Arta Sunetelor

 

Simply, beautiful!

Stan Webb Chicken Shack.jpgUK, Derby, 11 februarie 2017. O seară de blues alb cu Stan Webb Chicken Shack! Un eveniment de poveste, pe care nu-l pot uita vreodată. Din multe, conjuncturale motive. Este prima mea întâlnire cu bluesul britanic la el acasă, într-un autentic și încărcat de istorie pub englezesc, The Flowerpot. Recunoscut și apreciat la nivel național, "Ghiveciul" din inima orașului Derby, situat în apropierea celebrei catedrale anglicane, The Cathedral of All Saints, construită în secolul al 14-lea, este un loc cu tradiție bahică și muzicală, în aceeași măsură. În timpul săptămânii, în special miercurea, au loc concerte acustice, urmate la fiecare weekend, de evenimente speciale cu nume de legendă, cu tineri muzicieni în ascensiune sau cu trupe tribut (de ex.: Arthur Brown, Andy Fairwater Low, Dr. Feelgood, China Crisis, The Men They Couldn't Hang, Wishbone Ash, Ben Poole, Devon Allman, Jo Harman, Laurence Jones, Kings Ov Leon, Mentallica, Fred Zeppelin, Too Rex, Fleetwood Bac, Blondied, Keep It Cash etc.).The Flowerpot.jpg Tot aici, se poate testa din greu, savoarea berii englezești REAL ALE, adevăratul gust al hameiului, de fermentație superioară, delicat și plin, consistent și neted, care nu are (chiar) nicio legătură cu noul produs apărut pe piața românească și supralicitat ca bere ALE. Băutorii de bere își dau seama la prima sorbitură. Cea testată de mine în acest pub a fost Pedigree Amber Ale, o bere de la robinet, la draft, cu aromă densă, alunecoasă, de culoare arămie, cu sclipiri de chihlimbar. Cu pintul umplut la refuz și fără spumă!, (deh!, ei fac totul ca la carte, pentru a ne simți cât mai bine în cârciuma lor, o bere costă £3,40) am pășit cu disimulată emoție, - împreună cu două superbe domnișoare, fiica mea Andreea și prietena ei Carmen -, pe podeaua lipicioasă, suprasaturată de bere, a locului de concert, la întâlnirea cu o legendă a bluesului, creatorul unui renumit combo de blues, Chicken Shack. Această podea, îmi aduce aminte (cum aș putea uita oare?!), de prima mea vizită newyorkeză în Greenwich Village, într-unul din cluburile din partea de vest a Downtown Manhattan, pentru un concert de punk... Diferența a constat desigur, în calitatea berii (americanii beau în principal bere slabă, american lager, iar pintul lor are 0,473 litri), dar atmosfera era la fel de boemă și libertină. Au trecut mulți ani de atunci, 22 la număr și parcă, mă încearcă un sentiment de regret că nu am emigrat cumva. La ora la care scriu aceste rânduri, demonstrația din Piața Victoriei are aspect de eveniment corporatist, iar ocupanții fostelor sedii ale pcr sunt neclintiți și înfometați după guvernarea Băsescu. Cred totuși că, democrația va câștiga. "Au întinat numele Partidului Comunist și memoria celor care și-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această țară", spunea tătucu' Iliescu. Sper că ați invățat lecția de istorie și sunteți vaccinați corespunzător. Îmi prezint scuze că a trebuit să-i pomenesc.

Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpgPrincipalul motiv pentru care am ales acest concert, luîndu-ne bilete cu mult timp înainte, a fost muzica. Bluesul britanic, care a reprezentat o mișcare de anvergură și certă valoare muzicală, este o formă de expresie derivată din bluesul american, al cărui părinte a fost ALEXIS KORNER. Împreună cu excepționalul muzicuțist și vocalist Cyril Davies, el a pus bazele primei școli de blues, numită Blues Incorporated și a dat naștere primului album de referință pentru British Blues Boom: R&B from the Marquee (Decca Records, 1962). Această mișcare va culmina cu a doua școală britanică, Bluesbreakers-ul lui JOHN MAYALL, cu al său istoric album: Blues Breakers with Eric Clapton (cunoscut și sub numele de The Beano Album). Astfel, la mijlocul anilor '60, vor apărea cele mai bune trupe de blues britanice (în paranteze, vă amintesc albumele lor reprezentative): The Animals (The Animals, 1964), Spencer Davis Group (Their First LP, 1965), Them (The Angry Young Them, 1965), Cream (Disraeli Gears, 1967), Fleetwood Mac (Fleetwood Mac, 1968), Savoy Brown (Getting to the Point, 1968), Ten Years After (Stonedhenge, 1969), Free (Tons of Sobs, 1969) și Chicken Shack (40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve, 1968). Puțini știu că acest vestit "coteț" a instruit patru nume importante din istoria bluesului britanic, Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Dave Bidwell. Prima lor trupă se numea Sounds of Blue și a fost închegată în anul 1964. Cântau în general skiffle și rhythm and blues, iar din prima componență făceau parte: Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Chris Wood (plecat ulterior să se alăture lui Steve Winwood pentru grupul Traffic). bilet Stan Webb.jpg
Votată doi ani la rând, The Best Female Vocalist, în topul revistei Melody Maker, Christine Perfect a devenit cunoscută sub numele de Christine McVie, ca soție a basistului John McVie și componentă de bază a faimosului Fleetwood Mac, un alt grup de renume dintre trupele de blues de la sfârșitul anilor '60, în special datorită personalității artistice excepționale a chitaristului Peter Green. După primele trei albume Chicken Shack, în 1971, Andy Silvester și Dave Bidwell (împreună cu Paul Raymond, pianistul care o înlocuise pe Christine Perfect) vor deveni secția ritmică a grupului Savoy Brown (aka Savoy Brown Blues Band), un alt exponent al școlii de blues britanice, cu mare succes în Statele Unite ale Americii, prin care s-au perindat muzicieni faimoși, cum ar fi: Bill Bruford, Miller Anderson, Andy Pyle, Hubert Sumlin, Leo Lyons, Duke Robillard etc. Stanley Frederick "Stan" Webb (n. 3 februarie 1946) este singurul membru activ al grupului care a rămas fidel "primei iubiri", deși, pe parcursul unui întreg an, a "experimentat" aroma Savoy Brown și a participat la înregistrarea unui album plin de vigoare, Boogie Brothers (1974). Orășelul Kidderminster, locul unde repetau Chicken Shack, situat în sud-vestul metropolei Birmingham, este sediul de rezidență al lui Stan Webb și de-a lungul timpului, a reprezentat punctul de plecare pentru multe trupe legendare, amintesc doar câteva: Robert Plant de la Led Zeppelin, Nick Mason de la Pink Floyd, Steve Winwood de la Traffic, The Moody Blues, UB40, Duran Duran, E.L.O. etc. Numele Chicken Shack nu are legătură cu locul de repetiție al trupei, cum se bănuiește, ci el a fost sugerat de marele bluesman Champion Jack Dupree, fiind, de fapt, un argou din limbajul populației americane de culoare, ce înseamnă, un loc de întâlnire și cântat, situat lângă șoseaua principală. Revenirea, sub numele de Stan Webb ChickenDanny Bryant - Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpg Shack, datează din anul 1976, nestăpânitul chitarist, Stan The Man, aflându-se în activitate neîntreruptă de peste 50 de ani... Considerat de mulți, un mare talent, nerecunoscut și nerecompensat la justa valoare, Stan Webb continuă să cânte cu succes, dovedind cu reală modestie și umor, că mai are multe de transmis semenilor săi, tineri sau maturi. Un chitarist din noua generație de muzicieni britanici, care a venit tocmai din Cambridge, în mod special pentru acest show, mi-a destăinuit după concert, simpatia și recunoștința sa sinceră, pentru buna dispoziție și prețioasa experiență câștigată. Este vorba de "One of those amazing British talents" Danny Bryant, un excepțional chitarist și vocalist, pe care sper să-l vedem cât mai curând în România. Un alt tânăr chitarist britanic, Oli Brown, a înregistrat un album în acest club, intitulat Songs from the Road, în fapt, un dublu album de colecție, ce include și un bonus video (Ruf Records, 2012). Oli Brown cântă de la vârsta de 17 ani (la fel ca Mick Taylor!) și a concertat peste tot prin Europa deschizând concertele multor legende ale bluesului cum ar fi: Johnny Winter, Walter Trout, Robben Ford etc. Este bine să vă orientați eficient în lumea sunetelor alese, să știți alege și culege valorile, să nu orbecăiți fără busolă pe youtube. Sper că revista noastră virtuală a reușit să vă ofere un îndrumar Stan Webb Chicken Shack 2.jpgcompetent în acest sens. STAN WEBB este un chitarist de excepție din liga marilor bluesmani britanici și nu mă sfiesc al asemui cu Eric Clapton (au și cântat împreună, vezi albumul: Post Cricket Jam - Finchley Cricket Club, 1987) sau Mick Taylor (au cântat de asemeni împreună, într-un gigantic turneu alături de Godfather of the British Blues John Mayall, în anul 2004). La fel și în concertul din Derby, Stan Webb a strălucit chitaristic, dinamica sa prestație fiind de-a dreptul incendiară pe alocuri, în ciuda vârstei și a răcelii aspre, de sorginte hibernală. O răceală care m-a contaminat și care, nu s-a lăsat tratată cu neaoșul nostru vin fiert sau cu horinca de Ardeal. Întocmai unui club care se respectă, aerul condiționat funcționa chiar și în acest anotimp, berea era răcoroasă, avea gust monarhic, iar ploaia nu ne-a ocolit, ci dimpotrivă, parcă ne-a testat limitele cu răceala ei proverbială. Nu puteam să iau în seamă toate acestea, fiind absorbit de prezența plină de personalitate a liderului din "Coteț" și mai ales, de cumsecădenia umorului său. Bluesul său este acea stare de spirit unică, pe care o caută mulți dintre compatrioții noștrii și puțini o găsesc și stăpânesc, onest și fără emfază. Nu vreau să mă repet, să nominalizez pe câțiva dintre cârpacii care s-au apucat să cânte blues în spațiul nostru mioritic de dragul banilor și al aparițiilor televizate. Se știu ei bine! Din păcate, mă simt nevoit (încă) să amintesc acest fapt, până ce voi simți că glasul meu s-a făcut auzit unde trebuie. Ideal ar fi, în conștiințele care-i promovează atât de agresiv în mass media. Pe ei sau evenimentele lor. Cu timpul, acest lucru de mântuială, se va întoarce împotriva lor, iar istoria le menționa potlogăria la capitolul, "Dorel cântă blues"... Și nu uitați că, în luna mai, Paul Rodgers dă startul turneului Celebrates The Music of Free, în care va cânta numai piesele acestui mare grup britanic, al cărui mare solist vocal a fost. Fiți pe fază!

