Arta Sunetelor

 

Tenis şi jazz

De dimineaţă am văzut meciul de la Wimbledon dintre Simona Halep şi Johanna Konta, încheiat cu victoria nesperată a jucătoarei engleze. Nesperată, fiindcă favorita era Halep, plus că în setul trei a condus cu 2-1, după ce primele două seturi s-au terminat la egalitate, la tie-break, 7-6 şi 6-7. Dar ceva nesperat s-a întâmplat, fiindcă Konta a câştigat următoarele trei ghemuri, suficient să termine cu 6-4 setul. Şi cum l-a terminat, nici ei nu-i venea să creadă, printr-un retur inexistent al lui Halep, care a lovit mingea în silă. Mă uitam la această fată, cu un corp perfect de atletă, care exprimă vigoare, forţă, dar din ochii ei frumoşi nu strălucea nici un strop de voinţă. Nu citeai în ei motivaţia. De ce joacă? Exact ca şi în meciul de la Roland Garros cu Ostapenko. Acelaşi tonus confuz. Lipseşte motivarea prezenţei ei pe teren.

Din observaţiile mele de o viaţă de jucător şi spectator sportiv, am constatat că motivaţia principală a sportivilor este una patriotică, ei se gândesc că îşi reprezintă ţara, banii nu sunt o motivatie, dovadă că majoritatea sportivilor cheltuiesc în prostie ce câştigă, unii ajung falimetari. Nu mai departe Halep, care îşi dă banii pe maşini, colecţionează maşini de lux! Cel puţin Cristiano Ronaldo şi-a dat banii să facă doi copii în vitro, i-a investit în viaţă. Numai că asta este problema lor. Dar şi pentru bani de ar fi jucat, Halep trebuia să aibă altă hotărâre. Mă uitam la Konta, ea era foarte motivata, ştia de ce joacă, voia să câştige pentru acei oameni din tribună care o aplaudau frenetic, nu leşinat, ca antrenorul lui Halep. Cum o aplauda el, aşa a jucat şi ea sfârşitul de partidă, ca un fâs, ceva inexplicabil, doar prin aceasta lipsă totală de motivaţie, de parcă n-o interesa. Îi era tot una dacă câştigă sau pierde. Nici măcar plăcerea de a juca nu o mai are sau de a urmări topul, deşi televiziunea americană subtitra că e pe locul 1 WTA. Ba am avut sentimentul că vrea să piardă, că meciul e aranjat şi că ea a jucat formal finalul.

În general, au fost două stiluri diferite de joc. În limbaj literar vorbind, Halep a făcut poezie în vers liber, cealaltă, Konta, în rimă. Un stil liber, pe improvizaţie, şi unul calculat, studiat, matematic. Ca de robot. Evident, Anglia aşteaptă de la Konta să câştige Grand Slam-ul, după ani de absenţa pe podium la Wimbledon a unei tenismene britanice. Poate că o să câştige, dar Halep a pierdut încă o şansă enormă de a câştiga primul ei Grand Slam. Daţi-i acestei fete rima interioară, adică motivaţia de care v-am vorbit, şi va câştiga US Open. Trebuie să dispară fatalismul din ochii ei.

*

Mitch Frohman 2017.jpgDar seara mi-am luat porţia de fericire, participând din nou în Cişmigiul meu american (Schulz Park) şi lângă Dunărea albastră (East River), la un eveniment al verii din programul “Summer Sounds”. De data aceasta, surpriza a fost de proporţii, fiindcă oaspeţi au fost muzicieni de frunte ai jazz-ului american: Mitch Frohman Latin Jazz Quartet. Mitch Frohman este o notorietate în lumea jazz-ului. Născut în Bronx, leagănul jazz-ului şi muzicii latino, el a avut un grup numit Spanish Harlem Orchestra, specializat în salsa şi muzică tropicală. Este superşcolit şi superpremiat. Are 6 premii Grammy şi numeroase Grammy latino şi Billboard. El cântă la saxofon şi flaut, dar şi la saxofon-bariton, oboi şi clarinet. Ceilalţi trei membri ai Quartet-ului sunt Hector Barnley, clape, Alex Paolo, contrabas electric, Joe MacFallow, percuţie. Ei ne-au făcut o demonstraţie multiplă, cum se poate cânta jazz latin, adică tango, salsa, timba, cha cha, mambo, rumba, flamenco, dar şi un menuet de Mozart, fiindcă Mitch a vrut să ne arate cât de frumos este Mozart transpus pe jazz. Un Quartet superprofesionist, căci toate piesele au fost cântate după partituri, iar improvizaţia apărea numai în momentele solo. Fiecare moment solo era aclamat, aşa cum antologic a fost şi dialogul dintre clape şi contrabas. Ne-au cântat şi o piesă de pe un film făcut la HBO, dar şi piese celebre din repertoriul internaţional. Mitch Frohman este o vedetă incontestabilă a muzicii de jazz latin, cu o carieră impresionantă, cu zeci de înregistrări şi hituri vândute în milioane de exemplare, iar în acest concert estival ne-a dăruit doar o picătură din înzestrările sale creatoare.

Seara a fost de basm. În mijlocul parcului secular, pe faleză, te legănai între soarele care asfinţea şi fluviul care oglindea cerul albastru, având o deschidere oceanică, prefaţată de un curcubeu giantic la orizont, într-o zonă în care a plouat, desigur. Pe ritm de jazz vedeam parcă filmul lui Carlos Saura, Flamenco (1995), sau mi-o imaginam pe oglinda apei dansând pe Misty Copeland, marea artistă de la American Ballet Theatre. Nu se poate imagina minune, să cânţi jazz latino la flaut. Şi Frohman a cântat câteva piese, dar varietatea a fost mare, deşi concertul a durat numai 90 de minute, cât un meci de fotbal sau cât un meci de tenis, dar ce diferenţă! Momentele când muzicienii intră în transă fac toată nebunia acestei muzici, foarte iubită de americani. De fapt, am putea spune că Jazz-ul este folclorul lor.

Nu mă îndoiesc că dacă ar fi ştiut melodii româneşti, o sârbă măcar, acest Quartet ar fi făcut minuni din ea. Mi-aduc aminte de discuţiile în contradictoriu pe care le-am avut cu Gh. Zamfir, care îmi spunea că urăşte jazz-ul, implicit pe negrii care îl cântă. Mitch Frohman nu e negru, nici Joe, dar ei au demonstrat că sunt tot atât de buni ca şi muzicienii de culoare. Eu nu-mi imaginez că aceşti muzicieni pot să spună că urăsc sârba românească sau alt gen de muzica populară. Ei nu cunosc naiul, dar ar cânta fără complexe jazz la nai. Dacă românii erau orientaţi, îşi impuneau folclorul aici, în America, aşa cum şi l-au impus sud-americanii şi americanii l-au asimilat şi l-au topit în muzica de jazz. O senzaţională combinaţie. Dar nu am avut muzicieni chemaţi, nici politica României nu a fost de a cuceri America. Fiindcă o cale de a o cuceri este muzica. Folclorul românesc ar fi avut şansa să devină frate cu jazz-ul american, fiindcă are acelaşi nerv, e plămădit din ceea ce am numit iuţirea de sine a dansului şi cântecului popular românesc. Enescu este singurul muzician român care a înţeles acest lucru şi l-a aplicat. Muzica nu are hotare, exact ca unul din cântecele dăruite de Quartet: “Mambo sin Fronteras”. Exact ceea ce ne învaţă şi viaţa, să trăim la intersecţia acestor mari fenomene naturale şi umane.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York

12 iulie 2017

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg