Arta Sunetelor

 

Dichis 'n' blues - Un festival 5 în 1

Probabil vă veţi întreba, cum se face ca un senior ca mine, poate să dea titlul unei cronici de festival asemenea unei reclame de detergent sau şampon. Foarte simplu şi convingător, au fost patru showuri pe scena festivalului şi al cincilea, un "super jam", pe vaporaşul care ne-a purtat pe valurile Dunării (nici o aluzie la Ion/Jovan/Iosif/Josef Ivanovici/Ivanović, a cărui melodie ne-a fost confiscată de americani). Acum, că s-a încheiat acest reuşit eveniment muzical, vă spun cu mâna pe inimă că îmi pare foarte rău, că din varii motive nu am fost prezent, cel puţin la ediţia precedentă. În derularea acestei aventuri tulcene am avut o serie de aliaţi prielnici, vremea a ţinut cu noi, performerii au sosit bine sănătoşi, au fost în voce şi afectuoasa atmosfera dobrogeană le-a fost gazdă bună. dichis n blues 2017 1.jpgO primă concluzie după aceasă terţă ediţie de festival: dragostea pentru muzica de calitate nu începe şi nici nu se termină în Bucureşti! Tulcenii au dovedit un deosebit apetit pentru muzica de blues, swing, jazz etc. şi mai ales că, sunt nişte ascultători interesaţi de noi exprimente artistice şi foarte bucuroşi de oaspeţi. Cele două zile de festival au fost mai mult decât pline. Dimineţile au fost absorbite de două workshopuri, "manipulatori" fiind Raul Kusak şi Marcian Petrescu. Raul Kusak, la a cărei "şedinţă" din ziua a doua am fost şi eu (parţial) prezent, s-a dovedit un excelent pedagog pentru un grup de copii, eterogen, cu sau fără cunoştinţe muzicale, pe care i-a modelat ca pe o plastilină, reuşind în final să creeze o mini-orchestră cu ei. Prezenţa mea şi a prietenului meu Radu Birişteică, care a imortalizat unele momente din lecţie, i-a făcut pe copii, la început, să fie mai timizi, dar această timiditate aproape a dispărut spre final. Am asistat la primele tentative de a cânta Andrii Popa, superhitul formaţiei Phoenix, care în final, aşa cum ne-a spus Raul, a ieşit, la cererea copiilor, într-o variantă AC/DC. Realmente fantastic! Raul Kusak le-a predat copiilor noţiuni elementare despre game muzicale, moduri, intervale etc. şi în a doua zi i-a seminarizat pentru a se convinge că au înţeles şi rămas cu ceva experienţă (muzicală). "Marele" mic toboşar Miro Toma a fost neînţeles de retras, pentru cei care l-au văzut în ziua următoare, total dezbrăcat de haina timidităţii, dovedind tuturor că are în faţă un viitor strălucit, evident dacă va continua să lucreze cu seriozitate. Dintre toţi "artiştii" din croazieră aş putea spune că Miro de abia aştepta să ajungă din nou pe scaunul toboşarului, dovedindu-ne că ceea ce face este din pură plăcere de a cânta şi implicit de a exersa cu artişti consacraţi, oportunitate cu care nu te întâlneşti în fiecare zi. Marcian Petrescu a cărui dragoste pentru blues este arhicunoscută, le-a predat celor de faţă o lecţie de istorie a muzicuţei în blues, foarte documentată, cu exemplificări, pentru ca cei de faţă să înţeleagă evoluţia tehnicii şi a modalităţilor de exprimare de-a lungul anilor [n.r. în antologia Bucuria Sunetelor găsiţi un amplă pledoarie dedicată acestui (aparent, uşor de cântat) instrument]. dichis n blues 2017 2.jpgPrimul concert al serii de 1 septembrie 2017 a fost susţinut de către formaţia greacă The Speakeasies Swing Band din Thessaloniki, cu solista vocală, Caterina Sisinni, care i-a fermecat pe toţi cei prezenţi, nu numai prin prezenţa fizică, ci şi prin bucuria de a cânta şi de a ne transmite şi nouă spiritul swingului. Vă recomand să citiţi interviul colegului nostru Ioan Big pentru a afla detalii captivante din istoria grupului. O formaţie de profesionişti, care a bătut lumea în lung şi lat, cu un program muzical echilibrat, presărat, aşa cum era şi normal, cu melodii greceşti, interpretate în acelaşi spirit viu al swingului, cu plăcutul accent grecesc al Caterinei în melodiile cântate în limba engleză şi cu o bucurie de a cânta molipsitoare. Din respect pentru membrii formaţiei am să le menţionez numele întreg: Caterina Sisinni: vocal, Panos Karnoutsos: chitară electrică, Panos Voulgarakis: contrabas, Manolis Stamatiadis: pian, Giannis Ntalianis: chitară acustică, Ilias Gkrimpas: clarinet şi saxofon, Stergios Koias: baterie. În unele înregistrări ale formaţiei mai apare şi membrul nr. 8: Thanos Anagnostopoulos: vioară. Cu scuzele de rigoare că (poate) setlistul nu este complet, necunoscând unele melodii greceşti, în cele de mai jos veţi găsi, totuşi, majoritatea melodiilor interpretate:

All of me

Liquid paradise (Bathtub gin 2012)

Parla piu piano (Love theme from The Godfather) (Land of plenty 2015)

Banana split for my baby

I wan'na be like you (The monkey song)(OST Jungle book)

Εσύ είσαι η Αιτία που Υποφέρω (You are the reason I'm suffering)(Bathtub gin 2012)

Why don't you do right?

Bei mir bist du shein (schon)

My heart belongs to daddy

Baby, I'm leaving you

I've found a new baby

Deal with the devil (Land of plenty 2015)

Black swamp village (Bathtub gin 2012)

dichis n blues 2017 3.jpgMelodiile interpretate nu sunt toate înregistrate pe cele două albume ale formaţiei: Bathtub gin - 2012 şi Land of plenty - 2015. Am menţionat, în paranteză albumul pe care puteţi să ascultaţi melodiile care au fost imprimate. Să trăiască însă YouTube, unde veţi găsi majoritatea melodiilor din concert! În prezentare mă voi "apleca" asupra melodiilor neimprimate pe discuri. All of me (din anii '30) face parte din melodiile de jazz standard, una din interpretările mele favorite fiind cea a Ellei Fitzgerald. Printre interpretările memorabile pot aminti: Billie Holiday, Louis Armstrong, Sarah Vaughan, Dinah Washington, Shirley Bassey, Della Reese şi chiar pe Willie Nelson şi Michael Bubble. Caterina şi formaţia au reuşit să-mi transmită plăcerea de o asculta şi în interpretarea lor. Banana split for my baby (1956) a devenit celebră în interpretarea lui Louis Prima. Pentru cei care doresc să asculte şi o altă interpretare le recomand cea a cântăreţei italiene Mina, care este mai apropiată de cea a Caterinei. I wan'na be like you (The monkey song)(OST Jungle book 1967). Deşi am depăşit de mult vârsta desenelor animate, şi astăzi, după 50 de ani, sunt fascinat de muzica din filmul Cartea junglei. Melodia a fost interpretată pe coloana sonoră a filmului din 1967 de Louis Prima şi Phil Harris. În The Jungle Book, versiunea live-action/CGI, inspirată de original, din anul 2016, melodia este interpretată de Christopher Walken(!). Why don't you do right? (1936) în original este înregistrată ca Weed Smoker's Dream, este o melodie pop cu influenţe de blues şi jazz, considerată o melodie clasică de "woman blues", care la rândul ei a devenit un standard. Una dintre cele mai bune versiuni este cea înregistrată de către Peggy Lee cu orchestra Benny Goodman, în anul 1942. Melodia fiind şi pe coloana sonoră a filmului Stage door canteen, discul a fost vândut în peste 1 milion de exemplare. Bay mir bistdu shein (Bei mir bist du schön - în germană) 1932 este o melodie dintr-o comedie musicală evreiască (Men Ken Lebn Nor Men Lost Nisht), care, deşi s-a jucat un singur sezon la Parkway Theatre în Brooklyn, NY, a ajuns un fel de standard fiind cunoscute peste 100 de interpretări, printre care aş aminti: The Andrews Sisters, Bette Midler, Ella Fitzgerald, Eydie Gorme & Steve Lawrence, Jimmy Rushing, Joss Stone, Judy Garland, Louis Prima & Keely Smith, Nina Hagen, Teresa Brewer. My heart belongs to daddy (1938) este o melodie compusă de Cole Porter pentru muzicalul Leave it to me, interpretată prima dată de Mary Martinsi reluată de ea în filmul Love thy neighbor. Mai aproape de inima mea este însă versiunea cântată de Marilyn Monroe în filmul Let's make love. Interpretarea Caterinei s-a inspirat mai mult ca sigur din cea a Marilynei. Alte interpretări notabile: Anita O'Day, Eartha Kitt, Della Reese, Ella Fitzgerald, Peggy Lee, Dee Dee Bridgewater. I've found a new baby 1926 este aşa cum spun americanii "popular jazz standard" inclusă în repertoriu, de către aproape toate "traditional jazz bands". Interpreţi notabili: Ted Lewis & Ethel Waters, Bing Crosby & Eddie Haywood, Bobby Darin. Soloul de chitară a lui Charlie Christian, cu orchestra Benny Goodman, din 1940, este considerat unul dintre cele mai influente, înregistrate vreodată de către un chitarist. Am făcut aceste menţiuni, pentru că, în general, am o latură de statistician în mine, pe care doresc să o dezvălui şi cititorilor mei. Mie personal prestaţia grupului din Grecia mi-a făcut o mare plăcere, prin prospeţime (mai ales a Caterinei care ne-a ţinut "în priză" cu interpretarea vocală şi mişcarea scenică), datorită aranjamentelor inspirate şi profesionalismului instrumentiştilor. Ar trebui să fie clar pentru toată lumea, swingul nu a murit! Pentru cei care nu mă cred (încă) îi rog să-l asculte pe austriacul Parov Stelar (Marcus Füreder). dichis n blues 2017 4.jpgDupă o binemeritată pauză au urmat BB & The Blues Shacks, o formaţie germană de R & B, Funk/Soul şi Blues, condusă de fraţii Arlt (Andreas şi Michael, voce şi muzicuţă şi respectiv chitară solo). Componenţa este: Michael Arlt - vocal & harp; Andreas Arlt - lead guitar; Fabian Fritz - Piano, Fender Rhodes, Hammond B3 organ; Henning Hauerken - E & Upright bass; Andre Werkmeister - drums. Nu este prima dată când îi văd, m-au bine dispus şi la ediţia de anul trecut a Festivalului de Blues de la Sighişoara şi pot să spun cu sinceritate că au ridicat şi vor mai ridica, la fiecare show, spectatorii în picioare! Această trupă a avut mii de spectacole şi peste tot au fost bine primiţi datorită modului în care reuşesc să transmită bucuria de a asculta un melanj de R & B, Soul/Funk, Blues (Jump Blues & Swing Blues). Cu participări la festivaluri cum ar fi: Doheny Blues Festival (CA-Dana Point) SUA 2008 + 2011; Byron Bay Blues Fest (AUS-Byron Bay) 2011; Notodden Blues Festival (Notodden, Norvegia); Moskau Blues Festival (Rusia); Luzern Bluesfestival (Elveţia); Gaildorf Bluesfestival (Germania); Peer Bluesfestival (Belgia); Moulin Bluesfestival (Olanda) şi cu mult premiatele albume Unique taste (2007) şi London days (2010), cu albumul Live at The Luzern Blues Festival (1998) realizat împreună cu un nominalizat la Premiile Grammy - Tab Robinson -, sunt fără discuţie un nume respectabil în blues-ul european. Iată câteva declaraţii:

„These Germans delivered a truly High-Energy gig… and in the end they were all screaming for more.“ (BrooWaha Newspaper, Los Angeles)

Super songs, super musicians - and then they are also surrounded by beautiful ladies!“ (Duke Robillard, guitar-legend/USA),

iar despre albumul Unique taste

„With this well rounded album, the band succeeds in covering new ground – with a seductive, contemporary Blues and modern, deeply felt Soul.“ (Blues Matters, UK)

dichis n blues 2017 5.jpgAm să vă rog şi de data aceasta să citiţi un amuzant interviu, realizat tot de Ioan Big, întrucât, sper, nu voi repeta ceea ce aflaseţi deja anterior din materialul său. Revenind la trupa noastră:  Michael are o voce plăcută, care se "mulează" pe aproape orice gen muzical, este un foarte bun interpret de muzicuţă, fratele său, Andreas, este un chitarist care îşi iubeşte instrumentul şi scoate din acesta ce vrea el, Henning e bun la contrabas, dar şi la chitară bas, Andre ţine partea ritmică cu succes, iar Fabian este un claviaturist de mare talent. Ca un element inedit, care mi-a fost dezvăluit (nu spun cine, persoană importantă!), Fabian a fost elevul lui Chris Rannenberg (despre care voi vorbi mai târziu). Într-o convorbire tête à tête, Michael mi-a dezvăluit că în afară de B.B. King, pe care îl adoră, unul din bluesmenii săi favoriţi este texanul Freddie King - un imens talent, dar care a trăit, din păcate, prea puţin. Spicuiri din setlist-ul serii:

You don't know

It's later than you think

My time ain't long

Businessmen

Hot pants

Mad about you

Come along with me

I'm on my way to Atlanta

Your imagination

Deep in the heart of Texas

You can't hide

It's not the spotlight

De un real succes s-a bucurat interpretarea melodiei Your imagination a lui Sonny Boy Willimson II (Rice Miller) în care Michael a "dialogat" cu Marcian Petrescu, acesta dovedindu-ne, dacă mai era cazul, că este cel mai bun interpret de muzicuţă de blues din România. Şi încet, încet, am ajuns la ziua a 2-a din festival, 2 septembrie 2017.

"Eu nu am putut ajunge la Tulcea din motive personale. Însă, revista virtuală Arta Sunetelor este partener media al evenimentului, încă de la a doua ediţie. Am văzut aproape toate trupele prezente în festival în alte împrejurări, în ţară sau în Europa, şi chiar am făcut recomandări muzicale concrete. Mă bucur de reuşita acestui eveniment de blues şi de bucuria unui însorit weekend, reconfortant, plin de muzică de valoare, oferit colegilor de redacţie. Cristian Antonescu a ales cu temeritate donquijotească muzicienii şi a dat viaţă evenimentului. Felicitări!" (Radu Lupaşcu)

A doua seară din festival a început cu Laurence Jones Band care mă impresionase plăcut la ediţia a doua a Festivalului Internaţional de blues (HIBF) 2017, din Grolloo (Olanda). Poza care mi-a fost făcută împreună cu Laurence, în Olanda, autografiată la Tulcea, stă la loc de cinste printre autografele cu muzicieni care îmi plac în mod deosebit. Laurence este genul de interpret care nu iese/şi nu vrea să iasă în evidenţă faţă de restul trupei, cum o fac nume mari (un singur exemplu ar fi Joe Bonamassa), lucru pe care i l-am spus şi lui. Este genul de interpret care nu are nici cea mai mică reţinere să discute cu oricine şi despre orice subiect. Deşi tineri, toţi membrii formaţiei sunt excelenţi muzicieni şi le prevăd un viitor stralucit, dacă vor fi sănătoşi şi nu o să fie "poluaţi" de vedetism. Componenţa formaţiei este: Bennett Holland - keyboards; Phil Wilson - drums; Laurence Jones - vocals & guitars; Greg Smith - bass.

dichis n blues 2017 6.jpgNotă: Componenţa formaţiei am luat-o de pe site-ul oficial al lui Laurence Jones şi reuşeşte să-mi întărească ceea ce am declarat mai sus. Laurence nu este menţionat primul pe listă! Fiindu-mi foarte dragi, setlist-ul lor va fi mai "bogat". Am menţionat în paranteză compozitorul melodiei, albumul pe care a fost înregistrată piesa şi anul apariţiei albumului.

What's it gonna be (Laurence Jones) What's it gonna be 2015

Touch your moonlight (Laurence Jones) What's it gonna be 2015

Gotno place to go (Laurence Jones) Take me high 2016

Whatwould you do (Laurence Jones) The truth 2017

Fall from the sky (Laurence Jones)Temptation 2014

Blues caravan 2014

Toredown (Freddie King)

Something's changed (Laurence Jones) Take me high 2016 / I shot the sheriff (Bob Marley)

Thunder in the sky (Laurence Jones) Thunder in the sky 2012

Evil (Laurence Jones) What's it gonna be 2015

Give me your time (Laurence Jones) The truth 2017

Don't you let me go (Laurence Jones) The truth 2017

I will (Laurence Jones) Take me high 2016

Live it up (Laurence Jones) Take me high 2016

Good morning blues (Huddie Ledbetter/Alan Lomax) What's it gonna be 2015

Everyday I have the blues (Pinetop Sparks) /Sweet home Chicago(?-first recorded by Robert Johnson in 1936)

dichis n blues 2017 7.jpgDupă cum se poate vedea Laurence este nu numai un bun chitarist şi vocalist, el este cel care compune marea majoritate a melodiilor formaţiei, cover-urile înregistrate sunt relativ puţine şi ele sunt în general destinate prestaţiilor live. Încă o dată bravo Laurence! După o parte a dimineţii petrecute împreună cu colegul meu Radu Birişteică în care am avut privilegiul să-i punem câteva întrebări Angelei Brown, interviu care va apărea în curând pe acest site, ne-am pregătit a o vedea pentru a doua oară în concert. De data aceasta componenta a fost: Angela Brown (SUA) - Chris Rannenberg (Germania) - The Blues Cargo (Grecia), după ce în 2008, la Hard Rock Cafe din Bucureşti, a fost acompaniată de formaţia The Blues Wire, tot din Grecia (n.r. evenimentul făcea parte din seria de concerte Blue Moods, creată de Ioan Big). Chris Ranneberg este un colaborator de lungă durată a Angelei şi cântă de 22 de ani împreună. Chris era în 1976 student la biologie în Osnabrück împreună cu Todor "Toscho" Todorovic co-fondator al formaţiei Blues Company. A lucrat cu The Third Ear şi în turnee cu Billy Boy Arnold, J.B.Hutto şi Eddie Clearwater. În 1982 a plecat în Chicago unde a cântat cu John Littlejohn şi Jimmy Rogers. Cu saxofonistul "Detroit" Gary Wiggins a înfiinţat International Blues Duo, cu care a concertat în Europa şi cu care din 2014 lucrează din nou împreună. După aceste călătorii europene au urmat turnee cu Charlie Musselwhite, Angela Brown, Big Jay McNeely şi Torsten Zwingenberger, iar în 1990 a concertat în California cu John Heartsman şi Buddy Ace. Reîntors în Germania a infiinţat împreună cu Richard Bargel, Talking Blues Show. Colaborări şi concerte cu Jeanne Carroll, Louisiana Red,Toscho, The Blues Company, The First Class Blues Band şi The Matchbox Blues Band. În anul 2013 a fost laureat al Pinetop-Boogie-Woogie Award, ca pianist de blues. Dennis Koeckstadt, fostul pianist al grupului BB & The Blues Shacks, a fost şi el, elevul său. Chris are la activ o serie de albume, dintre care enumăr următoarele: Big Jay McNeely, Christian Rannenberg Blues at Daybreak (Premiul Criticii de Disc Germane) Blues (Acoustic 1998), Pink Piano All Stars The International Blues Duodichis n blues 2017 8.jpg Featuring Katie Webster (1989); The International Blues Duo Meets Blues Wire - Truly International (1987 / 2014); Introducing the International Blues Duo to the World (1984). Blues Cargo a fost înfiinţată în Atena, în 1987, ca un cvartet - două chitare, bas şi tobe. După mai multe schimbări de personal, formaţia a devenit cvintet - chitară solo, bas, claviaturi, baterie şi saxofon. Ei iubesc muzica de blues şi în majoritatea timpului cântă în stilul The Chicago blues. Componenţa formaţiei a fost: Babis (Saxy B) Tsilivigkos - sax; Tolis Goulas - drums; George Lagogiannis - keyboards; Dimitris (Jim) Ioannou - bass & vocals; Stelios Zafeiriou - guitar. Influenţaţi, după propria declaraţie, de interpreţi ca Freddie King, Jimmy Rogers, Willie Dixon, Albert Collins, Albert King, Buddy Guy, Junior Wells, James Cotton şi B.B. King, dar şi de mai tinerii Stevie Ray Vaughan, Lurie Bell, Chris Cain, Larry McCray şi Robert Cray, cu 25 de ani de activitate concertistică prodigioasă, cu colaborări cu Guitar Shorty, UP Wilson, Louisiana Red, Lurrie Bell, Big Time Sarah, Eddie C. Campbell, Lefty Dizz, Angela Brown, Lovie Lee, Byther Smith, Jean Caroll, Maxine Howard, Blind Mississippi Morris, Sweet Betty, Jimmy Morello, sunt una dintre cele bune formaţii de blues din Grecia. Ca o recunoaştere a valorii lor, au cântat în deschidere pentru John Mayall Bluesbreakers, Nick Gravenites / John Cippolina Band, John Hammond, Fernest Arceneaux şi The Thunders and Big Town Playboys. Primul lor album First delivery (1993) cuprinde 11 melodii originale. După aproape 15 ani au lansat albumul, cu un titlu sugestiv, Delayed delivery (2008), album cu 14 melodii - 5 melodii originale, 5 melodii mai vechi şi 4 coveruri. În anul 2016 a urmat al treilea album On Time. Interpretarea lui Stelios a melodiei Hideaway l-ar fi mulţumit şi pe Freddie King. Melodia este una dintre cele 4 cover-uri, partea vocală este susţinută, aşa cum s-a întâmplat şi la Tulcea de Dimitris (Jim) Ioannou. Pe acest album au două "întăriri", muzicuţiştii Nikos Skiadopoulos şi Iakovos Krokos.

dichis n blues 2017 9.jpgAngela Brown, supranumita "Blues Diva", "Chicago's Blues Lady no. 1","The Hottest Lady in Town" sau "Bessie Smith of the '80s", s-a născut în Chicago şi a început să cânte prima dată muzică gospel, ca majoritatea afro-americanilor, în biserică şi în corurile şcolare. Deşi era atrasă de de blues, nu s-a dedicat interpretării până în anul 1980, când a interpretat rolul Gertrudei "Ma" Rainey în spectacolul "Little dreamer". Pentru a-şi "cizela" măiestria a început să cânte în cluburile din Chicago, deseori acompaniată de pianişti ca Little Brother Montgomery, Erwin Helfer şi Lovie Lee sau a împărţit scena cu prietenii săi muzicali, "Blind" John Davis, Pinetop Perkins, Georgie Fame, Long John Baldry, pentru a aminti doar pe câţiva dintre ei. Debutul discografic a avut loc în anul 1983, dar primul album în nume propriu," The voice of blues" 1987 a fost înregistrat la casa de discuri germană Schubert Records. Datorită vocii puternice şi a stilului muzical, definit de ea ca BAM (Black American Music), a devenit o prezenţă populară în festivaluri din întreaga lume; nu numai datorită calităţilor vocale, dar şi a prezenţei sale scenice. Angela a fost inclusă în The Guiness Book - Who's who of Blues şi în Virgin's Encyclopedia of the Blues, făcând din ea una dintre puţinele legende ale bluesului din zilele noastre. A fost votată în Franţa "International Chanteuse de L'aneée 1999" şi în UK "Overseas Female Artist of the Year" 2000, iar albumul ei cu The Mighty 45s, Thinking out loud, a fost nominalizat "UK Album of the Year". În anul 2006 a "recidivat" cu The Mighty 45s, cu albumul In a dangerous mood. Concertul din închiderea festivalului dichis 'n' blues 2017 a început cu Blues Cargo, partea vocală fiind susţinută de Dimitris (Jim) Ioannou, după care a apărut DIVA. Setlist:

St.James infirmary

30 days in jail

Rock me

I intend to take your place

Neighbour, neighbour

Dangerous mood

Blues on the move

Back water blues

C.C. rider

Waiting for the blues

There is something on your mind

You didn't want what you had

So long ago.

Dintre melodiile cântate au fost şi 3 melodii care sunt pe unul dintre albumele mele preferate cu Angela Brown & The Mighty 45s - In a dangerous mood (2006); C.C. Rider, Dangerous mood şi Waiting for the blues. Precizez că albumul care mi-a produs însă cea mai mare plăcere a fost tot cu britanicii The Mighty 45s - Thinking out loud din anul 2000, pe care sunt şi melodiile I intend to take your place, Neighbour neighbour, You didn't want what you had şi Blues on the move. Aş dori să mă opresc asupra unor melodii clasice din setlist. St. James infirmary blues, uneori numită şi "Gambler's blues" este o melodie populară americană, cu autor necunoscut, dar deseori creditată compozitorului Joe Primrose (pseudonimul lui Irving Mills). Melodia a fost făcută celebră de către Louis Armstrong, prin interpretarea sa din 1928, dar prima înregistrare ca "Gambler's blues" a fost realizată de Fess Williams and his Royal Flush Orchestra. În 1930 se cunoşteau deja 80 de versiuni diferite, cu diferiţi interpreţi! Orchestra Duke Ellington a înregistrat melodia de mai multe ori folosind pseudonimul de "The Ten Black Berries", "The Harlem Chocolates" şi "The Jungle Band". În 1945, Tony Bennett a înregistrat o versiune cu formaţia militară a diviziei sale; aceasta fiind prima înregistrare făcută de Tony. Alte înregistrări: Scatman Crothers (1956); Snooks Eaglin (1959); Bobby "Blue" Bland (1961); Lou Rawls (1963); The Standells (1967); Eric Burdon & The Animals (1968); Joe Cocker (1972); Bob Dylan a adaptat melodia când a compus şi interpretat "Blind Willie McTell" (1981); The James Solberg Band (1995); The White Stripes (1999); Jorma Kaukonen (2002); Allen Toussaint (2009); Hugh "Dr. House" Laurie (2011); Ricky Lee Jones (2012), fără a uita să menţionez, celebra trupă The Doors, care a inclus această melodie în prestaţiile live din 1969 şi 1970, în continuarea hitului Light my fire. Backwater Blues a devenit un standard de blues şi de jazz. Melodia este compusă şi prima dată interpretată de Bessie Smith, ca "Back-water blues", în 1927, împreună cu pianistul James P. Johnson şi este asociată cu Great Mississippi Flood care a avut loc la 2 luni după lansarea melodiei. Unele surse declară că melodia a fost compusă urmare a inundaţiilor de Crăciun din 1926, în Nashville Tennessee, când nivelul râului Cumberland, care îl traversează, a crescut cu 17 metri peste nivelul său normal. O mulţime de nume celebre sunt asociate cu această piesă faimoasă. Pentru că sunt extrem de multe versiuni am să amintesc doar câteva: Lonnie Johnson (1927); Lead Belly (1940); Josh White (1946); Big Bill Broonzy (1951); LaVern Baker (1958); Dinah Washington (1958); Lightnin' Hopkins (1960); Bob Dylan (1961); Sonny Terry & Brownie McGhee (1961); Count Basie & Irene Reid (1962); Alex Harvey & His Soul Band (1964); Skip James (1968); Colosseum (1969); Frumpy (1973); Philip Sayce (1996); Long John Baldry (1999); Jay McShann (1999); Irma Thomas (2005); James Blood Ulmer (2007); B.B. King (2008); The Kenny Wayne Shepherd Band (2011); Jimmy Witherspoon. Nu este întâmplătoare această înşirare de nume, de trupe sau interpreţi, mulţi dintre cei cu care dialoghez la concerte de club sau festivaluri, muzicieni sau simpli spectatori, sunt interesaţi de aceste exemple de valori muzicale şi ale lor nemuritoare interpretări. Astfel vă veţi descurca mult mai bine în hăţişul youtube şi desigur, vă veţi apropia de un stil muzical cu puţină (dacă nu chiar deloc!) propagandă la radio şi mai ales la TV (naţional şi privat). See see rider/C.C. rider/ See see rider blues sau Easy rider a fost înregistrată prima dată de către Gertrude "Ma" Rainey în 1924, înregistrare deosebit de populară din anul 1925. Numeroşi muzicieni de blues au mai înregistrat melodia: Big Bill Broonzy, Mississippi John Hurt, Lead Belly, Lightnin' Hopkins. Un element inedit cu privire la această melodie este faptul că în 1943, versiunea interpretei de jazz şi R & B, (Wee) Bea Booze a atins #1 în Harlem Hit Parade a revistei Billboard, o precursoare a Rhythm & Blues Chart. Unii dintre criticii de blues consideră această interpretare a fi cea mai reuşită, drept pentru care ea este numită "See see rider blues girl". O versiune doo-wop a fost înregistrată de către Sonny Til & The Orioles în 1953, iar mai târziu o versiune cu tentă rock a fost înregistrată de Chuck Willis (#1 R & B în 1957), LaVern Baker (#9 R & B în 1963), Ella Fitzgerald (1963) - jazz, Mitch Ryder & The Detroit Wheels (# 10 US Pop 1966) - blue-eyed soul, The Animals (#10 US Pop; #1 Canada RPM; #8 în Australia), Joe Tex (1965) - soul; Elvis Presley (1970); Bruce Springsteen & The E Street Band (1990) şi o versiune heavy blues-rock a Billy Thorpe & The Aztecs din anul 1972. Alte versiuni: Youngbloods, Jerry Lee Lewis, Ray Charles, Chuck Berry, Gary Lewis and the Playboys, The Who, The Everly Brothers, The Kingsmen, Charlie Rich, Ian & Sylvia, Cher, Freda Payne, Chris Clark, Bobby Powell şi Jimmy Smith. Am menţionat toate aceste versiuni pentru a arăta diversitatea interpretărilor şi a stilurilor muzicale. There's something on your mind este o melodie relativ mai nouă, prima dată înregistrată de Big Jay McNeely şi formaţia sa în 1957 şi promovată de DJ-ul de la Swingin' Records, Hunter Hancock, care a ajuns US #2 R &B; #42 Pop Chart, în 1959. Solistul vocal a fost Little Sonny Warner şi deşi Big Jay McNeely este creditat compozitor a recunoscut că a "cumpărat" melodia de la vocalistul formaţiei The Rivingtons - John "Sonny" Harris, care la rândul său s-a inspirat dintr-o melodie gospel a celor de la Highway QC's - Something on my mind. Complicate sunt Căile Domnului! În anul 1960 versiunea lui Bobby Marchan, a ajuns US #1 R & B. Alte interpretări: B.B. King, Albert King, Etta James, Gene Vincent, Freddie Fender.

dichis n blues 2017 10.jpgŞi uite aşa am ajuns la ziua a 3-a, croaziera pe Dunăre şi super jam-ul oferit de muzicienii prezenţi pe vaporul-cu-muzică-live. Recunosc că şi pentru mine, care am văzut multe în viaţa mea, această incursiune muzicală a fost una dintre cele mai plăcute. În astfel de situaţii muzicienii sunt "dezbrăcaţi" de orice reţinere şi îşi dau frâu liber imaginaţiei şi interpretează, cu formaţii ad-hoc, ca în familie, melodii pe care nu le cântă frecvent sau pe instrumente care nu sunt cele "de bază". Dimitris (Jim) Ioannou este un exemplu: este basist, dar a trecut şi la tobe, dovedindu-ne că se descurcă de minune şi la percuţie. Laurence Jones nu s-a sfiit să interpreteze doar vocal unele melodii, atunci când a simţit plăcerea şi chitara era "ocupată". El a reuşit să ne delecteze şi cu unele cover-uri de largă circulaţie, cum ar fi: Smoke on the water, All along the watchtower, Cocaine/Layla şi Miss you, pe care o cântase şi la Grolloo (Olanda) cu... Buddy Guy (Band)! Un moment interesant a fost atunci când alături de Raul Kusak au trecut la clape Chris Rannenberg şi Fabian Fritz, 6 mâini la un singur instrument! Michael Arlt ne-a impresionat cu o interpretare sensibilă a melodiei Cry to me, melodie fanion pentru Solomon Burke. Pentru a păstra adevărul istoric şi formaţia The Rolling Stones a înregistrat un cover memorabil. "Cireaşa de pe tort" a fost indubitabil, Angela Brown, cea care ne-a delectat cu o prestaţie electrizantă până în ultima clipă a croazierei şi acostarea vaporaşului la chei. Aceste jam session-uri ne-au oferit o imagine în plus a talentului muzicienilor care au concertat la Festivalul Dichis 'n' blues 2017, care nu s-au sfiit să interpreteze şi melodii "evergreen", cum ar fi antrenanta Iko-Iko, melodie făcută celebră de grupul feminin The Dixie Cups. Cu rugămintea de a mă ierta dacă am omis pe cineva, pe "scenă" s-au perindat, printre alţii: Laurence Jones şi Gregg Simth (Laurence Jones Band); Chris Rannenberg; Angela Brown; Michael Arlt, Fabian Fritz şi Henning Hauerken (BB & The Blues Shaks); Dimitris (Jim) Ioannou, Babis (Saxy B) Tsilivigkos (The Blues Crago), Raul Kusak, Marcian Petrescu, Hanno Höffer, fără a-l uita pe cel mai tânăr toboşar, Miro Toma. Ţin să-i mulţumesc Domnului Cristian Antonescu pentru timpul minunat pe care l-am petrecut la Tulcea şi în acelaşi timp să îl felicit pentru realizarea acestui eveniment cu tot dichisu', de la porţile deltei, care a devenit un reper însemnat pe harta festivalelor de blues din România.

"În ultima clipă m-am hotărât! Am fost la câteva festivaluri de blues în ţară, însă Dichisu' de blues de la Tulcea m-a bucurat cel mai mult. E ceva special aici, nemaîntâlnit nicăieri. Căldura organizatorilor, bucuria sinceră de pe faţa copiilor, minunata natură şi gastronomie dobrogeană şi desigur, paradisul Deltei bluesului nostru. Orice muzician, de orice calibru ar fi, din orice ţară ar veni, se va bucura, relaxa şi desfăta în acest minunat colţ de rai! Pentru cine nu ştie, tot în Deltă a fost organizat HENDRIXPERIENCE, un alt festival de blues, cu mult suflet şi personalitate. Bluesul este un ambasador al bunului simţ muzical şi al prieteniei între semeni. De abia aştept să mă reîntorc la anul, la a patra ediţie a bluesului cu dichis'." (Relu Călin)

dichis n blues 2017 11.jpg

Mircea Giurgiu
12 septembrie 2017

Foto: Radu Birişteică


Murați de fericire

Maia Morgenstern Mic si-al dracu.jpgFericirea există. Cine crede că nu există, îl contrazic. Am trăit de multe ori momente de fericire. Fericirea e uitare de sine. Recent, la revenirea în țară, după o lungă absență, am aflat că o pot vedea pe Maia Morgenstern în spectacolul Mic și-al dracului. Am fugit, fiindcă știam că acolo mă voi întâlni cu fericirea. Dar s-a întâmplat să plouă. O ploaie torențială, după o zi caniculară și o lungă vară fierbinte. Și ce dacă plouă? Da, dar spectacolul nu se juca la Teatrul Evreiesc de Stat, ci în Cișmigiu, pe o scenă improvizată acolo de Primăria Capitalei, care, în colaborare cu Teatrul ‘Ion Creangă’, a organizat Festivalul ‘Bucureștii lui Caragiale’, încercând să reconstituie atmosfera orașului de altădată în Grădina Cișmigiu, cum voi arăta într-o cronică specială.

Iar spectacolul lui Maia deschidea evenimentul. Deci teatru în aer liber. Noroc că ploaia a stat și m-am dus. Dar la câteva minute de la începerea spectacolului, ploaia a reînceput, nu torențial, ci mocănește, în buna tradiție a ploilor noastre mioritice. Era o ploaie de vară însă, încurajatoare. Nici nu am simțit-o, de fapt, nu mi-a păsat, fiindcă în fața mea se afla un miracol: actrița Maia Morgenstern.

Pe care am văzut-o de-a lungul timpului în numeroase spectacole, dar niciodată pe ploaie. Nu vă puteți imagina ce minune este să vezi și să auzi cum se desfășoară acest fenomen, cum dansează, recită, cântă, plânge, râde, urlă, alintă, băsnește, căci fiecare cuvânt pe care îl rostește e ca un personaj. De data aceasta, ea a ales o piesă pe măsura potențelor sale interpretative și regizorale, căci Maia semnează și regia acestui spectacol. Piesa Mic și-al dracului aparține poetului Ion Pribeagu (1887 – 1971), unul dintre cei mai buni umoriști evrei născut pe pământ românesc. Numele real, Isac Lazarovici. El este cunoscut pentru poeziile sale deocheate, dar cu mult piper satiric, și e suficient să știm că unele dintre textele lui Constantin Tănase au fost scrise de el. Mic și-al dracului este o spumoasă comedie formată din scheciuri în rimă dublă, din zeci de întâmplări amoroase, pline de poante și calambururi de limbaj. Un carnaval lingvistic, o concentrare de fabule și măști pestrițe. Poeziile lui Ion Pribeagu sunt scenice întrucât toate au o natură epică.

Maia îl joacă chiar pe autor, un alter ego lucid, care ne ia martori la peripețiile prin care trece într-un București aflat la granița dintre salon și mahala. Actrița ține în mână cartea Mic și-al dracului, o răsfoiește, citește din ea, se amuză, așa cum face un cititor care nu o poate lăsa din mână, așa cum am făcut și eu când, acum câțiva ani, am primit acest volum chiar de la Teșu Solomovici, editorul care a tipărit această carte și a lansat-o la Târgul Gaudeamus.

Sprijinidu-se pe acest text, pe foaia festivalului ‘Vocea Bucureștiului’, pe costumele așezate pe un suport de metal, pe un decor minimal, o masă, un scaun, o canapea, dar mai ales pe partenerul de joc, balerinul Valentin Roșca, dansator în stilul lui Căciuleanu, ce creează un personaj multiplu, construit în jurul versurilor lui Ion Pribeagu, Maia și-a desfășurat marele har divin, vocea ei unică, super nuanțată, cât tot ambitusul naturii, de la mieunări și sunete de flaut la trombon, oferind un superrecital de dicție, mișcare, dans, un genial umor, o cascadă de bucurie, deși textele ziceau de rău, dezvăluiau moravurile clasei putedre de la putere sau ale boemei bucureștene, în varii ipostaze, de la începutul secolului XX. Trădări, înșelări, încornorări, nemernicii și netrebnicii, toate rimate și ritmate, de parcă se refereau la clasa politică de azi. Și nu e așa? Câte trădări și înșelări nu se petrec în ea, fără ca stimabililor să le pese, fiindcă ei cred că așa e lumea, cum o văd și o trăiesc ei, prin mizerii și abuzuri, fără să dea nimănui socoteală. Totul era în ritmul ploii, pe care Maia, în mod firesc, a luat-o și pe ea aliat, găsind în versuri și situațiile din spectacol legături cu tunetele și trăsnetele cerului. Mulți spectatori veniseră pregătiți cu umbrele, dar eu mi-am găsit o ștreașină sub creanga unui copac. Nu-mi păsa de nimic. Eram fericit.

Fericit? Ar fi trebuit să fi fost nefericit pentru ce auzeam. Dar nu, eram fericit, nu fiindcă așa a fost și este lumea în care trăim - niciodată să nu ne împăcăm cu situația!, ci pentru că prin umor, prin râs, o putem stăpâni. Râsul ne apără și ne ajută să ne distanțăm de ea și astfel să o sancționăm. Râsul vindecă rănile. Cel puțin ne face să credem că noi nu suntem ca această lume satanică, bine satirizată, și că vom face ca lumea de mâine să nu-i semene.

Ea trebuie să semene cu Maia, actrița pur sânge a teatrului românesc. În volumul ‘Compendiu de cultură evreiască’, i-am dedicat un eseu, numit ’Sărbătoarea Maia’. Așa cum tibetanii au evenimentul Sărbătoarea recoltei, și noi avem Sărbătoarea Maia. Ar trebui să se facă un festival cu acest nume. Și-i îndemn pe oameni să alerge acolo unde află că joacă Maia. Dacă vor să fie fericiți. Nu, Maia nu oferă iluzii. Ea este chiar o certitudine de fericire. În acest spectacol întruchipează cu un fantastic umor peste 20 de persoanje, prin care reconstituie o epocă, o lume, de ieri și de azi. Iar un rol important îl are banda sonoră, de nota zece, plină de câtece de lume, lăutărești, evreiești și populare, ca ‘Zaraza’ (compusă chiar pe versurile lui Ion Pribeagu), ’Du-mă acasă, măi, tramvai’ și altele de acest soi. Ele fac parte din fonoteca de aur a cântecului popular românesc.

Acest spectacol, Mic și-al dracului, este un monument al limbii românești, intraductibil în orice altă limbă. Păcat că străinii nu pot avea acces la așa minune. Avem o limbă minunată, bogată și luminată, care poate exprima orice, ordinar sau extraordinar. Un spectacol care poate fi luat ca reper și pentru televiziuni, ale căror emisiuni de umor sunt fade, înecate în prostie și lipsă de imaginație. Avem ce să arătăm lumii, comori de limbă și cânt, să ne imite ea pe noi, dar aceste televiziuni se cramponează în modele de împrumut, pe care le imită prost. Goana după imitații are în ‘Bucureștii lui Caragiale’ o replică de temut.

Mă bucur că Maia arată extraordinar, părul ei încărunțit este ca o cunună de lauri. Ea e Artistul, cel pe care îl vedem în expoziția din jurul Marelui Platan al Cișmigiului, unde se află marii actori de altădată, din timpul lui Caragiale. Prin Maia, teatrul românesc e viu, își păstează ținuta majestică.

Actrița e într-o formă colosală. În compania ei, ai sta infinit în ploaie, fiindcă nici n-am observat când apa a inundat totul, și scena, și costumele, și cartea, și pe Ion Pribeagu, tot. Maia dansa și cânta în ploaie, fericită.

Toți eram murați de fericire.

Grid Modorcea, Dr. în arte

1 septembrie 2017


Eroticul vrăjit

Al doilea spectacol al verii în Central Park, la The Public Theater, unde vară de vară, de 60 de ani, se desfăşoară evenimentul “Shakespeare in the Park”, este după piesa A Midsummer Night’s Dream, pusă în scenă de un resident al teatrului, Lear deBessonet, cu actori unul şi unul, culeşi în special de la teatrele de pe Broadway, fiindcă spectacolul este o comedie muzicală. DeBessonet, care poartă un prenume shakespearian, Lear, deşi este femeie (s-a născut la New Orleans), confirmă buna tradiţie a regizoarelor americane – şi mă gândesc înainte de toate la o Julie Taymor, şi ea autoare a unei înscenări după A Midsummer Night’s Dream. DeBessonet a mai montat aici piese de Shakespeare, The Tempest, The Winter’s Tale, Romeo and Juliet, iar anterior a mai pus în scenă la alte teatre Odiseea şi Don Quijote, dar a făcut vâlvă şi la teatrul La Mama, pe vremea lui Ellen Stewart, cu Omul cel bun din Siciuan. De data aceasta, a mers în dificila reprezentare a celei mai fanteziste piese a lui Shakespeare pe îmbinarea a două surse: commedia dell’arte şi musicalul american.

Comedia dell’arte este aplicată în special în secţiunea teatrului în teatru, acolo unde un grup de muncitori atenieni pregătesc o piesă în cinstea anunţatei nunţi dintre Theseus, ducele Atenei (Bhavesh Patel), şi Hippolyta, regina Amazoanelor (De’Adre Aziza), unde Shakespeare îşi desfăşoară ars poetica, cât şi în scenele de vrajă, unde Puck (Kristine Nielsen), magul pădurii, la îndemnul lui Oberon, regele zânelor (Richard Poe), vrăjeşte cuplurile de îndrăgostiţi Hermia-Lysander (Shalita Grant, Kyle Beltran) şi Helena-Demetrius (Annaleigh Ashford, Alex Hernandez), le ia în asemenea hal uzul raţiunii încât ei îşi încurcă iubitele / iubiţii. O suită de quid pro quo-uri sau de gaguri trăsnite are loc în această sferă, ca şi în aceea unde meşterul Bottom (Danny Burstein) îşi iese din rol şi, tot cu ajutorul vrajei lui Puck, devine un măgar, de care se îndrăgosteşte Titania, regina zânelor (Phylicia Rashad), aşa cum a plănuit acelaşi rege al vrajei, Oberon, nemulţumit de purtarea ei, căci nu voia să facă o schimbare de copil adoptat.

Sigur, totul este justificat. În primul rând, cu ce altceva se poate ocupa un rege al zânelor, dacă nu de vrăji erotice, într-o pădure fermecată, o pădure seculară, sugerată de scenograful David Rockell, în prelungirea pădurii reale din preajmă!? Cum acţiunea piesei se petrece într-o astfel de pădure, la fel şi reprezentaţia verii are loc în teatrul de vară, în mijlocul pădurii seculare care este Central Park. Iar noaptea, la lumina miilor de stele, o face parcă şi mai magică.

Evident, piesa s-a rostit în întregime. Nu s-a făcut nici un rabat experimentalist. Şi demult nu am mai văzut să se joace întocmai piesa din piesă, parodia la Romeo şi Julieta, despre “tragica poveste a lui Pyramus şi Thisby”. Ea conţine codul concepţiei treatrale a lui Shakespeare, aşa cum am aratat pe larg în volumul Shakespeare şi Eminescu.

Acestui limbaj clasic, DeBessonet i-a adăugat părţile muzicale. Într-o latură a scenei, într-un pavilion, a instalat o orchestră live (Music Director: Jon Spurney), dotată cu clape, contrabas, tobe, percuţie, chitară, trompetă şi alte instrumente originale, dar şi cu o voce de Broadway, o cântăreaţă a zânelor (starul Marcelle Davies-Lashley). Multe momente ale piesei erau ritmate de această orchestră şi de solistă, culminând cu momentul final, cu petrecerea de la cele trei nunţi, Theseus şi Hippolyta, Lysander şi Hermina, Demetrus şi Helena. Intrarea în scena finală a eroilor este regizată în aşa fel încât nu numai oaspeţii de pe scenă se ridică în picioare, ci întreaga arenă de la The Public Theater, adică aproximativ o mie de spectatori. Iar spectacorii s-au ridicat firesc fiindcă ei au participat constant la spectacol, distrându-se copios. S-a râs că a răsunat până în miez de noapte toată pădurea, timp de trei ore! E foarte greu să faci comedie în aceste timpuri, iar deBessonet se poate laudă că a făcut.

Din păcate, a făcut mai puţin teatru de substanţă. Lipsa de ritm a spectacolului, a compensat-o cu muzica de jazz, de fapt, cu muzică originală compusă de Justin Levine şi cu momentele coregrafice semnate de Chase Brock, un constant colaborator al regizoarei. Desigur, obişnuindu-ne de ani de zile cu teatrul parabolic, teatrul simbolic, cu decor minimalist, cu semnificaţii politice, un astfel de spectacol, precum cel prezentat la The Public Theater după A Midsummer Night’s Dream, ne pare desuet, scos de la naftalină, dovadă că dominanta lui au constituit-o elementele de “sclipici”, costume strălucitoare (Clint Ramos), tot felul de beculeţe colorate care creau iluzia vrajei (Lighting Design: Tyler Micoleau), ca şi spary-ul cu care Puck şi Oberon adormeau sau trezeau îndrăgostiţii, coroane princiare, chiar şi papale!, o întreagă garderobă regală, cu o grijă faţă de rolul costumelor. Erau costume albe, negre şi colorate, făcând clar distincţia între lumea imaculată a zânelor, lumea întunecată a vrăjilor nocturne şi lumea diurnă, aparţinând personajelor lumeşti.

Spectacolul are un succes popular, fiindcă este superficial, este mai mult hollywoodian decât shakespearian. Dar lumea se bucură, se distrează, nu se alarmează, ca la Julius Caesar, spectacolul anterior, care a beneficiat de reclama lui Donald Trump, mai ales când a cerut interzicerea lui. De data aceasta, cred că preşedintele SUA s-ar bucura să asiste, fiindcă în acest spectacol nu există nici un apropo la persoana sa, iar spectatorii se simt bine, de parca l-au uitat. Sigur, mult mai antrenantă decât politica este latura erotică a vieţii. Iar spectacolul nu duce lipsa de senzaţii tari, deşi totul se desfăşoară în limitele bunului-simţ, nimic nu este vulgar, fără măsură. Suntem departe de viziunea lui Peter Brook, care a văzut acţiunea acestei piese în jurul unui falus, instalat ca decor în mijlocul scenei. Eroticul, atunci când este şi vrăjit, te scoate în afara timpului.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York

19 iulie 2017


Holland International Blues Festival, 9/10 iunie 2017

Îngheţată excelentă cu două toppinguri de cacao

Preambul dramatic inspirat de J.R.R. Tolkien, peste care melomanii nerăbdători pot sări. Ianuarie 2017. Începutul unui an întunecat într-o lume ameninţată de furtuni şi de dezastre. Middle-Earth-ul european este asediat la graniţe de tot soiul de creaturi malefice. Trolii naţionalişti ies din caverne susţinând că e nevoie de ei. Orcii au votat masiv şi disciplinat pentru instalarea mustăciosului Sauron şi îşi aşteaptă lihniţi recompensa. Elfii, cu puţine excepţii, stau în turnurile lor de fildeş şi scriu articole în publicaţii elitiste în limbi demult apuse, iar oamenii simpli, rămaşi în număr mic, aşteaptă în continuare ajutor de la primarii care sunt de obicei manipulaţi cu ajutorul magiei negre. Nesatisfăcuţi de faptul că doar câţiva Smaug excesiv de lacomi sunt capturaţi de DNA-ul Comitatului, piticii, nostalgici după siguranţa oferită de vechea orânduire, rămân în peşteri să îşi protejeze puţinul avut rămas, dar absenteismul lor este anihilat de resuscitarea piticilor de grădină psihopaţi care se oferă voluntari. Vrăjitorii, alunecoşi ca de obicei, au ales în majoritatea lor să treacă în tabăra celor aflaţi la putere. Sauron, pentru moment în imposibilitate de a acţiona direct, contează pe înfricoşătoarele Nazgûl(iţe), indiferent că se numesc Hölgutza, Fii-Reå, Air du Plomb sau Şaideħ, să îi promoveze viziunea sumbră care să îl ducă spre controlul total. În mijlocul acestui tumult, continuă însă în mod miraculos să supravieţuiască o oază de serenitate a hobbiţilor, un Shire de Dâmboviţa, Berceniul. Sigur că şi aceasta este administrată de o marionetă ghidată de Wormtongue, dar hobbiţii nu au aspiraţii de super-chibiţi în ceea ce priveşte politica. Că au sau nu păr în cap (rezervele capilare de pe labele picioarelor le sunt suficiente) nu contează, iar faptul că pot să se bucure de tabieturile personale şi de micile plăceri ale vieţii le este suficient: o pipă, o reducere la hipermarket, un vinyl care lipseşte din colecţie, o bere cu prietenii la un concert de jazz, mailul pozitiv primit de la juniorul dat în educaţie elfilor, ciondălemica (a se citi ‘ciondăneala polemică’) amicală apropo de un film sau altul, ş.a.m.d. Mai ales, cu înaintarea în vârstă, hobbiţilor tind să le dispară şi ultimile rămăşiţe de spirit aventuros aşa încât trebuie să luaţi acest caz drept unul aparte. Cu umbra lui Sauron şi pericolului impozitului pe gospodărie planând peste paşnica aşezare precum pescăruşii peste Delta Văcăreşti, tandemul “giurgiubig”, format din două creaturi ciufute, permanent cârtitoare şi mari iubitoare a propriului confort personal, a decis repede şi categoric să participe la cea de-a doua ediţie a Festivalului din Grolloo Blues Village... fără să ştie cine va cânta, hotărâre luată exclusiv în baza expediţiei de anul trecut. Tobele în junglă îşi intensificaseră ritmul, focurile din turnurile de pe crestele munţilor erau aprinse, misivele primite prin curieri călare pe câte o reţea socială deveniseră numeroase, aşa că invitaţia la un nou quest în căutarea comorilor Blues-ului a fost irezistibilă. Ca să putem trece la muzică, vă propun acum, în modul cel mai serios, un intermezzo care să vă familiarizeze (din nou) cu experienţa precedentă, inclusiv asupra unor detalii logistice utile asupra cărora nu mai îmi propun să revin în rândurile de mai jos: Lalele, lalele... şi bluesurile mele.

Gata, adopt tonul analitic (sort of...). Faţă de ce am scris anul trecut din perspectiva organizării unei eventuale viitoare participări, nu am multe de adăugat. Dar, totuşi... faptul că am contractat zborurile (există doar low-cost-uri sporadice spre Olanda deci nu contaţi pe ele întrucât s-ar putea să implice cazări suplimentare datorită Foto 1 Grolloo ed2.jpgprogramării neconvenabile ale acestora în mijlocul săptămânii) şi cazarea (am ales acelaşi hotel şi, coincidenţă, am primit aceeaşi cameră) încă din ianuarie, ne-a redus costurile cu peste 30% (aproximativ), aspect de luat în considerare apropo de bugetul personal (altfel, abonamentul la festival se reduce tot la infima sumă de 80 de euro). În al doilea rând, din avariţie de hobbiţi, am ales să plecăm vineri dimineaţă din Bucureşti pentru a economisi costul unei nopţi la hotel însă, chiar dacă pe hârtie lucrurile arată matematic simplu (că aveam timp să ajungem cu trenul de la aeroport, să ne cazăm şi să mergem la festival), practic, am avut doar vreo 10-15 minute să ne lăsăm la repezeală bagajele în cameră şi să ne urcăm din nou în maşină (chiar şi aşa, am ratat prima treime din concertul de deschidere stând la coada generală pentru pusul brăţărilor). Concluzia? Timing-ul este important. Noi am supravieţuit, dar a trebuit să ne recuperăm sâmbătă in-house până în a doua după-amiază de festival. Va fi alegerea voastră (eu voi prefera de acum să merg cu o zi înainte). Punctul trei, cu toate că evenimentul se consumă în aceeaşi locaţie, în centrul unui cătun cu 800 de locuitori, şi cu aproximativ acelaşi set-up, este evidentă preocuparea organizatorilor spre acomodarea unui număr mai mare de spectatori (15,000 faţă de cei 10,000 de anul trecut). Sigur că sunt detalii ce pot fi supuse criticilor (ex. porţiunile de spaţiu verde rămase neacoperite de podina de lemn) însă acestea sunt minoritare în faţa eforturilor de a creşte gradul de confort al spectatorilor: instalaţie de amplificare a sunetului montată special în afara cortului (anul trecut a fost asigurată doar retransmisia video), plusul substanţial de mobilier exterior destinat celor vârstnici, a personalului de asistenţă medicală (senzaţia mea este că l-a depăşit pe cel al dispozitivului de securitate din interior) şi a numărului de voluntari (absolut uluitor modul în care se menţine, dincolo de bunul simţ individual, curăţenia în perimetru), ca să nu mai amintim de faptul că aglomeraţia la toaletele ecologice era practic inexistentă, poate şi datorită faptului că au fost plasate pisoare multi-persoane, executate din oţel inoxdabil, cu apa curgând permanent, fără nici un miros care să ne amintească de "toaletele ecologice" din România, sau, alt aspect, de faptul că, la noi, ne plângem constant de cozile interminabile de la ghişeele pentru cumpărarea jetoanelor, astfel că am putea învăţa ceva din organizarea olandeză: ghişeele erau separate pentru plata cash şi cea prin card, ceea ce s-a dovedit de un excepţional avantaj în operativitatea servirii clienţilor Foto 2 Grolloo ed2.jpg(plus că surplusul putea fi returnat şi decontat aproape instantaneu). Revenim la tandemul de hobbiţi “giurgiubig” care, anul trecut, profitând de elementul-surpriză, a lăsat toată localitatea, încă din prima zi, fără îngheţată şi fără vodcă. Sigur că nu ne făceam iluzii că toţi olandezii sunt ‘zburători’ (a se citi... ‘aerieni’) aşa că nu ne-am mirat că, anul acesta, şi-au întărit defensiva, au crescut numărul de puncte de vânzare de îngheţată de casă în incinta festivalului, iar elfiţa mea de la pub-ul cătunului mi-a aruncat o privire hâtră (să ne înţelegem, ochi albaştri, metalici şi reci, în ciuda amabilităţii) şi o replică... “Here’s my vodka guy!”. Deci, în această privinţă, scorul devine egal, 1 la 1.

Cu chiu cu vai, în sfârşit, ajungem la muzică. Ediţia a II-a a Holland International Blues Festival a purtat şi de această dată amprenta "eminenţei cenuşii" Johan Dirksen, nume cu greutate în Țara Lalelelor, prin excepţionala organizare, până în cele mai mici detalii, şi prin selecţia artiştilor, axată pe varietatea modului în care intrepretează sau înţeleg Blues-ul astfel încât să evite monotonia stilistică. Concertele anunţate în prima fază, după ce ne cumpărasem deja abonamentele pentru cele două zile de concerte, au fost următoarele: vineri (9 iunie) – WALTER "WOLFMAN" WASHINGTON, LAURENCE JONES, RIVAL SONS, KENNY WAYNE SHEPHERD BAND, şi sambătă (10 iunie) - JAMES HUNTER, THE FABULOUS THUNDERBIRDS, THE MAGPIE SALUTE, VINTAGE TROUBLE, GOV'T MULE. Serios? Când am auzit numele lui K.W. Shepherd şi al Sudiştilor de la Gov’t Mule, pe noi, hobbiţii, au început să ne ia frisoanele, mai ales că, anul trecut încheiam recenzia cam aşa: ‘Cu siguranţă voi reveni la Grolloo ba, mai mult, deja mă frământă o nelinişte... dată fiind înălţimea la care prima ediţie a ridicat ştacheta în ceea ce priveşte selecţia performerilor, cu ce mă vor suprinde în 2017?’. După cum se poate vedea temerile mele au fost nefondate, iar lista interpreţilor menţionată mai sus mă contrazice fără drept de apel şi a justificat quest-ul tandemului. Mai este un aspect ce nu trebuie uitat: publicul olandez este un mare iubitor de Blues, iar acest ataşament se reflectă şi în lipsa de inhibiţii în comunicarea cu doi români rătăciţi ‘prin peisaj’... doi hobbiţi exotici care sunt adoptaţi fără rezerve de ceilalţi 14,998, ceea ce a contribuit fundamental la valoarea experienţei în ansamblu! Bon, staţi niţel, că ne despărţim, eu cu elfa mea scandinavă (nu i-am verificat ascuţimea urechilor) de la pub-ul local, responsabila cu aprovizionarea cu Smirnoff (gusturi îndoielnice în această privinţă a olandezilor), iar hobbitul Mircea, poreclit de localnice “The Ice-Cream Eater”, cu bucălatele sale gnomiţe care îi explică răbdătoare reţetele de preparare domestice a îngheţatei. Aşa cum ziceam însă, am pierdut bătălia, nu le-am terminat de această dată, nici eu nici el stocurile, iar motivul pentru care readuc subiectul în discuţie este cel al analogiei dintre festival şi îngheţată (cu vodca nu ţinea figura căci orice aromă i-ai adăuga este artificială..., iar Blues-ul nu e).

Hai cu Festivalul. Abordarea nu va fi una cronologică ci una privită ca două mostre de îngheţată unice pe care ni le-a propus Johan Dirksen, care trebuie judecate ca un tasting menu complementar astfel încât fiecare să îşi extragă aromele favorite. Cornetele acestora, cântările de deschidere, au fost reprezentate de WALTER "WOLFMAN" WASHINGTON & THE ROADMASTERS (vineri) şi, respectiv, de JAMES HUNTER SIX (sâmbătă). Primul a apărut în formula Walter "Wolfman" Washington (chitară, voce) & grupul compus din James Carpenter (saxofon, voce), John Cruze (bass, voce), Antonio Gambrell (trompetă), Greg Hicks (trombon), Kevin O'Day (baterie), iar al doilea s-a prezentat în componenţa James Hunter (chitară, voce), Andrew Kingslow (claviaturi, percuţie), Jonathan Lee (baterie), Jason Wilson (chitară bass), Lee Badau (sax bariton), Damian Hand (sax tenor). Două cornete de factură diferită, cel dintâi, Washington, provenind din tradiţia de cluburi al New Orleans-ului (l-am şi cunoscut acolo cu ani în urmă în cârciumioara în care era rezident, când i-a făcut cinste soţiei mele cu un pahar de vin... amintirea a revenit văzându-i costumul roşu în care a apărut pe scenă), cu un program entertaining ce aminteşte niţel de Bobby Blue Bland sau de George Benson, prin amestecul de R&B şi Funk (ex. “Shake Your Booty”, “Funky Thing” sau “I'm Back”), Walter 'Wolfman' Washington Grolloo ed2.jpgdar mai adecvat unei locante tradiţionale decât unui festival de mare anvergură, iar cel de sâmbătă, în principal ales (presupun) în baza faptului că a fost remarcat de Van Morrison datorită influenţelor Soul şi a vocii care trimite la Wilson Pickett şi Sam Cooke (extrase din repertoriul de concert: Chicken Switch”, “Baby (Hold On)”, “Free Your Mind”, “Baby Don't Do It”, “The Gypsy”, “Stranded” etc.). Abia în 2006, britanicul James Hunter, prin albumul său "People Gonna Talk", care a ajuns #1 in Billboard Blues Chart, nominalizat la premiile Grammy şi-a atras recunoaşterea mondială din partea criticii şi fanilor, inclusiv a unor muzicieni precum Sharon Jones sau Allen Toussaint. Concert lipsit de atractivitate din punctul meu de vedere, dublat însă din fericire - prin nevoia pe care Dirksen a simtit-o în a ranforsa acest cornet de culoare... ceva mai deschisă - de THE FABULOUS THUNDERBIRDS, formaţia de Blues-Rock texană înfiinţată în 1974. Membrii actuali: Kim Wilson (voce, muzicuţă), Johnny Moeller (chitară), Steve Gomes (bass), Kevin Anker (clape), Wes Watkins (baterie). Nu trebuie uitat că, de-a lungul anilor, în trupă s-au perindat chitarişti cu un talent extraordinar: Jimmie Vaughan (1976-1990), plecat să cânte în duo cu fratele său Stevie Ray Vaughan, după care a urmat o carieră solo, Duke Robillard (1990-1993) sau Nick Curran (2005-2007). Discul single "Tuff Enough" (prezent şi pe coloana sonoră a filmelor “Gung Ho” şi “Tough Guys”) este singurul hit din Top 40 al grupului, urcând până pe poziţia numărul 10 în Billboard Hot 100 în 1986, iar albumul cu acelaşi titlu a fost disc de platină în SUA şi de aur în multe alte ţări. The Fabulous Thunderbirds a mai bifat o premieră istorică: în seara zilei de 16 februarie 2000, a fost prima formaţie care a emis pe Internet folosind camere high-definition, iar DVD-ul "Invitation Only" reprezintă una dintre primele înregistrări multi-track high-resolution. În afara lui “Tuff Enough”, am mai putut asculta, printre altele, “My Babe”, “Wait on Time”, “I'm Sorry”, “Shame, Shame, Shame” şi “(I Know) I'm Losing You” (cover The Temptations). Trupa a fost în formă excelentă, dar eu am fost mai puţin tuşat de stilul muzical decât colegul meu, hobbitul Giurgiu, mai nostalgic de felul său. Gata, acum avem două cornete, ce punem în ele?

Răspunsul organizatorilor? Pentru fiecare dintre ele, câte două scoop-uri de îngheţată diferită care, împreună, să se subsumeze unui principiu: “Energia Blues-ului”! Vineri, dat fiind faptul că reţeta cornetului conţinea multă... cafea (Washington & Co.), s-a apelat la varietăţi deschise la culoare, infuzate cu o energie de... mentă, despre care, mărturisesc fără jenă, că nu ştiam foarte multe (şi nici nu apucasem să ascult în prealabil). Apar mai întâi pe scenă patru puşti care sugerează o îngheţată de lapte plăcută la gust, dar ubliabilă, LAURENCE JONES BAND (Laurence Jones - chitară, voce, Greg Smith - chitară bass, Phil Wilson - baterie, Benneth ‘Benny’ Holland - clape). După doar câteva secunde ne dăm seama că ne-am înşelat, porii ni se deschid, ochii ating dimensiunile unor cepe de Buzău, iar urechile ajung la diametrul farfuriilor de satelit de la NASA. Mentă în îngheţata cu lapte! Cvartetul ăsta din Sheffield a reuşit să ne lase înmărmuriţi prin degajarea de pasiune (de talent sau de coeziune a formulei Laurence Jones Grolloo ed2.jpgnu mai vorbim) pentru muzică şi pentru modul în care, aproape ireverenţios, nu au vreo jenă să atace ‘clasice’ în măsura în care consideră că pot aduce ceva în plus. Let’s Rock the Blues, Baby... British style! Bineînţeles că aflasem de palmaresul de invidiat de către orice tânăr interpret de Blues pe care Jones îl are deja la 24 de ani însă nu eram pregătiţi pentru şocul experienţei live. Să ai capacitatea să faci să vibreze aproape 15,000 de spectatori, să dialoghezi cu ei, să îi determini să te ovaţioneze când reprelucrezi piesele unei legende precum Eric Clapton (“Something's Changed”/“I Shot the Sheriff” sau “Cocaine”/“Layla”), evitate de majoritatea tinerilor muzicieni, este absolut remarcabil. Reamintesc câteva informaţii care să susţină impresiile noastre de la faţa locului: Jones a fost introdus în "Hall of Fame" al "British Blues Awards" ca urmare a câştigării "Young Artist of the Year 2014, 2015 şi 2016", apoi votat de către "European Music Awards" ca "Best European Guitarist", are patru albume la activ, fiind deseori etichetat ca "the future of the Blues", cu participări pe aceeaşi scenă cu Johnny Winter, Walter Trout, Robert Cray, Joe Bonamassa, Eric Burdon, Status Quo, Van Morrison, Jools Holland şi mulţi alţii. Aceste detalii ţin de statistică însă vă asigur că experienţa concertului a relevat o prospeţime în a face muzică care mi-a sugerat efervescenţa anilor ’60 a British Invasion, mai ales că, spre deosebire de alte vedete, Laurence nu se comportă în band-ul său ca un superstar ci este parte integrantă a acestuia, participând, cu drepturi şi responsabilităţi egale, la clădirea performanţei de ansamblu a formaţiei. În opinia mea, dacă va continua să evolueze şi să îşi conserve echilibrul odată ajuns la maturitate, are şanse reale să devină noul Clapton al Marii Britanii. Mai departe... După cvartetul lui Jones a urmat un al doilea val exploziv, oferit de americanii de la RIVAL SONS ce au intrat în scenă pe muzica Western al lui Ennio Morricone (“The Good, the Bad and the Ugly” al lui Sergio Leone), în componenţa Jay Buchanan (voce, muzicuţă), Scott Holiday (chitară, voce de acompaniament), Dave Beste (bass, voce de acompaniament), Mike Miley (baterie), Todd Ogren-Brooks (clape, percuţie, voce de acompaniament). Deşi înfiinţată doar în 2008 (Long Beach, California), Rival Sons şi-a câştigat în scurt timp renumele de a fi Johan Dirksen Grolloo ed2.jpguna dintre cele mai reprezentative trupe de Blues-Rock actuale, influenţată de muzica anilor ‘60 şi ‘70, a celor de la Led Zeppelin, The Animals şi Free, printre alţii. Muzica lor este în fapt un melanj de Rock & Roll, Blues-Rock, Funk, Glam-Rock, Rockabilly şi Soul. În anul 2011 albumul "Pressure & Time" a fost votat de revista Classic Rock al doilea album al anului (evident că au cântat la Grolloo piesa ce dă titlul albumului, dar am mai putut asculta diverse extrase de pe cele cinci albume ale lor, precum “Jordan”, “Torture”, “Open My Eyes”, “Tied Up”, ş.a.m.d.). Balls to the Wall, Man! Asta a reuşit Buchanan să ne transmită prin intermediul Blues-ului. Am avut în câteva momente senzaţia că mă aflu la legendarul concert al lui Led Zeppelin de la Madison Square Garden. Îngheţată cu aromă de... ‘iarbă’. Chapeau! Şi uite-aşa începeţi să înţelegeti de ce tandemul “giurgiubig” a pierdut bătălia, lăsând pe câmpul de luptă rezerve neconsumate de vodcă şi de îngheţată: pur si simplu, nu ne-am îndurat să plecăm din faţa scenei, iar asta a fost valabil şi pentru ce ni se pregătise în cornetul după-amiezii de sâmbătă.

Dat fiind faptul că suportul fusese construit pe o culoare mai deschisă (Hunter, Thunderbirds), Dirksen a propus două act-uri ceva mai exotice, în care ciocolata să fie prezentă mai acut în ‘îngheţata concertistică’, atât ca prezenţă scenică cât şi ca influenţe muzicale. Din nou, am fost siliţi să ne abandonăm prietenele de la standurile de profil amatoare să ne confişte jetoanele, datorită unor proiecte inedite pentru auzul unor hobbiţi din Berceni. THE MAGPIE SALUTE a fost înfiinţată în octombrie 2016 de către fostul chitarist de la trupa de Rock The Black Crowes (în anii ’90 vânduseră peste 30 de milioane de albume şi erau incluşi în diverse Top-uri 100 printre “Greatest Artists of Hard Rock”), Rich Robinson, care i-a atras şi pe foştii săi colegi de la The Black Crowes, alături de membrii formaţiei proprii Rich Robinson Band. Formaţia care a performat a fost compusă din Rich Robinson (chitară, voce), Marc Ford (chitară, voce), Sven Pipien (bass, voce), Matt Slocum (claviaturi), Joe Magistrato (tobe), Nico Bereciartua (chitară), John Hogg (voce, percuţie), Adrien Reju (backing vocals), Katrine Ottosen (backing vocals), Charity White (backing vocals). O remarcă: a fost singurul ansamblu la care vocile de acompaniament au fost plasate în prima linie a scenei şi fiecare dintre ele şi-a avut rolul bine definit în intervenţiile din cadrul anumitor linii melodice punctuale. Imaginaţi-vă o îngheţată pe bază de cafea, cu niţel whisky scoţian turnat peste granule de ciocolată neagră, imaginaţi-vă cam cum ar cânta Red Hot Chili Peppers Blues, imaginaţi-vă cum este să mănânci un desert ce te surprinde prin faptul că are în compoziţie ardei iute. Despre asta a fost vorba. Inedit, energizant şi încântător (mi-a adus aminte, fără vreo legătură directă, de un alt rocker, Mike Patton de la Faith No More şi ale sale pet-projects din Jazz sau din spaţiul Avangardei). În parte repertoriul s-a structurat pe piese din repertoriul The Black Crowes (reorchestrate), precum The Magpie Salute Grolloo ed2.jpg“Sting Me”, “Black Moon Creeping”, “P.25 London”, “Sometimes Salvation”, “Twice as Hard” sau “Remedy”, pigmentate cu cover-uri care au baleiat stilistic dinspre Pop spre Funk (“Omission” - Hookah Brown, “Shalimar Dreams” - Marc Ford & The Neptune Blues Club, “War Drums” – War, “Rollin' Over” - Small Faces, “Every Picture Tells A Story” - Rod Stewart). Au urmat VINTAGE TROUBLE, alt nume de care nu aveam habar, formaţie de R&B din Los Angeles (California), înfiinţată în 2010 de patru prieteni, care a înregistrat trei albume şi al cărei sound aminteşte de anii ’50-’60 şi de artişti de Blues şi Rock cum ar fi The Rolling Stones, Chuck Berry şi The Animals, fiind catalogată ca "Retro". Apropo de influenţele europene, sincer, nu prea le-am detectat în piese precum “Run Like A River”, “Hound Dog”, “Sorry” sau “Total Strangers”, dar, în fine... Vintage Trouble au urcat pe scenă în componenţa originală: Ty Taylor (voce, trombon), Nalle Colt (chitară), Rick Barrio Dill (bass), Richard Danielson (tobe), şi a reuşit să ofere un divertisment de bună calitate, mai puţin legat de Blues, dar care argumentează, apropo de versatilitatea lor, de ce au fost aleşi să cânte în deschidere la Bon Jovi, The Who, AC/DC sau The Rolling Stones, sau de ce au apărut pe afişele festivalurilor de la Glastonbury, Coachella sau Bonnaroo. În timp ce colegul şi prietenul Mircea surfa în cort pe valul “Retro”, dând din cap nostalgic în faţa scenei, eu am optat să îmi conserv forţele pentru vedetele serii şi să-mi găsesc locul pe o băncuţă pentru a îmi exersa talentele de hobbit-Don Juan faţă de o demoazelă dependentă de bere (vă asigur că nu avea cu mult peste 70 de ani) într-un dialog tipic festivalurilor de Blues în care cancerul lui Walter Trout s-a amestecat în discuţie cu sinuzita mea şi cu recomandările ei scrise legate de nişte pastile-minune pe bază de cannabis. Venirea orcului-soţ/patriarh mi-a ruinat idila astfel încât m-am cărat să iau autografe de la Haynes & Co. Concluzie: Vintage Trouble a avut un show extrem de bine pus la punct şi de entertaining, ascultat de mine în mare parte pe amplificarea exterioară, dar care, simplu, nu e... pe strada mea (personal, sunt sătul de obstinaţia, inclusiv a label-ului Blue Note, de a încerca să se realizeze conexiuni pe filiera Soul între R&B cu Blues-ul, de la Otis Redding la James Brown), dar asta nu înseamnă că multe mii de oameni nu s-au bucurat de el. O îngheţată revigorantă cu aromă tradiţională gen... Louisiana Hot Barbecue Sauce.

Se lasă seara la Grolloo şi se pregătesc topping-urile pentru îngheţatele ‘blues-istice’ îngurgitate deja în cantităţi mai mult decât îndestulătoare de către cei doi hobbiţi rătăciţi printre canale. Super-starurile. Vineri, 20:15. KENNY WAYNE SHEPHERD BAND. Începând cu anul 1995, Shepherd, ginerele actorului Mel Gibson, a avut şapte discuri single în Top 10 şi deţine recordul pentru albumul cu cea mai lungă prezenţă în Billboard Blues Charts cu "Trouble Is..." (‘97). Chitaristul Kenny Wayne Shepherd este autodidact şi nu ştie să citească notele! Pe scena festivalului au urcat: Kenny Wayne Shepherd (chitară, voce), Noah Hunt (voce), Chris Layton (baterie), Tommy Shannon (chitară bass). Nu am ce să reproşez programului în ansamblu care a inclus piese de pe diversele sale albume, începând cu debutul “Ledbetter Heights” din 1995, şi continuând cu “Trouble Is...”/1997, “Live On”/1999, Warren Hayes (Gov't Mule) Grolloo ed2.jpg“How I Go”/2011 şi “Goin’ Home”/2014 (EP). Varietatea de piese personale din set-list nu a fost nici ea lipsită de interes (“Deja Voodoo”, “Born With a Broken Heart”, “Never Lookin' Back”, “Blue on Black”, “Shotgun Blues”, “True Lies”, “Heat of the Sun”, etc.), mai ales în condiţiile în care am fost gratificaţi şi cu un număr rezonabil de cover-uri (“The House Is Rocking” - Stevie Ray Vaughan, “Talk to Me Baby” - Elmore James, “Woke Up This Morning” - B.B. King, “You Done Lost Your Good Thing Now” - B.B. King, sau “Voodoo Child (Slight Return)” - The Jimi Hendrix Experience). Problema este că ascultătorii pasionaţi de Blues vor să simtă că se pune suflet în muzică, indiferent că aceasta emană bucurie sau tristeţe, nostalgie sau revoltă. Ori Shepherd a ales să îşi structureze concertul ca pe un hamburger în care ne-a servit, la început şi la final, două bucăţi de chiflă asezonate cu o felie de castravete şi vreo două tomate, fără legătură cu ‘îngheţata’, care să ne demonstreze/sublinieze virtuozitatea sa (personal, sunt sătul de tehnicieni robotici care, odată cu trecerea anilor uită de ce cântă, preocupaţi fiind în mod narcisistic de îmbunătăţirea propriilor abilităţi, precum Malmsteen sau Bonamassa), rămânându-i nu cu mult peste 30 de minute, la mijloc, să arate, prin intermediul compoziţiilor proprii, că pune suflet în muzica pe care o face. Continuând să îl consider pe KWS un talent formidabil, am fost dezamăgit per ansamblu de prestaţia mediocră susţinută datorită unei abordări neadecvate în faţa unui public entuziast care a decis, totuşi, să îl ierte, preferând să halească ‘chifteaua’ fără pâine şi să îşi reamintească en-passant de Hendrix. Sâmbătă, 22:00. Al doilea topping. GOV'T MULE (în componenţă: Warren Haynes – chitară, voce, Matt Abts – percuţie, voce, Danny Louis – clape, chitară, trompetă, Jorgen Carlsson – bass). Despre ce vorbim? Despre ‘ză mazăr end ză fazăr of Southern Blues-Rock’-ului actual cu o ascendenţă ilustră în The Allman Brothers Band. Au cântat în festival, printre altele, “Mule”, “Thorazine Shuffle”, “Stone Cold Rage”, “Revolution Come, Revolution Go”, plus cover-uri din repertoriul The Allman Brothers Band precum “Come and Go Blues”, “Dreams”, “Kind of Bird”, “Soulshine”, dar au făcut-o într-un mod atât de leşinat încât aveam impresia cu Mircea că asistăm la o ediţie a “Crizantemei de Aur” susţinută în Berceni. Doar bisul, “Railroad Boy”, ne-a adus aminte de spiritul Sudist care i-a făcut celebri dar... prea târziu, deoarece mii de spectatori îşi luaseră dezamăgiţi tălpăşiţa, iar hobbiţii îşi savurau ultima îngheţată/vodcă pe jetoane în faţa budelor ecologice de la intrarea în incinta festivalului. Dezastruos! Poate n-om fi noi cei mai competenţi analişti a fenomenului Blues însă, accidental, ne-am intersectat cu unul dintre muzicienii frontlineri din eveniment şi care, neştiind că mai scriem şi cronici (din acest motiv nici nu îi dăm numele), ne-a răspuns franc, printr-un singur cuvânt, la întrebarea legată de cum i s-a părut concertul Gov’t Mulelor: Boring!. Am lăsat la final surpriza de vineri noaptea, o adăugare trecută în program cu doar câteva săptămâni înainte de festival, BUDDY GUY. Că topping-urile s-au dovedit a fi de cacao nu ne mai interesa întrucât porţiile de îngheţată, calitatea şi varietatea ingredientelor (Jones, Magpie, Rival Sons, Vintage) au meritat cu vârf şi îndesat deplasarea, ba chiar luând în calcul şi experienţele mai mult sau mai puţin fericite cu KWS sau cu Mulele (mi-au semnat toate pe disc, OK, e un plus... când naiba o să fie ei invitaţi să cânte în “Pasărea măiastră”?), dar Guy a fost un REGAL 100% de BLUES, în care a justificat în mod magnific ceea ce declara cu ani în urmă: “I worry a lot about the legacy of Muddy, Wolf, and all the guys who created this stuff, I want people to remember them... One of the last things Muddy Waters told me—when I found Buddy Guy Grolloo ed2.jpgout how ill he was, I gave him a call and said, ‘I'm on my way to your house.’ And he said, ‘Don't come out here, I'm doing all right. Just keep the damn blues alive.’ They all told me that if they left here before I did, then everything was going to be on my shoulders. So as long as I'm here, I'm going to do whatever I can to keep it alive.”. Trei aspecte distincte trebuie luate în seamă când ne gândim cât suflet pune acest artist în ceea ce face. 1.) Muzica în sine şi respectul pentru creatorii din aceeaşi nişă artistică ca şi el. Cred că o baleiere a repertoriului său de concert în care combină propriile compoziţii cu standarde sau piese ale unor colegi de breaslă (majoritatea deja, din păcate, trecuţi pe lumea cealaltă), reprezintă un argument suficient: “Damn Right I've Got the Blues”, “Hoochie Coochie Man” (Willie Dixon & Memphis Slim), “She's Nineteen Years Old” (Muddy Waters)/“Hoodoo Man Blues” (Junior Wells), “Grits Ain't Groceries” (Little Milton), “Five Long Years” (Eddie Boyd), “I Just Want to Make Love to You” (Willie Dixon), “Feels Like Rain” (John Hiatt), “Boom Boom, Boom Boom” (John Lee Hooker)/“Sweet Sixteen” (B.B.King), “Born to Play Guitar”, “Sister's Milking the Bull”, “Have You Ever Loved A Woman” (Freddie King). 2.) Respectul pentru public prin intermediul Blues-ului. Niciodată nu am avut până în acea seară de vineri şansa să ascult peste 10,000 de oameni cântând împreună cu muzicianul de pe scenă nu un vers, ci strofe întregi din piese de Blues. Niciodată nu a am văzut un artist mai dornic să dialogheze cu publicul în detrimentul promovării propriei creaţii. Buddy Guy a vorbit aproape la fel de mult pe cât a cântat, comunicând permanent cu spectatorii, oferindu-le acestora o lecţie uluitoare despre cum diversele genuri şi stiluri moderne muzicale s-au născut din Blues, de la Funk sau Rock şi până la Rap şi Hip-Hop... cu exemplificări live. 3.) Grija şi respectul pentru transmiterea spiritului Blues-ului către generaţiile următoare de muzicieni talentaţi. La statutul său, Buddy Guy putea să îl invite pe scenă pe Haynes sau pe Shepherd însă a preferat să îl cheme pe newcomer-ul britanic Laurence Jones, alături de care şi-a sacrificat din propriul program mai mult de 20 de minute, lăsându-se antrenat de entuziasmul acestuia într-un jam-session siderant în care au interpretat împreună “Have You Ever Loved A Woman” (Freddie King- Eric Clapton), “Miss You” (The Rolling Stones) şi “Strange Brew” (Cream). Mai mult, i-a lăsat finalul tânărului, retrăgându-se în spate şi oferindu-i posibilitatea lui Jones să încheie el show-ul cu “Gypsy Queen” al lui Santana, susţinut de întreaga trupă a lui... Guy. Toate aceste trei aspecte... combinate de veteranul muzician din Chicago într-un singur concert hiper-atractiv. WOW! Fie şi doar pentru acest eveniment singular şi aventura hobbiţilor printre olandezii nezburători şi ale lor portocale mecanice ar fi meritat.

Uite-aşa, ghiftuiţi în minţi şi suflete de atâta Blues, bătrâneii de noi ne-am retras în culcuş cu gândul la reîntoarcerea în Hobbiton..., dar cu promisiunea făcută reciproc că, dacă vom avea bani să plătim între timp tributul lui Sauron (să vedem ce taxe mai inventează împreună cu Nazgûliţele), şi în 2018 vom fi prezenţi la Grolloo. Credeţi că povestea s-a încheiat? Vă înşelaţi. Duminică spre prânz, check-out la hotel cu ajutorul fermecătoarei blonde Charlotte, eu la pipat în faţa hotelului, iar Mircea în lobby-ul recepţiei asteptând răbdători maşina de transfer. Văz eu cu coada ochiului că trece pe langă mine un puşti îmbrăcat anodin ce aduce cu Laurence Jones, dar nu-i dau mare atenţie. Revenit însă în hol, îl văd pe Laurence Jones si Mircea Giurgiu Grolloo ed2.jpghobbitul Mircea Giurgiu că se transformă în... Gollum (firele de păr din lateralele ţestei ‘electrocutate’, ochii ieşiţi din orbite ca la melc şi mesaje telepatice de tip “My precioussss...”). În doi timpi şi trei mişcări, colegul meu sechestrează întreg grupul lui Jones (şi o zic la propriu căci sunt incluşi aici şi şoferii, prietenele şoferilor, basistul, amici din gaşcă, tot, tot, tot) şi îi ia la întrebări. Tinerii, de o politeţe britanică lăudabilă, ne răspund degajat, îşi fac poze cu noi, mai ales când află de unde suntem şi că ne vom revedea la începutul lui septembrie la Tulcea la Festivalul “dichis’n’Blues”. Ca atare, ne reîntâlnim la Tulcea pe 1 şi 2 septembrie, ce promite o nouă experienţă memorabilă după cea de anul trecut cu Billy Branch. Eveniment ce nu trebuie ratat, mai ales că va concerta şi Angela Brown, o vocalistă de Blues extrem de entertaining, acompaniată de o trupă mixtă de muzicieni germano-grecească. Ne vedem în Delta noastră! Poate au şi îngheţată. Până atunci, să ne mai îngrijim de grădină, de plata întreţinerii, de achiziţiile de detergent de uz casnic, mulţumindu-ne, în calitate de hobbiţi de Berceni cu plăcerea audiţiei la vreme de seară, pe discuri, a înregistrărilor care ne-au rămas în minte cu Kenny Wayne Shepherd şi cu Gov’t Mule (nu cele de cacao din festival). Laurence Jones în schimb, ţine minte... două cuvinte din partea noastră: “our precioussss...”!

IOAN BIG
10 iulie 2017

Documentare: Mircea Giurgiu. Foto: Ioan Big


Evanescence – super concert la București pe 29 iunie 2017

Foto Sede Vacante.jpgLa orele 19:00, Bucureștiul se topea în temperaturi ridicate de vară, dar în ciuda celor 37 de grade, o mulțime de oameni se adunaseră deja în parcul Carol, la intrarea în Arenele Romane. Timp de mai bine de o oră Arenele au fost animate de circulația celor deja prezenți sau a celor care încă soseau, fiind fie în căutarea unei băuturi reci, fie a unui loc în care să evite cât mai bine căldura, în așteptarea începerii evenimentului. Pentru mine, vremea a trecut surprinzător de repede, căci am nimerit întâmplător lângă mama lui Michael Tiko (chitară și voce), de la Sede Vacante (Grecia) – formația care avea să cânte prima în deschidere. Am discutat cu mama cântărețului, care mi-a povestit, într-o engleză foarte bună, cum Tiko își începuse activitatea muzicală încă de mic, învățând să cânte la mai multe instrumente, preferatul rămânând însă chitara. Mi-a spus că îi place Bucureștiul, vizitându-l în cele trei zile pe care le petrecuse în capitală. La ora 20:15, Sede Vacante au intrat pe scenă, deschizând cu piesa Hate Eternal, Tiko cântând alături de frumoasa Constantine Alex (voce).

Foto Fall Has Come.jpgFall Has Come (Italia) și-au început reprezentația de la ora 21:00, animând și antrenând publicul. Energia solistului Enrico și a celorlalți membri ai trupei s-a răspândit și peste spectatori, venind de hac căldurii care îi moleșise pe unii. Stilul muzical, prezența scenică și interpretarea cântecelor au fost răsplătite cu multe aplauze și urale. Aproape de ora 22:00, publicul umplea aproape în întregime Arenele, așteptând intrarea formației americane Evanescence.

Everybody’s Fool, de pe albumul Fallen (2003), a fost piesa de început a celor de la Evanescence, care au fost întâmpinați de aplauze zgomotoase și urale din partea mulțimii. Spectacolul de lumini precum și reprezentația muzicală excepțională a formației au închegat o atmosferă inedită, armonizând întregul public într-un puls general. Repertoriul – din care nu au lipsit hit-urile ce au consacrat formația, precum Bring Me to Life (Fallen) – a făcut o legătură între melodiile de pe albumele Fallen (2003), The Open Door (2006) și Evanescence (2011), Foto Fall Has Come.jpgdemonstrând că pauza lungă și schimbările de compoziție prin care a trecut trupa nu au afectat calitatea și stilul prin care s-a remarcat formația la începutul mileniului. Practic, această legătură este realizată de singurul membru din formula originală, Amy Lee (voce și pian), despre care majoritatea fanilor consioderă că reprezintă esența formației (atât prin contribuția pe care o are în calitate de compozitor, cât și prin inconfundabila voce de mezzo-soprană). În consecință, numele solistei și nu cel al formației s-a desprins de pe buzele publicului, fiind scandat cu multă energie în timpul concertului. Alături de Amy Lee, fanii au cântat melodiile îndrăgite, precum Going Under (Fallen), Lithium (The Open Door) sau Bring Me to Life (Fallen) – piesă al cărei videoclip a fost filmat chiar la București, după cum a declarat solista, povestind publicului de ce România ocupă „un loc special” atât în istoria cât și în ”inima” formației. Prezența scenică a solistei a fost plină de energie, antrenând publicul în timpul melodiilor și părând să umple spațiul prin mișcare. În timpul concertelor, Foto Amy Lee Evanescence.jpgAmy Lee se dedică cu totul reprezentației, cântând și prin gesturi și mimică – chiar și atunci interpretează piese întregi la pian, energia pe care o răspândește nu dispare. Performanța vocală a cântăreței a rămas la înălțime, prin îmbinarea notelor ușoare, acompaniate de pian, cu bucățile muzicale puternice și metalice ale refrenelor – toate acestea nuanțate de timbrul deosebit al artistei, care îmbracă piesele într-o aură misterioasă și caldă, delicată, dar cu o intensitate interioară. Această armonizare a diferitelor stiluri a fost cel mai bine simțită în piese precum Imaginary (Fallen), Your Star (The Open Door) sau Whisper (Fallen), de pe primele albume, pe când cântecele de pe albumul Evanescence (Made of Stone, Say You Will sau What You Want) au surprins mai bine forța stilului muzical al formației. Melodia My Immortal (Fallen) – care s-a bucurat de un succes la fel de mare ca Bring Me to Life – a reprezentat un moment emoționant, către finalul concertului, când publicul a cântat alături de Amy Lee, aprinzând Arenele cu lumina lanternelor. Spectacolul s-a încheiat cu piesa Dissapear (Evanescence), iar membrii formației s-au retras de pe scenă în aplauzele fanilor.

Foto Evanescence.jpg

Maria Bumbar
3 iulie 2017

Credit foto: Florin Matinca (Metalhead.ro)


Dor de anii tinereţii!

Ca pe vremuri: Compact, Cristi Minculescu & Iris și Holograf

Un eveniment Sublime organizat aşa cum trebuie. 15 iunie 2017, o călătorie în timpul trecut al tinereţii noastre. Trei nume de legendă ale rockului românesc ne-au readus emoţia şi bucuria unui concert de odinioară. Muzica lor de atunci era clipa de libertate permisă. Era momentul în care, mai marii zilei închideau ochii. Ei, treceau cu vederea. Noi, supravieţuiam. Ca pe vremuri însemna speranţa de libertate a fiecăruia dintre noi şi numai muzica rock ne-a putut dinamiza în acest conflict cu sistemul totalitar. Un sistem apus, al cărui metehne încă ne mai dau târcoale, politicienii fiind prada cea mai vulnerabilă din toată societatea românească. Lăcomia, înavuţirea cu orice preţ şi corupţia sunt defectele ce alimentează balastul cu care ne ţin legaţi de trecutul sumbru şi de care avem şanse mici pentru eradicare pe cale legală. Poate că, pe cale biologică se vor stinge aceste tare ale societăţii şi copiii sau nepoţii noştri, încă rămaşi în ţară, vor avea şansa lor.

Compact 2017.jpgInternet nu exista în acele vremuri, iar mijloacele de informare erau extrem de puţine. Rudele, prietenii fugiţi din ţară, aviatorii, şoferii de tir sau marinarii făceau tot ce puteau şi aduceau single-uri, vinyl-uri, casete audio şi video, reviste, cărţi, scule audio, video, blugi, ţigări şi alte "efecte" occidentale. Era puţin, extrem de puţin, însă ceva răzbătea prin cortina de fier! Aşa s-a ajuns totuşi la rock. Acum în 2017, mai mult de 5.000 de nostalgici s-au arătat încântaţi de cele cinci ore de show românesc sută la sută. Cei trei mari solişti ai rockului nostru au fost la înălţimea evenimentului, cu o menţiune specială pentru Paul Ciuci, pe care lejeritatea compoziţiilor pop rock ale grupului clujean, l-a ajutat să câştige simpatii nebănuite. Alegerea pieselor din recital, mi s-a părut a fi foarte inspirată, grupul punându-şi amprenta rock încă de la început: "Jocul ielelor". Au continuat cu marile hituri, într-o notă expresiv-melancolică: "Fata din vis", "Ești totul pentru mine", "Mi-e tare dor de tine", "Un alt început", şi-au plâns colegii în "Cărare peste timp", dar au cântat şi o piesă relativ nouă, "Zâmbetul din ochii tăi". Un recital foarte bun cu mare priză la public.

Iris 2017b.jpgIndiscutabil, Cristi Minculescu este IRIS! Floare de iris am putea spune! După complicata operaţie de transplant de ficat şi după revenirea în grup, pare că se simte foarte bine, este în apele lui şi procentul de 60% pe care-l deţine din încasările grupului îi motivează continuitatea. Marile hituri IRIS, "La popas", "Strada ta", "Cine mă strigă în noapte", "Somn bizar", "Pe ape", "Floare de Iris" şi mai ales compoziţia lui Cristi Minculescu, "Baby", au entuziasmat audienţa, ridicând o ştachetă greu de trecut pentru holografi. Însă aici a intervenit surpriza organizatorilor, ţinută bine sub tăcere, mă refer desigur la chitaristul Nuţu Olteanu, membru fondator al grupului IRIS (alături de Nelu Dumitrescu şi Emil Lechinţeanu). Un "pion" otrăvit, ar spune cârcotaşii de serviciu, noi rămânând la ideea că toate grupurile Rock care se respectă, trebuie să aibă cel puţin un chitarist de talia lui Nuţu Olteanu. Holograf 2017.jpgRecitalul Holograf a fost cel mai bine pus la punct, demonstrând că evoluţia, - Vedere de la Costineşti (Sala Palatului 20 martie 2017) -, a fost o reuşită, ce se justifica a fi, repetată. Printre piesele oferite s-au aflat: "Mașina timpului", "Ai o oră să te distrezi", "Mafia", "Stai în poala mea", însă "Și băieții plâng", "Dragostea mea", "Umbre pe cer", "Vreau o minune", şi bineînţeles, "Banii vorbesc". Dedicaţia "Vine o zi", a fost un omagiu adus muzicienilor dispăruţi prematur, foşti componenţi ai celor trei trupe: Mihai Coman (Holograf), Teo Peter (Compact), Emil Laghia (Compact) şi Marti Popescu (Iris). Un show memorabil, încheiat cu toţi muzicienii alături pe scena Arenelor Romane, mai plină ca niciodata.

Nu pot aprecia în niciun fel prestaţia copiiilor din deschiderea evenimentului, mai ales că, sunetul le-a fost defavorabil şi frăgezimea interpretării nu le-a descris (încă) personalitatea. Ei s-au numit Wings of Hope (de ce nu pe româneşte, Aripile speranţei?) şi sunt creditaţi de un Cristian Hrubăreţ, ca "o promisiune în muzica noastră, care va ajunge în curând în liga întâi a rock-ului românesc”. Clar, ştie ceva ce încă nu am aflat. Cu certititudine însă, mai putem spune că, Cristi Dumitrescu este un muzician de mare viitor, aşa cum s-au dovedit şi talentaţii (chitarişti), Marius Pop şi Vladimir Pocorschi, vlăstare cu ascendenţă aristocratică în rockul românesc. Cine ştie, probabil că la o altă ediţie. Ca pe vremuri, trupe ca Phoenix, Celelalte Cuvinte, Pro Musica, Timpuri Noi, Semnal M, Cargo, încă active, vor coagula şi alte dueluri tată-fiu, mult gustate de public şi mărturii ale statorniciei rockului mioritic în spaţiul nostru drag, carpato-danubiano-pontic.

Ca pe vremuri, un spectacol maraton, frumos, emoţional până la lacrimi, irepetabil. Cui nu îi e dor de anii tinereţii? Conceptul evenimentului, bine gândit şi pus în practică, sunt convins că va deveni itinerant şi, o dată cu realizarea blu-ray-ului necesar, va repune rockul românesc în mainstreamul acaparat de falşi idoli de carton (şi ai lor producători), fără putinţa de-a fi (cumva, vreodată) parte a istoriei muzicale româneşti. Un moment istoric, prins de cei care au rămas până la sfârşitul evenimentului, a fost interpretarea marelui hit Compact, Cântec pentru prieteni, unde măsura talentului fiecăruia a putut oferi o încheiere plină de emoţie şi nostalgie pentru frumoşii ani ai tinereţii tuturor celor prezenţi, copii, nepoţi, părinţi sau bunici.

"Când eram tineri era o concurenţă, aveam concert la Sala Polivalentă, sala era arhiplină, era o nebunie. Asta a dus la progres!". ("Megastarul" Leluţ Vasilescu)

Lili Cristian
21 iunie 2017

Foto: Alexandru Grama


DEEP PURPLE - The long goodbye Tour (ROMEXPO,13 mai 2017)

"La barza chioară îi face Dumnezeu cuib" - Vechi proverb românesc

Deep Purple 2017.jpgPoate vi se pare ciudat de ce am început recenzia mea așa. Rațiunea este foarte simplă - ne-am aflat în puținele ocazii în care o formație de mare calibru ne onorează să-și înceapă (poate ultimul turneu!), la București. I-am văzut pe Deep Purple de fiecare dată când au fost București și nu aș fi putut să ratez această, poate ultimă ocazie, de a-i mai vedea. Ian Gillan, Roger Glover, Ian Paice, Don Airey și Steve Morse ne-au dovedit, dacă mai era cazul, marea lor clasă. Trebuie să fiu cinstit să spun că aveam unele îndoieli, dată fiind suma vârstei interpreților (340 de ani), cu Gillan și Glover în zona de 70+, ca și mine, mai "tinerii" Airey și Paice, cu numai 68 de ani și "mezinul" Morse de 62 de ani, că vor putea duce, la nivel maxim, un concert așa de lung. Îmi pare foarte bine că m-au contrazis!

Turneul se dorește a fi nu numai un turneu de promovare al ultimului lor album, "InFinite" (2017), dar și "The long goodbye Tour". Cum în viața mea am mai auzit de astea, s-ar putea dacă vor fi sănătoși, să mai avem un turneu "The real goodbye". Concertul a avut două opening acts: formația românească Trooper, o abonată la concerte de acest gen și formația canadiană din Ontario, Monster Truck. Deși la început de drum (s-au înființat în 2009), canadienii nu s-au făcut de râs, ba dimpotrivă, prestația lor ne-a bucurat și ne-a pregătit pentru marele eveniment. Cu două EP-uri și 2 albume lansate, cu un premiu JUNO în 2013 - "Breakthrough Group of The Year", au fost, după părerea mea, o alegere inspirată. Concertul Deep Purple a început cu un excerpt din Gustav Holst - The Planets Op.32 după care s-a intrat direct "în pâine", cu "Time for Bedlam" din albumul "InFinite" (premieră mondială live!). De fapt, așa cum veţi găsi și în informațiile din setlist-ul de mai jos, toate celelalte melodii din noul album au fost premiere mondiale live, și anume: Johnny's Band; The Surprising; Bird of Prey. Restul de hituri Purple, cum ar fi: Fireball, Bloodsucker, Strange kind of woman, Lazy, Hell to pay, Perfect strangers, Space truckin', Smoke on the water, Highway star şi Black night au sunat impecabil. Instrumentiștii au fost perfecți, unora dintre ei dânduli-se ocazia să prezinte solo-uri generoase (vezi setlist-ul), dar nu pot spune că Steve Morse și Ian Paice nu au avut momentele lor de strălucire.

Deep Purple 2017 1.jpgPrima dragoste nu se uită! Mă refer la includerea în concert a compoziției lui Joe South, mare succes Billy Joe Royal, PRIMUL SINGLE al grupului, care a ocupat în septembrie 1968, #4 în topul american și #2 in topul canadian, fără a se clasa în topul britanic! Curiozitatea este că deși Deep Purple este un grup britanic, primele poziţii în topuri le-a avut numai în SUA. În afara discului single menționat mai sus, au mai fost albumul "The shades of Deep Purple" US #24 oct. 1968, un cover Neil Diamond "Kentucky woman" single US#38 dec.1968, albumul "The book of Taliesyn" US# 54 feb.1969, "River deep, mountain high", cover Ike & Tina Turner, single US#53 feb.1969 și albumul "Deep Purple" US #162 iul.1969. S-au mai clasat pe poziții mai modeste, doar în SUA, în anul 1969, "Emmaretta" și "Hallelujah". Prima clasare în parada britanică s-a produs cu albumul "Concerto for Group and Orchestra" UK #26 ian. 1970. Acest album s-a clasat totuși și în SUA, dar pe o poziție mult mai modestă, #149. Pentru o informare ceva mai completă am să menționez discurile single care au ocupat o poziție în Top Ten-ul britanic: Black night și Speed king #2 în 1970, Strange kind of woman #8 în 1971. Oricât de curios li s-ar părea iubitorilor muzicii lui Deep Purple, "Child in time", lansată în 1971, nu s-a clasat în nici un top important de pe mapamond, ocupând doar #10 în topul din Olanda. În cele de mai jos, cu ocazia prezentării setlist-ului, conform bunului/prostului meu obicei (cum vreți să-l considerați!) voi face referiri, la fiecare melodie, cu precizarea pe care album a fost editată, pentru cei care au curiozitatea de a se convinge că nu întotdeauna o melodie sună / trebuie să sune la fel.

SETLIST

Deep Purple 2017 2.jpg1. Time for Bedlam (live premiere) Infinite 2017;

2. Fireball - Fireball 1970. Single 1971, 24 Carat Purple 1975, Deepest Purple: The The Deep Purple Singles A's & B's 1978, Very Best Of Deep Purple 1980, Deep Purple 1984, Live in Denmark '72 1990, The Deep Purple Anthology 1991, Fireball 1996, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004;

3. Bloodsucker - Deep Purple in rock 1970. The Deep Purple Anthology 1991, Battle Of The Dragons 2004, The BBC sessions 1968-1970 2011;

4. Strange kind of woman - Single 1971. Made in Japan 1972, The Deep Purple Singles A's & B's 1978, 24 Carat Purple 1975, Deepest Purple: The Very Best Of Deep Purple 1980, In concert 1980, Deep Purple 1984, Live in Denmark '72 1990, The Deep Purple Anthology 1991, Fireball  1996, The very best of Deep Purple 2000;

5. Johnny's band (live premiere) Infinite 2017;

6. Uncommon man - Now what? 2013. Osaka 201, Time for Bedlam 2017;

7. The well-dressed guitar - Battle Of The Dragons 2004. Deep Purple & Alice Cooper -The Purple horror show 2006, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011, From the setting sun... in Wacken 2015, ...To the rising sun (In Tokyo) 2015;

8. The surprising (live premiere) - Infinite 2017;

9. Lazy - Machine head 1972 Single. Made in Japan 1972,  In concert 1980, Nobody's perfect 1988, Live in Denmark '72 1990, In The Absence Of Pink - Knebworth '85 1991, Battle Of The Dragons 2004, Come hell or high water 1994, Live at Montreux 2006, They all came down to Montreux 2007, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011, Perfect strangers - Live 2013;

10. Birds of prey (live premiere) - Infinite 2017;

11. Hell to pay - Single 2013. ...To the rising sun (In Tokyo) 2015, From the setting sun... in Wacken 2015, Collectors package 2015;

12. Don Airey keyboard solo (cu un fragment din "Rapsodia Română" de George Enescu);

13. Perfect strangers - Perfect strangers 1984. Perfect strangers 1985(UK), Nobody's perfect 1988, Knockin' at the your back door: The best of Deep Purple in the 80's 1991, 30: Very best of 1998 Battle Of The Dragons 2004, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011, Perfect strangers - Live 2013;

14. Space truckin' - Machine head 1972, Made in Japan 1972, When we rock, we rock and when we roll, we roll 1978, Deepest Purple: The Very Best Of Deep Purple 1980, In concert 1980, Deep Purple 1984, Greatest Purple 1985, Live in Denmark '72 1990, In The Absence Of Pink - Knebworth '85 1991, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011;

15. Smoke on the water - Machine head 1972. Single 1973 (US), Single (FR) 1973, 24 Carat Purple 1975, Last concert in Japan 1977, When we rock, we rock and when we roll, we roll 1978, Deepest Purple: The Very Best Of Deep Purple 1980, Live in London 1982, Nobody's perfect 1988, The Deep Purple Anthology 1991, In The Absence Of Pink - Knebworth '85 1991, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004, Battle Of The Dragons 2004, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011;

Notă: Discul single "Smoke on the water" care a ocupat US #4 în luna august 1973 este singurul single de aur al grupului în SUA.

Encore:

16. Highway star - Machine head 1972. Made in Japan 1972, Last concert in Japan 1977, When we rock, we rock and when we roll, we roll 1978, Deepest Purple: The Very Best Of Deep Purple 1980, In concert 1980, Nobody's perfect 1988, Live in Denmark '72 1990, In The Absence Of Pink - Knebworth '85 1991, The Deep Purple Anthology 1991, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011;

17. Hush (Joe South cover) - Shades of Deep Purple 1968. The Deep Purple Singles A's & B's 1978, Nobody's perfect 1988, When we rock, we rock and when we roll, we roll 1978, The Deep Purple Anthology 1991, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004, The BBC sessions 1968-1970 2011, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011;

18. Roger Glover bass solo;

19. Black night - Single 1970. The Deep Purple Singles A's & B's 1978, Deepest Purple: The Very Best Of Deep Purple 1980, 24 Carat Purple 1975, Scandinavian nights (Live in Stockholm 1970), Deep Purple 1984, Greatest Purple 1985, Nobody's perfect 1988, Live in Denmark '72, 1990 In The Absence Of Pink - Knebworth '85 1991, The Deep Purple Anthology 1991, The very best of Deep Purple 2000, Battle Of The Dragons 2004, The BBC sessions 1968-1970 2011, Deep Purple and Orchestra – Live At Montreux 2011.

Deep Purple 3.jpg

Deep Purple, vă mulțumim! A consemnat pentru Dumneavoastră,
Mircea Giurgiu

Foto: Events


JOAN " ONE OF US" OSBORNE - Live în Hard Rock Cafe București

Joan Osborne 1.jpgAș începe prin a remarca că opera lui Bob Dylan a constituit, constituie și va constitui o inepuizabilă sursă de inspirație pentru generații de interpreți. Putem menționa o mulțime de interpreți care au înregistrat cel puțin un album complet cu melodiile sale, cum ar fi: Linda Mason, Hamilton Camp, Hugues Aufray (mai multe albume), Odetta, Dorinda Duncan, The Silkie, The Gene Norman Group (Dylan Jazz), Duane Eddy, Gotham String Quartet, Joan Baez (mai multe albume),The Hollies, The Brothers & Sisters of L.A., Rob van Dyke, Hugo Montenegro, Dave Travis, John Schroeder, (Coulson, Dean, McGuiness, Flint), The Byrds, Steven Keene, Barbara Dickson, Phil Carmen, Tim O'Brien, Steve Gibbons, Steve Howe, Jimmy LaFave (2 albume), Dejan Cukic, Michel Montecrossa (mai multe albume), Bob Hate, Gerry Murphy (2 albume), 2 of Us, Grateful Dead, Barb Jungr (3 albume), Julie Felix (2 albume), Ronald Born, Acquaraggia, Jerry Garcia, The Dylan Project (2 albume), Martyna Jakubowicz, Fernando Goin, Moses Wiggins, Maria Muldaur, Brian Ferry, Mountain, Ze Ramalho, Steve Wynn (2 albume), Ben Sidran (2 albume), J.M.Baule (mai multe albume), Judy Collins, Toli Morilla, Janet Planet (2 albume), Jef Lee Johnson, Ben Lanzetti, The Persuasions, Ernst Jansz, Winston Apple, Polo Hafer, The Starbugs, Brewster Brothers, Thea Gilmore, Denny Freeman, The Charlie Daniels Band, Francesco de Gregori, Eric Lambert, Absolutely Sweet Marie (2 albume), Dylan.Pl.

Deseori nota personală a interpretului a venit cu o valoare adaugată compoziției originale, realizând interpretări de reținut. Aș menționa doar câteva melodii și interpreți: All along the watchtower (Jimi Hendrix), This wheel's on fire (Brian Auger & The Trinity with Julie Driscoll), It takes a lot to laugh, it takes a train to cry (Martha Velez, Little Feat vocal Shaun Murphy), Love minus zero (The Walker Brothers, Rod Stewart), If you gotta go, go now (Manfred Mann), If not for you (George Harrison), Make you feel my love (Adele), Gotta serve somebody (Etta James), I'll be your baby tonight (Norah Jones), I shall be released (Gov't Mule) și lista ar putea continua.

De data aceasta, îndrăgita interpretă/compozitoare americană, Joan Osborne, de 7 ori nominalizată la Premiile Grammy, ne-a delectat cu un program muzical, majoritar dedicat lui Bob Dylan, în cadrul turneului de promovare/testare al noului album "Joan Osborne sings the songs of Bob Dylan", care după spusele artistei va fi lansat în SUA, în luna iunie a.c. Născută în Kentucky, la 8 iulie 1962, a crescut cu pasiunea pentru muzică dar, curios, ajunsă în New York, la finele deceniului 8, s-a înscris la prestigioasa școală de film din cadrul New York University. Pasiunea sa pentru muzică nu a putut-o ține departe de cluburile din downtown și a devenit o prezență populară, într-o scenă vibrantă de performeri, pe atunci necunoscuți, cum ar fi: Jeff Buckley, Chris Whitley, Blues Traveler și The Spin Doctors. În 1991, Joan Osborne și-a lansat propria casă indie de discuri, Womanly Hips, la care și-a lansat primul său al album "Soul Show", un show live înregistrat la Delta 88. În anul 1995, la Blue Gorilla Records a lansat albumul "Relish", disc triplu de platină în SUA, platină în Canada și aur în UK. Discul a ocupat #9 în SUA, #5 în Canada și UK. Extrasul single de pe album, "One of us" a ocupat # 2 în Topul Pop Billboard și #1 în Australia și Canada, fiind până în zilele noastre cel mai mare succes al artistei. Alte 3 discuri single extrase de pe acest album - St.Tereza, Right hand man și Ladder nu au mai intrat în Topul Billboard.

Succesul melodiei "One of us", precum și cel din festivalul muzical itinerant, Lilith Fair, a impus-o pe Joan Osborne publicului larg, devenind una dintre colaboratoare și/sau guest star, preferate. În anul 2003 și-a unit forțele, într-un turneu, cu "rămășițele" Grateful Dead, reunite sub numele The Dead, a cântat cu The Funk Brothers în apreciatul documentar "Standing in the shadow of Motown" (2002), a produs 2 albume ale trioului de blues, The Holmes Brothers și a "împărţit" scena cu nume mari ca: Bob Dylan, Stevie Wonder, Emmylou Harris, Patti Smith, Melissa Etheridge, Taj Mahal, Luciano Pavarotti și The Chieftains. Actualmente este și în turneu ca membră a grupului Trigger Hippy (în componența actuală, ex-bateristul Black Crowes - Steve Gorman, chitaristul Guthrie Trapp, Nick Govrik - bas și vocal și Joan Osborne), cu care a înregistrat albumul "Trigger Hippy", în anul 2014.

Deși în întreaga sa carieră a mai avut o singură apariție în Topul single Billboard și anume cu "I've got to use my imagination" #27/2007 US Billboard Jazz Songs, din albumul "Breakfast in bed" (2007) și singurele sale albume care au mai pătruns în Topul Billboard au fost: Righteous love US #90/2000; Breakfast in bed US #160/2007, Little wild one #193/2008, Bring it on home #154/2012, How sweet it is US Indie # 19/2002 și Pretty little stranger US Indie #38 și US Country # 56/2006, Joan Osborne a continuat să rămână o interpretă iubită și stimată.

Pe scena Hard Rock Cafe din Bucureşti Joan Osborne a fost acompaniată de KEITH COTTON - keyboards și JIM BOGGIA - chitară, instrumentiști talentați, care au încercat să compenseze lipsa unei formații mai generoase care, după părerea mea, ar fi fost de preferat. Prestația Joanei Osborne a plăcut tuturor celor care au avut dorința de a o asculta chiar și la o oră târzie (spectacolul a început la ora 23.00, să recunoastem nu tocmai normală), au aplaudat-o și au cântat împreună cu ea. Joan Osborne este genul de artistă fără fițe, cum se spune în aria dâmbovițeană, a apărut pe scenă îmbrăcată într-o rochie simplă cu motive florale, a avut un discurs simplu şi direct, de gen "story teller", presărându-şi prestaţia muzicală cu informaţii despre melodie, albumul din care este extrasă, interpretări ale melodiei care au marcat-o (vezi notele cu privire la Chris Whitley şi Lucinda Williams), uneori şi despre poziţia melodiei în Topul Billboard. Ne-a declarat că a vizitat Muzeul Satului, că i-au plăcut casele ţăraneşti, că şi-ar dori şi ea una în SUA, fiind în general plăcut surprinsă de Bucureşti. Nu a putut să stea departe, ca orice artist angajat, de rezultatele alegerilor din SUA, lăudându-ne pentru amploarea demonstraţiilor din Piaţa Victoriei. Pentru unii a fost şi o lecţie de istorie muzicală când a informat publicul că va cânta o melodie a lui Bob Dylan care s-a clasat pe cea mai înaltă poziţie în Topul Billboard, şi anume Rainy day women # 12 & 35 (locul 2 în 1966). Trebuie să menţionez faptul că interpretările sale nu au fost şi evident nu şi-au dorit să fie "unu la unu" cu cele ale lui Bob Dylan, fiecărei melodii aducându-i o notă personală. Dacă ar fi fi să aleg melodia pe care şi-a pus cel mai pregnant nota personală as alege fără dubiu "Rainy day women #12 & 35".

În continuare vă voi prezenta setlistul cu mici adaugiri pentru poziţionarea melodiilor în timp, atât a celor lui Bob Dylan cât a celor lui Joan Osborne. Am dorit, prin adăugirile din setlist, să dau informații, cât mai complete, pentru cei care ar avea curiozitatea de a "investiga" diversele interpretări ale lui Bob Dylan de pe albumele de studio, compilaţiile și/sau albumele autorizate și neautorizate, precum și albumele live autorizate și neautorizate.

SETLIST 6 mai 2017 - Joan Osborne sings the songs of Bob Dylan Tour:

1. The mighty Quinn (Quinn, the eskimo)(Bob Dylan cover) Masterpieces 1978; Dylan's gospel 1969; Self portrait 1970; Bob Dylan's greatest hits vol. II 1971; Masterpieces 1978; Biograph 1985; The essential Bob Dylan 2000; The best of Bob Dylan volume 2 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; The real...Bob Dylan 2012; The original basement tape 2015;

2. High water (for Charlie Patton) (Bob Dylan cover)  Love and theft 2001; All Ages Catch Dylan - Live In Atlanta 2002; He Is The Man 2003; Blues 2006; Dylan 2007; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; Tell Tale Signs (Rare And Unreleased 1989-2006) 2008; Heartbreak Hotel 2009; The Hammersmith Box 2012; Man Of Steel And Constant Sorrow 2013;

3. Spanish Harlem incident (Bob Dylan cover) Another side of Bob Dylan 1964; Live 1964 (Concert At Philharmonic Hall) 1976; The original mono recordings 2010;

Notă: Interpretarea i-a fost inspirată de cea a lui Chris Whitley (RIP), un prieten al Joanei.

4. Don't think twice, it's allright (Bob Dylan cover) Live at the Gaslight 1962; The freewheelin' Bob Dylan 1963; The times they are a-changing 1964; Bob Dylan 1967 (Amiga-RDG); Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974; Masterpieces 1978; Earl's court 1978; Blackbushe 1979; Bob Dylan at Budokan 1979; Featuring Eric Clapton 1983; Live At OFC Stadium 1984; Border Beneath The Sun 1991; At The Globe Arena 1998; North Stage Woodstock 1994; Cardiff International Arena 2000 2000; The best of Bob Dylan - Volumes 1 & 2 2001; Trainload Of Fools 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Dylan 2007; Düsseldorf 2007; Globen Stockholm 2007; The Alternate Live "Freewheelin' Bob Dylan" 2007; Stolen moments 2008; Unravelled Tales 2008; New York Town Hall 1963 2008; The Witmark Demos: 1962-1964 2010; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets 2011; The Hammersmith Box 2012; 50th anniversary collection 1963 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Rare Tracks and Demos 1962 - 63 2015; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

5. Rainy day women #12 & 35 (Bob Dylan cover US#2 1966) Blonde on blonde 1966; Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Masterpieces 1978; Manchester Prayer 1979; Border Beneath The Sun 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; North Stage Woodstock 1994; Christiania 1996; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2  2001; Bergen 2001; He Is The Man 2003; Dylan 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets 2011; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

6. Masters of war (Bob Dylan cover) The freewheelin' Bob Dylan 1963; The times they are a-changing 1964; Bob Dylan 1967 (Amiga-RDG); Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Great Sounds - (Don't) Look Back 1971; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Masterpieces 1978; Earl's court 1978; Blackbushe 1979; Manchester Prayer 1979; Featuring Eric Clapton 1983; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Biograph 1985; Stuck Inside Of New York 1991; Border Beneath The Sun 1991; North Stage Woodstock 1994; Christiania 1996; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Bergen 2001; Trainload Of Fools 2001; He Is The Man 2003; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Dylan 2007; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; The Alternate Live "Freewheelin' Bob Dylan" 2007; Stolen moments 2008; Unravelled Tales 2008; New York Town Hall 1963 2008; In Concert - Brandeis University 1963 2010; The Witmark Demos: 1962-1964 2010; Flames On The Italian Streets 2011; 50th anniversary collection 1963 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Rare Tracks and Demos 1962-63 2015;

7. Leopard-skin pill-box hat (Bob Dylan cover US# 81 1967) Blonde on blonde 1966; Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Bergen 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Blues 2006; Heartbreak Hotel 2009; The Hammersmith Box 2012;

8. Trying to get to heaven (cover Bob Dylan) Time out of mind 1997; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Not Standing In The Doorway With The Dirt Road Blues (Just Yet) 1999; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

Notă: Interpretarea i-a fost sugerată de către cover-ul Lucindei Williams, despre care criticii muzicali declară că ar fi una dintre cele mai reușite.

9. Game of love (Ike & Tina Turner cover) din albumul Joan Osborne "Bring it at home" 2012;

10. Shake your hips (Slim Harpo cover) single Joan Osborne 2012, din albumul "Bring it at home" 2012;

11. Gotta serve somebody (Bob Dylan cover US#24 1979) Slow train coming 1979; Biograph 1985; At The Globe Arena 1998; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Bergen 2001; Dylan 2007; Flames On The Italian Streets 2011; The Hammersmith Box 2012;

12. Tangled up in blue (Bob Dylan cover US#31 1975) Blood on the tracks 1975; Manchester Prayer 1979; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Biograph 1985; Border Beneath The Sun 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Trainload Of Fools 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; He Is The Man 2003; Dylan 2007; Birmingham 2007; Globen Stockholm 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets  2011; The Hammersmith Box 2012; Man Of Steel And Constant Sorrow 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles 1978) 2014; The Waterfront Box 2015; Dylan Revisited – All Time Best 2016; Pathway To The Stars 2001;

13. Knockin' on heaven's door (Bob Dylan cover US #12 1973) Pat Garrett & Billy The Kid 1973; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974 ; Masterpieces 1978; Bob Dylan at Budokan 1979; Biograph 1985; Stuck Inside Of New York 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; The best of Bob Dylan - Volumes 1 & 2 2001; Bergen 2001; Dylan 2007; Flames On The Italian Streets 2011;

14. Highway 61 revisited (Bob Dylan cover) Highway 61 1965; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Stuck Inside Of New York 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; North Stage Woodstock 1994; At The Globe Arena 1998; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Cardiff International Arena 2000 2000; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets  2011; The Hammersmith Box 2012; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

Encore:

15. One of us single Joan Osborne US #2 1995, din albumul "Relish".

În încheiere mi-aș dori să mai am ocazia să văd spectacole cu artiști celebrii, chiar dacă acestea au loc la ani buni, după succesele care i-au consacrat.

VĂ MULŢUMIM, JOAN OSBORNE!

Joan Osborne 2.jpg

Mircea Giurgiu
14 mai 2017

Foto: Corneliu Tudor


JOE LOVANO -THE TENOR TITAN FOR OUR TIMES 

Joe Lovano 1.jpgÎn cadrul seriilor de manifestări organizate la Sala Radio - Jazz Syndicate - Live Sessions - am avut imensa bucurie ca în seara zilei de 25 martie 2017 să fim martorii unui spectactacol de excepție, de la swing la bebop, susținut de saxofonistul și compozitorul american Joe Lovano, în formulă de cvartet (Joe Lovano - saxofon, percuţie; Peter (Petăr) Slavov - contrabas, Lawrence Fields - pian și Carmen Castaldi - baterie). La activ cu peste 25 de albume înregistrate ca leader, 8 albume co-leader și peste 30 de albume ca sideman, Joe Lovano este fără discuție "The tenor titan for our times", laureat al Premiului Grammy pentru "52nd Street Themes" și nominalizat de alte 14 ori, câștigător de nenumărate ori a titlului de Cel mai bun saxofonist tenor, Muzicianul Anului, Albumul de Jazz al Anului, la sondajele criticilor și cititorilor revistei Downbeat, precum și a numeroase premii Jazz Times și Jazz Journalists Association. În plus, LOVANO se poate mândri cu o bogată activitate didactică la Berklee College of Music (unde are și un titlu de Doctor Onorific), New York University, Juilliard și Manhattan School of Music.

Joseph Salvatore "Joe" Lovano, născut la 29 decembrie 1952, în Cleveland, Ohio, într-o familie siciliano-americană (ambii părinți fiind de origine siciliană), este un saxofonist (tenor), clarinetist (alto), flautist și baterist. De mic, tatăl sau, și el saxofonist tenor, Tony "Big T" Lovano,  i-a îndrumat primii pași în muzică de jazz. La vârsta de 6 ani a început să cânte la saxofon alto, iar la 11 ani a trecut la saxofon tenor, influențat de creaţia lui John Coltrane, Dizzy Gillespie și Sonny Stitt. După terminarea liceului în 1971, a studiat la Berklee College of Music (Boston), sub îndrumarea lui Herb Pomeroy (trompetist) și Gary Burton (celebrul vibrafonist). Un element interesant de consemnat pentru fani: Herb Pomeroy a fost profesor la Berklee timp 41 de ani, iar Gary Burton are deja peste 30 de ani de catedră! După absolvirea Berkelee a lucrat cu "Brother" Jack McDuff și Dr. Lonnie Smith, renumiţi artizani ai clapelor. După o colaborare de 3 ani cu orchestra lui Woody Herman, s-a mutat la New York și a cântat regulat cu Mel Lewis Big Band. Anii petrecuți cu Mel Lewis l-au influențat în modul de abordare ale solo-urilor, lucru care se poate observa și astăzi. Bisul acestui concert, la care am asistat cu răsuflarea tăiată, a conţinut un astfel de solo, memorabil şi inegalabil, o mostră a unicităţii sale artistice.

"The idea of playing notes as words, and phrases as sentence structure, and choruses as paragraphs and chapters in a book, those ideas and those concepts are how you put solos together." (Joe Lovano)

La începutul anilor '80 a început să lucreze cu cvartetul lui John Scofield și în trio-ul fără chitară bas, cu Paul Motian (baterie, percuție) și Bill Frisell (chitară), colaborare care i-a scos în evidență abilitățile de avant-gardist, trio cu care a avut una dintre cele mai lungi și cele mai prodigioase colaborări. De chitaristul de bebop, Bill DeArango (și el din Cleveland), cu care a înregistrat albumul "Anything went" (1993) l-a legat o puternică prietenie, până în clipa în care DeArango a închis ochii, într-un azil de bătrâni, la 26 decembrie 2005, la 2 ore după ce Lovano l-a vizitat.

Joe Lovano este căsătorit cu cântăreața de jazz Judi Lovano, cu care a înregistrat albumul "Fourth world" (2001), împreună cu James Emery la chitară) și Drew Gress la contrabas.

Peter Slavov - Carmen Castaldi.jpgPeter sau Petăr Slavov s-a născut în familia legendarului baterist de jazz bulgar, Peter Slavov Sr. și a început să cânte la bas de la vârsta de 12 ani. În timp ce studia muzica clasică la Scoala de Muzica Pipkov din Sofia a descoperit muzica de jazz americană și în scurt timp a devenit cel mai solicitat basist pe scenele din Bulgaria, cântând cu cei mai buni interpreți de jazz ai țării vecine și a pornit să concerteze în toată Europa. În 1998 a primit o bursă la Berklee College of Music, iar în 1999 s-a mutat în Boston pentru a urma colegiul. În 2001 a primit John Neves Memorial Scholarship al Berklee Bass Department pentru Outstanding Musicianship şi o bursă întreagă. După absolvirea Berklee în anul 2002, Peter Slavov a performat şi/sau a înregistrat cu artişti de mare renume ai jazzului, cum ar fi: Joe Lovano, Quincy Jones, George Garzone, Danilo Perez, Sophie Milman, Kevin Mahogany, Simon Shaheen şi Jamey Haddad, printre mulţi alţii. Peter este actualmente membru al cvintetului Joe Lovano Us Five (în care a înlocuit-o pe celebra Esperanza Spalding), care a primit premiul Best Small Group din partea Jazz Journalists Association of America. În plus, Peter este și membru al Joe Lovano Europa Quartet, al Cuban Safari, al lui Francisco Mela, al trio-ului pianistului cubanez Alfredo Rodriguez, al Asen Doykin Trio și Uri Gurvich Quartet. Slavov a performat și înregistrat cu celebrul Quincy Jones, a compus o piesă pentru trio de jazz şi orchestră de coarde și a participat la prestigioase festivaluri din întreaga lume.

Lawrence Fields.jpgLawrence Fields și el absolvent la Berklee este unul dintre cei mai talentați tineri pianiști de jazz americani, ceea ne-a dovedit cu vârf și îndesat în acest concert. Este unul dintre pianiștii care ne-au "fermecat" din ultimul timp și căruia îi prevedem un viitor strălucit. Oare de ce nu mă mir că și bateristul Carmen Castaldi este absolvent de Berklee și că studiile private le-a făcut în Cleveland, oraşul natal al lui Joe Lovano. După terminarea studiilor a început să susţină concerte, în Las Vegas (între 1975 - 1986), cu nume "grele", ca: Keely Smith, Don Rickles, Mont Montgomery și Sonny Stitt (pe care l-am menționat deja mai sus), iar din anul 1986 a performat mai mult în zona oraşului Los Angeles. În 2001 a înregistrat cu Joe Lovano, "Viva Caruso". Ce alt titlu de album ar fi putut să aleagă doi muzicieni cu rădăcini în Italia? Colaborarea cu Lovano a debutat în anul 1994, ca membru al diferitelor formații, iar din 1997 este membru al formației de turneu mondial.

Un eveniment de excepţie, organizat impecabil de Jazz Syndicate - Live Sessions, care nu trebuia ratat de niciun fan adevărat al jazzului clasic.

Joe Lovano 2.jpg

Mircea Giurgiu
10 aprilie 2017

Foto: Tudor Macovei


Prinţesa şi menestrelul!

Blues Pills 1.jpg9 martie 2017, Mixtape 5, Sofia, Bulgaria. Pentru mine, a doua vizită în capitala vecinilor de la sud, - prima fiind reuşita experienţă prog cu Steven Wilson -, a însemnat o nouă victorie în plan personal şi o verificare a cunoştinţelor acumulate în blues, psychedelic-power-blues în acest caz. Impresia puternică pe care ne-a lăsat-o Blues Pills este copleşitoare şi trainică. Mă întruchipez în purtătorul de cuvânt al prietenilor mei, Mircea, Ritta şi Mihai, cu care am gustat, călătoria, gastronomia, licoarea, bucuria, ba chiar şi ploaia rece din seara zilei de 9 martie 2017. Întâi de toate, aceşti tineri muzicieni ne-au dăruit energia şi prospeţimea lor prin mesajul autentic al bluesului, fuzionat inspirat cu muzica soul şi psychedelia. Suntem în anul 2017 şi trupa sună atât de veridic de parcă aceste sunete nu ar fi dominat sfârşitul anilor '60. Pentru mai mult de o oră şi jumătate, am fost teleportaţi în frumoşii ani flower power, cu toată inocenţa şi puritatea lor. Iar când spun puritate, accentuez acest fapt, deoarece, media de vârstă din clubul Mixtape 5 era undeva mult sub 28 de ani, cam tot atât cât împlinise încântătoarea Elin Larsson, charismatică solistă hippie a quartetului suedez. Ea a recunoscut că influenţele sale au fost: Big Mama Thornton, Etta James şi Aretha Franklin. Un sincretism muzical provocator, care poate ţine la distanţă un organizator de concerte din România, dar care poate mulţumi orice fan contemporan al generaţiei de aur a muzicii rock. Este suficient să-i ascultaţi pentru început pe youtube, iar apoi să le descoperiţi performanţa live. Vă va fi greu după aceea, stilul acesta nostalgic şi uimitoarea lor interpretare vi se vor fixa bine în creier şi vă vor frecventa în vis, mult timp după ce-i veţi vedea live. Puţine trupe reuşesc să-şi desăvârşească atitudinea şi stilul încă de la începutul carierei. Este foarte greu, dacă nu imposibil, pentru oricine se apucă de muzică cu seriozitate şi temei, să izbândească acum în showbiz. Primul lor album (Blues Pills^, Nuclear Blast 2014) s-a vândut în circa 150.000 de exemplare ceea ce este o performanţă. De ceva ani buni vă recomandam Rival Sons, Ryan McGarvey şi... Blues Pills. Rival Sons au ajuns să cânte în deschiderea marilor legende ale muzicii rock, de exemplu, Black Sabbath. Ar trebui să dea de gândit organizatorilor mioritici şi să-i "cumpere" cât sunt tineri şi ieftini. Dar ce este ieftin pentru gurile lor hrăpăreţe?

"We got the name from a friend of ours Jens Heide. He had a music blog called BluesPillz with obscure 60’s and 70’ s underground music, which we found a lot of music from. I think the name kind of has to grow just like the music. And I do think Blues Pills will, as well as us." (Elin Larsson)

Bine ales numele trupei. Întotdeauna m-am gândit cât de bine se leagă numele unor trupe de legendă cu stilul consacrat. Amintesc doar pe Led Zeppelin. Un alt punct forte al trupei este imaginea psihedelică a coperţilor BLUES PILLS. Ea este creată de un nume binecunoscut în lumea artelor vizuale, Marijke Koger-Dunham. "The mother of psychedelic-art" este artista care a proiectat îmbrăcămintea faimoşilor The Beatles şi Cream sau cea care, a personalizat instrumentele lui John Lennon, Eric Clapton şi George Harrison. Această imagine se reflectBlues Pills 2.jpgă şi în designul scenei de concert şi al vestimentaţiei artiştilor. Front(wo)man-ul trupei, Elin Larsson, este binecunoscută deja pentru înfăţişarea proprie lui Janis Joplin, iar colegii din trupă întregesc acest tablou retro. La Sofia, Elin a cântat în picioarele goale şi a purtat un costumaş negru, întreg, cu pantaloni scurţi, cu spatele gol, mânecile evazate, cu tinţe în V pe piept, pe umeri şi pe mâneci. Încă un lucru care ar trebui să dea de gândit muzicienilor de la noi. Nu te poţi prezenta pe o scenă de concert, fie el şi club, oricum! O costumaţie de concert identifică şi creează auditoriului o punte de legătură cu muzica şi cu spiritul acesteia, întruchipat de muzicieni. Foarte tânărul chitarist, de origine franceză, Dorian Sorriaux (n. 21 iulie 1994), este un muzician abil, cu o tehnică ce-i face de ruşine pe mulţi confraţi cu experienţă. Solourile şi intervenţiile sale instrumentale îi certifică viitorul. Pentru cei care nu au ascultat încă Blues Pills le voi dezvălui sursa. O sursă care oferă inspiraţie şi spirit creativ întotdeauna. Peter Green şi al său Fleetwood Mac. Însă, ce s-ar fi făcut Elin şi Dorian fără o secţiune ritmică atât de energică, de vie, ce oferă, o temelie solidă dialogurilor ludice, voce-chitară. Americanul Zack Levi Anderson (n. 1990) şi suedezul André Kvarnström(care l-a înlocuit pe primul toboşar al trupei, americanul Cory Berry, fratele vitreg al basistului) întăresc senzaţiile şi trezesc amintiri, rezonanţe ale unor trupe celebre care au scris istoria muzicii rock. Mă gândesc desigur, la Cream. Am văzut un pic din viitor. Din viitorul muzicii care nu moare. Blues-rockul este şi va fi o redută greu de cucerit pentru muzicienii români, dacă nu vom şti să difuzăm pe undele radioului părţi din istoria trecută şi prezentă, a unui gen, cu care, uneori am avut de-a face. La televiziune nu mă gândesc. A fost confiscată de talk-showuri interminatibile. Spre folosul cui?

"We learned a lot from playing all those earlier shows. I think we found our balance with touring, with the crew we have - it's all much more comfortable now." (Dorian Sorriaux)

Adevărul în muzică se recunoaşte din primele sunete. Blues Pills este un întreg bine conturat şi închegat. O nucă tare. Cu miez sentimental, plăsmuitor de vremuri vechi prin spaţii noi. Dealtfel, întreaga logistică, scena, covorul, instrumentele, amplificatoarele, luminile şi bineînţeles, merchandise-ul sunt "plimbate" în caravana europeană "Lady in Gold tour 2017". Început pe 1 martie 2017 în oraşul Gdansk din Polonia, turneul de 23 de oraşe care a trecut prin Cehia, Slovacia, Grecia, Italia, Elveţia, Spania, Portugalia, Franţa şi Luxemburg se va încheia în 2 aprilie 2017 în Olanda. Un eveniment neobişnuit, chiar şi pentru bulgari, organizat impecabil, din toate punctele de vedere. Locaţie, acces, ospitalitate, curăţenie, preţuri moderate la bar (3,5 lv o bere bună, Zagorka). Nu trebuie să ne mirăm! Sofia a găzduit anul trecut un eveniment de mare amploare despre care, prietenul meu Ioan Big a povestit aici. În deschidere concertului Blues Pills, a cântat trupa locală de rockabilly, Van Cock (Lachezar Bosakov - vocal, chitară ritmică; Angel Angelov - bas, backing vocals, Cvetan Andreev - lead guitar, Miroslav Mirchev - tobe), care au impresionat prin prestaţia inimitabilă, ireproşabilă şi plină de energie, ce a încălzit şi relaxat, timp de 40 de minute, atmosfera Mixtape 5 pentru trupa suedeză. O trupă cu multă experienţă de concert, cu farmec şi umor, care au ştiut să anime şi să "invite" tinerii la dans, în clubul din Sofia.

Blues Pills bilet concert.jpgAlbumul nou promovat, Lady in Gold, în prima săptămână de la lansare, a ocupat prima poziţie în Topul albumelor din Germania! Albumul a mai ocupat şi următoarele poziţii: Elveţia #2; Finlanda #6; Austria #12; Belgia #19; Suedia #27; UK #31; Franţa #33; Norvegia #36. Primul abum^ a ocupat poziţia #4 în Germania; #10 în Elveţia; #19 în Austria; #21 în Finlanda; #68 în UK; #72 în Belgia şi # 118 în Franţa. Stilul muzical al trupei poate fi apreciat ca o mixtură monolitică de: Retro-flavoured Blues Rock, Hard Rock, Psychedelic Rock şi Stoner Rock cu influenţe din muzica anilor '60 şi '70 (Big Brother & The Holding Company, Free, Led Zeppelin, The Jimi Hendrix Experience, Janis Joplin, Cream & Peter Green). Veniţi la concerte! Nu staţi în casă pe youtube! Simţiţi muzica pe viu!

 

SETLIST - LADY IN GOLD* TOUR 2017 - 9 martie 2017 - Mixtape 5, Sofia:

Blues Pills 3.jpg1. Lady in Gold (Single Lady in Gold 2016; LP Lady in Gold 2016; LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

2. Little Boy Preacher (LP Lady in Gold 2016)

3. Intro

4. Black Smoke (Single 2012; LP Blues Pills 2014; EP Live at Rockpalast 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

5. Bliss (Single 2012; EP Bliss 2012; LP Blues Pills Live 2015; LP Golden treasures 2016 - compilaţie)

6. Won't Go back (LP Lady in Gold 2016)

7. Elements and Things (LP Lady in Gold 2016; LP Golden treasures 2016 - compilaţie) - compoziţie Tony Joe White, prima piesă de pe albumul său: Continued (1969)

8. You Gotta Try (LP Lady in Gold 2016)

9. Astralplane (EP Bliss 2012; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015)

10. High Class Woman (Single High Class Woman 2014; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

11. Ain't no Change (LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

12. Little Sun (EP Bliss 2012; LP Blues Pills 2014; EP Live at Rockpalast 2014; LP Blues Pills Live 2015)

13. Outro

14. I Felt the Change (Promo CD 2016 editat doar în Finlanda; LP Lady in Gold 2016)

15. Gone So Long (LP Lady in Gold 2016)

ENCORE:

16. Somebody to Love (cover Jefferson Airplane - interpretată în original de Grace Slick)

17. Devil Man (EP Bliss 2012; EP Devil Man 2013; Maxi Single High Class Woman 2014; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

Note informative pentru colecţionari:

1. Bliss şi Black Smoke au apărut prima dată pe un single demo (2011) înregistrare proprie a grupului, în tiraj de 50 de exemplare;

2. Blue Pills Live a fost înregistrat la Freak Valley Festival (Germania);

3. Somebody to Love nu apare pe nici o înregistrare audio oficială a grupului;

4. Melodia "High Class Woman" a fost dedicaţie specială a Elinei tuturor femeilor cu ocazia zilei de 8 Martie;

5. I felt the change a fost interpretată doar de Elin - la orgă şi vocal;

6. Formaţia pentru turneu a adoptat al cincilea membru - Robert Walllin - orgă & chitară ritmică.

*Formaţia care a înregistrat albumul Lady in Gold (Nuclear Blast, 2016): Elin Larsson (vocal); Dorian Sorriaux (chitară); Zack Anderson (bas); André Kvarnström (tobe).

“There is something about vintage rock that is very true and filled with feeling, which is what we like about it.” (Blues Pills)

Blues Pills 4.jpg

Radu Lupaşcu
14 martie 2017

Foto: Mircea Giurgiu


O jumătate de secol de muzică Jethro Tull 

Ian Anderson 2017.jpg"Jethro Tull by Ian Anderson" Tour
București, Sala Palatului, 21 februarie 2017

Pentru a elimina orice posibilă interpretare eronată, declar din capul locului că sunt un mare fan al muzicii Jethro Tull și Ian Anderson! Prin urmare, recenzia celui mai recent concert al lui Ian Anderson și a trupei sale, desfășurat la Sala Palatului în 21 februarie 2017, nu poate fi decât o declarație de dragoste ... la maturitate, cu alte cuvinte plină de nostalgia trecerii a mai bine de 45 de ani de când am ascultat pentru prima dată, la Radio Europa Liberă (cum altfel?), muzica trupei.

La începutul anului 1968, un grup de tineri muzicieni britanici cu o dragoste comună pentru blues, dar și pentru alte forme de exprimare muzicală, au început să aibă un public mic, dar entuziast, în diverse pub-uri și cluburi din sudul Angliei. Și a urmat apoi concertul din noaptea de 16 ianuarie 1968 din deja celebrul Marquee Club din Wardour Street, Soho, Londra, al trupei care fusese anunțată cu numele "Navy Blue", dar care s-a prezentat ca ... Jethro Tull (un pionier al agriculturii din secolul al XVIII-lea, inventatorul semănătorii, nume ales de agentul trupei)! Și spectacolul continuă și astăzi, chiar dacă acum sunt mai multe trupe care prezintă pe scenă muzica Jethro Tull. Sigur, echipa formată în jurul figurii centrale Jethro Tull, Ian Anderson, este cea mai activă și cunoscută, realizând în această componență 2 albume noi. Trebuie să amintim aici și trupa lui Martin Barre, cel care, timp de 43 de ani, a fost un membru proeminent al trupei Jethro Tull, contribuind decisiv cu riff-urile chitarei sale la sunetul trupei, atât de ușor de recunoscut.

Jethro Tull au fost, în anii șaptezeci, una dintre cele mai de succes trupe de pe scena mondială, rivalizând cu Led Zeppelin, Elton John și chiar The Rolling Stones. Surprinzător pentru un grup mai degrabă necomercial, a cărui muzică mai sofisticată și, uneori, extravagantă stilistic era destul de departe de standardele Pop și Rock din acea perioadă, fiind un amestec de progresive-rock, folk-rock, blues-rock și influențe din muzica clasică. Cu cele peste 30 de albume (de studio, compilații și live) vândute în peste 60 de milioane de exemplare, "necomerciala" trupă Jethro Tull a continuat timp de peste 4 decenii să călătorească și să susțină, pentru fanii din întreaga lume, peste 3000 de concerte în peste 40 de țări.

Nu pot să nu spun câteva vorbe despre cel ce este indisolubil legat de muzica Jethro Tull, Ian Anderson, probabil omul cu cea mai eclectică carieră muzicală din panteonul vedetelor rock "old-school". Cunoscut în toată lumea muzicii rock ca flautul și vocea din centrul trupei, creatorul celor mai multe piese și, implicit, al sound-ului Jethro Tull, sărbătorește în acest an 49 de ani de carieră muzicală. Recunoscut ca omul care a introdus flautul în muzica rock, versatilul Ian este la fel de bun mânuitor al fluierelor, chitarei acustice și mandolinelor, oferind texturi acustice care sunt parte integrantă a celor mai multe piese din repertoriul Tull.

Dar să trecem la concertul "Jethro Tull by Ian Anderson", susținut de Ian Anderson și trupa sa, cu care concertează din anul 2012 - după regretabila disoluție a legendarei Jethro Tull -, în 21 februarie la Sala Palatului din București. Pentru mine a fost a 5-a oară cand am putut trăi pe viu muzica Jethro Tull, interpetată fie chiar de celebra trupă (2 ocazii), fie de Ian Anderson & band. Și, ca de fiecare dată, mi-a plăcut foarte mult spectacolul pentru că acesta a însemnat contactul nemijlocit cu marea muzica Jethro Tull.

