MIHAELA POPESCU

PRINTRE PLEDOARII

05 iunie… Da, am ţinut să-i fac un fel de cadou. Sigur, cum deja am mai spus, din punctul meu de vedere, este mai greu să dialoghezi… electronic. Este altceva când discuţia are loc faţă în faţă. Se poate întâmpla o anumită stare care s-ar crea… Este altceva, nu?

Da, am ţinut să reamintesc sau să fac cunoscut, pentru “ăia micii” – cum le spun eu, cu drag – numele ei. Mihaela îşi are locul ei nu numai printre vocile feminine din folkul românesc, ci şi în totalitatea genului de aici.

Este normal, deci, să îmi doresc o întâlnire de o oră – două (aşa, ca între fete!) cu reportofonul avid de poveşti, pus pe “rec.” şi uitat pe masă printre ceşti în care cafeaua s-a răcit şi pahare în care băutura (fără alcool!) s-a încălzit. Mai are multe de spus, de amintit şi de povestit. Dar, mai ales, de… cântat. Chiar şi printre pledoarii, aşa cum a fost realizat şi acest mini (este părerea mea!) interviu.

Este numai un semn de LA MULŢI ANI!

Deocamdată.

Eu, ca bucureşteancă, nu am aflat despre tine, decât după apariţia ta în Cenaclul “Flacăra”. Cine era Mihaela Popescu înainte de asta?

Dacă socotesc faptul că am debutat în Cenaclul "Flacăra" la vârsta de 17 ani, tânăra pe care ai cunoscut-o la acel moment era o adolescentă hippy… Uşor rebelă, cantonată între şcoală şi muzica vremii, adică de la rock, pop şi folk până la cea clasică. Pentru că absolvisem Şcoala Populară de Artă, secţia chitară clasică. Un moment important în alegerea şi abordarea stilului folk, a fost prin 1973, atunci când i-am ascultat aici, în Suceava, pe Mircea Florian, Dorin Liviu Zaharia, Dan Chebac şi Marcela Saftiuc. Acela a fost momentul când m-am decis să compun propria mea muzică. În acest fel, cântecul şi vocea mea s-au făcut auzite nu numai în Suceava, dar şi în Iaşi, Bacău sau Cluj. Lansarea oficială la nivel naţional a avut loc în urma premierii mele la Festivalul Naţional al Elevilor, de pe litoral (1975), ulterior, fiind invitată să înregistrez la Radio Iaşi, mai apoi la Radio Cluj şi Radio Bucureşti. Clujul mi-a oferit oportunitatea de a cânta şi în Cenaclul "Gaudeamus", iar timp de câţiva ani, multe dintre compoziţiile mele au apărut în Top 10 al revistei "Tribuna" şi RTV Cluj, alături de trupe pop - rock ca Phoenix, Curtea Veche 43, Sfinx, Progresiv TM, F.F.N., dar şi de folkiştii Doru Stănculescu, Marcela Saftiuc, Mircea Vintilă şi alţii. Asta pentru că atunci nu exista numai secţiunea folk. Ţin minte că am participat la emisiunile TV "Revista literar-artistică", "Joia tineretului", "Club T", iar la emisiunea TV "Drum de glorii" realizată de Tudor Vornicu, am lansat "Mioriţa", piesă compusă pe versurile lui Nicolae Labiş.

Este unul dintre poeţii tăi preferaţi?

Da, de altfel, poezia lui Labiş a fost prezentă în multe dintre cântecele mele pentru că este un poet solar, al iubirii de oameni, candid, voluptuos şi liric, dar stăpânit de un dramatism interior, stare pe care o poţi distinge şi în cântecul meu. Dar să revin la începuturi. Nu mai vorbesc despre prezenţa mea constantă în cenaclurile "Simion Florea Marian" din Suceava şi "Ateneu" din Bacău, unde am avut întâlniri memorabile pe vers şi cântec cu poeţii Horia Zilieru, Ioanid Romanescu, Sergiu Adam şi Ioan Cozmei. Cu acesta din urmă am avut o colaborare de lungă durată.

În familia ta, muzica a fost doar o chestiune de educaţie culturală, sau părinţii chiar visau să ai o carieră artistică?

Părinţii mei doreau să fiu continuatoarea tradiţiei din familie, adică să devin avocat. Fiind oameni pragmatici, s-au gândit la ce ar fi mai bine pentru viitorul copilului lor. Dar, aşa cum îţi spuneam, eram o fire independentă, chiar uşor rebelă şi am ales să mă dedic muzicii, pentru că am primit semnale de la specialişti, că pot să-mi construiesc o carieră, urmând Conservatorul de muzică din Iaşi. Şi, uite aşa, ani de zile am început să studiez pianul, teoria şi istoria muzicii, solfegiu şi dicteu, să fac audiţii de la preclasici şi clasici, la romantici, să fac naveta Suceava - Iaşi pentru pregătirea cu profesorii de la Conservator. Educaţia muzicală a venit de la sine, iar părinţii mei m-au susţinut în acest demers nebunesc.

Deci, chitară sau pian?

Şi chitară, dar şi pian. Lucrările muzicale pentru pian, fie ele de Bach, Scarlatti, fie ale altor compozitori, împreună cu tot ceea ce am învăţat acasă şi prin şcoli, mi-au conturat personalitatea, identificându-mi sensul şi aspiraţiile proprii. Ţin să menţionez că, de exemplu, Zurgălăul l-am compus iniţial la pian.

Eşecul neadmiterii la Conservator te-a marcat?

Da, m-a marcat atât de mult, încât m-am îmbolnăvit. Dar m-a trezit din visul meu adolescentin, practic, din naivitatea de a crede că pot face faţă unor concurenţi care au doisprezece ani de muzică în spate, în şcolile de profil şi pe locurile limitate de atunci de la Conservator, adică cincisprezece. Cred că nu meritam asta şi de aceea, viaţa a ales, adică nu mi-a dat ceea ce credeam eu că mi se cuvine. Ai mei mi-au spus: "Până acum ai făcut ce ai vrut tu şi noi te-am susţinut, însă de acum, credem că este timpul să te gândeşti serios şi să îţi schimbi profilul". Şi, uite aşa, am ajuns să tocesc la filozofie şi economie politică cu speranţa că Facultatea de Drept din Iaşi, unde erau douăzecişidoi de candidaţi pe un loc, îşi va deschide porţile şi pentru mine. Şi am intrat!

Care dintre muzicienii de-afară te-au influenţat?

Ştii, este o vorbă "cărţile din cărţi se scriu", iar eu adaug că muzica din muzică se compune. Nu ştiu dacă au fost influenţe directe în maniera de a compune, dar am fost şi sunt în continuare o consumatoare de muzică, chiar m-am deplasat la Bucureşti la marile concerte. Oare ce mai contează 1000 de km, când muzica ce-mi place îmi ridică vibraţia sufletească şi mă face fericită? Ascult în continuare Joan Baez, Jana Bicevskaia, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Eric Clapton, B.B. King, Buddy Guy, Joe Cocker, Pink Floyd, Queen, Santana, Van Morisson, Joe Bonamassa şi multi alţii.... A, pe Beth Hart o iubesc nespus şi uite, că pe 17 iunie 2016 voi fi la Sala Palatului ca să o ascult live.

Sar peste timp, pentru că nu pot să nu remarc faptul că, fiica ta, Teodora, care la rândul ei cântă, abordează cu totul alte genuri, sigur, cele la zi. Avându-te aproape, cum de nu te-a urmat, în folk, de exemplu?

Avându-mă aproape, nu m-a urmat în folk, ci în profesie, însă de mică a avut şi ea chemare spre muzică. Aşa că, mai târziu, a prins-o febra cântatului, colaborând cu o serie de nume ilustre ale genului. La rândul meu, am sprijinit-o în acest demers, cu condiția de a nu renunța la studii şi la examenele ulterioare care i-au consolidat statutul de avocat definitiv. Şi cu asta va rămâne pentru totdeauna! Dar, să ştii că şi Alexandra, mezina noastră, cântă foarte fain, însă a preferat să nu se expună, alegând să se specializeze în finanţe, mai bine spus, în econometrie.

Revin la influenţe: de la noi?

De la noi, muzica lui Nicu Alifantis, Dan Andrei Aldea, Poesis, Mirela Atudorei, Dinu Olăraşu, Pro Musica… pe-acolo… Dar, mă relaxează, nu mă influenţează…

Cum ai ajuns la Cenaclul “Flacăra?”

E o poveste tare faină! Veneam cu trenul de la Cluj, unde avusese loc un spectacol în cadrul Cenaclului " Gaudeamus" şi unde au fost invitaţi Mircea Vintilă, Adriana Ausch, Adrian Ivaniţchi şi subsemnata. În tren m-a abordat politicos un tânăr, student la Facultatea de Sociologie din Iaşi, care fusese cu o seară înainte la spectacolul cu pricina şi căruia i-a plăcut foarte tare cum am cântat. Şi m-a întrebat de ce nu merg în Cenaclul "Flacara", pentru că am potenţial artistic şi trebuie să mă cunoască mai multă lume. I-am răspuns distrată că n-are cine să mă recomande lui Adrian Păunescu, iar el mi-a promis solemn că o va face. Şi, peste puţin timp, am fost invitată la Bucureşti de redactorul Nicolae Spirache, la sediul redacţiei revistei "Flacara", unde i-am cântat lui Adrian Păunescu, iar seara am debutat la Sala Polivalentă în faţa a 8.000 de spectatori. A fost o nebunie să mă văd înconjurată de atâta lume şi să-mi aud vocea cum penetrează suflete.

Cât ai stat şi, mai ales, ce a însemnat pentru tine viaţa în acea comunitate?

Am stat circa patru ani, cu pauze. În ultima perioadă eram studentă, iar Păunescu a înteles că prioritatea mea nu era scena, ci facultatea. Acolo am legat o frumoasă prietenie cu Tudor Gheorghe, pe care l-am considerat mentorul meu, artistul care m-a încurajat să compun cântece inspirate din folclorul bucovinean şi care m-a introdus în lumea necunoscută din culise, nu foarte generoasă şi cu multe capcane. Eram o fată destul de fragilă, împinsă de destin într-un loc străin şi departe de casă, însă mi-am creat un statut care mi-a dat independenţa de a veni şi pleca din cenaclu când trebuia şi de a mă detaşa de anumite situaţii care, inevitabil, apăreau în colectivitate. În condiţiile astea, consider că ne-am respectat reciproc, astfel că am putut rezona împreună cu colegii mei artişti în toate spectacolele la care am fost prezentă. Cenaclul a fost o experienţă foarte interesantă, de fapt, a însemnat cei mai frumosi ani de atunci, pentru că m-a învăţat să comunic prin cântec şi vorbe cu mulţi dintre cei care m-au ascultat, astfel că mi-am îmbogăţit viaţa cu prezenţa unor oameni a căror prietenie am alimentat-o în timp.

Cu cine ai rămas în relaţii constante?

Cu George Nicolescu, Ştefan Hruşcă, Dinu Olăraşu, Grigore Bujor Hariga (Pro Musica), iar mai recent, şi datorită facebook-ului - pentru care au militat categoric fetele mele - m-am regăsit frumos şi cu alţi colegi.

Dacă tot veni vorba de prieteni: Gil Ioniţă…

Gil Ioniță a fost avocat în Baroul Bacău şi ne-am înţeles foarte bine în toată perioada cât am stat în Cenaclu. Era un om cu simţul umorului, dar şi un cântăreț şi coleg foarte bun… În fine, trebuie să-ţi spun că viaţa în Cenaclu nu a fost ușoară, adică, programul era uneori inuman, extrem de solicitant şi stresant. Erau zile când dădeam şi câte trei spectacole pe zi…

Celebrele “pendul”-uri…

Da, adică alergam dintr-un oraş în altul pentru a cânta. Nu mai vorbesc că majoritatea spectacolelor durau şi până la zece ore, iar noi trebuia să fim mai tot timpul pe scenă. Dar toate astea treceau pentru că ne încărcam pozitiv cu întâmplări hazlii, situaţii comice, emotii neașteptate sau ironii deștepte. Iar peste toate, trona Adrian Păunescu, adică Boss cum îi spuneam, omul care avea capacitatea de a magnetiza atenţia publicului şi de a-l face să iubească tot ceea ce iubea şi el. S-a bucurat de o notorietate fără margini, fiind în acelasi timp adulat, dar şi blamat.

În afară de notorietate, pentru tine, ce a mai însemnat Cenaclul?

Cenaclul a fost o mişcare nonconformistă care a capacitat mulţi tineri, o gură de ozon în dictatură şi nu numai. A umplut sute de săli de spectacol şi stadioane unde publicul venea cu plăcere. A fost locul unde se putea scanda cuvântul "libertate", unde oamenii cântau şi recitau deopotrivă cu noi. Păstrez cu drag amintiri de neuitat: întâlnirile cu marii poeţi ai vremii ca Marin Sorescu, Ion Horea, Ion Nicolescu, Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu, dar şi cu toţi colegii mei de scenă, cu care m-am mai întâlnit peste ani.

Nu era o pseudolibertate “cu voie de la primărie”? Nu era (de la un moment dat încolo) şi o propagandă “pe faţă”?

Se ştie că Adrian Păunescu a fost de stânga, îmbrăţişând ideologia socialistă şi cred că relaţia sa cu regimul trecut a fost echivocă, chiar în ciuda odelor închinate conducătorului. Dar să nu uităm că prin spiritul său naţionalist a mişcat publicul, auditor al unor poeme critice directe la starea nației de atunci şi al cântecelor patriotice uitate de ani pe care le-a readus în memoria colectivă, ce-i drept, uneori cântate prea mult. Sau a multor cântece folk fredonate şi astăzi. Nu ştiu dacă era “cu voie de la primărie", însă, statutul său i-a permis să se expună furtunos în cele peste 1600 de spectacole ale Cenaclului, care, pentru marea majoritate a oamenilor aflați în faţa scenelor din întreaga ţară, a reprezentat gura de ozon în dictatură.

De ce ai plecat din cenaclu?

Cenaclul a fost rampa de lansare a tuturor celor care au transmis publicului din simţirea şi puterea lor de creaţie. Trebuie să ştii că nu toţi cei care au urcat pe scena Cenaclului au fost şi promotorii unui act artistic de calitate. Şi, uite aşa, au apărut kitsch-urile, care au contribuit major la scăderea nivelului artistic al spectacolelor, dar şi la apariţia disensiunilor între vechii membri şi noii veniţi. În ciuda semnalelor date către Adrian Păunescu, au început să plece, rând pe rând, cei care nu şi-au mai găsit locul acolo, de la Nicu Alifantis până la Ştefan Hruşcă. Când am simţit că este momentul, din aceleaşi considerente, am plecat şi eu. Dar cu un salut de bun rămas şi cu o strângere de mână cu Adrian Păunescu care mi-a spus "If you like! Păcat că pleci. Ai fost cea mai profundă dimensiune a Cenaclului..." Revederea a fost după cinsprezece ani, la Antena 1, în cadrul emisiunii "Pariu cu insomnia" unde au fost chemate şi fiicele mele, Teodora şi Alexandra, cu care am cântat împreună.

Crezi că pentru un artist în devenire, sau pentru un artist român în general, provincia este un handicap?

Depinde cum priveşti lucrurile. Statutul de artist ţi-l poate da locul pe care-l sfinteşti. Poţi să te dezvolţi ca artist şi să împarţi creaţia ta cu publicul, pentru că arta şi artiştii sunt în prima linie; ei lucrează direct cu conştiinţele, modelând suflete, oriunde s-ar afla ele. Dacă alergi după recunoaștere şi faimă, poţi alege Bucureştiul, însă şi acolo selecţia se poate face pe cunoştinţe, prietenii sau relaţii şi nu totdeauna cu şanse reale de promovare sau de recunoaştere valorică. De altfel, afirm încă odată că celebritatea artistică este, din păcate, confundata în România cu notorietatea media şi, în această situaţie, ne trezim că suntem triştii consumatori ai unor celebrităţi nonvalorice. Noi respirăm zilnic aceste realităţi cenuşii, şi dacă vorbim de artişti în adevăratul sens al cuvântului, atunci ei sunt peste tot în această ţară, înfrumuseţâd vieţile concitadinilor lor. Rămân la părerea că valoarea unui artist este dată de valoarea umană a fanilor lui, indiferent unde se formează artistul şi unde locuieşte.

Înregistrări, difuzări, apariţii TV după ’90?

De-a lungul timpului, am avut mai multe înregistrări la radio decât la TV. Aşa cum am povestit, am făcut înregistrări la Radio Iaşi, Radio Cluj şi Radio Bucureşti. Ultima emisiune (până acum) a fost "Psihologul muzical" a lui Andrei Partoş de la Radio România Actualităţi. În schimb, am făcut multe emisiuni la televiziunile locale din Suceava, emisiuni în care am cântat atât cântecele mele, cât şi colinde culese din diferite zone ale ţării. A, uitasem, am fost şi la emisiunea "Vânare de vânt" (TVR 2) realizată de Vali Sterian şi Victor Socaciu. Multă vreme, prezenţa mea artistică a fost sporadică în peisajul folk, motivată fiind de faptul că m-am dedicat familiei şi profesiei. De ceva timp, pentru că am bifat anumite proiecte din viaţa asta, am revenit în muzică, susţinând recitaluri în cadrul unor evenimente culturale din judeţ şi nu numai.

Ţi-ar plăcea să ai propria ta emisiune de muzică folk pe radio sau TV?

Nu stiu, nu m-am gândit niciodată la asta. Nici nu aş avea timpul material să fac aşa ceva. Iar dacă ar fi, cred că mi-ar plăcea o emisiune folk la radio.

Albumul, atunci când va fi, cum îl vezi? Numai cu piese vechi, cunoscute, numai cu piese mai noi, sau şi – şi, ca o punte între trecut, prezent şi (de ce nu?) viitor?

Albumul oficial, de prea mult timp, se aşteaptă a fi scos! Fără îndoială, că va fi cu piese dragi mie, mai vechi şi mai noi.

Dacă un coleg de breaslă artistică, ar avea probleme în justiţie, cum ai reacţiona dacă ţi-ar cere ajutorul?

Fără îndoială, că aş accepta, pentru că ţine de deontologia profesională, cu condiţia de a fi în temă, adică pe domeniul meu, drept civil. De altfel, chiar doi colegi, prieteni m-au consultat în câteva probleme juridice şi cred că le-am fost de ajutor.

Ştiu că voi, bucovinenii, purtaţi o rană istorică în suflet. Având în vedere şi meseria pe care o ai, te-ai gândit să intri în politică şi să pledezi pentru închiderea ei, a rănii?

Bucovina este un spaţiu care se legitimează prin diversitate, adică multietnic şi multilingvistic; este istoria a zece minorităţi naţionale care-şi găseşte rădăcinile în cultura germană şi central europeană. Dacă m-ai întrebat despre Bucovina "ruptă-n două", aşa cum o cântă rapsodul nostru popular din Bilca, Vasile Mucea şi al cărui cântec Cucul din Bucovina (Cântă cucul, bată-l vina) este una dinntre variantele originale pe care el le-a cântat pentru prima dată, şi nu Grigore Lese (!), atunci să ştii că graniţele desenate de interesele marilor puteri, n-au reuşit să mutileze prea mult identitatea spirituală a acestei regiuni, parcă infiptă în rai. Vreau să-ţi spun că eu sunt foarte legată de acest spaţiu minunat şi sunt extrem de bucuroasă că am reuşit să cânt în nordul Bucovinei şi în zona Cahul şi Ismail, în peste patruzeci de localităţi. Acolo am cunoscut oameni foarte speciali, doritori de cântec românesc. Dacă te referi la Unirea Bucovinei, asta nu se va întâmpla, oricât de mult şi-ar dori-o unii visători. Nu am intrat niciodată în niciun partid, deşi am opţiuni politice. Consider că politicienii, cu minime excepţii, nu fac parte din lumea mea pentru a mă putea alătura lor. Nu pot fi lângă nişte oameni fără scrupule, care ocupa fotolii călduţe şi dirijează afaceri oneroase ilicite. Mă supăra aroganţa, impostura intelectuală, lipsa de bun simţ şi de onestitate. De aceea, prefer ca "politica" mea să fie cântecul, familia şi profesia.

Mulţumiri pentru acest dialog, Mihaela Popescu şi LA MULŢI ANI!

Teodora IONESCU
iunie 2016