DOMNUL MAIOR CU COMANDA LA… INIMĂ

Cum ai ajuns solist la formaţia "Cristal"?

În 1968, stăteam, în curte, pe o bancă la Casa Studenţilor din Galaţi, numai eu cu gândurile mele şi la un moment dat cineva mă întreabă: "Ce, te tăvăleşti pe scenă, mă?...Nu ti-e frică c-o să-ţi rupi gâtu'?” Eu cântam pe atunci cu trupa mea, Atletic, la seri de dans numai pentru studenţi! Când m-am uitat să văd cine îmi vorbeşte aşa şi când l-am văzut lângă mine pe Puiu Creţu, şeful formaţiei Cristal... era să leşin! M-am pierdut rău de tot, abia de m-am adunat de i-am răspuns ceva neintelegibil... El şi-a dat seama că sunt în încurcătură şi mi-a mai spus: "Lasă, mă, că nu-i rău ce faci... vrei să fii solistul meu?” ..."Eu?... Păi, eu nu ştiu cum o să cânt cu voi, ca voi..." "Hai, hai în sala de repetiţie să vezi sculele şi trebuie să vină şi trupa la repetiţie, să-i cunoşti!" Aşa am ajuns eu solist la Cristal, aşa am intrat într-o trupă care pe vremea aceea era cunoscută în mediul studenţesc şi nu numai!

Când ai avut prima chitară şi cum ai învăţat să cânţi la ea?

Pe la 12-13 ani, mama voia să-mi cumpere acordeon, eu voiam chitară şi aşa, n-au avut ce să facă, mi-au luat chitară! De învăţat am învăţat câte ceva, da' nu mult, de la profesorul de la Casa Pionierilor din Galaţi! Eu am învăţat de la radio, din filme, de la prieteni... de la un ţigan… Era foarte talentat, fără dinţi în gură şi uşor bâlbâit, dar cânta cântece din filmul Tinerii, un film cu trupa Shadows şi cu Cliff Richard!

De ce ai făcut pasul de la rock la folk?

Pentru că apăruse Cenaclul Flacara şi îmi doream să fiu şi eu acolo... Cine nu voia! În 1978, când Adrian Păunescu a trecut pe la Galati cu emisiunea pe care o făcea la vremea aceea....am cântat cu Cristal, şi apoi la sfârşit, m-a întrebat dacă ştiu şi folk... am zis da. A rămas să vin a doua zi la ora opt dimineaţa, la autocar! ... Şi dus am fost!

Erau nume la care te raportai, printre colegi?

Când am ajuns pe scena Cenaclului i-am întâlnit acolo pe majoritatea folkiştilor care au făcut genul, oameni pe care-i ştiam, care veneau vara pe la Costineşti, unde cântam cu trupa, să ne asculte. Erau printre alţii... Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Florian Pittiş, Vali Sterian, Nicu Alifantis, Dan Chebac, Mihail Stan, Marcela Saftiuc, Mircea Bodolan, Victor Socaciu, Adrian Ivaniţchi, Sorin Minghiat, Mihaela Popescu, Ion Zubaşcu, Eugen Cristea, Eugen Cristian Motriuc, .... mulţi! Cu unii eram deja prieten de la Costineşti! Eu am fost acceptat de ei, nu am participat la nici o selecţie!

Ce a însemnat perioada respectivă pentru tine?

Cenaclul a fost o şcoală în plus, o şcoală de viaţă, de muzică, un loc unde am trăit frumos, unde am învăţat de la Adrian Păunescu o parte din istoria adevărată a României, pe care n-o ştiam din manuale. Păcat că acum, după atâţia ani, lumea nu-şi mai aduce aminte, aşa cum trebuie, de Cenaclul Flacăra... Mulţi vorbesc urât de el, fără să fi văzut nici un spectacol!...E păcat că lumea uită uşor şi e dusă, aşa, de vânt, după mode care dispar uşor în timp! Folk-ul şi poezia mi-au schimbat radical viaţa în bine!

Cum a fost colaborarea poet – compozitor cu Adrian Păunescu?

Am invăţat care-i treaba cu compoziţia asta, în Cenaclu, din colaborarea cu Păunescu...Eu n-am luat nici o poezie din cărţile lui Păunescu, poetul a scris pentru mine, iar după aceea poeziile au apărut în cărţi! Cântecele apăreau în locuri care mai de care mai neconvenţionale, în maşină în tren, în corturile de lângă scene, în cabine, în hoteluri... pe câmp, pe dealuri, în timpul spectacolelor...

Ai scris piese “la comandă”, în care nu credeai, aşa cum se purta pe vremea aceea?

Am scris piese la comanda inimii mele, la comanda sufletului meu!... Uneori nu reuşeam sau nu-mi plăcea până la capăt câte ceva şi rămânea piesa neterminată!

Pentru că Cenaclul devenise un fel de sistem, puteai să te faci cunoscut şi să capeţi notorietate (la acelaşi nivel, măcar) şi fără să faci parte din el?

Mulţi spun că ar fi putut reuşi să se lanseze, să devină cunoscuţi şi fără Cenaclu, că până la urmă tot ar fi reuşit în muzica asta! Eu nu cred aşa ceva! Ca folkist, dacă n-ar fi fost Cenaclul, cred că ar fi fost aproape imposibil să te faci cunoscut! Pe atunci, când Folk-ul era rege!...

După plecarea majorităţii artiştilor valoroşi din “Flacăra”, cei rămaşi au “avut sarcina” (trasată de Păunescu) să compună piese pe textele poetului pe care multe din cântecele iniţiale deveniseră hit-uri. Ce ai simţit când ai auzit “La adio” în varianta Poesis?

După ce am plecat, în 1984, Păunescu a dat ordin să se compună alte melodii în locul celor devenite foarte cunoscute între timp... Aruncarea în valuri, La adio, Actorul, Antiprimăvara, Imposibila nuntă… Aşa am văzut şi noi caracterul oamenilor... Unii au încercat, dar nimeni n-a reuşit să facă nimic! Cântecele noastre intraseră în conştiinţa românilor, era prea tarziu! A fost o mare greşeală a poetului... Da' cine sunt eu să judec?... Eu doar am făcut!

De ce ai plecat din Cenaclu?

Eu am plecat din Cenaclu pentru că mi-a vorbit urât de două ori conducătorul Cenaclului, n-am vrut să mai fie şi a treia oară, aşa că am plecat! Am avut mult de suferit, pentru că s-a scris în Revista Flacăra că am părăsit Tineretul Revolutionar, că am ajuns pe nişte culmi nebănuite de mine vreodată, de unde privesc cu răutate ce am lasat în urmă... Multe răutăţi s-au mai scris, dar cel mai mult m-a durut că am fost acuzat că eu l-am luat după mine pe Hruşcă... Greşit, foarte greşit! Hruşcă mi-a spus că dacă eu plec, el ajunge la gară înaintea mea! Păcat! Păcat, că Ştefan n-a fost în stare niciodată să spună lumii că nu eu l-am obligat să plece! Eu am plecat pentru că-mi doream o carieră de unul singur! Şi am reuşit! Dar fără Cenaclu, fără Adrian Păunescu n-aş fi făcut nimic... Cred că puţini auzeau de mine! Pentru ceea ce a făcut Păunescu pentru mine, îi sunt recunoscător... În rest, să judece alţii!

Deci, pe tine te-a ajutat în cariera ulterioară. Faptul că veneai din acea grupare nu te-a încurcat…

Faptul că am făcut parte din Cenaclul Flacăra, m-a ajutat foarte mult, nu m-a încurcat niciodată. Şi nici nu-mi e ruşine cu nimic din ceea ce am făcut eu acolo!

Cum a fost perioada de colaborare cu Ştefan?

Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama că perioada în care am cântat cu Hruşcă a fost una pentru timpurile alea!... Dacă lumea ar fi avut nevoie de tandemul ăsta, l-ar fi cerut, dar nu s-a întâmplat aşa ceva! Eu unul nu aş mai putea relua. Ceea ce s-a scris atunci, rămâne, aşa, undeva. Eu nu mai cânt ca atunci. Am evoluat mult, dar am şi muncit enorm! După ce n-am mai cântat împreună, el n-a mai vrut să ţină legătura cu mai nimeni din vremea Cenaclului. Pe mine nici nu mă mai cunoaşte, nu mi-a mai spus de ani de zile nici o vorbă! Păcat! El rămâne colindătorul numărul unu în ţara asta... folkul însă, este altceva! Să nu amestecăm lucrurile!

La un moment dat a trebuit să renunţi la unul dintre simbolurile tale de imagine, la mustaţă. A fost un compromis necesar?

Chestia asta cu mustaţa, am auzit că a pornit de la cabinetul doi! Într-o bună zi nimeni n-a mai apărut pe sticlă cu mustaţă! Eu îmi dădeam mustaţa jos înainte de fiecare apariţie la televiziune! Nu-mi permiteam să nu mai apar, pentru că eu atunci eram pe val... (şi pe ce val!)... însă mustaţa creştea şi în concerte apăream cu plete şi cu mustaţă! S-ar putea să fi fost un compromis, faptul că-mi rădeam mustaţa, dar era unul necesar cred eu! S-ar putea să n-am dreptae, dar ce sa-i faci aşa am gândit eu atunci!

La piesele de după ’90, mai ales, (dacă nu în totalitate, chiar), ai scris şi textele. De ce?

După '90 mi-am scris propriile versuri! Pentru că aşa am simţit şi am vrut! Unele versuri au fost chiar reuşite, altele mai puţin, având în vedere pe ce versuri am compus înainte!

În forma incipientă şi neinstituţionalizată a “Păsării Colibri”, erai şi tu. Îmi amintesc, în primul rând, de cântările de la Teatrul de Comedie, de la începutul anilor ’90. De ce nu aţi continuat împreună?

Cu trupa aceea am cântat câţiva ani buni! Nu la Teatrul de Comedie, ci la cel de Operetă, de lângă Teatrul Naţional, acolo am avut multe concerte cu sălile pline! Eu a trebuit să plec cu Hruşcă într-un turneu în State şi în Canada, turneu care a durat mult... cred că vreo două luni! Am făcut America de la est la vest de două ori! Când am revenit în ţară, trupa avea un nume, ei nu mă mai cunoşteau, mă ocoleau, mă evitau! Între timp ne-am reîmprietenit! Eu îi cunosc foarte bine pe toţi prietenii mei, nu comentez nimic din punctul ăsta de vedere! Frumos era dacă ei îşi aduceau aminte şi de mine în poveştile lor, că o viaţă trăim şi nu trebuie s-o minţim sau să ocolim adevărul! Oricum am adus eu aminte, şi voi mai aduce... şi, apoi, cei care au văzut trupa şi cu mine în componenţă... Tot ce ştiu este că suna foarte bine şi pe vremea aceea trupa! Pe atunci, pentru scurt timp, eu cântam "Ploaia care va veni", "Vânare de vânt", "Vinovaţii fără vină"....apoi le-a cântat Moţu!

Întotdeauna ai crezut că se poate face mai mult pentru mediatizarea muzicii folk. Cum ţi se pare că este astăzi?

Folkul este la starea de muzică de club, de nişă! Nu mai are popularitatea de altădată! E şi normal să fie aşa! Păcat că nu se mai mediatizează aproape de loc muzica asta! Eu nu ştiu, sincer, ce trebuie să facem să fie altfel!

Ce vine după voi? Generaţia mai tânără are personalitate, aşa, ca entitate, sau sunt numai câteva vârfuri individuale? Ai nume de tineri în care crezi?

Sunt tineri talentaţi care au schimbat oarecum muzica asta, dar sunt foarte puţini şi, din păcate, pentru ei nu face nimeni nimic! Fără televiziune, fără mediatizare, fără imagine, nu se poate face nimic azi!

Îi puteţi ajuta?

Nu ştiu cum am putea noi să-i ajutăm! Nu noi, ci mijloacele media ar trebui să fie interesate, că folkul n-a făcut rău nimănui!

Cunoscându-vă, ştiu că fiecare dintre voi are o piesă de suflet, pe care o cântă mai rar în faţa publicului, doar atunci când simte că ea va fi receptată aşa cum şi-ar dori. Ai un asemenea cântec?

Da, am! “Imposibila nuntă” şi “Domnule maior”!

Care crezi că este semnătura muzicală Vasile Şeicaru? Piesa fără de care publicul nu te lasă să pleci de pe scenă, este aceiaşi cu cea care ţi-ai dori tu să fie?

Se ştie: "Aruncarea în valuri"!, dar la fel mi se întâmplă şi cu "Antiprimăvara", "La adio" sau "Din prea mult, sau prea puţin", şi, mai nou cu "În oraşul cu floare de tei"!

Mulţumesc, Vale.

DIN PREA MULT, NU DIN PUŢIN

Vedeţi de ce nu îmi place mie să fac interviurile “prin corespondenţă”? Trimiţi nişte întrebări (mai mult sau mai puţin deştepte) şi primeşti nişte răspunsuri pe care nu poţi să le mai modifici.

Ei, nu poţi! Ba, poţi! Dacă eşti neam prost, sau dacă nu ai respect faţă de interlocutor, sau dacă vrei să te dai ce nu eşti. Mărturisesc cu mâna pe inimă că am vrut să trec sub tăcere acest amănunt de “bucătărie internă”. Vale a scris atât de “oral”, încât puţini şi-ar fi dat deama că nu a fost o şuetă, ca în celelalte cazuri. Dar, din respect pentru cititori, de data asta, am considerat că ar fi bine să se ştie. Nu a fost vina nimănui, pur şi simplu, nu s-a întâmplat să ne putem vedea. Sigur, puteam să mai aştept, dar chiar nu am vrut să treacă ziua lui şi să nu-i spun LA MULŢI ANI! şi în acest mod.

Dacă am fi fost face to face mai puteam să “mă bag” şi cu alte întrebări care s-ar fi desprins din răspunsurile primite, aş mai fi insistat pe unele idei…

Vasile Şeicaru are secretele lui, în ceea ce priveste relaţia cu publicul. Mereu m-a fascinat să găsesc mecanismul prin care un artist ştie să ridice o sală în picioare. Vale (cum îi spun prietenii) îşi cucereşte fanii, în primul rând prin sinceritate. Este unul dintre artiştii care merg mai puţin pe apariţii gândite dinainte, în sensul de regie specială a lor – ca la Alifantis, de exemplu. Să nu fiu înţeleasă greşit. Ce face Nicu este minunat. Şeicaru, însă, este de pe altă stradă. Din punctul ăsta de vedere imagine, vine de la mama muzicii folk. Este unul dintre băieţii aceia decent şi curat (la trup şi suflet – vorba lui Dorin Liviu Zaharia) care are ceva să-ţi transmită. Şi cam de patru decenii o face fără fiţe de mare “div” – masculinul de la “divă”.

Muzica lui, mesajul textelor, sunt directe, dar nu lipsite de atingeri cu poezia. Nu se jenează să te tragă de mânecă, atunci când este cazul. Dar, la fel de bine, cu un cântec de dragoste, poate să facă în aşa fel încât să îţi înflorerască o lacrimă în colţul ochilor... Aşa că, nu este de mirare că, poţi vedea la un recital de o oră şi mai bine, spectatori (mai ales spectatoare, normal) care cântă cu Vale totul, cap – coadă. Şi nu ştiu cum se face, dar publicul lui Şeicaru nu se încălzeşte pe parcursul cântării. Ai senzaţia că, de fapt, concertul abia s-a încheiat.

Atât de entuziaşti sunt de la prima piesă.

Dacă tot am amintit de public, în cei o mie de ani de când tot mişun prin lumea asta a lor, am fost martoră la următoarea întâmplare: festival la Iaşi, seara a doua. Recitalul lui Vasile fusese cu o seară înainte. Protagonistul serii respective era total indisponibil în momentul în care ar fi trebuit să înceapă să cânte. Nu s-a dat pauză, nu nimic. Aproape o oră, Şeicaru a acoperit golul. Nu era treaba lui, deci, cu atât mai frumos gestul în sine. Publicul era pregătit pentru altceva, deci, cu atât mai greu de convins, zic eu. Sigur, totul a ieşit în regulă şi cred că în seara aceea şi-a mai câştigat mulţi fani. Confirmarea a venit mai târziu, în aceeaşi seară. La masa de după cântare, a fost primit cu aplauze. Păi, nu?

Şi ca să îl parafrazez, din prea mult(-ul lui) luăm şi noi câte puţin.

Mulţumim!
Teodora Ionescu

7 iulie 2015