Nu pot să nu merg în urmă cu aproape 31 de ani și să nu relatez marea bucurie și surpriză de a fi prezent la primul concert Jethro Tull de dincoace de Cortina de Fier, susținut în 2 iulie 1986 pe stadionul M.T.K. din Budapesta (cu 25 de zile înainte de concertul Queen din capitala Ungariei socialiste, redescoperit și apărut pe DVD & BluRay în 2012, sub titulatura "Hungarian Rhapsody"). A fost o experiență de neuitat, nu credeam, pe atunci, că voi avea fericirea de a vedea pe viu o trupă din panteonul rockului progresiv! Componența trupei Jethro Tull a fost la acel concert, parte a turneului "Summer Raid 1986", următoarea: Ian Anderson - Vocals/Flute/Acoustic Guitar, Martin Barre - Guitars, Peter John Vettese - Keyboards, Dave Pegg - Bass, Doane Perry - Drums/Percussion.

Ian Anderson 2017 2.jpgUn lucru mai puțin știut este că albumul de studio apărut în anul următor (1987), "Crest of a Knave", a câștigat cu totul suprinzător primul "Grammy Award for Best Hard Rock/Metal Performance Vocal or Instrumental", devansând marele favorit, albumul "... And Justice for All" (Metallica). Evident că Jethro Tull nu a fost vreodată trupă de Hard Rock, cu atât mai puțin de Heavy Metal, din acest motiv acordarea acestui Grammy a stârnit un adevărat scandal. De altfel, nici un membru Jethro Tull nu a fost prezent la ceremonie, considerând că, deși nominalizat, albumul nu ar fi avut nici o șansă de câștig!

În fine, pe scena Sălii Palatului au urcat, în seara zilei de 21 februarie 2017, Ian Anderson - Vocals/Flute/Harmonica/Mandolin/Guitar, Florian Opahle - Guitars, Scott Hammond - Drums and percussion, John O’Hara - Orchestral conductor/Keyboards și David Goodier - Bass. "Jethro Tull by Ian Anderson" nu putea aduce în fața publicului altceva decât o colecție de piese clasice, alături de unele dintre cele mai cunoscute creații Jethro Tull fiind prezente câteva mai rar prezentate publicului, respectiv câteva din creațiile solistice Ian Anderson.

Producția a fost una complexă, spectacolul beneficiind din plin de proiecții video și efecte speciale, dintre aparițiile virtuale de pe ecran menționând colaboratori apropiați ai lui Anderson, respectiv cântărețul Ryan O'Donnell și cântăreața/violonista/actrița islandeză Unnur Birna Björnsdóttir. Concertul de la București a fost al 4-lea din turneul aflat în curs de desfășurare și trebuie spus că această producție "Jethro Tull by Ian Anderson" datorează foarte mult precedentei, "Jethro Tull: The Rock Opera", prezentată în turneu în perioada septembrie 2015 - ianuarie 2017, în care Ian Anderson celebrează viața agricultorului Jethro Tull în Anglia secolului al XVIII-lea.

Proiecțiile video sunt preluate în mare măsură din producția "Jethro Tull: The Rock Opera", și, pe ici-colo, doar modificate. Ian atinge teme de actualitate, inclusiv schimbările climatice, producția de alimente intensivă și creșterea populației, teme vizibile pe ecranul din spatele trupei. Dacă pentru precedentul turneu Ian Anderson a realizat compoziții noi, originale, care încă nu au apărut pe înregistrări comerciale, în spectacolul de la București nu a prezentat decât o singură piesă din acel set, respectiv Fruits Of Frankenfield.

Spectacolul a cuprins două părți (plus un bis) fiind compus dintr-un număr de 18 piese, așa după cum sunt prezentate la finalul recenziei. Veți remarca fără doar și poate că 14 piese sunt din primii ani ai trupei Jethro Tull, cu alte cuvinte din anii '70 și chiar înainte. Nu voi face o trecere în revistă a tuturor acestor piese, cele mai multe sunt mari succese ale trupei și nu cred că Living in the Past, Heavy Horses, Jack in the Green, Songs From the Wood, A New Day Yesterday vă sunt necunoscute și că, dacă ați fost la concert, nu ați vibrat la ele!

Nu a lipsit o parte din cea mai importantă creație progresive-rock a trupei Jethro Tull, extraordinara Thick as a Brick! Imediat după aceasta a urmat o piesă de pe Thick as a Brick 2 - Ian Anderson solo concept album -, Banker Bets, Banker Wins. Un arc peste timp de 40 de ani, povestea lui Gerald Bostock începută în 1972 continuată în 2012. Tot din prima parte a showului nu pot să nu remarc una din piesele de rezistență ale concertelor Jethro Tull și Ian Anderson, minunata Bourée, aranjament al lui Ian după Johann Sebastian Bach.

Partea a 2-a a concertului a fost, așa cum ne așteptam, cel puțin la fel de interesantă și captivantă ca și prima. Ca noutate personală, am remarcat coverul regelui Henry al VIII-lea, Pastime With Good Company, o piesă care se potrivește de minune spiritului Jethro Tull. În această parte și-au găsit locul solo-urile așteptate: Scott Hammond solo tobe în Dharma for One, Florian Opahle solo chitară în Toccata and Fugue in D Minor. Sigur că la clape John O’Hara a fost o prezență vie pe tot parcursul concertului (nota bene, el este și "dirijorul orchestrei" lui Ian Anderson!), iar David Goodier a susținut la chitară bas, alături de Hammond, secția ritmică cu talent și profesionalism.

Am lăsat la urmă pe cel mai important personaj de pe scenă, muzicianul, actorul, acrobatul, energicul Ian Anderson, fără de care actul artistic la care am fost prezenți nu ar fi existat! Chiar dacă pe 10 august în acest an cavalerul Regatului Unit, Ian Scott Anderson, va împlini frumoasa vârstă de 70 de ani, acest mare muzician, interpret, instrumentist, compositor, dovedește o tinerețe de invidiat și a condus desfășurarea show-ului ca în tinerețe.

Sigur, vârsta nu l-a ocolit nici pe protagonist, fără doar și poate calitățile sale vocale nu mai sunt cele cu care ne-am obișnuit ascultând albumele sau urmărindu-l în concerte acum ceva ani. Sunt destule voci care au criticat aspru faptul că Ian nu mai are același succes ca vocalist și că "giumbușlucurile" sale vocale nu mai ating înălțimea, atât la propriu cât și la figurat, așteptate. Sigur că nici Aqualung, nici Locomotive Breath, nu au mai fost interpretate vocal așa cum cei mai multi spectatori și-ar fi dorit. Dar să fim sinceri cu noi înșine: chiar se aștepta cineva ca un interpret, ajuns la aproape 70 de ani și prezent timp de 50 de ani în mii de spectacole, ar mai putea să ajungă la performanțele de atunci? Știm bine că instrumentul cel mai perisabil este vocea umană, trecerea anilor și-a spus cuvântul asupra lui Ian si a celor care sunt colegi de generație cu el.

Cred cu tărie că (aproape) toți spectatorii prezenți la Sala Palatului sunt fani Jethro Tull și au venit la concert pentru a urmări live MUZICA acestei irepetabile trupe. Din acest punct de vedere, cred că spectacolul i-a satisfăcut și că muzica nemuritoare Jethro Tull interpretată de Ian Anderson si trupa sa a fost ceea ce așteptau. Nu cunosc nici un spectator care să aplaude și sa aclame forțat (asta se întâmpla la marile evenimente politice înainte de '89!) și că doar bucuria de a fi alături, la câțiva pași, de foarte bunii muzicieni conduși de o legendă a rock-ului, Ian Anderson, a făcut ca publicul sa vibreze și să se bucure de un eveniment memorabil.

Question: Jethro Tull and Ian Anderson are amongst the legends of Rock. Why do you think the band has lasted so long?

Ian Anderson: The loyalty of our fans keeps us in work and pocket money. Some artists have fickle fans who have short attention spans. More loyal and committed fans ensure that the work of some bands like Zeppelin, The Grateful Dead, Hendrix and the Stones won’t fade away. Tull is just a lesser version of those rock giants whose music will go on to define the form in the history books of the future.

Setlist "Jethro Tull by Ian Anderson", București, Sala Palatului, 21 februarie 2017

Set 1:

1.Living in the Past (Jethro Tull song) - single 1969, album compilație Living in the Past, 1972

2.Nothing Is Easy (Jethro Tull song) - album Stand Up, 1969

3.Heavy Horses (Jethro Tull song) - album Heavy Horses, 1978

4.Thick as a Brick (Jethro Tull song) (excerpt) - album Thick as a Brick, 1972

5.Banker Bets, Banker Wins (Ian Anderson song) - album Thick as a Brick 2, 2012

6.Jack in the Green (Jethro Tull song) - album Songs From the Wood, 1977

7.Bourée (Johann Sebastian Bach cover) - album Stand Up, 1969

8.Farm on the Freeway (Jethro Tull song) - album Crest of a Knave, 1987

9.Songs From the Wood (Jethro Tull song) - album Songs From the Wood, 1977

Set 2:

1.Sweet Dream (Jethro Tull song) - single 1969, bonus-track album Stand Up, 1969

2.Pastime With Good Company (King Henry VIII of England cover) - album Stormwatch, 1979

3.Fruits of Frankenfield (Ian Anderson song) - live in turneul Jethro Tull: The Rock Opera, 2015

4.Dharma for One (Jethro Tull song) (with Scott Hammond's drum solo) - album This Was, 1968

5.A New Day Yesterday (Jethro Tull song) - album Stand Up, 1969

6.Toccata and Fugue in D Minor (Johann Sebastian Bach cover) (excerpt; Florian Opahle's guitar solo) - Ian Anderson, live in turneul Ian Anderson’s “Best of Jethro Tull”, 2013

7.My God (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971

8.Aqualung (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971

Encore:

  1. 1.Locomotive Breath (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971 

Ian Anderson 2017 3.jpg

Radu Birişteică
28 februarie 2017

Foto: Răzvan Nedelcu


Simply, beautiful!

Stan Webb Chicken Shack.jpgUK, Derby, 11 februarie 2017. O seară de blues alb cu Stan Webb Chicken Shack! Un eveniment de poveste, pe care nu-l pot uita vreodată. Din multe, conjuncturale motive. Este prima mea întâlnire cu bluesul britanic la el acasă, într-un autentic și încărcat de istorie pub englezesc, The Flowerpot. Recunoscut și apreciat la nivel național, "Ghiveciul" din inima orașului Derby, situat în apropierea celebrei catedrale anglicane, The Cathedral of All Saints, construită în secolul al 14-lea, este un loc cu tradiție bahică și muzicală, în aceeași măsură. În timpul săptămânii, în special miercurea, au loc concerte acustice, urmate la fiecare weekend, de evenimente speciale cu nume de legendă, cu tineri muzicieni în ascensiune sau cu trupe tribut (de ex.: Arthur Brown, Andy Fairwater Low, Dr. Feelgood, China Crisis, The Men They Couldn't Hang, Wishbone Ash, Ben Poole, Devon Allman, Jo Harman, Laurence Jones, Kings Ov Leon, Mentallica, Fred Zeppelin, Too Rex, Fleetwood Bac, Blondied, Keep It Cash etc.).The Flowerpot.jpg Tot aici, se poate testa din greu, savoarea berii englezești REAL ALE, adevăratul gust al hameiului, de fermentație superioară, delicat și plin, consistent și neted, care nu are (chiar) nicio legătură cu noul produs apărut pe piața românească și supralicitat ca bere ALE. Băutorii de bere își dau seama la prima sorbitură. Cea testată de mine în acest pub a fost Pedigree Amber Ale, o bere de la robinet, la draft, cu aromă densă, alunecoasă, de culoare arămie, cu sclipiri de chihlimbar. Cu pintul umplut la refuz și fără spumă!, (deh!, ei fac totul ca la carte, pentru a ne simți cât mai bine în cârciuma lor, o bere costă £3,40) am pășit cu disimulată emoție, - împreună cu două superbe domnișoare, fiica mea Andreea și prietena ei Carmen -, pe podeaua lipicioasă, suprasaturată de bere, a locului de concert, la întâlnirea cu o legendă a bluesului, creatorul unui renumit combo de blues, Chicken Shack. Această podea, îmi aduce aminte (cum aș putea uita oare?!), de prima mea vizită newyorkeză în Greenwich Village, într-unul din cluburile din partea de vest a Downtown Manhattan, pentru un concert de punk... Diferența a constat desigur, în calitatea berii (americanii beau în principal bere slabă, american lager, iar pintul lor are 0,473 litri), dar atmosfera era la fel de boemă și libertină. Au trecut mulți ani de atunci, 22 la număr și parcă, mă încearcă un sentiment de regret că nu am emigrat cumva. La ora la care scriu aceste rânduri, demonstrația din Piața Victoriei are aspect de eveniment corporatist, iar ocupanții fostelor sedii ale pcr sunt neclintiți și înfometați după guvernarea Băsescu. Cred totuși că, democrația va câștiga. "Au întinat numele Partidului Comunist și memoria celor care și-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această țară", spunea tătucu' Iliescu. Sper că ați invățat lecția de istorie și sunteți vaccinați corespunzător. Îmi prezint scuze că a trebuit să-i pomenesc.

Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpgPrincipalul motiv pentru care am ales acest concert, luîndu-ne bilete cu mult timp înainte, a fost muzica. Bluesul britanic, care a reprezentat o mișcare de anvergură și certă valoare muzicală, este o formă de expresie derivată din bluesul american, al cărui părinte a fost ALEXIS KORNER. Împreună cu excepționalul muzicuțist și vocalist Cyril Davies, el a pus bazele primei școli de blues, numită Blues Incorporated și a dat naștere primului album de referință pentru British Blues Boom: R&B from the Marquee (Decca Records, 1962). Această mișcare va culmina cu a doua școală britanică, Bluesbreakers-ul lui JOHN MAYALL, cu al său istoric album: Blues Breakers with Eric Clapton (cunoscut și sub numele de The Beano Album). Astfel, la mijlocul anilor '60, vor apărea cele mai bune trupe de blues britanice (în paranteze, vă amintesc albumele lor reprezentative): The Animals (The Animals, 1964), Spencer Davis Group (Their First LP, 1965), Them (The Angry Young Them, 1965), Cream (Disraeli Gears, bilet Stan Webb_b.jpg1967), Fleetwood Mac (Fleetwood Mac, 1968), Savoy Brown (Getting to the Point, 1968), Ten Years After (Stonedhenge, 1969), Free (Tons of Sobs, 1969) și Chicken Shack (40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve, 1968). Puțini știu că acest vestit "coteț" a instruit patru nume importante din istoria bluesului britanic, Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Dave Bidwell. Prima lor trupă se numea Sounds of Blue și a fost închegată în anul 1964. Cântau în general skiffle și rhythm and blues, iar din prima componență făceau parte: Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Chris Wood (plecat ulterior să se alăture lui Steve Winwood pentru grupul Traffic).
Votată doi ani la rând, The Best Female Vocalist, în topul revistei Melody Maker, Christine Perfect a devenit cunoscută sub numele de Christine McVie, ca soție a basistului John McVie și componentă de bază a faimosului Fleetwood Mac, un alt grup de renume dintre trupele de blues de la sfârșitul anilor '60, în special datorită personalității artistice excepționale a chitaristului Peter Green. După primele trei albume Chicken Shack, în 1971, Andy Silvester și Dave Bidwell (împreună cu Paul Raymond, pianistul care o înlocuise pe Christine Perfect) vor deveni secția ritmică a grupului Savoy Brown (aka Savoy Brown Blues Band), un alt exponent al școlii de blues britanice, cu mare succes în Statele Unite ale Americii, prin care s-au perindat muzicieni faimoși, cum ar fi: Bill Bruford, Miller Anderson, Andy Pyle, Hubert Sumlin, Leo Lyons, Duke Robillard etc. Stanley Frederick "Stan" Webb (n. 3 februarie 1946) este singurul membru activ al grupului care a rămas fidel "primei iubiri", deși, pe parcursul unui întreg an, a "experimentat" aroma Savoy Brown și a participat la înregistrarea unui album plin de vigoare, Boogie Brothers (1974). Orășelul Kidderminster, locul unde repetau Chicken Shack, situat în sud-vestul metropolei Birmingham, este sediul de rezidență al lui Stan Webb și de-a lungul timpului, a reprezentat punctul de plecare pentru multe trupe legendare, amintesc doar câteva: Robert Plant de la Led Zeppelin, Nick Mason de la Pink Floyd, Steve Winwood de la Traffic, The Moody Blues, UB40, Duran Duran, E.L.O. etc. Numele Chicken Shack nu are legătură cu locul de repetiție al trupei, cum se bănuiește, ci el a fost sugerat de marele bluesman Champion Jack Dupree, fiind, de fapt, un argou din limbajul populației americane de culoare, ce înseamnă, un loc de întâlnire și cântat, situat lângă șoseaua principală. Revenirea, sub numele de Stan Webb ChickenDanny Bryant - Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpg Shack, datează din anul 1976, nestăpânitul chitarist, Stan The Man, aflându-se în activitate neîntreruptă de peste 50 de ani... Considerat de mulți, un mare talent, nerecunoscut și nerecompensat la justa valoare, Stan Webb continuă să cânte cu succes, dovedind cu reală modestie și umor, că mai are multe de transmis semenilor săi, tineri sau maturi. Un chitarist din noua generație de muzicieni britanici, care a venit tocmai din Cambridge, în mod special pentru acest show, mi-a destăinuit după concert, simpatia și recunoștința sa sinceră, pentru buna dispoziție și prețioasa experiență câștigată. Este vorba de "One of those amazing British talents" Danny Bryant, un excepțional chitarist și vocalist, pe care sper să-l vedem cât mai curând în România. Un alt tânăr chitarist britanic, Oli Brown, a înregistrat un album în acest club, intitulat Songs from the Road, în fapt, un dublu album de colecție, ce include și un bonus video (Ruf Records, 2012). Oli Brown cântă de la vârsta de 17 ani (la fel ca Mick Taylor!) și a concertat peste tot prin Europa deschizând concertele multor legende ale bluesului cum ar fi: Johnny Winter, Walter Trout, Robben Ford etc. Este bine să vă orientați eficient în lumea sunetelor alese, să știți alege și culege valorile, să nu orbecăiți fără busolă pe youtube. Sper că revista noastră virtuală a reușit să vă ofere un îndrumar Stan Webb Chicken Shack 2.jpgcompetent în acest sens. STAN WEBB este un chitarist de excepție din liga marilor bluesmani britanici și nu mă sfiesc al asemui cu Eric Clapton (au și cântat împreună, vezi albumul: Post Cricket Jam - Finchley Cricket Club, 1987) sau Mick Taylor (au cântat de asemeni împreună, într-un gigantic turneu alături de Godfather of the British Blues John Mayall, în anul 2004). La fel și în concertul din Derby, Stan Webb a strălucit chitaristic, dinamica sa prestație fiind de-a dreptul incendiară pe alocuri, în ciuda vârstei și a răcelii aspre, de sorginte hibernală. O răceală care m-a contaminat și care, nu s-a lăsat tratată cu neaoșul nostru vin fiert sau cu horinca de Ardeal. Întocmai unui club care se respectă, aerul condiționat funcționa chiar și în acest anotimp, berea era răcoroasă, avea gust monarhic, iar ploaia nu ne-a ocolit, ci dimpotrivă, parcă ne-a testat limitele cu răceala ei proverbială. Nu puteam să iau în seamă toate acestea, fiind absorbit de prezența plină de personalitate a liderului din "Coteț" și mai ales, de cumsecădenia umorului său. Bluesul său este acea stare de spirit unică, pe care o caută mulți dintre compatrioții noștrii și puțini o găsesc și stăpânesc, onest și fără emfază. Nu vreau să mă repet, să nominalizez pe câțiva dintre cârpacii care s-au apucat să cânte blues în spațiul nostru mioritic de dragul banilor și al aparițiilor televizate. Se știu ei bine! Din păcate, mă simt nevoit (încă) să amintesc acest fapt, până ce voi simți că glasul meu s-a făcut auzit unde trebuie. Ideal ar fi, în conștiințele care-i promovează atât de agresiv în mass media. Pe ei sau evenimentele lor. Cu timpul, acest lucru de mântuială, se va întoarce împotriva lor, iar istoria le menționa potlogăria la capitolul, "Dorel cântă blues"... Și nu uitați că, în luna mai, Paul Rodgers dă startul turneului Celebrates The Music of Free, în care va cânta numai piesele acestui mare grup britanic, al cărui mare solist vocal a fost. Fiți pe fază!

Radu Lupascu - Lewis McGregor The Flowerpot, 2017.jpg"Prima mea chitară adevărată, primită în dar de la tatăl meu, a fost una japoneză, numită Guyatone, cu corpul din arțar placat cu aur, ce a costat în acea vreme, 33 de guinee. Era exact ca a lui Hank Marvin pe vremea când cânta în grupul The Drifters. Trebuia musai să o am, pentru că așa era pe atunci, o avea Hank MARVIN, idolul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu că el nu cânta la cimpoi...". (Stan Webb)

Într-un spațiu tradițional, intim, cu o ofertă bahică de excepție, am văzut și "gustat" din plin bluesul alb, la el acasă, alături de un public avizat, ce participa intens la showul scenic, și datorită umorului fin, revărsat cu noblețe în pauzele dintre piese. Un quartet mobil (Stan Webb – chitară electrică, vocal, Lewis MacGregor – chitară electrică și acustică, Chris Williams la baterie și Rob Hull chitară bas), stoic, plin de prospețime, cu temeinice studii tehnice și bogate experiențe live, cu un tânăr chitarist de mare viitor și cu un carismatic lider, care ne-a cântat admirabil, în stilul său propriu, împodobit cu discrete inserții psihedelice, mari hituri clasice de blues: The Thrill is Gone, Reconsider Baby ("probably last words of Lowell Fulson..."), Spoonfull, și desigur, I'd Rather Go Blind, binecunoscutul cover scris de Ellington Jordan și făcut celebru de Queen of Soul, Etta James, pentru care s-a remarcat și Christine McVie. O mențiune specială pentru compoziția Poor Boy, un mare hit desprins din albumul Imagination Lady (Deram, 1972) din perioada când Chicken Shack era trio, la chitară bas fiind regretatul John Glascock (fost membru în 2 trupe de prog: Jethro Tull și Carmen). Am admirat un veteran al scenei britanice de blues, un chitarist tonifiant, cu un glas colorat, potrivit chiar pentru operă, supranumit The Freddie Mercury of the Blues, cu o mare bucurie de-a cânta și un simț al umorului bine dezvoltat, ce a cântat de multe ori, alături de mari nume ale bluesului: Howlin Wolf, Taj Mahal, Canned Heat, Peter Green.

“The best British Blues guitarist I’ve seen” (Freddie King)

Stan Webb Chicken Shack 1.jpg

Radu Lupaşcu
14 februarie 2017

Jacksdale, UK


Logica timpului rock!

Pro Music Live in Prison.jpgNici prin gând nu-mi trecea că recenzia concertului trupei PRO Musica din Penitenciarul Timişoara putea fi atât de bine ancorată în logica timpului prezent. 2017 a început furtunos. Cele mai mari demonstraţii de stradă din ultimii 27 de ani au avut ca ţintă principală, renunţarea la avizarea proiectelor de ordonanţă de urgenţă privind graţierea unor pedepse şi modificarea şi completarea Codurilor Penale. Manifestanţii s-au declarat ferm împotriva amnistierii şi graţierii penalilor, cu referire specială la cei din zona politică şi acoliţii lor. Unii aflaţi în curs de condamnare, pentru care se justifică, nu-i aşa, "urgenţa". Pentru ceilalţi, aflaţi deja în închisori, ar fi (mai) indicat de-a se stabili onest şi echitabil, ce fapte se pot amnistia, graţia sau ce reducere din pedeapsă se poate aplica, bineînţeles, după recuperarea integrală a prejudiciilor. Cum bine spunea Ilie Stepan: "Ei sunt produsul societăţii în care trăiesc. Nu au fost teleportaţi sau trimişi de alte societăţi sau de alte etnii sau civilizaţii". La fel şi politicienii, am putea spune şi sublinia cu tărie. Accesul în această "zonă publică" politicianistă s-a făcut fie prin înrudirea cu ocupanţii fostelor sedii ale PCR, fie cu bani sau fie cu grade, desigur nu, alcoolice. Sunt amintiri reci din Zările gri... dar, foarte actuale, după 11 decembrie 2016. Pe strada Popa Şapcă din Timişoara există o închisoare veche, un fel de oraş în oraş, cu peste 1000 de deţinuţi. "Şi între ziduri sunt inimi". Sub acest slogan, - creat de scriitorul Marian Odangiu şi artistul vizual Pavel Vereş -, Ilie Stepan a conceput un spectacol total, intitulat Live in Prison, filmat şi transpus pe un excepţional DVD de Gheorghe Şfaiţer. O filă de istorie rock, scrisă (tot) la Timişoara. O recompensă vie pentru "personalele lipsite vremelnic" de libertate. De ce rock şi de ce în oraşul de pe Bega? Pentru că rockul, întotdeauna a însemnat libertate şi stare de spirit. În Timişoara, mai mult ca în toată ţara, a fost o evadare de circa 2 ore dintre ziduri... Au zburat pe aripile cântecului respirând libertatea de dincolo de ziduri. Cum şi în 1989 a fost (chiar) revoluţie (pe bune) la TIMIŞOARA. Bucureştiul a rămas întotdeauna de căruţă, cum se spune. Au pierdut trenul. Le dedicăm piesa Epitaf, scrisă pe versurile poetului George Bacovia. "Aici sunt eu / Un solitar, / Ce-a râs amar / Şi-a plâns mereu. / Cu-al meu aspect / Făcea să mor / Căci tuturor / Păream suspect." Să nu uităm că în Bucureşti, formaţia Savoy era practic Ansamblul UTC-ului. Am dat un singur exemplu.

"La popa la poartă / Stă o mâţă moartă / Bomba cu un cui din altarul nimănui / Cine râde şi vorbeşte/ Să pună mâna pe cleşte..." Am cules câteva versuri din încrâncenata Baladă pentru doi soldaţi scrisă de Ilie Stepan şi Doru Eugen Iosif.

Concertul extraordinar al grupului PRO Musica din Penitenciarul Popa Şapcă este o lumină vie, călăuzitoare, ce scapără scântei pe alocuri, arătând privitorilor, la mai bine de 45 de ani după Johnny Cash, că o democraţie originală ca a noastră, este fragilă şi poate fi redusă la tăcere oricând. Glasul străzii nu ştiu dacă se va mai face auzit şi va mai fi luat în seamă. Luaţi aminte la mesajul muzicii rock! Întotdeauna el a fost la unison cu logica timpului!

B.B. King care a realizat Live In Cook Country Jail, în anul 1970, un superconcert clasic de blues - intrat în top 500 al celor mai bune discuri ale tuturor timpurilor -, a reuşit să dea umanităţii una din cele mai bune înregistrări live, de referinţă pentru istoria unui gen muzical. Pe rând, Johnny Cash în muzica country, B.B. King în blues şi Ilie Stepan cu muzica rock, au creat legături culturale între "societăţi" aparent antagonice, demonstrând fiecare că, mesajul muzicii poate îmblânzi şi modela cetăţeni cu inimi de piatră. Este bine să vă gândiţi că, aceste acţiuni culturale au un rol educativ şi formativ, indiferent dacă subiectul în cauză este afon din punct de vedere muzical. Este o opţiune la care nu s-a gândit nimeni de la noi şi faptul că această punte de comunicare a venit (tot) din Timişoara este cu atât mai meritoriu pentru istoria muzicii româneşti. Aud că, la protestele din Piaţa Victoriei, s-au solidarizat personaje cu pretenţii de vedetă, Inna, Smiley, Tudor Chirilă. Au vreun mesaj în muzica lor? Mai ţineţi minte ce se cânta în Piaţ  a Universităţii? De cântecele golanilor aţi auzit? Ce treabă are calul din Marlboro cu spiritul acestor proteste stârnite de OUG 13?Reuşita acestor trei nume de carton, pe piaţa muzicală mioritică, constă în valoarea muzicienilor din spatele lor. Cei trei sunt produsul industriei muzicale româneşti, condusă de inculţi! Un oportunism de conjunctură într-o şubredă realitate.

"La şaisprezece decembrie, după calendare / Era preziua sfinţilor strămoşi / Care strigau din neuitare, să nu lăsăm urmaşilor / Povara să facă, s-audă şi să tacă / La şaptesprezece decembrie, Duminica Mare / Cu ce durere ne-nvaţă să fim / Să fim şi toţi şi fiecare, să dăruim copiilor / Speranţa, vorbirea, privirea şi lumina / La Timişoara au coborat în stradă / Frica, deznădejdea şi speranţa / Speranţa cea din urmă - libertatea / Noi nu plecăm, noi vrem să fim / Nu suntem laşi, nu suntem hoţi / Chiar dacă ne-mpuşcaţi pe toţi / Noi nu plecăm, noi nu murim." (PRO Musica - Marian Odangiu)

PRO Musica - Live in prisoneste primul concert rock în aer liber, (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România. Cu o durată de peste două ore, DVD-ul de faţă, ce se va lansa în Bucureşti pe 27 februarie 2017 la clubul Ţăranului, are o simbolistică bine conturată în muzica românească şi este o realizare audio-video de cea mai bună calitate. "O bineţe creştinească", după cum frumos afirmă creatorul ei! Un produs autentic, cu muzică rock de legendă şi detalii documentaristice picante, din "culisele" evenimentului, cu un bonus de excepţie, ce conţine: un admirabil Slide Show de imagini art-rock, un alt Slide Showîn alb şi negru, tribut înaintaşilor, un clip video pe muzica piesei Logica Timpului şi un extras audio în format mp3 (pentru computer) al întregului show. Pentru acest concert, grupul PRO Musica i-a reunit pe: Ilie Stepan - cred că este cea mai valoroasă realizare a sa, Dixie Krauser - basistul cu voce de aur, Doru Apreotesei - un Jon Lord al muzicii rock din Banat, Grigore Bujor-Hariga - rafinamentul chitaristic în persoană, Lică Dolga - conştiinţa datoriei ritmice, Horea Crişovan - din plutonul primilor cinci chitarişti din România, Bogdan "Bogy" Nagy - cea mai bună voce a blues-rockului românesc actual, Doru Eugen "Castravete" Iosif - atitudinea revoltei bunului-simţ, Dana Borţeanu - soprana cu mare priză la public şi George Găină - un bariton cu personalitate, spaima femeilor. Chiar dacă deţinuţii nu sunt rock (cel mult hip hop), nu s-au manifestat cu atitudine (bănuiesc că Nu li s-a permis acest lucru!), întreg evenimentul a fost o reuşită şi va rămâne în istorie, prin această excepţională mărturie digitală, Live in Prison, cu care orice meloman cu bun-simţ muzical se mândreşte! Avem şi noi San Quentinul nostru!

DVD setlist:

1. Intro - prezentare

2. Zările gri - Dixie Krauser / Ştefan Dandu

3. Circe şi Păunul - Dixie Krauser / Marian Odangiu

4. Conferinţa de presă

5. Epitaf - Ilie Stepan, Eugen Iosif / George Bacovia

6. Balada pentru doi soldaţi - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

7. Interviuri

8. 11 septembrie - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

9. Interviuri 2

10. Love Alone - Ilie Stepan / Dana Borţeanu

11. Road House Blues (The Doors)

12. Interviuri 3

13. Brain Damage + Eclipse (Pink Floyd) cu Intro "Invenţiune" (fragment) - Doru Apreotesei

14. Interviuri 4

15. Şi dacă... - Ilie Stepan / Mihai Eminescu

16. Interviuri 5

17. Pentru voi - Ilie Stepan / Ştefan Dandu

18. Interviuri 6

19. Timişoara - Ilie Stepan / Marian Odangiu

20. Interviuri 7

21. Epilog

Bonus Content:

1. Live in Prison

2. The Waltz

3. Logica timpului - Ilie Stepan / Marian Odangiu

4. Full Concert mp3 audio track.

"Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii / E ca în minte să te am / Şi-ncet să mi te-apropii / Şi dacă stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l / E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul / Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna." (PRO Musica - Mihai Eminescu)

pro musica dvd 2017.jpg

Radu Lupaşcu
2 februarie 2017


Blues Fest London 2016!

O2 Arena 2016.jpgVan Morrison a fost prezent la toate ediţiile Festivalului de Blues de la Londra, fie că acesta a avut loc la celebra Royal Albert Hall (în 2013 şi 2014), fie la relativ noua locaţie de concerte, The O2 Arena (2015 şi 2016). Întotdeauna organizatorii au anticipat farmecul apariţiilor sale unice, ireversibile, irepetabile, experienţe concertistice ce transcend spaţiul şi timpul. Dacă aveţi răbdare, căutaţi înregistrări vechi sau noi cu Van Morrison (sau cu trupa THEM) şi constataţi diferenţe majore, de substanţă şi expresie, în (mai) toate concertele sale. La ediţia de anul trecut, care a avut un succes de răsunet, Van a cântat cu Tom Jones. Unii vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce are Sir Tom Jones cu bluesul. Ascultaţi-l aici acompaniat de Hugh Laurie şi Irma Thomas. Apoi, puteţi parcurge repertoriul setlistului de la (Prudential) Blues Fest London şi veţi putea fi de acord sau nu, cu armonica bluesului său. Tom Jones a cântat tot bisul său împreună cu "Van the Man", printre cele patru piese regăsindu-se celebrul hit, Sometimes We Cry. O compoziţie VAN MORRISON, pe care a reluat-o anul acesta, în duet cu charismaticul Chris Farlowe. Pe numele său adevărat, John Henry Deighton, Chris are 76 ani, este VOCEA trupei COLOSSEUM, eminenţi precursori ai jazz-rockului, intraţi definitiv în eternitate cu excepţionalul album Colosseum Live, din anul... 1971. Aşadar, "legendarul cowboy din Belfast" a revenit în arenă, în aceeaşi seară cu un alt gigant al Regatului Unit, încântătorul Jeff Beck. Pe 30 octombrie 2016 la Arena O2 din Londra, am prins un Van Morrison în formă de zile mari, o zi norocoasă pentru mine şi pentru cei prezenţi, a cântat foarte mult cu saxofonul sau muzicuţa şi ne-a dăruit rezonanţa unică a timbrului său nazal, în multe din faimoasele sale compoziţii. Amintesc aici numai două, Wavelength şi Moondance, dintre cele vechi şi, deja celebra, Every TimeIncalzire la Priority Lounge.jpg I See A River, de pe ultimul său album, Keep Me Singing, al treizeci şi şaselea, ce tocmai fusese lansat cu o lună înainte de acest uimitor eveniment. Trei zile de concerte, în trei locaţii diferite, The O2 Arena, Indigo şi Brooklyn Bowl, plus alte mici spaţii, B.B. King Stage (aici ne-am amuzat cu americanca Kaz Hawkins), Acoustic Stage şi futuristul Private Lounge. O atmosferă prietenoasă peste tot, îngeraşi-hostess amabili, zâmbitori şi utili, sunet impecabil, iar despre aromele berii englezeşti sau a whiskey-ului tradiţional, nu cred că este cazul să mai comentez. Însă trebuie să amintesc şi cu această ocazie că... De prisos să vorbim de un (mare) festival de blues în Bucureşti. Avem în Sighişoara, la Tulcea şi Timişoara, la Focşani, la Ghelari sau la Suceava. De pomană am tot scris că bluesul este o stare de spirit şi că nu toţi muzicienii care ştiu note îl pot cânta cu onestitate şi râvnă. Aşa cum nu toţi poeţii pot traduce versurile altor poeţi - de exemplu ale lui Dylan -, aşa cum doar unii muzicieni pot fi pictori - aşa cum ESTE de exemplu Dylan -, tot aşa putem vorbi de blues pe româneşte, doar în cazul lui Baicea, Ochescu, Aldea, Hanno, Chifi, Totu, Joe Ruşi, Radu Cârlan, Giuglea, Marcian, Tzetze, şi mai tinerii, Soul Serenade, Southerman Robbie şi The River. Restul este în zadar, în deşert, în van... sau cum spunea Moţu, este degeaba! Revenind la Sir George Ivan Morrison (n. 31 august 1945), pentru că a cântat totuşi cu Dylan şi John Lee Hooker (la Acropola ateniană) să amintim pentru cei tineri că este singurul artist din lume cu cele mai multe albume de cinci stele. Este apreciat de critică şi de fani în ciuda atitudinii infatuate şi a unui egotism clar pronunţat. Aşa i-au şi prezentat englezii: "The Mavericks Night!"

"Someone once described me as a maverick and that's what I would say. I'm a maverick not by choice but by conviction." (Van Morrison)

Întotdeauna în pas cu vremurile şi mereu cu verbul la el, Van a punctat fiecare moment, cu ascuţimea spiritului său, fiind printre acei artişti care nu pot plictisi audienţa cu nicio remarcă. Ritmul e mai domolit, însă încărcătura emoţională a devenit mai Chris Farlowe O2.jpgrafinată. O ţesătura de hituri, pe care o sesizaţi în cupajele din playlist, atât de bine legată, că ar părea un întreg inamovibil. Van Morrison este însuşi bluesul Omului Alb.

"I didn't want to be mimicking Chicago blues musicians forever. My thinking was, We're not them, we're not black, we're British middle-class kids and let's get on and do our own music."

Vocea sa, acum intrată în al 72-lea an de faimă, a fost pe placul tuturor, chiar dacă intensitatea a mai scăzut, expresivitatea a oferit aceeaşi culoare amprentei sale vocale. Am trăit o bucurie muzicală adevărată, o experienţă irepetabilă, drept care, vă recomand cu sinceritate, să prindeţi unul din showurile noului său turneu.

Setlist Van Morrison The O2 Arena:



  • Too Late (de pe albumul Keep Me Singing 2016) 
  • Have I Told You Lately (Avalon Sunset 1989) 
  • Magic Time (Magic Time 2005) 
  • Wavelength (Wavelength 1978) 
  • Every Time I See A River (Keep Me Singing 2016) 
  • Baby, Please Don't Go / Don't Start Crying Now (singles Them 1964) 
  • Here Comes the Night (Them song1965) 
  • Cleaning Windows / Be-Bop-A-Lula (Beautiful Vision 1982 / A Night in San Francisco1994) 
  • Call It Stormy Monday (But Tuesday Is Just as Bad) (TyBone Walker cover; with Chris Farlowe&Jeff Beck) (A Night in San Francisco1994) 
  • Sometimes We Cry (with Chris Farlowe, The Healing Game 1997) 
  • Lonely Avenue (Ray Charles cover, Too Long in Exile 1993) 
  • Moondance (Moondance 1970) 
  • In the Afternoon / Ancient Highway / Joe Turner Sings / Raincheck (Days Like This / Days Like This / Down the Road 2002 /Days Like This 1995) 
  • Help Me (Sonny Boy Williamson cover) (A Night in San Francisco1994) 
  • Ballerina(Astral Weeks 1968) 
  • Gloria (Them song)(single B-side of Baby, Please Don't Go 1964) 

Jeff Beck O2.jpgJeff Beck a fost cealaltă legendă a muzicii rock pe care am reuşit să o prind la acest festival şi a treia pe anul tocmai scurs (despre The Who puteţi citi o recenzie aici). Împreună cu membrii valoroasei sale (noi) trupe (Jimmy Hall - n. 26 aprilie 1949, vocalistul grupului american Wet Willie -, - vocal, Rhonda Smith - din Canada, fostă basistă în grupul lui Prince -, chitară bas, Jonathan Joseph la baterie, Rosie Bones - vocal şi Carmen Vandenberg - chitară, componente ale trupei britanice BONES) a încălzit audienţa pentru Van Morrison, reuşind să-i surprindă pe toţi tinerii veniţi singuri sau cu părinţii lor, la acest final de festival. Nu se aşteptau la aşa ceva, mulţi necunoscând piesele noului său album, Loud Hailer. Modern, plin de viaţă şi cu o voce feminină impresionantă, albumul său este relativ neobişnuit pentru stilul epic pe care-l cunoaşteţi, este mai degrabă ieşit din tiparul jazzy-liric atât de caracteristic, de ani buni încoace. Descoperiţi în setlistul de mai jos inspirata aranjare a noilor piese printre celebre solouri instrumentale sau entuziaste coveruri, atât de mult dorite live de orice fan al chitarei electrice. La un moment dat, fata mea cea mare, Andreea Carmen, chiar m-a interpelat cu întrebarea: "Cum de se aud atât de puternic, clar şi curat, aceste sunete de chitară?". Geoffrey Arnold "Jeff" Beck (n. 24 iunie 1944) este printre puţinii chitarişti din lume care şi-a cultivat acest unic sound, cu o semnătură tehnică autentică şi inconfundabilă. Însă este şi "vina" instalaţiei de sunet din The O2 Arena. Lăsând gluma la o parte, trebuie să amintesc că Jeff Beck şi-a impus acest stil inovativ încă din anii '60, pe când cânta în celebrul The YARDBIRDS şi mai apoi, în super-grupurile sale, The Jeff Beck Group şi Beck, Bogert & Appice. Al cincilea chitarist al lumii (din topul alcătuit de revista Rolling Stone, 100 Greatest Guitarists of All Time) a fost o stea care a strălucit mai mult de o oră pe scena faimoasei O2 Arena, însă care ne-a creat o emoţie puternică, şi sunt sigur că, nu vom rezista tentaţiei de a-l revedea cât de curând. În primele luni ale lui 2017, Jeff Beck colindă cu acest album Japonia. Poate cine ştie, cineva dintre organizatorii mioritici se încumetă să-l invite, după aceea, la Bucureşti. La noi, speranţa ţine de foame, aşa că aveţi timp, cei care nu-l cunoaşteţi încă, să-l studiaţi pe internet, căci la radio şi TV este stric interzis... Cultura dăunează grav societăţii.

"Jeff Beck is my all-time favourite guitarist, what do I say after that?" (John McLaughlin)

Setlist Jeff Beck The O2 Arena:

  • The Revolution Will Be Televised (de pe albumul Loud Hailer2016) 
  • Freeway Jam (Blow by Blow, 1975) 
  • Lonnie on the Move (Lonnie Mack cover) 
  • Live in the Dark (Loud Hailer2016) 
  • The Ballad of the Jersey Wives (Loud Hailer2016) 
  • You Know You Know (Mahavishnu Orchestra cover) 
  • Morning Dew (Bonnie Dobson cover) 
  • A Change Is Gonna Come (Sam Cooke cover) 
  • Big Block (de pe Jeff Beck's Guitar Shop, 1989) 
  • Cause We've Ended as Lovers (Syreeta cover) 
  • Scared for the Children (Loud Hailer2016) 
  • Beck's Bolero (primul său mare succes solo, single 1966) 
  • Goodbye Pork Pie Hat (Charles Mingus cover) 
  • Brush with the Blues (Who Else! 1999) 
  • Superstition (Stevie Wonder cover) 
  • A Day in the Life (The Beatles cover) Un cover instrumental interpretat magistral de Jeff Beck. 

Radu Lupascu O2.jpgPentru mine, 30 octombrie 2016 a fost, A Day in the Life... Mulţumesc Andreea!

"Found my coat and grabbed my hat / Made the bus in seconds flat / Found my way upstairs and had a smoke / And somebody spoke and I went into a dream / Ah I read the news today, oh boy / Four thousand holes in Blackburn, Lancashire / And though the holes were rather small / They had to count them all / Now they know how many holes it takes to fill the Albert Hall / I'd love to turn you on."

Bilet O2 si bratara.jpg

Radu Lupaşcu
10 ianuarie 2017

Foto: Andrea Constantin


RELUAT – BIFAT – MERITAT!

Folk Om Bun 2016 1.jpgScriu atât de târziu, din motive... tehnice. Adică, pur și simplu, n-am avut pe ce. Deci, scuze pentru întârziere.

Ca martie din post, nu am lipsit de la nici o ediţie „Om bun”. Din ’90 încoace, am tot „monitorizat”, fie festivalurile - concurs, în amploarea lor de trei zile, fie galele de-o seară, cum a fost cea luni, 12 decembrie 2016.

Afişul a fost generos şi ca număr şi ca nume. Nu foarte des îi poţi vedea şi asculta în acelaşi spectacol pe Zoia Alecu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Emeric Imre, sau pe mai proaspeţii Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, cu Spam-ul lor cu tot.

Într-un fel, m-am simţit ca pe vremuri, în sensul bun al cuvântului. În primul rând, pe scenă, s-a cântat curat, fără sofisticări orchestrale şi reinterpretări aduse la zi. Doar voce şi chitară. Ba, Mircea Vintilă, chiar a renunţat la cablul pentru amplificarea chitarei şi a folosit un al doilea microfon. Tot ca pe vremuri, când erau foarte rare (spre inexistente!) instrumentele „cu ascuţitoare” – cum glumea Doru Stănculescu, adică electroacustice. Şi iar mi-am surprins un zâmbet nostalgic, pentru că mi-am adus aminte că m-am îndrăgostit de muzica folk, în urma primului concert mare de gen, pe care îl vedeam, chiar pe această scenă, aici la Sala Palatului, cu... o mie de ani în urmă, pe la începutul anilor şaptezeci...

Despre mult prea „micro” (după gustul meu) recitaluri, nu am a comenta, în mod special. S-a cântat cu drag, s-a cântat cu poftă şi cu bucurie. Şi cum să nu fie aşa, când ai în faţă o sală plină şi când aproximativ patru mii de oameni se contopesc şi se fac una cu tine, cel de pe scenă. Din păcate, timpul a fost singurul cenzor. Mai greu să te desfăşori, în cele circa douăzeci de minute alocate fiecăruia. Dar, poate că a fost mai bine aşa. Doar ne-au „întărâtat” pe noi, fanii să mergem şi să îi vedem şi să îi ascultăm şi în evoluţii mai ample.

Poate, o explicaţie a evoluţiilor (la maxim!) de pe scenă a fost şi atmosfera din culise. Pentru că se întâlnesc doar accidental ca acum, în formaţie aproape completă, bucuria revederii a fost pe măsură. Nu au lipsit din meniu schimburile de informaţii, (fie despre colegi, fie despre cele mai recente cântări sau cele ulterioare ale fiecăruia) „miştourile” reciproce (devenite tradiţie), bancurile, sau rememorările unor întâmplări din vremuri de mult apuse. Şi uite aşa, „iar m-am cufundat în stele şi în nori şi-n cerurile ‘nalte” ale nopţilor cheltuite cu folos – din punctul meu de vedere - prin cabinele de la „Creangă”. La primele ediţii „Om Bun”, parcă, era dat ordin pe unitate ca, trei zile, nimeni să nu părăsească incinta, cu excepţia câtorva ore de somn precar...

Seara s-a încheiat așa cum ar fi și trebuit să se întâmple: cu aproape toată lumea pe scenă. Generos cum îl știm, Mircea Baniciu și-a sacrificat jumătate din recital pentru că, după numai trei piese pe care le-a cântat singur, și-a invitat aflaţi în culise. Pe sistemul „faceţi voci, faceţi voci”, la „Andrii Popa” cabinele s-au golit de artiști. Au continuat apoi cu „Om bun” și au încheiat, evident, cu „Cântecul bufonului”.

Cam asta a fost la Sala Palatului, luni, 12 decembrie 2016. Nostalgii, bucurii și... bomboane (muzicale!) la copii, cum se spune.

Mare lucru, faptul că Om Bun s-a reluat! Ba, mai umblă vorba prin târg, cum că, de la anul, titularul de drept, adică Victor Socaciu, își va lua, din nou, copilul în grijă. Doamne ajută, să fie așa! Poate, până atunci și Teatrul „Ion Creangă”, va redeveni „acasă” pentru serile festivalului considerat (pe vremuri, ce-i drept) un fel de navă amiral a manifestărilor de gen. De ce „ăi bătrâni” mai pot umple o Sală Palatului? Simplu! Pentru că au cu ce!

Copilași, hai, cu egalarea!

Folk Om Bun 2016 2.jpg

Teodora Ionescu
6 ianuarie 2017

Foto: Radu Birişteică


Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg