Recenzii concerte 

Jazz rafinat, cu sare şi piper

Petrică Andrei a triumfat în deschiderea seriei de concerte Arcub. 28 februarie 2024, o dată care va rămâne adânc întipărită în memoria auditoriului prezent, dar şi în analele jazzului românesc, recitalul trioului fiind înregistrat pentru un viitor live album, PETRICĂ ANDREI TRIO – Joy of Life. Încântatoare expresivitate a trioului este înfăţişată sublim, atât prin emoţionalul regal pianistic, oferit ca de fiecare dată de mâinile fermecate ale piteşteanului Petrică Andrei (n. 18 februarie 1975), cât şi de excepţionalele intervenţii la contrabas, Ionuţ Baranga (n. 1971, Iaşi) şi baterie, Vlad Popescu (n. 21 iulie 1977, Bucureşti). Joy of Life este o stare de bucurie şi plăsmuire jazzistică, ce adună atât nestemate compoziţionale semnate de Petrică Andrei (Power of Blues, Nostalgia, Acuerdos Gitanos), cât şi interpretări rafinate ale unor celebre hituri româneşti sau internaţionale (Hora lui Ionică, Cole Porter etc). A fost un recital extraordinar susţinut de trei mari personalităţi ale jazzului românesc. BRAVOS!

Petrică Andrei este absolvent al Liceului de Arte „Dinu Lipatti” din orașul natal și al Universității Naționale de Muzică din București. I-a avut ca mentori pe Anton Șuteu şi Marius Popp şi a debutat la Festivalul Internaţional de Jazz „Sibiu ’93” unde a primit Premiul I (alături de basistul Cătălin Rotaru și bateristul Dan Teodorescu). Are un impresionant palmares ce cuprinde extraordinare recunoaşteri în ţară şi în afara ei: Cluj (1994), Costineşti (1999), Vilnius (1993), Bilbao (1998), Paris (Concursul „Martial Solal” – 1998). În cadrul ansamblului Junior Cromatic Big Band, dirijat de Marin Petrache Pechea, a luat parte la un turneu în Elveția și a apărut – inclusiv cu trioul propriu, la Expoziția Mondială de la Hanovra, recitalurile sale fiind preluate și difuzate de televiziunile germane ZDF și N3 (2000). La acestea se adăugă două premii ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (în 2001 şi 2006) pentru discurile numite Tribute To Herbie şi Joy Of Life. Are nenumărate înregistrări radio și apariții la televiziune sub genericele emisiunilor: Marele Jazz, Taverna, Stele de cinci stele, Unora le place, Noapte indigo. A colaborat cu interpreți de marcă din jazz: Garbis Dedeian, Aura Urziceanu, Anca Parghel, Decebal Bădilă, Cristian Soleanu, Marin Petrache Pechea, Tudy Zaharescu, Nicolas Simion, Vlad Popescu, Peter Herbolzheimer, Olivier Gatto, Wolfgang Diefenbach, Barry Altschul, Richard Galliano, Roby Lakatos. Are singura orchestră din România care a cântat cu unii dintre cei mai cunoscuţi artişti din lume: Mariah Carey, Robbie Williams, Nicole Scherzinger, Leona Lewis, Engelbert Humperdink! ”O forță creativă ce îmbină istoria cu calitatea într-un mod remarcabil!”

Ionuț Baranga are o carieră muzicală laborioasă, de peste 30 de ani. Cu abordări stilistice diverse, de la muzica clasică la jazz, profesorul Ionuț Baranga este considerat ca fiind “unul dintre cei mai buni şi mai eficienți solo contrabasiști și șefi de partidă, cu muzicalitate și înțelegere a discursului și funcției de orchestrant.” (Jaap van Zweden). A studiat cu profesori proeminenți de contrabas: prof. Silvius Varvaroi, în cadrul Colegiului Naţional de Artă “Octav Băncilă” din Iași, prof. Ioan Cheptea la “Universitatea Națională de Muzică” din București, ulterior perfecționându-se în arta interpretativă împreună cu prof. Ovidiu Bădilă, la Universitatea de Muzică din Trossingen, Germania. Performanțele sale artistice și pasiunea pentru jazz l-au propagat în elita jazzului european, fiind invitat la doar 23 de ani să ocupe postul de șef partidă contrabas și solo – contrabasist în cadrul “Royal Flemish Philarmonic”, Belgia – Antwerpen, unde activează și în prezent. A mai fost invitat permanent ca solo – contrabasist la multe orchestre prestigioase din Olanda, Franța, Belgia, Germania precum: Netherlands Philharmonic Orchestra, La Monnaie / De Munt, Rottherdam Philharmonic Orchestra, Orchestra Naționala a Belgiei, Orchestre National de Lille – Franta, Brussels Philharmonic, NDR Kölner Philharmonie, South Netherlands Philharmonic, Het Residentie Orkest – Haga, unde a cântat sub bagheta unor mari dirijori ca: Jaap van Zweden, Yannick Nezet – Seguin, Valery Gergiev.

Vlad Popescu este un baterist cu mare experienţă, prima sa recunoaştere datând din 1992 cu celebrul nostru Big Band Radio, o colaborare neîntreruptă până în anul 2011. Din 1996 a devenit percuționist secund al Filarmonicii „George Enescu”. A evoluat în toate edițiile de până acum (2000-2005) ale Festivalului Internațional de Jazz de la București, fie alături de notabili muzicieni români și străini (în 2002, alături de pianistul italian Guido Manusardi; în 2003, împreună cu formația trompetistului francez Michel Marre și grupul East Village; în 2004 – împreună cu Decebal Bădilă, această colaborare fiind reeditată și în 2005, când din grup a făcut parte și virtuozul chitarist brazilian Marcinho Eiras), fie ca lider de proiect, la ediția 2004. A fost solicitat în mai multe rânduri, pentru contribuții live, de profesorul și dirijorul american Tom Smith. Vlad Popescu este fondatorul și coordonatorul proiectului Stagiunea de Jazz, ce s-a derulat, până la începutul pandemiei, în parteneriat cu Teatrul ACT, proiect produs de Societatea Română de Radiodifuziune. Din anul 2004 și până în prezent este cadru didactic în cadrul Universității Naționale de Muzică București, fiind în prezent lector universitar doctor în cadrul departamentului de jazz/muzică ușoară.

Următoarea provocare jazzistică se va petrece pe 27 martie 2024 cu Emil Bîzgă, Alex Pădureanu, Ciprian Parghel şi Claudiu Purcărin.

Radu Lupaşcu

1 martie 2024

Trocadero Blues Nights

Reîntâlnirea cu trupa Laura & The Blue Workers, după ce am urmărit concertul de lansare a acestei formule in aprilie, la Urban Blues Festival #3, a fost o reală bucurie! Prezența pe aceeași scenă a unor muzicieni instrumentiști de excepție și cu bogată experiență cum sunt Vlady, Teo, Viorel și Marcel și a unei voci tinere minunate, sensibilă dar și plină de forță, așa cum Laura o arată ori de câte ori este la microfon, a însemnat un eveniment memorabil și o promisiune onorată cu brio care ne dă încredere în viitorul acestei formule muzicale.

Doar că aseară trupa nu s-a mulțumit cu a prezenta ireproșabil o selecție de piese remarcabile, fie cover-uri, fie originale, ci a adus pe scenă în partea a doua a show-ului un invitat de mare forță interpretativă, o “rara avis” în peisajul muzical românesc, versatilul Paul Negoiță, a cărui prezență scenică și vocală a adus o mare bucurie spectatorilor.

Am avut parte de surprize una mai placută decât cealaltă, cum ar fi interpretările vocale ale lui Teo si Vladi, prezența spiritului nemuritorului Jeff Beck prin interpretarea extraordinară a lui Teo și terminând cu piesa de bis, nu un blues ci un standard southern-rock (“Sweet Home Alabama”) la care atât muzicienii avându-l ca Jolly Joker pe Paul cât și publicul au făcut show!

Radu Birişteică

A venit toamna și odata cu ea au revenit, la Pub Universitații și serile Trocadero Blues Nights. Totodată a fost şi o avanpremieră, warm up-ul, pentru Urban Blues Festival #4, care va avea loc, săptămâna viitoare, între 20 și 22 octombrie, tot acolo, la Pub Universitații. Ambele evenimente sunt organizate de același sufletist şi iubitor al bluesului Radu Lupașcu. De asemenea trebuie amintită și generoasa gazdă de la Pub, Radu Gorgu.

Aseară, în deschidere, a fost o trupă tânăra Give ’N’ Take. Trioul este format din Alex Mateian la chitară bas, Darius Alecu la baterie şi Ioan Teodor Johnny Tache la chitară. Nu-i mai ascultasem până acum și recunosc că am fost impresionat de cântarea lor. Mi-a plăcut mult chitaristul Johnny Tache despre care am aflat, din prezentare că a câştigat, în urmă cu două luni, locul al doilea la Romanian Guitar Contest de la Iaşi. Johnny este foarte talentat şi are doar 16 ani. Rețineți numele lui pentru că, cu sigurantă, vom mai auzi despre el în viitor. Un alt lucru notabil este acela că, exceptând un cover după Jimi Hendrix, toate celelalte piese sunt compoziţii originale, lucru destul de rar întâlnit în bluesul autohton. Pentru cei ce vor să-i (re)vadă amintesc faptul că ei vor deschide ultima seară la Urban Blues Festival.

Au urcat apoi pe scenă, Laura & The Blue Workers featuring Paul Negoiță. The Blue Workers înseamnă: Lucian Teofil Boar – chitară, Vlady Cnejevici – clape, Viorel Marinache – bas și Marcel Moldovan – tobe. Laura Cernea este o tânără vocalistă, posesoarea unei voci deosebite și care, dacă ar avea mai multă vizibilitate ar avea, cu siguranță, mulți admiratori și din afara fanilor blues-rock. Paul Negoiță, veteran al muzicii romanești, reușește şi acum să impresioneze cu o voce puternică, nealterată de trecerea anilor.

Toți sunt foarte buni muzicieni și de-a lungul carierei lor au participat la multe proiecte importante ce au rămas referințe în muzica românească. Sunt binecunoscuți și apreciați de public. Teo Boar și Vlady Cnejevici au făcut parte din formula originală The Blue Workers, cea din care făcea parte și regretatul Gyuri Pascu. Un moment emoționant a fost când au cântat Crazy Feeling, in memoriam Gyury Pascu.

Programul lor a fost alcătuit din piese foarte cunoscate, standarde ale bluesului internațional. Personal mi-au plăcut interpretările de la I Feel Like Going Home (voce Paul Negoiță) și The Letter (voce Laura Cernea și Paul Negoiță). Profesionismul desăvârșit al muzicienilor a încălzit atmosfera, iar Sweet Home Alabama, din final, a determinat publicul să se alăture celor de pe scenă.

Per total a fost o seară foarte frumoasă, pe care o dorim repetată cât mai curînd.

13 octombrie 2023

Cornel Stranschi

Foto: Viorel Moldoveanu

Legenda foto: 1. Laura Cernea & The Blue Workers feat. Paul Negoiţă; 2. Laura Cernea; 3. Paul Negoiţă; 4. Teo Boar & Marcel Moldovan; 5. Vlady Cnejevici; 6. Marcel Moldovan; 7. Setlist Laura Cernea & The Blue Workers feat. Paul Negoiţă; 8. Give ‘N’ Take; 9. Johnny Tache.

Cum a fost la Brezoi 2023?

De la un festival supranumit deja „cel mai mare şi calitativ festival de blues din Europa Centrală şi de Est” aşteptările sunt foarte mari. Unele comentarii răutăcioase de pe “ţeava lumii” nu trebuiesc luate în considerare, deşi câteva nu au fost departe de adevăr (de ex. anumite părţi din prezentaţie au fost nepotrivite). Din start trebuie să remarc organizarea festivalului ca fiind cea mai bună de până acum. Chiar şi iarba a crescut pe ici pe colo, printre nisip, pietriş şi bolovani, deci se poate! Natura, de care guvernanţii noştri nu au prea mare grijă, dă o mână de ajutor organizatorilor de la Brezoi. Am scris în nenumărate rânduri despre frumuseţile ţării noastre, multe dintre festivalurile de top din ţară desfăşurându-se în locuri de poveste, Sighişoara, Tulcea, Suceava, Brezoi. Natura vie de la Brezoi, Lotrul cu haiducii lui, Ţurţudanul cu extratereştrii şi celelalte staţiuni de pe valea neîmblânzită a Oltului, conving turişti din toată lumea să facă o vacanţă de şase zile, în micul orăşel Brezoi, cu o istorie frumoasă şi pe nedrept uitată. Numele acesta a intrat deja în gura lumii şi cu timpul, ţinta sintagmei promovate asiduu în media va putea fi atinsă şi asta va fi un lucru benefic pentru comunitatea brezoiană şi împrejurimi, iar pentru România o reală mândrie naţională, cum puţine avem în mioritica noastră “industrie” muzicală. Experienţa de anul trecut le-a permis organizatorilor să respecte orele scrise în program, într-un program bogat, pretenţios, cu nume deja cunoscute de fanii bluesului de la noi, dar şi cu premiere muzicale de excepţie, care au convins puriştii genului să revină chiar şi pentru o zi de festival. Un singur lucru nu pot înţelege! De ce această încăpăţânare de program foarte încărcat, cu 5 (cinci) trupe pe zi? Majoritatea spectatorilor ajungeau după ce soarele torid dispărea în Munţii Lotrului, atmosfera devenea respirabilă şi atrăgătoare pentru povestea unui festival imaginat pentru toată lumea şi nu doar pour les connaisseurs. Trei trupe pe zi plus jam-session-ul erau suficiente într-un festival de şapte zile. Este cuvenit să (pre)domine o măsură a modestiei, a dragostei faţă de natură. Pentru toţi cei prezenţi festivalul înseamnă şi vacanţă. Sunt mult mai uşor de gestionat trei trupe alese pe criterii de valoare şi nu de cumătrie, iar spectatorii pot aprecia pozitiv, noi şi noi trupe şi interpreţi din arealul bluesului. Are balta peşte. Întotdeauna bluesul a avut de spus o poveste adevărată, care a fost apreciată de toată suflarea venită să petreacă clipe minunate cu familia, prietenii şi/sau artiştii (Câţiva dintre noi şi-au făcut prieteni noi din Portugalia, Ungaria, Statele Unite.). Bluesul a supravieţuit modernităţii timpului, atrăgându-şi de partea sa, expresia tehnică cea mai potrivită, preluând accente rock, soul sau funk.

Un admirabil exemplu este recitalul atrăgătoarei noastre vecine de la sud-vestul Dunării, excepţionala chitaristă de origine sârbă, Ana Popović, supravieţuitoarea unui cancer nemilos, dar căruia i-a făcut faţă şi mai mult decât atât, a dat naştere unui album de suflet, modern, plin de inspirate inserţii funk şi care încununează triumfal, o carieră de peste 25 de ani. O artistă de excepţie şi o chitaristă redutabilă, care a avut puterea şi determinarea să suporte cele 14 sedinţe de chimioterapie, să înregistreze, să reînregistreze şi să concerteze cu trupa ei. Albumul se numeşte Power, iar Ana cântă la Fender Stratocaster, Gibson Les Paul, chitară de jazz D'Angelico și chiar la chitară clasică cu corzi de nylon. Să nu uităm că Ana a fost singura chitaristă din afara Statelor Unite ale Americii care a fost inclusă în tributul All-Star Experience Hendrix între 2014 şi 2018, un turneu național care promovează muzica și moștenirea lui Jimi Hendrix, aflându-se între participanți celebri precum Buddy Guy, Eric Johnson, Kenny Wayne Shepherd, Johnny Lang, David Hidalgo, Dweezil Zappa, printre alţii. Numai numele acestea ar putea să dea de gândit organizatorilor şi să elimine din start conceptul de repetiţie din festival, atât de controversat în radio şant, dar şi pe reţeaua FB, libertina „ţeavă a lumii”.

“So needless to say, this record brought my spirit the salvation it needed, and ultimately, the music and my '64 Fender Stratocaster saved my life. I'm convinced now more than ever that guitars CAN save lives.” (Ana Popović)

Prima zi a festivalului a avut iniţial cinci trupe anunţate: Canaf (nu cunosc motivul pentru care nu au mai fost incluşi în programul final, însă ştiu sigur că au mai fost la Brezoi, astfel că pentru puriştii bluesului nu este deloc o pierdere); The Blues Overdrive din Danemarca au fost remarcabili showmeni, singurii care s-au străduit să nu se abată prea mult de la spiritul bluesului; Louis King s-a evidenţiat într-o formulă de veritabil jam-session, unde cu siguranţă ar fi adunat mai mult public (mai trebuie precizat că spaţiul de jam a fost plin seară de seară!); Ana Popović a excelat după cum am povestit mai sus şi, în final, am avut o Beth Hart mai pop-rock decât blues, mai cuminte decât ne-a obişnuit, mai puţin provocatoare îmbrăcată decât în precedentele dăţi, cu un program neaşteptat de nou, cu mult Zeppelin pentru connaisseurs, dar şi cu interpretări emoţionale, pline de sensibilitate şi dexteritate vocală, care au făcut-o atât de celebră în toată lumea. Venind de atâţia ani în România, făcând parte din Brezoi Blues Fest, ea poate face o bună reclamă festivalului şi ţării noastre, deşi mă cam îndoiesc că numărul înjumătăţit de spectatori din prima zi (care anul acesta a fost de circa 6.000, din estimarea jandarmilor) faţă de anul trecut (peste 10.000) să nu demonstreze cumva altceva, şi mă refer la o stare de saturaţie sau nepăsare pentru performanţa ei emoţională. Din păcate, am observat că a scăzut şi numărul de urmăritori ai transmisiei live (mulţumim lui Dragoş Burlacu pentru transmisia video!). Spun asta pentru că ultimele două zile pe care le-am urmărit de acasă, fiind nevoit ca mulţi alţii dintre prieteni, să reduc vacanţa brezoiană (şi mălăiană, fiindcă de ani buni, gaşca noastră de fani şi colecţionari de blues locuieşte pe perioada festivalui de blues la Mălaia) la numai patru din cele şase zile de blues. Îmi pare nespus de rău că nu am prins pe viu excepţionalul recital al Daniellei Nicole (Schnebelen) şi al dragilor mei clujeni de la Green Onions Experience, care au fost plasaţi primii şi au început fix la ora 17!, dar nu au beneficiat de un sunet de calitate. Meritau mult mai mult, asta este o meteahnă a organizatorilor de la noi, nu ştiu, dar nici nu vor să susţină tinerele valori. Programul lor a fost perfect armonizat pentru 45 de minute de mare festival, iar Erik le-a făcut un crochiu pe scenă până au terminat de cântat, care a fost semnat de Marcian, Eric Gales şi Kaz Hawkins şi depus în barul artiştilor de la Brezoi. Încă o dovadă că au priză la public, GOE a vândut 99% din merchandise cu care au venit la festival, acesta însemnând: discuri, tricouri, ochelari de soare, brichete, afişe şi brăţări. Şi fiindcă veni vorba de sunet, de sunetul primei zile de festival, acesta a fost bun şi foarte bun doar la aproximativ jumătate din recitalul Anei Popović şi integral la Beth Hart. Cam aşa s-a întâmplat şi în următoarele trei zile, unii artişti s-au auzit bine şi foarte bine, pe când alţii au suferit calitativ, apropou la sintagma de pomină.

Ziua de miercuri, 19 iulie 2023, a debutat cu Boogie Boys, un grup polonez care s-a făcut remarcat la Memphis în 2009 şi care a animat fervent cei 200 de spectatori din faţa scenei. Nu i-am prins, dar am auzit numai de bine de la prietenii care ne-au ţinut mese ocupate până am ajuns noi de la Mălaia, Ovidiu J. şi Cornel S. Am ajuns totuşi la Rareş şi Aminda şi pot să spun că s-au auzit cel mai bine dintre toţi românii prezenţi în lunca Lotrului. Ce excepţională voce are artista clujeană Aminda, mare păcat că a luat decizia de-a se retrage din lumea artistică. Ne-am bucurat totodată de reuşita unui duet Aminda Nomade – Paul Negoiţă în finalul concertului Rareş Totu’ s Midnight Sun featuring Aminda. Bravo lor, regretabil este faptul că NU au putut oferi posterităţii, un minim material oficial, din bucuria lor interpretativă.

Tot în această zi, am savurat măiestria orgii lui Bruce Katz, pe care îl cunoaştem bine din multele lui popasuri mioritice (Sighişoara, Focşani, Bucureşti, Braşov), de cele mai multe ori însoţit de experimentatul nostru baterist, Liviu Pop.

Următorul artist este un real bonus pentru România, Albert Cummings fiind un chitarist nărăvaş cu personalitate distinctă în marea scenă a bluesului american. A impresionat şi dovedit că marele Stevie Ray Vaughan (mai) are încă un redutabil epigon.

Însă, cel mai vehiculat nume al ediţiei 2023 a fost şi este WALTER TROUT! Pe bună dreptate, mulţi credeam că nu-l vom vedea niciodată după anunţul bolii hepatice. Iată că inevitabilul s-a produs şi Mitză (cum este dezmierdat responsabilul principal al festivalului) a reuşit să ni-l ofere acasă la noi, în carne şi oase şi, mai ales, într-o formă de zile mari. Bucuroşi am fost toţi de izbânda acestuia şi de recitalul oferit pe viu, cum se spune. Când te afli ca spectator în faţă artiştilor dintr-un festival, simţi vibraţia muzicii, te identifici cu ea, cu cei din jur, poţi face parte din “secta” bunului simţ muzical, cu totul altfel reacţionezi tolănit în fotoliul de acasă, unde ripostezi cu răutatea proverbială mioritică şi poţi găsi nod în papură oricărui organizator. A devenit o modă pentru “ţeava lumii” această ripostă mârşavă, dar fără argumente solide, totul este praf în ochi… Trecem la ziua treia.

O zi la care a fost am fost 99% prezenţi dintre mălăieni, încă de la primul act: Vali Răcilă şi Raul Kuşak. Sunet mulţumitor, prestaţie la înălţimea valorii lor, prea puţină lume. De ce au fost aleşi ca prima trupă pe soarele arzător? O întrebare la care tot eu trebuie să răspund. Pentru că sunt români. Comentariul este de prisos. Organizatorii trebuie să-şi asume vina, dacă nu erau trupe de muzicieni români mai bune decât unele din cele străine, nu comentam. Încă un argument: celebra orgă Hammond a lui Raul a stat la dispoziţia tuturor organiştilor din festival.

A urmat Marcian venit cu Trenul lui de Noapte care a cântat foarte bine şi a gândit foarte bine programul! Într-adevăr, s-au auzit toate instrumentele, dar prea încet. Din nou, mare păcat, lume puţină. Un fapt nostim, în broşura festivalului, în poza lui Marcian apare chitaristul Cyfer aka Călin Ţurcanu şi pianistul Adrian Ivăşcanu, muzicieni cu care Marcian Petrescu a cântat în perioada Big Mamou şi cu care au realizat albumul Poveştile Bluesului în… 2009. O gafă NEmeritată pentru cât a transpirat în poncho-ul lui Clint Eastwood! Apropo, aţi sesizat ce melodie a ales ca intro pentru deschiderea show-ului său? Şi încă ceva, dragi organizatori, dacă vreţi să fiţi profesionişti, creditaţi toate fotografiile din broşura dvs.! La capitolul fotografi, vreau să nu uit să-l menţionez pe Adrian Mociulschi, şi ţin să-i mulţumesc înzecit pentru mărturia lui temporală. Are deja o no(ta)bilă tuşă fotografică, recognoscibilă dintre toţi fotografii prezenţi la OABFB sau de oriunde. Am şi o mâhnire profundă, fiindcă nu i s-a dat voie să o fotografieze pe Beth Hart din faţa scenei.

După Marcian - care a fost gazda standului de merchandise (mulţumim Marcian!) şi în ultimele două zile a fost unanim apreciat ca prezentator (cu carisma!) al festivalului -, a urmat sexagenara Joanna Connor, o excelentă chitaristă (şi slide) din Chicago care a vitaminizat audienţa din ce în ce mai numeroasă. Alături de Joanna au fost Shaun Gotti Calloway la chitară bas şi Jason J. Rock Edwards la baterie, excepţionali amândoi. Recitalul Joannei a arătat originalitate, energie componistică şi expresivitate vocală. Din repertoriul ales nu au lipsit Shake Your Moneymaker, Boogie Till The Break Of Day şi balada Best of Me (de pe ultimul ei album). Trebuie amintit că penultimul ei album, 4801 South Indiana Avenue, a fost produs de Bonamassa pentru KTBA Rec. (Keep The Blues Alive).

După Joanna a urmat Sugar Blue (James Whitting) cunoscut de mulţi dintre noi din anul 2008. Acum, după 15 ani, Sugar şi Ilaria au venit cu simpaticul lor puşti, James, un mic star în devenire, dar şi cu un proiect nou, de fuziuni diverse, cu puternice legături africane, de mare priză la public, bazat în mare parte pe muzicuţă şi voce, dar am admirat şi un cuplu ritmic de percuţionişti, Coriba şi Solo (Diabate - multiinstrumentist din Burkina Faso!) Amintesc şi restul muzicienilor acestui minunat voiaj artistic afro-american: Damiano Della Torre (pian și orgă Hammond), Ilaria Lantieri Blue-Whiting (bas și voce), Sergio Montaleni (chitară  şi voce) şi CJ Tucker (tobe). Chiar dacă Sugar nu a prins cea mai bună formă, întreg recitalul a fost atrăgător şi incitant pentru audienţă. Au avut sunet bun, dar cu mici scăpări impardonabile pentru acest nivel de festival.

Marea surpriză a zilei, dar şi a festivalului a fost Anthony Gomez, un artist canadian modest şi foarte plăcut publicului de toate vârstele. Un trio de mare senzaţie, un power rock fulminant, dar şi blues care a încheiat o zi frumoasă, diversă şi cu acest frumos cadou de final. Urmăriţi-l pe unde puteţi, eu am realizat un prim contact şi voi încerca să-l aduc la Urban Blues în Bucureşti. Principalele lui atuuri sunt compoziţiile, vocea  şi show-ul exploziv, plin de solistici şi energie pozitivă. Anthony a stat la cortul de jam-session până noaptea târziu şi a cântat cu muzicienii români. Are 14 albume la activ, din care a venit la standul de merchandise cu ultimul, High Voltage Blues, scos la Rat Pak Rec. şi care s-a epuizat extrem de rapid. Despre acesta, Anthony declară: ”If B.B. King was in AC/DC, that’s what it would be. ”

Ziua KAZ HAWKINS, a patra zi la care am fost prezent/prezenţi, 21 iulie 2023, nu integral desigur, am prins puţin din ultima piesă a recitalului Othello Trio, a fost dominată de exuberanta artistă irlandeză, la a doua prezenţă brezoiană, de astă dată în mai mare vervă şi bucurie de-a cânta pentru minunata audienţă de aici. De Ben Poole ce să mai spun? Nu a plecat de la standul de merchandise până nu a semnat toate albumele, broşurile de festival, cămăşile, tricourile, pălăriile fanilor, a făcut poze cu toţi cei care au stat cuminţi la coadă, a strâns în braţe doamne şi domnişoare, ce au gustat din whiskey-ul festivalului sau palinka oferită de fanii din Cluj, Bucureşti, Suceava sau Dărmăneşti. Recitalul lui a fost bun, nu la fel ca anul trecut de reuşit, poate că starea lui euforică i-a dăunat cumva, însă publicul a savurat fiecare riff şi s-a grăbit să-i cumpere albumul înainte de se termina show-ul. Pentru mine era un déjà-vu, îl revedeam a treia oară, prima dată am alergat după el şi Schemekia la Focşani, în 2018. O surpriză plăcută a fost quartetul britanic The Hawkmen care au fost sabotaţi de sunetul prea domol şi astenit. Cred că în cortul de jam-session ar fi fost vedeta serii, fiind un amestec reuşit de rockabilly, soul și rhythm & blues, foarte antrenant pentru o bună dispoziţie şi dans. În timpul recitalului Kaz Hawkins sunetul a fost perfect. Laurenţiu Morun a fost felicitat şi pupat de Mama Kaz pe scena de festival, în văzul tuturor. Bravo lui! Ulterior am aflat că au înregistrat concertul multitrack şi probabil vor reveni cu înregistrarea la anul. Noi am făcut deja asta la Trocadero Blues Festival cu Consummate Rogues şi vom lansa albumul pe 21 octombrie 2023, în a doua zi de festival urban de Bucureşti (Mulţumim Gabi Pipaiu Andrieş, cel mai bun inginer de sunet din capitală!). Mai trebuie menţionată ambientala coregrafie aleasă de Kaz pentru scenă şi nu în ultimul rând, trebuie aplaudat îndelung chitaristul belgian Stef Paglia, al cărui unic album l-am achiziţionat şi de care m-am bucurat nespus, ascultându-l în intimitatea sufrageriei de acasă (Never Forget, 2019). Vă recomand, de asemeni, şi noul vinil Kaz, Until We Meet Again, scos la Dixie Frog Rec. a.c. şi care păstrează aceeaşi aromă vocală, acelaşi umor (haz) şi aceeaşi tandreţe, până la lacrimi (The River That Sings).

“I've been walking five years / I've been fighting five years / Now I see the river / Oh my river that sings / I've been strong for five years / Now as I wipe away my tears / I see the river/ Oh my river that sings.” (Kaz Hawkins)

În aceeaşi seară a mai concertat Toronzo Cannon, un artist american cu şase albume la activ, câte două la TA Rec. (casa proprie), la Alligator şi la Delmark şi care a produs un show electrizant, cum ne-au obişnuit majoritatea artiştilor din zona oraşului Chicago şi a adus mulţumire fanilor bluesului de peste ocean. Un bluesman adevărat, cu piese proprii, cu versuri care te introduc în lumea normală a oamenilor simpli, cu bucuriile şi tristeţile lor, cu minciunile şi adevărurile zilei şi cu un mesaj pentru cei care controlează planeta şi cărora le pune nevinovat întrebarea: “Am I the preacher, the politician or the pimp? / Sunt eu predicatorul, politicianul sau proxenetul?” Sunt convins că dacă vom avea mai mulţi reprezentanţi de culoare ai scenei de blues americane pe scena brezoiană, vom putea trăi mai intens povestea unui stil muzical extrem de puţin promovat pe toate canalele mass-media de la noi.

În afară de Toronzo Cannon, în ultimele două zile am mai putut viziona de pe “ţeava lumii” pe Sugaray Rayford, Larry McCray şi Eric Gales, trei voci ale expresivităţii masculine fără pereche. Eric Gales (aka Raw Dowg, născut la Memphis în 29 octombrie 1974) a venit pentru a doua oară la Brezoi, deşi obosit de pe drum, ne-a convins şi de această dată că este inventiv, emoţional, iar desăvârşitele sale solistici îl certifică ca pe un autentic urmaş al lui Jimi Hendrix, care a revitalizat bluesul american al ultimilor ani. Pe Caron Nimoy Sugaray Rayford îl cunoaşteţi de la Transilvania Blues Fest din 2018, unul din cele două festivaluri organizate la Braşov şi pe care îl apreciem pentru timbrul vocii sale pătrunzătoare, pe care o simţi cum te învăluie şi-ţi cucereşte fiinţa. Este un entertainer înnăscut care dansează cu graţie, în ciuda staturii sale impresionante. A venit însoţit de o trupă de profesionişti cu care putut explora teritoriul muzicii soul şi funk cu mare lejeritate. Despre chitaristul Larry McCray, Joe Bonamassa declară: “În spiritul lui B.B. King, Luther Allison și Little Milton, Larry este printre cei mari! Acum depinde de lume să-l redescopere. A fost aici tot timpul.” Noi îi cunoaştem duzina de albume şi sperăm că şi publicul va fi (fost) cucerit deopotrivă. Nu uit să laud excepţionala prestaţie BLUESCORE, despre care toată audienţa a avut numai cuvinte de laudă şi de admiraţie profundă. Bravo LIVIU, HANNO şi RAUL!

Ziua de 20 iulie 2023 va rămâne una din cele mai bune din întreg festivalul şi posibil din cele cinci ediţii internationale de până acum*. Mai trebuie spus că o ediţie ideală ar putea exista doar atunci când toţi artiştii străini din festival ar ajunge prima dată în România şi sunetul ar fi perfect pentru toţi. Greu de realizat chiar şi pentru organizatorii de la Brezoi, care presupun că au cel mai mare buget de festival din toată ţara. Data următoarei ediţii brezoiene este deja anunţată, 16 - 21 iulie 2024. Locaţia va fi tot timpul aceeaşi, nisipul şi praful presupun că vor fi istorie, iarba verde proverbială, iar sunetul va deveni acelaşi pentru toate trupele din program. Primul mare nume invitat este bine cunoscut fanilor bluesului de la noi, fiica celebrului Johnny Copeland, Shemekia – viitoare regină a bluesului american, cunoştinţa noastră de la un festival eşuat din prea multă stare de bine şi iubire de sine (citiţi interviul din acest link: https://artasunetelor.ro/Interviu_cu_SHEMEKIA_COPELAND.html). Pe final, îi recomand lui Mihai Răzvan Mugescu să nu mai plece urechea la toţi fanfaronii, să nu mai facă compromisuri, să aleagă artişti pe sprânceană şi, mai ales, să discearnă bine între artişti români cu personalitate şi cei închipuiţi. O ultimă recomandare de sold-out: Seasick Steve!

Radu Lupaşcu

1 august 2023

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu (13, 15).

*Au fost cinci ediţii internaţionale (2023, 2022, 2019, 2018 şi 2017) şi una strict românească (3.5 RO 2021).

Legenda foto: 1. Ana Popovic; 2. Ana Popovic şi Radu Lupaşcu; 3. Boogie Boys; 4. Aminda Nomade şi Paul Negoiţă; 5. Bruce Katz; 6. Albert Cummings; 7. Walter Trout; 8. Vali Răcilă & Raul Kuşak; 9. Marcian Petrescu; 10. Joanna Connor; 11. Sugar Blue; 12. Anthony Gomez; 13. Fiona Campbell, Kaz Hawkins, Louis King, Radu Lupaşcu, Radu Birişteică; 14. Setlist Kaz Hawkins; 15. Radu Lupaşcu & Toronzo Cannon; 16. Jeff Boehlert şi soţia, Radu Lupaşcu, Relu Călin, Cornel Stranschi, Lucu Mateescu, Cornel Stănciulescu, Alin Ludu Dumbravă, familia Cojocariu.

Într-o ţară normală

„n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

e de-ajuns o mână de prieteni în asfinţit

n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

e de-ajuns un cântec de-ajuns şi puţin infinit.” (versuri Dinu Olăraşu)

Încă o seară minunată la Pub Universităţii. Prietenia este un sentiment rar, care iese în evidenţă, de cele mai multe ori, în situaţii limită. Am ascultat de multe ori muzica trupei Pragu’ de sus, dar nu i-am prins live niciodată. În ziua Marţienilor de la Pub am dat peste Pragu’ de sus şi astfel am aflat că erau programaţi următoarea zi, miercuri, 26 aprilie 2023. Nu am scăpat ocazia, am participat la show-ul lor şi vreau să vă recomand cu sinceritate această minunată trupă. Pentru mine, a fost un concert emoţionant, plin de energie şi bucurie. Am fredonat atât compoziţiile proprii, veritabile şlagăre într-o ţară normală, cât şi cover-uri după hituri mondiale, dar şi după răscolitoare nestemate româneşti, bine alese şi foarte bine reinterpretate. Atât de bine, că unii au crezut că sunt compuse de carismaticul lider al trupei, Călin Bârcean. Formula actuală prezintă doi foşti componenţi ai trupei sibiene Riff, pe care i-am apreciat în două concerte redutabile, ambele open act pentru binecunoscuta Ten Years After. Este vorba de încântătorul chitarist Florin Demea şi de vigurosul Cosmin Herac la baterie. Din prezentarea trupei trebuie reţinut că Pragu’ de sus s-a născut în 2004 la Timișoara, la Gala "10 ani TeleU", având pe atunci statutul de trupă studențească. Au produs 6 albume până în prezent, ultimul fiind Să nu urăști nimic, lansat în 2021. Au colaborat cu nume foarte apreciate din muzica românească, cum ar fi Mircea Baniciu, Horea Crișovan, Vlady Cnejevici, iar cu Mircea Vintilă colaborează și în prezent!

La începutul anului 2018, trupa ajunge până în semifinalele concursului Eurovision cu piesa Te voi chema. În martie a.c., Pragu' de Sus a lansat Cei care iubim Timișoara, un cântec nou dedicat Capitalei Culturii Europene. Azi te vreau, hit lansat inițial cu Mircea Vintilă și Silviu Pașca, îl descoperim în versiunea trupei Pragu' de Sus pe lista pieselor dedicate frumosului oraș de pe Bega. Un agregat folk-pop-rock cu atitudine, verticalitate, onestitate și profesionalism, în limba română. Ei sunt: Călin Bârcean – vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea – chitară; Costel Răsuceanu – chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe; Sorin Rusu – claviaturi.

Închei mica mea epistolă, lăudându-le virtuţile în acest generos spaţiu de concerte live, The Pub Trocadero, din centrul capitalei României - ATENȚIE LA PRAGU' DE SUS!

Radu Lupaşcu

27 aprilie 2023

Foto: Viorel Moldoveanu

A treia ediţie a fost o reuşită

Urban Blues Festival a depăşit cu brio a treia ediţie şi şi-a consolidat reputaţia pe plan local şi naţional. Este singurul festival dedicat bluesului din capitala României! Sub generoasa umbrela a muzicii de blues au fost aleşi în recitaluri, artişti tineri şi consacraţi, ce au excelat în blues şi alte stiluri muzicale derivate. În cele trei ediţii au fost prezenţi muzicieni din Satu-Mare, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, Râşnov, Petroşani, Constanţa şi Bucureşti. Din afara ţării, au fost aplaudaţi la scenă deschisă, muzicieni români stabiliţi în: Italia, Austria şi Statele Unite. Pentru ediţia următoare vor fi invitaţi muzicieni români atât din România (din oraşele Buziaş, Sfântu Gheorghe şi Deva), cât şi trupe de certă valoare din Serbia, Bulgaria, Marea Britanie şi Norvegia. UBF s-a remarcat printr-o conduită ireproşabilă faţă de artişti şi public, oferindu-le sunet de calitate, atât în club cât şi în transmisia video de pe internet. Continuăm această reuşită şi invităm muzicieni români şi străini cu personalitate, care au un cuvânt greu de spus în promovarea acestui gen muzical. The PUB Universităţii este locul unde bluesul are prioritate prin două evenimente culturale, Urban Blues Festival, de două ori pe an, - primăvara şi toamna -, şi Trocadero Blues Nights, de două ori pe lună. 

Trocadero este numele vechi al celebrului restaurant de la Universitate (două săli, o terasă grădină interioară şi una exterioară), unde se rodează muzicieni de blues, rock, funk şi jazz, în două dintre zilele de joi ale lunii. Echipa de profesionişti a UBF realizează evenimente de elită pentru publicul avizat şi pentru tineri muzicieni şi simpli fani, al căror interes pentru blues este în continuă creştere. Alături de evidentele obiective turistice şi de gastronomia locală, turistul aflat în trecere prin capitală se poate bucura de o minunată seară de blues modern sau arhaic, ducând mai departe mesajul pozitiv al mirificei ospitalităţi dâmboviţene. Zona Universităţii este propice boemei bucureştene şi studenţilor, pentru un moment cultural de relaxare şi coordonare artistică. Spaţiul interior al Pub-ului, în cele două modernizate săli, găzduieşte expoziţii, lansări de carte, întâlniri cu muzicienii, jurnaliştii şi organizatorii de spectacole din Marţea Marţienilor, precum şi spectacole de teatru. Este un real Centru Cultural într-o ambianţă primitoare, de bun-gust, aflată la intersecţia a două mari bulevarde, în centrul capitalei. Despre Marţea Marţienilor inginerul nostru de sunet povesteşte:

„Întâi a fost Revelionul tehnicienilor, obicei pierdut deja, din păcate... Apoi eu cu Tibi deveniserăm foarte apropiați, dar nu ne vedeam și vorbeam doar la telefon. Din dorința de a fi față in față să ne vărsăm amarul unul altuia, am hotărât să ne vedem într-o zi a săptămânii pentru că, în weekend noi lucram de obicei. Am luat la rând zilele săptămânii, Lunea era exclusă... este Duminica noastră, după ce se lucrează la sfârșitul săptămânii, atunci Marți a devenit posibilă și așa am început la Fire, un club ținut de prieteni buni şi unde acum 15 ani se țineau niște concerte memorabile, la care Tibi și cu mine făceam sunetul. A mai fost o mică tentativă la Cireșica inițiată de cROCo, dar după explozia de la Colectiv s-a închis locația... Apoi a început să se adune din ce în ce mai multă lume la Fire, dar am auzit de Pub că s-a redeschis cu un nou management și cu o dotare excepțională pentru concerte... Radu Gorgu a fost mai mult decât fericit să ne primească și a văzut în noi nu doar clienții obișnuiți ai localului, ci prieteni, oameni creatori de cultură de frumos și oportunitatea de a promova un loc elegant și deosebit în centrul oraşului.” (Gabi Pipai Andrieş)

Pe regretatul Tibi (n.r. Cristian Ion) l-am cunoscut în anul 2012 în fostul club Ageless (situat în calea Şerban Vodă 213, acolo unde am prins concerte memorabile cu Echo – una din rarele trupe prog de la noi, Baicea Blues Band şi Act) şi, de asemeni, de la serile Bucharest Jazz and Blues Festival din Piaţa George Enescu.

În cadrul acţiunilor conexe ale UBF au fost oferite premii de excelenţă, diplome şi cadouri consistente de la sponsori (cărţi, partituri, CD-uri, DVD-uri, tablouri, abonamente la alte festivaluri de blues), unor tineri la început de drum, unor muzicieni cu experienţă şi notorietate în mişcarea bluesului românesc şi unor renumiţi jurnalişti care au sprijinit necondiţionat proiectul Urban Blues Festival. Printre ei, îi numim pe: Vlad Mocănescu (20 de ani), Laura Cernea (24 ani), Hanno Hoefer (liderul trupei Nightlosers), Moşu Florian Lungu (80 de ani), Doru Rocker Ionescu (realizator TVR) şi Nelu Stratone (autorul istoriei rockului românesc).

Organizăm la The Pub Universităţii, un altfel de târg de viniluri, pentru colecţionari adevăraţi, pasionaţi ai acestui costisitor hobby, vânătorii de rarităţi produse în România, dar şi pentru marele public, interesat de valoare şi perenitate, atât a suportului, cât şi a înregistrării în cauză. The Pub Music Marketplace a fost o experienţă vie care vă aşteaptă de fiecare dată, pe terasele clubului, sâmbăta, între orele 12 şi 19. Au fost prezenţi cu standuri: foarte mulţi colecţionari din Bucureşti şi provincie, case de discuri româneşti, magazine de discuri, vizitatori curioşi. The Pub Music Marketplace este cel mai plăcut loc de întâlnire al poveştilor muzicii bune cu consumatorii ei, audiofili sau erudiţi colecţionari fiind totodată locul ideal de documentare pentru colecţionarii care sunt la început de drum.

Concluzionând, pot spune că, într-adevăr, am avut o bucurie foarte mare! Mă simt extrem de fericit că am avut succes cu line-up-ul festivalului, a fost sold out în ultima zi, când am avut trei trupe cu fani devotaţi, Fiare vechi, Laura & The Blue Workers şi BluesCore (ultimii cumpărători de bilete au stat în picioare). Dar şi în primele două zile, The Pub Universităţii a fost plin şi arhiplin! AXiS, Alex Tomaselli & Ralù Stoica şi Watzzy au ridicat în picioare audienţa, iar ziua de 1 aprilie nu fost o ghiduşie mioritică, cum îşi doreau cârcotaşii FB, ci una de profesionalism, rafinament, energie şi perfecţiune germană, adică: Dusty Ride, Dr. FeelBLUES şi Marius Dobra Blues Band.

Un singur regret am. Prea multe cereri de invitaţii din partea colegilor muzicieni sau organizatori de spectacole. Au fost prea agresive şi nejustificate, având în vedere că pe scena UBF #3 au predominat MUZICIENII ROMÂNI, trecuţi şi ei ca noi toţi, prin necazul pandemic... Şi asta, la un preţ mic al biletelor.

Primele trei trupe ce vor fi prezente în toamnă la UBF #4 vor fi: Consummate Rogues (UK), Phunk Smugglers (Serbia/Ro) şi Cri Gri Light Blues (Ro). Haiducii londonezi vor lansa, în premieră absolută pentru România, primul live înregistrat la Trocadero Blues Nights (CD şi vinil).

Radu Lupaşcu

18 aprilie 2023

Foto: Dragoş Cristescu, Viorel Moldoveanu

S-a încheiat cu succes prima ediție Rock United by Scarlet Aura 

Prima ediție Rock United by Scarlet Aura s-a desfășurat marți 25 octombrie 2022 și a adunat la Beraria H un număr considerabil de fani ai genului. În public s-au aflat inclusiv spectatori din Bulgaria, susținători devotați ai trupei Scarlet Aura.

Cu puțin înainte de ora 8 Beraria H aproape se umpluse, iar publicul era deja nerăbdător să se dezlănțuie. Green Ties au dat startul cu un recital energic, în care imnurile cu tematică moto s-au îmbinat cu piese inspirate din dragostea şi respectul față de natură, dar și față de semeni. Pe tot parcursul recitalului s-a simțit iubirea pentru muzică și bucuria de a performa, iar melodiile cu mesaje puternice și cu ritm pertinent au ținut publicul în priză.

După o scurtă pauză în care așteptarea a atins punctul culminant, Mihai (chitară), René (bas) şi Spas (tobe) din trupa Scarlet Aura au pus stăpânire pe scenă și au creat imediat atmosfera și tensiunea premergătoare unui mare show. După câteva momente solista a țâșnit în mijlocul reflectoarelor: o apariție electrizantă și strălucitoare, personificarea luminii, focului și pasiunii.

Recitalul a debutat în forță cu Hail To You. A urmat noul single Frostbite și unul din momentele favorite ale publicului în care trupul Aurei Dănciulescu ia forma unui Phoenix, cu aripi uriașe de un roșu intens. 

Vâltoarea muzicii i-a cuprins pe toți cei prezenți, piesele Glimpse In The Mirror și In The Line Of Fire s-au succedat alert, iar playlistul a fost un mix echilibrat între titluri de pe cel mai recent album si titluri deja cunoscute din discografia trupei. 

Publicul era deja complet conectat la show când energia s-a amplificat prin intrarea în scenă a celebrului vocalist al trupei Primal Fear, Ralf Scheepers. Cu o prezență impozantă și o voce pe măsură, solistul s-a armonizat perfect cu Scarlet Aura și, în formulă de duet, s-au auzit: Metal Is Forever, If I Close My Eyes și Breaking The Law, urmate de cel mai nou single Scarlet Aura înregistrat în colaborare cu Ralf Scheepers şi numit Fire All Weapons. 

O clipă de solemnitate a precedat intrarea în scenă a Reginei Metalului. Doro Pesch a electrizat publicul și împreună cu Aura Dănciulescu au strălucit – regină şi prinţesă umăr lângă umăr. Două voci puternice care au arătat încă o dată că muzica nu are granițe și nici limitări. Publicul a savurat din plin cele două piese în duet: Raise Your Fist și Fight For Rock. 

Finalul l-a readus în scenă şi pe Ralf Scheepers, iar prima ediție Rock United by Scarlet Aura s-a încheiat în acordurile celebrului imn metal All We Are, pe care l-au cântat și toți cei din în sală. Astfel, prima ediţie Rock United by Scarlet Aura a intrat în istorie, cu amintiri de neuitat pentru toţi cei prezenţi şi cu promisiunea unei a doua ediţii cel puţin la fel de spectaculoase.

Ruxia Sandru

31 octombrie 2022

Foto: Codrin Anton

URBAN FEST, octombrie 2022

În inima unui București mohorât, prăfuit și insuportabil, spart din când în când de larma unor elevi și studenți care se duc la școală sau de veselia cu care este întâmpinat troleul 70, s-a înfipt o săgeată luminoasă: URBAN FEST. Un festival de muzică urbană aflat la a doua ediție care și-a propus să facă din toamnă o adevărată numărătoare a bobocilor muzicali. Că despre muzică este vorba. Despre muzica adunată din toată țara. Este de fapt un festival care permite tuturor amatorilor de muzică de calitate să facă o evaluare corectă a nivelului la care se situează fenomenul muzical autohton. Fie el folk, rock, blues sau fusion. Asta înseamnă că pe viitor dacă vrei să afli la ce nivel este produsul muzical indigen, dacă este contemporan cu cel occidental de valoare este musai să bifezi URBAN FEST care, sperăm, va avea o viață cât mai lungă.

Personal, din cauza timpului, n-am putut participa decât la evoluția a două trupe excelente: Black River Blues Band din Satu Mare și Burning Blues Band din Timișoara. Agățat ca un mărțișor de toamnă la reverul acestor trupe a fost Southernman Robbie care a impresionat prin prestație, calitate și repertoriul care-l califică la un bun One Bluesman Show. Vocea, chitara, trompeta dânsului sunt la nivelul bluesului contemporan. Black River Blues Band este o trupă omogenă, de concert, genul de trupă căreia dacă-i dai o melodie oarecare scoate din ea un rock baban sau un blues remarcabil. O secție ritmică bună, trecută, se vede, prin numeroase prestații locale sau naționale. Apoi, am avut de-a face cu Burning Blues Band, alcătuită pentru acest eveniment din câțiva foști Survolaj, la care li s-a alăturat excelentul vocal și muzicuțist Bogy Nagy. Se simte valoarea Survolaj și în prestația noilor Burning Blues Band: compartimente bune de ritm, chitară solo, voce, solo muzicuță.

DENIS DINULESCU

20 octombrie 2022

Foto: Bogdan Popa

Legenda foto: 1. Black River Blues Band 2. Dumitru Ungureanu – lansare Rockin’ by myself 2022; 3. Southerman Robbie; 4. Burning Blues Band, Radu Lupaşcu şi Mihai CroCo Manea.

Normalitatea unui gest rarisim

La a doua ediție, de toamnă, a Urban Blues Fest, desfășurată pe parcursul a trei seri (14-16 octombrie 2022) la București, cei prezenți au fost martorii unui gest aproape unic – decizia prestigiosului muzician italian, Gianluca D’Alessio, și a membrilor trupei sale, de a mai rămâne o zi, pentru a fi alături de Dan Chebac, în concertul de lansare oficială a celui de-al doilea album al său – Nu mă cunoști... (2022).

Gianluca D’Alessio Band, cap de afiș, a încheiat fulminant prima zi a festivalului, iar Dan Chebac a deschis a doua seară alături de ei, continuare firească a colaborării excepționale care a dus la orchestrarea și finalizarea celor două albume recente (primul fiind Cîntece despre... Caii liberi – 2019) ale unuia dintre primii folkiști de incontestabilă valoare de la noi. Timp de o oră, am asistat, plini de emoție și bucurie, la o alternare, în echilibru perfect, a cântecelor de început și a celor mai noi din repertoriul artistului român. Primul – Celor ce nu iubesc arta – compus de Dan Chebac în 1972, confirmă, peste decenii, actualitatea versurilor poetului Adrian Păunescu. Un omagiu adus memoriei colegului de clasă și bunului său prieten, Doru Stănculescu, a fost Balada morții (1973), cântec foarte drag celui care ne-a părăsit anul trecut. Au urmat cântece de pe noul album, iar recitalul s-a încheiat cu Toți. La bis, piesa Caii liberi a electrizat sala. „Dacă v-a plăcut povestea, mai venim și-n altă seară”, a fost mesajul de final a lui Dan Chebac, ovaționat la scenă deschisă alături de prietenii lui italieni.

Locul de desfășurare a festivalului – The Pub Universității  – s-a dovedit neîncăpător în acea seară, o dovadă în plus a interesului nedisimulat pentru un eveniment artistic excepțional, protagoniștii fiind aplaudați în picioare de către cei prezenți.

Mulțumiri și felicitări meritate organizatorilor, în special domnului Radu Lupașcu, cel care a inițiat și a pus în practică acest proiect.

Ioana Doreanu

20 octombrie 2022

Foto: Bogdan Popa

A doua ediţie în Piaţa Cetăţii!

Sighişoara Blues Fest şi-a făcut un titlu de mândrie din a invita în festival muzicieni de prestigiu din Statele Unite. Doar câteva nume amintesc: Eric Bibb, Joe Louis Walker, Eugene „Hideaway” Bridges, Johnny Winter, Doug Macleod, Lucky Peterson, Sugar Blue, John Primer. Sighişoara este şi a fost un cap de pod, nu numai pentru bluesul de peste ocean, ci şi pentru cel din Europa. Cu mult înaintea multor organizatori de festivaluri de blues de la noi, festivalul a deschis larg poarta de intrare a acestui gen, puţin mediatizat la noi, marginalizat de casele de discuri şi de mass-media. Bineînţeles, lista muzicienilor care au fost la Sighişoara Blues Fest este mult mai lungă, însă am selectat mai sus, doar premierele pentru România. Pe situl https://blues-festival.ro/ sunt trecuţi toţi muzicienii români sau străini care au cântat din 2005 până în prezent. Eu am fost invitat permanent din anul 2008, am participat la 11 ediţii şi am lipsit (justificat) doar la ediţia din anul 2011. Cronicile mele de festival le veţi putea citi integral în volumul 3 al cărţii bluesului românesc, Blues made in Romania. El este dedicat tuturor concertelor şi festivalurilor de blues la care am participat în România ca jurnalist în slujba cititorilor artasunetelor.ro sau simplu fan de blues.

Lurrie C. Bell, fiul celebrului muzicuţist de legendă, Carey Bell, a ajuns pe 10 septembrie 2022, în Piaţa Cetăţii din preafrumosulul nostru oraş medieval. El ne-a înfăţişat chintesenţa stilului de blues născut la Chicago în anii ’40, odată cu venirea lui Muddy Waters. Declarat de critica din Boston, drept cel mai bun chitarist al generaţiei sale, Lurrie Bell este întruchiparea bluesului însuşi. „A Living History!”. Expresia emoţională a muzicii sale are la bază poveşti adevărate, fie de iubire, fie de sănătate, fie de impas financiar. Lurrie s-a născut pe 13 decembrie 1958 şi a crescut într-o gospodărie din Chicago, cufundată în mod natural în muzica de blues.

”Discul meu preferat este cel pe care l-am făcut împreună cu Pops şi se numeşte ’Son of a Gun’ (n.r. lansat în 1984 la Rooster Blues Records, casă de discuri fondată de Jim O'Neal, membru al Blues Hall of Fame, la un deceniu după lansarea Living Blues Magazine). Este ceva foarte emoționant şi personal totodată. Îmi aduce amintiri frumoase dintr-o perioadă bună din viața mea. Bluesul este fundația, coloana vertebrală a muzicii.” (Lurrie Bell)

Lurrie Bell a concertat la Sighişoara alături de trupa celebrului claviaturist Anthony Geraci, unul din cei mai experimentaţi muzicieni americani, care deţine o activitate concertistică extrem de bogată. În cei peste 40 de ani, Geraci a cântat alături de Muddy Waters, B.B. King, Otis Rush, Chuck Berry, Big Mama Thornton, Big Joe Turner, Jimmy Rogers și Carey Bell şi a înregistrat în studio cu Big Walter Horton, Ronnie Earl, Big Jack Johnson, Zora Young, Sugaray Rayford, Debbie Davies și Kenny Neal, printre alții. Are o nominalizare la Grammy şi multiple recomandări la Blues Music Award. În nume propriu a realizat 8 albume, ultimul fiind Blues Called My Name, lansat de Blue Heart Rec. în 2022, album pe care vi-l recomand cu prioritate. Toate piesele de pe album sunt compoziţii originale Anthony Geraci. Pe album apar invitaţi, alături de trupa sa, The Boston All-Stars, printre alţii: Walter Trout, Sugar Ray Norcia, Monster Mike Welch, Erika Van Pelt şi Anne Harris.

”Sunt extrem de fericit că îl voi putea aduce cu mine în România pe pianistul Anthony Geraci. Este un organist excepţional și chiar a cântat cu tatăl meu o bună bucată de timp.” (Lurrie Bell)

De cum s-a urcat pe scenă, Lurrie Bell a tonifiat atmosfera, destul de rece din Piaţa Cetăţii, la propriu, dar şi la figurat, mult mai eterogenă decât eram obişnuit să observ. Mulţi fani prezenţi la alte festivaluri de blues ale verii 2022 au lipsit la această re-re-programată ediţie, unii cu motivaţii solide şi mă refer numai la cei din grupul nostru de bucureşteni şi vâlceni, fideli ai bluesului de la „mama” lui. Despre aceste mari nume ale bluesului este vorba, mărturisesc că şi la alte festivaluri aş fi vrut să găsesc astfel de artişti, încă vii şi în plină vigoare scenică. Am dat suficiente exemple în cronicile precedente, nu vreau să mă repet sau să insist asupra lor. Este alegerea tuturor organizatorilor, tot ei culeg roadele sau bobârnacele, după caz. Ambasadorii americani de culoare ai acestui gen sunt de mare valoare pentru zestrea bluesului, unii mai fac turnee în Europa, trebuie doar să vrei să-i inviţi în festival. Lurrie Bell cântă de la paisprezece ani, iar în timpul liceului şi-a format prima sa trupă şi la şaptesprezece ani a cântat cu celebrul contrabasist, vocalist, producător şi compozitor, Willie Dixon. În anul 2007, Bell a fondat propria sa casă de discuri, Aria B.G. Records și a lansat un album de mare succes, Let’s Talk About Love, fiind apreciat de critici şi reviste celebre de specialitate. Este foarte apreciat pentru stilul unic de-a cânta la chitară, expresia sa uşor embrionară, fiind observată şi aplaudată de toţi cei prezenţi la Sighişoara. Regăsiţi în setlistul recitalului său multe din clasicele stilului Chicago Blues, pentru care critica a recunoscut că “este născut pentru blues”, 5 Long Years şi Killing Floor fiind două din preferatele mele. Lurrie Bell mi-a spus: “Muzica vindecă orice rană”! „Son Of a Gun” a avut şi încă mai are o bogată activitate în Statele Unite, el fiind preferat pentru distinsa sa prezenţă scenică şi deosebita prestaţie vocală. Lurrie este un demn urmaş al faimosului său părinte.

“Ceea ce nu mi-am dat seama este cât de influentă și profundă a fost contribuția lor la zestrea bluesului.” (Lurrie Bell, extrase din interviul pre-eveniment)

Sonorizarea a fost bună, era loc şi de mai bine, Geraci a excelat la Hammond-ul lui Raul Kuşak, o celebră orgă realizată în 1956 şi cumpărată de Raul de la Paris, ea a făcut turul festivalurilor din România în acest an, iar trupa Boston All-Stars putea da un recital incendiar, de una singură. În fine, anunţul făcut de organizatori despre viitoarea restaurare a vechii Săli de Cultură Mihai Eminescu, locul de desfăşurare al celor mai multe ediţii de festival de la Sighişoara, amănunt confirmat şi de arhitectul Sorin Minghiat, a încântat pe toată lumea, fiindcă presupunem că şi dotările tehnice aferente vor aduce o reală schimbare în desfăşurarea unui eveniment de calitate pentru statornicia fanilor bluesului de la noi. O piaţă publică oricât ar fi ea de frumoasă şi colorată, este răsunătoare, combină rumoarea cu murmuiala străzii şi clinchetul paharelor de pe terasele din zonă, ocupate temporar de turiştii fermecaţi de frumuseţea locului, în goana lor după vampiri şi alte curiozităţi transilvane.

Eden Brent a revenit la Sighişoara pe 9 septembrie 2022 şi bine a făcut! Setlistul festivalului de blues de la Sighişoara din 2010 a fost unul minunat! Una din senzaţiile de atunci, Eden Brent aka Little Boogaloo, a încălzit perfect atmosfera pentru admirabila chitaristă din Ontario, Sue Foley. Eden este o excelentă pianistă şi vocalistă, cu mare poftă de cântat şi de rafinată atracţie pentru fanii bluesului. O prezenţă atrăgătoare şi o fire modestă, veselă, deosebit de sociabilă, a stat la poveşti cu mulţi fani strânşi în jurul ei, după acel recital incendiar. Îmi amintesc cu nostalgie de prietenul meu Mircea Giurgiu care nu se mai dezlipea de lângă ea. Era vrăjit de fermecătoarea pianistă.

"She's a dynamo, pounding the keys while she sings and hollers like she's straight out of a juke joint." (Garden & Gun)

Eden Brent s-a născut în The Heart & Soul of The Delta, oraşul Greenville pe 16 noiembrie 1965. Începe să cânte la pian de la vârsta de trei ani, iar tatăl său regretă şi acum că nu i l-a prezentat mai devreme pe mentorul său, Abie "Boogaloo" Ames (n. 23 mai 1918 – 4 februarie 2002), cel mai influent muzician din cariera sa, pentru care Eden poartă un respect incomensurabil. Mai multe date biografice şi picanterii din viaţa ei puteţi afla de pe site-ul propriu, din interviuri, dar şi din cele trei filme documentare realizate până acum, a căror protagonistă principală este. Am achiziţionat cu autograf un foarte frumos digipack, Jigsaw Heart (2014, Yellow Doc Rec.), o colecţie specială de piano-boogie cu inserţii country şi R&B. Recitalul Eden Brent a fost salvarea zilei de vineri din festival. Vocalista Rachelle Jeanty nu m-a convins deloc, avea o stare indiferentă, fără vreo apetenţă de-a cânta blues. Păcat de trupa inimosului organist austriac Raphael Wressnig, The Soul Gift Band, dedicaţi şi bine închegaţi într-un cadru funk-soul-jazz dinamic şi clocotitor. Un vulcan de bună dispoziţie şi o invitaţie la dans.

Eden Brent are compoziţii melodioase, profunzime vocală, interpretări pline de energie şi de bucuria de-a cânta despre lucruri frumoase, omeneşti, cotidiene, dar şi despre inimi zdrobite şi un timp trecut, povestiri despre munca grea din câmpurile de bumbac şi satisfacţia muzicii de la sfârşitul de săptămână. Asprimea vocii sale exteriorizează bluesul ancestral originar, cu fermitate şi exaltare. M-aş bucura să o revăd la un club decent la Bucureşti într-un solo recital pe regina boogie-woogie din Mississippi.

“We can’t pretend this isn’t the end, it ended a long time ago. Let’s raise a glass, toast to the past and all of the joy that we’ve known. / (Nu ne putem preface că acesta nu este sfârșitul, s-a încheiat cu mult timp în urmă. Să ridicăm un pahar, să toastăm pentru trecut și pentru toată bucuria pe care am cunoscut-o.)” (Eden Brent)

Senzaţia finalului de festival a fost admirabila saxofonistă texană, Vanessa N. Collier. Ştiam ce vom vedea, multă lume a citit interviul pe care l-am realizat pre-eveniment, în exclusivitate pentru artasunetelor.ro şi era pregătită să se bucure de un spectacol unic. A fost mai mult decât atât! În ciuda ploii, de scurtă durată totuşi, Vanessa a animat atmosfera, i-a ridicat de pe scaune şi pe cei de la terasele din jurul pieţei (Casa Wagner, Casa Săsească - fiind cea mai zgomotoasă dintre toate!), i-a adunat în faţa scenei şi astfel, toată audienţa a dansat în ritm de funk, soul şi modern blues. În toiul distracţiei, Vanessa a coborât în public, a cântat la saxofon printre spectatorii rămaşi până la final, strecurându-se printre scaune şi mese, până în mijlocul pieţei, unde Mircea al nostru dansa frenetic, aşa cum nu l-am mai văzut niciodată. Momentul a fost captat de telefonul meu inteligent şi va rămâne o amintire frumoasă pentru posteritate. L-a stârnit Vanessa de astă dată, Eden Brent dansând undeva în spate cu Alin în faţa imobilului botezat (nu-mi explic de ce?) House On the Rock.

“Am ales saxofonul pentru că mi-a plăcut cum sună! Saxofonul are abilitatea de a te conecta cu sunetul lui, iar eu am fost vrăjită de acest sunet. Am auzit pe cineva cântând la un show TV, eram în clasa a 3-a și A TREBUIT să învăţ să cânt. Am rugat-o pe mama să închirieze un saxofon, timp de 6-8 luni și, din fericire, ea a cedat și m-a lăsat să învăţ să cânt la saxofon în clasa a 4-a. Îi sunt recunoscătoare că a făcut-o, nu l-am mai pus jos de atunci!” (Vanessa Collier)

Pe lângă abilităţile impresionante la saxofon (aşa îţi explici de ce a fost de atâtea ori nominalizată la Blues Music Awards, cucerind două dintre ele, primul în 2009 şi altul în 2020 - Instrumentalist – Horn), trebuie să precizez că Vanessa este o foarte bună vocalistă şi chiar chitaristă. Compoziţiile sale au modernitate în expresie, te cuceresc din prima clipă şi te înveselesc. Vanessa a ştiut să-şi aleagă şi o trupă redutabilă, ea fiind formată din: William Gorman – un organist destoinic, Josh Fulero - un chitarist de senzaţie şi o secţie ritmică robustă. Apropo’ de asta, trebuie remarcat toboşarul Byron Cage, care a mai poposit la Sighişoara, în mai multe formule de-a lungul vremii, eu ştiu numai colaborările cu celebrii Jason Ricci şi Joe Louis Walker, şi timidul Andrew Crane, care a excelat la chitară bas. Vanessa Collier a fost o minunată alegere pentru încheierea de festival şi pentru aniversarea celor 15 ani de existenţă a unui festival cu personalitate.

„Cred că dacă faci muzică sau artă cu toată ființa ta, atunci vocea și amprenta ta vor ieși la iveală.” (Vanessa Collier, extrase din interviul pre-eveniment)

Nu închei cronica mea până nu amintesc şi de românii prezenţi în public sau pe scenă, pe mulţi dintre ei îi consider prieteni în viaţa reală şi mă bucur că am fost contemporan cu ei. Nu am fost prea numeroşi în acest an în micul nostru colţ de rai de la Casa Steluţa. Puţini, dar inimoşi. Scriitorul Denis Dinulescu chiar a compus un cântecel nostim, pe care îl fredonam dimineaţa, la omletă. Mircea ne făcea cafeaua, Mirela salata de varză, iar eu, ca de obicei, am făcut grătarul în foişorul pensiunii, cu cărniţă proaspătă de la Carnicom. Iar Relu cu Alin, în piscina (cu apă) de la Casa Steluţa. Mulţumiri gazdei noastre, salutări Nana, Csilló şi Sebastian!

Experimentatul duo Raul Kuşak - Liviu Pop a deschis festivalul din oraşul de pe Târnava Mare, marcând prima prezenţă românească în Piaţa Cetăţii şi prima revenire a unor muzicieni români pe scena festivalului de blues sighişorean. O iniţiativă lăudabilă şi… mult aşteptată de fanii bluesului mioritic. Cartea bluesului românesc, Blues made in Romania a fost anunţată de mărinimosul prezentator al festivalului şi s-a bucurat de aprecieri favorabile. Vă aştept cu ea, la o ultima lansare a anului 2022, în cadrul Transilvania Blues Festival, Braşov, 30 septembrie şi 1 octombrie 2022, organizat la clubul Rockstadt (Str. Nicolae Titulescu 2P).

“Let There Be Blues!”

Radu Lupaşcu

19 septembrie 2022

Foto: Mirela Gruiţă, Relu Călin, Mircea Giurgiu.

Legenda foto: 1. Sighişoara; 2. Anthony Geraci – Lurrie Bell; 3. Radu Lupaşcu - Lurrie Bell; 4. Setlist cu autograf Lurrie Bell; 5. Radu Lupaşcu – Anthony Geraci; 6. Radu Lupaşcu - Kurt Kalker; 7. Eden Brent - Radu Lupaşcu; 8. Mircea Giurgiu; 9. Vanessa Collier & Band; 10. Solo de saxofon - Vanessa Collier; 11. Coadă la albume cu autograf; 12. Denis Dinulescu incognito 13. Radu Lupaşcu la grătar, Casa Steluţa, 2022

Un experiment de succes!

„Valentin Farcaș, unul dintre cei mai buni și mai enigmatici chitariști români, vine pe 15 iulie 2022 la The Pub Universității, într-un concert unic, în care chitara electrică va trece de la rock la blues, și de la psychedelic la free jazz, într-un amalgam experimental, în care virtuozitatea instrumentală și talentul componistic își dau mâna. Membru fondator și compozitor al formațiilor de rock progresiv și jazz rock, Experimental Q și Experimental Q2, ai anilor 1970, Valentin Farcaș și-a pus amprenta asupra stilurilor acestor trupe, prin sunetul explorator de chitară, orchestrațiile complexe și atmosfera sumbră, provenită din lecturi esoterice. În anii 1980, Farcaș a lăsat deoparte sunetul electric, influențat de Robert Fripp și John McLaughlin, activând în ansamblul de muzică veche Musica Antiqua, compunând muzică de teatru și susținând recitaluri de muzică renascentistă, sau de jazz, la marile festivaluri ale vremii, precum cel de la Sibiu. Stabilirea în Germania l-a făcut să se întoarcă la prima dragoste, rockul: trupele Silvie Rider Band și Havoc stau mărturie în acest sens. Conservatorist prin educație, rocker prin atitudine, perpetuu căutător (sonor și nu numai) prin voia proprie, dar și a lucrurilor, Valentin Farcaș a acumulat, de-a lungul timpului, o experiență muzicală greu de egalat.” (Claudiu Oancea)

În prezentarea lui Claudiu aveţi suficiente elemente pentru a vă putea da seama de zona de competenţe a extraordinarului nostru chitarist, stabilit în Germania din 1987. Recitalul lui Vali Farcaş, din 15 iulie 2022, de la The Pub Universităţii a fost unul reuşit. Atât compoziţiile, cât şi faimoasele „preluări”, au probat pentru cei de faţă, inventivitatea, contemporaneitatea, şi nu în ultimul rând, tehnica improvizatorică a incomparabilului profesor, compozitor şi chitarist clujean. Cu acest prim concert şi primă înregistrare live (pe care nădajduiesc că o vor auzi cât de curând şi alţi fani din toată ţara), Vali Farcaş îşi conturează tot mai mult o binemeritată carieră solo (chitaristul mai are un album solo de chitară clasică, scos la Soft Records, în 2007). Acest proiect bine cumpănit şi foarte bine înregistrat (tot de Pipaiu, deh!) este practic rodul maturităţii componistice şi de interpretare a tuturor experimentelor tezaurizate de-a lungul unei vieţi dedicate muzicii care dăinuie. Am fost părtaşi la acest viu experiment şi ne-am bucurat că am participat la un veritabil show al chitaristului trupei Experimental Q, despre care ştim că a fost înfiinţată în anul 1971, la iniţiativa bateristului Dan Igreţiu, având fondatori pe: Eugen Tunariu – orgă, Valentin Farcaş – chitară şi Călin Coldea – chitară bas. O nouă formulă de trupă îi consacră în lumea fanilor de muzică progresivă, avându-i în secţia ritmică pe Nicolae Nicky Bucaciuc – bas şi Puiu Delioran – tobe (foşti membri Grup ‘74), iar la flaut pe regretatul Gheorghe Marcovici. Farcaş înfiinţează în 1977 un al doilea grup numit Experimental Q2, cu studenţi la Conservator: Ion Gherman - pian, Ionel Radosavliev - bas, vioară, Ioan Kovaci - percuţie şi Vasile Bîrsan – baterie. Noul stil al grupului este mai apropiat de jazz rock decât de rockul progresiv. În fine, va mai exista pentru o scurtă durată şi o a treia componenţă cu: Torino Tudorache sau Marius Marchiş la baterie, Johnny Bota la chitară bas, Zoltan Majo – flaut şi Cornel Arion - saxofon.

Acest concert a fost pus la cale de către Claudiu Oancea, un împătimit colecţionar de muzică bună românească, atât în format analog, cât şi digital. Prin el mi-am procurat primul vinyl oficial românesc lansat de Experimental Q şi intitulat Amintiri din viitor (botezat întocmai ca o piesă celebră a lor, Amintiri despre viitor), realizat în numai 300 de exemplare. Acum deja este o raritate printre colecţionarii de vinyluri de oriunde şi cred că şi al doilea, care va apărea după 13 septembrie 2022 va deveni o piesă grea în colecţia iubitorilor acestui tip de „conserve” audio. Pentru a vă aduce mai multe informaţii despre Vali Farcaş şi vinylurile Experimental Q, îi voi adresa trei întrebări organizatorului acestui unic concert, petrecut într-un club cu personalitate, ce tinde să devină un reper cultural pentru adevărată artă a sunetelor.

Radu Lupaşcu: De ce crezi că a fost necesar acest prim vinyl pentru muzica noastră, pentru posteritate? Bănuiai că vor (mai) fi circa 300 de fani dornici să achiziţioneze vinylul de colecţie?

Claudiu Oancea: Încep prin a vă mulțumi pentru tot sprijinul oferit în organizarea și promovarea acestui concert al lui Valentin Farcaș, la The Pub Universității. Am ajuns să cunosc oferta foarte variată muzical a acestui pub, mereu excelentă și consistentă, dar chiar și așa îmi place să cred că cei care au asistat la concertul lui Vali Farcaș, din data de 15 iulie, au avut parte de o delicatesă cum mai rar se servește prin scena locală.

Și fac aici legătura cu întrebarea pe care mi-ați adresat-o. Cred că astfel de muzici sunt importante atât pentru trecutul muzical, cât și pentru posteritate, pentru viitor. În anii 1970, Valentin Farcaș a făcut timp de mai bine de cinci ani dintr-un proiect muzical unic, aș zice, pe scena românească: Experimental Q. Cine se uită în topurile revistei Săptămâna va observa că trupa se bucura de o popularitate pe care o depășeau, nu cu mult însă, doar Sfinx, Progresiv TM, F.F.N, sau Phoenix. Stilistic, trupa acoperea o zonă rămasă neexplorată în peisajul muzical pop românesc al anilor 1970. Dar acestea sunt doar considerente istorice, să le spunem. Când i-am ascultat prima dată, prin intermediul unor postări de pe YouTube, mie mi s-au părut relevanți din punctul de vedere al unui meloman, care nici nu era născut pe vremea când ei erau activi ca trupă. Din păcate, Experimental Q nu a înregistrat niciun LP la momentul lor de glorie, doar o piesă, „Flori”, pe o compilație Electrecord (Formații Pop 1), care nu era reprezentativă pentru stilul progresiv-agresiv-experimental. Atunci când trupa s-a despărțit, Aurel Gherghel a publicat un articol în aceeași Săptămâna, în care considera că singura trupă de valoare, care încă nu înregistrase un material propriu, dar merita acest lucru cu prisosință, era Experimental Q. Gherghel le-a dat și un titlu, „Amintiri despre viitor”, bazat pe traducerea în limba română a celebrei cărți a lui Erich von Däniken, Erinnerungen an die Zukunft: Ungelöste Rätsel der Vergangenheit. Nu intru acum în detalii privind cât de bazate științific erau tezele lui Däniken (nu erau), dar cert este că influența acestei cărți nu s-a manifestat doar în toate documentarele actuale cu extratereștri constructori de piramide, ci și în alegerea titlului unui album de prog românesc... care n-a fost să fie, deși toți știau de el.

De aici începe, oarecum, povestea acestui vinyl. De la căutarea unui album disponibil doar pe internet și de la conștientizarea faptului că asemenea muzică merita editată încă din anii 1970, pe un format nu doar la modă atunci, dar și potrivit pentru muzicile experimentale: discul de vinyl. Era necesar acest vinyl? Da, în primul rând pentru muzica de pe el, care conține înregistrările originale de la Radio Cluj și Radio București, înregistrări care umplu un gol și completează o piesă importantă din puzzle-ul rămas nerezolvat al peisajului românesc muzical.

Nu știam că vor fi 300 de doritori, dar am rămas optimist. Aici povestea, cred, ține mai mult de peisajul consumatorilor culturali actuali și de gusturile și preconcepțiile lor. Însă este o poveste pentru altă ocazie.

Radu Lupaşcu: Să consemnăm pentru posteritate câteva date tehnice: de unde provine materialul care a stat la baza acestui album, componenţa trupei care a înregistrat materialul şi statutul lor actual, autorii textului, ai masterizării, ai graficii, dar şi tirajul, firma producătoare…

Claudiu Oancea: Materialul care a stat la baza acestui album constă din înregistrările originale făcute de trupa Experimental Q la Radio Cluj și Radio București în anii 1970. Membrii Experimental Q au fost: Eugen Tunaru (orgă, pian), Valentin Farcaș (chitară, voce), Nicolae Bucaciuc (bas), Puiu Delioran (tobe), Gheorghe Marcovici (flaut). Fiecare din ei ar merita un articol separat. Printre noi se mai află Eugen Tunaru, care acum locuiește în Canada, în apropiere de Montreal, Valentin Farcaș, stabilit la Dingolfing, în apropiere de Munchen, și Nicky Bucaciuc (sau Bocaciu), navetist între Suedia și România. Toți trei ne-au ajutat la realizarea acestui album. Albumul a fost conceput ca un proiect de curatoriat, ținând cont de faptul că muzica fusese compusă în anii 1970, iar proiectul a fost inițiat oficial în 2021. (Neoficial, ideea proiectului este din 2017 și a început cu o grafică imaginară pentru un album... de negăsit.) De aceea, pe lângă grafică, concepută pentru un format gatefold, pe măsura muzicii, albumul a inclus și un „eseu istoric”, bazat pe câteva luni de stat prin biblioteci și pe discuții îndelungate purtate pe e-mail, sau pe whatsapp, cu membrii formației. Tirajul a fost de 300 de exemplare, iar aceasta se datorează celor care au crezut în Experimental Q și în demersul de edita muzica formației pe un format corespunzător. Lucrul acesta s-a putut realiza prin intermediul platformei Diggers Factory, din Franța. Lucrători la proiect au fost Adrian Matală (co-producător), Remus Miron (producător, restaurator audio) și Claudiu Oancea (curator, grafică, text). Nu în ultimul rând am dori să mulțumim lui Marius „Bubu” Luca, pentru că ne-a pus în legătură cu Eugen Tunaru, deschizând astfel calea colaborării cu muzicienii din Experimental Q, și lui Mihai „Croco” Manea, pentru materialele de arhivă puse la dispoziție.

Radu Lupaşcu: Cum ai prins gustul pentru acest tip de muzică progresivă şi de ce ai ales acest avangardist grup românesc? Puteai la fel de bine să alegi Modal Q, Chromatic Group, Echinox sau Accent, nu?

Claudiu Oancea: Poveste lungă și aici, mai potrivită de spus la o terasă (la The Pub eventual!), decât în scris. Mi-au plăcut din adolescență muzicile care mă transportau mental în locuri exotice. De aici și apetența pentru progresiv, psychedelic, experimental. De ce Experimental Q? Pentru o sumă de motive foarte personale, dar și pentru unele motive ceva mai... obiective, să le spunem. Experimental Q au avut impact pe scena șaptezecistă, iar aceasta se vede de îndată ce discuți cu cineva care i-a văzut live. Imediat îți dai seama că au contat. Din ce am observat eu cu ocazia apariției aceștui LP, contează și pentru cei care i-au descoperit mult mai târziu. Proiectul Experimental Q este doar un început. Scena românească a fost mult mai diversă decât se întrevede din puținele înregistrări rămase oficial de la Electrecord. Trupele pe care le-ați menționat vin să întărească această convingere. Ambiția noastră și, sper și a altora, este ca astfel de trupe să aibă parte de munca de curatoriat pe care o merită.

Întocmai ca eroii de la Termopile, cei 300 de români (poate şi francezi, cine poate şti!) care au cumpărat vinylul Amintiri din viitor şi l-au precomandat pe următorul, Dans marţian, susţin cultura din underground, acea artă a sunetelor care dăinuie peste veacuri şi care de multe ori, a dat bătăi de cap autorităţilor, care nu au acceptat niciodată libertatea de-a alege a fiecăruia dintre noi.

Radu Lupaşcu

1 septembrie 2022

Foto: arhiva Prof. Câinaru, Rm. Vâlcea, 1986, Claudiu Oancea.

https://www.diggersfactory.com/vinyl/241943/experimental-q-amintiri-despre-viitor

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (3)

Următoarele trei zile de festival ne-au prilejuit întâlnirea cu artişti români mult iubiţi în lumea bluesului şi a rockului românesc (aici mă refer la Marius Dobra, trupa AXiS şi Nuţu Olteanu). Însă, am avut parte şi de trei minunate surprize, dintre care două feminine, Elles Bailey şi Dana Fuchs, iar al treilea cadou a fost trupa britanică Bad Days Blues Band. Auzisem câte ceva cu ei, însă interpretarea din concert mi-a lăsat o foarte bună impresie şi sunt convins că vor mai veni pe la noi. Suntem gazde bune, public avem suficient şi potenţialul organizatoric este favorabil.

Chitarista britanică, Elles Bailey, a fost vedeta serii de vineri, 22 iulie 2022, o zi de festival ce-a debutat (surprinzătoare alegere!?) cu iubitul nostru Ion Nuţu Olteanu (fondator Iris, a mai cântat pe vremuri cu Roşu şi Negru şi Holograf, în 1990 a emigrat în Suedia). Un hard rock (şi ceva blues*) de evidentă superioritate tehnică şi improvizatorică, care ar fi mers mult mai bine ca open act pentru oricare headliner... Sunetul, impecabil realizat, de acelaşi neobosit alchimist al butoanelor mixerului, Gabi Andrieş, pentru cunoscători Pipaiu mic (lăudat şi de vedeta serii!). De reţinut din setlistul Guts n Grace featuring Nuţu Olteanu, Dunărea Delta Blues*, o piesă ce (ne) bântuie amintiri nostalgice din... Berceni.

A urmat Hetty & The Jazzato Band, un combo anglo-italian de old fashion jazz, swing şi ceva rock and roll. Foarte buni artişti de entertainment, îmi aduc aminte de O Sister!, o admirabilă trupă iberică, alături de care am petrecut clipe minunate în croaziera dichis ‘n’ Blues, 2019.

Marius Dobra a cucerit şi publicul de la Brezoi ca pe vremuri la Big Mamou, unde nu ne mai săturam de incursiunile blues rock ale redutabilului chitarist român stabilit la Viena, din 1989.

Captivantul basist, Alex Calancea, este apreciat cum se cuvine pe plaiurile vâlcene şi revine cu mare bucurie în orice spectacol este invitat, fie jazz, fie rock, fie blues. Aici, mai puţin s-a potrivit, din păcate, deşi a fost acelaşi nestăpânit armăsar al capriciilor basului.

Finalul serii a fost salvat de Elles Bailey, o vedetă impresionantă, efervescentă, atrăgătoare şi modestă, de care te înamorezi cu bună ştiinţă. Răguşeala vocii i se datorează unei pneumonii virale contractate la vârsta de trei ani. Un star veritabil, recunoscut pe plan mondial, cu o trupă de acompaniament de mare ispravă. La chitară bas l-am recunoscut pe Matthew Ware, acelaşi instrumentist prezent şi la festivalul de blues de la Băile Tuşnad, în trupa lui Marcus Bonfanti (frontman al legendarului grup Ten Years After, cooptat în grup din 2014). Îl remarc, de asemeni, şi pe redutabilul organist Jonny Henderson, ale cărui ardente competenţe au metamorfozat Hammond-ul lui Raul în deplină concordanţă cu asalturile chitaristice ale lui Joe Wilkins. Toboşarul Matthew Jones nu a fost cu nimic mai prejos, a asigurat agitaţia ritmică de balans şi cadenţă, binefăcătoare dezvoltărilor tematice. Un recital autentic de toată lauda, foarte reuşit din toate punctele de vedere, sincer şi direct. Cred că a fost singura artistă din tot festivalul care a pronunţat cel mai corect numele Brezoi, dar şi de cele mai multe ori!

Înainte de penultima zi de festival, vreau să vă fac o mărturisire. Nu am fost prea harnic în redactarea opiniilor mele despre festivalul de la Brezoi. Am fost în vacanţă în UK şi Scoţia, iar programul ales de familie nu mi-a lăsat timp să vă transmit impresiile mele. Sper ca totuşi, data viitoare, aceasta însemnând Sighişoara Blues Fest, să fiu mai vrednic şi să vă aduc mai multe informaţii şi opinii despre artişti şi desfăşurarea festivalui.

Sâmbătă, 23 iulie 2022 au cântat: Southern Cockroaches din România, Halper Hendrix featuring AG Weinberger (Hu-USA), Bad Days Blues Band din UK, Dana Fuchs din USA şi Blues Pills din Suedia. Am ajuns puţin înainte de trupa britanică, cu care am stat de vorbă, cu o zi înainte, la un strop de palinkă. Mi-au plăcut foarte mult englezii, erau bine închegaţi ca trupă, iar fiecare în parte, s-a dovedit a fi un experimentat tehnician al instrumentului.

Pe Dana Fuchs cred că aţi admirat-o cu toţii în filmul lui Julie Taymor, Across The Universe, din 2007. A jucat rolul Sadie, o referinţă la adresa lui Janis Joplin. Un rol “Triumphal”, aşa a fost numit de critica de specialitate. Urmăriţi-l neapărat, este un MUST cum spun profanii azi, o creaţie cinematografică de excepţie, cum mă aventurez eu să o descriu. Pentru mine a o fost o mare surpriză interpretare Danei LIVE! De mult nu mi-au dat lacrimile la o compoziţie atât de sensibilă ca Faithful Sinner, o piesă dedicată tatălui ei. Tot recitalul ei a fost o acumulare de energie pozitivă şi o desfătare auditivă. Poate faceţi rost de înregistarea făcută pentru privitorii facebook de către prietenul Dragoş Burlacu (care a transmis pe viu întreg evenimentul!) şi vă veţi bucura la fel ca noi.

Despre Blues Pills am scris o cronică referitoare la concertul pe care l-am văzut împreună cu câţiva prieteni buni din anturajul meu, la Sofia, în anul 2017. Au dinamitat scena! Din componenţa de atunci a trupei lipseşte Dorian Sorriaux care a fost înlocuit în 2019 de basistul trupei, Zack Anderson, membru fondator (iar în locul lui, la chitară bas a venit Kristoffer Schander). O schimbare uşor forţată fiindcă maniera de expresie chitaristică a francezului era (mai) pe gustul meu şi aducea încă un element psihedelic sound-ului Blues Pills. Care, de fapt, nu e chiar blues, dar îl are ca element de pornire, inspiraţie, dezvoltare şi mai ales, spirit! Tinereţea, atitudinea şi voluptatea solistei născute în Östersund (un oraş suedez, vechi de peste 200 de ani), Elin Larsson, al cărui idol a fost Ozzy Osbourne, a fost admirată de toţi cei prezenţi, care au stat uimiţi până la finalul showului lor. Este neobişnuită zbenguiala ei scenică, concomitentă cu modulaţiile armonice fascinante. Aceasta a fost ziua de sâmbătă şi zânele ei frumoase: Dana Fuchs şi Elin Larsson.

În fine, ultima zi de festival din Brezoiul lumii a aparţinut trupei KING KING! Ei au fost “regina” întregului festival, dacă judecăm după prestaţia artistică, energia debordantă şi mai ales profesionalismul trupei. Un întreg foarte bine conturat, cu un sunet plin, dinamic şi o voce destoinică. Compoziţiile trupei conturează viitorul bluesului britanic.

AXiS au fost la fel de convingători ca şi altădată, sunt o trupă de senzaţie pentru România, felicitări! Rick Estrin bine, însă se putea excepţional, la fel ca în cele două concerte de club văzute de mine la Bucureşti şi Kaz Hawkins - surpriza pregătită de organizatori pentru închiderea festivalului -, a dat tonul la distracţie şi a adunat pe scenă, cu mic, cu mare, pe toţi responsabilii evenimentului. Frumos!

Nici nu am terminat bine de scris ultima cronică despre Brezoiul lumii şi aflu că la anul, între 18 şi 23 iulie 2023, va fi organizată ediţia cu numărul 5. Înţeleg că este prea devreme pentru anunţarea artiştilor (mi se pare logic, aşa se face şi în lumea civilizată, când ai de apărat un renume!), însă am aflat preţul promoţional pentru primele 500 de abonamente, este 350 lei, ademenitor pentru şase zile în aer liber, pline de concerte şi jam-session-uri. Cu trei concerte pe seară, un cap de afiş de calibru şi sunet fără reproş, EU aş fi mulţumit pe deplin. Dacă vrem mai mult, putem sta la jam-session… Om vide’, ce ne (mai) pregătesc organizatorii. Eu am încredere.

Dacă am omis pe cineva dintre protagoniştii scenei de la poalele Ţurţudanului este fiindcă nu am putut fi prezent de la începutul zilei respective sau, pur şi simplu, NU m-au convins de “prestaţia” oferită. În prima categorie intră: Rares Totu’s Midnight Sun featuring Aminda, John Montana, The River of Blues şi Groove Garden by Sorin Zlat. În a doua, din păcate, Halper Hendrix featuring AG Weinberger. De aceea, le recomand celor în cauză, criterii mult mai juste în aprecierea artiştilor şi mai ales a ordinii intrării în scenă. Nu trebuie luaţi la întâmplare artiştii şi „puşi cu furca” în playlistul evenimentului… Trebuie bine cumpănite ofertele primite şi selectaţi riguros. Un cap limpede cred că lipseşte acestui festival. Cunoaştem cu toţii că după pandemie transporturile aeriene au dat mari bătăi de cap organizatorilor de concerte şi festivaluri, drept care, le putem atribui circumstanţe atenuante pentru întârzieri, şi mai cred că, cu toţii vom câştiga pe viitor din aceste experienţe nefavorabile. Cu toate acestea, nimic nu-i ştirbeşte din dimensiunea (deja) europeană a evenimentului, vrem nu vrem, este o reuşită, perfectibilă ce-i drept, dar de mare viitor. În final, trebuie să laud strădania unei echipe organizatorice condusă admirabil de Mihai Răzvan Murgescu. Structura festivalului de la Brezoi este solidă, are deja pilonii bine înfipţi în solul nisipos al luncii Lotrului, echipa de organizare are un lider cu autoritate, carevasăzică Alina Bagiu ţine bine hăţurile, iar publicul, iubitor de blues şi rock, de-abia aşteaptă o nouă vacanţă muzicală (de vis). 

Radu Lupaşcu

29 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Bogdan Popa, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Public Brezoi; 2. Nuţu Olteanu - Radu Lupaşcu; 3. Radu Lupaşcu - Elles Bailey; 4. Dana Fuchs; 5. Elin Larsson; 6. Elin Larsson - Radu Lupaşcu; 7. AXiS - Radu Lupaşcu; 8. Rick Estrin; 9. Kid Andersen & Derrick "D'Mar" Martin; 10. Kaz Hawkins - Radu Lupaşcu; 11. Final de festival cu Kaz Hawkins & Staff.

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (2)

Prima zi de festival a fost una de excepţie. Parcă ar fi fost gândită special pentru debutul minivacanţelor noastre mălăiene sau brezoiene, după caz. Nu am scăpat nimic din program şi la fel toţi camarazii celei de-a patra escapade în Paradisul lui Nea Pavel (Ciucă), descoperitorul unei minunate căderi de apă, de peste 100 de metri, unică în România, neomologată încă, Cascada Scoruş(u). Prima trupă care a deschis festivalul a fost aceeaşi care a cucerit şi Bucureştiul în aprilie la Urban Blues Fest. Green Onions Experience au fost bine aleşi pentru această încântătoare zi de marţi şi drept urmare, tinerii clujeni s-au comportat exemplar, au ridicat în picioare audienţa şi au primit binemeritate urale şi aplauze neprefăcute. Primele două piese nu s-au auzit cum ar fi fost normal la acest nivel de eveniment, însă remedierea nu a durat mult şi am putut savura din plin strădania şi ascensiunea lor temeinică. Entuziasmul cu care cântă este molipsitor. Bravo băieţi, bravo Vlad, Digby, Darius şi Peter, sunteţi de mare viitor şi, sper ca la anul, să realizaţi un întreg album. Meritaţi din plin această evidenţă a devenirii voastre. Din păcate, recitalul GOE a început cu peste două ore decalaj, din cauza întârzierii probelor de sunet. Nu va fi singura problemă tehnică a zilei sau a festivalului. Iată de ce, pentru această mare provocare, este nevoie numai de oameni competenţi şi devotaţi meseriei lor. 

Al doilea recital al zilei de 19 iulie a fost al norvegianului cu origini bucovineşti, Mircea Joe Ruşi. El a cucerit audienţa de la primele acorduri. M-am bucurat de revederea cu Mircea şi am schimbat câteva cuvinte la un shot de palincă, primită în dar de la bun prieten din Cluj. A fost un recital rafinat, cu compoziţii originale pline de sensibilitate şi armonie chitaristică. Îl aşteptăm şi la Bucureşti.

Chitarista, compozitoarea şi cântăreaţa irlandeză, Gráinne Duffy pe care am văzut-o şi la Sighişoara în 2019, a strălucit pe scena de la Brezoi şi a convins mulţi fani de blues de vigoarea cântecelor sale. O fană înfocată a lui Peter Green şi a perioadei de blues din prima existenţă a celebrei trupe britanice Fleetwood Mac, Gráinne Duffy a debutat solo în 2007 şi numai după un an, cucerea scena vestitului festival de la Glastonbury. A lansat cinci albume în nume propriu şi a cântat în festivaluri importante de pe cinci continente. Momentul recitalului de la Brezoi a fost apreciat de toţi cei prezenţi. Nota bene şi pentru admirabilul chitarist Paul Sherry, sufletul-pereche al lui Gráinne.

Cel mai aşteptat concert al zilei, pentru unii, chiar al festivalului, a fost întâlnirea cu Popa Chubby, acest Emotional Gangster, l-am numit aşa după titlul recentului său album, lansat pe 18 martie 2022 de Dixiefrog Records, şi pe care îl aşteptam încă din anii ’90, ca să-i apreciem stilul, talentul şi iscusinţa (ne-am mulţumit cu casetele, CD- urile, DVD–urile). A intrat direct în atmosfera fierbinte a momentului, însă pentru… probe de sunet, care au durat cam mult (aproape 30 de minute!) şi, după părerea mea, s-a ratat intrarea. Ele trebuiau făcute înainte de ora de începere, fără public… Cu toate acestea, Theodore Joseph Horowitz, care are o vastă experienţă live (şi peste 100 de chitare în colecţia sa), a ales o energică piesă de deschidere, Rollin' And Tumblin', întocmai ca pe următoarea, o excepţională variantă la celebra Hey Joe, cu care a dinamizat atmosfera unui mare show pe care mulţi îl vom păstra frumos în amintire. A urmat o piesă de pe noul album, dedicată femeilor de pe tot mapamondul, Equal Opportunity, ca apoi, să-l invite pe scenă pe Eric Gales, pentru un duel chitaristic fulminant. Popa Chubby aka The Beast From The East sau Master of Disaster, a încheiat triumfal ora de recital cu un inspirat potpuriu Chubbfatha Medley (cu inserţii din binecunoscutele teme din Naşul - Speak Softly, Love, Misirlou sau din Vrăjitorul din Oz - Over the Rainbow) şi a culminat cu un bis, o lubrifiantă variantă proprie a faimoasei compoziţii a Stoneşilor, Sympathy For The Devil.

"I’m living in a wild time, and that is where the inspiration is drawn from. There are my issues, but the picture is much bigger than me and my situation. Everything is breaking down in the world. The lines are being redefined. We all need something.” (Popa Chubby)

Aşa cum spunea şi Popa Chubby, a urmat Samantha Fish. Din păcate, s-a dovedit a fi o alegere bizară pentru închiderea primei zi de festival. Ne-ar fi plăcut să vedem integral recitalul Samanthei Fish, însă decalajele de care aminteam au lungit prea mult programul din cea mai geroasă noapte din cele şase ale festivalului. O ştiam bine, am văzut-o în recital, tot la Sighişoara, acum 10 ani, la un an de la debut. A progresat foarte mult, senzualitatea surâsului ei cucereşte noi fani, iar măiestria chitaristică este exuberantă. De peste 2 ani, Samantha are şi un producător de calibru, Martin Kierszenbaum (Lady Gaga, Sting). O oră şi jumătate de recital inventiv, cu una din senzaţiile bluesului american, şi în paralel, în cortul de jam-session, o prelungire a petrecerii brezoiene, pentru cei rezistenţi la oboseală şi frig. A fost o zi chiar bună, cu vedete de top, însă (suficient de) obositoare pentru mulţi din grupul nostru mălăian.

Miercuri, 20 iulie 2022 a fost ziua Larkin Poe. Mulţi prieteni de-ai mei au venit de marţi tocmai pentru a prinde marile vedete americane, care ajung mai greu în Europa, darămite în România: Popa Chubby şi surorile Rebecca şi Megan Lovell. Însă, am avut parte şi de două surprize adevărate. Carismaticul chitarist britanic, Ben Poole - care a fost o mare senzaţie la festivalul de blues de la Focşani -, dar şi franţuzoaica Gaelle Buswell, o artistă autentică, foarte talentată, dar şi modestă, aşa cum îi stă bine unui adevărat muzician. M-am bucurat de întâlnirea cu profesorul, muzicianul şi filosoful Gabriel Petric, căruia i-am editat recent, ediţia a doua a cărţii, Riffuri de chitară, o valoroasă cercetare de muzicologie pop/rock contemporană. De altfel, primele 20 de exemplare au şi fost epuizate a doua zi, aici la Brezoi, în cortul de merchandise unde, de asemeni, au fost vândute şi ultimele exemplare din primul tiraj al ediţiei a doua, a cărţii mele, Blues Made in Romania. Nu fiţi îngrijoraţi, următorul tiraj aşteaptă destinatarii la radu.lupascu@gmail.com.

Supranumite surorile mai mici ale fraţilor Allman, Rebecca şi Megan Lovell au format trupa Larkin Poe în 2010, iar numele este al stră-stră-stră-străbunicului lor, Larkin Husky Poe, un văr al celebrului scriitor, poet, editor şi critic american, Edgar Allan Poe. Au făcut cea mai bună impresie criticilor şi publicului exigent de la Glastonbury Festival şi au primit consacrarea în lumea artistică americană. După al patrulea album, Self Made Man, şi el intrat în topuri şi staţionat ceva timp pe locul întâi, Larkin Poe intră fulgerător în ascensiune şi porneşte în turnee mondiale. Felicit organizatorii pentru această alegere care ne-a încărcat pozitiv şi ne-a dat speranţe de schimbare. Cu cât vom avea mai mulţi artişti de mare valoare pe scenele bluesului din România, cu atât mai iute va creşte valoarea tinerei generaţii de muzicieni din zona bluesului, în special. Venind dinspre interpretarea Larkin Poe blues rock-ul va cuceri noi adepţi şi va face arc peste timp, când strămoşii Delta Bluesului nici nu se gândeau ce influenţă va avea muzica lor peste timp. Îmi pare rău de calitatea sunetului, nu a fost cea mai grozavă şi asta se pare că NU este vina sunetiştilor români. În fine, mai avem până la perfecţiune, nu mult, Brezoiul este totuşi pe drumul cel bun. Este bine, să ţinem cont şi de vârsta participanţilor majoritari în acest festival, la fel ca în toate evenimentele de blues de la noi din ţară.

Recitalul Ben Poole l-am ascultat din cortul de merchandise şi îl apreciez la superlativ, bucurându-mă totodată de venirea lui pentru autografe şi fotografii. Albumele lui se epuizaseră de mult, astfel că fanii, dar, în special, admiratoarele, au fost recompensaţi cu un shot de Jameson din partea lui Ben şi un autograf pe orice aveau disponibil… A fost cel mai dorit artist din festival care a trecut prin acest loc special amenajat pentru vânzări de CD-uri, vinyluri, tricouri, cărţi. Mulţumim, Alina!

A urmat ziua BETH HART şi la fel ca în precedenta, majoritatea prietenilor au sosit cu ceva timp înainte de intrarea în scenă a invitaţilor străini. Unii au prins puţin şi din recitalul hard rock al trupei Deep Waters, unde am remarcat cu toţii, exceptionala voce a lui Nicolas Fresard, un american cooptat în trupă după o selecţie riguroasă din peste 150 de solişti… Chitaristul Andrei Stratulat este tânăr promiţător, puţin cam indiferent vis-à-vis de ascensiunea neaşteptată a trupei sale, dar nu mă îndoiesc de viitorul carierei lui. Are un sfătuitor bun în trupă, cel mai bun organist român, Raul Kuşak, garanţia succesului oricărui band din care Raul face parte. La sunet a fost, nimeni altul, decât Gabi Pipaiu Andrieş, cel mai bun sunetist de la noi, care s-a ocupat şi de recitalul iubitului nostru Nuţu Olteanu.

Eric Gales, singurul artist de culoare invitat în festival, a susţinut cel bun spectacol de la Brezoi, de până acum. Îl văzusem recent, în martie, anul acesta, la Nottingham, într-un club de circa 400 de spectatori. L-a avut în deschidere pe rafinatul chitarist britanic Danny Bryant, care a încălzit perfect atmosfera pentru Eric şi trupa lui. Ştiu ei ce ştiu, iar publicul apreciază mult bunul mers al lucrurilor din organizare. Mai avem puţin până acolo, depinde şi de noi, toţi cei care iubim acest gen muzical, să punem umărul la consolidarea şi cristalizarea lucrurilor bune şi, bineînţeles, îndreptarea celor stânjenitoare.

Nu judec opiniile politice ale lui Eric, ci rămân doar la aprecieri laudative despre performanţa sa artistică, încă de neegalat în bluesul modern. Atât groove-ul, cât şi măiestria pentatonică, succedată de solo-uri ameţitoare, cimentează pentru ani buni, soclul de lider al generaţiei sale. Faţă de recitalul Beth Hart, foarte bun, însă nu la fel de senzaţional ca precedentele, Eric Gales cred că şi-a câştigat dreptul la încă o tură de Brezoi, la care, sunt convins că vor veni tot peste 10.000 spectatori. Alegerea zilei va conta în această opţiune. Nu am văzut şi auzit încă tot ce poate acest mare artist american.

“I asked Stevie Ray Vaughan for an autograph and he said ‘Only if you sign one for me first!’” (Eric Gales)

(va urma)

Radu Lupaşcu

10 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Vlad Mocănescu; 2. Mircea Joe Ruşi; 3. Gráinne Duffy – Radu Lupaşcu; 4. Popa Chubby – Radu Lupaşcu; 5. Samantha Fish; 6. Rebecca şi Megan Lovell; 7. Wayne Proctor, Steve Amadeo, Ben Poole – Radu Lupaşcu; 8. Radu Birişteică, Radu Lupaşcu, Gabriel Petric, Relu Călin.

Cel mai mare festival de blues al Europei de Est! (1)

Este foarte posibil ca, Open Air Blues Festival Brezoi – Vâlcea să devină, de la anul, (şi) cel mai important din acest univers multinaţional. Am reperat aici vorbitori din toate ţările vecine cu România, Serbia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, dar şi din Spania, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi, bineînţeles, Germania. La fel ca bluesul, Brezoiul lumii are povestea lui. Cu un început deosebit de promiţător, cu trupe româneşti de impact, cu trei ediţii la superlativ şi cu un entuziasm temerar, Mihai Răzvan Mitză Murgescu a pornit pe un drum (mai) puţin bătătorit, însă de viitor pentru fanii bluesului şi rockului de la noi. Între 19 şi 24 iulie a.c. s-a desfăşurat a patra ediţie, ce fusese programată iniţial în perioada 23 - 26 iulie 2020, timp de patru zile şi patru nopţi, şi apoi, reprogramată în anul următor între 20 şi 25 iulie. Nu a fost să fie nici atunci, însă a urmat ceva incredibil, greu de realizat:

“’Quinta roială’ a verii, sau a anului, la Brezoi, sau, ȋn România sau chiar worldwide, căci ceva similar nu s-a mai făcut şi este probabil irepetabil: Beth Hart - high five România! Pentru că nu am putut organiza anul acesta Open Air Blues Festival Brezoi 4th Edition, cu publicul său modest estimat la 10.000 de participanți, am transformat visul High Five ȋn realitate, ȋn ciuda tuturor provocărilor. Suntem acum la mai puțin de o lună distanță de a scrie, ȋmpreună cu Beth nu una, ci cinci pagini de neuitat din istoria evenimentelor live. Deci ne vedem la Brezoi, pe 12, 14, 18, 20 şi 22 August!” (mic extras din comunicatul evenimentului)

Contrar tuturor aşteptărilor, “maşinăria” organizatorilor de la Brezoi a pus la cale, în acea stare pandemică, mai multor manifestări văratice, din stiluri muzicale diferite, pentru gusturi şi generaţii distincte. În mare măsură, iniţiativa Summer Camp a reuşit şi publicul a supravieţuit spiritual epidemiei. Am fost prezent în mai multe seri ale Open Air Blues Festival Brezoi 3.5 RO Edition, numai cu artişti români (citiţi cronica mea, Blues la poalele Ţurţudanului, pe site-ul artasunetelor.ro, rubrica recenzii concerte, arhiva 2021), dar şi în una din serile unice High Five şi pot confirma starea de normalitate conservată prin aceste paleative de conjunctură.

Aşa cum aţi putut observa din cartea bluesului românesc, Blues Made in Romania, acest gen muzical are suficient de mulţi adepţi în toată ţara, şi ar putea fi mai bine reprezentat dacă s-ar dori acest lucru. Chiar dacă mă repet, trebuie să reamintesc că la radioul şi la televiziunea naţională, unde suntem plătitori de abonamente cu toţii, ar fi putut fi promovat cu râvnă şi propus tinerei generaţii ca alternativă a bunului simţ muzical, aşa cum este încurajat peste tot în lumea civilizată. În Olanda, la Grolloo, de exemplu, într-un sat de nici 900 de suflete, se adună fani din toată Europa pentru a vedea cele mai bune trupe de BLUES sau BLUES ROCK din toată lumea. Brezoi are această şansă şi sunt convins că după această ediţie, Mitză va putea alege cu şi mai multă chibzuinţă recitalurile protagoniştilor şi chiar va fi încurajat pe plan local şi naţional. Beleaua pandemică a făcut ca ediţia din acest an să nu poată beneficia de line-up-ul dorit iniţial de organizatori, trei nume importante ale bluesului mondial lipsind justificat: Ryan McGarvey, Laurence Jones şi Louis King.

Însă, mai sunt destule nume pe care organizatorii le pot selecta pentru anul următor şi mă gândesc doar la câţiva headlineri: Taj Mahal, Ry Cooder, Charlie Musselwhite, Walter Trout, Robert Cray, Gary Clark jr., Eric Bibb, Christone Kingfish Ingram şi neapărat, Keb’ Mo’. Pot face recomandări şi dintre români, în acest sens, fiind deosebit de utile, portretele muzicienilor şi ale trupelor din primele două volume ale cărţii mele, Blues Made in Romania. Trebuiesc luate în considerare şi două din experienţele negative ale acestei ediţii, prima fiind este ora de desfăşurare a evenimentului şi a doua, este legată de numărul trupelor angajate zilnic în recital. Cu un singur headliner străin sau maxim doi şi cu o trupă românească în deschidere, reuşita era mult mai bine conturată şi bucuria audienţei aşişderea. O garanţie 100%, aşa cum distinsul (nou) prezentator al festivalului de la Brezoi, Cătălin Ştefănescu, ne-a bucurat cu prezenţa lui. Cele cinci recitaluri zilnice au creat impresia de umplutură, de balast sau dacă vreţi, de „lanţ al slăbiciunilor”, un cusur fără leac, al multor creatori de festivaluri de blues şi jazz de la noi. Nu am să înţeleg niciodată această încăpăţânare cu care unii organizatori aleg (numai) anumite trupe din România pentru a deschide un festival şi mai mult decât atât, îi readuc sub alte nume în ediţiile următoare. Această meteahnă se întâmplă frecvent la Brezoi, Suceava, Focşani, Ghelari, Timişoara, Jimbolia, Galaţi, Dărmăneşti, Braşov, 2 Mai, Băile Tuşnad, dar nu şi la Gărâna, Sighişoara, Tulcea, Buzău sau Bucureşti (Urban Blues Fest). În concluzie, ora de începere a fost greşit aleasă, iar numărul de trupe trebuia drastic redus. Astfel, vor rămâne suficiente fonduri pentru definitivarea acelui cadru natural feeric, prin: reamenajarea spaţiului de desfăşurare al festivalului, eliminarea pietrişului şi a bolovanilor, afânarea solului şi plantarea gazonului, precum şi alte dotări pentru un minim de confort de concert (bănci, mese, umbrele). În fine, cred că Mitză a înţeles din afluenţa de spectatori, unde s-a greşit cu ordinea intrării trupelor în festival şi mai ales, cu alegerea firmei de sonorizare. Ca tot acest eveniment sa devină perfect  100 la sută, ca să ne bucurăm pe deplin de aceste frumuseţi naturale de pe Valea Lotrului şi ca oraşul Brezoi să devină epicentrul bluesului din România, organizatorii trebuie să ţină seama de aceste mici neajunsuri, să le corecteze din mers, să fie receptivi la doleanţele spectatorilor şi nu în ultimul rând, să discearnă bine progoniştii scenei.

În urmărul episod al cronicii mele, voi puncta pe zile, momentele artistice de mare ţinută artistică, deopotrivă cu unele remarci personale legate de desfăşurarea evenimentului. Până atunci însă, să nu uit să laud strădania Alinei de-a mulţumi pe toţi artiştii, de-a lega punţi solide de comunicare cu toţi cei aflaţi în backstage şi în preajma lui şi, mai ales, lui Mitză, pentru efortul depus de-a trece cu brio peste obscolul pandemic şi de-a reveni En fanfare, cu Toate pânzele sus, pe scena mare a bluesului de la noi. Lor li se datorează reuşita serii de joi, cea în care peste 10.000 de fani au revenit pentru Beth Hart, dar şi pentru noul Jimi Hendrix, cum este supranumit, Eric Gales. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă Eric şi Beth ar fi cântat vineri sau sâmbătă…

(va urma)

Radu Lupaşcu

1 august 2022

Kirkby-in-Ashfield, UK

Foto: Adrian Mociulschi, Radu Lupaşcu.

Legenda fotografii: 1. Scena Brezoi 2022; 2. Cătălin Ştefănescu; 3. Promoteri Blues Made in Romania; 4. Scriitori Arta Sunetelor;  5. Eric Gales; 6. Radu Lupaşcu şi LaDonna Gales; 7. Beth Hart.

Blues la poalele Tâmpei

Oraşul Braşov este cu cel puţin 200 de ani mai vechi decât Bucureştiul! Cu toate acestea, poziţia dominantă a capitalei noastre nu a dat roade în cultură, în arta sunetelor în special, în diversitate şi ofertă culturală pentru locuitorii ei. Aşa ar fi trebuit! Cum a reuşit Sibiul în 2007, de exemplu. Politicul a consumat tot ce-ar fi trebui investit în cultură, educaţie, infrastructură, spaţii verzi, igienizare etc. Nu avem nici măcar o sală modernă de concerte, de nivel european 2022. În ceea ce priveşte bluesul, Braşovul se poate lăuda cu două festivaluri de renume, în care acest gen muzical, puţin promovat în mass-media şi la televiziune, este deja consacrat. Transilvania Blues Festival (3 ediţii) - cu al său eveniment conex, aproape trimestrial, Transilvanian Blues Nights (15 ediţii!) -, şi Braşov Jazz & Blues Festival (10 ediţii). Au fost nenumărate nume din jazz şi blues în premieră naţională la Braşov, la Transilvania Blues în special, majoritatea au fost în premieră naţională, pentru care fani din toată ţara, inclusiv din Bucureşti!, le-au mulţumit direct şi întâmplările petrecute au fost consemnate în cronicile festivaliere, din diverse publicaţii, inclusiv în artasunetelor.ro, singura revistă muzicală fără sponsori, dedicată muzicii de calitate, care dăinuie.

Protagoniştii serii braşovene de blues, din 14 mai 2022, Greg Copeland şi Chris Wragg, se înscriu pe traiectoria ascendentă a succesului acestei iniţiative (private). Alin şi Vlad (La mulţi ani!), fermi iscoditori ai fenomenului bluesului de pretutindeni, au ales cu discernământ un duo de succes european, care a lansat în 2019 un album de nota zece, Deep In The B