Arta Sunetelor

 

Woodstock 50: declasificarea (partea a 3-a)

Woodstock 1969 în sunet și imagine

Discografia

Un festival în aer liber, în care factorul uman nu are nici o putere să influențeze manifestările naturii, trebuie să asigure condiții măcar pentru protecția artiștilor aflați pe scenă. Publicul trebuie și el să fie pregătit pentru a înfrunta provocările extreme - ploaie ca la Woodstock, căldură sufocantă ca la Atlanta, înghesuială, hrana insuficientă, coadă la toaletele ecologice, la cabinele telefonice, dar presupunem că spectatorii își asumă aceste neajunsuri pentru a se bucura de mesajul muzicii și de atmosfera specială a unei manifestări de asemenea calibru. Dacă la Woodstock, în ciuda unui număr de spectatori la care organizatorii nu s-au așteptat nici în cele mai optimiste scenarii, lucrurile au decurs într-o atmosferă dominată de o energie pozitivă care a anulat orice tentativă de agresivitate, la Altamont a fost invers, parcă un vânt rău a bătut peste mulțimea venită să se bucure de muzică. Un om a fost ucis în fața scenei, dar această tragedie a fost remarcată doar de cei aflați în preajmă, fiindcă nu cred că toți cei cca. 300.000 de spectatori au aflat imediat ce s-a petrecut. O mare parte dintre ei au văzut însă gesturile provocatoare ale oamenilor de ordine din Hells Angels urcați pe scenă pentru a-i proteja pe artiști, dar care păreau mai degrabă dispuși să-i pună și pe aceștia la punct. Marty Balin, solistul vocal de la Jefferson Airplane, care a încercat să-i alunge de pe scenă, a încasat-o zdravăn de la mai mulţi îngeri: ”m-am trezit cu tatuaje de cizme pe tot corpul“. Există înregistrări filmate, mărturii ale tensiunilor de pe scenă care s-au propagat și în public. Le puteți vedea în filmul Gimme Shelter lansat pe 6 decembrie 1970, un documentar realizat de frații Albert și David Maysles împreună cu Charlotte Zwerin despre turneul american al grupului The Rolling Stones pentru promovarea albumului Let it Bleed, încheiat cum nu se poate mai nefericit la Altamont. Nu e de mirare că cei de la Grateful Dead care au văzut multe în numeroasele lor apariții publice, au refuzat să urce pe scenă. E greu de explicat nivelul ridicat de agresivitate care a provocat distrugeri și daune materiale și care a dat apă la moară celor care acuzau muzica rock că este vinovată de izbucnirea unor asemenea tensiuni negative. La Altamont natura fost pașnică, n-a plouat și nici vântul n-a bătut!

Dincolo de muzică și de interpreții ei, avantajul filmului este că poate surprinde pentru posteritate atmosfera unei manifestări și a condițiilor în care s-a desfășurat. Munca operatorilor nu este de loc ușoară, fiindcă sunt implicați direct în eveniment și depinde de condițiile concrete în care lucrează. Cum spuneam, la Woodstock natura a fost schimbătoare, a fost furtună și ploaie, s-a filmat noaptea în condiții de iluminare improprie și de aceea o parte din materialul filmat n-a putut fi folosit la montaj, chiar dacă pe scenă se aflau nume de calibru.

Woodstock the definitive 50.jpg

Situația se schimbă atunci când vine vorba despre înregistrările audio. Atîta vreme cât artiștii performează pe scenă și sunetul este controlat de sistemul de monitorizare, starea vremii nu are importanță, ba chiar poate crea o atmosferă tonică, dacă ascultăm Crowd Rain Chant, invocația publicului pentru oprirea ploii continuată de grupul Santana cu magistrala Soul Sacrifice. Condiția este să fii așezat comod într-un fotoliu și nu ud până la piele pe un câmp undeva în America rurală. Tot ce s-a întâmplat între 15 și 18 august 1969 pe scena de la Woodstock – muzica, anunțurile organizatorilor, cuvintele adresate de Sri Swami Satchidananda și de Max Yasgur, fermierul care a pus la dispoziție terenul pentru festival, a fost înregistrat pe bandă audio, fapt confirmat de lansarea pe 2 august 2019 a box-set-ului Woodstock – Back To The Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive, care conține 38 de CD-uri audio. Tocmai acest interval de timp, 50 de ani pentru ca înregistrările integrale să ajungă la public, mi-au sugerat titlul Woodstock 50: declasificarea. Explicația logică rămâne legată de posibilitățile tehnice și financiare care au evoluat foarte mult din 1970 încoace. Tehnologia actuală a permis această monumentală realizare: 38 de CD-uri care cuprind tot ceea ce s-a înregistrat acum 50 de ani. În 1970, singura posibilitate de a multiplica aceste înregistrări era copierea pe disc LP în sistem analog. Discul de vinyl de 12 inch / 30 cm și viteza de 33 de turații/min pe care noi îl numim LP, a fost o invenție hotărâtoare pentru evoluția industriei muzicale începând cu anii ‘60 mai ales, cu o capacitate de stocare de cca 23 de minute pe fiecare față. Cine și-ar fi permis în 1970 să pună tot festivalul pe discuri LP și cine ar fi cumpărat atunci așa ceva ? Așa că s-a ales soluția cea mai la îndemână: cineva să-și asume realizarea unei selecții și să devină producătorul discului. Acest “cineva” se numește Eric Blackstead şi nu se ştiu despre el prea multe amănunte. Joe Moss, leaderul şi bateristul grupului Joe Moss Band din Montclair, New Jersey,care interpreta cover-uri după The Beatles, confirmă că Eric a fost membru în grupul său în perioada 1965-1966, alături de un alt instrumentist notabil, Ozzie Ahlers, talentat chitarist, vocalist şi pianist care a cântat mai târziu cu Van Morrison, Jerry Garcia și Craig Chaquico. Numele lui Eric Blackstead este strâns legat de producţia şi remixarea celor două albume discografice, Woodstock (Music From The Original Soundtrack And More) din 1970 şi Woodstock Two din 1971. În 2012, cele două albume au fost remixate tot de el pe un dublu CD, Woodstock (Music From The Original Soundtrack And More) / Woodstock Two. Se mai știe că, alături de Alex Cooley, un personaj împlicat în promovarea Festivalului Atlanta Rock, supranumit “the unofficial mayor of Atlanta music”, a contribuit la organizarea singurului festival rock din Puerto Rico, Mar Y Sol Pop Festival, desfășurat lîngă localitatea Manati între 1 și 4 aprilie 1972, cu o reputaţie la fel de proastă ca şi Altamont, marcat de mai multe decese pe plajă şi o crimă.

Pentru a rezolva problema sonorizării festivalului, a fost solicitat inginerul Bill Hanley, care a conceput un sistem audio suficient de puternic pentru un număr estimat de maximum 200.000 de spectatori. Realitatea a depăşit cu mult estimarea iniţială, fiindcă la faţa locului au ajuns cca. 500.000. Hanley a instalat 16 boxe Altec proiectate special de el, echipate cu difuzoare JBL, pe două turnuri de schelă înalte de 21 de metri, fiecare cu două platforme suprapuse, echipamentul de amplificare fiind alimentat de trei transformatoare care produceau un curent de 2000 de amperi. Amplificatoarele McIntosh MC3500 în număr de 20, erau cele mai multe pe tuburi şi câteva de generaţie mai nouă, pe tranzistori. Pupitrul de mixaj a fost instalat pe o platformă aşezată la cca. 75 de metri de scenă, de unde se putea controla scena şi mixajul sunetului prin intermediul grupului de boxe de pe platforma inferioară a turnului din stânga ei. Într-o remorcă din apropiere au fost instalate două magnetofoane de studio Scully pe opt piste care au înregistrat întreg festivalul. Benzile înregistrate atunci au constituit baza realizării celor două albume discografice de către Eric Blackstead şi au asigurat şi sunetul pentru coloana sonoră a filmului Woodstock. De aceea era îndreptăţită specificația Recorded By Hanley Sound, Inc. de pe coperțile lor. Ca producător, Eric Blackstead s-a văzut pus în situaţia de a alege materialul muzical ce urma a fi transpus pe disc. S-a convenit ca să fie imprimat pe un triplu LP în urma analizei costurilor de producţie, un format care permitea un tiraj important, la un preţ pe exemplar care să nu sperie cumpărătorii şi care să pună în evidenţă cele mai semnificative momente muzicale de pe scenă.

Ziua întâia

În cele trei zile (muzicale, nu calendaristice), 15/16, 16/17 și 17/18 august, pe scenă au urcat 32 de artişti şi grupuri. Prima zi a fost alocată muzicii folk. Capul de afiş era Joan Baez, pe listă urmând Tim Hardin, Arlo Guthrie, Sweetwater, The Incredible String Band, Ravi Shankar, Bert Sommer şi Melanie. Lista a fost completată şi cu Sly & The Family Stone, ca o avanpremieră la programul rock al zilei următoare, sâmbătă 16 august. A fost stabilită şi ora de începere, 16.00. Cazarea interpreţilor s-a făcut în motelurile Holiday Inn şi Howard Johnson aflate la câteva mile distanţă de locul desfăşurării. Din cauza aglomerării traficului auto, organizatorii au contractat serviciile unei firme de elicoptere pentru a-i transporta pe interpreţi şi echipamentele lor în apropierea scenei. Acestea au sosit însă târziu. Unul cu patru locuri a aterizat în sfârşit, dar după ora 16.00. Situaţia impunea prezența pe scenă a unui singur interpret care nu era condiționat de echipament special de amplificare. Michael Lang avea de ales între două nume: Tim Hardin, care se învârtea prin spatele scenei, sau Richie Havens care părea pregătit. A fost ales Richie Havens. Trei zile de pace şi muzică au început în sfârşit la ora 17.07, Richie Havens deschizând festivalul în locul grupului Sweetwater, blocat undeva în traficul infernal de pe drumurile care duceau spre locul de desfăşurare. Acompaniat de percuţionistul Daniel Ben Zebulon, şi de chitaristul Paul “Deano” Williams, a încercat să coboare de pe scenă după ce şi-a epuizat repertoriul, dar a trebuit să se reîntoarcă fiindcă nici unul dintre artiştii trecuţi pe listă nu sosise încă. În sfârşit, spre uşurarea artistului care, aflat pe scenă de peste două ore şi care improviza la nesfârşit pe Freedom, adaptarea pe moment a cunoscutei melodii negro spiritual Motherless Child, a aterizat un elicopter mare al armatei care aducea întăririle mult-aşteptate. Un elicopter al armatei ? “Da”, a răspuns Havens. “A fost singurul disponibil. Dacă n-ar fi fost armata, probabil că festivalul n-ar mai fi avut loc”. Deci armata a salvat prima zi a unei manifestări care era împotriva războiului ? “Noi nu aveam nimic cu militarii”, a spus Havens. „Eram doar împotriva războiului”. Gurul indian Satchidananda Saraswati a adresat şi el o invocaţie pentru ca festivalul să se desfăşoare în pace şi armonie, după care au urcat pe scenă rând pe rând octetul rock Sweetwater din Los Angeles în frunte cu solista Nanci Nevins, folkist-ul, compozitorul şi actorul new-yorkez Bert Sommer, Tim Hardin acompaniat de un grup de cinci instrumentişti, deja cu cinci LP-uri înregistrate până în 1969, chiar la miezul nopții muzicianul indian Ravi Shankar în formulă de trio (care a avut parte și de ploaie), Melanie, care a urcat cu mult curaj pe scenă în timpul furtunii în locul grupului britanic Incredible String Band, ea fiind una dintre cele trei artiste feminine care au apărut solo pe scena festivalului, Arlo Guthrie, acompaniat şi el de 3 instrumentişti, între ei cunoscutul baterist de jazz Paul Motian şi în final, Joan Baez împreună cu ghitariştii Jeffrey Shurtleff şi Richard Festinger, care a încheiat recitalul cu We Shall Overcome pe 16 august după ora 2.00 dimineaţa. Apoi timp de trei ore a plouat cu găleata. Cum spuneam, o treime de festival dominată copios de muzica folk. După recitalul lui Melanie, organizatorii, depăşiţi de numărul mare de spectatori care soseau şi nu mai puteau fi controlaţi la intrare, au anunţat la microfon, prin vocea lui John Morris: „It’s a free concert from now on”.

Woodstock tickets.jpg

Sâmbătă 16 august până la ora 12.15, publicul a executat program de voie. Spectatorii au dormit, au mâncat, au socializat, unii dintre ei s-au scăldat în iazul de pe proprietatea lui Max Yasgur. Bert Feldman, istoricul evenimentului, s-a trezit în situaţia de cenzor. Treaba sa era să se asigure că pe transmisia televiziunii naţionale nu vor apărea scene de nuditate frontală, fiindcă cei aflaţi la scăldat îşi lăsaseră costumele de baie pe mal. Stătea între iaz şi camerele de televiziune, cerând tinerilor să se acopere. Afară era destul de cald, 27 grade şi a reuşit cu greu să se facă ascultat.

Ziua a doua

Ziua a doua a început la ora 12.15 cu un recital de 40 de minute al grupului Quill, un cvintet de rock psychedelic şi art rock originar din Boston. Primit cu entuziasm de cei cca. 400.000 de spectatori, din păcate niciuna dintre cele patru compoziţii nu a apărut în filmul lui Wadleigh. Grupul a fost filmat, dar o eroare tehnică a făcut ca imaginea şi sunetul să nu poată fi sincronizate. De aceea materialul video a fost compromis pentru film, dar problema a fost rezolvată la timp pentru grupul Santana, a cărui apariţie în film a însemnat de fapt trambulina spre recunoaşterea internaţională. Această defecţiune a adus pe scenă un moment neprogramat. Organizatorii trebuiau să repare defecţiunea, dar The Woodstock Nation nu putea fi privată de muzică. Maestrul de ceremonii Chip Monck l-a acostat pe Country Joe McDonald, i-a pus o chitară acustică în mână şi l-a împins pe scenă. A urmat un recital de aproape o oră, încheiat cu celebra sa compoziţie din 1967 The "Fish" Cheer/I-Feel-Like-I'm-Fixin'-to-Die Rag, o satiră plină de umor negru, un cântec de protest împotriva războiului din Vietnam. Echipa de filmare nu avea la dispoziţie suficientă peliculă pentru a-i prinde pe toţi protagoniştii. Aşa că Wadleigh a încercat să obţină lista cântecelor şi ordinea în care urmau să fie interpretate. El căuta în primul rând cântecele cu mesaj anti-războinic, care vorbeau despre divizarea societăţii, mai puţin pe cele care aveau ca temă dragostea. Dar artiştii, una hotărau în culise fiindcă pe scenă nu mai respectau ordinea. De aceea camerele n-au mai prins începutul lui Fish Cheer. Când McDonald a ieşit la microfon strigând Gimme an F în uralele mulţimii, Vadleigh tocmai îşi încărca camera şi a pierdut primele imagini. De aceea nici nu poate fi văzut în primele două minute. Poate fi însă auzit. Şi aici este meritul celor două magnetofoane profesionale Scully care au înregistrat tot ceea ce s-a perindat şi s-a auzit în faţa şi în jurul microfoanelor.

La ora 14.00 a urcat pe scenă grupul Santana, relativ puţin cunoscut de către cea mai mare parte a audienţei. În luna mai 1969, tocmai terminase înregistrările pentru primul album, care a fost lansat oficial pe 30 august, la două săptămâni după Woodstock. Prezenţa electrizantă de doar 45 de minute a avut un rol foarte important în evoluţia vânzărilor acestui LP. De altfel, atotputernicul organizator Bill Graham implicat în promovarea albumului, a fost solicitat să dea o mână de ajutor la organizarea festivalului. A acceptat, dar a pus o condiţie: grupul Santana să fie inclus pe lista artiştilor participanţi. Cu mici excepţii, setlistul recitalului s-a suprapus peste lista înregistrărilor de pe acest prim album. Vârful a fost compoziţia comună a grupului, Soul Sacrifice, o combinaţie fulminantă între guaguanco, subgen al rumbei cubaneze şi spiritul muzicii nord-americane. A fost totodată unul dintre cele mai spectaculoase momente ale întregului eveniment, evidențiat și pe filmul lui Michael Wadleigh.

A urmat un alt moment neprogramat, datorat prezenţei lui John B. Sebastian, unul dintre membrii fondatori ai grupului folk-rock The Lovin’ Spoonful, care îşi încetase existenţa la începutul lui 1969. El venise ca simplu spectator la festival. Într-un interviu din 1996 a povestit despre circumstanţele apariţiei sale pe scenă. “Nu aveam la mine decât un schimb de haine şi o periuţă de dinţi. Şi fiindcă majoritatea muzicienilor care urmau să cânte erau prieteni cu mine, m-am dus în culise. Plouase zdravăn şi totul era ud pe scenă. Era imposibil să pui pe ea instrumente electrice. În acel moment m-a văzut Chip Monck care mi-a spus: uite, avem nevoie de cineva care să iasă cu o chitară acustică şi să ţină publicul în priză, în timp ce măturăm apa de pe scenă ca să se usuce. Am împrumutat în grabă o chitară de la Timmy Hardin şi am ieşit în faţă... oricum, nu programasem aşa ceva ! A fost un moment foarte drăguţ şi a însemnat un important pas înainte pentru cariera mea solo”. John B. Sebastian, ca şi Country Joe McDonald mai devreme, a salvat un moment delicat cu cele cinci piese acustice din repertoriul său. A urcat pe scenă la 15.30 şi a cântat timp de 25 de minute. Ultima sa piesă a fost Younger Generation, dedicată unui nou născut chiar în timpul festivalului. A avut în plus şi norocul de a fi inclus în filmul festivalului cu două compoziţii, I Had A Dream şi Rainbows All Over Your Blues. Momentul a confirmat valabilitatea proverbului ”nu e pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte”.

După o pauză de 50 de minute în care scena a fost uscată şi s-a reinstalat echipamentul electric - acelaşi, se spune, pe care au cântat şi cei de la Santana, au urcat pe scenă membrii grupului britanic The Heef Hartley Band, condus de bateristul Keef Hartley, care avea un interesant repertoriu de jazz, blues şi rock & roll. Cu Miller Anderson la chitară şi voce, Gary Thain la chitară bas (viitor Uriah Heep), Jimmy Jewell la saxofon şi jazzmanul Henry Lowther la trompetă şi vioară, a fost singurul artist al cărui setlist n-a fost niciodată inclus pe un album oficial (până în 2019) şi nici pe coloana sonoră a filmului. Piesele interpretate de grup se pot asculta în variantă de studio pe albumul de blues rock Halfbreed, înregistrat la Deram în toamna-iarna lui 1968 şi lansat în 1969.

Oferta sonoră s-a schimbat radical pe la orele 6 după-amiază, odată cu urcarea pe scenă a grupului scoțian de folk psychedelic The Incredible String Band, care refuzase s-o facă în noaptea precedentă din cauza furtunii. A salvat atunci situația Melanie, care s-a dovedit “bărbată”, ceea ce i-a adus un mare plus în CV şi în aprecierea publicului. Mike Heron, Robin Williamson, Licorice McKechnie şi Rose Simpson veneau cu o solidă carte de vizită, patru albume discografice foarte importante pentru definirea contraculturii britanice, înregistrate în perioada 1966-1968. Sprijiniţi puternic de faimosul DJ John Peel, au intrat triumfător în circuitul comercial britanic, iar cel de-al treilea album lansat în martie 1968, The Hangman's Beautiful Daughter, a ajuns chiar pe locul 5 în Statele Unite şi a primit o nominalizare la premiul Grammy. În mai 1969, grupul a fost apelat telefonic de Michael Lang şi a primit invitaţia de a urca pe scena de la Woodstock. A fost repartizat evident în prima zi, cea de folk, dar după cum ştiţi deja, scoţienii au refuzat să cânte pe ploaie, aşa că John Morris, regizorul de scenă, i-a reprogramat pentru ziua următoare. Începând cu ora 18.00, timp de 30 de minute, grupul a interpretat în avanpremieră şase compoziţii incluse ulterior pe LP-ul I Looked Up din 1970.

După o pauză tehnică de o oră, în jurul lui 19.30 atmosfera blues a revenit peste scenă şi public odată cu grupul Canned Heat dar dintr-o altă perspectivă decât cea abordată de britanicii lui Keef Hartley. Canned Heat, alături de Big Brother & Holding Company, Paul Butterfield Blues Band, Siegel-Schwall Band, Johnny Winter, au format valul de artişti tineri albi care a adus în anii ‘60 spiritul bluesului în atenţia publicului american majoritar alb ce a aflat cu surprindere că această muzică exista de multă vreme chiar la el acasă. Cei doi membri fondatori, Alan Wilson, originar din Arlington, Massachussetts, cu studii muzicale la Boston University și californianul Bob Hite au format nucleul grupului blues-boogie Canned Heat în 1965 la Los Angeles, un nume împrumutat din titlul unui blues interpretat de Tommy Johnson în 1928, Canned Heat Blues, cu referire la un produs apărut în 1914, Sterno Canned Heat, o conservă de etanol gelificat de utilitate casnică, foarte populară printre iubitorii de tărie din acea vreme, cam ca alcoolul medicinal Mona de la noi. Canned Heat a apărut în 1967 pe scena de la Monterey și apoi a fost prezent la aproape toate festivalurile importante din America (vezi și festivalurile verii anului 1969 din primul episod). Grupul a interpretat șase compoziții, între ele cele două succese notabile obținute în 1968 în Top 20, Going Up the Country, considerat imnul neoficial al festivalului și On the Road Again, plus o versiune improvizată de peste 28 de minute a unei compoziții colective dedicate festivalului, Woodstock Boogie. În 1970, Canned Heat a suferit o grea lovitură prin moartea lui Al “Blind Owl” Wilson pe 3 septembrie, la doar 27 de ani, în urma unei supradoze de barbiturice. El a deschis seria celor trei dispariţii răsunătoare în decurs de o lună: Jimi Hendrix pe 18 septembrie, iar pe 3 octombrie, Janis Joplin. Şi ei aveau doar 27 de ani. Going Up the Country a fost inclusă pe sondtrack-ul filmului Woodstock şi pe triplul LP Woodstock: Music from the original Soundtrack and More din 1970. Pe celălalt album oficial, dublul Woodstock Two lansat în 1971, a fost inclusă și Woodstock Boogie, 12.55 minute. A fost alegerea producătorilor. Revin la contribuția sa în contextul reevaluării importanţei country bluesului prin efortul entuziast al unui grup de tineri albi, cu studii superioare, provenind din Nordul industrial, mai ales din Chicago, care şi-au asumat riscul de a intra în cluburile din South Side unde albii nu erau bine văzuţi, au câştigat încrederea unor interpreţi negri legendari şi i-au făcut cunoscuţi prin muzica lor unui public alb ignorant, învăţând de la ei şi salvând astfel un patrimoniu cultural inestimabil. Dacă Al Wilson venea de la Boston, Corky Siegel, Jim Schwall, Paul Butterfield, Mike Bloomfield, Nick Gravenites sau Elvin Bishop au ucenicit în cluburile de blues din Chicago, în timp ce făceau şi studii superioare. Ce-a adus în plus Canned Heat în recitalul său peste stilul blues-boogie inimitabil ? O dimensiune psychedelică foarte clară ce nu a fost vizibilă şi la Paul Butterfield Blues Band.

După jumătate de oră, la 21.00 a urcat pe scenă grupul Mountain. Înfiinţat nu cu multe luni înainte în Long Island de către impozantul chitarist, la propriu şi la figurat, Leslie West, 120 kg de voce aspră, care, deziluzionat de evoluţia scenei blues şi R&B din New York, a considerat că poate alege o altă direcţie inspirată de evoluţia grupului britanic Cream. Cu sprijinul lui Felix Pappalardi, producătorul american şi colaborator al grupului Cream, care a devenit şi producătorul primului grup al lui West, The Vagrants, proiectul unui nou grup cu sound puternic, aspru şi percutant, a devenit realitate. Felix Pappalardi a preluat chitara bas şi a început să compună teme în maniera Cream al căror solist vocal era, iar Leslie West era autorul unor piese blues-rock şi hard rock foarte energice, considerate ca fiind la originea stilului heavy metal dezvoltat în anii ‘70. Această împărţire a rolurilor este cât se poate de vizibilă pe discurile lansate începând cu 1970, unde cele două stiluri de compunere şi interpretare erau intercalate. În 1969, Mountain nu avea încă în repertoriu legendara Mississippi Queen, care va rămâne în istoria rockului un exemplu perfect de hard rock / blues rock. Dar a conceput un setlist de 10 compoziţii reprezentative pentru repertoriul său din acea vreme, între ele Blood of the Sun, compusă de Leslie West, Felix Pappalardi şi Gail Collins, Stormy Monday, compoziţia lui T-Bone Walker din 1947, Theme for an Imaginary Western, compusă de Jack Bruce şi Pete Brown pentru albumul solo al lui Bruce, Songs For A Tailor (1969), iar în final Southbound Train, compoziţia lui Leslie West, John Ventura şi Norman Landsberg, de pe albumul Mountain, lansat de West în iulie 1969. Grupul Mountain nu a fost reprezentat pe coloana sonoră a filmului Woodstock şi nici pentru triplul LP Woodstock: Music from the Original Soundtrack and More. În 1971, pe dublul LP Woodstock Two au fost incluse două compoziţii, Blood of the Sun şi Theme from an Imaginary Western, înregistrate din concert, dar nu la Woodstock ! Pe albumul aniversar Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm din 2009 a mai fost adăugată o piesă, For Yasgur’s Farm, lansată oficial în 1970 pe albumul Climbing!. Întregul recital a apărut integral abia în 2019 pe Woodstock – Back To The Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive.

Grateful Dead a fost invitat la Woodstock învăluit în aureola importanţei sale pentru contracultura anilor ‘60 şi cu un bagaj muzical impresionant, în care se regăseau influenţe din blues, jazz, country, folk şi rock & roll. Grupul a urcat pe scenă la ora 22.30 în formulă completă: Jerry Garcia, Bob Weir, Ron McKernan, Tom Constanten, Phil Lesh, Bill Kreutzmann şi Mickey Hart. Înregistrase trei albume de studio în perioada martie 1967 – iunie 1969: The Grateful Dead, Anthem of the Sun şi Aoxomoxoa, definitorii pentru psychedelia şi pentru acid rock. Grateful Dead a avut un rol esenţial în apariţia acestui subgen muzical construit pe atmosfera specială dominată de lungi improvizaţii de zeci de minute cu sonorităţi care amintesc de ragas-urile indiene şi de muzica tibetană, generate de consumul de LSD, celebrele acid-trips, o caracteristică specială a acid-rock-ului de pe Coasta de Vest. Timp de o oră şi jumătate Jerry Garcia & Co. a prezentat publicului cinci compoziţii, începând cu St. Stephen, piesa de deschidere a albumului Aoxomoxoa. Au urmat Mama Tried, la origine compoziţia country a lui Merle Haggard, Dark Star şi High Time, compoziţiile lui Jerry Garcia-Robert Hunter şi în final, o lungă improvizaţie, 39 de minute, pe Turn on Your Lovelight, compoziţia lui Deadrick Malone, pseudonimul lui Don Robey, controversat om de afaceri, proprietar de companii de înregistrări şi, iată, compozitor. Ultimele trei piese nu apăruseră pe niciunul dintre primele trei albume ale grupului, deşi făceau parte din repertoriul de concert încă de la începutul lui 1969. A fost cel mai psychedelic moment al celor trei zile de festival. Din păcate, nu şi cel mai reuşit! De fapt, problemele au pornit tot de la starea scenei inundată de ploaie. Owsley Stanley, inginerul de sunet al grupului a incercat să remedieze o defecţiune care ar fi putut duce le electrocutarea membrilor săi. Echipamentul de amplificare a avut şi el de suferit din cauza scenei turnante. De aceea au existat pauze lungi între piese. După ce s-a încheiat Mama Tried, High Time a luat un start fals şi a urmat o pauză de zece minute. Turn on Your Lovelight a avut una dintre cele mai lungi versiuni interpretate vreodată; pe parcursul ei un tânăr vizibil drogat a intrat pe scenă şi a început să vorbească auditoriului despre “the great lake”. După acest moment neaşteptat, grupul a continuat să cânte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mitologia festivalului personajul a fost numit unknown gleef. Concertul s-a prelungit până aproape de miezul nopţii. Iată ce spunea Jerry Garcia despre cele întâmplate, fără să dramatizeze:

Woodstock Jerry Garcia.jpg„Se poate spune că la Woodstock puteai simți prezența călătorilor temporali invizibili veniți din viitor pentru a fi de față. Puteai simți semnificația evenimentului așa cum a avut el loc. Era sigur o etapă importantă, se simțea în aer. Ca ființă umană, am avut parte de o experiență minunată, am petrecut cu prietenii în mici jam-sessions. Apariția noastră pe scenă, partea noastră de concert, a fost un dezastru muzical total și trebuie pur și simplu uitată. Cu toate acestea, cariera muzicală a altor muzicieni a explodat pur și simplu după aceea. A fost cu adevărat un moment special care a rămas în conștiința noastră.”

Niciuna dintre compozițiile interpretate de Grateful Dead nu a fost inclusă pe Woodstock, filmul lui Wadleigh și nici pe cele două albume discografice oficiale din 1970 și 1971. Abia în 2009 pe Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur’s Farm, a fost inclusă piesa Dark Star. Cele cinci compoziții plus zgomotul ambiental din timpul pauzelor au fost redate integral în 2019 pe Woodstock – Back To The Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive.

În 1969 Creedence Clearwater Revival era pe cai mari. Înființat în 1967 sub acest nume în California, dar cu sufletul și imaginația la câteva mii de km spre est, în peisajul lacustru al Louisianei cu celebrele swamps (mlaștinile, bălțile și canalele din valea fluviului Mississippi), grupul lansase în 1969 două albume, Bayou Country și Green River, cel din urmă chiar pe 3 august, care a ajuns pe locul întâi în Billboard 200 pe 4 octombrie, pentru patru săptămâni. Două dintre cele patru discuri single generate de acest album, Bad Moon Rising și Green River au ajuns până pe locul 2 în Billboard Hot 100 în iunie, respectiv septembrie. Bayou Country generase și el două discuri single, primul dintre ele, arhetipalul swamp rock Proud Mary urcase tot pe locul 2 în martie, locul întâi fiind ocupat de Tommy Roe cu Dizzy. În iunie, Bad Moon Rising, alt million seller s-a oprit tot pe locul 2 în topul Billboard, în spatele compoziţiei lui Henry Mancini, Love Theme From Romeo and Juliet. CCR avea deja reputaţia unui imbatabil grup de scenă cu o combinaţie foarte eficace şi atractivă de R&B, folk şi country rock, ceea ce i-a adus un şir de invitaţii la câteva festivaluri împortante ale verii anului 1969: pe 2 iunie la Newport 69 Pop Festival din Northridge, California, pe 27 iunie la Denver Pop Festival, pe 4 iulie la Atlanta Pop Festival, iar pe 1 august, la Atlantic City Pop Festival. La Woodstock, grupul a urcat pe scenă la jumătate de oră după miezul nopţii, într-un moment nu prea favorabil: o bună parte a publicului s-a culcat, anesteziat de prea lungile pauze din recitalul lui Jerry Garcia & Co, situaţie pe care John Fogerty nu s-a sfiit s-o comenteze. Niciuna dintre cele 11 compoziţii înterpretate atunci nu a apărut pe banda sonoră a filmului Woodstock, nici pe triplul LP Woodstock: Music From Original Soundtrack and More din 1970 şi nici pe dublul Woodstock Two din 1971. Abia în 1994, pe cvadruplul CD Woodstock: Three Days of Peace and Music, lansat pentru a marca 25 de ani de la eveniment, CCR apare cu patru compoziţii: Commotion, Green River, Ninety Nine and A Half (Won’t Do) şi I Put A Spell On You. În 2009, aniversarea a 40 de ani a fost marcată de lansarea a două box-seturi, The Woodstock Experience cu 10CD-uri şi Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm cu 6 CD-uri. Pe primul, CCR nu a fost inclus, în schimb a fost pe cel de-al doilea box-set cu trei compoziţii, Green River, Bad Moon Rising şi I Put A Spell On You. Recitalul integral a fost inclus pe Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive, lansat pe 2 august 2019.

Cea de-a doua zi a fost şi cea mai lungă. A început pe 16 august la ora 12.15 şi după ce Creedence Clearwater Revival a coborât de pe scenă pe 17 august în jurul orei 1.20 dimineaţa, era departe de a se fi încheiat. Aşteptau la rând nume grele. După refacerea scenei, la ora 2.00 au apărut în faţa publicului încă insuficient dezmeticit, Janis Joplin împreună cu noul ei grup de acompaniament, The Kozmic Blues Band. Fotografiile care au fost făcute printre artişti în backstage de către Elliott Landy, ne arată o Janis Joplin stând relaxată pe un scaun şi turnându-şi şampanie într-un pahar ce pare de unică folosinţă. Este singurul artist participant la acest festival surprins într-o asemenea ipostază. Nu era pentru prima oară, dar de obicei în locul sticlei de şampanie era butelcuţa de Southern Comfort, un fel de lichior înventat în 1874 la New Orleans, pentru care artista avea o mare slăbiciune. Anul 1969 a fost unul destul de agitat pentru ea. Sucesul fulminant de la Monterey Pop Festival obţinut cu doi ani mai devreme, în iunie 1967 ca solistă vocală a grupului Big Brother and the Holding Company, s-a datorat explozivei şi energicei prezenţe scenice care i-a conferit un statut de star incontestabil. Notorietatea ei a crescut și mai mult după lansarea pe 12 august 1968 a excelentului album Cheap Thrills, înregistrat sub numele grupului, așa cum se poate vedea pe coperta principală desenată de celebrul caricaturist Robert Crumb, foarte apreciat în zona underground. Janis apare totuși singură pe coperta a patra, o fotografie alb-negru a unei hippie zâmbitoare, recunoașterea grafică a importanței sale în alchimia acestui incendiar amestec de blues și rock. Coperta și titlul albumului au o poveste foarte interesantă, dar o vom depăna altădată. După doar șapte săptămâni de la intrarea în clasamentul de albume Billboard 200, Cheap Thrills s-a instalat confortabil pe locul întâi pe 12 octombrie pentru opt săptămâni, domnie întreruptă din 16 noiembrie pentru două săptămâni de Electric Ladyland, dublul LP lansat de Jimi Hendrix Experience. Ce competiție, ce artiști, ce vremuri ! Cheap Thrills a fost cel mai bine vândut disc al anului 1968. Intenția artistei de a începe o carieră sub nume propriu a determinat-o să anunțe în septembrie, prin vocea managerului Albert Grossman, că urmează să renunțe la colaborarea cu Big Brother and the Holding Company, pentru a forma propriul grup de acompaniament. Pe 1 decembrie a avut loc ultima apariție publică alături de grup la San Francisco într-un concert de binefacere pentru compania de producție Family Dog, din care făcea parte și Chet Helms, fostul manager al formației cu doi ani mai înainte, cel care a adus-o pe Janis din Texas la San Francisco. Janis și chitaristul Sam Andrew, singurul membru al fostei formații care a rămas alături de ea, au apărut după trei săptămâni la Memphis alături de noul grup de soul care va primi numele de Kozmic Blues Band. E interesantă această mișcare de la blues-rock-ul cu tentă psychedelică la muzica soul, care-i permitea o mai complexă valorificare a incredibilului ei potențial vocal, inspirată de formidabilul rhythm & blues promovat la Memphis de artiștii casei de discuri Stax/Volt, un amestec de gospel, funk și blues, denumit și southern soul, dus la perfecțiune de Otis Redding și de grupul Bar-Kays. Janis își dorea să aibă în grupul de acompaniament și o secție de suflători așa cum văzuse la Chicago Transit Authority, care să pună în valoare calitățile dinamice ale vocii sale. Pe albumul I Got Dem Ol’ Kozmic Blues Again Mama ! lansat pe 11 septembrie 1969, la mai puţin de o lună după prezenţa la Woodstock, a beneficiat de de trei suflători de top: Terry Clements – saxofon tenor, Cornelius “Snooky” Flowers – saxofon bariton și Luis Gasca – trompetă. Spuneam că, în paralel, artista avea o viață destul de complicată: câteva legături amoroase de scurtă durată, dependența de alcool și droguri întreținută de un anturaj toxic care se forma de obicei în jurul vedetelor scenei muzicale, o lume înșelătoare și periculoasă pentru cei luați de val. Janis intuise bine că o carieră proprie pe care să o controleze din punct de vedere artistic și comercial ar putea fi calea spre independență, dar, din păcate, calitățile manageriale nu erau la nivelul așteptărilor. La sfârşitul lui 1969, după ce Sam Andrew a plecat de la Kozmic Blues Band, grupul s-a destrămat.

Pe scena de la Woodstock, Janis Joplin şi Kozmic Blues Band au urcat la ora 2 în dimineaţa zilei de sîmbătă 17 august, un grup impozant de şapte instrumentişti din care făceau parte şi cei trei suflători amintiţi. Locul chitaristului Sam Andrew a fost preluat de John Till, viitorul leader al ultimului grup de acompaniament al solistei, Full Tilt Boogie Band. Artista sosise de la un motel din apropiere cu un elicopter în care se mai aflau prietena şi fosta iubită Peggy Caserta și Joan Baez împreună cu mama sa. La vederea mulţimii imense din faţa scenei, Janis a devenit foarte nervoasă. Voia să urce cât mai repede pe scenă. Au mai trecut însă zece ore până când i-a venit rândul conform desfăşurătorului, timp în care în backstage a amestecat alcool cu heroină, încât, după spusele martorilor oculari era, după o expresie marinărească, “three sheets to the wind”, adică beată. A cântat cu o voce răguşită şi şuierătoare, s-a străduit chiar să danseze, show-ul a fost bun, dar a lipsit acea legătură nevăzută care exista de obicei între ea şi formaţie. Pete Townshend aflat în backstage, aşteptînd să vină rândul grupului The Who, îşi amintea mai târziu că Janis a fost uimitoare la Monterey în 1967, dar la Woodstock, aşteptarea interminabilă şi amestecul de alcool şi drog nu i-au fost prielnice, dar chiar şi aşa a fost incredibilă. Totuşi, prestaţia ei n-a fost suficient de convingătoare pentru ca Michael Wadleigh s-o includă în film, iar Eric Blackstead a gândit la fel când a ales piesele pentru triplul LP Woodstock: Music from the Original Soundtrack and More din 1970. Nici Glyn Johns, producătorul celui de-al doilea album oficial al festivalului, dublul LP Woodstock Two din 1971, nu s-a oprit la niciuna dintre cele zece piese interpretate de Janis şi Kozmic Blues Band. Apare abia pe box-setul Woodstock: Three Days of Peace and Music lansat pe 9 august 1994 cu Try, Work Me,Lord şi Ball and Chain şi pe LP-ul Woodstock Diary lansat pe 30 august 1994 cu două piese, Try (Just A little Bit Harder) şi Ball and Chain. În august 2009, la aniversarea a 40 de ani de la Woodstock ‘69, Rhino Records a lansat un box cu 6 CD-uri, Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm, ce include pe CD-ul nr. 4 şi două piese cu Janis Joplin, Work Me, Lord şi Ball and Chain. Recitalul integral, ce include şi anunţurile maestrului de ceremonii Chip Monck a apărut pe box-set-ul Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive lansat pe 2 august 2019. Nimeni nu bănuia atunci, în zorii zilei de 17 august 1969, că peste un an şi aproape două luni Janis Joplin va încheia socotelile cu viaţa.

De nimic nu erau îngrijoraţi producătorii festivalului mai mult decât de grupul Sly & Family Stone. Cu un repertoriu incendiar de rock şi soul psychedelic, acest grup originar din San Francisco obişnuia să anime audienţa invitând oamenii să urce pe scenă. Dacă la un concert obişnuit situaţia putea fi ţinută sub control, nimeni nu ştia ce se putea întâmpla în cazul în care invitaţia ar fi fost făcută celor câteva zeci de mii de spectatori aşezaţi în faţa scenei. Ar fi izbucnit o adevărată revoltă. Aşa că Artie Kornfeld a creat un spaţiu gol între scenă şi public pentru a permite o eventuală intervenţie a echipei de securitate. Apoi, împreună cu soţia sa Linda au coborât în vastul loc gol dintre artiştii de pe scenă şi mulţimea de spectatori. Grupul interpreta I Want to Take Your Higher şi în mulţime s-au aprins mii de luminiţe. “Iar noi eram exact între această mulţime şi grup” a povestit Kornfeld.

Sly and the Family Stone au urcat pe scenă în jurul orei 3.30. Format în 1966 de către multi-instrumentistul, producătorul şi compozitorul Sly Stone, grupul a deschis cu mult curaj un drum nou pentru funk, soul rock şi psychedelic soul şi, totodată a devenit primul grup american important care a adoptat o componenţă integrată rasial de ambele sexe. Sly Stone, fratele său, vocalistul şi chitaristul Freddie Stone, sora Rose Stone, voce şi keyboards, împreună cu trompetista Cynthia Robinson şi basistul Larry Graham, inventatorul slapping-ului pentru chitara bas electrică, o tehnică care a deschis paleta tonală a instrumentului, erau negri. Bateristul Greg Errico şi saxofonistul Jerry Martini erau albi. Împreună alcătuiau un nod de înaltă energie componistică şi interpretativă care avea la activ o serie de succese în Top 10 Billboard Hot 100: Dance to the Music şi Everyday People în 1968, iar în 1969, Thank You (Falettinme Be Mice Elf Again). Tot în 1969, pe 3 mai, a fost lansat albumul Stand! înregistrat la Epic, o realizare artistică majoră şi un mare succes comercial, care i-a şi determinat pe organizatori să invite grupul la Woodstock. Joel Selvin, criticul muzical al publicaţiei San Francisco Chronicle lansa o părere categorică, “sunt două feluri de muzică de culoare: cea de dinainte de Sly Stone şi cea de după Sly Stone”. Sly and the Family Stone au interpretat nouă compoziţii, punctul culminant fiind un medley incendiar de 23 de minute care a inclus Everyday People, Dance to the Music, Music Lover şi I Want to Take Your Higher. A fost unul dintre cele mai bune recitaluri din festival. Filmul și înregistrările audio au fost generoase cu grupul. Pentru film, regizorul Michael Wadleigh a ales două dintre compozițiile interpretate în acel medley de 23 de minute: Dance to the Music și I Want to take You Higher. Pe triplul LP Woodstock: Music from the Original Soundtrack and More, fața a cincea are imprimate trei piese extrase din medley – Dance to the Music, Music Lover și I want to Take You Higher. Grupul nu mai apare pe dublul LP Woodstock Two din 1971 și nici pe Woodstock Diary din 1994, dar aceleași trei compoziții au fost incluse pe box-setul Woodstock: Three Days of Peace and Music lansat pe 9 august 1994. În iunie 2009, cea de-a 40-a aniversare a fost onorată de editarea de către Legacy/SME Records a box-set-ului The Woodstock Experience, pe care au fost imprimate concertele integrale Santana, Janis Joplin, Sly & The Family Stone, Jefferson Airplane și Johnny Winter. Celebrul medley format din cele patru piese a fost inclus și pe al 5-lea album al box-set-ului Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm, editat tot în 2009 și lansat pe 11 august de către Rhino Records. Iar această restituire definitivă de 38 de CD-uri lansată în 2 august 2019, Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive, a alocat CD-ul 22, muzical și ambiental, grupului Sly & The Family Stone. Sly & Co. au coborât în jurul orei 4.20 dimineaţa, iar după o pauză de 40 de minute a urcat pe scenă The Who.

The Who lăsase o puternică impresie asupra publicului american în 1967, invitat fiind să cânte în cadrul lui Monterey Pop Festival. Dacă în Marea Britanie grupul era binecunoscut pentru energia prezenței scenice, americanii nu prea știau mare lucru despre el. Hituri de mare energie precum My Generation din 1965, Substitute, I’m A Boy, şi Happy Jack din 1966 reprezentau sonor şi ca mesaj “obrăznicia” unei generaţii care nu mai părea dispusă să aştepte la rând. Erau reprezentanţii tinerilor mods, recrutaţi din rândurile funcţionarilor, micilor întreprinzători, lucrătorilor în publicitate, preţioşi în comportament, pedanţi, îndrăzneţi în a da tonul în modă, care se deplasau cu scutere italiene Vespa şi care îi dispreţuiau pe rockeri consideraţi nespălaţi şi necivilizaţi. De fapt ciocnirile dintre cele două tabere, carea aveau loc în weekenduri în staţiunile maritime de pe coasta de sud a Angliei, în special la Brighton, se terminau mereu cu intervenţia poliţiei. The Who n-a făcut parte din “british invasion” în aceeaşi măsură ca The Beatles, The Rolling Stones, Dave Clark Five, Herman’s Hermits, care au ocupat partea de sus a clasamentului Billboard Hot 100. Cea mai bună clasare americană a unui single lansat de grup a fost un loc 9 cu I Can See for Miles în 1967. Dacă grupurile britanice din primul val al british invasion începuseră asaltul încă din 1964 asupra clasamentelor muzicale americane și în studiourile televiziunilor, prima prezență a grupului The Who pe pământ american a fost pe 25 ianuarie 1967 ca invitat în spectacolul Murray the K’s Easter, “Music in the 5th Dimension” de la RKO Radio Theatre din New York. Invitarea sa în Montery Pop Festival desfăşurat între 16 şi 18 iunie 1967 a fost în contradicţie cu atmosfera paşnică hippie care domnea la locul desfăşurării. Cei patru britanici nu erau fani hippie, iar prezenţa lor scenică agresivă a lăsat o puternică impresie asupra spectatorilor anesteziaţi de finalul distrugerii boxelor şi instrumentelor într-un nor de fum prin care echipa de tehnicieni alerga să salveze măcar microfoanele scumpe care riscau să fie zdrobite de scenă. A izbucnit chiar şi un conflict verbal intre Pete Townshend şi Jimi Hendrix, acesta fiind acuzat că i-a copiat prezenţa scenică atunci când şi-a incendiat chitara. De fapt cele două echipe de artişti se cunoşteau bine din Marea Britanie şi evitau pe cât era posibil să apară pe aceeaşi scenă, fiindcă aveau cam acelaşi tip de show. Pentru a stabili ordinea de intrare pe scenă, s-a dat cu banul şi The Who a urcat primul, dar nu a beneficiat de puterea sonoră a propriului sistem de amplificare, Sound City, produs în Anglia începând cu 1967, pe care nu l-a adus la Monterey pentru a nu plăti taxe suplimentare de transport. În schimb, Jimi, care a urcat pe scenă după Grateful Dead, a cântat la puterea maximă la care cânta şi în Marea Britanie, iar sunetul copleşitor, efectele, hainele şi prezenţa scenică cu acel episod al incendierii chitarei în timp ce interpreta Wild Thing, constituie şi în prezent un subiect de discuţie şi de analiză.

Pe 14 iulie 1967 a început la Seattle primul turneu american pentru The Who în deschidere pentru grupul britanic Herman’s Hermits şi grupul american The Blues Magoos, care s-a încheiat pe 8 septembrie. În septembrie, învitat în show-ul televizat american The Smothers Brothers Comedy Hour, grupul a fost iarăşi aproape de un dezastru: Keith Moon a pus prea multă pulbere incendiară în setul său de tobe, iar explozia i-a pârlit părul lui Townshend şi l-a asurzit pentru o vreme de urechea stângă, Moon însuşi a fost azvârlit de la locul său şi rănit la un picior de un talger spart, iar Bette Davis, invitată şi ea, a leşinat în braţele lui Mickey Rooney. Au mai fost distruse o cameră de luat vederi şi un monitor de studio. O dată cu aderarea lui Pete Townshend la principiile filozofice ale gurului indian Meher Baba care se proclama un avatar al lui Dumnezeu, transformarea spirituală a adus mai întâi un beneficiu fizic: chitaristul a renunţat la droguri. Al doilea proiect inspirat de învăţăturile lui Meher Baba a fost dezvăluit de Townshend revistei Rolling Stone: o lucrare muzicală care să reflecte urmările lipsei de comunicare, a violenţei, a minciunii, a indiferenţei. Lucrarea s-a conturat pas cu pas, a luat forma unui dublu album, a primit titlul Tommy şi este considerată prima operă rock din istorie. Lansarea oficială a fost pe 23 mai 1969 şi a fost salutată cu entuziasm de critica muzicală, deşi în anii care au urmat părerile au devenit mai nuanţate. Este una dintre cele mai influente lucrări muzicale din istoria muzicii rock, foarte bine închegată muzical, cu mesaj îndrăzneţ care, din păcate, se diminuează pe final şi aici se vede influenţa filozofiei lui Meher Baba. Nu este mesajul contraculturii împodobit cu flori şi tâmâiat în fum de marijuana, este unul foarte “british” care a continuat în 1973 în Quadrophenia, dar nu la fel de convingător, şi, în 1979 în The Wall al grupului Pink Floyd. Aceleaşi teme: singurătatea, depresia, indiferenţa, minciuna. Tommy a fost unul dintre motivele invitării grupului pe scena de la Woodstock, organizatorii învingând reticenţa membrilor săi care au cerut să primească în avans 13.000 de dolari la cursul de atunci. Trebuia să urce pe scenă sâmbătă seara pe 16 august, dar întrucât totul a fost decalat de starea vremii, a urcat pe 17 dimineaţa în jurul orei 5. A fost un recital pe cinste, în care cea mai importantă parte a fost acordată compoziţiilor de pe Tommy, mai puţin Ouverture, The Hawker, Cousin Kevin, Underture, Tommy Can You Hear Me ?, Sensation, Sally Simpson şi Welcome. A avut loc şi un incident neprevăzut: după ultimele acorduri din Pinball Wizard, la microfon a apărut cunoscutul leader anarhist al mişcării yippie, Abbie Hoffman care se pregătea să rostească un protest politic împotriva arestării lui John Sinclair, poet, scriitor şi activist politic, unul dintre membri fondatori al lui White Panther Party şi manager al grupului rock MC5 din Detroit. Numai că Pete Townshend a intervenit rapid şi l-a împins pe Hoffman din faţa microfonului, cu un categoric "Fuck off! Fuck off my fucking stage!". Incidentul nu a fost filmat, dar există mărturia audio a acestui moment. Când grupul interpreta See Me, Feel Me, la orizont a apărut şi soarele. Pentru filmul Woodstock, Michael Wadleigh a ales din acest recital destul de lung (o oră și cinci minute), We're Not Gonna Take It / See Me, Feel Me şi Summertime Blues. Pe triplul LP Woodstock: Music from the Original Soundtrack and More, a fost inclusă doar compoziţia We're Not Gonna Take It, pe Woodstock 2 din 1971 nu a fost aleasă nici o compoziție și nici pe Woodstock Diary din 1994. Pe box-setul Woodstock: Three Days of Peace and Music, tot din 1994, The Who este reprezentat tot de We're Not Gonna Take It. În 2009, aniversarea a 40 de ani a fost marcată de box-setul de 6 CD-uri Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm. Din recitalul lui The Who au fost alese Amazing Journey, Pinball Wizard, We're Not Gonna Take It și, pentru prima dată înregistrarea audio a reacției lui Pete Townshend față de Abbie Hoffman. Tot recitalul plus incidentul Abbie Hoffman a fost înregistrat pe CD-ul nr. 23 din box-setul Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive din 2019. De altfel, membrii grupului au fost destul de critici cu privire la acest festival. Organizatorii au fost categorisiți drept zgârciți la bani, Roger Daltrey a considerat prestația scenică a grupului drept foarte proastă, iar Pete Townshend a concluzionat: am crezut că toată America a luat-o razna. The Who a coborât de pe scenă puțin după ora 6 dimineața. Ultima piesă interpretată a fost My Generation, iar după aceea, Chip Monck a salutat de la microfon mulțimea: welcome this new day!.

Nu știm, cel puțin eu nu știu dacă organizatorii au întocmit desfășurătorul fiecărei seri după niște criterii anume, sau poziția pe listă a rezultat în urma unei trageri la sorți. O asemenea desfășurare de forțe trebuia să fie presărată cu surprize, și ele s-au arătat chiar de la început, când din cauza insuficienței mijloacelor de transport aerian și a blocării șoselelor de acces, prima zi a început cu o oră mai târziu și cu un artist, Richie Havens, care a fost nevoit să apară pe scenă în locul grupului Sweetwater ce nu mai reușea să străbată prin aglomerația infernală. Vremea schimbătoare, în cea mai mare parte ploioasă și furtunoasă a jucat multe feste. Recitalurile au fost întârziate, John B. Sebastian, un artist care era în trecere prin backstage s-a trezit pe scenă și a apărut și în filmul lui Wadleigh cu o compoziție, în timp ce artiști aflați oficial pe listă nu au avut acest noroc. Ales strategic să încheie recitalurile zilei a doua, Jefferson Airplane avea toate atuurile să ridice foarte mult energia și calitatea manifestării și să facă uitate toate sincopele datorate mai ales capriciilor vremii. Grupul era arhetipul unei noi generații tinere și rebele, liberă și de succes. Format în 1965 la San Francisco, a fost unul dintre pionierii rockului psychedelic și a sound-ului San Francisco și primul reprezentant al Bay Area care a căpătat recunoaștere internațională. A fost cap de afiș la Monterey (1967), primul festival din Isle of White (1968), Woodstock și Altamont (1969). Albumul Surrealistic Pillow lansat pe 1 februarie 1967 este socotit una dintre lucrările chintesențiale ce definesc reperele rockului psychedelic și ale contraculturii hippie. Două dintre compozițiile de pe acest album, Somebody to Love și White Rabbit apar pe orice listă a celor mai importante 500 de cântece ale tuturor timpurilor. Avionul a decolat spre lume de pe o pistă asfaltată cu un amestec de folk-rock și psychedelia, o noutate a mijlocului anilor ‘60, perioadă marcată de îndrăzneala experimentării așa cum au făcut-o grupuri și artiști ca The Byrds, The Mamas & The Papas, Bob Dylan, The Yardbirds și The Beatles. Momentul care a dat startul unei cariere cu totul aparte a fost 16 octombrie 1966, prima seară în care pe scena de la Fillmore West a apărut noua solistă vocală, Grace Slick, care a înlocuit-o pe Signe Toly Anderson ce își anunțase retragerea pentru a fi aproape de fetița ei, Lilith, născută în luna mai. Signe era unul dintre membrii fondatori ai grupului și era la începutul anilor ‘60 o cunoscută și respectată solistă de jazz și folk în San Francisco, când Marty Balin a invitat-o să facă parte din grupul său care se va numi Jefferson Airplane. După plecarea din grup, s-a reîntors în Oregon unde a mai cântat timp de nouă ani cu Carl Smith and the Natural Gas Company. La mijlocul anilor ’70, cancerul de care a crezut că scăpase a revenit, iar problemele de sănătate și financiare s-au înmulțit. A murit pe 28 ianuarie 2016, la 74 de ani, în aceeași zi cu Paul Kantner, co-fondator al grupului Jefferson Airplane. Și el avea tot 74 de ani.

Apariția în grup a noii soliste, Grace Slick, a schimbat cu totul viața acestuia. Frumoasa cu ochi violeți ca ai lui Elisabeth Taylor, charismatică și îndrăzneață, cântase până atunci într-un alt grup folk-rock local, The Great Society, care urcase pe scenă în deschidere pentru Jefferson. Grace Barnett Wing era o fată educată, descendentă prin tată dintr-o familie originară din Norvegia și Suedia. A învățat la școli bune din Palo Alto, California și a absolvit prestigiosul colegiu Finch din New York, unde a fost colegă cu Tricia Nixon, fiica președintelui Statelor Unite, Richard Nixon. A fost una dintre cele mai extravagante personaje feminine ale scenei muzicale psychedelice de pe Coasta de Vest. “Îmi epilam picioarele, dar vorbeam ca un șofer de camion”, scria Grace în biografia ei. Era reprezentanta unei boeme care a definit o generaţie în Statele Unite. Ea a venit în noul grup cu melodiile interpretate de ea în The Great Society. Somebody to Love a fost compusă de cumnatul ei, Darby (Grace a fost căsătorită cu bateristul Jerry Slick) şi interpretată de Jefferson Airplane, a devenit imnul West Coast. White Rabbit a fost compusă de Grace, o combinaţie de bolero spaniol şi versuri psychedelice inspirate de Alice in Wonderland a lui Lewis Carroll, care i-a confirmat poziţia de Acid Queen of Haight Ashbury. “Am scris-o după ce am luat LSD şi am ascultat timp de 24 de ore albumul Sketches of Spain al lui Miles Davis“. Într-un mediu dominat de bărbaţi, Grace a știut să iasă în evidenţă. Nu s-a considerat niciodată un idol, s-a comportat liber, a avut relaţii cu chitaristul Paul Kantner care este tatăl fiicei sale, China. Unul dintre motivele pentru care a acceptat iniţial să facă parte din grup a fost că dorea să aibă o aventură cu basistul Jack Casady.”Îmi plac basiştii, iar el e cel mai bun”. A urmat una scurtă şi cu bateristul Spencer Dryden. Ar fi dorit ca relaţia cu Jim Morrison să dureze mai mult, mai ales după noaptea fierbinte din Belgravia Hotel din Londra din timpul turneului european Jefferson Airplane/The Doors din 1968, dar spre regretul ei, acesta nu părea interesat. Se simţea foarte bine în compania bărbaţilor. A supravieţuit anilor de abuz de droguri şi alcool, a fost arestată de mai multe ori (mai ales pentru conducere în stare de ebrietate, dar o dată şi pentru că a îndreptat un pistol descărcat spre un agent de poliţie care fusese chemat pentru a calma un conflict domestic). Cu ea, Jefferson Airplane a înregistrat cinci albume în trei ani. A fost evident un superstar. Alex Palao, un bun cunoscător al scenei West Coast scria: „mai mult decât oricine altcineva, a fost unică, cel mai original talent care s-a ridicat din întregul mediu al anilor 60 din San Francisco.

La Woodstock, Jefferson Airplane era programat drept capul de afiş al zilei de sâmbătă, dar a ajuns pe scenă duminică dimineaţă la ora 8, în faţa unui public obosit şi mahmur. Pentru combinația foarte originală de rock psychedelic, acid rock, blues și folk rock, “Avionul” era în 1969 cel mai bine plătit grup rock de pe Coasta de Vest, mai ales după ce soundul său a căpătat “greutate” şi libertate improvizatorică, inspirat de drumul deschis în acest sens de Jimi Hendrix şi de grupul Cream. Spre deosebire de alte grupuri care au pus în prim plan o înaltă omogenizare armonică, cazul The Beach Boys, Avioanele nu s-au străduit să să facă o sinteză a exprimărilor divergente, preferând ca în cadrul interpretării să se păstreze individualitatea fiecărui membru, ceea ce ducea la nişte interacţiuni foarte originale. Grupul a urcat pe scenă în formula completă: Marty Balin – voce, Grace Slick – voce, Paul Kantner – chitară, voce, Jorma Kaukonen – chitară, voce, Jack Casady – chitară bas, Spencer Dryden – tobe şi un invitat special, pianistul britanic Nicky Hopkins, un foarte apreciat muzician de studio, solicitat de nume importante ale scenei muzicale: Cyril Davies All-Stars, The Rolling Stones, The Kinks, The Who, Jeff Beck Group, The Beatles, Harry Nilsson, Quicksilver Messenger Service, Jerry Garcia Band şi lista poate continua. Apariţia sa alături de Jefferson Airplane era absolut normală, după ce în perioada martie-iunie 1969 participase la înregistrarea albumului Volunteers, care a fost lansat în noiembrie, între Woodstock şi Altamont. A fost un recital consistent, 13 compoziţii, începând cu The Other Side of This Life, compoziţia din 1965 a lui Fred Neil, unul dintre pionierii folk-rock-ului, a continuat cu Somebody To Love, a inclus şi o versiune extinsă de 22 de minute a piesei Wooden Ships, o compoziţie din 1968 a cărei muzică aparţine lui David Crosby, iar versurile lui Stephen Stills şi Paul Kantner şi, desigur nu a lipsit White Rabbit, compoziţia lui Grace Slick. Wooden Ships şi Volunteers nu apăruseră încă pe nici un disc, făceau parte din playlistul LP-ului Volunteers care a fost lansat câteva luni mai târziu. Înainte de a începe să cânte, Grace s-a uitat peste mulţimea din faţă, aflată încă sub impresia lăsată de The Who şi a spus: “aţi ascultat grupurile grele, acum veţi auzi muzică maniacală de dimineaţă. Credeţi-mă. Da, este o nouă zi”. Jefferson Airplane a stat pe scenă o oră şi patruzeci de minute. Este interesant de ştiut de ce Michael Wadleigh nu a ales pentru filmul său, Woodstock, câteva dintre piesele de rezistenţă din recital. Aşezat în film între Ten Years After şi John Sebastian, Avionul poate fi văzut şi ascultat interpretând Saturday Afternoon / Won’t You Try şi Uncle Sam’s Blues, dar nu pe originalul din 1970, ci abia în 1994 pe Woodstock: The Director's Cut. Pe partea audio, grupul e reprezentat onorabil. Pe triplul LP Woodstock: Music from the Original Soundtrack and More, apare doar compoziţia Volunteers, din care ultimele cca. 34 de secunde aparţin lui Max Yasgur care a lăudat mulţimea venită la festival. Pe dublul LP Woodstock Two din 1971, faţa B este deschisă cu Won’t You Try / Saturday Afternoon şi Eskimo Blue Day. În 1994, CD-ul Woodstock Diary lansat la Atlantic a ales compoziţiile Somebody to Love şi White Rabbit. Tot în 1994, cvadruplul CD Woodstock: Three Days of Peace and Music, acordă grupului un spaţiu generos: 5 compoziţii din recital – Volunteers, Somebody to Love, Saturday Afternoon/Wont You Try, Uncle Sam Blues şi White Rabbit. Pe The Woodstock Experience, box-setul de 10 CD-uri lansat pe 30 iunie 2009, CD-urile 7 şi 8 au fost alocate grupului Jefferson Airplane, primul, albumului de studio Volunteers din 1969, cel de-al doilea, recitalului integral de 13 piese, mai puţin intervenţiile vorbite. Grupul mai apare pe box-setul Woodstock 40 Years On: Back To Yasgur's Farm, tot din 2009 şi integral, pe Woodstock – Back to the Garden: The Definitive 50th Anniversary Archive, box-setul de 38 de CD-uri din 2019.

A doua zi a festivalului s-a încheiat duminică 17 august la ora 9.40. Recitalurile zilei a treia erau programate să înceapă în aceeaşi zi, la orele 14.00.

Ziua a treia, discografia, drogurile la Woodstock, ce s-a întâmplat cu cei implicaţi (organizatori, artişti, jurnalişti), în următorul episod.

Woodstock Janis Joplin.jpg

Emil Răducanu
13 iulie 2020 

 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Ordean 45 de ani.jpg

Afis_Tusnad 2021.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg