13 ale albumului. Este un album plin de sinceritate, reflectând trăirile și frământările de adolescentă, recunoștința adusă mamei (Mommy) și are o prospețime dezarmantă. Nu vreau să mă înțelegeți greșit că "Reason" nu este un album la fel de frumos, dar primul este străbatut de inocența și puritatea caracteristică vârstei la care a fost compus (la vârsta de 16 ani, aşa cum declara Selah în clipul de prezentare la EBBA ediţia 2012). Despre piesa "Together", o radioasă declarație de dragoste, în manieră hip-hop, învăluită de percuție urbană și synth-uri punctate, artista declara: "Am scris această piesă în câteva ore, la Los Angeles. E primul meu cântec de dragoste. E visceral. Childish Gambino mi-a pus beat-urile și ritmul dezechilibrat în interpretare".

Concertul de la Arenele Romane din 13 mai 2015 a fost un spectacol de înaltă ținută, naturalețe, apreciat de toţi cei prezenți, care au părăsit "arenele" mulțumiți de ceea ce au auzit. Sunt convins că Selah Sue va mai reveni în România, tot prin grija excelentei gazde eventS.

Setlist:

Always home (Reason 2015)

Mommy (Selah Sue 2011)(Editată prima dată pe EP Black part love 2008)

Daddy (Reason 2015)

Reason (Reason 2015)

Back part love (Selah Sue 2011) (Editată prima dată pe Black part love EP 2008)

This love (Selah Sue 2011)

Fyah Fyah (Selah Sue 2011)

Time (EP Alone 2014)

I won't go for more (Reason 2015)

Ragamuffin (Selah Sue 2011)

Alone (Reason 2015)

Crazy vibes (Selah Sue 2011)

Peace of mind (Selah Sue 2011)

Together (Reason 2015)

Crazy sufferin' style (Selah Sue 2011)

Encore(solo):

Explanations (Selah Sue 2011)

Ragga medley (neînregistrat pe CD; interpretat doar în concerte)

"Succesul nu mi-a vindecat rănile... Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. E o călătorie, o bătălie care va dura toată viața". (Selah Sue)

Selah Sue Band.jpg

Mircea Giurgiu
14 mai 2015

Foto: Claudiu Cioteanu/EventS 2015




Nemuritor şi rece

"A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată"... Un chitarist unicat. YNGWIE J. MALMSTEEN. Îi recunoaştem valoarea şi-i preţuim perfomanţa. La Sala Palatului, pe 13 mai 2015, a avut loc primul concert din România, al extraordinarului chitarist suedez, remarcat de majoritatea fanilor şi criticii rock, încă de pe vremea albumelor, Rising Force (1984) sau Trilogy (1986). Cu piesa Rising Force şi-a început show-ul regele arpegiilor, căruia, organizatorii i-au asigurat condiţii bune pentru o atmosferă încinsă - sală plină, lumină roşie, mult fum - şi propice unui concert rock - un perete de Yngwie Malmsteen 1.jpgMarshall-uri - care au ridicat intensitatea sonoră peste nivelul admisibil al urechilor noastre. Nu fac un reproş din asta, deşi, chiar şi în ultimul rând al parterului am văzut persoane cu dopuri în urechi... Aşteptat mai bine de 30 de ani, mulţi dintre noi cunoscându-l din trupa Alcatraz, unde-l avea vocalist pe remarcabilul Graham Bonnet (fost vocalist la Rainbow, trupa lui Ritchie Blackmore), Yngwie, pe numele său adevărat, Lars Johan Yngve Lannerbäck, născut pe 30 iunie 1963 în Stockholm, a reuşit să ne surprindă plăcut cu virtuozitatea sa tehnică, ce l-a propulsat alături Joe Satriani şi de Steve Vai în binecunoscutul şi mult apreciatul proiect G3: Rockin' in the Free World. În contrast cu aceştia, Yngwie reprezintă latura neîmblânzită a rock-ului, acea parte care-ţi injectează adrenalină, prin accentuarea artei sale interpretative, dusă la paroxism şi, cum este normal, firesc, pentru alţii, conduce la apatie şi nepăsare. Asta am simţit şi eu după primele 30 de minute de concert, fiind totodată surprins (de data asta neplăcut) de egocentrismul umflat, minut cu minut... Răceala mea platonică se datorează şi neîncrederii oferite de înregistrările sale, de dată (mai) recentă, fie ele de studio sau din concert. O părere personală, pe care, nu o ascund de dvs. Cât priveşte dinamica şi maniera neo-clasică a compoziţiilor sale, Jos Pălăria! Dacă (încă) sunteţi fani ai metal-ului incandescent, ai acordurilor în delir, ai aglomerărilor ritmice şi desigur, ai decibelilor cu mult peste cele ale unui avion cu reacţie, „maestro“ Yngwie Malmsteen vă va oferi toate acestea într-un singur show. Mai multe altele, puteţi vedea însă, în remarcabilele sale perfomanţe cu diverse orchestre simfonice, dintre care, remarc reuşita senzaţională a înregistrării nipone a "Concerto Suite for Electric Guitar and orchestra in E Flat Minor", o mărturie a vremurilor decente, pline de bucuria de-a împărtăşi şi dărui tuturor şi a demonstraţiilor de virtuozitate fără egal (Rising Force Japan '85, Leningrad '89, Budokan '94).

Formula quartetului a fost următoarea: Yngwie J. Malmsteen - chitară, voce, Nick Marinovich - voce principală, clape, Ralph Ciavolino – bas, backing vocals, Mark Ellis - tobe. Din păcate, cei patru valoroşi instrumentişti şi-au făcut doar auzită prezenţa, chipurile lor fiind ascunse de cortina de fum în exces, precum şi de iluminarea preferenţială lider-ului. De asemeni, aşezarea artiştilor în scenă, cu un spaţiu imens creat desfăşurării individualiste, a accentuat imensa sa preocupare, pentru propria persoană. Persoană, pe care nu am înţeles-o de ce a preluat frâiele vocale, în piesa Repent, această atribuire putând fi acordată (totuşi) perfectibilului Nick Marinovoch, excelent, după părerea mea în tributul adresat marelui Ronnie James Dio. Să nu uit, de open act-ul evenimentului, omniprezenta trupă din deschiderea concertelor rock de la noi, Trooper, pe care din patriotism circumspect, nu-i pot comenta prestaţia, justificată de alţii, prin regretabila înghesuire scenică, atribuită de organizatori, German Quality Entertainment, cei care, au făcut posibil acest show de poveste, pe care, doar în alte părţi ale lumii şi cu alte costuri desigur, ni-l putem atribui în portofoliul de audiofil. Pentru amatorii de setlist-uri iată şi ordinea pieselor din concertul de la Bucureşti, singurul din Europa de anul acesta, în care ne-am fi dorit să auzim şi un cover după Jimi Hendrix:

Rising Force

Spellbound

Razor Eater

Damnation Game

Repent

Overture / From a Thousand Cuts

Arpeggios

Seventh Sign

Never Die

Yngwie Malmsteen 2.jpgBadinerie / Adagio / Far Beyond the Sun

Acoustic Paraphrase

Dreaming / Into Vallhala

Rarouque N’Roll / Masquerade

Trilogy / Guitar solo / Magic City

Fugue / Guitar solo / Drum solo

Heaven Tonight

Black Star / Cherokee Warrior

I’ll see the Light Tonight

Amestecul pregnant al stilului baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, cu cel rock-ului "metalifer", au făcut din Malmsteen un inovator al heavy-metal-ului neo-clasic, un fenomen (încă) demn de urmărit în concerte şi un idol al tinerilor chitarişti, aşa cum cum, în tinereţea sa, a modelat caractere, multe dintre ele de certă valoare interpretativă: Jason Becker, Paul Gilbert, Michael Lee Firkins, Marty Friedman, Tony MacAlpine şi Vinnie Moore. Încă din copilarie, de la Jimi Hendrix şi Ritchie Blackmore, iar apoi, de la Nicolo Paganini, Vivaldi, Bach şi Mozart, Yngwie a primit influenţa esenţială în educaţia sa, devenind cu primul său album, la numai 21 de ani, vârful de lance al unei noi ere, supra-numit încă de pe atunci, "the greatest shredder of all time". Legenda sa, va include şi performanţa de la Bucureşti, pentru mulţi dintre cei prezenţi fiind începutul unui nou drum şi, pentru alţii, finalitatea unor aşteptări.

"Within the blood stained walls / In the center of your brain / Demons without mercy / Driving you insane... It will rip up your mind / And death you will find / Life is just a game / And death is just the same." (piesa Now Your Ships Are Burned, Yngwie J. Malmsteen)

Radu Lupaşcu
14 mai 2015

Foto: Radu Pencea




41 PRO Musica - Live in Timişoara (Show Factory Romania/Ilie Stepan 2015)*****

Din suflet pentru voi!

"Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate." (Glossă, Mihai Eminescu)

Firesc şi emoţionant. Adevăr şi responsabilitate. Tehnică şi atitudine. Iluminare şi miraj. Sens şi sensibilitate. Descriptic şi evocativ. Sinceritate şi stăruinţă. Pentru noi toţi!

PRO Musica 41.jpgPro Musica ne răsfaţă cu dublul DVD "41 - Live in Timişoara", o impresionantă mărturie a istoriei rock-ului timişorean! Un eveniment înregistrat pe viu, la împlinirea a două decenii de la intrarea în conservare şi 41 de fiinţa trupei. "În joc, Barock A-ha! Na-na-na...x 2”. Reuniţi sub logo-ul „PRO Musica 41” și împăcaţi cu motto-ul eminescian „Vreme trece, vreme vine… Toate-s vechi şi nouă toate”, cei 12 muzicieni ai unicului eveniment, au fost, în ordinea umplerii scenei: Ilie Stepan, Doru Apreotesei, Doru Eugen Iosif, Lică Dolga, George Găină, Dixie Krauser, Mario Florescu, Horea Crişovan, Grigore-Bujor Hariga şi invitaţii, Radu Rotaru, Dana Borţeanu şi Vera Ciocan. Pianistul Doru Apreotesei (membru fondator trupa Post Scriptum, a cântat cu Mircea Baniciu, Sfinx, Pro Musica, Stepan Project, Partizan etc.) a venit pentru acest eveniment tocmai din Suedia, unde activează din 1985. Muzicianul Doru Eugen Iosif a fost solistul vocal al primei părţi, este membru fondator Pro Musica (coleg de stradă, de clasă şi de bancă cu Ilie) şi susţine partitura pentru fluier (blockflöte). Cunoscut bucureştenilor şi nu numai, mai ales ca toboşar al grupului Bega Blues Band, Lică Dolga a debutat în anii '70, la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara şi apoi a intrat în PRO Musica alături de Stepan. Alături de Lică Dolga, imprimă groove-ul secţiei ritmice, Dietrich "Dixie" Krauser, strănepotul lui Johnny Weissmuller, unul dintre cei mai valoroşi basişti pe care îi are România, membru fondator din 1973, a fost basist şi vocalist în partea a doua a spectacolului. Şi, pentru că, vorbim de groove şi bas, să remarcăm prezenţa lui George Găină, una din vocile Filarmonicii "Banatul", pigmentul grav, bine adăugat, nou-reunitei formule de comeback. Percuţionistul şi vocalistul Mario Florescu, "recrutat" de pe băncile Liceului de Muzică din Timişoara de Ilie Stepan în 1988, a debutat cu PRO Musica şi a fost glasul răguşit al piesei "Timişoara", imnul revoluţiei celei adevărate! Între timp, Mario a mai cântat cu grupul LOCATARII şi a fondat grupul de ethno-jazz, MARIO and the TEACHERS. Horea Crişovan este unul dintre cei mai buni chitarişti români în activitate! El binecuvântează mai multe proiecte, printre care remarc, în mod special, contribuţia sa din BLAZZAJ şi Pro Musica/Ilie Stepan solo. Chitaristul Grigore-Bujor Hariga, vechi membru a grupului, profesor de fizică, "şcoală de rock", a cântat şi format HG (alături de Walter Gerner), Prototyp (cu Adrian Iowa) şi Rock Abil. Aportul invitaţiilor la acest eveniment este unul substanţial. Background-ul vocal a contat foarte mult, intervenţiile doamnelor Dana Borţeanu (cântăreaţă de rock şi actriţă la Teatrul German din Timişoara) şi Vera Ciocan (cântă jazz cu Toni Kuhn) au îmbogăţit cu prestaţia lor fondul sonor al superproducţiei timişorene. Nu în ultimul rând, Radu Rotaru, coleg de trupă cu Mario Florescu în MARIO and the TEACHERS, a colorat cu introspecţiile sale pianistice, minunatul desfăşurător artistic al evenimentului, creat conceptual de un lider cu personalitate! Despre acesta, perfecţionistul Ilie Stepan, cunoaşteţi foarte multe lucruri, ceea ce nu ştiţi însă, este, noul său eveniment "Şi între ziduri sunt inimi!", din 7 mai 2015,creat pentru deţinuţii penitenciarului Popa Şapcă (vezi detalii mai jos). A doua zi, pe 8 mai 2015, va urma lansarea oficială a acestui DVD „41 Pro Musica Live in Timişoara“, de la ora 19.00, în Sala Multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, un spectacol ce nu trebuie ratat de melomani, iar pentru restul ţării, urmează să fie transmis live, prin intermediul internetului.

"Aparţin generaţiei rock, sunt format - din acest punct de vedere – la şcoala Flower Power şi sloganurile Make Love Not War sau Buy Flowers Not Arms sunt şi acum un deziderat demn de urmat. De asemenea, muzica de fuziune-rezultată prin îngemănarea mai multor genuri muzicale-întregeşte şi creează, ca o nouă formă de energie, o noua direcţie în muzica contemporană, direcţie la care am aderat şi în care cred." (Ilie Stepan)

Primul disc este un DL (double layer) ce conţine concertul propriu-zis, de 155 minute, înregistrat pe 5 octombrie 2014, în Sala Capitol a Filarmonicii „Banatul”. Acest DVD are două părţi, prima fiind o selecţie din perioada folk-acustică a grupului PRO Musica, piese cântate între anii 1973 şi 1975 şi a doua, mai consistentă, din perioada ROCK a grupului, între ele, fiind inteligent strecurat, "Despre nepoveste", un intro compus de Stepan şi susţinut de vocea lui Marian Odangiu, prietenul său şi autorul textului. Apropo de textele pieselor, acestea au fost scrise de poeţii: Eugen Iosif, George Bacovia, Mihai Eminescu, Marian Odangiu, Ştefan Dandu şi Dana Borteanu. Veţi remarca, deopotrivă, alegerea inspirată a versurilor pentru piesele compuse, în majoritate de Stepan - excepţie Zările gri, Circe şi Păunul şi Poarta de foc (Dixie Krauser) - şi, calitatea acestora, în succesiunea încadrării mesajului PRO musical. "Năpraznica cenzu a Electrecordului", cum spunea Ilie Stepan, a făcut ca abia în acest moment, să auzim (oficial), piese compuse pentru opera folk "Creanga de cireş", piese de o rară frumuseţe şi, pe care, acum intraţi în posesia acestui DVD, vi le puteţi apropia în caldura şi intimitatea domestică proprie (Glasul tău, 1974). Partea a doua, a acestui tablou sonor complex, a demarat cu un spectacol excepţional, de jocuri de lumini, marcând despărţirea de folk şi conturând dinamica rock, nuanţată şi prin fermitatea prestaţiei chitariştilor Horea Crişovan, Ilie Stepan şi Grigore-Bujor Hariga, pe care îi vom admira "Metamorfozând" "Zările gri", "Dintre sute de catarge", "Pentru voi", spre "Poarta de foc" deschisă "Păsării P" - "Care pasăre tot ascundea / Faţa ei ori faţa altcuiva" - în oraşul revoluţiei române, "Timişoara". Un alt moment, de mare încărcătură emoţională, care a primit aplauze sincere, ale tuturor celor care au umplut la refuz Sala Capitol, a fost acela, în care muzicienii, prin intermediul muzicii şi al proiecţiilor de pe ecran, au adus un omagiu muzicienilor români, plecaţi prea timpuriu dintre noi, printre aceştia, recunoscându-i pe: Cornel Chiriac, Gabriel Drăgan, Anda Călugăreanu, Béla Kamocsa (aplaudat frenetic), Liviu Tudan, Iuliu Merca, Mircea "Ciulică" Marcovici, Dorin Chubby Zaharia, Teo Peter, Bela Raduly, Laura Stoica, Nicu Vladimir, Sorin Tudoran, Tavi Ştefănescu, Cornel "Schwartz" Calboreanu, Nae Tarnoczi, Francisc "Saci" Salamon, Vali Sterian, Alex "Boita" Perin, Florian "Moţu" Pittiş şi Diogene "Lelu" Bihoi (Dintre sute de catarge).

Al doilea DVD, de 78 de minute, conţine: bonusuri video (3 coveruri la "Road House Blues" de The Doors, "Satisfaction" de The Rolling Stones şi "Brain Damage" & "Eclipse"  de Pink Floyd); un making of al evenimentului bine realizat (vorbeam de un perfecţionist, atent la fiecare detaliu, nu?); un time-lapse making of excelent (premieră în România); patru slide-show-uri şi, un folder special, cu cele 23 de piese ale concertului, comprimate în format mp3 (alte premiere). Ultima mea plăcută observaţie se leagă de realizarea artistică deosebită a booklet-ului dublului DVD „41 Pro Musica Live in Timişoara“, calitate care-l aşează în fruntea multor altor mărturii video, ale trupelor româneşti de pretutindeni!

"De te-ating, să feri în laturi, / De hulesc, să taci din gură; / Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, / Dacă ştii a lor măsură; / Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-o trece; / Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate rece." (Glossă, Mihai Eminescu)

Mulţumim Pro Musica!

Mulţumim Ilie!

Radu Lupaşcu
23 aprilie 2015

Concert extraordinar PRO Musica, în Penitenciarul Popa Şapcă

SI INTRE ZIDURI SUNT INIMI.jpgJoi, 7 mai 2015, ora 20:30, Concert extraordinar PRO Musica, în curtea interioară principală a Penitenciarului Popa Şapcă din Timişoara. Concertul este prilejuit de lansarea OFICIALĂ a dublului DVD “41 – Live in Timişoara”. Concertul are în intenţie a se desfăşura cu toată logistica aferentă unei manifestări de acest gen: scenă mare de concert, instalaţie profesională de sunet şi lumini, ecrane pentru proiecţii etc., şi bineînţeles cu participarea integrală a întregului team PRO Musica (cântăreţi, echipa tehnică şi ceilalţi realizatori). Este primul concert de o asemenea complexitate susţinut vreodată într-un penitenciar din România. “Reintegrarea socială a deținuților reprezintă un proces care își are începuturile în faza execuțional penală, un rol esențial al serviciului penitenciar fiind acela al pregătirii deținuților pentru perioada post detenție. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesară corelarea nevoilor deținuților cu programele de educație, asistenţa psihologică şi socială şi demersul de incluziune socială. Totodată, pentru succesul componentei de reintegrare socială este absolut necesară implicarea comunităților locale, în dubla lor calitate: de parteneri ai serviciului penitenciar şi de beneficiari ai întregului proces de reintegrare socială a deținuților. Prin susținerea în cadrul penitenciarului a unui spectacol cultural artistic se urmărește promovarea actului de cultură în rândul celor închiși, care să contribuie la dezvoltarea unor comportamente prosociale, autonome şi responsabile în cadrul comunității din partea acestora, la normalizarea relației dintre aceștia şi comunitate, experiența de a se afla în mijlocul unor artiști, oameni de cultură fiind una pozitivă pentru ei, sporind astfel șansele de reinserție în societate.”

Logo-ul acestei manifestări este:“ŞI ÎNTRE ZIDURI SUNT INIMI!“

Grupul ţintă: este format din aproximativ 200 deţinuţi care desfăşoară activităţi lucrative în interiorul /exteriorul penitenciarului; vor fi invitaţi să participe şi membrii familiilor acestora (în special, soţiile şi copiii), aproximativ 200 de persoane; 50 de angajaţi ai penitenciarului Timişoara; aproximativ 100 de elevi şi studenţi; colaboratori ai penitenciarului şi ai trupei PRO Musica; reprezentanţi mass media. Acest concert, ca intentie, se vrea inclus în şirul de manifestări muzicale care să completeze în mod necesar calendarul acţiunilor culturale integrate în dosarul de intenţie privind candidatura oraşului Timişoara la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021.


CALD ŞI FIRESC

Jose Feliciano 2.jpgAu trecut patruzeci de ani. La concertul de atunci, nu am fost. Oricum, “Que Será”, sau “Light My Fire” (cover după The Doors), mi-au bântuit adolescenţa alături de alte multe muzici create în epocă şi rămase valabile şi astăzi.

Acum, la revenirea din această primăvară, José Montserrate Feliciano García a urcat pe scena Sălii Palatului şi, timp de aproape două ore, a oferit concertul pe care, eu cel puţin, mi-l doream. Şi nu este vorba de nostalgiile tinereţii aici. La aproape şaptezeci de ani (îi va împlini pe zece septembrie) prospeţimea şi plăcerea de a dărui, de a SE dărui, au fost la ele acasă. Este considerat cel mai mare chitarist latino în viaţă. Dar, după părerea mea, este şi cel mai original interpret al hit-urilor generaţiei lui. Am simţit la José Feliciano respectul şi dragostea cu care s-a aplecat asupra lor. Piesele respective, trecute prin sufletul lui, nu au alterat cu nimic compoziţiile iniţiale. Variantele lui “stau în picioare”, au valoare în sine şi nu de puţine ori, (de ce nu?) le-au îmbogăţit.

Feliciano este un artist pentru care experienţa de scenă se manifestă prin normalitate. Nimic formal, nimic făcut pentru că “aşa se face”. Dovadă şi “reverenţa” făcută în faţa publicului bucureştean: “Am învățat câteva cuvinte în limba română, dar nu vreau să pronunț greşit. Nu trebuie să ştii limba unei ţări pentru a spune publicului că îl iubești. Eu vă iubesc". Muzicianul a amintit în mai multe rânduri că a mai cântat la București, în perioada regimului comunist: "A trecut ceva timp de când am fost ultima dată aici. Observ că oamenii sunt mai fericiți, mai liberi acum", a spus el. Aşa s-a trecut prin cover-uri, de la Elvis Presley la Michael Jackson, de la Gipsy Kings la Ray Charles, nelipsind însă “Qué será” sau “California dreamin'”. Dovadă, setlist-ul:

1. Chico and the man - (album And the feeling's good, 1974) - single 1975

2. That's alright mama - (cover Arthur Crudup, 1946 / Elvis Presley, 1954)

3. Billie Jean - (cover Michael Jackson, 1982)

4. Porque te tengo que olvidar? - single 1990 - Grammy Best Latin Pop Performance 1991; (album Niña, 1990)

5. Rain - single 1969 (din albumul 10 to 23, 1969)

6. Believe me when I tell you

7. Bamboléo (cover Gipsy Kings, 1987) (din albumul ...On second thought, 1997)

8. Suspicious minds (cover Elvis Presley, 1969)

9. Oye como va - extended, with solos (cover Tito Puente, 1963 / Santana, 1970)

10. No mi olvides

11. Come down Jesus - (album That the spirit needs, 1971) single, 1972

12. Malagueña - (cover Ernesto Lecuona) album Alive-alive-O! (1969)

13. California dreamin' (cover The Mamas & The Papas, 1965)- album Feliciano! (1968)

14. Light my fire (cover The Doors, 1967) - single, 1968 şi pe albumul Feliciano! (1968)

Encore:

15. Qué será (compoziţie Jimmy Fontana - San Remo, 1971) - (album Che serà, 1971); single, 1971

16. What'd I say (cover Ray Charles, 1959)

Jose Feliciano 1.jpgAsta pentru cei care nu au fost, ca să ştie ce au pierdut. Au ratat şansa să îl vadă şi să îl asculte “pe viu” pe cel care a cântat Imnul Statelor Unite în faţa a peste 50 de milioane de spectatori, într-o versiune soul-blues personală, gest pentru care, americanii conservatori nu l-au iertat multă vreme. Au ratat întâlnirea cu unul dintre artiştii onoraţi cu o stea pe Hollywood Walk of Fame. Cei 2.100 de spectatori ai Sălii Palatului rămân, ca şi noi - eu, Radu şi Mircea -, cu cea mai frumoasă impresie, a unui spectacol tandru şi energic, cu

o mulţime de hituri universale sau proprii, pline de căldura interpretării unui muzician pasional şi sensibil, pline de tehnică chitaristică de excepţie, cu o voce unică şi, nu în ultimul rând, cu o comunicare caldă, prietenească cu audienţa. Am văzut o experienţă de 50 de ani de carieră muzicală a unui profesionist ajuns la aproape 70!

Chitaristul bas, cei doi “clăpari” şi percuţionistul au îmbrăcat cu căldură piesele, alternând profesionist (nu se putea altfel!) între dinamism şi tandreţe. Să o şi amintim acum: TYGER MACNEAL tobe; BOB CONTI percuţie; GREG SMITH pianist şi director muzical; TYLER MCHUGH orchestral keyboard; AL PAYSON audio engineer şi basist; JIM DURKIN technical director.

În final, trebuie amintit şi sfatul pe care José Feliciano l-a dat românilor. După şaptezeci de ani de viaţă şi cincizeci de ani de carieră, mesajul a fost simplu: APĂRAŢI-VĂ LIBERTATEA!

El şi-a asumat libertatea de a şti să cânte la şaptesprezece instrumente şi de a vorbi şase limbi. Sau altfel spus, de a face din sunete, lumina de care avea nevoie şi să i se pară normal asta.

 

Teodora Ionescu
29 martie 2015

Foto José Feliciano: Courtesy of German Quality Entertainment

Foto steaua José Feliciano pe Hollywood Walk of Fame: Mircea Giurgiu

 

Despre José Feliciano

Unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni latini ai erei pop, cântăreţul / chitaristul / compozitorul José Feliciano s-a născut pe 10 septembrie 1945, în Lares, Puerto Rico. José Feliciano a fost victima glaucomului congenital, artistul născându-se orb. Cinci ani mai târziu, în 1950, părinţii se mută în New York, în zona unde stăteau foarte mulţi spanioli. Aici Feliciano a descoperit acordeonul şi la vârsta de doar 9 ani a avut prima sa apariţie live la teatrul El Teatro Puerto Rico (South Bronx, NYC) cântând de data aceasta la chitară. "Aveam opt ani când am ţinut în mână prima mea chitară, era de plastic! Cred că atunci când am auzit la radio pentru prima dată o chitară m-am îndrăgostit de sunetul ei. În acel timp cântam la acordeon şi am lăsat acordeonul deoarece vocea mea nu se potrivea cu acel instrument!"

Între timp, José Feliciano devine o emblemă la Greenwich Village, un lanţ de cafenele foarte cunoscut şi la ora actuală. În 1962, José Feliciano renunţă la şcoală şi este cooptat de RCA unde va avea şi prima prestaţie live şi timp de doi ani şi-a făcut apariţia la festivalul Newport Jazz. Rapid a înregistrat un single care a fost foarte bine primit: Everybody Do The Click, în 1964 înregistrând şi primul său album. Succesul a fost atât de mare încât în 1968 a fost ales să cânte la mondialele de béisbol, unde a interpretat: The Star-Spangled Banner, fiind primul cântăreţ care l-a realizat într-o formă stilizată. De atunci a început cariera sa de interpret în engleză într-un stil care oscila între folk, soul şi blues, dar mereu având nota sa personală în interpretare şi în acompaniamentul său de chitară spaniolă. A construit de asemnea şi o versiune latinizată a succesului formaţiei The Doors, Light my fire! În 1971 a participat la Festivalul de la San Remo, cu piesa Qué será, compusă de Jimmy Fontana şi care va fi unul dintre cele mai mari succese ale anului, iar în 1975 este ales ca muzician de studio la albumul "Rock n' Roll" al lui John Lennon, participând cu chitara sa la trei piese. În 1973 a urmat răsunătorul succes cu Feliz Navidad, piesă ce a rămas o emblemă a sărbătorilor de iarnă pe toate radiourile din lume, alături de Last Christmas (Wham) sau Silent Night (Franz Xaver Gruber). După o retragere de scurtă durată 1978 - 1981, Feliciano s-a întors cântând pentru Motown, devenind primul artist latino-american care a semnat cu o casă de discuri care producea în principal muzică soul. Aşa că în anul 1981 lansează omonimul José Feliciano produs de Berry Gordy Jr. (director a lui Motown), album influenţat complet de muzica soul şi funk, iar în 1982 lansează, tot pentru Motown, un disc în spaniolă intitulat Escenas de Amor, disc ce va fi nominalizat ca Cel Mai Bun Album Pop al Anului. La acest album a colaborat cu marele său prieten Carlos Santana, căruia i-a compus versurile la melodia Samba Pa' Ti, melodie pe care Feliciano o va interpreta cu mare succes anul următor. Feliciano lansează la sfârşitul lui 1990 albumul, "Niña", dedicat fetiţei sale abia născute, o melodie. Acest album conţine unul dintre cele mai mari succese ale sale Porqué te tengo que olvidar?. În 1992 apare "Calle Latina (Latin Street) '92" album ce conţine ritmuri de salsa sau vallenato. De atunci până-n prezent va mai realiza încă 15 albume de mare succes la public. Cincizeci de ani de carieră muzicală intensă au fost ceea ce cântăreţul portorican José Feliciano a arătat publicului în turneele sale desfăşurate pe întreg mapamondul, dând un nou impuls muzicii latine şi, în special, bolero-ului, în anii ‘90 când acest stil nu mai era la modă.

Jose Feliciano.jpg

"Escucho tu voz, susurro tu nombre, extraño el calor, / en nuestros rincones. / No puedo fingir si tu no estas aqui, / junto a mi no soy feliz. / Confieso mi amor ya no soy el mismo te quiero olvidar / y no lo consigo te recuerdo mas que hace un año atrás / y siempre tu , mi mundo tu. / Y pienso en ti mi formula de amor / y pienso en ti sin ver la solución. / ¿por que te tengo que olvidar? / ¿por que te tengo que olvidar? / si yo te amo, si yo te amo." (José Feliciano)


Lecţia de muzică

Jennifer Batten.jpg26 martie A.D. 2015. La intrarea în clubul Tribute aflat pe Podul Mogoşoaiei în Târgul Bucureştilor, lume multă. Aerul din preajmă este parcă mai dens, încărcat de aşteptare, de o tensiune care mă învăluie de cum intru în curtea clubului. Cobor scara, strecurându-mă cu greu printre sutele de oameni care stau în picioare şi aşteaptă nerăbdători să înceapă o cântare de zile mari. Îi salut pe prietenii de la revista Arta Sunetelor şi mă aşez pe o canapea aflată în dreapta scenei. La ora 22 şi câteva minute, pe scenă intră în aplauzele asistenţei trei mari muzicieni, un super-grup care şi-a schimbat numele cu doar câteva zile înainte de concert şi se cheamă acum BHB: Jennifer Batten, Stu Hamm şi Craig Blundell. Din cauza unor probleme grave de familie, la scurtă vreme după începerea turneului european, bateristul Chad Wackerman a trebuit să se întoarcă acasă. Chad a fost înlocuit înlocuit de mai tânărul, însă la fel de talentatul, Craig Blundell. Aşa cum se întâmplă de regulă, front-man-ul, liderul oricărui grup muzical este figură emblematică şi cea mai cunoscută de publicul larg. Dar cât a fost el de Michael Jackson, muzica sa ar fi fost desigur mai sărăcă fără contribuţia lui Jennifer Batten, lead-guitarist în cele 3 turnee ale regelui muzicii pop. Se impune deci o scurtă trecere în revistă a realizărilor cu adevărat remarcabile ale trioului BHB: Jennifer Batten - născută la New York în 1957 - absolventă a Guitar Institute of Technology California - în prezent predă chitara la acelaşi institut - aleasă de Michael Jackson din cei peste 100 de chitarişti de marcă înscrişi pentru selecţia în trupa care l-a acompaniat în turneele Bad, Dangerous şi HIStory - după încheierea colaborării cu Michael Jackson, a cântat 3 ani în trupa lui Jeff Beck cu care a fost în turnee şi a scos două albume - colaborări ca guest star cu nume prestigioase din peisajul muzical contemporan - are la activ 3 albume proprii cărora li se adaugă 2 cărţi de muzică “Two Hand Rock” şi „The Transcribed Guitar Solos of Peter Sprague”. Stu Hamm - născut în New Orleans în 1960 - absolvent al Berklee College of Music din Boston unde l-a cunoscut pe Steve Vai şi prin acesta, pe Joe Satriani - este basist pe Flex-Able, albumul solo de debut al lui Steve Vai - a cântat şi scos albume (inclusiv faimosul G3 Live 1997) cu Steve Vai, Joe Satriani, Ronnie James Dio, Frank Gambale, Yngwie Malmsteen şi alţi celebri chitarişti rock/fusion - până în prezent a înregistrat 6 albume proprii, precum şi 4 cursuri video pentru chitara bas. Craig Blundell - muzician născut în Marea Britanie, cu multiple talente - producător, inginer de sunet, compozitor, profesor de master class, promotor al Roland V-Drums şi unul dintre cei mai solicitaţi baterişti din lume - este membru al grupurilor Pendragon şi Frost, ambele reprezentante de frunte ale rockului neo-progresiv britanic - în paralel cântă live cu David Cross, membru al legendarului grup King Crimson - este producător al "The Electronic Groove Challenge", un curs absolut obligatoriu pentru toţi bateriştii doritori să-şi îmbunătăţească performanţele muzicale.

Sar un pic peste cronologie şi citez cele zise de Jennifer Batten într-o … recreaţie a lecţiei de muzică predate de BHB la clubul Tribute: “Craig a avut la dispoziţie doar 2 zile ca să repete cu noi, iar rezultatul este incredibil”. La rândul său, după primul concert cu Craig, Stu Hamm scria pe pagina sa de Facebook: “Craig Blundell şi-a făcut cu adevărat simţită prezenţa! Ce profesionist!”În replică, Craig îşi gratula profesorii într-ale muzicii, declarând pe pagina sa pagina de Facebook: “Ce cântare… incredibili monştri sacri la maximum de potenţial. Sunt aşa de fericit că m-au invitat să cânt cu ei. O adevărata onoare!”

Cei trei membri ai BHB au fost acompaniaţi la chitara ritmică de Nazzareno Zacconi, născut în 1975 la Macerata Italia. Pe lângă Jennifer Batten, Zacconi a mai colaborat cu Bumblefoot, Twin Dragons, TM Stevens şi a scos un album intitulat Akustiko. Revenind la concertul BHB, primul lucru care m-a frapat şi m-a bucurat în acelaşi timp a fost legătura aproape instantanee care s-a stabilit între public şi “incredibilii monştri sacri” de pe scenă, cum bine le zicea Craig Blundell. Fiindcă una este o sală de spectacol cu mii de locuri, în care spectatorii şi muzicienii stau departe unii de alţii, şi alta un club intim precum Tribute, puţin mai mare decât o sală de clasă. A mai fost încă un gând care mi-a sporit respectul pentru cei aflaţi pe scenă şi pentru arta lor: “Oamenii aceştia (mi-am zis eu) nu au venit pentru bani, ci pentru că le este drag să cânte semenilor lor”. Aşa că le-am făcut deîndată loc în inima mea, alături de George Baicea Blues Band, de Florin Ochescu, Nuţu Olteanu, Nightlosers, Adi Manolovici, Echo şi alte trupe pe care le-am văzut şi ascultat pe atât de puţini bani prin cluburile din Bucureşti. V-aş putea povesti în continuare despre incredibila virtuozitate a muzicienilor cărora le dedic aceste rânduri. Aş putea să pretind că sunt un cunoscător şi ştiu totul despre slap, tapping, chordal tapping, two hand rock (acorduri cântate cu două mâini care permit realizarea simetriei în executarea arpegiilor şi gamelor) etc etc. Din păcate, nu sunt un cunoscător al acestor rafinate tehnici de interpretare ci doar un iubitor şi consumator de muzică. Întrucât continui să cred că muzica nu se poate spune în cuvinte, nu o să vă plictisesc povestindu-vă cum a cântat super-grupul BHB. Cei curioşi au la îndemana Youtube şi infinita sa ofertă de muzică. Ce pot să vă spun este că am avut noroc să fiu de faţă la LECŢIA DE MUZICĂ predată de Batten, Hamm, Blundell & Zacconi. Mulţumirile mele organizatorilor de la Star Management şi Romanian Music Institute şi sper ca seria Music Masters Live, deschisă de concertul BHB, să continue la acelaşi nivel de înaltă calitate a actului cultural. Piesele cântate de Batten, Hamm, Blundell & Zacconi au fost în ordine:

YA AINT NOTHIN LIKE A FAST CAR (Batten)
SCREAM (Wakerman)
LONE STAR (Hamm)
BLACK MARKET (Zawinul)
ELEPHANT STOMP(Batten)
RADIO FREE ALBEMUTH (Hamm)
OFF THE DEEP END (Batten
GOING TO CALIFORNIA (Hamm)
Stu solo -Nazza solo (o piesa de pe albumul AKUSTIKO)
OBLIGATORY BOOGIE (Hamm)
FREE WAY JAM (Beck)
IN THE AFTERMATH (Batten) – solo Craig Blundell
SMELLS LIKE TEEN SPIRIT (Nirvana)

BHB.jpg

V.R. Cantacuzu
29 Martie 2015

Foto: Radu Pencea


Pentru voi, "Defectul tău sunt eu"!

Afis Defectul tau sunt eu.jpgPentru voi, cititorii care vă întrebaţi dacă nu cumva a înnebunit admin-ul de postează un articol despre „marele” concert „Defectul tău sunt eu”, pentru voi, deci, am rugămintea să aveţi răbdarea necesară pentru a citi până la capăt. N-o să dureze mult şi va fi ca şi când v-aţi uita la propriul dormitor, pe care-l vedeţi seară de seară, stând în mâini. E doar o altă perspectivă şi atât.

Pentru că suntem „ARTA SUNETELOR” hai să ne gândim un pic împreună la SUNETE. Poate că mulţi am uitat cum sună emoţia aceea naturală, pură, necosmetizată, emoţia „românească” (poate că nu de nebuni apreciază o grămadă de străini filmele româneşti!).

Ne-am obişnuit să ascultăm artişti care fac ARTĂ din SUNET şi, poate uneori uităm „să vedem cerul de atâtea stele”. Plătim mult să vedem legende, oameni care cântă extraordinar şi suntem dispuşi să le trecem cu vederea că au pretenţii absurde cum ar fi 1.001 trandafiri roz bombon în culise şi 7 feluri de apă de izvor şi că uneori uită şi ei, luaţi de val că ARTA e atunci când SUNETUL nu e preţuit în mii de euro.

Sala Palatului e gazdă pentru unii din categoria amintită. Mulţi dintre noi, spectatorii lor, nici nu ştim cum suna în Sala Palatului un băiat, Alexandru Ionuţ Velea, născut la Craiova în 1984, care cântă de pe la 9 ani, a făcut şi vreo 4 ani de canto clasic şi, o fată de 25 ani, Antonia Iorgulescu care, deşi trăită şi şcolită în America vreo 12 ani, se bucură pe scenă lângă tatăl băieţelului lor de 3 luni. SUNETUL lor este acela al emoţiei combinată cu munca de-o viaţă pentru a ajunge pe aceeaşi scenă pe care cu o seară înainte au fost „ai noştri”.

Poate că mulţi dintre noi nu numesc SUNETELE lor muzică şi nici ARTĂ. Dar, colegii de grădiniţă sau de şcoală ai copiilor sau nepoţilor noştri au venit la concert şi au cântat cu cei de pe scenă. Şi, da, noi putem să le facem cultură muzicală şi să-i stilăm din punct de vedere artistic pe ai noştri, dar ei trăiesc în societate cu ceilalţi. Mă gândesc că am putea să-i învăţam şi că, uneori, să dăruieşti din suflet, să nu uiţi de unde ai plecat în timp ce eşti mândru de locul în care ai ajuns, e mai ARTĂ decât ARTA, fie ea şi a SUNETELOR.

Şi…mai e ceva. Pentru că noi, cei de aici, ne considerăm un public elevat cred că suntem datori să împărtăşim cu oricine şi ori de câte ori avem ocazia ce înseamnă să fi spectator. Poate, în felul acesta va fi din ce în ce mai mare numărul celor care nu se vor ridica să plece pentru a prinde metroul sau pentru a evita înghesuiala din parcare, înainte ca omul de pe scenă să-şi prezinte band-ul şi să se bucure de-un bis. În contrast cu SUNETUL emoţiei celui care a ajuns, în sfârşit după atâta muncă, pe scena Sălii Palatului, SUNETUL scaunelor trântite înainte de vreme şi al hainelor trase la repezeală pentru că nu mai are aproape nimeni răbdare să stea la coadă la garderobă, sună distorsionat.

Aşa că, noi, cei de aici, putem încerca să schimbam câte ceva, pe ici, pe acolo, în mentalităţi şi poate atunci vom urmări mai împăcaţi ceea ce considerăm noi ARTĂ.

Dacă nu noi, atunci cine?

Vă mulţumesc pentru răbdare!

Adriana Mihaela Giurgiu
30 martie 2015


MARIZA - FADO-UL LA SUPERLATIV

Concert Sala Palatului 23 martie 2015

Mariza 1.jpgFado-ul nu este numai un gen muzical, este şi o stare de spirit. Acest lucru ne-a fost demonstrat cu prisosinţă de Mariza, una dintre reprezentantele de frunte ale noului fado. Combinaţia de sânge portughez şi african, care îi curge în vine, a împrumutat cu succes, câte ceva din ambele culturi, dând naştere unei interpretări originale, pline de delicateţe şi rafinament.

În anul 1999 se stinge "regina fado-ului" Amália Rodrigues şi Mariza este rugată să participe la un tribut radiodifuzat în memoria Rainha do Fado dispărute. Succesul acestui demers i-a făcut pe prietenii ei să o îndemne să înregistreze un album şi astfel, apare în 2001, "Fado em Mim", disc vândut în 100.000 de exemplare numai în Portugalia, iar după promovarea mondială, în 140.000 exemplare, în condiţiile în care, un simplu album de fado, se consideră unul de succes, dacă este vândut (în numai) 4.000 de exemplare.

Aşa a început cariera Marizei, una dintre reprezentantele de frunte ale fado-ului modern, cea care, în anul 2002, a avut onoarea de a interpreta imnul naţional la Cupa Mondială de Fotbal, în deschiderea meciului Coreea de Sud - Portugalia, anul următor, primind premiul BBC Radio 3 "Best European Artist in World Music". În 2004, ea va cânta la Jocurile Olimpice de la Atena, "A thousand years", în duet cu Sting şi, va fi laureată ulterior a premiului anual EBBA (European Border Breakers Award).

Apreciată deopotrivă, la Carnegie Hall şi în Central Park (New York), Walt Disney Concert Hall (Los Angeles), Hollywood Bowl (Hollywood/Los Angeles), Barbican Center, Royal Albert Hall, Union Chapel, Royal Festival Hall (Londra), Masey Hall (Toronto), Sydney Opera House (Sydney), Theatre de la Ville (Paris), Alte Oper (Frankfurt), Teatro Albeniz (Madrid), Teatro Grec(Barcelona), National Concert Hall (Dublin), Centro Cultural de Belem (Lisabona), International House of Music (Moscova) MARIZA s-a simţit la fel de bine şi la Sala Palatului din Bucureşti, mulţumind organizatorilor pentru re-chemarea sa.

Revenind la ultimul concert, oferit publicului român, venit în număr foarte mare la Sala Palatului, putem spune un singur lucru, EXTRAORDINAR!

Este greu de redat în cuvinte acest eveniment. Cum poţi să descrii talentul şi sensibilitatea artistei Marisa dos Reis Nunes?! Este dificil de retransmis emoţia unei seri de poveste! O manieră personală, plină de temperament şi măiestrie, dublată de un acompaniament chitaristic şi ritmic de real profesionalism! Cum poţi să dovedeşti prin cuvinte, căldura uriaşă care emană interpretarea sa, ce depăşeşte orice barieră lingvistică?!

Greu, foarte greu de povestit. Mariza a demonstrat în final, inutilitatea microfonului pentru vocea sa, oprind amplificarea în sală, audienţa rămânând să asculte doar vocea sa, pura, clară, naturală, care a ajuns şi a rămas bine întipărită în sufletele noastre. Câţi interpreti au curajul să cânte la o sală de 4000 de locuri fără amplificare?

Ambasadoare UNESCO a Fado-ului, Mariza, prin interpretarea de aseară, a unit multe suflete şi deschis punţi de comunicare. De fapt, a făcut ce trebuie să facă orice ambasador, nu al unei ţări anume (cu toate că putem vorbi şi despre aşa ceva), de data aceasta, al unui gen muzical, Fado (în traducere: destin sau soartă). Astfel, Mariza a impresionat pe toţi cei prezenţi, indiferent de vârstă, de limbă sau cultură, printr-o prestaţie de înaltă clasă şi rafinată ţinută artistică.

Este momentul să amintim componenţa trupei sale, José Manuel Neto (la chitară portugheză), Pedro Jóia (la chitară clasică), Fernando Araújo "Yami" (la chitară bas acustic) şi Hugo Marques "Vicky" (la percuţie şi baterie), maeştrii ai muzicii fado şi nu numai şi care, în momentul instrumental (Guitarrada), (şi-)au demonstrat inspirata alegere alături de Mariza.

Piese ca Promete Jura, Fado Vianinha, Rosa Da Madragoa, Chuva, As Meninas Dos Meus Olhos, Beijo De Saudade, Barco Negro, O Tempo Não Pára, Primavera – favorita sa -, Dona Rosa, É Un Não É, Rosa Branca – favorita publicului, Feira De Castro, Boa Noite Solidão, precum şi bis-urile Can't Help Falling In Love (cu referire clara la publicul din sală), Fado Cravo - Maldicao, Ơ Gente Da Minha Terra şi din nou la final Rosa Branca, au dovedit încă odată marele talent interpretativ al Marizei.

Voce, frumuseţe, har, dragoste şi respect pentru public, şi nu în ultimul rând o muzică plină sentimente nobile şi curate, aceste sunt darurile oferite aseară de Mariza şi trupa sa.

Obrigado Mariza!

Mariza 2.jpg

Economu Bogdan
24 martie 2015

Foto: Mihail Cismas / Events


O privighetoare la Hard Rock Café

Anneke Hard Rock 1.jpgFrumoasa olandeză, cu părul de foc, voce de privighetoare şi ambitus de mezzo-soprană, născută de ziua femeii în 1973, a concertat pe 19 februarie 2015 la clubul Hard Rock Café din Bucureşti. Un concert spectacol, acustic vocal, pe care ar trebui să-l vadă cel puţin o dată, fiecare muzician român, care are pretenţii de-a cânta pe vreo scenă occidentală. Aici, mă refer la ţinută, la expresie, la tehnică şi desigur, la limba engleză, pe care ar trebui să o înţeleagă fiecare pretendent la nemurire, nu numai să o rostească... A fi sau a nu fi este o întrebare, pe care mi-o pun, de fiecare dată, când aud rock progresiv pe plaiul mioritic. Am mai spus asta, nu avem, suntem departe, dar încercările pe care le căutăm a le pre-face în muzică cu iz progresiv, ar trebui să înceapă de aici, din sala de spectacol. Nu m-am intersectat cu prea mulţi cantautori dâmboviţeni, deşi spaţiul generos de fiţos i-ar fi atras cu siguranţă... O explicaţie, ar fi, preţul amplificat spre piperat al consumaţiei. Altul, bănuiesc, ar fi, neînţelegerea fenomenului artistic produs pe scenă. Cam pe oricare scenă, aş continua să-i critic, unde avem în conjuncţie rock cu prog. Anneke a declarat: "Sunt foarte fericită că Arjen a fost de acord să mi se alăture în aceste showuri acustice. Anneke Hard Rock 2.jpgVoi cânta un set solo, iar la jumătatea showului Arjen mă va însoţi pe scenă. Vom cânta şi nişte melodii clasice Ayreon împreună alături de multe altele în premieră de pe următorul album. Va fi o oportunitate unică să ne vedeţi cântând împreună şi abia aştept să împart scena cu Arjen!" Pentru cei care nu ştiu, Ayreon este o trupă olandeză celebră, de metal progresiv, ultimul lor album fiind, "The Theory of Everything", întocmai ca filmul premiat recent la Oscar, tradus la noi după engleza de baltă a lui Terente, "Teoria întregului"... Nu faceţi greşeala să nu-l vedeţi, cum nu ar trebui să ocoliţi filmele de artă premiate sau selecţionate (ca niciodată) anul acesta. Aşa şi show-ul nostru, nu este pentru purişti, sau pentru colecţionari şi cunoscători ai fenomenului. Iar, Arjen Anthony Lucasen (n. 3 aprilie 1960) este liderul grupului, un muzician complet, poliinstrumentist, cu charismă şi atitudine de invingător.

Setlistul de mai jos, oferă o imagine de ansamblu a spectacolului, dar nu transmite şi emoţia vocii şi interpretării acestei soliste mai mult decât remarcabile! De la Annie Haslam nu am mai auzit aşa o voce! Am văzut fani de prog, fani de apartament şi fani de metal, muţi de uimire, cum un simplu duo poate capta totalitar atenţia, chiar şi pentru câteva minute, celor ajunşi din greşeala neştiinţei lor pe un scaun, la o masă, în acel timp, al spectacolului duo, "The Gentle Storm". (Foto: The Gentle Storm Exclusive Tour CD, cu autografele autorilor)

Anneke Gentle Tour CD.jpgAlbumul rezultat, va fi o producţie epică pe măsura numelui Ayeron, va avea două CD-uri, primul cu variantele metal ale pieselor, iar al doilea în aranjamente domoale. Anneke va reveni în spatele chitarei electrice, iar vocea va reaminti de "Mandylion", albumul mult apreciat de la The Gathering. Acestea fiind spuse, bănuiesc că şi următorul show al artistei, împreună cu The Sirens, nu va fi ratat, măcar de cei care au înţeles mesajul acestei opinii. Din păcate, trăim într-o ţară, care nu ne oferă prea multe... bijuterii concertistice. Dar dacă, nici de cele (prea) frumoase, pe care le avem, nu ne bucurăm, atunci chiar am (aţi) trăit degeaba (cu un pre-aviz bursucilor din turnul de fildeş). Turneul din care a făcut parte acest concert vine în pregătirea albumului pe care cei doi urmează să-l lanseze împreună, album ce va fi lansat pe 23 martie 2015 şi care va purta numele de “The Diary”. Închei, scurta mea recenzie de spectacol, cu două întrebări, dintre care, una, adresată publicului plătitor de bilet (sâc!) de la masa la care am stat împreună: Cu ce impresii aţi plecat aseară de la Hard Rock Café după concertul Annekei şi al lui Arjen Lucassen?

Mircea Giurgiu: "Am petrecut o seară plăcută, a doi artişti olandezi, pe care i-am văzut împreună pentru prima dată!"

Aurel Gavrilescu:"O impresie extraordinară creată de vraja produsă de voci puternice, cu multă personalitate şi originalitate, dublată de o măiestrie în arta mânuirii chitarelor care, în final, au reuşit să creeze un super spectacol. Sunetele produse de cele două entităţi, oameni şi chitare au umplut complet spaţiile localului, iar aplauzele au umplut la fel de bine spaţial fiind o punte perfectă între melodii."

Ioan Big: "O călătorie muzicală magnifică ce ne-a purtat de la tonalităţile renascentiste la prog-rock-ul Ayreon cu halte inedite în 'staţiile' Bruce Springsteen, Chris Isaak şi Pink Floyd. O voce imperială care, indirect, ne-a reamintit din păcate, doar cu ajutorul chitarei reci, de incapacitatea de evoluţie a majorităţii propriilor noştri trubaduri folk. Un public remarcabil ce a venit realmente să asculte şi nu să îşi facă selfie-uri."

Radu Birişteică:"A fost un concert minunat, chiar acesta este cuvântul pentru un spectacol susţinut acustic, doar chitară şi voce, show aparte pentru ambianţa obişnuită unui Hard Rock Café. Aceeaşi notă maximă publicului, civilizat, competent şi în acelaţi timp exuberant. Graţia şi sensibilitatea artiţtilor, cu o notă aparte pentru Anneke (nu ţin minte să fi văzut până acum o fiinţă atât de gingaşă - dar ascunzând o forţă interioară pe măsură - posedând o voce atât de remarcabilă, cu un real efect hipnotic asupra spectatorilor), combinată cu participarea unui public excelent, au condus în mod natural la desfăşurarea unui eveniment memorabil pentru noi toţi!"

Acum înţelegeţi, dragi organizatori, că aveţi cui vă adresa, în cazul că recidivaţi şi aduceţi artişti aleşi (şi) din zona spectrului prog?

Anneke si Arjen.jpg

Radu Lupaşcu
23 februarie 2015

Foto: Răzvan Nedelcu

Setlist:

Anneke Van Giersbergen (solo)

Beautiful One (Agua de Annique cover)

4 Years (Lorrainville cover)

Wicked Game (Chris Isaak cover)

Circles (Anneke van Giersbergen song)

I'm on Fire (Bruce Springsteen cover)

Time After Time (Cyndi Lauper cover)

Wish You Were Here (Pink Floyd cover)

Drowning Man (U2 cover)

Anneke Van Giersbergen & Arjen Lucassen

Endless Sea

Day Six: Childhood (Ayreon cover)

Isis and Osiris (Ayreon cover)

The Moment

Comatose (Ayreon cover)

Valley of the Queens (Ayreon cover)

Mad World (Tears for Fears cover)

Waking Dreams (Ayreon cover)

New Horizons

The Garden of Emotions (Ayreon cover)

Day Seven: Hope (Ayreon cover) (incl. Mrs. Robinson by Simon & Garfunkel excerpt)

Encore: Strange Machines (The Gathering cover); A Day in the Life (The Beatles cover); The Castle Hall (Ayreon cover)

Encore 2: My House on Mars (Ayreon cover)

 


Un om care trece

Quidam foto 1.jpgPovestea Cirque du Soleil începe în urmă cu mai bine de 30 ani, în Lumea Nouă. Prin 1980, un grup de artişti ambulanţi în frunte cu Gilles Ste-Croix pune în scenă, mai bine zis în stradă, un festival numit Fete foraine de Baie-Saint-Paul, în localitatea omonimă din provincia canadiană Quebec. Patru ani mai târziu, Guy Laliberte, un spirit vizionar, născut şi crescut tot în Quebec, vede întâmplător spectacolul trupei lui Gilles Ste-Croix. Impresionat de prestaţia tinerilor artişti ai străzii şi convins de potenţialul acestora, Guy Laliberte le propune să colaboreze, şi astfel ia fiinţă Cirque de Soleil. Decisă să facă diferenţa, trupa condusă de Guy Laliberte îşi ia … libertatea să iasă din tiparele circului tradiţional căruia începe să-i adauge “ingrediente” din alte zone de expresie artistică: teatru, muzică live, dans modern, balet clasic, mimică, poezie şi, nu în ultimul, rând costume şi machiaje de excepţie. De la un spectacol la altul - vezi bunăoară Nouvelle Experience, Alegria, Quidam, Saltimbanco, Mystere, La Nouba, Dralion, Fascination - succesul la public, dar şi la critica de specialitate creşte în proporţie geometrică. După sute de ani în care nimic notabil nu se întâmplase în vechea şi totuşi minora artă a circului, se întâmplă cu adevărat marea schimbare: Într-o perioadă relativ scurtă de timp, Cirque du Soleil ridică spectacolul de circ la nivelul marilor discipline artistice şi devine organizaţia de profil cu cea mai mare acoperire geografică, în prezent activă pe 5 continente. Un alt nume notabil din echipa Cirque de Soleil este Franco Dragone care între anii 1985-1998 a regizat zece dintre cele mai reuşite show-uri, inclusiv producţiile menţionate mai sus. Trebuie amintiţi aici şi scenografii Michel Crete şi Dominique Lemieux ale căror costume au un rol major în creionarea personajelor fantastice din producţiile Cirque de Soleil. “Materialele din care sunt făcute costumele trebuie să fie compatibile cu pielea, mişcarea şi cu orice alte elemente importante pentru confortul şi siguranţa artiştilor”, declara într-un interviu Dominique Lamieux. Mai este apoi tăietura retro a costumelor, tăietura care recrează atmosfera vodevilurilor de altă dată, juxtapusă materialelor moderne din care acestea sunt confecţionate. Citez din acelaşi interviu acordat de Dominique Lamieux: “Am folosit iluzia ca un leit-motiv, prin trecerea gradată de la monocromatică la amestecul de culori al costumelor, cu ajutorul unor materiale a căror textură reflectă diferit lumina.” Regizorul musical al Cirque du Soleil este Benoit Jutras, absolvent al Conservatorului de muzică din Montreal şi compozitorul coloanelor sonore al producţiilor We reinvent the Circus, Quidam, O, La Nouba şi al lung-metrajului Cirque de Soleil. Coreografia celor mai multe spectacole ale Cirque du Soleil aparţine Debrei Brown, celebră datorită colaborărilor ei cu mari muzicieni printre care Luciano Pavarotti, Michael Jackson, Aerosmith, Madonna etc. Ultimii, dar nu cei de pe urmă pe care îi menţionez în această scurtă prezentare sunt regizorul de lumini, Luc Lafortune, care are la activ 12 spectacole ale Cirque du Soleil şi designer-ul de sunet Francois Bergeron. Dar, vorba lui Freddy Mercury: "The show must go on"! Aşa că să vorbim un pic despre spectacolul în sine, despre povestea intitulată Quidam pe care am văzut-o şi auzit-o joi 26.01.2015, la Romexpo - Bucureşti. Personajul central al show-ului este o adolescentă pe nume Zoe. Părinţii ei sunt distanţi şi îşi ignoră propriul copil, astfel că biata Zoe ajunge să-şi considere viaţa ca fiind cu totul lipsită de sens. În încercarea de a umple cumva golul existenţial, Zoe evadează într-o lume a imaginarului - lumea lui Quidam - unde întâlneşte personaje care o încurajează să-şi elibereze sufletul de singuratate şi frustrări. Quidam - Tip sau Individ aflat în trecere, în limba latină - poate fi oricine: o fiinţă solitară, un om care trece pe lângă tine nebăgat în seamă şi apoi dispare înghiţit de mulţimea de pe stradă; un neicanime între mulţii anonimi tăcuţi ai lumii; cel care plânge, cântă şi visează în fiecare dintre noi şi în noi toţi. În spectacolul Cirque du Soleil, acest Neicanime are în sfârşit dreptul la cuvânt. Fiindcă aici şi numai aici, în acest loc al visării şi curăţiei (în sensul eminescian al cuvântului), cei fără de nume pot să-şi proclame individualitatea şi astfel să iasă din eternul lor anonimat. Quidam este reprezentat în spectacol de un personaj echipat cu o haină lungă de ploaie, melon şi umbrelă. Surprinzător şi plin de semnificaţii este faptul că lui Quidam îi lipseşte capul. Acesta intră pe neaşteptate în scenă şi pare să-şi piardă cumva melonul. Zoe îl găseşte şi aleargă după Quidam ca să i-l dea înapoi, dar el ignoră cu bună ştiinţă gestul fetei şi părăseşte scena. Neavând ceva mai bun de făcut, Zoe îşi pune pe cap melonul şi, dintr-odată, lumea ei urâtă şi plictisitoare se transformă într-una plină de culori şi strălucire. Mama şi tatăl lui Zoe dispar undeva în înălţimile scenei şi apar, în schimb, alte două personaje care o urmează pe Zoe în călătoria ei prin această lume de vis: John, un bărbat îmbrăcat într-un costum purpuriu şi o creatură ciudată pe nume Fritz, împodobită la rândul său cu o claie de păr roşu. Pe parcursul întregului spectacol, stângaciul John vine pe scenă în repetate rânduri şi încearcă să amuze publicul după propriile-i puteri: prinde săgeţi pe o ţintă fixată chiar pe capul său (atenţie la metaforă!), jonglează cu trei bile roţii etc.

Quidam foto 2.jpgSpectacolul începe în forţă, cu un număr prezentat de Chris Lashua, maestru de necontestat al roţii germane. Pentru cei care nu cunosc cum arată roata germană: Închipuiţi-vă două cercuri metalice cu diametrul de peste 2 metri, legate între ele prin bare transversale lungi de cca. 50 cm. Ceea ce rezultă este scheletul unui cilindru în care încape perfect Omul Vitruvian al lui Leonardo da Vinci. Chris Lashua şi a sa roată germană sfidează practic gravitaţia, reuşind - prin unduirea corpului şi excepţionalul simţ al echilibrului - deplasări pe spaţii foarte restrânse, căderi până aproape de orizontală, urmate de incredibile reveniri la verticală, răsuciri, balansuri etc. Momentul de vârf al acestui număr mi s-a părut a fi învârtirea roţii, în timp ce acrobatul se sprijină doar în tălpi şi ţine mâinile lipite de corp. Un soi de zidul morţii de la la bâlciurile de altă dată, realizat însă pe verticală, cu amabilul sprijin al … forţei centrifuge. După roata germană, urmează un număr excepţional de jonglerie cu yo-yo, mosoare care se învârt pe o aceeaşi sfoară, mânuită cu o incredibilă dexteritate. Sunt momente când mosoarele se transformă într-o elice ale cărei pale nu mai pot fi distinse datorită vitezei cu care se învârt. Până nu vezi, nu crezi că un om (din păcate, nu am găsit numele celui care prezintă numărul de yo-yo) poate să plimbe trei mosoare pe o aceeaşi sfoară şi să facă asemenea jonglerii care par să fie mai degrabă magie decât rezultatul unei arte aduse la perfecţiune. După yo-yo, din ceruri coboară o contorsionistă, Julie Cameron, alunecând pe două … raze de mătase roşie atârnate de plafonul sălii. Tânăra acrobată prezintă publicului un număr inedit în care forţa fizică, graţia şi frumuseţea trupului ei se împletesc cu roşul intens al mătăsii pe care aceasta alunecă, se ridică şi iarăşi cade pentru a se opri brusc prin măiestre răsuciri ale mâinilor şi picioarelor. Numărul combină acrobaţia de înaltă clasă cu dansul plin de senzualitate şi te ţine realmente cu sufletul la gură. Căci oridecâteori artista pare să se prăbuşească la pământ, ea se opreşte din cădere şi-apoi se pierde în mătăsea roşie, asemenea unui cocon ce-ascunde înăuntru-i perechea sa de aripi. Următorul număr este ceva nemaivăzut şi nemaiauzit: Pe scenă dau năvală o mulţime de oameni care sar coarda în cele mai complicate moduri cu putinţă. Artiştii aleargă dintr-o parte în alta, în timp ce nenumărate corzi sfichiuiesc aerul, le trec pe sub tălpi şi peste capete cu o viteză tot mai mare. Spectacolul este atât de rapid şi de complex încât este imposibil să acoperi cu privirea sincronizarea perfectă a celor 15-20 de artişti aflaţi pe scenă (din motive obiective, nu am reuşit să-i număr …). Uluitor şi imposibil de redat în cuvinte numărul prezentat de trupa de săritori cu coarda ai Cirque du Soleil. Jos pălăria! Printre celelalte numere prezentate în cadrul show-ului Quidam mai sunt de reţinut: excelenta trupă de trapeziste; prestaţia Olgăi Pikhienko care lucrează aproape impecabil (a avut o singură ratare) la mânere fixate de scenă şi - printre altele - reuşeste un şpagat perfect în poziţie verticală; cei 5 acrobaţi la frânghie pentru care gravitaţia nu mai este demult o problemă; grupul statuar alcătuit dintr-un barbat şi o femeie - pe timpul întregii prestaţii aceştia rămân în permanent contact corporal, executând totuşi figuri extrem de complexe prin mişcări aproape imperceptibile care-i aduc în poziţii imposibile ce demonstrează încă o dată frumuseţea şi flexibilitatea trupului omenesc; trupa de 15 săritori la basculă care pe parcursul întregului lor numar sar şi plutesc prin aer cu o graţie şi precizie de necrezut - printre alte realizări notabile ale acestor acrobaţi trebuie menţionate turnul făcut din 2+3 bărbaţi, precum şi coloana de 3 + 1 în care cei patru sunt înşiraţi pe verticală, având la bază un singur acrobat - pentru acest număr excepţional, trupa a primit în 1999 marele premiu al festivalului internaţional de circ de la Monte Carlo. Am să închei această sumară prezentare a show-ului propriu-zis cu câteva cuvinte despre regizorul-clown-dumnezeu. Acesta ne oferă un număr de felul păpuşilor Matruşka - spectacol în spectacol - cu o viziune cât se poate de contemporană a ceea ce numim viaţă sau, mai pe scurt ... Quidam. Pe scenă sunt invitaţi câţiva dintre spectatori, în fapt angajaţii circului, care, cu sau fără nazuri, acceptă invitaţia şi se lasă prinşi în joacă plină de culoare şi autentic pe care le-o impune complexul personaj jucat de clown. Mai trebuie spus câte ceva despre costumele şi accesoriile folosite de artişti pe parcursul spectacolului: Inventarul include 250 de costume în majoritate vopsite manual (câte 2 până la 7 costume pentru fiecare artist), peste 500 de accesorii, circa 300 perechi de pantofi pictaţi tot manual pentru a se asorta cu culoarea costumelor, 20 de peruci şi 30 de pălării adaptate şi ele cromaticii costumelor şi rolului fiecărui personaj. Arca (sau telefericul) montată în partea de sus a scenei este alcătuita din 5 structuri de aluminiu cu o lungime totală de peste 40 de metri pe care sunt montate câte 2 troliuri. Un troliu asigură transportul acrobaţilor şi al echipamentului acestora, iar celălalt permite deplasarea pe verticală a acrobaţilor, la înălţimea şi în poziţiile necesare fiecărui număr. Scena este confecţionată din aluminiu şi acoperită cu o mochetă de cauciuc cu peste 200.000 de perforaţii. Acestea permit trecerea luminii de dedesubt, creînd efecte vizuale cu totul aparte. Muzica Quidam este compusă de Benoit Jutras şi interpretată live de o trupă de profesionişti (percuţie, orgă, chitară, chitară bas, vioară) cărora li se adaugă o excelentă vocalistă. Din păcate nu am găsit nicio informaţie în ce priveşte numele acestora, deşi meritau cu prisosinţă să fie făcute publice. Ar mai fi de spus încă multe despre acest spectacol magic şi cu totul inedit, cu priza îndeosebi la publicul cu vârsta cuprinsă între 1 şi ... 101 de ani. Din motive de spaţiu de tipar, mă opresc aici, nu înainte de a mulţumi organizatorilor care s-au dovedit încă o dată profesionişti. Mulţumirile mele se adresează deopotrivă şi bunului meu prieten şi redactor-şef al Artei Sunetelor, Radu Lupaşcu, care mi-a oferit acreditarea la acest de neuitat OM AFLAT ÎN TRECERE.

Quidam foto 3.jpg

V.R. Cantacuzu
3 Februarie 2015

Foto Events: Cristi Mitrea


Guinness Cork Jazz Festival

Din clasele noastre de mate-fizică de la liceul (real) „Dimitrie Cantemir” (azi Colegiul Național „Cantemir Vodă”) din București, majoritatea am plecat spre facultăți tehnice (inclusiv Arhitectura), cu două excepții... spre Conservator: Luminița Vartolomei (devenită muzicolog simfonic de frunte) și Adrian Petcu, reușit la vioară, deși erau 9 pe un loc (el fiind singurul care nu terminase un liceu de muzică .!). Adrian s-a căsătorit cu Alexandra Colan (violonistă în cvartetul „Academica”) și au rămas („au fugit”) după un turneu, în străinătate, în 1978. S-au stabilit la Cork, au doi copii muzicieni și o frumoasă căsuță, ei fiind profesori la Conservatorul local. Adrian, prieten de 50 de ani, m-a invitat să-i vizitez în timpul marelui eveniment Guinness Cork Jazz Festival, făcând și rost de bilete pentru cele 5 zile.

În micuțul port (populație 119.000) de unde a plecat Titanic-ul, fostă Capitală europeană a Culturii în 2005, se desfășoară de 36 de ani acest important festival sponsorizat de celebra bere, la care au participat, de-a lungul timpului, toți „greii” genului. Și în acest an, sistemul a fost același: trei capete de afiș, inconjurate cu numeroase atracții de pluton 2 sau 3. Evident, se respectă și aici rețeta valabilă acum la toate marile evenimente muzicale, subliniată și de sloganul evenimentului – „One Sound.Many Styles”: nu avem doar jazz, ci o multitudine de stiluri, pe ideea Crossover, de la soul, rhythm-and-blues și latino la world music și clasică. Capetele de afiș au fost: afro-americanca Dianne Reeves (4 premii Grammy, a imprimat și cu Chicago Symphony și Berlin Philharmonic) – cvartet, a cântat aici mult pop, R&B, a fost de două ori și la București, va mai veni cred la Timișoara; Ginger Baker Jazz Confusion (cvartet cu bateristul englez Ginger Baker, ex – Graham Bond, Cream, Blind Faith, Air Force, Energy, ș.a., recital cu poliritmii alături de ghanezul Abass Dodoo, intervenții la sax tenor - Pee Wee Ellis) - un fel de world music; francezul Michel Legrand (82 de ani !, pianist, aranjor, compozitor, textier, dirijor, ...solist vocal), cu o sută de discuri la activ - de la șansonetă la clasică, 3 Oscar Awards și 3 Grammy Awards (vă amintiți de "Umbrelele din Cherbourg" sau "The Windmills of Your Mind" ?) – recital încântător pop-șanson- jazz în trio.

Concertele au fost prezentate de realizatoarea emisiunii de jazz de la postul local de radio, în engleză și irlandeză, o limbă infernală, care am impresia că e pe moarte (nu se prea mai vorbește): totuși, toate inscripțiile, străzile, instituțiile, au plăcuțe bilingve.

Concertele principale au avut loc în eleganta săliță de teatru Everyman (500 de locuri), în sistem „double bill” (act de deschidere - plus - cap de afiș) - preț 35 de lire. Alte concerte importante au avut loc la Cork Opera House (nu vă lăsați păcăliți, au sală,dar nu au ansamblu de operă !) și catedrala Triskel Christchurch, dar trebuie spus că festivalul a avut și alte două extinderi importante: 1. Guinness Music Xtra - 200 de concerte în cafenele, cluburi, restaurante, baruri de hotel, biserici, malluri, aeroport; open jam, open mic(concurs vocal pentru amatori); 2. Festival Fringe: evenimente adiționale – expoziție de afișe, recital religios, concerte caritabile, târg discuri, conferințe, filme, big banduri în marș stradal. Să nu uităm componenta didactică-educativă: la extrem de moderna și bine utilata Cork School of Music aveau loc concerte de familie (dimineața), iar apoi master classes, workshop–uri (pentru chitară, percuție, voce, bas, ansamblu blues).

Principali reprezentanți ai gazdelor: Imelda May - vedetă națională specializată în electrizantul rockabilly (cu contrabas și sax, ca pe vremea lui Elvis și Bill Haley), The Frank and Walters, Renegade Brass Band (8 suflători, 2 percuționiști, DJ și MC). Numerosul pluton american de culoare a fost alcătuit din Carmen Lundy (compozitoare, actriță, voce) - cvartet, Carla Cook (voce, din Detroit) - cvartet, Sharon Jones, Lee Fields & The Expressions - toți cu o mixtură de jazz standards, R&B, Blues, Gospel, The Drifters – venerabil cvartet vocal soul, cu zeci de hit-uri. Meniul a fost completat cu accente academice - Vanbrugh Quartet, Francesco Turrisi & the Taquin Experiments (preclasic), Hakon Korjnstad (Norvegia) - operă și sax; Gypsy : Lulo Reinhardt (din familia lui Django); Etno: Ensemble Eriu (Irlanda), Sounds of the nordic Islands (Estonia)g; ECM - Trio Quercus; Electronic: Cape Grace, Dimman. 2manydjs (Belgia).

Organizare și exactitate impecabilă (englezească ? irlandeză ?), iar varietatea și mulțimea concertelor – uluitoare, nu mai vorbesc de ingeniozitatea suplimentelor artistice. Dar trebuie spus că aici muzica de orice fel e la mare prețuire: asculți formații și soliști în fiecare seară prin localuri, recitalurile camerale se țin lanț, vin mereu vedete pop-rock-simfonic. Dragostea locuitorilor pentru muzică și intensa viață muzicală națională justifică cheltuielile imense pe care le implică amploarea unui astfel de festival.

Pentru mine, importantă a fost vederea lui Ginger Baker, 75 de ani – fragil, sprijinit la mers de african (pe care-l denumește în glumă, bodyguardul său), dar încă plin de fibră: nu am vizionat pe viu Cream, dar i-am ascultat, pe scenă, și pe Bruce, și pe Clapton, și pe Baker. Tot e ceva.

M-am mirat că lumea nu prea e înnebunită după football - mai mult după rugby, curse de cai, de câini, cricket dar, desigur, și... fotbal.

Am fost și la un spectacol cu Madama Butterfly de Puccini, cântat impecabil de un ansamblu, în turneu, din Chișinău; partea proastă e că soliștii cîntau în italiană cu un puternic moldovenesc, așa că eu mă sufocam de râs în timp ce Madama murea pe scenă – spre indignarea vecinilor de sală.

Florin-Silviu Ursulescu

Foto Cork festival.jpg

P.S. fotografii cu artiști găsiți mai ușor. Așa că am preferat să atașez următoarele poze: teatrul Everyman – pe dinafară și pe dinăuntru; două clădiri din Cork; afiș festival; stație autobuz cu cuvinte de neînțeles; eu – în rada portului din care a plecat Titanic în călătorie (a sosit din Belfast ca să se îmbarce ..... Leonardo diCaprio și alți italieni veniți aici cu trenul).

FSU
4 ianuarie 2015


Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

ProgSon.jpg

conquette.jpg

Afis_GRIMUS.jpg

Afis_History.jpg

Afis_Ana Moura.jpg

Afis_Nana Mouskouri.jpg

Afis_Clayderman.jpg

Afis_Chinatown.jpg

Afis_Brian May.jpg

Afis_Dire Straits.jpg

Afis_Dracula.jpg

Afis_Vitas.jpg

Afis_Ana Popovic 2.jpg

Afis_Postmodern Jukebox.jpg

Afis_Lara Fabian2.jpg

Afis_Stone Free Festival.jpg

Afis_Andre Rieu 2016.jpg

Afis_Queen.jpg

Afis_Electric Castle.jpg

Afis_Untold.jpg