Radu Lupascu - Lewis McGregor The Flowerpot, 2017.jpg"Prima mea chitară adevărată, primită în dar de la tatăl meu, a fost una japoneză, numită Guyatone, cu corpul din arțar placat cu aur, ce a costat în acea vreme, 33 de guinee. Era exact ca a lui Hank Marvin pe vremea când cânta în grupul The Drifters. Trebuia musai să o am, pentru că așa era pe atunci, o avea Hank MARVIN, idolul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu că el nu cânta la cimpoi...". (Stan Webb)

Într-un spațiu tradițional, intim, cu o ofertă bahică de excepție, am văzut și "gustat" din plin bluesul alb, la el acasă, alături de un public avizat, ce participa intens la showul scenic, și datorită umorului fin, revărsat cu noblețe în pauzele dintre piese. Un quartet mobil (Stan Webb – chitară electrică, vocal, Lewis MacGregor – chitară electrică și acustică, Chris Williams la baterie și Rob Hull chitară bas), stoic, plin de prospețime, cu temeinice studii tehnice și bogate experiențe live, cu un tânăr chitarist de mare viitor și cu un carismatic lider, care ne-a cântat admirabil, în stilul său propriu, împodobit cu discrete inserții psihedelice, mari hituri clasice de blues: The Thrill is Gone, Reconsider Baby ("probably last words of Lowell Fulson..."), Spoonfull, și desigur, I'd Rather Go Blind, binecunoscutul cover scris de Ellington Jordan și făcut celebru de Queen of Soul, Etta James, pentru care s-a remarcat și Christine McVie. O mențiune specială pentru compoziția Poor Boy, un mare hit desprins din albumul Imagination Lady (Deram, 1972) din perioada când Chicken Shack era trio, la chitară bas fiind regretatul John Glascock (fost membru în 2 trupe de prog: Jethro Tull și Carmen). Am admirat un veteran al scenei britanice de blues, un chitarist tonifiant, cu un glas colorat, potrivit chiar pentru operă, supranumit The Freddie Mercury of the Blues, cu o mare bucurie de-a cânta și un simț al umorului bine dezvoltat, ce a cântat de multe ori, alături de mari nume ale bluesului: Howlin Wolf, Taj Mahal, Canned Heat, Peter Green.

“The best British Blues guitarist I’ve seen” (Freddie King)

Stan Webb Chicken Shack 1.jpg

Radu Lupaşcu
14 februarie 2017

Jacksdale, UK


Logica timpului rock!

Pro Music Live in Prison.jpgNici prin gând nu-mi trecea că recenzia concertului trupei PRO Musica din Penitenciarul Timişoara putea fi atât de bine ancorată în logica timpului prezent. 2017 a început furtunos. Cele mai mari demonstraţii de stradă din ultimii 27 de ani au avut ca ţintă principală, renunţarea la avizarea proiectelor de ordonanţă de urgenţă privind graţierea unor pedepse şi modificarea şi completarea Codurilor Penale. Manifestanţii s-au declarat ferm împotriva amnistierii şi graţierii penalilor, cu referire specială la cei din zona politică şi acoliţii lor. Unii aflaţi în curs de condamnare, pentru care se justifică, nu-i aşa, "urgenţa". Pentru ceilalţi, aflaţi deja în închisori, ar fi (mai) indicat de-a se stabili onest şi echitabil, ce fapte se pot amnistia, graţia sau ce reducere din pedeapsă se poate aplica, bineînţeles, după recuperarea integrală a prejudiciilor. Cum bine spunea Ilie Stepan: "Ei sunt produsul societăţii în care trăiesc. Nu au fost teleportaţi sau trimişi de alte societăţi sau de alte etnii sau civilizaţii". La fel şi politicienii, am putea spune şi sublinia cu tărie. Accesul în această "zonă publică" politicianistă s-a făcut fie prin înrudirea cu ocupanţii fostelor sedii ale PCR, fie cu bani sau fie cu grade, desigur nu, alcoolice. Sunt amintiri reci din Zările gri... dar, foarte actuale, după 11 decembrie 2016. Pe strada Popa Şapcă din Timişoara există o închisoare veche, un fel de oraş în oraş, cu peste 1000 de deţinuţi. "Şi între ziduri sunt inimi". Sub acest slogan, - creat de scriitorul Marian Odangiu şi artistul vizual Pavel Vereş -, Ilie Stepan a conceput un spectacol total, intitulat Live in Prison, filmat şi transpus pe un excepţional DVD de Gheorghe Şfaiţer. O filă de istorie rock, scrisă (tot) la Timişoara. O recompensă vie pentru "personalele lipsite vremelnic" de libertate. De ce rock şi de ce în oraşul de pe Bega? Pentru că rockul, întotdeauna a însemnat libertate şi stare de spirit. În Timişoara, mai mult ca în toată ţara, a fost o evadare de circa 2 ore dintre ziduri... Au zburat pe aripile cântecului respirând libertatea de dincolo de ziduri. Cum şi în 1989 a fost (chiar) revoluţie (pe bune) la TIMIŞOARA. Bucureştiul a rămas întotdeauna de căruţă, cum se spune. Au pierdut trenul. Le dedicăm piesa Epitaf, scrisă pe versurile poetului George Bacovia. "Aici sunt eu / Un solitar, / Ce-a râs amar / Şi-a plâns mereu. / Cu-al meu aspect / Făcea să mor / Căci tuturor / Păream suspect." Să nu uităm că în Bucureşti, formaţia Savoy era practic Ansamblul UTC-ului. Am dat un singur exemplu.

"La popa la poartă / Stă o mâţă moartă / Bomba cu un cui din altarul nimănui / Cine râde şi vorbeşte/ Să pună mâna pe cleşte..." Am cules câteva versuri din încrâncenata Baladă pentru doi soldaţi scrisă de Ilie Stepan şi Doru Eugen Iosif.

Concertul extraordinar al grupului PRO Musica din Penitenciarul Popa Şapcă este o lumină vie, călăuzitoare, ce scapără scântei pe alocuri, arătând privitorilor, la mai bine de 45 de ani după Johnny Cash, că o democraţie originală ca a noastră, este fragilă şi poate fi redusă la tăcere oricând. Glasul străzii nu ştiu dacă se va mai face auzit şi va mai fi luat în seamă. Luaţi aminte la mesajul muzicii rock! Întotdeauna el a fost la unison cu logica timpului!

B.B. King care a realizat Live In Cook Country Jail, în anul 1970, un superconcert clasic de blues - intrat în top 500 al celor mai bune discuri ale tuturor timpurilor -, a reuşit să dea umanităţii una din cele mai bune înregistrări live, de referinţă pentru istoria unui gen muzical. Pe rând, Johnny Cash în muzica country, B.B. King în blues şi Ilie Stepan cu muzica rock, au creat legături culturale între "societăţi" aparent antagonice, demonstrând fiecare că, mesajul muzicii poate îmblânzi şi modela cetăţeni cu inimi de piatră. Este bine să vă gândiţi că, aceste acţiuni culturale au un rol educativ şi formativ, indiferent dacă subiectul în cauză este afon din punct de vedere muzical. Este o opţiune la care nu s-a gândit nimeni de la noi şi faptul că această punte de comunicare a venit (tot) din Timişoara este cu atât mai meritoriu pentru istoria muzicii româneşti. Aud că, la protestele din Piaţa Victoriei, s-au solidarizat personaje cu pretenţii de vedetă, Inna, Smiley, Tudor Chirilă. Au vreun mesaj în muzica lor? Mai ţineţi minte ce se cânta în Piaţ a Universităţii? De cântecele golanilor aţi auzit? Ce treabă are calul din Marlboro cu spiritul acestor proteste stârnite de OUG 13? Reuşita acestor trei nume de carton, pe piaţa muzicală mioritică, constă în valoarea muzicienilor din spatele lor. Cei trei sunt produsul industriei muzicale româneşti, condusă de inculţi! Un oportunism de conjunctură într-o şubredă realitate.

"La şaisprezece decembrie, după calendare / Era preziua sfinţilor strămoşi / Care strigau din neuitare, să nu lăsăm urmaşilor / Povara să facă, s-audă şi să tacă / La şaptesprezece decembrie, Duminica Mare / Cu ce durere ne-nvaţă să fim / Să fim şi toţi şi fiecare, să dăruim copiilor / Speranţa, vorbirea, privirea şi lumina / La Timişoara au coborat în stradă / Frica, deznădejdea şi speranţa / Speranţa cea din urmă - libertatea / Noi nu plecăm, noi vrem să fim / Nu suntem laşi, nu suntem hoţi / Chiar dacă ne-mpuşcaţi pe toţi / Noi nu plecăm, noi nu murim." (PRO Musica - Marian Odangiu)

PRO Musica - Live in prisoneste primul concert rock în aer liber, (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România. Cu o durată de peste două ore, DVD-ul de faţă, ce se va lansa în Bucureşti pe 27 februarie 2017 la clubul Ţăranului, are o simbolistică bine conturată în muzica românească şi este o realizare audio-video de cea mai bună calitate. "O bineţe creştinească", după cum frumos afirmă creatorul ei! Un produs autentic, cu muzică rock de legendă şi detalii documentaristice picante, din "culisele" evenimentului, cu un bonus de excepţie, ce conţine: un admirabil Slide Show de imagini art-rock, un alt Slide Showîn alb şi negru, tribut înaintaşilor, un clip video pe muzica piesei Logica Timpului şi un extras audio în format mp3 (pentru computer) al întregului show. Pentru acest concert, grupul PRO Musica i-a reunit pe: Ilie Stepan - cred că este cea mai valoroasă realizare a sa, Dixie Krauser - basistul cu voce de aur, Doru Apreotesei - un Jon Lord al muzicii rock din Banat, Grigore Bujor-Hariga - rafinamentul chitaristic în persoană, Lică Dolga - conştiinţa datoriei ritmice, Horea Crişovan - din plutonul primilor cinci chitarişti din România, Bogdan "Bogy" Nagy - cea mai bună voce a blues-rockului românesc actual, Doru Eugen "Castravete" Iosif - atitudinea revoltei bunului-simţ, Dana Borţeanu - soprana cu mare priză la public şi George Găină - un bariton cu personalitate, spaima femeilor. Chiar dacă deţinuţii nu sunt rock (cel mult hip hop), nu s-au manifestat cu atitudine (bănuiesc că Nu li s-a permis acest lucru!), întreg evenimentul a fost o reuşită şi va rămâne în istorie, prin această excepţională mărturie digitală, Live in Prison, cu care orice meloman cu bun-simţ muzical se mândreşte! Avem şi noi San Quentinul nostru!

DVD setlist:

1. Intro - prezentare

2. Zările gri - Dixie Krauser / Ştefan Dandu

3. Circe şi Păunul - Dixie Krauser / Marian Odangiu

4. Conferinţa de presă

5. Epitaf - Ilie Stepan, Eugen Iosif / George Bacovia

6. Balada pentru doi soldaţi - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

7. Interviuri

8. 11 septembrie - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

9. Interviuri 2

10. Love Alone - Ilie Stepan / Dana Borţeanu

11. Road House Blues (The Doors)

12. Interviuri 3

13. Brain Damage + Eclipse (Pink Floyd) cu Intro "Invenţiune" (fragment) - Doru Apreotesei

14. Interviuri 4

15. Şi dacă... - Ilie Stepan / Mihai Eminescu

16. Interviuri 5

17. Pentru voi - Ilie Stepan / Ştefan Dandu

18. Interviuri 6

19. Timişoara - Ilie Stepan / Marian Odangiu

20. Interviuri 7

21. Epilog

Bonus Content:

1. Live in Prison

2. The Waltz

3. Logica timpului - Ilie Stepan / Marian Odangiu

4. Full Concert mp3 audio track.

"Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii / E ca în minte să te am / Şi-ncet să mi te-apropii / Şi dacă stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l / E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul / Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna." (PRO Musica - Mihai Eminescu)

pro musica dvd 2017.jpg

Radu Lupaşcu
2 februarie 2017


Blues Fest London 2016!

