Arta Sunetelor

 

SNOBUL DIN OGLINDĂ

O reverenţă târzie pentru teatrul românesc

În ultimii ani, am fost destul de rar la teatru. Şi atunci accidental, împins mai degrabă de conştiinţa mea profesională de designer de evenimente speciale în căutare permanentă de idei noi şi de menţinere a contactului obligatoriu cu evoluţia întregului context cultural şi a observaţiilor legate de impactul asupra publicului unui eveniment, inclusiv cel teatral. A trecut o vară în care am avut timpul necesar pentru câteva introspecţii cu caracter rational, iar una dintre concluziile brutale privindu-mă în ‘oglindă’ este aceea că, în ceea ce priveşte teatrul, mă pot auto-eticheta drept un… snob. Care s-a dus pe Broadway să o vadă pe Angela Lansbury şi pe Cybill Shepherd în “The Best Man” a lui Gore Vidal, şi-a propus să revină la New York pentru Al Pacino în “Glengarry Glen Ross” (nu a avut timpul să o facă), a vânat cu luni de zile înainte bilete pentru spectacolele cu Judi Dench şi Helen Mirren de la Londra (vezi Declin d’Oeil – “Experience London”), dar nu a mai fost la o piesă de teatru în Bucureşti în calitate de simplu spectator de… ani buni. Sigur că am o scuză, aceea că m-au interesat spectacole cu icon-uri cu notorietate dobândită în film (de care sunt foarte ataşat… mărturie fiind şi rubrica mea Video Vault), însă e una absolut firavă. Căci, până la urmă, de ce mergem la teatru sau ar trebui să ne propunem să o facem cu anumită regularitate? Pentru complexa experienţă culturală live, creată şi transmisă, cu bune şi rele, la câţiva metri de tine, pe o scenă unde, ca actor sau om de producţie, nu mai poţi corecta sau reface ceva. Nu mai există posibilitatea de a trage… duble. De ce cheltuiesc eu o căruţă de bani să o văd pe Mirren sau Dench lăsând la o parte cu bună ştiinţă faptul că există o Mariana Mihuţ sau o Tamara Buciuceanu, să visez la Broderick sau Pacino dar să uit că îl avem încă pe Radu Beligan, pe Victor Rebengiuc… ca să nu mai vorbim de Marcel Iureş sau Horaţiu Mălăele? Mai mult, datorită lipsei de consum constant pe parcursul timpului pe această direcţie culturală, am conştientizat cu amărăciune că, nu numai că sunt un ignorant, dar sunt şi unul plin de prejudecăţi sedimentate încă de la mijlocul/finele anilor ’90 vis-à-vis de calitatea sălilor şi logisticii de producţie teatrală, de lipsa continuităţii în schimbul de generaţii de talente ce performează pe scenă etc, etc. I-am pierdut pe Dinică, pe Mihăilescu-Brăila, pe Iordache, pe atâţia alţii la apusul carierei şi a vieţii şi nu am fost preocupat să le aduc un ultim omagiu prin aplauzele de la finalul reprezentaţiei… Ca atare, mi-am propus ca în această toamnă să mă supun unei curi intensive de teatru românesc urmând ca, de anul viitor, acesta să devină o componentă constantă în seria mea uzuală de experienţe culturale. Rândurile de mai jos, în cea mai mare parte, sunt scrise cu marea bucurie a unui simplu spectator, fără veleităţi şi competenţe de critic avizat (voi sublinia în mod repetat acest lucru asumându-mi riscul de a deveni exasperant, însă nu îmi doresc polemici inutile), ce a avut parte de atâtea surprize frumoase încât, sper eu, orice urmă de snobism (chiar dacă, în ceea ce mă priveşte, era involuntar) a fost ucisă. Cât despre prejudecăţi, au fost făcute toate fărâme prin simpla re-conectare (singurul meu regret este că aş fi putut face asta mai demult)… AVEM public ce omagiază prin număr şi comportament performanţa teatrală, avem săli moderne şi bine echipate, avem actori tineri extrem de talentaţi şi avem legende ale scenei care rămân port-drapele a calităţii teatrului nostru. Din acest punct de vedere, se poate spune că cifra (20)13 a fost una cu noroc. Sigur că reproşuri, animate de varii argumente, chiar solide, se pot aduce oricând şi oricui dacă baza de judecată la care te raportezi este una discutabilă dar… aşa a fost întotdeauna în cultură şi în actele sale, o combinare deseori (ne)fericită între problemele generate de conflictele între individ-comunitate, consumator-creator, lider formal-masa (ne)recunoscătoare. Mai bine, depăşind stadiul de lamentări teoretice pe teme culturale, să vedem (cronologic) cum a decurs călătoria mea experienţială tomnatecă prin teatrul românesc…

 “Egoistul” de Jean Anouilh – Teatrul Tineretului (Palatul Copiilor)

declin 11 - 01.jpgAm ales acest spectacol, evident, din dorinţa de a-l revedea pe scenă pe patriarhul teatrului românesc, maestrul Radu Beligan, care, pe 14 decembrie, va împlini vârsta de 95 de ani! La mulţi ani! Domnul Beligan, semnatar şi al regiei, a fost perfect în rol în ciuda zvonurilor care îmi trecuseră pe la urechi apropo de reprezentaţii în care a avut mici scăpări sau sincope în interpretare. Mai mult, datorită locaţiei de desfăşurare, aveam temerea că voi asista la o versiune de ‘turneu’ a montării, într-un cadru scenografic diluat şi cu o distribuţie (parţial) alternativă faţă de cea originală (concepută cu ani în urmă pentru scena TNB), dar… nu a fost deloc aşa: spectacolul s-a jucat în montarea şi cu distribuţia de la Naţional, cu veteranii Sanda Toma şi Damian Crâşmaru şi (ceva mai) tinerii Tomi Cristin (pe care ultima oară îl văzusem ca barman în “Dead in Tombstone” – vezi Video Vault-ul din 21 septembrie), Lamia Beligan, Medeea ‘Mirabela’ Marinescu (care, probabil, nu va scăpa niciodată de eticheta generată de amintirea rolului micuţei zvăpăiate din “Maria, Mirabella” a lui Gopo), Cesonia Postelnicu şi Silviu Biriş (pe ultimii doi îi ştiam deja de pe scena Naţionalului, din “Idolul şi Ion Anapoda” a lui Cojar, cu Dan Puric). O piesă emoţionantă, scrisă parcă de şi pentru Radu Beligan, o vedere personală asupra unei îndelungi vieţi de “egoist” creator, plină de umor şi de caldură, presărată cu note de cinism inofensiv şi blândă indulgenţă faţă de cei din jur. Piesa-testament a dramaturgului francez pe care domnul Beligan l-a cunoscut la Paris cu ani în urmă (având posibilitatea să asiste inclusiv la o repetiţie), publicată în 1981, când Jean Anouilh avea deja probleme majore de sănătate mai ales cardiace (ca şi Leon, personajul principal din “Egoistul”, interpretat pe scenă în anii ’80, de către Bernard Blier), este, în transpunerea românească, un veritabil regal actoricesc. Maestre Beligan, chapeau!

“O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale – Teatrul de Comedie

Ghiftuit cu Caragiale în prima parte a vieţii datorită lecturilor obligatorii din şcoală şi a nenumăratelor montări a pieselor sale difuzate de TVR, iar în cea de-a doua, post-’89, de senzaţia acută că spiritul marelui dramaturg încă supravieţuieşte prin fiecare din ştirile din mass-media legate de viata publică dâmboviţeană, am fost curios ce viziune poate propune Alexandru Dabija după două decenii de relativă democraţie şi dacă aceasta va depăşi deja-vu-ul cotidian. Mai ales că fusesem plăcut impresionat de savurosul său “Pyramus & Thisbe 4 You” după Shakespeare, văzut anul trecut la Odeon (cu Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Pavel Bartoş etc,). Ei bine, surpriza a fost formidabil de plăcută şi asta în primul rând datorită monumentului de talent care este Marcel Iureş, un Caţavencu absolut memorabil, în jurul căruia Dabija centrează totul, pe care îl transformă în… (anti)erou principal. În balanţa ‘politică vs. amor’ (trioul Tipătescu-cuplul Trahanache, interpretat de Marius Florea Vizante, Valentin Teodosiu şi Mihaela Teleoacă), regizorul inversează drastic în favoarea primei componente ponderea uzitată până acum în cele mai multe declin 11 - 02.jpgmontări şi, ca atare, schimbă radical percepţia spectatorului asupra naraţiunii. În al doilea rând, publicul devine parte activă a agorei politice, un partener implicat în meciul pe care Caţavencu, Brânzovenescu (Eugen Racoţi), Farfuridi (Florin Dobrovici) şi Dandanache (George Mihăiţă) îl susţin în arenă, căci aceştia se adresează retoric direct acestuia şi mai puţin colegilor de pe scenă. Ca valoare adăugată, în momentele sale, Dorina Chiriac acaparează complet atenţia în rolul… cetăţeanului turmentat, datorită poate şi găselniţei lui Alexandru Dabija de a-l pune pe acesta, pe ‘cetăţean’, să cânte melodii compuse de Ada Milea (“Îngeraşii de pahar”, “Are ţara…”). Aş vrea să închei cu un scurt citat din caietul-program: “Vorbim la personaje despre un stadiu al prostiei care vine din destin şi din genetică, pentru că până la urmă concluzia este că avem de-a face cu un popor de tâmpiţi, că asta ne spune Caragiale. Atunci te intrebi de ce domnule?!... Şi explicaţia vine de la sine. Vreau să fac demonstraţia că tâmpenia nu exclude oamenii inteligenţi.” (Alexandru Dabija/”În timpul repetiţiilor”). În ceea ce mă priveşte, demonstraţia i-a reuşit cu brio.

“Pluralul englezesc” de Alan Ayckbourn – Teatrul Nottara (Sala Horia Lovinescu)

declin 11 - 03.jpgLuat de valul entuziasmului redescoperit pentru teatru, am descoperit acest spectacol scanând site-urile de vânzare de bilete şi l-am ales fără ezitare din trei motive: a.) se juca la “Nottara” (un brand credibil); b.) distribuţia era interesantă (Ion Dichiseanu, Constantin Cotimanis, Victoria Cociaş, Armand Calotă, Delia Nartea şi Cezara Dafinescu), primii trei actori facând parte din echipa “Nottara” şi c.) deşi nu mai văzusem vreodată o montare după piesele lui Sir Alan Ayckbourn, autorul celebrei “A Chorus of Disapproval”, numele său oferea garanţia unui text de calitate. Din păcate, experienţa s-a dovedit una mai degrabă jenantă pentru că... a.) Aveam să aflu după spectacol că este o producţie independentă şi nu una din repertoriul curent al teatrului (nu asta ar fi problema, ci tristeţea generată de prejudiciul de imagine adus unui nume de prestigiu în lumea teatrală prin găzduirea de şuşe); b.) actorii… degeaba talent, degeaba experienţă, degeaba profesionalism, dacă punerea în scenă le-a limitat interpretarea la un nivel superficial, de căutare a umorului ieftin, de suprafaţă, grotesc prin îngroparea aproape totală a fundamentului dramatic (este vorba, totuşi, de trei cupluri extrem de diferite, cu probleme, aspiraţii şi frustrări serioase, din interacţiunea cărora ar trebui să se nască comicul) şi c.) nu am citit piesa lui Ayckbourne însă tare mă îndoiesc de faptul că traducerea sa a fost una de bună calitate sau, mai rău, că regizorul nu a ‘lucrat’ pe text din dorinţa de a-l face mai “modern” şi mai “popular”. Indiferent de explicaţie, un lucru este cert, cuvântul “englezesc” nu are ce să caute în titlu. Lipsesc aproape cu desăvârşire urmele eleganţei frazării dramatice aşteptate de la un autor britanic premiat cu Laurence Olivier şi cu Tony, cu peste 70 de piese la activ. Cât despre subtilitatea umorului insular, ce să mai vorbim… Toate acestea împachetate într-o scenografie ‘prăfuită’ cu un lighting-design inexistent (doar lumina albă, de plan general, a scenei). În concluzie, eu, ca spectator, am primit de la regizorul Toma Enache nu o mostră de umor britanic, ci o simplă grimasă sardonică mercantilă. În ceea ce-l priveşte pe Ion Dichiseanu mă voi întoarce la filmele lui Jean Georgescu şi Paul Călinescu din anii ’60, iar despre Cezara Dafinescu prefer să păstrez în memorie imaginea hiper-sexi din montarea de pe scena Naţionalului a “Zbor deasupra unui cuib de cuci” a lui Kesey, cu Costel Constantin şi Florin Piersic.

“Revizorul” de N.V. Gogol – Teatrul de Comedie

declin 11 - 04.jpg“Revizorul” este o piesă cu o traiectorie îndelungată pe scenele din România, fiind jucată încă din 1874 la Teatrul Naţional din Iaşi, iar ultima montare pe care eu o văzusem fusese cea de la TNB, undeva prin 2002 sau 2003, cu Dan Puric, Maia Morgenstern, Şerban Ionescu şi Irina Movilă. În formula actuală, este prezentă în repertoriul Teatrului de Comedie din… 2006, deci are, la rândul său, o istorie de succes. Am presupus însă (şi acest lucru s-a dovedit corect) că expertiza în a arăta “trivialitatea vieţii” şi “vulgaritatea omului vulgar” asumată de Gogol se va potrivi ca o mănuşă cu umorul sarcastic ce accentuează tuşele caricaturale practicat de artistul Horatiu Mălăele (nu numai în teatru). Iar acesta este vizibil în tratamentul vizual (scenografie, costume, make-up) a punerii în scenă, în special în definirea personajelor: dictatoriatul local a primarului ascuns în spatele măştii, convulsiile hidrei aparatului birocratic, rolul social secundar al femeilor (prezentate ca obiecte de joacă). Este o abordare interesantă dar nu suficientă (cred eu) pentru a face din acest spectacol un eveniment, atâta vreme cât s-a acţionat destul de puţin asupra textului original (iar când s-a facut a fost deseori în sensul accentuării vulgarităţii) şi, ca atare, valorizarea acestuia cade exclusiv în sarcina actorilor şi a modului în care fiecare din ei reuşeşte să îşi nuanţeze rolul. Distribuţia este, evident, talentată dar, în opinia mea, nu suficient încât să creeze memorabilitate: Ştefan Bănică jr. (care e OK în rol, dar l-aş fi preferat, totuşi, pe Mălăele), George Mihăiţă, Virginia Mirea, Valentin Teodosiu, Ion Chelaru, ş.a.m.d. Nu am spus acest lucru într-un sens extrem de critic, ci doar pentru a sublinia impresia mea finală că am asistat la o punere în scenă a unei piese clasice arhi-cunoscute şi arhi-jucate de bună factură, agreabilă, dar… ne-surprinzătoare. O piesă de repertoriu ce merită însă a fi văzută.

“Mamouret” de Jean Sarment – Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei)

O comedie emoţionantă şi simplă (nu însă şi simplistă), al cărei personaj central este bunica Mamouret căreia, la împlinirea vârstei de 100 de ani, familia şi autorităţile (din raţiuni şi interese diferite) decid să îi organizeze o celebrare publică. Ca şi în cazul “Egoistului” şi a Maestrului Beligan, o piesă scrisă parcă special pentru revenirea pe scenă a Tamarei Buciuceanu care, în vara anului viitor, va sărbători 85 de ani de viaţă! Mai mult, pentru a face mai confortabil acest come-back, Alexandru Darie, Directorul “Bulandra”, l-a convins pe legendarul Dinu Cernescu să se ocupe de regia spectacolului, acesta definind “Mamouret” mult mai bine decât aş putea să o fac eu: “… este un spectacol simplu, normal, punând în prim-plan actorii şi povestea piesei… Mamouret este o piesă despre dragoste, despre bucuria vieţii, indiferent de vârstă, este o piesă blândă, semănând cu o telenovelă, în sensul cel mai bun a termenului”. Sigur că opţiunea pentru o punere în scenă foarte tradiţionalistă (voit anti-modernă) de către domnul Cernescu poate genera oarecare frustrări printre spectatorii obişnuiţi cu o doză mai mare de inovativitate vizuală sau sonoră în teatru dar, în ceea ce mă priveşte, acestea au fost lăsate imediat la o parte datorită efervescenţei şi prospeţimii tinerilor actori din distribuţie care îşi unesc cu brio eforturile pentru a-i ‘face faţă’ Doamnei Buciuceanu, de la Şerban Pavlu şi Ana Ioana Macarie la Mihai Verbiţchi şi Daniela Nane. Căci Tamara Buciuceanu este absolut imperială, domină cu autoritate scena…, iar abia după încheierea spectacolului, la chemările repetate a publicului pentru bisuri, pe faţa dumneaei şi în mişcările mai greoaie erau vizibile semnele unei oboseli majore indicând cât de mult s-a consumat pentru publicul său.

“Străini în noapte” de Eric Assous – Teatrul Tineretului (Palatul Copiilor)

declin 11 - 05.jpgRealizat după piesa lui Eric Assous, mai cunoscut ca scenarist de radio (peste 80 de piese pentru “France Inter”), TV şi film (ex. adaptarea cărţii lui Franz-Olivier Geisbert, “L’Immortel”, lansat în 2010 ca “22 Bullets” cu Jean Reno), “Les montagnes russes”, pusă în scenă la Theatre Marigny de Anne Bourgeois în toamna lui 2004 cu Alain Delon (prima şi una din rarele sale apariţii live post-2000) şi Astrid Veillon, “Străini în noapte” rămâne unul dintre cele mai populare spectacole teatrale din circuitul independent datorită, esenţialmente, prezenţei debordante de energie a lui Florin Piersic, ce va împlini pe 27 ianuarie 78 de ani şi nu dă nici cel mai mic semn de oboseală. La mulţi ani! De altfel, spectacolul este precedat de un savuros monolog (când am fost eu, a durat aproape 30 de minute) în care acesta dă detalii inclusiv despre cum a văzut regizorul, Radu Beligan, punerea în scenă de la Paris şi de ce a decis să o adapteze în Romania. Dar mai este ceva… chimia lui Piersic cu extrem de talentata Medeea Marinescu (care a înlocuit-o relativ recent în rol pe Emilia Popescu), o tânără valoare internaţională deja confirmată de unul din rolurile principale din “Je vous trouve tres beau” (premiul Cesar pentru film de debut în 2007) realizat de Isabelle Mergault, cea care a distribuit-o, alături de Daniel Auteuil şi de Sabine Azema, şi în “Donnant, donnant” (2010). Deşi l-aş putea plasa tot în categoria spectacolelor ‘geriatrice’ (ca “Egoistul” şi “Mamouret”) prin componenta retrospectivă şi meditaţia asupra trecerii timpului, “Străini în noapte” este mai mult decât atât, este o comedie romantică ce transcede vârstele, care se joacă în doi, dar în care fiecare îşi conservă individualitatea, cu iluziile şi aspiraţiile sale, cu nevoi şi satisfacţii, depresii şi incertitudini. Iar marele succes a domnului Beligan este acela că a retranscris originalul într-un limbaj accesibil oricărui spectator, prin intermediul căruia tandemul de talente de pe scenă poate comunica cu acesta cu emoţie şi căldură.

“Mincinosul” de Carlo Goldoni – Teatrul de Comedie

Un nou experiment făcut cu unul din spectacolele Asociaţiei Dracula, regizat de Toma Enache (“Pluralul englezesc”). Aş fi fost înclinat să îl evit dar… nu a fost decizia mea de a cumpăra bilete. Şi, sincer, nu regret că nu am făcut-o întrucât, dincolo de lipsa de profesionalism evidentă în ceea ce priveşte punerea în scenă, luminile, calitatea slabă a costumelor şi scenografiei… eforturile ansamblului distribuţiei (Sebastian Papaiani, Bogdan şi Valentin Uriţescu, Liliana Pană, ş.a.m.d.) compensează (măcar parţial) aceste carenţe. Cel care însă revitalizează “Il bugiardo”, jucată pentru întâia oară în 1750, este Claudiu Bleonţ în rolul principal, a cărui energie şi vervă însufleţesc permanent un cadru amatoricesc (pregătit parcă pentru o serbare a şcolii) şi despre care sunt convins că el este cel care a introdus improvizaţia, dialogul cu publicul şi actualizarea unor pasaje de text ca formă de re-inventare a “Mincinosului”… şi nu regizorul. Fie şi doar pentru performanţa lui Bleonţ, un actor cu un talent fenomenal pe care tindem să îl subevaluăm datorită prezenţelor mult prea dese în ştirile tabloide, acest spectacol trebuie văzut ca pe un exerciţiu de entertainment nepretenţios dar, atenţie!, el este tratat extrem de adult, deci nu luaţi şi copiii cu voi (înţeleg că, oricum, organizatorii au avut reclamaţii la OPC pentru faptul că nu au semnalat acest lucru în comunicare).

“La grande magia” de Eduardo de Filippo – Teatrul Bulandra (Sala Liviu Ciulei)

Incontestabil, este cel mai complex şi ambiţios spectacol teatral (în opinia mea) aflat în repertoriul curent a unei instituţii de profil bucureştene pe care am avut ocazia să îl văd pe viu în acest sezon, prin combinaţia între scenografia lui Octavian Neculai (jocul décorului în décor), costumele realizate de Dada şi lighting-designul lui Ducu Darie (care urmăreşte pas cu pas protagoniştii simultan cu modificările cromatice ambientale),declin 11 - 06.jpg toate fenomenale prin calitate şi atenţia dată detaliilor (până la culorile naţional-socialiste a port-jartierelor Mirelei Gorea şi schimbarea drastică de abordare vestimentară dinspre final). Pe de altă parte însă, este o piesă mult mai dificil de consumat decât mă aşteptam, prin complexitate dar şi prin lungime (aproape trei ore), care îţi solicită la maximum atenţia şi concentrarea pentru a capta mesajele principale în defavoarea detaliilor cu caracter de susţinere estetică. “La grande magia” este o tragicomedie care, utilizând ca pretext magia, vorbeşte despre pericolul trăit de fiecare în momentul în care iluziile personale, raportate la realitatea şi contextul cotidian, nu se împlinesc. Aparent, personajul lui Virgil Ogăşanu are dreptate: “Eu, care sunt de meserie magician, particip în experimentul unui alt magician, mult mai important decât mine şi tot aşa, şi tot aşa până la magia perfectă! Este încântătorul joc de iluzii!”, dar mintea principalei sale victime (Răzvan Vasilescu), pendulând anarhic cu trecerea timpului între iluzoria realitate şi reala iluzie autoindusă, începe să dea alt fel de semnale. Ogăşanu şi Vasilescu sunt memorabili, mai ales prin monologurile lor în faţa publicului, Mihai Bisericanu şi Gheorghe Ifrim imprimă câteva binevenite pure accente comice şi, totuşi, ai senzaţia că… există deseori momente în care toţi, distribuţie şi public, se găsesc prizonieri a unui spatiu ultra-sofisticat în care este dificil de comunicat esenţialul, aşa cum l-a gândit Eduardo de Filippo. Poate, din acest punct de vedere, responsabilitatea îi aparţine regizorului israelian Eli Malka, dar eu nu am experienţa necesară să îmi definesc o opinie bine argumentată sau să îmi justific o simplă impresie. Oricum, un spectacol extrem de interesant ce merită cu siguranţă a fi văzut.

“Troienele” după Euripide – Teatrul Odeon (Sala Majestic)

declin 11 - 07.jpgSpectacolul lui Andrei Şerban pus în scenă la Opera Naţională Română din Iaşi (prezentat la Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru) a fost unul cu totul excepţional… nu doar un spectacol teatral ci un EVENIMENT SPECIAL care se încadrează perfect în definiţia metaforică şi succintă a lui Joe Goldblatt, “a street closure and an emotion”. Mai mult, cred eu, a fost o EXPERIENŢĂ uluitoare pentru orice spectator din publicul care, aflat succesiv pe scenă şi apoi în sală, trăieşte performanţa ansamblului… modelat exterior şi interior, la propriu, de acesta. Performerii ghidează, îndrumă, redefinesc în spaţiu masa de spectatori, le mută centrul de interes prin intermediul văzului şi auzului într-o complexă baleiere de 360 de grade. WOW! Am înţeles din cronicile care mai sunt disponibile public la “Trilogia antică” din 1990 (din care fac parte şi “Troienele”), că Andrei Şerban a conservat conceptul iniţial, dar a amplificat acum dimensiunea muzicală (soliştii, instrumentiştii şi corul Operei… peste 60 de interpreţi şi coordonatorii lor sunt implicaţi activ în spectacol), grefând performanţele live pe muzica uluitoare a compozitoarei newyorkeze Liz Swados (compusă cu Şerban pe când aceasta avea doar… 19 ani!) pentru a accentua magia trecerii publicului de la momentele de criză şi conflict din interiorul Troiei la postura de observatori emoţionati a naşterii dificile a unei noi lumi, a unei alte civilizatii, bazate pe principii existenţiale diferite faţă de cele trecute. Nu mai am de adăugat decât două plusuri: modul în care regizorul şi-a mulat perfect reprezentaţia pe întreaga structură arhitecturală interioară a Odeonului şi pe capacitatea reală a acesteia de a permite circulaţia diferitelor fluxuri de persoane şi costumele create de Doina Levintza ce mi s-au părut, la rândul lor, remarcabile.

“Pălăria florentină” de Eugene Labiche – Opera Naţională Bucureşti

Deşi în calitatea profesională de care aminteam la începutul articolului mi-aş fi dorit enorm să pot vedea “Faust”-ul lui Silviu Purcărete la Sibiu, din motive independente de mine, nu am reuşit. Am rămas cu frustrarea şi nostalgia că am ratat un eveniment unic (ca, de altfel, majoritatea celorlalte montări ale sale de la Teatrul “Radu Stanca”). În aceste context, am profitat de vodevilul lui Eugene Labiche, pus în scenă de regizor pe muzica lui Vasile Şirli la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi şi prezentat la Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, pentru a face din plin cunoştinţă cu spiritul ingenios şi inovativ a lui Purcărete, susţinut de această dată în mod esenţial de scenografia minimalistă, dar eficace a lui Dragos Buhagiar, în încercarea reuşită de împrospătare a unui gen tradiţional, plin de umor de situaţie, dar prezent din ce în ce mai rar pe scenele noastre. Interiorul Operei şi nu mă refer doar la scenă căci şi în acest caz întreaga sală (inclusiv lojele) a fost utilizată de regizor ca extensie a spaţiului de spectacol, a oferit ambientul optim pentru interpretarea plină de bucurie şi entuziasm oferită de ansamblul numeros de actori ieşeni (Dionisie Vitcu, Ionuţ Cornilă, Daniel Busuioc, Gelu Zaharia, ş.a.m.d.) dar, mai ales, pentru suma de panouri-décor de dimensiuni monumentale dar foarte uşor de manipulat şi rearanjat în spaţiu de către maşinişti. Practic, spectatorii au avut astfel acces vizual nemijlocit la spectacolul din spatele spectacolului (tehnicienii mutând decorul, simulând ploaia şi interactionând cu actorii & publicul în modul cel mai amuzant cu putinţă). De aici ar putea reieşi şi singurul (minuscul) reproş: mişcarea amplă a decorurilor în spaţiul scenic, în câteva momente, putea distrage atenţia spectatorului de la interpretarea partiturilor şi de la naraţiunea propriu-zisă. În rest, un spectacol savuros, plin de vervă, cu o mişcare scenică a distribuţiei şi cu o dinamică modernă, contrastantă (într-un mod interesant şi agreabil) cu gestica şi replicile ‘arhaice’ ale protagoniştilor. Din punctul meu de vedere, un experiment de succes, acela de a propune unui public nou (ca apetenţe culturale) un gen consacrat la sfârşitul secolului 18 şi perceput (poate) ca demodat.

“Domnul Swedenborg vrea să viseze” de Mihai Măniuţiu – Teatrul Bulandra (Sala Toma Caragiu)

Din nou un spectacol pus în scenă la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi şi prezentat la Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, realizat de Mihai Măniuţiu (scenariul declin 11 - 08.jpgdramatic şi regia), unul dintre cei mai creativi artişti din breasla sa din România. Coregrafia este semnată de Vava Ştefănescu, cea care mi-a câştigat respectul profesional, prin calitatea contribuţiei la proiectele în care am colaborat, cu destui ani înainte de înfiinţarea Centrului Naţional al Dansului. Să revenim… Emanuel Swedenborg (1688-1772) a fost un prolific om de ştiinţă, inginer şi inventator suedez care, la jumătatea vieţii, a decis să-i dea acesteia un nou curs şi să plece în căutarea… sufletului. A studiat anatomia, teologia, a scris zeci de lucrări pe teme angelice, i-a inspirat pe Kant, Goethe, Baudelaire şi, de la un anumit moment, a început… să îşi noteze visele. Pasionat la rândul său de vise (vezi cartea sa, “Despre mască şi iluzie”, din 2007), domnul Măniuţiu a decis că Swedenborg merită un… Musical! Iar rezultatul este formidabil, unul dintre cel mai originale şi profunde montări teatrale pe care le-am văzut în întreaga mea viaţă oriunde în lume. Faţă de Andrei Şerban, Măniuţiu e ca Terry Gilliam vs. Ridley Scott… subversiv şi flamboaiant vs. epic şi monumental (inclusiv scenografia şi costumele din “Swedenborg…” trimit la “Brazil”). “Domnul S…” este o piesă dificil de penetrat întrucât are mai multe layere, cel de suprafaţă - un musical straniu foarte colorat, aproape cacofonic şi plin de (aparent) nonsens, apoi cel de redefinire a experienţei teatrale (post-dramatic) şi ‘miezul’ (aşa cum l-am perceput eu), cel mai ascuns şi mai neliniştitor - o portretizare a naţiei române la momentul actual prin intermediul unui singur individ: deşi are o istorie bogată şi o minte sclipitoare, Swedenborg a ajuns să prefere somnul confruntării cu realitatea, iar alter-ego-ul său se mulţumeste cu comentariile inutile şi protestele retorice. Ambii sunt partizanii non-acţiunii, trăiesc animaţi de amintiri, vise, speranţe şi frustrări. Şi condimentele sunt prezente la tot pasul (femeia de servici care cântă, diatriba împotriva regizorului… noi suntem adevărata forţă, ‘regizorul pleacă, iar noi rămânem cu voi’). Căci suntem o naţie care arată în aceste timpuri că, precum domnul Swedenborg, încă este convinsă că poate lupta împotriva disperarii… aruncând în ea cu o farfurie. Cel puţin asta e interpretarea mea. Din nefericire, publicul din acea seară, în mare parte, nu a fost capabil să treacă de ‘suprafaţă’ (sau măcar să îşi propună să încerce acest lucru) şi a părăsit în mare parte sala în timpul reprezentaţiei. Asta deşi montarea a fost susţinută excelent de talentul actoricesc a ieşenilor Radu Ghilaş, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Tatiana Ionesi şi Oana Sandu. Jos pălăria, de asemenea, pentru Adrian Damian (decor), light-design (Lucian Moga), Valentin Codiu (costume) şi Şerban Ursachi (muzica)! Repet, pentru mine, “Domnul S…” a fost cel mai important eveniment teatral la care am asistat în acest an.

“Măscăriciul” după A.P. Cehov – Teatrul Bulandra (Sala Toma Caragiu)

“Măscăriciul”, care se joacă încă din 2005, reprezintă o dramatizare şi adaptare scenică bazată pe texte scurte a lui Cehov, inclusiv corespondenţa personală, scrisă şi rafinată pe parcursul a mai bine de doi ani de subevaluatul actor Nicolae Urs (pentru care “teatrul este arta comportamentului uman”), cu sprijinul lui Horaţiu Mălăele (care îşi asumă şi regia). Cei doi sunt, de altfel, singurii protagonişti a montării, un actor nefericit după 40 de ani de carieră (Mălăele, pur şi simplu… magic) care îşi petrece o noapte în teatru însoţit de sufleurul sau (Urs… fenomenal) şi de multă… vodcă. Căci “Măscăriciul” este o bijuterie, un omagiu aproape suprem adus actorului şi istoriei stilurilor de interpretare actoricească, o lecţie de pură actorie oferită de ambii, plasaţi ca roluri în permanenţă pe muchia fină între tragic şi comic, între teatral şi real, între genial şi mediocru. Actorul lui Mălăele reuşeşte performanţa să fie simultan… excepţional şi cabotin, iar sufleurul lui Urs… generos şi egoist, într-o suită de momente memorabile în care registrul se schimbă de nenumărate ori şi care sunt asamblate coerent într-o spovedanie împărtăşită cu sensibilitate publicului. După cum scria ‘Măscăriciul’ în cartea “Horaţiu despre Mălăele” apărută în 2003: “E ştiută cerbicia actorilor de a primi roluri. Câtă luptă! Ce luări de poziţie, ce demersuri, ce meandre, câtă demagogie şi cât adevăr, apeluri la ordine nouă, la muncă şi disciplină, ce gimnastică fină, ce contorsionism gratuit, ce grohotişuri, câte despărţiri esenţiale, joncţiuni, fanfare, inele, cercei, beteală. Şi asta numai pentru roluri. Dar când îl capeţi!”… pe această temă au ţinut cei doi, Urs şi Mălăele, să facă acest spectacol senzaţional!

“Ivanov” de A.P. Cehov – Teatrul Bulandra (Sala Toma Caragiu)

declin 11 - 09.jpgComplexitatea prin multitudinea de nuanţe şi interpretări posibile a semnificaţiilor acestei drame clasice în patru acte a lui Cehov l-a determinat pe Andrei Şerban pe de-o parte să opteze pentru versiunea originală a textului (cea în care Ivanov moare) în detrimentul celui refăcut de autor şi jucat de atunci în întreaga lume şi, de cealaltă parte, să opteze pentru o punere în scenă extrem de aerisită care să permită actorilor o deplină libertate de exprimare şi, simultan, să justifice prin jocul cortinelor semi-transparente spusele lui Ivanov, că “În fiecare dintre noi sunt mult mai multe şuruburi, roţi şi valve decât crezi dumneata şi nu putem judeca după două-trei superficiale aparenţe”. Căci, până la urmă, despre asta este vorba în piesă, despre un om şi principiile sale de viaţă, despre modul în care se percepe pe el însuşi în raport cu ceilalţi (“Zi şi noapte mă simt vinovat, profund vinovat, deşi nu mi-e deloc clar cu ce am greşit. Poate sunt vinovat.”) şi, deşi distribuţia în ansamblul său este magnifică (Victor Rebengiuc, Marius Manole, Mirela Oprişor, Dana Dogaru, Radu Amzulescu, ş.a.m.d.), “Ivanov” este piesa lui Vlad Ivanov, un actor excepţional, fie că vorbim de teatru (“Leul în iarnă”, “Amanţii însângeraţi”) fie de cinematografie (“Poziţia copilului”, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”). Dincolo însă de aspiraţiile oarecum donquijotesti a lui Nikolai Alexeevici Ivanov de regăsire a fostei glorii personale, în plan secund (nu neapărat cu semnificaţii secundare), prin intermediul celorlalte personaje, se construiesc simultan dramatice şi emoţionante meditaţii despre dragoste, îmbătrânire, vise, boală, superficialitate, fericire… despre componente a vieţii fiecăruia dintre noi. O realizare de elită sub toate aspectele ei şi care îşi justifică în mod incontestabil prezenţa constantă în repertoriul Teatrului Bulandra.

Cu “Ivanov” s-a încheiat periplul meu în teatrul românesc în 2013 şi, prin rândurile de mai sus în care, într-un mod mai mult sau mai puţin inteligibil, am încercat să definesc propriile opinii generate de diferitele experienţe, sper că am adus totuşi suficiente argumente pentru a-mi susţine afirmaţia făcută la început, pe care o reiterez acum drept concluzie: avem public ce omagiază prin număr şi comportament performanţa teatrală, avem săli moderne şi bine echipate, avem actori tineri extrem de talentaţi şi avem legende ale scenei care rămân port-drapele a calităţii teatrului românesc. Avem de ce să mergem la teatru!

Note de subsol:

Nu aş vrea să închei însă fără a aborda câteva aspecte de detaliu, minusuri punctuale, ce se manifestă mai ales în zona marketingului cultural. Dacă în cazul multor spectacole din cele menţionate grija pentru imaginea acestora şi pentru confortul spectatorilor cumpărători de bilete este vizibilă prin calitatea caietelor-program şi a serviciilor legate de locaţie, totuşi, rămâne îngrijorător numărul mare de excepţii (lipsa materialelor cu informaţii despre piesă, adăugarea de scaune volante peste capacitatea proiectată a sălii, personal de deservire subdimensionat), pentru că, în mod normal, fiecare teatru/producător ar trebui să aibă şi să îşi implementeze cu grijă propria strategie de fidelizare a publicului pe locaţie şi nu neapărat pe un spectacol punctual. În al doilea rând, m-aş referi la ‘calitatea’ promovării, practic inexistentă la nivel de (întreaga) comunitate locală în ceea ce priveşte teatrele de ţinută (cu excepţia mediului on-line, a comunicatelor/recenziilor de presă şi a promovării la sală)… cum poţi spera să câştigi spectatori noi? Promovarea este, în cele mai multe cazuri, complet infantilă şi derutantă în sensul cel mai păcătos a cuvântului (‘afară-i vopsit gardul şi-năuntru leopardul’) în cazul proiectelor independente sau itinerante, scuzabilă exclusiv (dar nu obligatoriu) pentru materialele destinate turneelor din provincie în care spectatorii vin în primul rând să vadă actorii şi nu neapărat pentru piesa în sine. Şi ultima observaţie legată de marketing: merchandising-ul, ca sursă de venit pentru teatru sau producător şi de ‘memorabilia’ pentru plătitorul de bilete, străluceşte prin absenţă (în orice locaţie cu tradiţie teatrală semnificativă de pe planetă, poţi achiziţiona de la collectibles personalizate cu brand-ul teatrului la produse dedicate pentru un anume spectacol).

Vorbeam despre faptul că avem public ce umple sălile de teatru. Adevărat. Şi, care, indiferent de genul spectacolului sau a locaţiei, arată în majoritatea sa covârşitoare că îşi propune să se conformeze cutumelor civilizaţiei teatrului. Există două direcţii din care pot apare însă probleme: corporaţiile care, din dorinţa de a-şi motiva angajaţii, le oferă invitaţii la evenimente culturale neţinând cont de gusturile, apetenţele şi de nivelul de deschidere a acestora şi, în consecinţă, datorită gratuităţii accesului, ‘invitaţii’ ajung să ocupe inutil locurile în sală (s-a văzut mai ales la spectacolele din cadrul FNT) pe care o părăsesc dezinteresaţi în timpul piesei şi, a doua… parveniţii, cei dornici de spoială culturală. În acest al doilea caz aş vrea să dau un exemplu concret: scanând media pentru a mă informa de variile opinii legate de piesele pe care le-am vizionat, am ajuns pe http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2011/03/pluralul-englezesc-teatrul-de-susa.html ; nu trebuie să consumaţi în total mai mult de cinci minute aruncându-vă o privire pe blog-ul doamnei Lucaciu (pe care nu o cunosc, deci nu pot fi acuzat de parti-pris-uri), mai exact… două minute să baleiaţi opinia dumneaei, argumentată clinic şi analitic (nu înseamnă că trebuie să fie acceptabilă pentru toată lumea), alte două pentru a lectura comentariile de subsol ale celor care n-au ce face decât să posteze comentarii pe web şi ultimul minut destinat meditaţiei îngrozite a fiecăruia dintre voi pe marginea limbajului utilizat de… ‘spectatorul’ de teatru din amintita categorie a doua. Şi atunci, deşi în sală reprezentaţia are parte de un public APARENT civilizat, dornic să îşi asume şi să participe la o experienţă culturală, dar o parte din acesta are în FOND acest tip de ganduri… formulate într-o asemenea manieră, îţi pui întrebarea legitimă… câţi din vecinii tai de rând (la un spectacol sau altul), REALMENTE, au fost din această categorie, câţi au venit sau au plecat de acolo doar ca să ‘share’-uiască pe net prietenilor cerşind ‘like’-uri că au văzut o reprezentaţie în care joacă X, regizată de faimosul Y sau care i-a costat Z Ron şi care a fost extrem de ‘greu’ de obţinut deci e foarte exclusivistă… câţi retardaţi social şi cultural care îşi dau arama pe faţă prin acest tip de limbaj, arătându-şi adevărata natură, populează în realitate sălile de teatru din Bucureşti? Câţi au reţinut autorul textului sau, mai mult, ştiu ceva despre acesta ori s-au dus pentru piesa în sine şi nu pentru un nume din distribuţie de care au auzit la TV? În ceea ce mă priveşte, ochiul care plânge e trist după această ‘revelaţie’, iar cel care râde e vesel întrucât… ‘snobismul’ de care mă auto-acuzam e doar o formă uşoară, tratabilă, în contextul în care se pare că, întotdeauna, la nivel de mase, naţia noastră îşi descoperă talentul de a asocia orice formă de cultură serioasă cu manelismul intelectual. Căruia nu simt nevoia, dar absolut deloc, să îi pun vreo formă de ghilimele.

IOAN BIG
02 decembrie 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg