DORU “FOLKER” IONESCU

Doru Rocker Ionescu are, faţă de mulţi dintre colegii lui de breaslă jurnalistică, un mare avantaj: este din “zeamă”. Să traduc: la viaţa lui a cântat la pian, la flaut și mai apoi (mare iubire mare!) la chitară. A făcut și a desfăcut trupe rock mai mult sau mai puţin underground până în ’90 când a lăsat griful, tastele și corzile și le-a înlocuit cu pixul și hârtia. Cum afirma el însuși: “A ţinut până în ’90, când am văzut că nu se întâmplă ce ar trebui să se întâmple; eu având şi alte informaţii, făcând prima revistă 'Rocker', şi am văzut că nu erau şanse prea mari pentru trupele mici. În fine, singura direcţie rămânea revista.” Aici nu pot să îmi reprim o remarcă: este unul dintre puţinii ziariști, cred, care a înţeles că nu poţi fi, cum se zice, cu și în căruţă și în teleguţă. Dacă, după ce te dai jos de pe scenă, te pui pe “dat cu părerea” despre colegi, nu ai cum să judeci obiectiv. Probabil că asta ţine și de educaţia de-acasă și de decenţa din dotare. Singurele “parti-pris-uri”, ca să spun așa, pe care le are ţin de valoarea în sine a creaţiilor.

În afară de dragostea pentru muzica rock (în special!), mai are o calitate: răbdarea. Multă răbdare pentru care îl invidiez sincer și colegial. Să stai și să aduni informaţii te miri de unde, să le ștergi pe fiecare de praful și ţărâna uitării, ca mai apoi să le ordonezi riguros (inginerește, deh!) în așa fel încât să fie înţelese în contextul adecvat, nu-i de colea.

Și TIMPUL CHITARELOR - Florian Pittiș, Dorin Liviu Zaharia și epoca folk este un regal de informaţii. Cartea demonstrează ce înseamnă o documentare… ca la carte. De aici i se trage lui Doru Rocker Ionescu și credibilitatea profesională. În intervenţiile protagoniștilor se simte asta. Uitaţi-vă la emisiunile lui de la TVR. Interlocutorii nu au nicio neliniște că ar putea primi întrebări “ciudate”, ca să folosesc o exprimare elegantă. În aceeași ordine de idei, cu toate că ar putea în orice moment să se dea mare cu tolba de informaţii despre care vorbeam, nu o face. Portretele din emisiuni transferate și în cărţi sunt creionate în mare măsură de cei cu care stă de vorbă. Doar conţinutul întrebărilor, dar și tonul pe care o face, dau de știre că are în spate “studii” serioase. Deși, poate părea (sau chiar este) uneori incomod, nu se simte nicio urmă de răutate sau ceva asemănător. Vrea doar să clarifice sau să sublinieze anumite momente ori situaţii care i se par importante. Sau, să fie doar liantul între mărturisile lor.

Alegerea numelor de care s-a ocupat mi se pare, iarăși, semnificativă. Nu își pierde vremea cu divizii inferioare. Unii sunt importanţi istoric vorbind, cum ar fi Horaţiu Bebe Paraschivescu, Valeriu Mircea Popa sau Mișu Munteanu. Alţii, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă sau Adrian “Puiu” Ivaniţchi, de pildă, “funcţionează” și astăzi cu succes. Una peste alta, despre valoare este vorba în aceste peste patru sute de pagini. Ar merita înșiruiţi aici toţi artiștii de care s-a ocupat, dar vă las să îi descoperiţi la lectură.

S-ar putea spune că volumul acesta, ca și emisiunile de la TVR “Timpul chitarelor”, “Lumea şi noi. O poveste cu cântec“ sau “Remix” (mai toate cu “stenogramele” aferente) sunt pentru cei de-o seamă cu personajele. Că sunt pentru nostalgici care mai au pe-acasă vinyluri cu Dan Chebac sau Mircea Bodolan. Că regăsesc în ele secvenţe din filmele propriei lor tinereţi. Cu siguranţă, așa este. Dar eu mi-aș dori foarte mult ca efortul lui Doru să intre pe mâna puștimii care urcă acum pe scenă. Copiii au tupeu, dar nu au întotdeauna și atitudine și este firesc să fie așa. Nimic nou sub soare. Și noi eram la fel. Diferenţa este în numărul de rafturi cu cărţi citite și de muzici adevărate ascultate. Paradoxal sau poate nu, tocmai acum, când cantitatea de informaţie este uriașă în comparaţie cu aceea de care puteam beneficia noi la vârsta lor. Sincer, i-aș dori cel puţin mai curioși. Măcar așa, atât cât să nu mai aud de la unul dintre numele valoroase din prima generaţie, că o mândră postpuberă, posesoare de chitară, cu treabă la Folk You, i-a reproșat peste umăr că are o muzică prăfuită… Evident, nu toţi sunt așa, nu generalizez. Mi-ar plăcea să știu că demersul lui Doru Ionescu le va fi util juniorilor și cadeţilor.

Închei cu mulţumiri pentru invitaţia la lansare, dar și cu povestea pe care am spus-o atunci. Cu niște ani în urmă i-am propus să facem o emisiune în care să vorbim despre muzicile rock și folk românești. Intenţionam să ne calăm pe noile “vechituri” pe care le mai descoperise și, în general, despre istorie. Așa se face că tot el a fost cel care a ales piesele. Înainte de emisiune mi-a dat CD-ul și lista aferentă lui. Când am citit-o, aproape la fiecare titlu îmi scăpa câte o exclamaţie. Pe multe nu le mai auzisem din vremuri imemoriale. L-am întrebat, cu admiraţie și cu invidie (ca să închei rotund!), de unde le are, unde le găsise. Cu năduf, poate și cu o ușoară (dar meritată!) urmă de reproș, s-a uitat fix la mine și mi-a răspuns: “De la voi din fonotecă, da’ trebuie să le și caute cineva, cucoană!” Atât! Mai bine îmi dădea o palmă. La modul propriu (deși sunt convinsă că nu ar face-o cu nimeni) că la figurat și profesional, mi-o încasasem deja. Lecţia asta, iată, nu am uitat-o până… în zilele noastre. Poate voi mai avea și alte ocazii să vă povestesc ce înseamnă pentru el obiectivitate și echidistanţă jurnalistică… De luat notiţe…      

Doru Rocker Ionescu, la mulţi fani și la mulţi bani! Este urarea ta preferată, pe care ţi-o întorc cu drag.

TEODORA IONESCU
6 decembrie 2017