DE BODI

Și iar nu ştiu ce să scriu. Sau, măcar cum să încep. De data asta, poate, pentru că încă nu am făcut interviul. Nu ştiu cum va decurge discuţia, drept care, mi-e teamă să nu repet poveşti sau subiecte...

Mircea Bodolan, căci despre el este vorba, din punctul meu de vedere face parte din categoria oamenilor cu care, cel puţin o vreme te-ai cam văzut aproape în fiecare zi și, poate tocmai de aceea, ţi se pare o prezenţă firească, normală în peisaj. Și cum mai toţi credem în veşnicie, sau, măcar în neschimbarea unor lucruri și situaţii confortabile nouă... De aceea, am aceeaşi senzaţie de frustrare pe care am avut-o când am constatat că nu am fotografii cu oameni alături de care „semnam condica de prezenţă” în Folk Club „Casa Eliad”, poze de care aş fi avut atâta nevoie la un moment dat... Unele pierderi au fost chiar irecuperabile...

Să revin: într-o emisiune pe care am făcut-o împreună îl numeam „Hamletianul Bodolan”. Asta nu numai pentru faptul că este de meserie este actor, ci și pentru că asta mi-a inspirat imaginea lui din tinereţe. Înalt, subţire și mai totdeauna îmbrăcat în culori închise, când păşea pe scenă, parcă astepam să spună celebrul monolog, nu să cânte „Mătrăguna”, sau, „Rănitul dintre linii” de exemplu. Poate că percepţia asta mi se mai trage și de la „Cântecul Ofeliei”... Poate și vocea lui, cu plăcute accente grave, bine pusă în valoare datorită “antrenamentelor” de la cursuri... După mine, ăsta este și atuul lui principal: interpretarea. Adică ştie să își vândă marfa. Nu că muzica pe care o compune, sau versurile pe care le alege sau pe care le scrie ar fi de neglijat. Dimpotrivă. Dar „ambalajul” interpretării mi se pare important.

Personal l-am cunoscut târziu, abia după ’90, la o ediţie a Festivalului „Om bun”, la care Valeriu Sterian l-a adus „obligat – forţat”. Mai apoi, încet, încet am am avut parte și de umorul lui și de hiperbolicele-i poveşti nemuritoare și de contre sau certuri de-a dreptul, dar și de gesturi (de fel surprinzătoare) doveditoare de generozitate prietenească, în ciuda faptului că doar cu o zi înainte, să zicem, nu ne vorbeam.

Cea mai dragă amintire în ceea ce îl priveşte pe Mircea Bodolan a fost o noapte petrecută tot la „Om bun”. Cum se obişnuia pe vremuri (am mai spus asta) conform „ordinului pe unitate” liber consimţit, trei zile, mai toată lumea era prezentă, chiar dacă nu aveau de cântat și pe scenă. Și a fost una dintre nopţile în care s-a întâmplat, (din punctul meu de vedere) o minune. Magia a fost că fiecare a cântat piese rar sau foarte rar spre niciodată erau urcate și pe “scândură”. Fiecare are anumite cântece nedestinate neaparat publicului, ţinute în sertăraşul acela secret al trăirilor, pe care, probabil, le considerau ca o dezgolire până la nuditate a sufletului. Ei bine, Bodi a făcut cu totul altceva. A cântat cu precădere cântece din repertoriile colegilor care nu erau prezenţi. Rar am văzut atâta emoţie generată de respect și de recunoaşterea valorii! În gestul lui descopeream o declaraţie de dragoste necondiţionată, dar și un fel de a le mulţumi pentru că a avut de la cine învăţa.

Despre alte povești, în interviu.

În rest, nu pot să mă abţin și să nu îl întreb: mai așteptăm mult? Pai, hai, cu un album nou, Domnu’ Bodi! Ai cu ce. Și, vorba aceea, nu mai ai nici tu 61 de ani, cum ar zice un prieten comun.

Pune-te pe treabă și LA MULŢI ANI!

Teodora Ionescu
15 iunie 2017