Arta Sunetelor

 

Romanian Tribute to Jimi Hendrix

Deşi au trecut 35 de ani de la moartea sa (18 septembrie 1970), personalitatea lui Jimi Hendrix, acest „zeu al chitarei”, continuă să-i fascineze pe mulţi. Nu cred că există vreun chitarist, cât de cât talentat, care să nu fi încercat măcar odată să se joace „de-a Hendrix”. Asta bineînţeles păstrând distanţa de rigoare, deoarece Hendrix, o adevărată fabrică de sunete pe chitară, este greu de imitat şi cu atât mai greu de egalat.

Tocmai de aceea, proiectul lui RADU LUPAŞCU reprezintă o provocare şi un cec în alb acordat celor mai talentaţi chitarişti din România. Poţi să numeri pe degete chitariştii rămaşi în afara listei. Asta dacă ne gândim doar la chitariştii aflaţi în ţară şi nu la cei plecaţi peste mări şi ţări. Nume cunoscute, Iuliu Merca, Bega Blues Band, George Baicea, Eugen Caminschi, Quo Vadis, Midnight Express, Fane Adumitroaie, Mike And The Blue Spirits sau mai puţin cunoscute Slang, Ştefan Florin (Semnal M), Vladimir Pocorschi, Sahara, Mini (4x4) şi mulţi alţii... îşi vor face auzită pasiunea pentru geniul muzicii rock.

Tocmai de aceea, proiectul este un unicat pentru România şi sunt convins că va deveni un material de referinţă pentru muzica rock românească.

de Nelu Stratone

Epigeneza după Hendrix

Regretatul Iosif Sava făcea cândva retrospectiva carierei sale de ascultător de muzică simfonică. În tinereţe fusese fascinat de Beethoven, de forţa şi vizionarismul compoziţiilor sale inegalabile. Trăindu-şi viaţa, se entuziasmase de alţi compozitori, uitaţi prin pupitre sau permanent în repertoriu, vii unii, alţii demult ashes and dust. La vârsta mărturisirii, trecut de 60 de ani, Sava îl regăsise pe Beethoven cu plăcerea şi emoţia din tinereţe, plin de aceeaşi forţă şi la fel de vizionar.

Similitudinea se impune de la sine şi cred că aţi prins-o: în rock, Hendrix, chiar dacă nu este un Beethoven al genului (deşi eu mai că aş zice: da, este!), e iubit la tinereţe – pentru tinereţea veşnică a compoziţiilor şi interpretărilor sale – ca şi la bătrâneţe, pentru iluzia ce-o oferă - că mai suntem încă vii şi viguroşi dacă mai trepidăm la un riff, acelaşi riff de-o magică frumuseţe, că mai putem asculta cu volumul aproape la maxim pe boxele noastre hârbuite, că mai sorbim din cupa vieţii amarul cocoloşit al frunzei de tutun...

Paradoxul apariţiei lui Hendrix, la două decenii de când fusese validată chitara electrică, geniul său incontestabil, faptul că în doar patru ani a spus cam tot ce se putea spune cu acest instrument-fetiş, handicapul creat celor de după, mitul eroului, chiar şi exploatarea jignitoare a resturilor festinului – toate astea sunt compensate de faptul că Hendrix a scris şi imprimat câteva piese devenite clasice. Nenumăratele reluări ale compoziţiilor – de la puştanul care învaţă primele acorduri la briliantul Stevie Ray – demonstrează că Hendrix a căpătat statutul de clasic al muzicii rock. Iar muzica rock, prin aceste reluări, dincolo de business, nu face decât să-şi valideze statutul de artă, o artă seducătoare, viguroasă, parcă mereu adolescentină, în ciuda unui deja-vu strident în produsele comerciale.

Hendrix a construit un clasicism al chitării electrice. A inovat, dar a şi instituit o dictatură, cu aparenta dezordine şi libertate a solisticii sale. Un soi de supraimpunere ce îi provoacă pe ceilalţi să caute alte sunete, alte forme, alte căi de exprimare. N-am găsit altă metaforă acestui proces decât epigeneză. Şi e, poate, alt paradox: în timp ce-i forţează să se măsoare cu stafia sa, Hendrix îşi îndeamnă epigonii să experimenteze după propria lor creativitate. Altfel spus, îi obligă să fie liberi. Obligaţia de a scăpa de tirania lui Hendrix a dus la nenumărate victorii – tot atîtea albume rock de valoare indiscutabilă şi cu impact variabil.

Despre acestea e vorba în cartea şi discul de faţă.

Dumitru Ungureanu

Romanian Tribute to Hendrix

 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg