Satul românesc, între trecut și viitor

Grație unui fiu al zonei Tătărăștii de Jos, Ion Pecie, am participat de Ziua Națională la dezvelirea unui monument închinat eroilor din acest sat căzuți în cele două războaie mondiale și la lansarea unei monografii dedicate satului, scrisă de Ion Pecie și o echipă de colaboratori, cu care a mai realizat anterior monografiile satelor Tătărăștii de Sus, Udupu (unde e născut el), Dobreni și Siliștea-Gumești, cărți sponsorizate de el, în calitate de om realizat ca inginer în domeniul petrolist (firma Chimoil).

Ziua a fost frumoasă, soarele a strălucit pe cer, după un debut al zilei ploios. Mulțime multă, oameni din localitate și din localitățile învecinate. Acolo am întâlnit și oameni din Siliștea-Gumești, satul lui Marin Preda aflat în apropiere. Mi-a făcut plăcere să-l reîntâlnesc pe Ion Gheorghe, fostul primar, și pe Dorel Petrescu, activistul cultural al satului, amândoi participanți la realizarea fimului meu Credința lui Moromete, atunci când am filmat la Siliștea, în vara anului 1998, cu țărani autentici în rolul personajelor moromețiene, Ilie Moromete, Catrina, Achim, Nilă, Bălosu și celelalte personaje, jucate excelent de țărani, așa cum povestesc în romanul Urmașii Moromeților, pe care l-am prezentat la lansare, cu scopul să-i anim pe moromețienii de acasă, și să facem un eveniment și la Siliștea-Gumești. Am prezentat filmul pe tot pământul, numai la Siliștea, nu. Am întâlnit moromețieni la Tel Aviv, Londra, Madrid, Lisabona și chiar la New York. Moromeții de azi le-au luat urma lui Achim și Nilă, dar s-au dus mult mai departe de București. Ei sunt în stare să ajungă și pe lună, dar cine mai are grijă de sat, de rădăcini?

Sigur, o cale să nu ne pierdem memoria este filmul documentar, este cartea, este Monografia. Am cunoscut locuri în țară care erau ocupate de străini fiindcă localnicii nu puteau dovedi că sunt moștenitori din moși-strămoși. Nimeni de la ei nu a avut cultul documentelor, să le păstreze, să le adune în lada satului. Când am colaborat cu unchiul meu, pr. Vasile Modorcea, și am făcut monografia locului de unde îmi trag rădăcinile, din Țara Făgărașului, și i-am dat-o lui Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardelului, el l-a chemat pe pr. Mircea Păcurariu și i-a spus să o transmită preoțimii, să fie model pentru ei, dând poruncă să nu fie sat să nu aibă o monografie. Preoții sunt primii chemați să facă monografii, care sunt documente nepieritoare ale unui loc. Ele sunt la fel de importante ca istoria. Iată ca acest lanț de sate, pe care le-am pomenit, are monografii, care se datorează nu unui preot, ci un fiu al locului, mare sufletist, mare român, Ion Pecie, care așteaptă de la țărani noi documente, ca să continue munca, să îmbunătățească monografiile. E o emulație extraordinară datorită acestui om cu nume de pecete, cum puține sate din România se pot lăuda că au.

Prin el, m-am bucurat că m-am reîntâlnit cu Moromeții, toți din zonă se mândresc că-s Moromeți – și e sigur că fiecare este un mic Marin Preda, așa cum este însuși Ion Pecie, a cărui Enciclopedie a umorului poate fi socotită o proză insolită, oricum, romanul Moromeții nu se năștea fără ei -, și i-am văzut și aici cât sunt de moromețieni, puși pe brimade și veselie, pe joc și cântec. O atmosferă cu adevărat țărăneacă, așa cum o descrie Rousseau în utopia sa ante-moromețiană.

Moromeții pe care i-am întălnit la acest eveniment, o sărbătoare de 1 decembrie, sunt simbol al țăranului român, veseli, plini de viață, săritori, foarte vii întrutotul și foarte frumoși.

I-am privit de la înățimea mesei de prezentare și i-am întrebat, sunteți o mândrețe de oameni, arătați ca în zilele fericite ale istoriei voaste, așa cum reiese din Monografie, o istorie veche, cu rădăcini pe care nu le poate clinti nimeni, oricum, aveți asigurat faptul că ungurii nu pot revendica acest ținut!, dar atunci cum se explică imaginea tristă a satului vostru, de parcă a fost părăsit? De fapt, toate satele de la Corbii Mari și pănă aici, pe unde am venit, ca printr-un labirint, arată amarnic, ca abandonate, rar dacă vezi o casă zidită din nou sau reparată, totul pare a fi în paragină, cu drumuri ca vai de lume, fără indicatoare, nu cred că pe pămînt există un peisaj mai amărât! Aceasta este zonă UE? Cine au fost deputații sau senatorii de Teleorman, care au jecmănit aceste sate, ca fantele cu grațierea, care acum e după gratii (de la Gratia), dar n-au fost în stare să pună un indicator de drum?! Satele europene aratată ca niște mici orășele, ca niște localități-satelit ale marilor orașe. Cea mai recentă experință o am de la Frankfurt am Main, unde locuiesc circa 60 000 de mii de romani. Nu de mult, societatea lor, CROM, m-a invitat să prezint filmul Brâncuși – cioplitorul de suflete și le-am cunoscut multora viața și traiul în aceste localități-satelit ale Frankfurt-ului. Vor fi vreodată Tătărășii de Jos sau de Sus, Siliștea, Lada, Negreni, Obârtu, Slăvești și toate satele învecinate niște oaze de civilizație?

Nu vor fi, mi-a spus și primarul Aurelian Neagoe, fiindcă satele noastre sunt părăsite de tineri și noi nu avem soluții/mijloace cu ce să-i țineam pe loc. Ei pleacă. Tinerii n-au ce munci aici, iar cei bătrâni n-au pentru ce să-și mai repare casele, fiindcă nu mai are cine le locui.

Americanii au o vorbă, Winners have solutions, losers problems / Învingătorii au soluții, învinșii probleme. Românii din Tătărăști au mari probleme. Dar ei le înving. Cu ce? Cu distracția. Se distează în stil manelist. Și din nou m-am întrebat, cum e posibil ca un loc cu o asemenea tradiție istorică și folclorică să adopte manelismul? I-am cerut șefului orchestrei să cânte o melodie de-a locului, din Tătărăști, să plec în mine cu rădăcinile sonore ale acestui ținut, dar nu a fost în stare. Măcăr o cântare din Siliștea-Gumești, am adăugat. Nimic. Cică muzica locului se cânta la cobză. Colosal! Unde este cobzarul din Tătărăști, bătrânul cobzar?! În poveștile pentru adormit copiii.

Înainte, pe vremea lui Anton Pann și mai încoace, fiecare sat din România avea orchestra lui și o formație de dansuri, cu jocurile lui specifice. Chiar și portul, distinct, de la sat al sat, cum era la noi, în Țara Făgărașului. Unde mai există azi acest specific? A dispărut. O orchestră, ca aceea din Tătărăști, cântă în tot locul, în toate satele același repertoriu. Muzica are un mare rol, să mențină identitatea unui loc. Dar manelismul distruge identitatea, o alterează, oamenii de colo sunt la fel cu cei de dincolo. Sigur, există și plăcerea imitațiilor. Unele melodii sunt universale, precum o piesă foarte populară în Bucovina Cântă cucul, bată-l vina. Pe care l-am auzit cântat și de soliști aleși ai neamului, ca Adrian Naidin și Grigore Leșe, dar și de orchestra din Tătărăști. Tot a fost ceva. Dar nici măcar Zaraza n-o știau acei lăutari, dar au știut, în schimb, o melodie din Șatra lui Loteanu. A apărut și o grăsulie blondă care a cântat numai manele, adică timp de 30-40 de minute a cântat aceeași melodie, deși orchestra se mai oprea, chipurile să treacă la o altă melodie. Dar era aceeași. Iată o definiție a manelelor, cântece otova, toate seamănă între ele, sunt un lung și plictisitor lălăit. Păcat că a lipsit Băsescu. El ar fi hâhâit, iar lelița durdulie ar fi lălăit. O hâhâială lălăită, ceva de antologie a umorului.

Nu-i de mirare că românii sau tinerii cu pretenții părăsesc aceste locuri. Am primit deci un răspuns la întrebarea mea, această realitate palpabilă. Răspunsul este acest mod de distracție. Sunt neîntrecuți în petrceri, în dans și câtec. Și mai ales în glume fără asemănare. Sunt o comoară folclorică. La o astfel de petrcere poți aduna cât pentru o culegere de folclor. Eu am adunat și o caricatură, de fapt, m-am ales cu un desen caricatural, pe care mi l-a făcut un fost ambasador, care m-a văzut ca un vampir și a scris sub desen „Modorcea cel rău”. Oi fi din familia domnitorului Mihnea cel Rău, fiul lui Dracula? Pe lângă acest domn ex-ambasador, însoțit de o poetă-medic, sigur, poeziile ei te vindecă la rană, erau acolo și alte personalități, ca sculptorul Chifu Panaite, autorul Căruții cu paiațe din fața Teatrului Național, născut chiar în Tătărăștii de Jos, deși pe interent e dat ca fiind născut în Siliștea-Gumești, oricum, el mi-a spus că n-a mai recunoscut locul unde a văzut lumina zilei, apoi alți mulți oaspeți din afară și dinlăuntru, ca un fost general îmbrăcat ca un apaș, ingineri, profesori, politicieni, poate și urmași ai vechilor moșieri sau boieri teleormăneni, lume bine ghiftuită și frumos îmbrăcată.

Dar dacă ieșeai din casa-salon unde a avut loc petrecerea, nimereai direct pe drumuri desfundate, nămoloase, pe străzi neluminate, într-o lume soră cu bolgiile dantești, cum arată vechiul SMA părăsit. Românii care nu mai au ce pierde se descurcă, sunt veseli, fac politică, politichia le este a doua natură, toți fac din locul unde stau taifas, ca la „Fierăria lui Iocan”. Perfect. Dar ce se întâmplă cu copii, cu viitorul? Viitorul e al lor, pleacă, n-avem nici o grijă în privința asta, zic ei. Sigur, statistica e clară. În timp ce populația unei zone atât de vechi a scăzut la circa 3 mii de locuitori, numai în zona Frankfurt, cum am spus, se află 60 de mii de români. Ministerul Românilor de Pretutindeni ne dă cifra de 9 milioane de români plecați. Acesta e viitorul? În loc să fim stăpâni la noi acasă, suntem slugi pe la străini!

Eminescu a spus un  mare adevăr: „De vrei viitorul a-l cunoaște, întoarce-te în trecut”. Trecutul este glorios la români, viitorul și mai glorios (fiindcă nu există, e deja pierdut), dar ce facem cu prezentul? Noi trăim în prezent. Prezentul este viața pe care ne-o trăim în chin, udat cu petreceri. Este distracția o consolare la greu? Adevăr valabil pentru mai toate satele din România. Țara Făgărașului, ca un paradis, ca o poiană a narciselor, pe unde a pășit Apostolul Andrei, cu zeci de sate mândre odinioară, înfloritoare, este acum depopulată, jumătate dintre locuitori și-au părăsit căminul. Nu e sat românesc să nu aibă un trecut măreț și un viitor luminos, numai prezentul îl îneacă. Fiindcă între cele două extreme stă un cuvânt nemilos, ca un satâr: nemunca, așa cum îmi spunea un moromețian tătărășan, care mi-a evocat ce sat era odată Tătărăști, unde el a copilărit.

Am blazon boieresc, spunea. Ce generație a fost generația mea și a lui Ion Pecie! Nu străinii sunt de vină pentru ce se întâmplă, așa cum croncănesc cei de la putere, ci noi, românii, noi ne-o facem cu mâna noastră. Noi suntem vinovați de tot răul care ni se întâmplă. Credeam că dacă suntem în UE, totul se rezolvă de la sine, va fi un rai, toți câinii vor avea covrigi în coadă. Și ne-am pus pe tânjeală. Am așteptat să ne cadă para mălăiață. Și nu ne-a căzut. Ne-a căzut blazonul. În loc să punem mâna pe baros, facem politică. Toată ziua, de dimineață până seară. Cauza a ceea ce vedeți, domnule, a pustiirii, este nemunca.

Să încheiem totuși pe un ton optimist, căci e vorba de Ziua Națională, și să spun că aici, la Tătărăști, s-a cântat și dansat cu aplomb Hora Unirii, dar și alte cântece ale momentului, cum ar fi Feliz navidad / Crăciun fericit, celebrul șlagăr-colind al lui José Feliciano, un chitarist puertorican, care a lansat acest cântec în 1970, dar care a devenit acum hit și pe malurile Dâmboviței, cântat, iată, și la Tătărăști cbiar de Ion Pecie, cu un remarcabil talent, ca voce și mișcare, mi-a amintit de stilul jucăuș al actorului Sebi Ștefănescu, deși nici apropierea de Ion Dichiseanu nu ar fi exagerată. Să-l vedeți pe Ion Pecie cum cântă Feliz navidad, mult mai bine, nu întâmplător amicii îi spun Jimmy, mult mai plăcut decât soliștii de la Târgul de Crăciun din Piața Constituției, care ne vor asalta din nou cu acest șlagăr. Îl vor cânta toată luna decembrie.

Nu pot însă să nu mărturisec că mă așteptam la o minune, să-l văd venind pe un cobzar al locului, ca un aed, un fel de Homer al Moromeților, în contrast cu orechestra manelistă, care să fi cântat o baladă sau un colind vechi și de demult, așa cum mi s-a întâmplat odată la Botiza, atunci când făceam filmul Crăciun în Maramureș și am cules un astfel de colind. Poate altă dată. Țăranii din Tătărăști însă pot spune că au sărbătorit Ziua Națională în stil moromețian. Iar dansul și cântul îi fac să uite cum trece timpul. Până când timpul n-o mai avea răbdare.

Grid Modorcea, Dr. în arte
3 decembrie 2019

Foto: Genu Ariseanu