Doru Stănculescu

BOIERIA BOEMIEI, SAU DORU STANCULESCU

-Umblă vorba prin târg că nu-ţi place Bob Dylan, sau că eşti supărat pe el. De ce?

Este şi adevăr şi neadevăr în asta. Nu pot să spun că nu-mi place. Pot să spun că nu-lînţeleg, întrucât eu nu înţeleg limba engleză. Datorită faptului că Bob Dylan nu excelează prin muzicalitate, ci important foarte tare la el este textul, poezia, mesajul, eu neînţelegându-l, nu are cum să mă atingă. În afară de chestia asta, când eram mai tânăr şi... "şi la trup curat" - cum spunea poetul Cezar Ivănescu...

... sau cum zicea Eugen Seceleanu, Dumnezeu să-lierte!, "pe vremea când aveam părul mai des şi dantura întreagă" - deşi nu este cazul meu decât în ceea ce priveşte părul, dantura o am întreagă şi acuma - îmi plăcea... îmi plăcea... Şi acum pot să spun că sunt câteva, două-trei piese de-ale lui Dylan care îmi plac foarte tare. Vezi "Don't Think Twice lt's AII Right" sau "Just Like A Woman" sau "Tambourine Man", adică, vezi? Exact piesele care au şi o oarece melodie în ele. De exemplu, mie, "Blowin' În The Wind", nu mi-a spus mare lucru, chiar dacă, la un moment dat, am înţeles de la prieteni despre ce este vorba şi care este povestea, mesajul (am înţeles că luptă pentru pace), dar, ulterior, am aflat că de fapt are şi nişte acţiuni în fabrici de armament. Ori, lucrul acesta mi-a întors total pe dos disponibilitatea de a-lînţelege, de a-lagrea.

-Consideri că muzica folk are, sau ar trebui să aibă, un mesaj de stânga?

Nu, niciodată, niciodată.

-Bine, dar dacă te gândeşti că marii folkişti de dincolo au susţinut sindicatele, cum a fost Joan Baez, asta ca să dau cel mai cunoscut exemplu...

Şi cu Joan Baez a fost aceeaşi poveste. Mi s-a părut destul de monotonă în melodiile ei şi în interpretare. O voce curată, plăcută, dar, comparativ, de exemplu, cu Melanie, care are o cu totul altă construcţie muzicală... De text, iarăşi nu pot vorbi pentru că nu-lînţeleg, dar aceeaşi poveste a fost şi cu Joan Baez. Ea s-a lansat şi şi-a creat toată platforma pe baza faptului că soţul ei era în puşcărie pentru că refuzase să plece în războiul din Vietnam, dar, după ce povestea s-a sfârşit şi el a ieşit din închisoare, evident, ea a divorţat, având deja un nume. Ori lucrul ăsta,iar mi s-a părut ca o trădare. Ulterior, când am cunoscut-o pe Joan Baez, cu prilejul spectacolului de la Bucureşti...

-Ai avut emoţii?

Nu, nu am avut nici o emoţie. Ba chiar eram gata să fac această mărturisire, dacă aş fi fost întrebat, la conferinţa de presă. Din fericire, diplomatic vorbind, nu s-a petrecut această confesiune a mea în ceea ce priveşte acest idol. Nu atât în legătură cu creaţia ei, cât cu caracterul, pe care aşa îivedeam eu, aşa îicunoşteam, din datele pe care le aveam. Dar, aflând de la Andrei Partoş că ea vorbeşte şi franceză (şi m-am convins că o vorbeşte impecabil) şi stând de vorbă cu ea, mi-am schimbat total impresia. Acum pot să spun că ea îmi place ca om.

-Pentru tine ce a fost mai întâi: semnul pe hârtie sau sunetul?

Eu cred că nu numai pentru mine, pentru toată lumea, sunetul a fost primordial. Aşa spune şi Biblia: "La început a fost cuvântul". Mai întâi omul a bătut într-un copac, pentru ca să trimită mesaje, poate a fluierat cu o frunză, poate a... nu ştiu, a suflat în bucium sau a bătut în tam-tam-uri, deci sunetul a fost prima formă de comunicare. Ulterior a apărut şi această conştiinţă a istoriei, în sensul că omul s-a gândit să lase un mesaj material, găsibil şi de către urmaşi.

-Dar tu, cum te-ai descoperit mai întâi, mai aproape de desen sau de muzică?

Nu ştiu, cred că mai întâi şi mai întâi de muzică, dar, poate, aproximativ în acelaşi timp. Adică şi lălăiam, cântam singur prin casă şi mâzgăleam pe hârtii, îmi venea să desenez, nu ştiu...

- Se pare că unul dintre nucleele din care s-a dezvoltat folkul bucureştean a fost Cotroceniul. Cum ai intrat în acest nucleu?

A, nu, n-a fost gaşca din Cotroceni. Târziu, abia prin '70, l-am cunoscut pe Mircea Vintilă (la primul festival folk de la Clubul “303") şi, prin el, pe Horia Stoicanu, dar nu am simţit să fi fost o… gaşcă a Cotrocenilor.

- Practic, cum te-ai apucat de cântat?

Prima chitară am avut-o la doisprezece ani şi am fost foarte supărat pe ea, pentru că a venit ca un înlocuitor, ca un surogat al viorii mele pe care o aveam de copil. N-am făcut şcoală de muzică, doar sora mea a făcut şi Şcoala de Muzică şi a luat şi lecţii de vioară, în particular. Eu eram un fel de supervizor al ei, eram, cum să spun, ca pedagogul ăla care stă şi îi păzeşte pe copii să-şi facă lecţiile. Ei, eu asistam la orele ei de vioară şi după aceea, când se apuca să exerseze până la următoarea lecţie cu profesorul, eu o pândeam şi îi făceam observaţii exact ca el: ţine mâna aşa, ridică mai mult cotul, lasă încheietura moale...

- Dar cum de le ştiai tu pe toate?

Nu, nu ştiam, dar vedeam şi auzeam ce spune profesorul. Ei, şi părinţii mei, tot văzând pofta mea, interesul meu pentru instrument, mi-au cumpărat şi mie o vioară. Ulterior familia mea a trecut printr-o situaţie materială mai dificilă şi sora mea n-a mai putut să ia lecţii de instrument, darămite să încep şi eu. Am rămas cu vioară aceea şi, de la vârsta de opt ani până pe la doisprezece ani, când veneam de la şcoală, mă urcam pe scăunel şi o luăm de pe şifonier şi ieşeam în curte şi scârţăiam şi eu, acolo, cu copii în jurul meu. Într-o zi am găsit pe pat o chitară. Mai văzusem eu pe la ştrand aşa ceva, dar nu mă interesase. M-am dus, deci, să-mi iau vioară, care... nu mai era. Când au venit ai mei de la serviciu, taică-meu mi-a explicat că au vândut-o şi mi-au luat chitara în loc. În tinereţe el era prieten cu Temistocle Popa, care fusese la noi în vizită tocmai cu puţină vreme înainte de povestea asta. Temistocle îl şi sfătuise: “Ia-i o chitară, că pentru asta nu îi trebuie profesor. Pe asta o învaţă ei între ei, puştii, la ştrand, la cabană." În ideea asta, taică-meu s-a dus la talcioc, a vândut vioara şi mi-a luat o chitară. Dar aproape un an de zile eu nici n-am vrut să pun mâna pe ea, aflând că este înlocuitoarea viorii mele. Poate că dacă aveam şi vioara şi chitara nu aş fi fost atât de supărat, dar, efectiv, nici nu am vrut să mă ating de ea. Asta până când sora mea a început să fie curtată de cel care urma să îi devină soţ, Mihai Stihi - singurul nepot legitim al lui Mihail Sadoveanu. Era fizician atomist, dar, datorită educaţiei de acasă, din familie, cânta la pian, cânta la vioară, la blockflote, la chitară, bine-nţeles. Ei, şi venind pe la noi şi având şi chitară în casă a început să umble pe ea, iar eu am văzut că nu este ca la ştrand, ca ăia care zdrăngăneau acolo nu ştiu ce chestii care pe mine nu mă impresionau. El m-a incitat să pun mâna pe chitară, la el am auzit şi a început să-mi placă cum sună şi pe urmă să îl întreb cum se face. Avea un spirit, un tact pedagogic senzaţional şi o răbdare infinită şi s-a apucat să-mi deseneze, ca în metoda de chitară, la fiecare acord cum se pune degetul. Vai de mine, un lucru pe care nu ştiu câtă lume l-ar face! Să scrii cincizeci de pagini de caiet cu poziţii de acorduri! Asta m-a hotărât să pun mâna pe chitară, să învăţ nişte cântecele... Aşa m-a furat, că nu aveam eu răbdare să exersez, dar învăţam cântecul ăla, cântecul celălalt, din cele care îmi plăceau. Îmi aduc aminte că primul cântec pe care l-am învăţat şi la care mă acompaniam singur a fost - în '64 - "You Are My Destiny" al lui Paul Anka.

- Spuneai odată că te-ai apucat de cântat pentru că nu aveai magnetofon pe vremea aceea...

Nu, m-am apucat de compus, nu de cântat, atenţie!

- Bun, atunci care a fost primul cântec pe care l-ai compus?

Nu ştiu dacă a fost chiar primul, pentru că mai făcusem nişte lălăieli, dar un prim cântec a fost, îmi aduc aminte, pe versurile lui Minulescu... nu mai ştiu cum se chema... "Tu crezi c-a fost iubire-adevărată? / Eu cred c-a fost o simplă nebunie / Dar ce anume-a fost... "

- "Celei care pleacă"!

... era un cântec în trei a patra... sună puţin a stepă, aşa, sincer să fiu... Dar cum spuneai înainte, am început să compun pentru că nu îmi plăcea ce auzeam la radio, ceea ce se dădea pe post. Numai marşuri patriotice sau muzică uşoară care nu... La urma urmei ce se cânta pe atunci?!

- "Broscuţa Oac", sau...

Nu, asta era drăguţă, măcar avea haz. Sau mai era una, o cânta Dorina Drăghici... era un cântec satirico-umoristic cu... "Marinică zis codaşul". Dar pe urmă au început şi cântecele de muzică uşoară să aibă tentă patriotardă şi mobilizatoare, cu "hei-rup"-uri, cu...

- ... cu "Macarale"...

"Macarale", da, deşi mie mi-a plăcut George Grigoriu ca şi compozitor. Era un tip melodios. Partea cu textele, asta, de fapt, m-a făcut, poate, să caut eu alte texte şi să le îmbrac în muzică. Nu atât muzica, cât textele mi se păreau facile sau chiar deficitare.

- Când ai debutat?

Unde?

- Oficial.

Ce înseamnă aia "oficial"? Crezi că scrie asta pe vreun ştat de plată?

- Bun, atunci care a fost primul spectacol în care ai cântat?

Pot să spun aşa: prima mea ieşire ca folkist-folkist a fost în iarna lui '68, când repetăm clasa a unsprezecea şi eram elev la Breaza. Am venit în vacanţa de iarnă cu un prieten de-al meu brezean care aflase că s-a deschis un club studenţesc unde se cânta jazz şi beat (aşa ziceam noi pe vremea aceea) şi el mai mult a tras de mine să mergem împreună acolo. Am întrebat cine ne ascultă şi pe noi. Era o directoare (doamna Murgea, ţin minte că o chema) care ne-a primit în birou şi i-am spus despre ce era vorba. Eu eram cu chitara pe mine ca vânătorul cu arma la spinare şi i-am cântat "Ion Crâşmarul" (pe versuri de Octavian Goga). Am cântat un pic (asta era într-o joi) şi mi-a zis: “bine, sâmbătă vii şi cânţi”. Şi gata! A, bine, până atunci eu mai cântasem, oho, (uite, vezi că şi uitasem!) dar nu ca folkist. Făcusem o trupă în şcoală, în clasa a zecea, în '66. Făcusem, cum se spunea pe vremea aceea, trupă beat, adică trei chitare şi o tobă. Participasem deja la două festivaluri interşcolare la care luasem premiul întâi ca trupă.

- Mai ţii minte cum vă numeaţi?

Noi ne numeam într-un fel, dar nu se prea putea... Eram formaţia Liceului 33, na! Dar noi ne ziceam "Ecoul îngerilor".

- Ce preţios!

Da, şi îmi aduc aminte că la al doilea festival la care participasem ca trupă (eu eram solist vocal şi chitară armonie şi, într-un fel, lider - deşi noi nu considerăm că era unul dintre noi şef, dar aşa, eram eu puţin mai în faţă. Îmi aduc aminte că am cântat cântecul lui Radu Şerban "Strada". Şi îmi aduc aminte că domnul Zgubini (sper că mai trăieşte!) care a fost şi redactor muzical în radio, pe vremea aceea era profesor la Liceul “Tudor Vladimirescu”, asistând la toate repetiţiile noastre (pentru că noi nu avem sală şi repetam la ei) ne-a spus că mergem la premiul întâi fără nici o problemă. El, care practic avea trupa lui la acel liceu, dar era foarte realist şi dădea dovadă de fair-play, zicându-ne că avem locul întâi asigurat!

- Când ai format "Cameral Folk Group"? Parcă a fost înainte de a intra în Cenaclul "Flacăra".

Oho, la "Flacăra" nici n-a mai funcţionat "Cameralul". A fost aşa...

- ... o formulă restrânsă? Eu vă ţin minte cântând acolo sub formă de grup.

Da, la început, dar a fost numai ideea de "Folk Cameral Group". Eu simţeam nevoia de a avea sprijin, de a avea alături şi alte instrumente, nu numai eu singur cu chitara şi muzicuţa. încă înainte de a intra la facultate (eram la Şcoala Tehnică de Arhitectură şi Construcţii) m-am apucat împreună cu cumnatul meu, cel care mi-a pus chitara în mână, şi cu o studentă la vioară, la Conservator, ne-am apucat, spuneam, să încropim ceva. Nu ştiu cum s-a legat într-o zi când eram la cumnatul meu şi ne-am apucat să cântăm, cumnatul meu la pian, ea la vioară şi de-aicea ne-a venit... Am şi aranjat două piese ca să le tragem în Televiziune... Numai că eu apărusem deja la televizor, singur, în '69, după ce terminasem liceul.

- Chiar, nu ai avut complexe faţă de sora ta, Mihaela Mihai, care devenise deja un nume?

Nu, de ce să am complexe? Ea avea pârtia ei, eu aveam pârtia mea. Nu mă simţeam concurent cu ea la aceeaşi plăcintă.

- Să revenim la "Camera!"...

A fost o chestiune pasageră, dar în mintea mea a rămas, în continuare, ideea de a face o trupă care să se cheme "Cameral Folk Group", fiindcă eu mă gândeam că fac o muzică uşor mai elevată, uşor mai de cameră, de-asta şi voiam să-i spun aşa. Vezi şi dorinţa mea de a avea o vioară, de a avea şi un pian... Dar mijloacele materiale nepermiţându-mi să ţin nişte oameni legaţi de activitatea mea sporadică... nu a ţinut... Că ulterior am lucrat în colaborare cu Nichi Oagăn, cu lonelli Petrof, astea erau nişte situaţii pasagere, nu putem impune numele unei trupe care să aibă şi o componenţă stabilă.

- Începuseşi mai-nainte să spui ceva despre apariţiile tale la televiziune.

Da, eu sunt primul folkist care a apărut la Televiziunea Română. Eu! Am tras "Ion Crâşmarul" şi "Celei care pleacă". Bine, pe post a apărut, până la urmă, numai "Ion Crâşmarul". "Celei care pleacă" nu s-a difuzat din cauza faptului că (asta am aflat-o mult mai târziu, din surse "underground")... ce se întâmplase: cu două săptămâni înainte tocmai rămăsese în Vest Luminiţa Dobrescu. Domnul Bucheru (care, pe vremea aceea, era un personaj important în cenzura din Televiziune), auzind acolo versurile "Azi noapte a plouat ca de-obicei/Căci Dumnezeu face ce vrea / O noapte plouă-n cinstea mea / O noapte plouă-n cinstea ei / Azi noapte însă a plouat/În cinstea celei ce-a plecat".

- Era vorba de dragoste, nu?

S-ar fi exprimat cum c-ar fi "cu bătaie", că ar fi fost vorba de... nu? Şi din cauza asta bossa nova aceea a mea pe versuri de Minulescu nu a intrat. A rămas numai "Ion Crâşmarul", dar cum filmată: în timp ce făceam repetiţiile şi probele de lumini, de sunet în studio, cu mine stând pe un scaun înalt, de bar, apare întâmplător soră-mea, care era de-a casei. Când mă vede acolo: "Ce faci, frate-meu?!" La care eu printre dinţi: "Pleacă de-aici!" Dar cum aveam microfoanele deschise, s-a auzit sus, în regie, şi, Titi Acs care era acolo a reacţionat "Hopa! Ce-ai zis? Frate-meu?" "Nu. - Zic - aşa ne spunem noi!" la care soră-mea, mândră de mine: "Ce, nu ştiai că este frate-meu?" am recunoscut că da, domnule, suntem fraţi, dar numai de mamă şi, nu ştiu, ea are pârtia ei, eu am pârtia mea. Nici nu vreau să se ştie şi abia după ce voi fi eu Doru Stănculescu, voi spune, da, domnule, sunt frate cu Mihaela Mihai. Ei, dar lui Titi Acs imediat i s-a aprins beculeţul şi i-a venit ideea să o folosească şi pe ea. Tot era piesă lungă şi ea era spectatorul, cea care asculta povestea lui Ion Crâşmarul. Şi-a pus-o să se învârtească în jurul meu, să se mişte, să reacţioneze, să dea nişte dimensiuni.

- Şi uite aşa a făcut Mihaela videoclip pe piesa ta...

Exact, exact. Ei bine, după un timp în care mai făcusem trei-patru emisiuni cu Titi Acs, îmi aduc aminte că eram într-o seară de toamnă tot la soră-mea acasă (era ziua ei) şi tot aşa, cu ea şi cu cumnatul meu ne-am apucat de cântat la o vodcă, la un şpriţ, la nu-mai-ştiu-ce. Eu tocmai compusesem cu o săptămână înainte "Ecou de romanţă", dar după ce l-am compus mi s-a părut că la "standardele" pe care mi le propusesem eu consideram că pot să o şi uit, dar atunci, la chef, am cântat-o. Nici textul nu îl ştiam pe dinafară, le-am cerut volumul de poezii. Când a auzit-o soră-mea i-a plăcut foarte mult şi i-am zis: "Dacă îţi place, ia-o tu!". Ei, nu zici că, dacă nu a doua zi, următoarea, m-am pomenit cu un telefon de la ea, că mă aşteaptă în radio într-o jumătate de oră. Să-mi iau chitara şi să vin. La sunet era Florin Bogardo şi am înregistrat-o în Studioul 8. Nu ştiu dacă a durat o jumătate de oră, pentru că am tras chitara şi muzicuţa deodată, pe urmă ea cu vocea şi gata! Ei, dar de aici începe calvarul! După două săptămâni toţi ţiganii fluierau pe stradă refrenul. Îmi venea să intru în pământ de ruşine! Doamne, ce-am făcut!

- Să înţeleg că simţeai că nu te reprezenta?

Nu mă reprezenta! Bine, multă vreme nici nu s-a ştiut că este compoziţia mea pentru că o cânta Mihaela Mihai. În general, nu? Un cântec este identificat cu interpretul, compozitorul nu prea se ştie. El doar îşi ia banii de la Uniune! Ei, şi normal că a devenit şlagărul anului '70 sau '71, cam aşa. Am fost şi la Festivalul de la Mamaia şi în recitalul în afară de concurs al Mihaelei am interpretat împreună "Ecou de romanţă"...

- În materie de folk românesc, Doru Stănculescu a inventat şi duetul chitară - flaut. Cum s-a întâmplat?

În facultate, prin '72 eram deja cunoscut pentru că mai apărusem la televizor, lucrasem cu Titi Acs şi cu Alexandru Bocăneţ. Bine, nu cu frecvenţa unui cântăreţ de muzică uşoară, sau a unui comic cunoscut, dar aveam deja în spate treisprezece-paisprezece emisiuni. Apăruseră de-acum şi Tudor Gheorghe şi Mircea Florian cu care mă cunoşteam, practic începusem împreună. De exemplu, Mircea Florian a fost primul folkist difuzat la radio datorită lui Cornel Chiriac. Formula chitarist-flautist s-a întâmplat în facultate. Aveam un coleg de grupă care cochetă cu chitara şi ne făceam vizite, ne cântam reciproc... El mă tot bârâia la cap să-l cunosc pe un coleg de-al nostru de an, care cânta la flaut. Într-o seară, la Club "A", mă trezesc eu cu un tip pe care îl ştiam din vedere, dar nu ştiam că el este flautistul. Se cânta jazz, era o trupă "grea" - cu Marius Pop la pian, Mihai Berindei la sax, Eugen Gondi la tobe, Johnny Răducanu, la contrabas, Radu Goldiş la chitară... Eu eram un mare consumator de jazz pe vremea aceea. Spre deosebire de mulţi dintre colegii mei din arealul folk, nici acum nu mă dau în lături, pot să spun că îl prefer, mă trage aţa mai mult spre jazz, pentru că, nu ştiu, îmi limpezeşte gândurile. Şi, ascultându-i pe ei, a apărut colegul ăsta al meu: "Bună seara, domnu' Stănculescu, eu sunt Sorin Minghiat, ăla cu flautul de care v-a spus..." Dar eu tot ascultam acolo, nu aveam stare de conversaţie... Şi a început el să-mi explice care este crezul lui în muzică, despre nu-mai-ştiu-ce... Dădeam din cap, dar de fapt nu eram atent, ascultam jazz. I-am propus să ne întâlnim altădată, a venit pe la mine, cu flautul bine-nţeles, şi mi-a plăcut ce făcea el acolo, cum improviza la cântecele mele. Prima apariţie cu el a fost peste câteva zile, la Muzeul Stork. Cântam atunci împreună cu Dan Chebac, deci la muzeu am cântat în formula Stănculescu, Minghiat, Chebac. A, dacă tot am amintit de Dan, trebuie să spun că el, chiar după spectacolul de la muzeu, a început să lipsească de la repetiţii. La un moment dat, întrebându-l bărbăteşte ce se întâmplă, ce îl apasă, mi-a spus până la urmă (greu!) că vrea să aibă şi el drumul lui. Bun, nici o problemă!

- Cum ai ajuns la Cenaclul "Flacăra"?

Stai puţin, că mai este până atunci. Până atunci a mai urmat Festivalul "Primăvara Baladelor", la care am participat singur, pentru că nu mă consideram pus la punct cu trupa. Nu numai cu Sorin, cu trupa, pentru că, dacă nu mă înşel... da, da, da, povestea de la Muzeul Stork a fost în vară, după Festivalul "Primăvara Baladelor" prima ediţie în '73, la care am fost laureat, am luat Marele Premiu. În juriu a fost şi Adrian Păunescu. După aceea a venit vara şi am primit de la Mircea Mureşan solicitarea de a face muzică la filmul "Porţile albastre ale oraşului"(1975). Mare parte din muzică am pus-o la cale la Titu, la mama lui Sorin acasă. Am stat acolo vreo două săptămâni şi am cam pus-o noi la cale, cu scenariul în faţă, cam pe unde, ce şi cum trebuie făcut. Iniţial, Mircea Mureşan mi-a cerut o piesă de generic, ori, citind scenariul am început să simt că ar fi nevoie şi de alte intervenţii, pe ici, pe colo.

- De exemplu, scena în care murea personajul pe care îl interpretă Ion Caramitru, parcă...

Da, şi aceea, şi scena în care tot el se duce acasă după bombardament şi găseşte ceea ce găseşte şi multe alte intervenţii pe care i le-am propus lui Mircea Mureşan. M-am dus la el cu Sorin, cu ideile noastre înregistrate şi cu un casetofon şi am discutat intervenţiile muzicale pe secvenţe. El a primit cam 99% din ceea ce am propus, a fost de acord şi după aceea ne-am dus la Buftea şi am înregistrat în studio la Buftea cu Nichi Oagăn la bas şi cu un vecin de-al lui care se chema Sorin Necula, la baterie. În toamnă m-a sunat George Stanca (care îmi luase un interviu cu vreo doi ani înainte) şi m-am pomenit invitat la prima şedinţă a Cenaclului "Flacăra"...

- Deci eşti membru fondator!

Da, sunt membru fondator al Cenaclului "Flacăra", care şi-a ţinut prima şedinţă, ştii unde...

- La Casa de Cultură din "Slătineanu". Cât ai activat în Cenaclu?

Cu mici intermitenţe, până... a crăpat, nu ştiu, cam aşa. Dar după părerea mea, Cenaclul "Flacăra" nu s-a terminat nici astăzi, fiindcă, practic, mulţi din cei care s-au format atunci sunt astăzi oamenii de bază ai genului.

-Spune-mi ce făceai pe 21 decembrie '89.

Oh, ce să fac... Doamne! Eram aşa de bucuros şi entuziast că, în sfârşit, ne-am ridicat fruntea şi... Bine, eu personal o ridicasem de mult. Vezi numai faptul că eram interzis pe radio şi televiziune, doar în spectacole mai funcţionam...

-Bine, asta din cauza plecării Mihaelei...(n.r. Mihaela Mihai)

Asta era una, dar nici eu nu aveam nici o jenă să cânt în spectacole, să cânt şi "Circul" şi "Cum se naşte un mit", cântece cu bătaie adevărată... Adică nu mă ascundeam după degete. - Nu-mi prindeam agrafe în păr ca să apar la televiziune... Ce să fac? Am aflat că a început să se strângă lumea la "Intercontinental" şi m-am dus. N-am mai plecat decât când m-a luat Miliţia şi m-a băgat la Jilava.

-De unde te-a luat?

De pe Calea Victoriei. Acuma, să-ţi povestesc tot ce-a fost acolo este altă poveste, mult prea lungă. O am scrisă cu amănunte şi dacă vrei ţi-o dau s-o citeşti. Pe la zece şi jumătate seara, când tancul a trecut peste barieră şi ne-am împrăştiat de-acolo, m-am gândit să trec pe la Moţu Pittiş, pe unde, de altfel, mai trecusem între timp şi îmi lăsasem geanta. Îmi luasem şi nişte sandvişuri la mine pentru că simţisem că este de lucru şi că până dimineaţa trebuie să cadă Ceauşescu. Nu se mai putea, simţeam că nu mai era cale de întors. N-avea rost să mă duc acasă fiindcă mă gândeam că dimineaţa, la prima oră, oamenii se vor aduna la loc şi nu se vor lăsa până nu vor încheia cu acest capitol al istoriei noastre. În drum spre Moţu, am fost săltat de Miliţie, chiar în uşa blocului lui. Am fost dus la Miliţia Capitalei, bătut bine, după care, cu cătuşe la mâini, am ajuns la Jilava. Am fost eliberat a doua zi, pe la douăsprezece. Ne-au anunţat că "situaţia este rezolvată". Aşa ne-au spus, că situaţia este rezolvată, dar în ce fel, nu. Ne-au spus să nu ne precipităm, că vom fi strigaţi după buletin şi vom ieşi pe rând. Dar buletinele erau atât de răvăşite încât până la urmă ne-au deschis uşile de la celule, ne-au aruncat buletinele pe două mese de-astea de restaurant, de cantină, cum vrei să-i spui. Fiecare şi-a căutat buletinul şi, când l-a găsit, a plecat. Eu am dorit să fiu ultimul care iese de-acolo. Şi aşa a şi fost: în timp ce toţi se buluceau să se urce în autobuze şi să plece, eu nu, am stat liniştit şi am aşteptat. M-am urcat în ultimul autobuz, am stat în faţă lângă şofer, în picioare, şi aşa m-am întors în Bucureşti.

-Acum ai vreun avantaj ca revoluţionar?

Nici unul! Am o diplomă de care încă nu am beneficiat. Mi-am luat diploma abia când m-am întors în ţară. În noiembrie '96 am izbutit să îmi iau diploma. De atunci văd că diplomele sunt din nou la socotit, la reevaluat, la răstălmăcit, care, cum, ce... Nu este cazul meu, pentru că este clar, am dus dovezile că am fost reţinut, dar sunt mulţi alţii care nu merită. Ştiu oameni care ne-au călcat în picioare şi care sunt eroi astăzi şi care au beneficiat, şi-au făcut deja averi, sunt milionari în dolari. Eu nici măcar gratuitate pe transportul în comun nu am.

-Eşti supărat din cauza asta?

Nu, nu sunt supărat, sunt revoltat. Sunt revoltat, dar probabil că naivitatea mea iremediabilă (sunt pierdut total în naivitate) mă face să mai sper că într-o zi se va face dreptate.

-Dacă ar fi să-ţi traduci, să-ţi metamorfozezi muzica într-un proiect de clădire, cum ar arăta ea?

Uşor pleonastică întrebare. Casa ar arăta exact ca şi muzica mea: în forme cât mai pure, fără bibiluri, briz-briz-uri, amănunte, adică forme cât mai curate şi cât mai profunde, adică în volume primordiale.

Interviu realizat de Teodora Ionescu
Aprilie 1999

DE LA SADOVEANU CETIRE

Cu foarte mulţi ani în urmă, (de ordinul zecilor), a avut loc o scurtă întâmplare (din miile de întâmplări) pe care vreau neapărat să o amintesc, aşa, brusc, fără nici un fel de altă introducere. Mi se pare absolut semnificativă. Doru Stănculescu - căci el este protagonistul şi povestitorul mie - deja începuse să devină destul de cunoscut. Lumea începea să-i cunoască şi să-i fredoneze cântecele. Într-o duminică dimineaţă, se uita la televizor. Am precizat ziua săptămânii, pentru că numai atunci se difuzau emisiuni pentru copii. La un moment dat, rămâne blocat… Un grup de pionieri tocmai interpreta compoziţia lui “Ai, hai”. Emoţionat, pune mâna pe telefon şi îl sună pe Nicu Vladimir. Era, şi el, cu televizorul deschis. Răspunsul, la uimirea lui Doru, a fost unul scurt: “Şi ce te miri aşa? Ai intrat în folclor, deşteptule…”

Cam aşa şi este! Doru Stănculescu, de timpuriu, a devenit un personaj. Mai întâi, însă, a fost cunoscută muzica sa. Caracteristica principală a cântecelor lui este aceea că nu seamănă între ele. Stilul Stănculescu este acela de a nu avea niciun stil. Dacă ai asculta o piesă pe care n-ai mai auzit-o, dar, pe de altă parte, în general, eşti la curent cu ceea ce a scris, nu cred că ai putea să spui că este a lui, numai după introducerea orchestrală.

Asta înseamnă că Doru Stănculescu nu are ceea ce se cheamă “amprentă personală”, dacă nu poate fi pus, din prima, într-un sertăraş, într-o categorie? Greşit! Fiecare cântec sună altfel pentru că este fotografia unei stări, sau a unei experienţe prin care a trecut, poate. Nimic anormal în asta, veţi spune, dar, pe de altă parte, mă gândesc la foarte mulţii “artişti”, care scot pe bandă rulantă, (de cele mai multe ori şi la comandă!) produse de genul şaibelor sau piuliţelor, adică identice. Ori, rostul unui act artistic, cu adevărat valoros, este acela de a fi unic. Iar am inventat …apa caldă şi mersul pe jos… N-am spus nici o noutate. Tocmai de aceea mă opresc aici cu pretinsa mea analiză. Îi las, pe cei cu adevărat competenţi, să facă exegeza operei stănculesciene. Şi mă gândesc, aici, de exemplu, la Dan Andrei-Aldea. Ei, ce ziceţi? E calificat? Păi, după părerea mea de ascultător-şi-atât, eu cred că da. Nu degeaba a făcut minunăţiile alea de orchestraţii la cele două albume. Scuzaţi-mă, dar a şi avut la ce.

M-aş întoarce pentru o clipă la titlu. De unde vine chestiunea asta cu “Sadoveanu”? De la Vali Sterian. În lungile seri şi nopţi cheltuite (în cea mai mare parte cu folos) în Folk Club CASA ELIAD, de multe ori, Doru se lansa în tot felul de poveşti. Însă modul în care o făcea, modul în care vorbea devenea uneori aproape enervant. Un “ceva” care, în mod normal, putea fi istorisit în câteva minute, sau câteva fraze bine alcătuite, (ei, bine, nu!) la el lua proporţii urieşeşti. În primul rând, vorbea rar, cu pauze lungi, în timpul cărora îşi aranja mustaţa sau îşi mângâia ciocul. Altfel, interesante, respectivele “relatări”, nu de puţine ori râmâneau fără final. Sincer, nu prea aveam răbdare să-l aşteptăm. Aproape singurul care îi tăia cheful (în timp s-au mai învredicit şi ceilalţi) era Sterian. Mai întotdeauna, replica era ceva de genul: “Hai, Sadoveanu, zi-i mai repede.” Dar amuzamentul total era atunci când Vali i-o tăia din faşă. În special, după ce Stănculescu era proaspăt venit din Franţa, unde stătuse câţiva ani. Prindea unul dintre momentele acelea, în care la masă se lăsa tăcerea şi doar ce-l auzeai: “Eram la Paris…” Atât! Intervenea scurt Sterian, care ştia ce urmează, îl golea de tot elanul: “Gata, Sadoveanu, lasă-ne…” Nimic răutăcios în provocările astea. Erau doar mici şarje ironice şi prieteneşti, de care, până la urmă nu scăpa niciunul. Pe rând, toţi “şi-o furau”, cum se spune. Dar nici nu rămânea dator nimeni. Chiar dacă, câteodată, Doru se mai bosumfla şi începea să bombăne vorbe “dulci”… nu se sfia să răspundă cu aceeaşi monedă atunci când îi venea la mână câteun muşteriu, inclusiv Vali.

Că veni vorba de replici: era la o cântare, împreună cu Sorin Minghiat. De altfel, el este şi cel care mi-a povestit întâmplarea. Era un fel de serbare la iarbă verde, undeva, pe malul unui lac, de lângă Bucureşti. Mai erau invitaţi acolo şi alţi artişti, de toate felurile, dansatori, actori, cântăreţi de muzică populară şi uşoară… Pe pajişte era plantat un foişor pe post de bar cu răcoritoare, bere şi alte lichide. Aşteptând să le vină rândul în spectacol, cei doi (Doru şi Sorin) se retrăseseră într-un asemenea loc “anti-sete”. Barmanul, un puşti, s-a simţit dator să se bage în seamă , să facă pe gazda amabilă şi să converseze cu ei. Oricum, în momentul acela, erau singurii clienţi. Dialogul cu “domnii artişti” a decurs cam în felul următor: Barmanul: “Cu… spectacolul, nu?” - Doru: “Mmda…” - Barmanul: “Şi… sunteţi artişti, nu?” - Doru: “Mmda…” - Barmanul: “Dansaţi?” - la care, Doru, pe cel mai firesc ton: “Dacă mă inviţi…” Imaginaţi-vă cam cu ce ochi l-a privit băiatul, ce se putea citi pe faţa lui! Nu ştiu dacă am relatat exact discuţia, dar, în esenţă nu i-am denaturat sensul şi “poanta” de final.

Alta, la fel de scurtă şi de minunată: chef la un prieten. Cântări, audiţii muzicale, fum, tot tacâmul. Spre dimineaţă, aşa cum se întâmplă de multe ori rămăseseră cam pe uscat. Nu tu ţigări, nu tu… lichide… Pe fondul ăsta de moleşeală totală, bate cineva la uşă. Era unul dintre vecinii gazdei, altfel obişnuit cu zgomotul nocturn. De data asta, însă, se pare că întrecuseră măsura. Primul sare să deschidă Stănculescu, cu gândul că a mai venit cineva cu provizii proaspete. Pe un ton civilizat, vecinul le face morală şi încheie cu “lăsaţi-o-n colo de treabă, n-am dormit toată noaptea!” Doru, scurt şi promt: “Nici noi…”

Altceva, de data asta serios. Doru Stănculescu are o vorbă: dacă, atunci când îl întâlneşti, îl întâmpini, din reflex, cu banalul, “Ce mai faci?”, invariabil răspunsul este “Ce vreau!”. Aşa şi este. A făcut şi face întotdeauna numai ce simte.

Din nou, o amintire dragă mie. Anul 2000. Început de vară. Eram la Mamaia, în tură la Radio Vacanţa. Mă sună un prieten din Folk Club CASA ELIAD. Ştia că sunt pe litoral şi mă anunţă că şi el este la mare, împreună cu o gaşcă “de-ai noştri”, printre care şi Vali Sterian cu soţia. Pentru că tocmai îşi lansase albumul “Best Of…”,primul gând care îmi vine este să-i organizăm o lansare la noi pe terasă. Cer şefilor mei de acolo permisiunea şi mi se dă. Îl sun pe Vali şi este şi el de acord. Punem la punct amănuntele şi a doua zi, parcă, se şi întâmplă lansarea. De cum ne-am văzut, ce credeţi că a ţinut Sterian să îmi spună? Cu o noapte sau două în urmă se treziseră cu Doru Stănculescu la vila unde erau cazaţi. De ce? Pur şi simplu i se făcuse dor de ei şi venise să-i vadă. Dar nu oricum. Îmi mai povestea că, atunci când i-a venit ideea, Doru nu a plecat şi el, ca omul, cu trenul sau microbuzul, de exemplu. Era prea mult de aşteptat, drept care, a făcut comandă la un taxi. S-a înţeles cu şoferul şi i-au dat bice. În drum au făcut escală la o cherhana de unde a luat peşte. Sigur că se aprovizionase şi cu nişte recipiente în care gradele (spre patruzeci!) erau dizolvate în lichidul binecunosut. Şi uite aşa, Vali şi ceilalţi, s-au trezit dimineaţa, pe la cinci-şase cu Stănculescu care avea poftă de o masă pescărească, cu prietenii. După care a plecat înapoi la Bucureşti. Atât şi nimic mai mult!

Mie, una, mi s-a părut foarte tare povestea. Dar nu m-a mirat. Este elocventă şi caracterizantă pentru “personajul” Doru Stănculescu. Unul gata oricând să-i surprindă pe cei dragi lui, cu asemenea gesturi care, lui i se par normale, firesti. Au în ele un fel de… boierie boemă (de unde şi titlul interviului) care mă duce cu gândul la tinerii din interbelic. Chiar apariţiile lui pe scenă din ultimii ani mă duc cu gândul acolo. Imaginea este un amestec între cea a unui Caragiale cu redingotă şi pălărie, şi cea a unui bard contemporan. Cu chitara la piept, mucalit şi sfătos, el vine în faţa spectatorilor plin de poveşti pe care le deapănă cu har.

Şi dacă tot a fost vorba de imagine, mi-am mai adus aminte ceva. Într-o sâmbătă de primăvară, s-a făcut o convocare generală la ELIAD. Dădea colţul ierbii şi ne-am strâns cu toţii să facem curat în curte. Care cu o greblă, care cu un târn, care cu o casma, ne-am îndemnat la veselă roboteală de măturat şi plantat pomi. De cum a sosit, Doru Stănculescu a făcut furori. Imaginaţi-vă că a coborât dintr-un taxi, maiestos, îmbrăcat în “echipament” de chivuţă: şorţ agăţat de gât şi legat la brâu, basma pe cap… deghizare perfectă. Mă întreb ce-o fi fost în mintea şoferului cănd l-a luat de acasă şi l-a văzut aşa! Dacă l-a şi recunoscut… Mizez, însă, pe faptul că, pe drum, Doru i-a explicat despre ce este vorba. Un singur amănunt (mic, neesenţial – ha!) nu corespundea cu “obiectivul” nostru: ustensila de lucru. În loc de mătură, găleată sau ceva asemenea, a scos din maşină, cu mândrie, un… aspirator. La hazul nebun pe care l-a generat, răspundea cu o inocenţă jucată: “Păi, ce, nu m-aţi chemat la curăţenie?” cred că prin arhiva clubului mai există fotografii care au marcat momentul şi care pot sta mărturie.

A nu se înţelege că el este un fel de Albă Ca Zăpada. În nici un caz. Să te ferească Cel De Sus să-l prinzi într-o pasă proastă, sau după o noapte în care “a jucat în prelungiri”. Te expediază scurt şi fără echivoc, mormăitor şi monosilabic.

Supranumele (că “porecla” sună urât) “Prezidente” – cu scurtătura “Prezi” - spune totul despre Doru Stănculescu. Întotdeauna în capul “maselor” de folkişti, (dar şi al meselor!) el este o parte fundamentală din istoria genului.

Teodora Ionescu
8 martie 2014