O legendă Blues-Rock

Uneori mi se întâmplă ceva ca-n fanteziile livreşti.

Am văzut recent un disc de vânzare online şi l-am comandat fără să-mi fac iluzia că va fi o revelaţie. Nu pentru că imprimările ar fi fost lipsite de valoare (ba dimpotrivă!), ori calitatea matriţării se putea nimeri proastă. Pur şi simplu, ştiam muzica destul de bine, îmi umpluse multe ore ale unei tinereţi fără orizont, când o piesă rock sau alta blues mă făceau să visez meleaguri pe unde nu-mi imaginam că o să ajung vreodată. Şi n-am ajuns, nici n-o să ajung – văd bine asta, în dimineaţa de februarie împâclită de ceaţă şi burniţă ca o femeie văduvă de dorinţe.

A venit discul, l-am despachetat şi mă pregăteam de-o audiţie exigentă, ca un colecţionar de plăci japoneze (deşi n-am nici banii, nici acribia, nici mania deţinătorilor de obiecte perfecte). Mă tenta să beau ce aveam la îndemână, un bourbon atât de ieftin că pare făcut de contrabandişti amatori, nu de alţii, mai pricepuţi. Dar singur? Nu mergea! Atunci a sunat telefonul. Era un amic din îndepărtata-mi tinereţe, când ne întruneam în gaşcă pe unde nu gândeam şi petreceam fără grija zilei de mâine (grijă preluată „de partid şi de stat”, nouă rămânându-ne doar „libertatea” de a munci acolo unde eram puşi). Poreclit „Chinezu” din cine ştie ce motive, se descurca binişor cu ajutorul unui magnetofon –aparat preţios de câştigat bani pe la discoteci rurale şi atenţie de la fete pieptoase. Rămas şomer la închiderea atelierului unde făcea figuraţie, Chinezu n-a emigrat, precum alţii din grup; s-a retras la ţară, în casa părintească, îngrijind pe tatăl său bolnav, a cultivat diverse cereale pe lotul familiei şi, ca tot românul descurcăreţ, a obţinut o pensie de subzistenţă. Necăsătorit vreodată, are un fiu dintr-o legătură neasumată, un băiat care îşi detestă părinţii, dar care nu şi-a pierdut urma prin Occident. Ritualic, o dată pe lună, când primeşte „tainul”, Chinezu vine la oraş „să schimb uleiul”, cum zice el, zâmbind cu subînţeles. Ne-am întâlnit de multe ori la o bere, în aceşti ani de sărăcie liberă, unul mai pensionar decât altul, şi-am vorbit ...vorbe! Acum, pentru prima oară, voia să mă viziteze. Cum să-l refuz? Cui să mulţumesc pentru bucuria că am cu cine (re)asculta un disc de excepţie al genului blues-rock, ce-mi roade băierile sufletului până la epuizare? Şi cum să explic uluitoarea asemănare la figură a Chinezului cu cel mai bun suflător alb în muzicuţă, Paul Butterfield, mort la nici 45 de ani, în primăvara lui 1987? Leit gemeni, comparându-i la mustăţi!

Denumirea discului este: The Butterfield Blues Band – East-West (1966, Elektra). Producătorul Paul Rothchild e acelaşi tip care a lucrat şi albumele trupei The Doors. Componenţa blues-band-ului „de aur”: Paul Butterfield, muzicuţă & vocal; Mike Bloomfield, chitară; Elvin Bishop, chitară, Jerome Arnold, bas; Billy Davenport, tobe; Mark Naftalin, orgă & pian. În contextul social din SUA deceniului şapte, cu segregaţie rasială, şomaj în creştere, zboruri pe Lună, Război Rece cu blocul socia­list, război fierbinte în Vietnam, mişcări protestatare şi răbufniri conservatoare, libertăţi greu acceptate, cutume mai puternice decât legile şi amendamentele Constituţiei etc., performanţa sextetului a fost un fel de bombă fără devastări, cu efect lent, dar sigur în societate. Alcătuit din albi şi negri, grupul şoca auditoriul încă de la primele apariţii scenice. Contribuţia fiecărui interpret se ridica la o înălţime egal distribuită valoric. Faptul că nişte albi cântau blues la fel de bine ca negrii provoca perplexitate necunoscătorilor, prejudecata că „Nu se poate!” fiind înţelenită de-un secol. Paul Butterfield a spulberat-o.

Consecinţele i-au fost fatale, dar nu pentru că l-ar fi pedepsit vreo bandă cretină de purişti rasiali deghizaţi în apărătorii moralei publice. Ca destui deschizători de drumuri în artă – mai cu seamă în showbiz, unde nu toţi inovează – Butterfield a căzut victimă propriului succes, drogurile plus alcoolul aducându-l încet şi implacabil în postura de junkie. (Într-o vreme era cu greu recunoscut de foşti colegi şi prieteni.) Şi cum, din păcate, se petrece deseori, eforturile apropiaţilor de a-l recupera s-au risipit în zadar...

Cu două discuri cotate la 5 stele şi vreo şapte cam oarecare, Butterfield a contribuit şi la câteva albume de referinţă, între care Fathers & Sons – Muddy Waters (1969) şi The Last Waltz – The Band (1977) nu lipsesc din discoteca niciunui om normal care vede lumea ca diversitate în unitate, nu în concurenţă. Numai că lumea nu e compusă doar din oameni normali. Artiştii se numără printre „anormalii” care se văd pe sine în dispută cu propriii confraţi pentru supremaţie în topul vânzărilor. Întrecerea artiştilor aduce în suflet un strop de fericire; „întrecerea” arm(at)elor, proslăvită cinic drept progres tehnic şi civilizator, a adus mai abitir nenorociri, de la originea speciei umanoide încoace.

Întrecându-se cu sine, Paul Butterfield a murit. Legenda lui, nu.

Dumitru Ungureanu

16 Iunie 2022

(articol preluat cu acordul autorului din Revista Ramuri Nr.04/2024)

_______________________________________________________________________________

Degetul lui Dumnezeu

„Never say never“ – știți zicala asta care nu necesită traducere, cu aplicație la orice și răspândire universală. Pe mine m-a izbit tocmai în moalele convingerii că despre Eric Clapton n-aș avea ce spune, fiindcă s-a scris totul. Un chitarist mai mult celebru decât inovator, un personaj emblematic pentru showbizul planetar, un virtuoz al desfrâului tipic rock-starurilor până să aibă revelația Divinității, un tată de familie corect și un cetățean conservator după aceea, un prieten foarte bun al celor mai buni chitariști morți în floarea tinereții – Jimi Hendrix și Stevie Ray Vaughan.

Nu în ultimul rând, un băiat fără tată, crescut de bunici în sărăcie, îmbogățit ca un șeic mulțumită harului aparte de muzician cu lipici la public, ale cărui preluări de piese compuse și lansate de alții au căpătat notorietate mai întinsă decât interpretarea originală (exemplu… didactic: I Shot the Sheriff, scris-lansată de Bob Marley). Și, de ce nu, un bărbat foarte dorit și iubit de femei, cuceritor de inimi, nu de vulve, cu povești de amor ce ridiculizează imaginația scenariștilor de Hollywood. Aș putea găsi cuvinte mai frumoase? Și ce să adaug eu, care nu-l văd cocoțat pe Clapton între primii cinci, șapte sau zece chitariști favoriți ai mei?

S-a întâmplat că mi s-a defectat amplificatorul 5.1 chiar în zilele când un prieten în vizită prin zonă mi-a cedat spre „conspectare“ noul blu-ray semnat de Clapton – The Lady in the Balcony: Lockdown Sessions (2021, Bushbranch Productions/ Mercury/ Universal Music). Obligat să înlocuiesc aparatul cu unul de împrumut, am fost obligat să schimb și poziționarea boxelor, până să le găsesc locul potrivit, deoarece câmpul sonor obținut nu duduia la fel. O muncă plictisitoare și enervantă, de care m-aș fi lipsit cu plăcere, de era cu putință. La un moment dat, sătul să tot plimb suporturile (niște scăunele solide și ieftine, cumpărate din târgul săptămânal de vechituri), am lăsat naibii hămăleala și m-am întins pe canapea, să văd – nu să ascult! – ce cântă Clapton. Difuzoarele – Kenwood 7070D, pentru cine e interesat – își căscau pâlniile albe, de 40 cm diametru, la doi pași de mine. Iar din ele a pornit să curgă litania heruvimilor prigoniți din Paradis, însă nu prăbușiți în Infern, nici aciuați în Purgatoriu. Erau în Cowdray House, West Sussex, England, locul ales de Clapton să-și țină concertul anual programat în februarie, la The Royal Albert Hall, și anulat din cauza pandemiei ce n-a iertat nici o țară de pe Terra. O locație foarte englezească, o atmosferă sumbră, ca-n filmele cu stafii și crime imaginate de Agatha Christie în zilele ei negre. Dar ce muzică! Absolut omenească, nu divină!

O voi spune clar: cu acest album, Clapton nu aduce nimic nou în pop-rockul actual. Probabil nici nu și-a propus. Poate că a vrut să protesteze cumva contra restricțiilor impuse, deși a făcut-o destul de clar în niște declarații neluate în seamă. Însă nu pot înlătura complet bănuiala că speranța subiacentă întregului dever va fi fost realizarea unui fel de Unplugged 2, cu decont asemănător. Împinge către asemenea ipoteză constatarea că prestația celor patru vechi tovarăși de scenă (Clapton; Chris Stainton, clape; Steve Gadd, percuție; Nathan East, bas) e preponderent acustică (vreo trei piese, la sfârșit, refac sunetul bluesului electric original). Nu tratamentul aplicat instrumentelor definește albumul, ci căldura interpretării. O fi Clapton prea bătrân să mai transmită energie și să smulgă aplauzele concurenților (nu pot uita o scenă de prin 1983, cu B.B. King), dar sentimentul de bunătate și firesc picurat prin mâinile acestui om care mângâie corzile nu se pierde în vaietele niciunei Apocalipse.

Dacă Dumnezeu cântă la chitară, atunci Clapton este degetul Lui!

Dumitru Ungureanu
17 decembrie 2021

(articol preluat cu acordul autorului din Suplimentul de cultură, rubrica Rockin’ by myself - numărul 755 - 6 dec. 2021)

Aura timpului nostru

Cititorii de literatură își amintesc, poate, de romancierul Paul Anghel, socotit – în lumea bună a culturii române – drept reprezentant vârtos al autohtonismului. El a reușit să finalizeze cartea carierei sale, poetic intitulată Zăpezile de-acum un veac, în 12 volume, un fel de Război și pace valah, atât prin subiect, cât și prin stil.

Isprava fiind rară în cultura noas­tră, plină de proiecte neterminate aidoma celor sub care ne îngroapă diversele partide cu prilejul alegerilor, a fost lăudată de însuși C. Noica, simbolul româneștii „re­zistențe prin cultură“, spre dezolarea alumnilor săi, cucernici adepți ai filosofiei universal împrăștiate (chit că opurile dumnealor sunt vajnic împământenite, refuzând replantarea în graiuri străine).

La nici un deceniu după edi­tarea ultimului volum, romanul anghelos (ci nu angelic!) devenise obiect de arhivă beletristică, o curiozitate a istoriei literare, pro­babil cercetat de vreun student ca temă de licență ori de… felcerat (că doctoratul presupune un subiect mai dificil). Trebuie blamat auto­rul că interesul publicului s-a deplasat către alte subiecte? E de prețuit mai puțin munca lui de șantier (documentarea, scrisul, lupta cu cenzura ideologică), fiind­că eșecul estetic era palpabil încă de la apariție? Sunt de apreciat „validatorii autorizați de valoare“ (sic!) că au organizat boicotul eficient al operei, pe motiv că pro­zatorul „nu e de partea noastră, cea bună“? Iată întrebări pentru ama­torii de scenarii conspirațio­nale la modă…

M-am trezit prins și eu în vâr­tejul unuia, întrebându-mă de ce o solidă trupă rock românească, Scarlet Aura, nu are vizibilitate nici cât o înjghebare de fâțâială difu­zată în exces la radio + televiziunea publice, pompând iluzia că va ieși un hit bănos. Nu afirm că Scarlet Aura atinge valoric vârful necu­cerit al genului heavy-metal. Dar sigur trece mult de mediocritatea altor atâtea încercări nevoiașe de ascensiune. E adevărat, nu cântă în limba română. Dar câte trupe străi­ne cântă românește? S-a văzut (trecutul concertistic al grupului stă mărturie) că Scarlet Aura poate străluci pe aceleași scene cu nume consacrate ale rockului.

Miza cântărilor în engleză tocmai asta e: publicul de pre­tutindeni, bașca evidența că azi, ca membru al UE, tot românul mun­cește unde e plătit mai bine. Și dacă orice analfabet funcțional poate culege sparanghel în Occi­dent, de ce să nu poată niște absolvenți de studii superioare să-și valorifice talentul artistic acolo unde acesta e apreciat?

Pentru că realitatea băștinașă pare cusută în brăcinarul ciufut al pizmei mio­ritice: dacă unul poate, face și prăsește, vecinii și Statul îi dau la cap cu bâta, birocrația și legea impozitului neoficial, renu­mita șpagă! Sau, ca-n showbiz, nu i se difuzează muzica la posturile publice, fără parandărăt! Căci a trecut vremea când Stratonelu și Magdin promovau gratis atâtea găști su­părate, iar festivalurile rock abundau ca întrunirile uteciste de-altă generație!

Ce uită arendașii propășirii oficiale, abonați la buget, e că mediul online oferă multiple posibilități de răspândire, încât e posibil să-ți vezi piesele adulate oriunde pe planetă, plus recoltarea de numerar în cont fără să zâmbești frumos casierului de instituție surdo-mută…

Habar n-am care-i situația la Scarlet Aura. Nu le-am văzut nici un concert, n-am stat la bere cu vreun component. Și nici n-am fantezii erotice cu solista blondă (am destule coșmaruri cu o bru­netă)! Genul heavy-metal nu e preferatul meu, dar m-a lovit muzica bine făcută, bine înregistrată și excelent imprimată pe vinil. Și pentru că astea sunt produsele co­naționalilor noștri, fie-mi per­misă o senzație de cald la sensi­bilitate, palpând ideea că „se poate“! Vrem o țară ca afară? Uite aici un exem­plu: discul Genesis of Time (2021, Silver City Records), care încheie maiestuos o trilogie. Nu știu dacă se va asculta peste 25 de ani. Acum sună și arată perfect.

Dumitru Ungureanu

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself /4 octombrie 2021)

KAPPA – IF (Hunnia Records & Film Production, 2016)****

Au trecut câțiva ani de la apariția acestui album și încă și mai mulți de la conceperea sa, fără ca prin aceasta să-și piardă actualitatea (poate oportunitatea, dar asta e altă poveste!). E un CD sobru, în contrast de negru și alb, cu puțin roșu (numele trupei). Fără o simbolistică directă, ca imagine, titlul albumului lasă loc liber asociațiilor legate de scurtul cuvânt din titlu. Eu, de pildă, am auzit versurile poemului If (Dacă) de Rudyard Kipling, în traducerea regretatului prieten V.R.Cantacuzu: “Bietului norod dacă-i știi rostirea/și la braț cu regii nu cunoști orbirea,/Dușmani ori prieteni de nu te pot înfrânge,/Omenirea toată dacă-ți curge-n sânge,/Nemilos minutul de-l strunești din pripă/ Preț de pui pe fiecare viețuită clipă,/ Este semn că-n a ta ființă stă ascuns un zeu,/ însă, mai presus de toate, ești Om, fiul meu!”. Ca fundal muzical: flautul lui Dick Morrissey de la venerabilul grup britanic If... Se pare că nu e nimic din toate acestea, Sandy Deac explicând într-un interviu că “i-am spus If în încercarea de a ne imagina ce s-ar fi întâmplat “dacă” l-am fi făcut acum, să zicem 25 de ani.” (interviul e din 2015) Oricum, saltul, de la primul succes al grupului Kappa, Lumina lunii (1987), la albumul de față, este suficient de mare pentru a transforma pritoceala (mixaje, masterizare etc.) sa în avantaj. CD-ul sună excelent, iar muzica are o complexitate degajată ce înfruntă cu succes timpul.

Creatorii If-ului sunt: Sandy Deac (voce, keyboards, chitare acustice), Kovács László (chitare), Jánky Zsolt (tobe) și  Kolumbán Zoltán (bas). La câteva piese, basul e asigurat de Herr Attila. Sandy Deac, pe lângă Kappa, e cunoscut și pentru proiectele Desperado și Speak Floyd, ca și pentru colaborarea cu Dan Andrei Aldea. Una peste alta, un muzician cu experiență care, dacă se apucă de vreun proiect, îi dă o formă deplină. E înconjurat de instrumentiști valoroși, ceea ce explică și faptul că muzica e semnată de toți membrii trupei, versurile (în limba engleză) aparținând lui Kolumbán Zoltán. Înregistrările s-au făcut atât în studiouri din Cluj-Napoca (Utopia DDV Records și CAP), cât și la Budapesta (Dr. Rhythm Studio). Mixajele aparțin lui Sandy Deac, Jánky Zsolt,  Ovidiu Buhățel, Kovács László și  Nimrod Szedlacsek, iar masterizarea lui Cristian Varga (Mastervargas). CD-ul e produs de Hunka Róbert Zoltán, iar designul aparține lui Gál Krisztián.

Albumul cuprinde 12 piese. Ele curg firesc, fără discrepanțe, ca elemente ale unui întreg muzical. Mențiunile de pe Internet etichetează If-ul celor de la Kappa la categoria rock progresiv. Poate că lucrurile ar trebui nuanțate. Piesele nu sunt excesiv de lungi, partea vocală are o melodicitate aparte, iar, pe un fundament ritmic solid, funcționează balansul între keyboard și chitară. E drept, cu părți de virtuozitate metal prog la chitară și cu tonuri floydiene de keyboards. Stilul ar fi, mai degrabă, arena rock... AOR cu steroizi? Melodic Prog Rock?... Avem un rock melodic, dar nu lite, în care prevalează densitatea asupra complexității.

Prima piesă de pe CD, Light of My Life, ca și a treia, Coming Home, sunt reprezentative pentru orientarea stilistică a grupului: dinamism incantatoriu, riffuri de sintetizator „secvențiale”, în duel cu chitara electrică, un bun partener de dialog, de altfel, pe întreg albumul. Există un eclectism plăcut, care unește disco-funk-rockul cu progul (Underwater), sau creează dispoziții muzicale contrastante: în Dreamer, feeling-ul romantic al melodiei e contrapunctat de agresivitatea chitarei distorsionate, ca și a clapei incisive. Piesa, în fond, e un cântec de music-hall rock, cu efecte teatrale. A opta piesă – If - care dă și titlul albumului, are un caracter crepuscular, neguros chiar, cu un intro pinkfloydian și un solo tridimensional de chitară. Sunt și piese uptempo (Groovy People), dar forța CD-ului rezidă în baladele sale. Love Game, ca și ultimele trei piese – The Reason Why, Morning Mist și Drifter – intră în această categorie. Remarcabil, iarăși, în Drifter, soloul de chitară și elegantele intervenții ale clapei.

Finalmente, rockul melodic al celor de la Kappa e susținut de o secție ritmică precisă și e agrementat cu intarsiile à la Michael Schenker/John Norum ale chitarei, precum și de “fluidele’’ sonore de keyboards. Aranjamentele subtile sunt făcute cu bun-gust, astfel că, deși realizate cu virtuozități prog, nu obturează partea vocală, cântecul.

Probabil că aici e de găsit farmecul albumului, în modul în care se îmbină melodicitatea vocală, luminoasă, în general, cu alambicul descătușat și tenebros-tensionat al chitarei solo sau al partiturii de keyboard. Un Yin și Yang conceptual sugerat, oarecum, și de coperta CD-ului.

Că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

Gabriel Petric
7 octombrie 2021

Analogic / antologic

Încep repovestind o întâm­plare povestită acum vreo 30 de ani de un martor ocular. Era primul concert în România al grupului Nazareth, ținut la Sala Polivalentă. Pentru deschidere, fusese aleasă trupa Iris.

Ambele formații se aflau încă pe valul succesului, deși la cote di­ferite. Aflând despre greutățile roc­kerilor de pe-aici, britanicii, generoși cum îi știm, au oferit alor noștri, pentru a le folosi în acel spectacol, sculele cu care veniseră. Nu și personalul tehnic propriu, adică pe inginerul de sunet, stă­pânul pupitrului de mixat. Oare cine era atunci „sunetist“ de ser­viciu? Ce contează! Sigur e că nu cunoștea aparatura ce-i fusese încredințată spre manevrare, deoa­rece zgomotul scos de Iriși pe scenă i-a sictirit până și pe fanii lor cei mai aprigi. Chibiții din sală, obișnuiți cu dedesubturile show-biz băștinașe, au presupus că oaspeții veniseră cu niște scule mai proaste, să nu și le terfelească pe cele bune pe coclauri sălbatice. Dar, când Nazareth a urcat pe sce­nă, piesele lor au răsu­nat demențial, de s-au zguduit pereții și podeaua! Curios din fire și con­trariat, povestitorul a mers la centrul de comandă și l-a întrebat pe inginer ce s-a petrecut de nu s-a auzit și trupa noastră la fel, fiindcă in­strumentele erau ace­leași! Răs­punsul sec: „Întreabă-l pe dobitocul care a încurcat butoa­nele astea!“.

Morala e puțin mai mustoasă: nu-i suficient să ai pe mână niște aparate performante ca să obții un sunet exemplar. Nici nu e bine să te bagi ca musca-n dosul calului, doar fiindcă animalului nu-i pasă cine-l scarpină… Ajuns aici, trebuie să renunț la alegorii, ca să revin la subiect: albumul Sfinx – Lume albă, editat la Electrecord în 1975. Un disc pe care mulți rockeri s-au (z)bătut să-l dețină (chiar cu pum­nii, știu un caz). După 1990, când a fost permisă recuperarea valorilor românești expatriate, în dreptul numelui Sfinx, tutelat de Dan Al­dea, referință în rockul autohton, figurează numai Zalmoxe, discul din 1979. Lume albă = pustiu? De ce, nu se știe. Firma de stat pare să fi intrat în faliment sau devalizare programată. Un atentat la patri­moniul național, din care s-au risipit comori audio intruvabile altundeva. În urmă cu 6 ani a comis o „reeditare aniversară“ afaceristul meloman SoftPlus. A fost un eșec, dovadă că bunele intenții nu sunt suficiente. Cauza luftului derivă din amatorismul „remasterizării“. Îndo­iala că reeditorul a avut acces la banda master – sau măcar la ma­trița vinilului de la Electrecord – e risipită de „calitatea“ coloanei țiui­toare, livrate pe suport tip CD.

Întrebarea despre sursa ac­tualei ediții Sfinx – Lume albă (remastered tape) (2020, Fundația Restitutio Ad Integrum) se men­ține, însă mai mult ca temă de discuție suplimentară întru cal­ma­rea stresului maniacilor și bolnavilor audiofili. Pasionații de rând, ca mine, au la ureche ce n-au avut decât pe discul inițial, acum 45 de ani, plus-minus ceva: sunetul in­teligent distribuit pe ambele canale, cu spectrul dinamic echi­librat im­pecabil, instru­mentele reliefate fără stridență, voci să le auzi și să le asculți cu plăcere. Plăcere cu atât mai mare, cu cât albumul este imprimat pe bandă magnetică, închisă în casetă nor­mală, un suport ce pare uitat de majoritatea publicului actual, deși dă semne de înviorare.

Născută din pasiune deplină pentru sunetul analog, mai cald decât cel digital, apariția este „Promo, not for sale“. Poartă sem­năturile lui Daniel Ionescu-Dion (artwork), Remus Miron (remas­tered tape, engineer) și Claudiu Oancea (music consultant). Nu este necesar să îl laud pe vreunul, izbânda lor grăiește de la sine (evident, rulată pe un deck decent, cuplat la un am­plificator cu intrări analoge și di­fuzoare măcar „de raft“, dacă nu „de podea“). Să sper la varianta pe vinil? Hai, că sunt pretențios! Dar țin banii păpușiți!

Dumitru Ungureanu

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself /număr 720)

Riffuri în vuietul scenei

La fel ca în toate domeniile artei, şi-n rock găsim manifestarea unui fenomen poate nedrept, însă natural. Anume, vârfurile genului – numite de ziarişti star sau superstar– n-ar fi posibile fără suportul unui număr important de valori medii. Dacă privim spre orice zonă rockeristică, prin definiţie nedelimitată, evidenţa crapă ochiul: trei, patru sau cinci nume sunt referinţă obligatorie pentru subgenul practicat de alte sute, unele cu discuri absolut interesante. Ce va fi în sufletul celor care n-au izbutit a sări gardul despărţitor dintre agora şi Panteon, doar zeii ştiu! Exemplu edificator – două trupe engleze, pornite cândva de pe poziţii egale, una beneficiară a ceea ce în tenis se cheamă wild-card: Pink Floyd şi Barclay James Harvest. Prima este emblematică pentru pop-cultura ultimilor 50 de ani; a doua, aproape uitată, deşi numele Harvest a fost ales de firma EMI pentru subsidiara înfiinţată ca să imprime „nebuniile” rockerilor psihedelici din a doua jumătate a deceniului şapte, nu tocmai agreaţi de lorzii respectatei corporaţii. Evident, se poate întâmpla şi invers: un geniu (atributul e niţeluş exagerat, apropo de rock, dar hai să ne conformăm vulgatei mediatice, că nu-i un capăt de tratat estetic!) – un interpret genial poate declanşa o mişcare efervescentă, de amploare şi durabilitate mai mari decât ale oricărei revolte populare, motivate sau nu ideologic. Aici, pilda clasică este Jimi Hendrix, a cărui virtuozitate chitaristică rămâne, aparent, neegalată. Dar cât de imitată! Oare câţi chitarişti au eşuat în a-şi găsi propria identitate, bântuiţi de stafia lui Jimi? Până şi Eric Clapton era să abandoneze muzica, înspăimântat că prietenul de peste ocean avea să-i ia locul de Dumnezeu al chitarei!

Aceste panseuri banale îmi flutură pe tastatura computerului de când am primit „spre audiţie şi delectare” cel mai nou CD editat de Riff: Rătăcit în Paradis (2020, Cultural Act/ Riff Show-Service). Omul care „ţine în funcţiune” angrenajul trupei sibiene se numeşte Florin Grigoraş. Chitară acustică şi bas, voce, muzică, texte – iată ce introduce el în magma actului artistic elaborat îndelung şi înregistrat în propriul studio, la calitate ireproşabilă. Ce altceva întreprinde pentru „bucătăria” firmei sale, nu ştiu şi cred că nici nu interesează. Bănuiala mea este că face destule, cu seriozitatea şi perseverenţa tipice ardelenilor. Altfel nu se explică persistenţa de aproape 40 de ani a trupei Riff în peisajul rockeristic românesc, unde cele mai „tari” formaţii se numără pe degetele unei singure mâini. Şi – aici aş putea să par nedrept sau maliţios, dar nu pot dribla sinceritatea – Riff nu se zăreşte printre vârfurile rockului băştinaş. E o trupă de foarte bună calitate. Discul de faţă o probează din plin. Are pasaje componistice minunate, sclipiri antrenante de chitară solo, marca subtilului Mircea Bunea, secvenţe ritmice consistente (unde basul lui Grigoraş capătă sonorităţi de catedrală) şi aranjamente de claviaturi, pe cât de gingaş elaborate, pe atât de bogate ca expresivitate şi feeling, datorate Mihaelei Grigoraş. Cu tobele nu prea m-am acomodat, şi nu din vina lui Laur Făgădar, precis în bătaie şi rapid în execuţie. E parcă o meteahnă a multor trupe de rock, chiar şi de blues (vedeţi pe la Bonamassa), generalizată de ceva timp: un sunet foarte sec de premier, asemănător zgomotului scos de-un lighean crăpat, lovit cu cârja bunicului de nepotul neascultător. Dar poate astea sunt limitele sensibilităţii mele, nu neg...

Ce trebuie spus clar e că texturile armonice ţesute de Riff în toate piesele denotă măiestrie de artizan exigent şi ordonat. Nimic nu curge pe de lături, nicio notă, metaforic zis, nu sare de pe portativ, niciun break nu taie respiraţia. Piesa-titlu a discului e o metaforă existenţială. Versurile au alură filosofică şi, concomitent, pamfletară. Nu-i la îndemâna oricui să scrie astfel de poem. Se vede îndelungata experienţă de textier a lui Grigoraş, perpetuată de la primul LP, din 1989, intitulat chiar Primii paşi. Însă, la fel ca-n apariţiile din anii 1990, Acul de siguranţă, Joc perfid sau Ambuscada, Grigoraş cântă într-un fel – să-i spun – cuminte. Cuvintele se aud limpede, timbrul vocal e controlat cu atenţie, detaliile nu se aglomerează şi nu devin confuze. Riff oferă şi pe acest disc o lecţie de rock „ca la carte”. Dacă asta a fost intenţia trupeţilor, le-a ieşit! Să fiu responsabil cu educaţia în vreo şcoală, n-aş ezita să ofer lui Grigoraş o catedră pentru potolirea năbădăilor adolescentine. Muzica trupei Riff – definiţie a substanţei rockului –are potenţial să „incite” la decenţă şi bună creştere.

Dar – mai e oare nevoie să o spun? – rockul este contrariul bunului simţ şi-al ordinii prestabilite. Niciunul dintre rockerii deveniţi modele („cântaţi” şi de Riff în câteva piese) n-a respectat normele. Nici pe cele social-politice, nici pe cele culturale.

Dumitru Ungureanu
1 august 2020

(articol preluat cu acordul autorului din Revista Ramuri Nr.07/2020)

Cuvânt înainte la o lansare anunțată: Teodora Brody – Sound of the ROOT

De câteva luni viața ne-a pus în cale o provocare la care nu ne gândeam și pe care o credeam ascunsă doar în paginile unor romane science-fiction sau în scenariile unor filme apocaliptice; ceea ce părea un vis urât a devenit o realitate care a schimbat deja o bună parte a modului nostru de viață și suntem încă departe de a ști cu certitudine care va fi costul final și cum se vor reașeza relațiile interumane. Unii spun că vor fi mai bune, că vom redescoperi umanitatea din noi, alții, precum Michel Houllebecq, cred că lumea de după virus va fi “puţin mai rea”. Cert e că vremea festivalurilor în aer liber sau a cântărilor în cluburi nu va reveni foarte curând. Woodstock ‘69 sau Isle of Wight ’70 vor întări şi mai mult legenda. Şi lansările de disc însoţite de conferinţe de presă, în care unii jurnalişti bănuiţi scrutau cu ochi cunoscător masa de protocol lângă care se aşezau strategic în timp ce o parte a publicului aştepta să cumpere discul şi să primească un autograf, vor trebui să se organizeze altfel, nu ştiu cum ! Văd cu ochii minţii imaginea unui spaţiu public în care artistul/artista/grupul vor sta cu masca pe figură, iar participanţii, jurnalişti şi popor, toţi cu măşti, se vor aşeza cuminţi la distanţa regulamentară de minim 1,5m unul de altul. Masca, oricât de subţire, deformează vocea şi ascunde zâmbetul. Iar dacă se va impune şi un minirecital, chitara, pianul, tobele nu vor avea de suferit, dar ce te faci cu flautul, saxofonul, trompeta, muzicuța etc. ?

Am adus vorba despre lansarea de disc ca eveniment, fiindcă despre aşa ceva vreau să scriu câteva cuvinte. Teodora Enache, acum Teodora Brody, “numele pe care din raţiuni de familie şi de iubire îl port acum, aşadar numele cu care aleg să-mi continui călătoria muzicală de acum înainte”, ne anunţă cu bucurie şi emoţie lansarea iminentă a noului său album de studio, Sound Of The ROOT. Este cel de-al 16-lea album discografic, ultimul deocamdată dintr-o serie care a debutat în 1997 în România cu Ballad of the Sensitive Plant (Alpha Sound Production) şi primul înregistrat sub noul nume de familie. (Sau al 14-lea, dacă le număr pe cele înșirate pe teodorabrody.com/discography/, între Jazz Behind Carpathians, 1999 Green Records și cel de față, Sound of the Root, 2020 E-Multimedia). O evoluţie bazată pe foarte multă muncă, talent şi fericite întâlniri cu oameni care i-au modelat cariera şi i-au dat încredere în forţele proprii, mă refer mai ales la regretatul Johnny Răducanu pe care nu puteai să-l minţi cu jumătăţi de măsură. Tânăra studentă în matematică la Universitatea Cuza din Iaşi, care nu ştia mai nimic despre jazz în 1990, care se acompania la chitară într-unul dintre căminele de fete din complexul Puşkin actualmente Titu Maiorescu, şi-a descoperit vocaţia în atmosfera culturală specială a Iaşului studenţesc, care a permis încă din anii ‘70 lansarea unor voci feminine care au înnobilat jazzul autohton: Anca Parghel, Oana Severin (în prezent o apreciată soprană a Operei Române din Iaşi), Maria Răducanu, Luiza Zan, mai nou Cătălina Beţa. Sound of the ROOT, nu este numai primul album pe coperta căruia apare numele Teodora Brody ci, aşa cum ne asigură artista, primul care aduce la acelaşi numitor comun trei lumi muzicale distincte: cea a muzicii clasice, cea a jazzului şi cea a folclorului, a muzicilor tradiţionale. Un demers curajos, care, într-o clipă de neatenţie, poate trece de la sublim la kitsch.

Album de jazz ? greu de spus ! e și jazz, e și muzică etnică, muzică clasică, combinație între mai multe influențe, încât e hazardat să definim ce cântă Teodora. Poate crossover jazz? Ce mai e jazzul în ziua de azi ? E atât de mult suflet și o privire atât de personală asupra combinațiilor sonore, vocea solistică, vocea instrument (cea mai mare pondere) care transcede ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, subtilul acompaniament chitară–percuţie, folosirea inteligentă a posibilităților tehnice de înregistrare, încât surprizele se înșiruie într-un lanț coerent, fără nici cea mai mică fisură care să lase timp pentru reflecție. O temă o cere imediat pe următoarea, iar concluziile pot fi trase doar la final, după ce parcurgem tot ceea ce ne oferă cei trei artiști. E o curgere care nu lasă timp de reflecții intermediare. Spre lauda Teodorei, acompaniatorii sunt puși pe același plan cu ea, nu sunt simpli generatori de ritmuri și acorduri. Nu pot compara interpretările pieselor de pe album cu aceleași interpretări, dar în alte spații și în alte contexte, fiindcă ceea ce se găseşte pe disc a primit deja botezul publicului. Dar pot să-mi permit să cred că cele nouă compoziții au căpătat în studioul de înregistrări o valoare greu de depăşit. Și mai cred că nici nu trebuie neapărat dusă o luptă pentru autodepășire, fiindă emoția ce se degajă din această muzică este strâns legată de ceea ce se întâmplă în timpul reacțiilor alchimice care au loc între cei trei participanți la oficierea acestui ritual magic. E un sound care vine de undeva din adâncurile sufletului, dintr-o zonă care nu cred că poate fi definită, fiindcă e dincolo de ființa fizică, și orice explicație ar alunga starea magico-emoțională. Așa cum un specialist endocrinolog ar explica doct că starea în care ne aflăm atunci când suntem îndrăgostiți e de fapt urmarea unor foarte sofisticate reacții chimice.

Triunghiul muzical care a contribuit la realizarea acestor înregistrări este evident unul echilateral, trei personalităţi distincte, de valoare egală, care colaborează de ceva vreme în remarcabile prezenţe scenice. Cu temperamente diferite, încărcate de har artistic, Călin Grigoriu şi braziliano-israelianul Joca Perpignan, au aceeaşi pondere creativă în ansamblul sonor, chiar dacă niciuna dintre compoziţii nu le aparţine. Sunt în nume propriu nu numai instrumentişti virtuozi, ci, în egală măsură, compozitori şi aranjori. Iar Teodora ne copleşeşte pur şi simplu cu naturaleţea trecerii prin tot spectrul sonor a vocii sale de aproape cinci octave, dar nu una pur tehnică ci una încărcată de emoţie şi rezonanţă cu sufletul ascultătorului.

Din cele nouă compoziții, doar două aparțin Teodorei: Song about Joy and Sorrow și Sânziene. Dar să nu ne grăbim.

Foarte interesant, albumul nu se deschide cu una dintre cele două compoziții, ci cu o versiune proprie a compoziției basistului suedez Lars Danielsson, intitulată ASTA. Tot ASTA deschide și albumul Libera Me lansat de artist în 2004, înregistrat împreună cu trompetistul norvegian Nils Petter Molvær, bateristul norvegian Jon Christensen, solista vocală daneză Cæcilie Norby și secţia de coarde a Danish Radio Concert Orchestra. Această formulă a creat o temă foarte frumoasă cu arhitectură sonoră elegantă, calmă, melancolică, spațioasă. Teodora și Lars Danielsson au colaborat foarte bine în mai 2014 în proiectul Impressions From Pangaea prezentat în premieră mondială la ARCUB București. Alături de ei a participat și percuționistul francez Xavier Desandre Navarre, al cărui nume apare și pe albumul Libera Me din 2004. Nu e de mirare că melodicitatea deosebită a contrabasistului suedez s-a completat perfect cu spontaneitatea și fragilitatea emoțională a Teodorei, iar alegerea piesei ASTA pentru deschiderea albumului este un gest de sublimă renunțare la orgolii. Regândită în formulă de trio, această compoziție inițial instrumentală a căpătat și o dimensiune vocală, prin adaptarea unor fragmente din poemul folcloric Miorița la linia melodică, care dau o tensiune ce capătă accente dramatice, vocea devenind un adevărat instrument alături de chitara lui Călin Grigoriu și percuția lui Joca Perpignan.

Melancoliei ce răzbate din prima compoziție îi ia locul o energică descătușare a interpretării în Song About Joy and Sorrow, anunțată de fapt chiar de titlu. E momentul lui Joca Perpignan să asigure tonusul ridicat și o face așa cum doar un percuționist cu suflet latin știe ! Susținut îndeaproape de Călin Grigoriu, pregătesc timp de o jumătate de minut intrarea vocii care ridică din ce în ce mai mult energia înterpretării, scat-ul fiind înlocuit de text, ales de Teodora din “Profetul” poetului, filozofului, eseistului şi activistului politic libanezo-american Khalil Gibran. De altfel, interpreta mărturiseşte, ori de câte ori are ocazia, despre fascinaţia pe care o are pentru cultura Orientului, arabă, persană sau indiană pe care încearcă s-o armonizeze cu muzica occidentală. Pe final, prin suprapunerea vocii şi realizarea unui dialog între solistă şi corul astfel creat, plin de energie şi ritm, melodia devine un adevărat gospel.

În playlistul anexat de către Teodora în schimbul de emailuri cu Radu Lupaşcu, cea de a treia compoziţie poartă un titlu neobişnuit dar foarte sugestiv, Mociriçao. Dar pe site-ul teodorabrody.com/discography/, aceeaşi piesă poartă titlul care sună familiar în limba română chiar şi fără diacritice: Mocirita. După ce ascultăm înregistrarea înţelegem umorul amical care a stat în spatele acelui titlu cu terminaţie specifică limbii portugheze, adăugată unui cântec popular specific unei zone folclorice particulare: valea Izei din Maramureş. Mociriţa cu trifoi nu e cunoscută de multă vreme, a fost înregistrată prima oară la mijlocul anilor ‘60 de către Maria Trifoi şi taraful Gheorghe Covaci-Cioată din Vadu Izei, Maramureş. Mult mai cunoscută este versiunea înregistrată în aceeaşi decadă la Radio România de solista Angela Buciu în aranjamentul lui George Vancu. Generaţiile mai noi de ascultători leagă Mociriţa de versiunea folk realizată de Narcisa Suciu, care a şi înregistrat-o pe primul ei album, Cântece din Ţara de Sus, lansat în 1997. Cine ar fi crezut că o melodie maramureşeană tradiţională ar putea fi trecută prin viziunea unui artist brazilian pentru a rezulta această neaşteptat de emoţionantă versiune ? Fiindcă succesiunea de interpretări vocale Teodora Brody – Joca Perpignan în limba română şi în portugheză, care la un moment dat se suprapun crescând tensiunea pe un suport ritmic irezistibil, fac din această Mociriţa sau Mociriçao o candidată foarte serioasă la popularitate pentru orice clasament muzical pop.

Până la Teodora, nimeni nu s-a gândit, sau dacă s-a gândit n-a avut suficient curaj să apropie muzica lui George Enescu de jazz. Poate fiindcă românii, cei mai mulţi, consideră nepotrivit să-i scoţi pe Mihai Eminescu sau pe George Enescu din legendă, abordându-i şi din alt punct de vedere decât cel consacrat oficial. Sunt mulţi cunoscători de muzică clasică care se simt indignaţi de încercările unor artişti de a o interpreta şi într-o altă formă decât cea gândită de compozitorii respectivi. Blasfemie, strigă ei sărind ca arşi ! Ideea unei asemenea abordări a prins contur după recitalul susţinut în 2018 la Tescani de către Teodora acompaniată de Călin Grigoriu, un duet rodat deja într-o admirabilă alchimie. Aici, în atmosfera spirituală impregnată de personalitatea marelui compozitor George Enescu, cei doi s-au gândit să interpreteze într-o manieră inedită Rapsodiile Române. Lucrări complexe, compuse pentru a fi interpretate de orchestră, au fost regândite pentru o formulă foarte restrânsă, chitară şi voce, ceea ce a permis o abordare plină de emoţie, în care vocea preia rolul orchestrei, jucându-se cu nuanţele şi reaşezând discursul muzical într-o nouă cheie foarte originală. Mai urma ca proiectul să primească botezul publicului. Pe 9 septembrie 2019, From Classical to Jazz a fost prezentat live pe scena Teatrului Național București în cadrul Festivalului international George Enescu, în el fiind incluse și cele două Rapsodii enesciene interpretate vocal pentru prima dată în istoria lor. Includerea lor pe albumul Sound of the ROOT sub titlul Opus 1 și Opus 2 este un gest necesar adresat celor care nu au putut fi prezenți la reprezentația unică de la TNB. Atunci, alături de Teodora au urcat pe scenă Călin Grigoriu – chitară, Răzvan Suma – violoncel și Joca Perpignan – percuții. În studioul de înregistrări au intrat doar Teodora, Călin și Joca. Bazate inițial pe folclorul orășenesc, aceste miniaturi simfonice au marea calitate că pot fi interpretate și în alte aranjamente, ceea ce au reușit cei trei artiști implicați. Teodora este imperială în ambele lucrări, iar Opus 2, prin sound, energie și dezlănțuire ritmică poate fi considerată un exemplu de folk-rock progresiv, fiindcă filonul folcloric este păstrat nealterat.

În folclorul românesc există câteva cântece de leagăn de mare sensibilitate și frumusețe. Teodora a ales unul dintre ele și, acompaniată discret de Călin Grigoriu, a pus în interpretate o căldură molcomă, liniștitoare. Lullaby este unul dintre dintre cele mai relaxante momente ale albumului, în contrast direct cu energia solară degajată de Opus 2.

Exotica muzică indiană evocă un spațiu cultural de o uluitoare diversitate care pune în mare încurcătură pe ascultătorul obișnuit cu rigoarea muzicii occidentale. Instrumente cu sonorități stranii, ritmuri complexe, tonalități vocale neobișnuite, o componentă coregrafică în care fiecare mișcare și gest are o semnificație bine definită. Pentru ascultătorul autohton mediu, muzica indiană a însemnat Raj Kapoor sau Narghita. Numele lui Ravi Shankar, marele maestru al muzicii clasice indiene n-a fost cunoscut la noi înainte de anii ‘60, iar atunci a început să atragă atenţia doar pentru că era cel de la care George Harrison luase lecții de sitar, instrument introdus de grupul The Beatles în câteva dintre compozițiile sale. Despre turneele europene începute de maestrul indian după 1956 și despre compozițiile sale pentru sitar și orchestră știau probabil câțiva inițiați. Tineretul occidental din anii ‘60, adept al mișcărilor de redeșteptare spirituală pe baza unor elemente împrumutate din filozofiile orientale, mai ales din cea indiană şi tibetană, au apreciat prezența publică a lui Ravi Shankar pe scena celor două festivaluri pop legendare din anii ’60, Monterey ’67 și Woodstock ’69 mai ales pentru noutatea şi exotismul muzicii, mai puţin pentru semnificaţia mesajului sonor. Teodora Brody ne propune, într-o manieră proprie, o apropiere de un stil de muzică tradiţională indiană numit Mallari, care în Shabda-Sagara Sanskrit-English Dictionary este definit “One the of Raginis or divisions of the musical mode Megha”. E ceva neclar? Mallari are și forme de exprimare modernă, ritmată și poate fi ascultat și văzut pe programele transmise de Bollywood TV. Ceea ce interpretează Teodora în manieră jazz este de fapt un mix foarte interesant de voce, subliniată din ce în mai alert pe măsură ce se derulează piesa de către chitara care are o tonalitate asemănătoare cu cea a sitarului și o percuție care seamănă mai degrabă cu cea întâlnită în jocul ursului sau al caprei din timpul sărbătorilor de iarnă din spațiul rural românesc. Este un alt exemplu al fascinației interpretei pentru punerea în evidență a apropierii dintre cele două spații culturale, cel occidental și cel oriental.

Teodora este o interpretă cu totul specială a doinei românești, “pe viață și pe moarte” cum spunea Johnny Răducanu care era destul de zgârcit cu laudele. Această creație lirică specifică spațiului românesc, vocală sau instrumentală, are o forță emoțională magică și nu este expresia bucuriei, a împlinirii, ci evocă sentimente de jale, de dor, de tristețe, de iubire înșelată, de înstrăinare. Doina a fost descoperită în 1912 în nordul Transilvaniei de compozitorul și pianistul maghiar Béla Bartók, inclusă ulterior de el într-o familie muzicală care depășește granițele României, reprezentată în Ucraina, Albania, Orientul Mijlociu, India de nord etc., concluzie respinsă de etnomuzicologii români, care în ultima vreme şi-au mai nuanţat aprecierile. Opus 3 care este de fapt o doină ce are ca subtitlu “Inspired by Béla Bartók – Romanian Dance No.3”, recunoaşterea contribuţiei muzicianului maghiar. E şi disperare și mânie, o stare de neliniște la care contribuie și cei doi colegi, Călin Grigoriu şi Joca Perpignan, fără de care dramatismul interpretării ar avea de pierdut foarte mult. Tensiunea interioară a piesei care crește spre final, nu pare a oferi liniște mândruțului care a plecat spre o altă iubire. Interpreta se implică atât de bine emoțional în frământările sufletești ale femeii trădate ! Este unul dintre marile momente ale acestui album.

Sânziene Song, cântecul închinat zânelor bune, este cea de-a doua compoziţie a Teodorei şi cu ea se încheie albumul Sound of the ROOT. Este un final superb, o temă de folk-rock progresiv cu accente jazzy, interpretare în crescendo sonor vocal şi instrumental, care conferă o notă de irezistibil optimism. Teodora Brody este zâna bună care ne oferă acest excelent cadou muzical.

Cumpăraţi acest album şi ascultaţi-l cu sufletul. Generează o stare căreia nu-i rezistă nici măcar Covidul. Merită să încercaţi şi să-i acordaţi odată cu mine patru stele.

Caseta tehnică: TEODORA BRODY – Sound of the ROOT (2020, E-Multimedia)****

Track list: 1. ASTA 7:43 (Music by Lars Danielsson/Lyrics adapted from Miorița) / 2. Song About Joy and Sorrow 3:02 (Music by Teodora Brody/Lyrics adapted from Kahlil Gibran’s “The Prophet” by Teodora Brody) / 3. Mocirita 4:09 (Romanian traditional song) / 4. Opus 1 6:22 (Inspired by Romanian Rhapsody no. 1 – George Enescu) / 5. Opus 2 (Inspired by Romanian Rhapsody no. 2 – George Enescu) / 6. Lullaby 5:09 (Romanian traditional song) / 7. Mallari 5:09 (Indian traditional song) / 8. Opus 3 5:38 (Inspired by Béla Bartók – Romanian Dance no. 3/Lyrics by Teodora Brody) / 9. Sanziene Song 7.28 (Music by Teodora Brody).

Credits: Teodora Brody – vocals; Călin Grigoriu - guitar; Joca Perpignan – percussion, vocals.

Emil Răducanu
9 mai 2020

ROCKABIL – Un cântec promis

Privesc cu nostalgie la fotografiile de pe coperta unui CD intitulat Un cântec promis. Patru domni respectabili, cu părul rărit și sur, îmi demonstrează dacă mai era nevoie, că rockul este mai mult decât o muzică, este o stare de grație acesibilă cu adevărat doar celor care i-au făcut loc în mintea și inima lor. Par atât de naturali cei patru, de obișnuiți, de puși pe treabă fără să “pozeze” pentru posteritate şi pentru vreo revistă cu foi lucioase, încât la fel de bine puteau să aibă în mâini o mistrie, un ciocan rotopercutor, un foarfece de grădinărit, ar fi apărut la fel de calificaţi. Pe coperta interioară, o fotografie alb negru îi pune la un loc pe cei patru instrumentişti pe o scenă mică a cărei formă îmi aminteşte cumva de cea din clubul Cavern de la Liverpool sau de cea din Clubul A, inspirată probabil de forma celei dintâi. Un alt aspect care mi-a atras atenţia este intervalul generos între limitele căruia s-au făcut înregistrările: decembrie 2015 – noiembrie 2019. Suficient pentru a alege cele mai bune versiuni ale înregistrărilor, bibilite cu atenţie în studiourile ARCA din Buziaş şi LORIS MUSIC din Timişoara şi verificate în întâlnirile cu publicul. Nici o grabă generată de un contract cu vreo casă de discuri, sau de orgoliul realizării a cât mai multe înregistrări pentru posteritate. Este, cred eu, un cadou de suflet făcut ascultătorilor fideli din toate generaţiile care mai cred că muzica ne poate salva. În contextul suprarealist al acestui război declanşat împotriva noastră de un inamic invizibil care nu respectă niciuna dintre tacticile ce se predau la academiile militare, mă întreb dacă vom mai avea curând prilejul de a ne întâlni faţă în faţă cu artiştii pe care-i preţuim, ciocnind un pahar cu bere şi strângându-ne mâinile. Prietenii care ne oferă această muzică de suflet şi-au ales un nume inspirat de una dintre condițiile care-i dau viață: abilitatea componistică și interpretativă. În interviul acordat lui Radu Lupașcu, Vali Ivănescu respinge categoric orice influență venită dinspre istoria rockului care sugerează că rockabilly ar sta la originea numelui RockAbil.

Am făcut din întâmplare cunoștință cu muzica acestui grup bănățean grație amabilității prietenului Radu Lupașcu. În condițiile în care difuzarea muzicii rock ce se bazează pe chitara electrică pare să fi devenit un delict pentru televiziuni și o parte a radiourilor comerciale, am din ce în ce mai acut senzația că ne întoarcem la o formă de enclavizare muzicală, la o întoarcere între granițe invizibile care se suprapun în bună parte peste una sau alta dintre zonele geografice ale patriei. Această retragere în zone de influență care au încă potențial inspirațional și un public fidel este foarte vizibilă în zona de vest și mai ales sud-vest a României, sprijinită pe nuclee artistice constituite din anii ‘60 încoace în Timișoara, Buziaș, Lugoj, Reșița etc., de fapt o familie lărgită în care numeroase grupuri și interpreți, unii de notorietate națională, alții doar de recunoaștere regională sau locală s-au aflat în competiție, dar au și colaborat adeseori în proiecte de nivel valoric ridicat. Doar o astfel de solidaritate constructivă a permis impunerea națională a unor grupuri cu modalități diferite de exprimare, vezi Phoenix, Pro Musica, Progresiv TM, Post Scriptum sau Celelalte Cuvinte din perioada timișoreană. Le-am citat doar pe cele care înainte de 1989 au intrat în raza de acțiune a Electrecordului și au avut șansa să apară pe discuri single, EP și LP, cu multe condiții restrictive impuse de cenzura vremii. O discografie regretabil de restrânsă în raport cu posibilitățile creative reale ale grupurilor sus-pomenite. Doar Phoenix a avut șansa înregistrării a trei EP-uri și trei LP-uri între 1968 și 1975.

Aşadar, o discreţie, un bun-simţ ce pune mai presus “ceea ce faci” de ”ceea ce crezi că eşti” îi caracterizează pe Grigore Bujor Hariga, Marian Draghia, Valentin Ivănescu şi Petre Prisăcaru, nume care nu sunt familiare multor ascultători din teritoriul muzical românesc, dar nu din vina lor. Sunt parte a unei istorii vii, plină de evenimente şi personaje care, pentru mai mult sau mai puţin timp, au pus umărul la construcţia unei exprimări muzicale inconfundabile. O istorie care n-a fost valorificată unitar în ţara noastră, fiindcă nu avem încă o cercetare cursivă a fenomenului muzical românesc, interconectată dincolo de nucleele regionale, care au fost mulţi ani reprezentate de centrele universitare. Două surse foarte credibile mi-au fost de mare ajutor pentru a putea fixa grupul RockAbil în acest puzzle. Una a fost interviul de pe 4 februarie a.c. foarte util şi bine realizat de Radu Lupaşcu în compania lui Vali Ivănescu, implicat în toate etapele existenţei grupului şi, în completare, istoria succintă şi exact etapizată a celor două perioade, provenită din pana proprietate personală a aceluiaşi personaj. Cum spuneam, date necunoscute mie într-o proporţie covârşitoare. Cu valoare strict documentară dacă nu ar fi existat cele zece compoziţii de pe album, care dau o dimensiune sonoră vorbelor înşirate pe hârtie / ecranul calculatorului. Dacă citiţi interviul, nici nu cred că ar trebui să mai adaug eu alte aprecieri, fiindcă veţi afla din el tot ce trebuie să ştiţi. Reamintesc doar linia de continuitate care începe prin 1968 la Buziaş cu trupa de liceeni Timizii, continuă din 1973 cu Amon Ra şi din 1987 cu Şah-Mat, până în 2001. Istoria grupului RockAbil începe în 2007 la Timişoara, dar legătura cu Şah-Mat se materializează odată cu invitarea în toamna lui 2010 a chitaristului, pianistului şi solistului vocal Vali Ivănescu, fost membru al grupului Timizii începând cu 1971 şi al grupului Şah-Mat din 1981până în 1982. Cred că punctul de cotitură în stilul de interpretare s-a produs odată cu adoptarea în primăvara anului 2013 a chitaristului Grigore Bujor Hariga, fost membru al deja legendarului Pro Musica. Oficial, numele lui Grigore Bujor Hariga la chitară solo apare pe coperta albumului Formaţii Rock 9, editat de Electrecord în 1986, poate cel mai bun din seria celor 13 lansate între 1975 şi 1990, în care alături de grupul timişorean apare şi Accent din Tulcea. Între cele patru compoziţii pe care Pro Musica le-a înregistrat atunci, am remarcat mai ales Şi dacă..., autor fiind Ilie Stepan pe versurile lui Mihai Eminescu. Este o mare realizare muzicală, în care mesajul s-a îmbinat perfect cu muzica pe măsură. Construcţia în crescendo sonor care culminează cu unul dintre cele mai emoţionante şi echilibrate solouri de chitară din rock-ul românesc, protagonişti fiind Ilie Stepan şi Grigore Bujor Hariga, cei doi completându-se perfect la unison şi în dialog, o raritate mioritică ce mă trimite cu gândul mai ales la Wishbone Ash. Văzând numele chitaristului timişorean în componenţa grupului RockAbil, am fost convins imediat că mă pot aştepta la surprize foarte plăcute, chiar înainte de a asculta prima piesă de pe Un cântec promis.

Un cântec promis este un album conceput democratic în compoziţie şi interpretare. Din cele zece piese, nouă aparţin membrilor grupului, a zecea, Colinda, fiind prelucrarea unui colind tradiţional ardelenesc, Bună sara lui Crăciunu, realizată de Vali Ivănescu şi Grigore Bujor Hariga în toamna anului 2015. Să le luăm pe rând:

1. Alte gări (muzica: Valentin Ivănescu / versurile: Daniela Marcu, Valentin Ivănescu) Grupul a ales să deschidă albumul cu o compoziție energică, un rock-funk ce-mi aduce aminte de Steely Dan și de albumul The Royal Scam din 1976. Adică o îmbinare între energia degajată de ritmica funk pe linia blues-rock, intervenția alămurilor (generată pe claviaturi) și excelentul dialog între voce și instrumente. Foarte bun dialogul celor două chitare solo.
2. Despre iubire (muzica: Grigore Bujor Hariga). Este prima dintre cele trei compoziții instrumentale de pe album. Nu-mi amintesc acum dacă o altă formație românească a mai lansat un album pe care o treime din materialul muzical să fie reprezentat de piese instrumentale. Despre iubire schimbă radical atmosfera sonoră. Această baladă în maniera Gary Moore sugerează că albumul n-a fost conceput ca un produs unitar, ci ca o succesiune de stări surprinse pe parcursul a patru ani. Uneori lipsa unui producător care impune concepția sa este un avantaj !
3. Un cântec promis (muzica: Valentin Ivănescu / versuri: Daniela Marcu). Construită într-un tempo mediu bine marcat, piesa de titlu ne apropie de atmosfera sonoră a grupului Pro Musica, mai ales prin contribuția îngemănată a două chitare solo. Foarte reușit suportul instrumental asigurat de invitații din studioul de înregistrări, evidențiați pe coperta interioară fără alte informații legate de contribuția fiecăruia pe una sau alta dintre înregistrări. De fapt, acest amănunt nu este important pentru cea mai mare parte a ascultătorilor.
4. Din mare (muzică și versuri: Marian Draghia). Marian Draghia este unul dintre membrii fondatori ai grupului, alături de Alin Fărcășescu, asigurând și continuitatea în timp, indiferent de schimbările de componență petrecute din 2007 încoace. Patru dintre cele zece compoziții de pe album îi aparțin, două fiind instrumentale. Din mare schimbă din nou atmosfera sonoră. Sunt aproape patru minute de atmosferă pink-floydiană, o compoziție superbă, tihnită, elegantă.
5. Adiere (muzica: Marian Draghia). Compozitorul are o mare apetență spre arhitecturi sonore luminoase, senine, maiestuoase, care sugerează spații deschise, în cazul de față cu un delicios aer pastoral, în care ciripiturile vesele ale păsărilor de pe intro și din final preced și încheie soloul limpede de chitară.
6. Clepsidra cu flori de tei (muzica: Grigore Bujor Hariga / versuri: Robert Frisch, Adi Văduva). Primele acorduri la chitara acustică ne-ar putea duce cu gândul la Led Zeppelin, dar orice altă referire la grupul britanic nu are obiect. Este o altă compoziție excelentă care îmi amintește de Pro Musica, iar partea finală susținută de cele două chitare solo îngemănate (sau trei ?) este remarcabilă. La fel și realizarea armoniilor vocale, construite prin suprapunere succesivă, după cum aflăm din interviu.
7. De catifea (muzica: Valentin Ivănescu / versuri: Daniela Marcu, Adi Văduva). Rock clasic, aerisit, prilej pentru un alt solou cinstit la chitară, care subliniază armoniile vocale.
8. Automobil Blues (muzica: Marian Draghia / versuri: Marian Draghia, Adi Văduva și Grigore Bujor Hariga).Este singurul blues sută la sută de pe acest album care respectă întocmai toate caracteristicile generale întâlnite la majoritatea pieselor de gen. Diferența o face calitatea mesajului, în cazul de față unul plin de năduf, o temă clasică tratată cu umor: automobilul nu mai vrea să pornească, iubita pleacă fără regrete cu o altă mașină, frigul pune capac peste toate aceste necazuri. Asta-i viața ! Foarte reușit soloul de chitară.
9. Ciupi (muzica: Marian Draghia). O piesă instrumentală delicată, luminoasă ca râsetul copilului ce o deschide.
10. Colinda (prelucrare de Valentin Ivănescu și Grigore Bujor Hariga). Superbă polifonie la care grupul a început să lucreze din anul 2015, având la bază un colind tradițional din Ardeal. Cred totuși că această înregistrare ar fi trebuit evidențiată ca bonus track, fiindcă nu face parte din atmosfera generală a albumului.

Concluzii: Un cântec promis este o promisiune îndeplinită. Avem nevoie de astfel de realizări muzicale construite cu veritabilă abilitate componistică și interpretativă, pline de prospețime, de energie bine controlată și de emoție naturală. Transpare o seninătate și o naturalețe atât în construcția muzicală, cât și în textele cu veleități poetice, cu un mesaj foarte limpede, ușor de înțeles și de reținut. O gură proaspătă de oxigen în această mare sufocantă a textelor de doi bani, de un dramatism ieftin și deprimant. Diversitatea și accesibilitatea merg foarte bine împreună și multe dintre compoziții pot fi ușor reținute și fredonate, o calitate rară în muzica actuală. Adaug foarte buna realizare tehnică în toate compartimentele: înregistrare, mixaj și masterizare. Un cadou muzical căruia îi acord fără ezitare patru stele ****.

Caseta tehnică:

ROCKABIL – Un cântec promis (2019, self released)

01. Alte gări (m-Valentin Ivănescu/v-Daniela Marcu, Valentin Ivănescu) / 02. Despre iubire (m-Grigore Bujor Hariga) / 03. Un cântec promis (m-Valentin Ivănescu, v-Daniela Marcu) / 04. Din mare (m+v-Marian Draghia) / 05. Adiere (m-marian Draghia) / 06. Clepsidra cu flori de tei (m-Grigore Bujor Hariga/v-Robert Frisch, Adi Văduva) / 07. De catifea (m-Valentin Ivănescu/v-Daniela Marcu, Adi Văduva) / 08. Automobil Blues (m-Marian Draghia/v-Marian Draghia, Adi Văduva și Grigore Bujor Hariga) / 09. Ciupi (m-Marian Draghia) / 10. Colinda (prelucrare de Valentin Ivănescu și Grigore Bujor Hariga)

ROCKABIL

Grigore Bujor Hariga – chitară solo, chitară acustică / Marian Draghia – chitară solo, chitară acustică, vocal / Valentin Ivănescu – vocal, chitară bas, chitară electrică și acustică, claviaturi / Petre Prisăcaru – tobe.

Au colaborat: Adi Văduva – chitară bas, vocal / Loris Negruț – chitară solo, chitară acustică, chitară bas, claviaturi, percuție / Lucian Goia – tobe / Iulian Maxim – claviaturi / Andrei Comșa – chitară bas.

Mulțumiri: Adi Văduva, Loris Negruț, Daniela Marcu, Bogdan Puriș, Iulian Maxim, Lucian Goia, Andrei Comșa, Gabriel Poșircă, Octavian Brebeanu, Sorin baros, Wave Sound Studios (Italia), Daniel Popa, Iza Pal.

Înregistrări efectuate în decembrie 2015 (10) și în perioada octombrie 2017 – noiembrie 2019 (1-9) în studiourile ARCA Buziaș (7) și LORIS MUSIC Timișoara (1-6 & 8-10)

Mixaje și masterizări: Loris Negruț

Graphic Design: Daniela Marcu

Foto: Iza Pal, Daniel Popa (D&D Foto)

ROCKABIL (C)2019

Emil Răducanu
17 aprilie 2020

Miracol

Ascultând un disc nou, de multe ori mi se întâmplă să nu intru în rezonanță cu sunetele recep­ționate și, oprind playerul, să-l pun deoparte.

Fiecare dintre noi trăiește într-o bulă de interese, într-o fâșie de timp și într-un nor de senzații personale ce lenevește prin văzduh ori aleargă nesăbuit în bătaia vântului. Orice fenomen care interferează cu „lumea ta“ este re­sim­țit mai degrabă ca intruziune și anevoie ca eliberare. „Lumea ce-o vezi are nevoie de lumina și bucuria ta. Ea nu există de la sine, ci doar prin gândurile tale: tu ești producătorul de imagini, făcătorul lumii tale.“

Am citat din textul care înso­țește noul album BEGA BLUES BAND – Miracles (EM Records, 2019). Când am pus CD-ul în aparat, mi-a venit să-l scot după mai puțin de 2:50 minute, cât ține prima piesă, Nu suntem acasă – muzică și text: Toni Kühn, voce Maria Chioran. N-am făcut asta, fiindcă voiam să ascult discul, mă pregătisem su­fle­tește și adoptasem atitudinea unui profesionist al audiției (ceea ce, între noi fie vorba, nu sunt!). Târziu, după a patra sau a cincea ascultare integrală, m-am întrebat de ce și de unde provenea reac­ția de refuz. Răspunsul se întrevede într-a do­ua și a treia frază a textului de față. Altfel vorbind, piesa de deschidere nu este deloc simplă și ușor de asimilat. Și, trecând la concret, nu este ce aștep­tam eu în momentul când am apăsat butonul play: un jazz-rock-blues frumos vălurit, care constituie de multă vreme timbrul specific grupării Bega Blues Band. Trupa se dez­lănțuie fără compromis în secvența următoare, Rezist – muzică și text: Johnny Bota, cântată tot de Maria Chioran în română și engleză. Contrariat și lovit la punctul sensibil, am apucat digipack-ul și-am citit din nou lista pieselor. Așa am înțeles că Toni Kühn a scris o singură bucată și a împărțit-o în fragmente scurte, sub trei minute fie­care, literele alfabetului grecesc fiind un clenci pentru derutarea căscaților ca mine. Nu fusesem atent la numerotare, nici la culori. A trebuit să ascult de două ori ca să mă dumiresc, împins și de îndemnul piesei Δ – Trezește-te acum. Evident, trezirea trebuie să fie pe alt plan; nu-l numesc, să nu iau din fața dvs. oglinda în care vă veți descoperi cu uimire!

Știu că a vorbi despre muzică este aproape inutil. Dar cum poți să taci despre ceva care te răco­rește în diminețile de după vreo insomnie, alungându-ți negura din inimă și ceața din creier? Asta s-a petrecut cu mine când am ascultat – cred că a șaptea oară consecutiv – piesa Urmascapăturma, semnată de chitaristul Mircea Bunea. Este o lucrare greu de încadrat într-un gen anume, deși poate ilustra con brio fascinantul curent jazz-rock. Sunetele se revarsă în valuri spumoase și-n turbioane de Maelstrom. Saxofoanele lui Lucian Nagy, claviaturile Nord Lead ale lui Toni Kühn, chitara electrică Suhr a lui Mircea Bunea, basul Fender Jazz al lui Johnny Bota, vioara electrizată de Sasha Bota, tobele Tama bătute de Lică Dolga, plus cine știe ce alte instrumente adiționale girate de producătorul Steven Brookfield – toate se combină miraculos într-o suită de peste 10 minute extatice. Scriind, am simțit nevoia să ascult și să reascult la nesfârșit piesa – cu furie și plăcere, cu satisfacție și ciudă, conștient că nu pot transcrie ce simt, sau nu simt ce ascult, mușcat de incertitudine asupra acurateței detaliilor tehnice, dar plin, plin, plin până la refuz de voluptatea vibrației profunde induse de ritmul subtil și apăsat, de eleganța texturilor armonice, de simplitatea și complexitatea or­ches­trației. (Pfii, ce frază!)

Muzica înseamnă descoperire de sine. Miracolul se făptu­iește ascultând și acest disc, de­dicat memoriei lui Lică Dolga, excelent baterist.

Dumitru Ungureanu
17 februarie 2020

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself /număr 674)

BERTI BARBERA & NICU PATOI - Blue Drops (A&A Records, 2019)*****

Blues de pus în ramă

Fapt fără predecent. Un album acustic de blues fără cusur. Nu caut nod în papură, deşi mulţi m-ar îndemna să o fac. Prietenii ştiu de ce, oceanul este infinit. Bluesul este al nostru, al vostru, al tuturor. Nu luăm cu noi nimic. Bucuria trebuie împărtăşită celor ce vor să o primească. De sex feminin sau masculin. Aşa este şi cu spiritul bluesului. Faci bine să-l ai, te petreci cu toţi. Te-ncumeţi la stadioane şi pieţe publice, o primeşti peste bot!

"Everybody's got to live, everybody's got to die / Everybody's got a right to feel good inside / Everybody's got a high, everybody's got a low / Everybody got to be yoself no matter where you go." (Kevin Moore)

Am citat din Keb' Mo', sunteţi de acord sau nu, eu (vă) împărtăşesc această afirmaţie. Crucea este una singură. La chitară bas, pe această piesă (şi încă patru!), intervine inegalabilul DECEBAL BĂDILĂ. Nicu şi cu Berti s-au întrecut pe ei înşişi. Inspiraţia alegii repertoriului de cântat pe noul lor album, dezvăluie o vastă experienţă de concert şi de comunicare cu publicul. Nu poţi nega acest fapt, cum nu poţi respira. Regretata noastră jurnalistă, Teodora Ionescu, spunea: "Aş respira fără folk, dar ar fi păcat!"

Blue Drops pică al dracului de bine. Un moment propice ca ăsta se iveşte (mai) greu, din cauze multiple. Case de discuri lamentabile, producători aproape inexistenţi, adicătelea foarte puţini, a-se-citi-pe-degetele-de-la-o-mână, holograme şi răsfăţ manelistic din plin. România lui 20-20 dă denumiri de primi-siniştri la băuturi seci. Păi cum să bei pe Viorica sau pe Isărescu? Trebuie să ai un simţ al umorului bine dezvoltat. Şi puţin curaj. Le încerc totuşi, cum vă îndemn şi pe dvs. să ascultaţi (a-se-citi-cumpăraţi) albumul de faţă. Este pe acest album o piesă, Shame, Shame, Shame, care se potriveşte de minune cu angoasele mele, deoarece sunt ferm convins că şi protagoniştii gândesc la fel. Piesa a fost cântată de Hanno mai 'nainte puţin, pe albumul Groove Distilerry şi este bine că Berti Barbera revine la ea. Se alătură stării actuale şi societăţii româneşti. Nu sunt antistatal, sunt anticomunist, chiar feroce. Păi oamenii ăştia aleşi să ne conducă, nu fac nimic pentru noi, nu au făcut prea multe niciodată, totul numai pentru ei şi acoliţii lor. Pentru asta au fost aleşi? Nu au ruşine! Este destul de regretabil că trebuie să aduc aminte de viciile mizerabilei clasei politice de astăzi, în fapt, dintotdeauna de la noi. Tocmai pentru că, bluesul e strigătură şi estradă.

Îmi (mai) plac introducerile născocite de Berti şi Patoi, bine infiltrate între piesele acestui disc. Sunt 4 compoziţii semnate de Berti şi una de Patoi (Light It Up) şi ele creează fluenţă albumului. Ce nu-mi place la acest disc, vă scriu mai încolo. Acum sunt încă entuziasmat, fermecat de excepţionala muzică aleasă şi cântată, şi vă sfătuiesc să-i vedeţi pe bune, live, aşa cum am făcut-o şi noi, mulţi prieteni şi fani ai bluesului, acum câteva zile de Seara Vărsătorilor din Blues. O seară sold-out, cu oameni frumoşi, într-o sală improprie, nouă deşi veche, mai curată, dar mult mai scumpă, cu sunet bun (mulţumim Nea Vali!) şi chelneri zâmbitori (a început şi la noi să apară această specie...!). Un act cultural ca pe vremuri la Mamou. Şi bineînţeles cu extraordinarul FLORIN OCHESCU! Petrecerea anuală de care vă vorbesc a avut loc vineri, 31 ianuarie 2020, de la ora 20.30 în fostul Club al Țăranului MŢR (acum numit restaurant La Mama), care i-a avut vărsători pe: formidabilul chitarist Eugen Caminschi (16 februarie) cuceritor în tot ce face, fie cu Oxigen, fie cu Vama; unicul Florin Ochescu (9 februarie) sfâşietor în tot ce face, de la blues la King Crimson; carismaticul Berti Barbera (27 ianuarie) mândru' de el, la voce, muzicuţă și percuție (are şi de ce!); admirabilul vocalist şi neostenit basist, Mugurel "Deacă" Diaconescu (12 februarie) prea marginalizat, consumat cu jobul, undeva prin România; impresionantul chitarist şi suflet delicat al întâlnirii, Nicu Patoi (12 februarie) şi muzicologul Alexandru Şipa (24 ianuarie) - organizatorul acestui spectacol unic.

Revenind la albumul de faţă şi la amănuntele de pe coperta CD-ului, pe care le citim doar cu ajutorul unui microscop, cu lupa obişnuită ne enervăm (pe CD se putea include un booklet bilingv cu detaliile tehnice şi alte vorbe de duh sau mulţumiri!) şi mai bine aşteptăm lansarea, (probabil a) primului vinyl de blues din România, ar mai trebui remarcat şi LĂUDAT, invitaţii prezenţi pe album. Încep desigur, cu rafinatul muzician Ionuţ Bogdan Ştefănescu supranumit Flautul de aur, cel care îmi povestea despre acest unic sound al flautului: "...Există o legendă foarte frumoasă care se înbină cu realitatea perfect. Se spunea, în China antică, în momentul în care un păstor cânta din flaut, cocorii de opreau din migraţie şi coborau pe pământ vrăjiţi să-l asculte. După 1990, s-a dat drumul în China să se exploreze valea râului Galben, unde se ştia că sunt milioane de vestigii, atât de importante pentru cultura omenirii. Şi au venit echipe de arheologi, echipe profesioniste, unite, reunite, multinaţionale. După vreo doi, trei ani s-au oprit investiţia, era de pomană, au găsit, doar mici chestii. Unul din arheologii chinezi, a spus că "noi am fost aici am explorat locurile astea şi am descoperit tot felul de lucruri foarte interesante, multe sunt expuse la Muzeul Naţional, şi cele care la vremea aia le am considerat neinteresante le-am depozitat în podurile muzeului, puteţi să vedeţi poate vă interesează pe voi". Ăştia au zis "da dom'le interesant, hai să aruncăm un ochi!" Ce crezi că au găsit? Un cufăr, atenţie!, cu cincizeici de flaute, deteriorate în mare parte, dar unul singur intact, se poate cânta şi astăzi la el! Ce este esenţial este că, toate erau confecţionate din os de cocor. Deci uite cum se împleteşte legenda cu realitatea... ". Este vorba de piesa 6 de pe album, I wish I Was A Mole In The Ground, o dezvoltare prog-blues-istică a piesei într-un stil ce-mi aminteşte de magica interpretare vocală a lui Eric Bibb (de la Viena sau Sighişoara) şi osatura pieselor Marcus King Band. Intervenţia celebrului nostru flautist este de excepţie şi colorează cum nu se poate mai bine această melancolică atmosferă a piesei. O nestemată şi un unicat în mica istorie a coverurilor de blues de la noi. Pentru mine, Mole In The Ground este piesa de rezistenţă a albumului Blue Drops şi nu cred că va fi cineva binevoitor să o promoveze la radio. Artasunetelor.ro nu intra în raza radarului lor. Dar sper să fiu contrazis!

Sebastian Burneci şi Cristian Soleanu sunt nume de muzicieni foarte mari în jazzul românesc, astfel că, simpla lor prezenţă ca invitaţi pe album garantează reuşita unei joviale îngemănări cu destoinicul duet BARBERA-PATOI. Sau Patois cum îl botezase Mihalceea pe vremuri la Big Mamou. Trompeta susţine şi agrementează climatul swing din interbelica If You're A Viper (The Reefer Song), iar saxofonul improvizează neastâmpărat în admirabila coexistenţă voce-ghitară din Gotta Serve Somebody. Este o compoziţie Bob Dylan şi a fost transpusă încântător pe strunele bluesului de Mavis Staples şi Johnny Lang.

Subtilă alegerea lui Bruce Katz pentru piesele Hard Way şi If You're A Viper. Muzicianul american cucereşte orice scenă muzicală, de oricare mărime ar fi ea şi în orice împrejurare. Am participat pe viu la câteva cântări live sau jam session şi pot să vă spun că numai Raul Kusak i-ar putea face faţă unui duel claviaturistic. Contribuţia sa este energică şi nuanţează de minune spaţiul sonor ambiental.

Dar mai are ceva albumul Blue Drops. Are sunet! Atât de bun şi de ispititor încât îi va convinge şi pe cei mai cârcotaşi audiofili colecţionari de conserve muzicale în formate HIGH-END să-l achiziţioneze (pe CD sau LP). Victor Panfilov "se face vinovat" de asta! Nu-mi aduc aminte în ce perioadă de timp i-am lăudat urechea perfectă. Parcă la Andrieş. Puţini se nasc cu auz absolut. Dan Andrei Aldea avea auzul absolut! De aceea a şi reuşit în Germania ca inginer de sunet şi nu numai. Din punct de vedere tehnic nu există vreun la noi club în care să se poată cânta ca pe disc. Orice stil. Prog, blues sau jazz. Fie şi acustic. Încă nu avem clubul acela, similar cu Birdland din Viena sau The Flowerpot din Derby, UK. Muzicienii deplâng aceasă stare de fapt. 20-20. Săli puţine, sunet modest, ambianţă tristă. Poate pe la vreun festival bine organizat, poate la Gărâna, dar până acolo e greu de trecut munţii. Prin eter, nici vorbă de sunete alese. Atât de rar, atât de neconvingător şi atât de dulce trândăvia din radio-tele-fuziune...

Blue Drops deschide o frumoasă poartă spre lumea acustică a bluesulul. Greu de simţit, greu de cântat. Nicu se întrece pe sine. Berti e capul de pod. Amândoi pulverizează depărtările dintre noi şi lumea adevărată a bluesului. Este probabil... cel mai bun album de blues acustic de până acum! Fireşte, de la noi.

Radu Lupaşcu
4 februarie 2020

Foto: Radu Lupaşcu

Legenda foto: 1. CD - Blue Drops, 2019; 2. Mircea Giurgiu, Nicu Patoi, Radu Ioan Lupaşcu, Relu Călin, Florin Ochescu şi Berti Barbera; 3. Florin Ochescu, Nicu Patoi, Berti Barbera, Mugurel "Deacă" Diaconescu, Eugen Caminschi.

CEAŢA BLUE - Blues pe pâine (Electrecord, 2019)***

Simply misty

Structural, bluesul este o asociere de stări emoţionale, melancolice sau entuziaste, veridice sau plăsmuite, moralizatoare sau recreative. Mijloacele prin care această stare intră în contact cu publicul sunt hotărâtoare percepţiei colective. Însă, de cele mai multe ori, bluesul ne cucereşte prin simplitatea lui. Este şi cazul Albiter Sound. Adică, quartetul compus din Alexandru "Sandu" Albiter la voce şi chitară, Victor "Solo" Solomon - chitare electrice, Marius Mirea - chitară bas, George Irimescu - baterie şi un invitat special, Adrian Ordeanu - claviaturi şi mastering. Albumul de faţă este un amestec eterogen de interpretări ale unor piese celebre (printre care, amintesc doar preferatele mele: Shake Your Moneymaker, Black Magic Woman, Tobacco Road, Need Your Love So Bad, Red House şi splendida! - Soulshine) admirabil orchestrate şi imprimate, alături de două inspirate compoziţii proprii (Noaptea şi Hai Noroc!) prin care Albiter ne dezvăluie o temeinică competenţă profesională, împreună cu un expresiv chitarist Solo, remarcabil şi prin alura temerar scenică cu care ne-a răsfăţat în concert cu Bosquito-Bandidos sau în cadrul emisiunii Timpul Chitarelor, o dulce amintire din trecutul TVR2. Nu sunt partizanul radical al versurilor în limba română, însă, aceste două piese amintite, merită dubla noastră apreciere şi pot fi fredonate "uşor pe sub masă", cum ne recomanda Merca, în concerte. Fiindcă a venit vorba de aceste versuri în limba română, (mai) am o dilemă. De multe ori, ne apar aleator în drumul nostru zilnic (trebuie să mai precizez că, eu nu mă mai uit la nicio televiziune de ştiri de aproape un an!) mizeriile clasei noastre politice şi ale acoliţilor lor. Oare de ce nu pot fi ridiculizate aceste metehne în versurile cântecelor de blues?

Atitudinea albumului este una pozitivă, în construcţie pentru imaginea voit tulbure a cvartetului CEAŢA BLUE, pe care vă invit să-l urmăriţi musai pe viu! O oră şi un pic, de bună dispoziţie şi stimuli reconfortanţi, pentru stresul cotidian impus de noua orânduială. Varianta Santana la piesa lui Peter Green(baum), Black Magic Woman este impresionantă. Chiar dacă Sandu nu are calităţi vocale fonice apropiate de cele ale lui Gregg Rollie (voce principală, claviaturi, ex.Santana, ex.Journey, Abraxas Pool), disfonia armonică a vocii sale nu surprinde un auditoriu cultivat. Avem exemple, suficiente, cunoscute şi apreciate. James Mangrum (vocalistul trupei americane Black Oak Arkansas) sau Jimmy Barnes (talentatul vocalist al trupei australiene Cold Chisel, aici cu Bonamassa) sunt (doar) două mărturii în sprijinul afirmaţiei mele. Pentru mine personal, este o sinarmonie timbrală uşor recogniscibilă, o manieră interpretativă unică în stingherul bun-simţ muzical de la noi. Exact aşa, simply misty.

Deşi avem mai multe festivaluri de blues în ţara noastră decât trupe de blues (apropo, de anul acesta avem şi la Tuşnad un festival dedicat bluesului!), nu uit să vă reamintesc şi faptul că acest gen muzical, alături desigur de jazz, rock şi prog, nu este promovat de nicio televiziune sau de vreun radio de largă audienţă. Motivele vin la pachet cu performanţele politicianiste de conjunctură. Deh, cultura nu este pentru to(n)ţi.

Blues pe pâine aduce un plus de nădejde în inima iubitorilor unui gen viu, nealterat, doar îmbogăţit, neschimbat structural, doar mai bine amprentat tehnic, nedisimulat, doar mai puţin promovat ca muzica rock. Însă, trebuie să ştiţi că, de anul trecut, există Brezoiul Lumii, un mega-eveniment de blues unde vom putea vedea tinereţea bluesului de mână cu consacrarea sa. Aveţi deja prezentaţi invitaţii aici la news şi sper să vă bucuraţi (ca şi noi!) de un triumf concertistic est-european (Citiţi aici despre asta).

Sandu Albiter şi soundul lui este binecunoscut în lumea artistică de la noi şi prin faimosul Grup '74, pe care iubitorii rockului braşovean au ştiut să-l petreacă în piaţa Cerbului de Aur, în ziua de 8 august 2014. A se căuta şi vedea în acest sens, transpunerea acestui eveniment pe un îngrijit DVD, cu ocazia aniversării de 40 de ani. Mult sau puţin, aceşti ani înseamnă pentru Albiter Sound şi înzestraţii muzicieni perindaţi prin trupa sa, o minunată experienţă profesională, pe care o lasă cu mândrie urmaşilor, copii, nepoţi, prieteni, muzicieni, jurnalişti, fani, consumatori de muzică pe limba noastră.

Legenda foto 2: Ceaţa Blue învitaţi la miercurea de blues a lui Hanno Höfer de la club Fabrica, 15 ianuarie 2020.

Radu Lupaşcu
3 februarie 2020

Foto: Radu Lupaşcu

Bucurii de om bătrân

Mai bine mai târziu decât niciodată a ajuns la mine CD-ul original „Vechituri noi (New Standards)” editat de Bega Blues Band în 2006. Aproape uitasem că mi l-am dorit la vremea respectivă atât de mult, încât eram gata să dau un Andrieş (din seria tirajelor limitate), ca să-l am.

Corespondentul cu care perfectasem schimbul a renunţat în ultimul moment. Astfel că, luat cu altele, am amânat de azi pe poimâine, şi nu l-am mai prins. Regret puţin spre deloc, pentru că de vreo lună am un nou amplituner, fabricat prin 1977-1979 (pentru curioşi – Marantz 2265) şi o pereche de difuzoare profesionale Studer (astea de prin 1988, nu mai ştiu ce serie, şi mi-e lene să mă bag în spatele lor ca să citesc eticheta). Semnalul vine prin cablu analog de la un CD Philips, dotat cu legendarul DAC pe 14 biţi (TDA nu-ştiu-cât), care face o conversie de calitate. Nu mă fălesc acum cu aparatele astea, sunt suficient de vechi. Nici reclamă nu le fac, nu mă plăteşte nimeni. Dar onestitatea mă obligă să recunosc o stare de lucruri (dacă sunetele pot sta în categoria lucruri!) pe care nu am de ce să o ascund. Precedenta „linie” audio (pusă la păstrare, fiindcă nu-mi imaginez că vechiturile mă vor ţine... o viaţă!) nu redă în acelaşi mod – foarte plăcut urechii! – muzica de pe discul Bega Blues Band îndelung aşteptat. Comparaţia e relevantă poate doar pentru pavilioanele mele obosite. Oamenii de meserie şi de specialitate care citesc rândurile de faţă vor zâmbi îngăduitor. Ei ştiu mai bine cum stă treaba în domeniu. Eu, amator în ale muzicii, aduc o mărturie lipsită de importanţă. Şi încerc o comparaţie fără percutanţă: muzica veche pe „scule” vechi se aude mult mai fain (ca să vorbesc şi eu ca la Timişoara)!

Acum, despre cele nouă piese de pe disc se poate pălăvrăgi enorm şi divers, mai ales la o pălincă sau un vin roşu, savurate în tihnă. Le ştiam pe toate. Doar versiunea la Bluesul porcului, cântată limba maghiară – Röfi Blues – n-am auzit-o. Inclusă pe CD în ambele versiuni, compoziţia lui Kamocsa Béla este un răsfăţ absolut... delicios! Efectul care traduce guiţatul porcului i-ar fi făcut invidioşi pe meseriaşii „vinovaţi” de Sick'em Pigs, piesă Canned Heat de-acum mai bine de jumătate de veac. „Vechiturile” amintite în titlul CD-ul sunt piese binecunoscute din repertoriul blues-rock consacrat: Satisfaction, Light My Fire, On The Road Again etc. N-aş socoti „preluări” cele două piese Phoenix – Vremuri, Totuşi ca voi sunt –, pentru că liderul de facto al Bega Blues Band – Kamocsa Béla (voce, chitară) a fost cândva om de bază în formula de aur a trupei care a schimbat rockul românesc. Bega Blues Band „trage” piesele spre jazz-blues, treabă ce dă un pic peste cap receptivitatea şi răstoarnă comodităţile. Dacă aşteptai o versiune apropiată de original, eventual îmbogăţită cu niscai sunete neobişnuite, cum ai mai auzit şi la alţii, vei fi dezamăgit. E cu totul altceva. Fineţea versiunilor lucrate de timişoreni se impune, însă, la audiţia tihnită, pe un echipament de bună sau foarte calitate. Repet: n-aş fi „prins” bogăţia şi frumuseţea pieselor, fără vechiturile sus pomenite.

Dar poate că eu am o trecătoare fixaţie. Ce vreau să spun, e simplu: la 14 ani de la apariţie, aceste Vechituri sunt tot noi! Şi mi-au produs o mare bucurie inimii!

Dumitru Ungureanu
3 februarie 2020