Anii '70 -
Gheorghe
În atmosfera decontractată a Bucureştilor anilor '70 apăruseră cercuri unde se vehiculau
idei şi comportamente hippy. Apăreau cămăşile cu flori, pantalonii evazaţi, bluzele de tip ie la fete, cluburi
studenţesti de audiţii folk-rock, trafic intens cu ultime LP-uri din topurile
occidentale, petreceri ("ceaiuri") frecvente, baruri şi restaurante cu formaţii live (a fost perioada lor maximă)
care reluau hituri anglo-americane (şi care se afirmau apoi exploziv pe litoral sau la Poiana Braşov), găşti de
tineri prieteni care-şi permiteau să iasă de 2-3 ori pe săptămâna la Athenee Palace, Cina, Doina, Pescăruş, Bordei,
Capşa (atât de ieftine erau o friptură şi o vodcă), o perioadă uimitoare pentru România, care din păcate nu a fost
zugrăvită de nici un regizor sau scriitor foarte clar, deşi au existat încercări (un roman se numea de pildă "Şi
noi am purtat lodene"- dacă mai ştie cineva azi ce este un palton loden). Existenţa acestei atmosfere (eu vorbesc
probabil de un segment restrâns, din care am avut norocul să fac parte) făcea posibilă apariţia social-tangenţială
a unor figuri aparte, exotice, privite cu simpatie, care în altă atmosferă ar fi fost privite cu suspiciune sau
duşmănie.
Unul din aceste personaje îşi zicea Gheorghe. Nu-şi
spunea decât atât, poate nu-l chema aşa, dar avea un sharm naţionalist care ma face sa cred ca poate mintea.
personal celebru al bucurestiului anilor '70 (cum fuseseră odinioară în altă perioadă "Mitza
biciclista" şi alte figuri rămase în operele scriitorilor interbelici) nu a făcut arhitectură, cum
se credea ci arte plastice - secţia sculptură (băiat sărac, fusese menajerul unui sculptor, un fel de servitor
contra masă şi cazare) sau pedagogie. Nu a vrut să se ducă profesor la Botoşani, aşă că a lucrat muncitor
necalificat cu sapa ("peisagist") la spaţii verzi, dar au descoperit că avea studii şi l-au dat afară. Astea mi le
povestea în tramvaiul 5 cu care mergeam împreună. O fi adevărat, o fi trombon? Se pare că eram printre puţinii cu
care purta discuţii lungi. Dar îl ştiam toţi din găştile noastre. Avea o barbă lungă dar plete nu prea purta
(modelul său uman şi artistic era Brâncuşi, cu care chiar semăna), era echipat
mereu ca un excursionist militar, mergea în bocanci şi geacă kaki, avea în spate un rucsac tot kaki (a fost
premergătorul modei rucsacelor de astăzi) în care avea mâncare simplă - brânză, ceapă, parizer - făcea pe ciudatul,
dar era foarte lucid. Citea în tramvai cărţi deosebite, mă căuta la radio şi-l băgam la toate concertele simfonice
la sală (îl ştiau deja plasatorii deja, şi la Ateneu - îl lăsau pe gratis - azi l-ar alunga cu mătura ca pe un
nebun, de asta zic că atmosfera socială de atunci permitea astfel de acceptări între persoane). Apoi a dispărut. 0
fi fost în provincie, o fi fost în spital? Mi se comunică de un prieten al lui Radu Lupaşcu că a apărut în parcul
IOR - slab, costeliv, cărunt - la concertul de Florii în memoria lui Florian
Pittiş. N-am ajuns acolo fiind răcit şi-mi pare rău. Abia aştept să-l mai văd. Îl invitam acasă ca
să-i aud poveştile fabuloase, adevărate sau inventate. Dai-mi de ştire dacă-l găsiţi.
Florin-Silviu Ursulescu 16 iunie 2013
|