Arta Sunetelor

 

SCENA ROMÂNĂ DE JAZZ ANTE- & POST-1989 (I)

Scena jazz 1 1.jpgIstoria jazzului nostru postbelic, până în 1989, a avut un caracter quasi-miraculos. Îmi amintesc cum, în timpul festivalurilor de la Costinești, când ne mai întâlneam pe la plajă cu protagoniștii, Johnny Răducanu își exprima adeseori uimirea că așa ceva era posibil. În timp ce societatea noastră se destructura sub acțiunea nocivă a totalitarismului, în enclavele unde genul se mai putea cânta live (pe lângă amintitul festival de pe litoral, existau și cele de la Sibiu, Brașov, Cluj, Iași, Timișoara, Galați, Satu Mare etc.) jazzul era interpretat cu dăruire și sinceritate. Evident, carențele de informare se resimțeau la nivelul întregii noastre societăți, însă muzicienii și spectatorii direct implicați făceau tot posibilul să le diminueze efectele. Ca atare, în 1983, când mi s’a cerut din partea redacției Jazz Forum (organul Federației Internaționale de Jazz, editat la Varșovia) să concep un panoramic al scenei române de jazz, nu m’am simțit deloc complexat. (Scena jazz 1 1)Aveam în minte excepționalele realizări ale „părinților fondatori”, din prima generație ce reușise să confere jazzului nostru un salutar caracter autohton: Richard Oschanitzky, Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, János Körössy, Dan Mândrilă, Marius Popp & comp. În acest domeniu, sincronismul estetic anvizajat de Eugen Lovinescu s’a manifestat oarecum de la sine, în pofida prohibițiilor din sinistra epocă stalinistă. (Scena jazz 1 2)De altfel, dacă în statele ce urmau să devină nucleul UE jazzul era supus unui proces ceva mai estompat de „europenizare”, în schimb în Scandinavia, Iberia sau țările central-estice de pe Vechiul Continent se re-afirmau trăsături originale, nutrite din surse ce-i inspiraseră cu câteva decenii în urmă pe Edvard Grieg, Alexander Scriabin, Manuel de Falla, Jean Sibelius, Igor Stravinsky, Antonín Dvořák, Karol Szymanowski, George Enescu, Béla Bartók, Leoš Janáček, Serghei Prokofiev, Dmitri Șostakovici ș.a.m.d.

Odată cu recucerirea libertății de expresie, tot ceea ce fusese perceput ca fruct interzis a fost asaltat și exploatat la maximum. Paradoxal, jazzul ajunsese să aibă la noi o expunere în mass-media cel puțin egală, dacă nu superioară (proporțional!) celei din țările occidentale. Festivalurile de jazz proliferau, iar – în flagrant contrast cu asceza din anii 1980 – ele erau promovate și chiar înregistrate de către posturile radio-TV, aflate în creștere exponențială. Pe de altă parte, la fel de rapid ca în fotbal, a început și hemoragia de talente muzicale.

Scena jazz 1 2.jpgJudecând din perspectiva celor trei decenii post-totalitare, aș enumera printre câștiguri, în primul rând, abundența festivalurilor. Deși etern bântuite de aprehensiuni financiare, unele dintre ele au atins cote valorice compatibile cu criteriile de maximă exigență. Aci rolul directorilor-fondatori s’a dovedit a fi decisiv. Arhetipală în acest sens rămâne devoțiunea cu care regretatul profesor Nae Ionescu re-inventase și consolidase, între 1974-1991, festivalul de referință de la Sibiu (după primele trei ediții, ținute la Ploiești în condiții confuze). În consens cu acel radios model au acționat mai apoi Marius Giura, la edificarea Festivalului de la Gărâna, Sergiu Doru la Castelul Bran, Cristian Moraru la Biserica Lutherană din București, Johnny Bota la Filarmonica din Timișoara, Anatol Ștefăneț la cea din Chișinău, echipa ARCUB în centrul capitalei, Maria Pușcaciu și Michael Crețu în frumosul Teatru Maria Filotti din Brăila, Silviu Scrob cu Festivalul Mozaic de la Sibiu etc. Deși de o anvergură valorică mai redusă, nu pot fi ignorate succese punctuale înregistrate la Iași, Brașov, Cluj, Satu Mare, Tulcea, Baia Mare, Târgu Mureș, Ploiești, Oradea, Craiova, Vama Veche, Miercurea Ciuc, Deva, Focșani, sau chiar în locații improbabile, de genul Smida sau Sângeorz Băi etc. Cum era de așteptat, și activitatea concertistică a cunoscut un avânt, animată fiind de impresari precum Voicu Rădescu, Alex Vasiliu, Gavril Țărmure, Valerian Mareș, Dragoș & Răzvan Bâscă, Mircea Streit, Dan Hornoiu, Jenny Brăescu, Ciprian Moga, Simona Maxim, Gheorghe Molnar, Vlad Mateescu, Bogdan Roșca, Mircea Buteanu, Alexandru Șipa, Simona Giura, Simona Hodoș, Claudia Both, Lucian Sabados, Jozsef Demeter, George Staicu. E plăcut de știut că lista acestora poate continua…

Un al doilea element pozitiv, prin comparație cu situația anterioară anului 1990, este apariția unor nuclee de studiere a jazzului la nivelul învățământului superior muzical. Cum era de așteptat, ele ființează sub benefica egidă a instituțiilor de specialitate din București, Timișoara, Iași, Cluj. În pofida precarității resurselor material alocate acestor mici „claustre”, acolo s’au format/perfecționat numeroși muzicieni dedicați genului. În fond, conform habitudinilor locale, totul a fost posibil prin devoțiunea câtorva oameni dispuși să-și dedice energiile unui nobil scop. Am publicat deja în Arta Sunetelor o relatare despre cum s’au petrecut lucrurile la Cluj, dar e plăcut să-mi reamintesc: Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima a beneficiat, în ultimii ani ai secolului trecut, de atitudinea deschisă spre noi orizonturi estetice a rectorului Alexandru Fărcaș și a echipei sale. Avusesem onoarea de a fi cooptat într’un grup consultativ, menit să argumenteze modalitățile prin care putea fi atins dezideratul includerii jazzului în programa universitară. Pe lângă vechi combatanți ai vieții jazzistice clujene – dr. Ion Pitty Vintilă, Iosif Viehmann (fondatorul Clubului de Jazz de la Casa de Cultură a Studenților), prof. Grigore Pop (șeful catedrei de percuție de la Academia de Muzică), Stefan Vannai (liderul big band-ului celor mai tineri muzicieni, Gaio, fondat în 1982 și activ până în zilele noastre) ‒ la reuniunile preliminare au participat și doi dintre principalii corifei ai jazzului bucureștean și național, Florian Lungu și Mircea Tiberian. Prin acțiunea concertată a comilitonilor din acel conclav (cărora li s’au alăturat compozitorul Cristian Misievici și pianistul Alex. Melac), reveriile noastre au devenit realitate: Modulul de Jazz fu inaugurat la Cluj în anul 1997. Sub asemenea onorante auspicii am reușit să-mi încep Cursul de Estetica Jazzului, pe care l-am susținut, cu consecvență transilvanică, până la izbucnirea pandemicei pandalii din 2020 (scriu textul de față chiar în perioada de claustrare impusă de autorități, absolutamente antagonică spiritului jazzistic). Grație conduitei comprehensive a urmașilor în funcția de rector ai regretatului domn Fărcaș – autenticii oameni de muzică și de bine Aurel Marc, Adrian Pop și Vasile Jucan ‒ această structură, pe cât de mică (și de subfinanțată) pe atât de inimoasă, și-a continuat activitatea până în prezent. În ultimii ani i s’au alăturat înzestratul compozitor-dirijor Răzvan Metea, fondator al orchestrei Bigg Dimm a'Band, și versatilul pianist-improvizator-lector Dima Belinski. În cazul celorlalte centre ale învățământului nostru de jazz, rolul fondatorilor s’a dovedit a fi decisiv: Mircea Tiberian la București, Romeo Cozma la Iași și Johnny Bota la Timișoara. Cel din urmă a reușit chiar să înființeze o eroică primă Facultate de Jazz, numită Richard Oschanitzky (în cadrul Universității private Tibiscus din capitala Banatului), care a funcționat timp de câțiva ani la începutul secolului XXI.

Scena jazz 1 3.jpg

Virgil Mihaiu
7 mai 2020

Legenda foto: 1. Cvintetul de jazz București - solistă Aura Urziceanu; Richard Waldemar Oschanitzky; 3. Eugen Gondi.

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Ordean 45 de ani.jpg

Afis_Tusnad 2021.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg