LUP DE ALBA

Recunosc de la început, că foarte multă vreme, Vali Şerban nu m-a dat pe spate cu cântecele pe care le auzeam. Şi asta, numai din cauză că l-am ascultat cu adevărat destul de târziu. Înainte de ’90, toată informaţia pe care o aveam despre creaţia lui era doar ceea ce ascultam la radio, la emisiunea de joi de pe programul trei, "Valori ale muzicii tinere", sau "Radiocenaclu", sau cum se mai chema ea. În general, erau difuzate piesele lui patriotice, sau "de serviciu" cum le spuneam eu. În spectacolele Cenaclului Flacăra (cele din Bucureşti, pe care nu le scăpam) repertoriul era "îmbunătăţit" şi, evident, lărgit. Cert este că mă îndrăgostisem în primul rând de Esenin (de la "Vânturi pline de zăpadă") şi de încă două – trei, care nu aveau nici un fel de legătură cu Iancu, moţi, sau altele asemenea. Nici acelea nu erau rele, dar mi se păreau deja demonetizate prin abuz de difuzare la radio şi de repetare (cu sala, normal!) în concerte.

Greşit! În primul rând au fost recitalurile de la Festivalul "Om bun". Apoi "cantonamentele" din Tabăra Folk de la Calafat. Acolo, am avut (eu, cel puţin) bucuria să petrec câte o săptămână de vară, din această viaţă în acea minunată gaşcă. Aşa l-am descoperit cu adevărat. Aşa am înţeles că la Vali Şerban nimic nu este poză atunci când este cu chitara în mână, în faţa microfonului. Are întotdeauna în ochi un soi de sclipire specială, care, îmi transmite mie, celui din public, că vrea să împartă CU MINE, ceea ce, la un moment dat, i-a străbătut sufletul şi mintea şi i-a inspirat un cântec. Ceva pe sistemul "uite cum stau treburile". Şi o face fără emfază, fără muşchi arcuiţi sau piept bombat, aşa cum alţii, mult mai puţin dăruiţi, încearcă să comunice de pe scenă. Nu, el o face firesc, cu un fel de modestie amestecată şi cu un soi de mândrie. Are experienţă cu aura de măsură şi îşi cunoaşte bine locul între colegi. Într-un cuvânt, o face cu bucuria de a se destăinui. Mărturisesc aici că, pe parcurs, am "citit", adică am înţeles altfel (dacă nu şi exact) inclusiv uşoarele puseuri care ar putea părea patriotarde, dar nu sunt. Nu, Vali Şerban nu numai că îşi asumă, dar este chiar mândru de calitatea lui de "Ultim lup". Cei care i-au ascultat cântecele, ştiu despre ce vorbesc.

Pe de altă parte, Vali a înţeles perfect rădăcinile şi menirea genului, în sensul că el ştie foarte exact că muzica folk este născută să exprime revolta, să fie un canal de protest. I-am urmărit atitudinea atunci când cântă "Omul liber" (interzis pe vremuri din cauza textului, dar actual şi astăzi), de exemplu. Mai ales atunci când are în fată spectatori cu precădere tineri, interpretarea cântecului capătă nuanţe uşor triste, din dorinţa de a îi face mesajul mai penetrant, mai direct. După mine, ceea ce vrea să exprime este părerea de rău că acum, când – cel puţin în teorie – tinerii nu mai au nicio oprelişte să schimbe lumea, nu o fac. Şi nici măcar nu încearcă. În condiţii de mii de ori mai riscante, generaţia lui măcar a dat semnalele care se puteau da. Oricum, indiferent de textul compoziţei, Vali Şerban nu te trage de mânecă în mod explicit. Pur şi simplu îţi comunică o stare de lucruri. Dacă pricepi, bine, dacă nu…

Serios şi sensibil (ştiu că mă repet) dar şi cu reverenţa de rigoare în faţa "înaintaşilor", a scris şi o carte. În primul rând este un material necesar. Volumul este scris cu talent într-ale literaturii şi, surprinzător pentru mine, mult mai puţin subiectivă decât mă aşteptam. "Istoria unui vis" vorbeşte despre perioada pe care a petrecut-o în Cenaclul Flacăra şi este (deocamdată) cel de-al doilea pilon important (ca mărturie scrisă) despre istoria muzicii folk din România. După "Prin dimineaţa unei muzici" în care Horia Stoicanu face portretul generaţiei de început, Vali Şerban vine cu urmarea firească pe care mulţi o aşteptau. Documentată exemplar şi foarte bine scrisă, "Istoria unui vis" este un instrument de lucru necesar celor interesaţi de "arheologia" folk-ului românesc, ci şi o bine-venită radiografie a fenomenului respectiv. Este un demers sub semnul obiectivităţii în mare măsură, deşi, poate fi vorba doar despre percepţii personale. Sigur că, doza de subiectivism nu lipseşte, dar portretele colegilor sau întâmplările sunt creionate cu grija de a nu tabloidiza.

Din fericire, demersul lui Vali Şerban va avea şi o continuare. Din câte am aflat, promite o analiză a genului vizând perioada de după 1990 şi până astăzi. Sunt convinsă că va fi la fel de serios şi de aplicat, chiar dacă, poate, îi va supăra pe mulţi. Nu au de ce, pentru că atunci când ceartă pe cineva, Vali Şerban o face cu argumente, dar mai ales cu drag. Aşa, ca un părinte care face tot posibilul ca din copilul lui să iasă ceea ce trebuie.

Abia aştept să o citesc.

Şi era să uit: în materie de radio, cea mai longevivă emisiune de muzică folk, este realizată de Vali pe un post local, acolo, la el, în Alba Iulia. Tot cu drag şi cu seriozitate.

Teodora Ionescu
14 octombrie 2015