O2 Arena 2016.jpgVan Morrison a fost prezent la toate ediţiile Festivalului de Blues de la Londra, fie că acesta a avut loc la celebra Royal Albert Hall (în 2013 şi 2014), fie la relativ noua locaţie de concerte, The O2 Arena (2015 şi 2016). Întotdeauna organizatorii au anticipat farmecul apariţiilor sale unice, ireversibile, irepetabile, experienţe concertistice ce transcend spaţiul şi timpul. Dacă aveţi răbdare, căutaţi înregistrări vechi sau noi cu Van Morrison (sau cu trupa THEM) şi constataţi diferenţe majore, de substanţă şi expresie, în (mai) toate concertele sale. La ediţia de anul trecut, care a avut un succes de răsunet, Van a cântat cu Tom Jones. Unii vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce are Sir Tom Jones cu bluesul. Ascultaţi-l aici acompaniat de Hugh Laurie şi Irma Thomas. Apoi, puteţi parcurge repertoriul setlistului de la (Prudential) Blues Fest London şi veţi putea fi de acord sau nu, cu armonica bluesului său. Tom Jones a cântat tot bisul său împreună cu "Van the Man", printre cele patru piese regăsindu-se celebrul hit, Sometimes We Cry. O compoziţie VAN MORRISON, pe care a reluat-o anul acesta, în duet cu charismaticul Chris Farlowe. Pe numele său adevărat, John Henry Deighton, Chris are 76 ani, este VOCEA trupei COLOSSEUM, eminenţi precursori ai jazz-rockului, intraţi definitiv în eternitate cu excepţionalul album Colosseum Live, din anul... 1971. Aşadar, "legendarul cowboy din Belfast" a revenit în arenă, în aceeaşi seară cu un alt gigant al Regatului Unit, încântătorul Jeff Beck. Pe 30 octombrie 2016 la Arena O2 din Londra, am prins un Van Morrison în formă de zile mari, o zi norocoasă pentru mine şi pentru cei prezenţi, a cântat foarte mult cu saxofonul sau muzicuţa şi ne-a dăruit rezonanţa unică a timbrului său nazal, în multe din faimoasele sale compoziţii. Amintesc aici numai două, Wavelength şi Moondance, dintre cele vechi şi, deja celebra, Every TimeIncalzire la Priority Lounge.jpg I See A River, de pe ultimul său album, Keep Me Singing, al treizeci şi şaselea, ce tocmai fusese lansat cu o lună înainte de acest uimitor eveniment. Trei zile de concerte, în trei locaţii diferite, The O2 Arena, Indigo şi Brooklyn Bowl, plus alte mici spaţii, B.B. King Stage (aici ne-am amuzat cu americanca Kaz Hawkins), Acoustic Stage şi futuristul Private Lounge. O atmosferă prietenoasă peste tot, îngeraşi-hostess amabili, zâmbitori şi utili, sunet impecabil, iar despre aromele berii englezeşti sau a whiskey-ului tradiţional, nu cred că este cazul să mai comentez. Însă trebuie să amintesc şi cu această ocazie că... De prisos să vorbim de un (mare) festival de blues în Bucureşti. Avem în Sighişoara, la Tulcea şi Timişoara, la Focşani, la Ghelari sau la Suceava. De pomană am tot scris că bluesul este o stare de spirit şi că nu toţi muzicienii care ştiu note îl pot cânta cu onestitate şi râvnă. Aşa cum nu toţi poeţii pot traduce versurile altor poeţi - de exemplu ale lui Dylan -, aşa cum doar unii muzicieni pot fi pictori - aşa cum ESTE de exemplu Dylan -, tot aşa putem vorbi de blues pe româneşte, doar în cazul lui Baicea, Ochescu, Aldea, Hanno, Chifi, Totu, Joe Ruşi, Radu Cârlan, Giuglea, Marcian, Tzetze, şi mai tinerii, Soul Serenade, Southerman Robbie şi The River. Restul este în zadar, în deşert, în van... sau cum spunea Moţu, este degeaba! Revenind la Sir George Ivan Morrison (n. 31 august 1945), pentru că a cântat totuşi cu Dylan şi John Lee Hooker (la Acropola ateniană) să amintim pentru cei tineri că este singurul artist din lume cu cele mai multe albume de cinci stele. Este apreciat de critică şi de fani în ciuda atitudinii infatuate şi a unui egotism clar pronunţat. Aşa i-au şi prezentat englezii: "The Mavericks Night!"

"Someone once described me as a maverick and that's what I would say. I'm a maverick not by choice but by conviction." (Van Morrison)

Întotdeauna în pas cu vremurile şi mereu cu verbul la el, Van a punctat fiecare moment, cu ascuţimea spiritului său, fiind printre acei artişti care nu pot plictisi audienţa cu nicio remarcă. Ritmul e mai domolit, însă încărcătura emoţională a devenit mai Chris Farlowe O2.jpgrafinată. O ţesătura de hituri, pe care o sesizaţi în cupajele din playlist, atât de bine legată, că ar părea un întreg inamovibil. Van Morrison este însuşi bluesul Omului Alb.

"I didn't want to be mimicking Chicago blues musicians forever. My thinking was, We're not them, we're not black, we're British middle-class kids and let's get on and do our own music."

Vocea sa, acum intrată în al 72-lea an de faimă, a fost pe placul tuturor, chiar dacă intensitatea a mai scăzut, expresivitatea a oferit aceeaşi culoare amprentei sale vocale. Am trăit o bucurie muzicală adevărată, o experienţă irepetabilă, drept care, vă recomand cu sinceritate, să prindeţi unul din showurile noului său turneu.

Setlist Van Morrison The O2 Arena:



  • Too Late (de pe albumul Keep Me Singing 2016) 
  • Have I Told You Lately (Avalon Sunset 1989) 
  • Magic Time (Magic Time 2005) 
  • Wavelength (Wavelength 1978) 
  • Every Time I See A River (Keep Me Singing 2016) 
  • Baby, Please Don't Go / Don't Start Crying Now (singles Them 1964) 
  • Here Comes the Night (Them song1965) 
  • Cleaning Windows / Be-Bop-A-Lula (Beautiful Vision 1982 / A Night in San Francisco1994) 
  • Call It Stormy Monday (But Tuesday Is Just as Bad) (TyBone Walker cover; with Chris Farlowe&Jeff Beck) (A Night in San Francisco1994) 
  • Sometimes We Cry (with Chris Farlowe, The Healing Game 1997) 
  • Lonely Avenue (Ray Charles cover, Too Long in Exile 1993) 
  • Moondance (Moondance 1970) 
  • In the Afternoon / Ancient Highway / Joe Turner Sings / Raincheck (Days Like This / Days Like This / Down the Road 2002 /Days Like This 1995) 
  • Help Me (Sonny Boy Williamson cover) (A Night in San Francisco1994) 
  • Ballerina(Astral Weeks 1968) 
  • Gloria (Them song)(single B-side of Baby, Please Don't Go 1964) 

Jeff Beck O2.jpgJeff Beck a fost cealaltă legendă a muzicii rock pe care am reuşit să o prind la acest festival şi a treia pe anul tocmai scurs (despre The Who puteţi citi o recenzie aici). Împreună cu membrii valoroasei sale (noi) trupe (Jimmy Hall - n. 26 aprilie 1949, vocalistul grupului american Wet Willie -, - vocal, Rhonda Smith - din Canada, fostă basistă în grupul lui Prince -, chitară bas, Jonathan Joseph la baterie, Rosie Bones - vocal şi Carmen Vandenberg - chitară, componente ale trupei britanice BONES) a încălzit audienţa pentru Van Morrison, reuşind să-i surprindă pe toţi tinerii veniţi singuri sau cu părinţii lor, la acest final de festival. Nu se aşteptau la aşa ceva, mulţi necunoscând piesele noului său album, Loud Hailer. Modern, plin de viaţă şi cu o voce feminină impresionantă, albumul său este relativ neobişnuit pentru stilul epic pe care-l cunoaşteţi, este mai degrabă ieşit din tiparul jazzy-liric atât de caracteristic, de ani buni încoace. Descoperiţi în setlistul de mai jos inspirata aranjare a noilor piese printre celebre solouri instrumentale sau entuziaste coveruri, atât de mult dorite live de orice fan al chitarei electrice. La un moment dat, fata mea cea mare, Andreea Carmen, chiar m-a interpelat cu întrebarea: "Cum de se aud atât de puternic, clar şi curat, aceste sunete de chitară?". Geoffrey Arnold "Jeff" Beck (n. 24 iunie 1944) este printre puţinii chitarişti din lume care şi-a cultivat acest unic sound, cu o semnătură tehnică autentică şi inconfundabilă. Însă este şi "vina" instalaţiei de sunet din The O2 Arena. Lăsând gluma la o parte, trebuie să amintesc că Jeff Beck şi-a impus acest stil inovativ încă din anii '60, pe când cânta în celebrul The YARDBIRDS şi mai apoi, în super-grupurile sale, The Jeff Beck Group şi Beck, Bogert & Appice. Al cincilea chitarist al lumii (din topul alcătuit de revista Rolling Stone, 100 Greatest Guitarists of All Time) a fost o stea care a strălucit mai mult de o oră pe scena faimoasei O2 Arena, însă care ne-a creat o emoţie puternică, şi sunt sigur că, nu vom rezista tentaţiei de a-l revedea cât de curând. În primele luni ale lui 2017, Jeff Beck colindă cu acest album Japonia. Poate cine ştie, cineva dintre organizatorii mioritici se încumetă să-l invite, după aceea, la Bucureşti. La noi, speranţa ţine de foame, aşa că aveţi timp, cei care nu-l cunoaşteţi încă, să-l studiaţi pe internet, căci la radio şi TV este stric interzis... Cultura dăunează grav societăţii.

"Jeff Beck is my all-time favourite guitarist, what do I say after that?" (John McLaughlin)

Setlist Jeff Beck The O2 Arena:

  • The Revolution Will Be Televised (de pe albumul Loud Hailer2016) 
  • Freeway Jam (Blow by Blow, 1975) 
  • Lonnie on the Move (Lonnie Mack cover) 
  • Live in the Dark (Loud Hailer2016) 
  • The Ballad of the Jersey Wives (Loud Hailer2016) 
  • You Know You Know (Mahavishnu Orchestra cover) 
  • Morning Dew (Bonnie Dobson cover) 
  • A Change Is Gonna Come (Sam Cooke cover) 
  • Big Block (de pe Jeff Beck's Guitar Shop, 1989) 
  • Cause We've Ended as Lovers (Syreeta cover) 
  • Scared for the Children (Loud Hailer2016) 
  • Beck's Bolero (primul său mare succes solo, single 1966) 
  • Goodbye Pork Pie Hat (Charles Mingus cover) 
  • Brush with the Blues (Who Else! 1999) 
  • Superstition (Stevie Wonder cover) 
  • A Day in the Life (The Beatles cover) Un cover instrumental interpretat magistral de Jeff Beck. 

Radu Lupascu O2.jpgPentru mine, 30 octombrie 2016 a fost, A Day in the Life... Mulţumesc Andreea!

"Found my coat and grabbed my hat / Made the bus in seconds flat / Found my way upstairs and had a smoke / And somebody spoke and I went into a dream / Ah I read the news today, oh boy / Four thousand holes in Blackburn, Lancashire / And though the holes were rather small / They had to count them all / Now they know how many holes it takes to fill the Albert Hall / I'd love to turn you on."

Bilet O2 si bratara.jpg

Radu Lupaşcu
10 ianuarie 2017

Foto: Andrea Constantin


RELUAT – BIFAT – MERITAT!

Folk Om Bun 2016 1.jpgScriu atât de târziu, din motive... tehnice. Adică, pur și simplu, n-am avut pe ce. Deci, scuze pentru întârziere.

Ca martie din post, nu am lipsit de la nici o ediţie „Om bun”. Din ’90 încoace, am tot „monitorizat”, fie festivalurile - concurs, în amploarea lor de trei zile, fie galele de-o seară, cum a fost cea luni, 12 decembrie 2016.

Afişul a fost generos şi ca număr şi ca nume. Nu foarte des îi poţi vedea şi asculta în acelaşi spectacol pe Zoia Alecu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Emeric Imre, sau pe mai proaspeţii Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, cu Spam-ul lor cu tot.

Într-un fel, m-am simţit ca pe vremuri, în sensul bun al cuvântului. În primul rând, pe scenă, s-a cântat curat, fără sofisticări orchestrale şi reinterpretări aduse la zi. Doar voce şi chitară. Ba, Mircea Vintilă, chiar a renunţat la cablul pentru amplificarea chitarei şi a folosit un al doilea microfon. Tot ca pe vremuri, când erau foarte rare (spre inexistente!) instrumentele „cu ascuţitoare” – cum glumea Doru Stănculescu, adică electroacustice. Şi iar mi-am surprins un zâmbet nostalgic, pentru că mi-am adus aminte că m-am îndrăgostit de muzica folk, în urma primului concert mare de gen, pe care îl vedeam, chiar pe această scenă, aici la Sala Palatului, cu... o mie de ani în urmă, pe la începutul anilor şaptezeci...

Despre mult prea „micro” (după gustul meu) recitaluri, nu am a comenta, în mod special. S-a cântat cu drag, s-a cântat cu poftă şi cu bucurie. Şi cum să nu fie aşa, când ai în faţă o sală plină şi când aproximativ patru mii de oameni se contopesc şi se fac una cu tine, cel de pe scenă. Din păcate, timpul a fost singurul cenzor. Mai greu să te desfăşori, în cele circa douăzeci de minute alocate fiecăruia. Dar, poate că a fost mai bine aşa. Doar ne-au „întărâtat” pe noi, fanii să mergem şi să îi vedem şi să îi ascultăm şi în evoluţii mai ample.

Poate, o explicaţie a evoluţiilor (la maxim!) de pe scenă a fost şi atmosfera din culise. Pentru că se întâlnesc doar accidental ca acum, în formaţie aproape completă, bucuria revederii a fost pe măsură. Nu au lipsit din meniu schimburile de informaţii, (fie despre colegi, fie despre cele mai recente cântări sau cele ulterioare ale fiecăruia) „miştourile” reciproce (devenite tradiţie), bancurile, sau rememorările unor întâmplări din vremuri de mult apuse. Şi uite aşa, „iar m-am cufundat în stele şi în nori şi-n cerurile ‘nalte” ale nopţilor cheltuite cu folos – din punctul meu de vedere - prin cabinele de la „Creangă”. La primele ediţii „Om Bun”, parcă, era dat ordin pe unitate ca, trei zile, nimeni să nu părăsească incinta, cu excepţia câtorva ore de somn precar...

Seara s-a încheiat așa cum ar fi și trebuit să se întâmple: cu aproape toată lumea pe scenă. Generos cum îl știm, Mircea Baniciu și-a sacrificat jumătate din recital pentru că, după numai trei piese pe care le-a cântat singur, și-a invitat aflaţi în culise. Pe sistemul „faceţi voci, faceţi voci”, la „Andrii Popa” cabinele s-au golit de artiști. Au continuat apoi cu „Om bun” și au încheiat, evident, cu „Cântecul bufonului”.

Cam asta a fost la Sala Palatului, luni, 12 decembrie 2016. Nostalgii, bucurii și... bomboane (muzicale!) la copii, cum se spune.

Mare lucru, faptul că Om Bun s-a reluat! Ba, mai umblă vorba prin târg, cum că, de la anul, titularul de drept, adică Victor Socaciu, își va lua, din nou, copilul în grijă. Doamne ajută, să fie așa! Poate, până atunci și Teatrul „Ion Creangă”, va redeveni „acasă” pentru serile festivalului considerat (pe vremuri, ce-i drept) un fel de navă amiral a manifestărilor de gen. De ce „ăi bătrâni” mai pot umple o Sală Palatului? Simplu! Pentru că au cu ce!

Copilași, hai, cu egalarea!

Folk Om Bun 2016 2.jpg

Teodora Ionescu
6 ianuarie 2017

Foto: Radu Birişteică


Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Ride On Band 2017.jpg

Afis_Jethro Tull 2017.jpg

Afis_Temper Trap.jpg

 Afis_Cazacii zburatori.jpg

Afis_Glenn Miller orch..jpg

Afis_Lita Ford 2017.jpg

Afis_Joe Lovano.jpg

Afis_Postmodern Jukebox2.jpg

Afis_Amedeo Minghi2.jpg

Afis_Parkway Drive.jpg

Afis_Pink Martini 2017.jpg

Afis_Omara 85.jpg

Afis_Gianna Nannini.jpg

Afis_Varekai.jpg

Afis_Dalaras.jpg

Afis_Marc Ribot 2017.jpg

Afis_Diego El Cigala.jpg

Afis_Deep Purple 2017.jpg

Afis_Al di Meola 2017.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg