NICU ALIFANTIS
RISIPITORUL DE IUBIRE DUPĂ MELCI

Interviul nr. 1.

Trebuie să spun, în primul rând, că discuţia noastră este prilejuită de aniversarea zilei tale de naştere, 31 mai, zi în care ai împlinit 38 de ani. Şi totuşi, primul titlu care mi-a venit în minte pentru acest interviu a fost "După douăzeci de ani". De ce crezi că m-am gândit la el?

În mod normal, la anul fac douăzeci de ani, de activitate. Dacă în 1973 am debutat, se face de douăzeci de ani... Asta este, trece timpul, dar noi mergem înainte şi sper să lăsăm urme cât mai bune, dacă se poate.

Care crezi că sunt cele două extreme ale carierei tale? Adică, obiectiv vorbind (dacă poţi) care sunt cea mai bună şi cea mai slabă piesă dintre cele compuse până acum?

Întâmplarea face că pot să fiu într-adevăr foarte realist şi foarte obiectiv şi deci pot să spun următorul lucru: discul "După melci" (care conţine de fapt o singură piesă) îl consider ca fiind cel mai bun de până acum. Cea mai proastă piesă... Sau, hai să mergem tot pe discuri, ca să nu fiu atât de rău cu mine însumi (cu toate că sunt şi piese foarte proaste) deci cel mai prost disc al meu este ultimul, "Risipitorul de iubire".

De ce?

Nu ştiu, aşa simt eu. Este adevărat că şi în "Risipitorul de iubire" sunt şi piese bune. În penultimul disc, "Piaţa Romană nr. 9", iarăşi sunt nişte piese foarte bune. Dar sunt şi câteva scăpări, pe alocuri. Mi-este greu să le nominalizez - pentru că eu cam bănuiesc care sunt, dar nu m-aş desconspira. Au fost două experienţe pe care voit le-am făcut aşa, dar nu cred că sunt dintre cele mai fericite. Drept pentru care am să propun ascultătorilor mei (celor care nu m-au părăsit după aceste două experienţe) următorul disc pe care, cu ajutorul "Electrecord"-ului, sper să-l scot anul acesta, până la sfârşit. Sper ca ei să îl regăsească pe acelaşi vechi Nicu Alifantis, aş spune, nu într-o haină atât de nou - croită (cum erau cele două discuri anterioare) dar, sigur, într-o factură de sunet, sper eu, de bună calitate. Deci, un disc în care voi fi poate cel adevărat, poate cel mai puţin aplecat spre latura comercială a muzicii pe care o fac...

Ştiu că eşti un foarte bun şi un fin cititor de poezie. De aceea vreau să te întreb cum îţi alegi textele.

De obicei cam ştiu dinainte pe ce cale vreau să merg cu un anume disc sau cu un anume cântec. Dar eu îmi gândesc discurile, nu cântecele. Sigur, accidental se pot naşte şi cântece de sine-stătătoare. Multe dintre ele nu au intrat pe nici un disc, multe au intrat după o revizie. Dar, cum spuneam, de obicei îmi aleg discul, deci ştiu exact ceea ce intenţionez să introduc pe un disc pe care mi-l propun, plecând de la nişte cunoştinţe pe care le am în ceea ce priveşte nişte poezii de suflet, în ceea ce priveşte nişte poeţi la care ţin, în ceea ce priveşte o temă pe care m-ar încânta să o abordez. Încep să îmi bag nasul prin cărţi şi să caut ceea ce vreau.

Dar, în primul rând, ştii unde să cauţi. Care sunt poeţii tăi de suflet?

Un poet la care ţin foarte mult şi care, din păcate, nu a încăput până acum pe nici un disc (pentru că intenţionez, de ani de zile, să fac un disc numai cu el) este Leonid Dimov. Este poetul meu absolut preferat. Este el... o mică pauză... şi apoi alţi poeţi. În general, eu iubesc poeziile pe care le aleg. Nu fac distincţie în ceea ce îi priveşte pe poeţi, pe toţi îi iubesc, îi respect şi îi stimez la fel de mult.

Deci, să înţeleg că iubeşti poezia, în general, şi nu anumiţi poeţi, în special.

Da, în general, eu sunt un iubitor de poezie, nu de poeţi în sine. Dovadă că, de-a lungul anilor, pe discurile mele au apărut foarte multe cântece pe texte ale mele sau ale unor oameni care nu sunt în primul rând poeţi...

Cum ar fi, de exemplu, prietenul tău Alexandru Andrieş ...

Da, cu Alexe se întâmplă ceva special. Cred că este un poet al cântecului, dar, la fel de bine, poate fi numit un cântăreţ al poeziei. Asta referindu-mă la ceea ce cântă şi ceea ce gândeşte în cântecele lui. Am apelat la el pentru că, având această mare uşurinţă a scrisului, m-a ajutat de câteva ori. În cele mai multe cazuri, în colaborările noastre, a făcut chiar nişte texte foarte frumoase, de o mare esenţă poetică.

Cred că destul de puţină lume ştie că Nicu Alifantis este şi un împătimit al muzicii de teatru. Ce te atrage aşa de mult să compui o asemenea muzică, începând de la simple ilustraţii, conotaţii muzicale, până la musical-uri întregi, cum ar fi "Mitică Popescu", care, s-a jucat la Teatrul Mic cu foarte mare succes?

Dacă debutul meu componistic şi de cântăreţ s-a întâmplat în 1973, în 1972 s-a întâmplat debutul meu în calitate de interpret de muzică de teatru. În două cuvinte aş vrea să spun că "vinovat" de această poveste este Mircea Florian. Eram puşti, eram la liceu în Brăila (eu fiind din acest oraş) şi Mircea Florian lucra muzică pentru un spectacol la teatrul de acolo. Avea nevoie de cineva care să îi cânte muzica. Am câştigat un concurs şi aşa l-am cunoscut pe Mircea Florian. Făceam naveta Brăila-Bucureşti ca să învăţ muzica la Florian acasă. Aşa mi s-a deschis apetitul... Apoi, lucrând în teatru din acel an şi mulţi ani după aceea, tot stând în preajma actorilor, a regizorilor şi a acestui ambient, zic eu, fericit pentru mine (care a fost pentru început teatrul din Brăila şi apoi şi în alte teatre) mi s-a deschis pofta. Cred că, de-a lungul anilor, am putut face ceva ce unii consideră că este bine. De aici încolo totul s-a "rostogolit", aşa, ca de la sine şi am ajuns în clipa de faţă la şaizeci şi trei de spectacole de teatru la care am făcut muzica.

La multe înainte!

Mulţumesc. Să fie! Deci, am continuat să lucrez în teatru. Acum sunt la Teatrul "Excelsior" din Bucureşti, un teatru pentru copii. Am lucrat mult în ultima vreme şi cu Teatrul "Ţăndărică", respectiv cu un regizor de acolo pe care îl apreciez foarte mult. Este vorba despre Cristian Pepino. În general mă amuză foarte tare zona aceasta a teatrului de păpuşi, a teatrului pentru copii. Dar ultima întâlnire, care m-a marcat profund în materie de muzică de teatru, a fost întâlnirea cu Silviu Purcărete, cel cu care am făcut "Ubu Rex", acel spectacol cu care Teatrul Naţional din Craiova a umblat, umblă şi va continua să umble prin lume cu un succes absolut remarcabil. Aş mai aminti aici câţiva regizori de suflet. Este vorba despre Alexandru Tocilescu, cu care am început cariera mea de compozitor de muzică de teatru (cu "Nevestele vesele din Windsor", montat la Piatra Neamţ) şi ar mai fi mulţi regizori... Cristian Hadjiculea, Dragoş Galgoţiu, un extraordinar regizor tânăr, foarte tânăr...

Ai spus că, treptat, ai devenit un împătimit al scenei. Îmi permiţi să dezvălui faptul că, la un moment dat, chiar ai dat examen de admitere la actorie?

Ei, da, s-a întâmplat... A fost o greşeală... (râde) Bine că mi-a venit mintea la cap şi n-am mai făcut-o.... S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Eram la Târgu Mureş cu nişte prieteni care dădeau la teatru şi, plictisindu-mă foarte tare, am zis "hai să dau şi eu". Întâmplarea a făcut să merg până la ultima probă. Am luat toate examenele şi am picat al doilea sau al treilea sub linie. Sigur, a fost amuzant. Probabil că dacă reuşeam la teatru atunci, aş fi lăsat-o mai moale cu cântatul. Poate era bine, poate nu, nu ştiu. Cert este că n-a fost să fie. În continuare însă am rămas împătimit de teatru. Dovadă şi concertele pe care le fac ori singur ori împreună cu Andrieş sau cu alţi colegi ai mei, că au o factură puţin mai teatrală, mai gândită, mai aşezată. Oricum, nu fac parte din categoria oamenilor de show, pentru că este greu cu o voce şi o chitară (astea sunt cele două posibilităţi de exprimare într-un concert) să faci mare spectacol mare... Dar insistăm pe latura muzicală... Încercăm, cel puţin...

Eu te contrazic, pentru că îmi amintesc spectacolul tău cu "Baladă cotidiană" de la Teatrul Foarte Mic, unde sala fiind foarte intimă şi de aceea foarte potrivită pentru aşa ceva, show-ul în sine îţi ieşea foarte bine.

Este adevărat. Era un spectacol special. Era un spectacol special şi pentru că se întâmpla într-o perioadă când şi publicul era cu totul altul. Eu am nostalgia acelui public pe care îl întâlnesc din ce în ce mai rar în clipa de faţă. Sigur, alte generaţii care au venit cu alte gusturi muzicale... Noi am îmbătrânit, probabil, am rămas mai conservatori în ceea ce facem. Spun "noi", pentru că suntem o serie de oameni care ne putem încadra în această categorie şi sigur că avem nostalgia acelor spectacole din anii '75 - '80, chiar până în '85, când, era cu totul alt public şi totul avea mai multă substanţă.

Era perioada când, de ce să n-o spunem, chiar şi Cenaclul ,,Flacăra" însemna ceva. Şi pentru tine a însemnat?

Incontestabil. Ar fi nedrept să nu recunosc că şi pentru mine Cenaclul "Flacăra" a însemnat o rampă de lansare.

Ca pentru foarte mulţi, de altfel...

Ca pentru foarte mulţi, pentru că acolo... Nu ştiu cât de importantă este părerea domnului Adrian Păunescu (că el ne-a făcut pe foarte mulţi cântăreţi şi compozitori), dar este cert şi i se poate recunoaşte oricând acestui poet care avea în coordonare acel Cenaclu, că datorită acelei întâmplări artistice (pe care a generat-o), mulţi dintre noi, printre care mă număr şi eu, ne-am făcut acolo publicul mare. Pentru că, având o mare audienţă la public, numărul tinerilor care veneau atunci la acele spectacole (mă refer la perioada anilor '73, '74, '75) însemnau nişte spectatori pe care potenţial ţi-i atrăgeai de partea ta. În secunda în care reuşeai, însemna un mare câştig pentru tine ca om de scenă.

Dar pe atunci îţi atrăgeai un public care ştia să asculte Dimov sau Miron Radu Paraschivescu. Adică mă refer la spectrul de poezie care se vehicula şi se asculta pe atunci.

Repet, repet şi insist asupra acestui subiect, publicul de atunci acum ori nu mai este prin ţară, ori este resemnat, ori, pur şi simplu, nu mai este. Plus că publicul care a mai rămas de atunci şi din care facem şi noi parte, acea generaţie a noastră, este o generaţie care a îmbătrânit, totuşi. Sau, hai să nu spun "îmbătrânit", că sună urât şi poate nu este cea mai justă afirmaţie pentru această perioadă a vieţii unui om, dar la treizeci şi opt de ani ne-am maturizat într-un fel mai bun sau mai rău. Dacă acel public, practic, nu mai există în sălile de spectacol, acum noi, eu, în mod special, mă întâlnesc cu o categorie de public cu care am puţin de luptat. Propunându-le o manieră de muzică mai puţin spectaculară şi propunându-le o muzică bazată în primul rând pe text, aceste noi generaţii care vin în sală trebuie câştigate şi aduse de partea mea. Este o luptă, dar este o luptă pentru care, zic eu, merită să depun foarte mult efort.

Şi acum, inevitabila întrebare despre ceea ce va urma.

Asta este întrebarea pe care, de obicei, o aştept de când demarează un interviu. Mi-este foarte greu să cred că ea nu va apărea. Ceea ce îmi este şi mai greu în clipa asta este să răspund la ea, pentru că, într-adevăr proiecte am îngrozitor de multe. Mi-este greu să le număr, aşa că, dacă nu ai nimic împotrivă, ţi-aş propune să le constatăm pe parcurs împreună.

În final, te-aş ruga să răspunzi la o întrebare dificilă pe care ţi-o vei pune singur...

În mod normal întrebarea ar trebui să sune aşa: dacă nu consider că la douăzeci de ani de activitate nu cumva a venit timpul să mă retrag. Răspuns: mă bate gândul să mă retrag din activitatea de scenă, deci din aceea interpretativă, ca să spun aşa, şi să-mi văd mai departe de treabă pe zona componistică. Nu ştiu ce va fi la anul. Dacă toate merg bine, sigur, o să vedem la faţa locului ce se întâmplă. În orice caz, ceea ce pot să-ţi spun, în clipa asta, este că intenţionez să fac un concert semnificativ pentru aceşti douăzeci de ani de muncă.

Radio ROMÂNIA TINERET – “Politon stereo”
Revista POP ROCK & SHOW iunie 1992

Interviul nr. 2.

Tocmai am ascultat "Romanţă", un cântec pe care nu-l ştiam sau oricum, nu mi-l amintesc. Şi, cu toate că este o înregistrare recentă, m-a frapat timbrul vocii în care l-am regăsit pe Nicu Alifantis, cel de acum un sfert de veac. Chiar aşa, cum de ţi-ai păstrat-o nealterată?

Habar n-am, nu ştiu. Imprimarea este nouă, dar este cântecul cu care eu m-am lansat în 1973, "Romanţă" se cheamă, pe versuri de Miron Radu Paraschivescu. În plus, aş mai putea spune că eu am pe-acasă nişte imprimări din '74 şi din '75 şi diferenţa de voce nu este foarte mare. Sigur, s-a mai îngroşat un pic, s-a mai lenevit un pic, multe cântece nu mai pot să le cânt în tonalităţile în care le cântam în tinereţe... Marea mea surpriză a fost cu această "Romanţă" pe care am reuşit să o cânt chiar în tonalitatea ei şi într-o formă foarte apropiată de cea iniţială - mai puţin vioara care a apărut în plus acolo.

De la primul interviu de la care au trecut şapte ani şi în care nu prea te încânta publicul de după '89, crezi că s-a mai schimbat el?

Nu ştiu dacă publicul s-a schimbat, sau vrând-nevrând, trecând anii, venind la modă diverse genuri muzicale, publicul automat se schimbă, apar generaţii noi... Cred că noi ne-am mai maturizat un pic... Eu, cel puţin, sigur... Sper că mi s-a întâmplat, pentru că acum privesc cu alţi ochi întâlnirile pe care le am cu publicul, însă, în general, am avut şansa de a fi un răsfăţat al publicului, în sensul că eu am avut un public al meu care, mă rog, a rezistat în timp şi căruia îi datorez mult şi care a fost alături de mine. Lucrul asta m-a ajutat foarte tare.

Şi dacă tot ai vorbit de public, îmi aduc aminte că, prin '74 sau '75, trebuia să aibă loc un spectacol la Clubul de la ora 7. Eraţi pe afiş trei cântăreţi folk, dar pentru că nu exista sonorizare în acea seară, ceilalţi doi colegi ai tăi (n-am să le dau numele) şi-au luat chitarele şi-au plecat. Ţi-ai tras un scaun pe care te-ai aşezat, unul lângă tine pe care ţi-ai pus textele, ţi-ai scos ceasul de la mână, l-ai pus lângă ele şi gospodăreşte te-ai apucat de cântat. Era o formă de profesionalism sau numai respectul faţă de public?

Dacă venisem pentru că aveam spectacol acolo şi oamenii aceia veniseră să ne asculte, chiar nu se făcea să nu cânte chiar nimeni. Sigur că este greu. Ţi se promite una şi la faţa locului găseşti altceva. Cu atât mai greu este când ai mult de cântat şi sigur că un microfon te ajută foarte tare într-un astfel de concert. Mai ales că săliţa aceea (impropriu spus săliţă) nu era deloc mică şi se simţea nevoia unei amplificări, dar, în acelaşi timp, este la fel de adevărat că oameniî aceia nu aveau nici o vină şi... am făcut treabă.

Chiar aşa, îţi vine să crezi că au trecut douăzeci şi cinci de ani de la debut?

Sincer, nu, sincer, nu...

Cum ai ales piesele de pe acest "Best of... " cu care marchezi acest eveniment?

Greu de spus... Greu... Mă rog, nu este greu deloc. A fost greu să fiu cât mai obiectiv cu putinţă. Sigur că m-am mai sfătuit şi cu diverşi oameni care se învârt în lumea asta a noastră. Dar la fel de adevărat este că am încercat să fiu cât mai obiectiv în această selecţie şi oricum am făcut-o pe un criteriu cronologic, mergând pe succesiunea anilor în care am compus piesele respective.

Tot în interviul anterior îmi spuneai că "După melci" este cel mai bun album al tău. Şi acum rămâi tot la el?

El este discul meu de suflet. În continuare ţin cel mai tare la "După melci" şi în topul preferinţelor mele "După melci", ca album, mi se pare cea mai bună lucrare pe care am făcut-o până acum. Sigur că nu mă dezic de celelalte, le iubesc chiar foarte mult, dar de "După melci" mă leagă un anume ceva. Sigur, s-a şi întâmplat într-un context în care eram cu foarte buni şi apropiaţi prieteni lângă mine, care ulterior au...

Ca întotdeauna, aş zice eu...

Da, sigur, indiscutabil... Dar uite, Evandro Rosetti care îmi era foarte bun prieten a plecat din ţară, Nicu Enache s-a stins, Dumnezeu să-l odihnească!, Costin Petrescu a plecat... Singurul care a mai rămas, Sorin Minghiat care este pe lîngă noi, Nichi Oagăn...

Chiar aşa, pe mine m-a fascinat întotdeauna la tine modul în care ţi-ai ales colaboratorii. Este şi ăsta un talent...

În primul rând mi-i aleg pe cei foarte buni din momentul respectiv, pentru că asta mă obligă foarte tare... Mă obligă al naibii de tare... Eu, la rândul meu, ca să nu îi dezamăgesc trebuie să ajung la nivelul lor şi atunci începe acea competiţie în care tu vrei să îi depăşeşti, vin ei şi vor să te depăşească pe tine şi tot aşa... Când ai colaboratori buni lângă tine (şi eu am avut parte de colaboratori foarte buni, nu buni, mai întotdeauna) altfel curg lucrurile; se ridică bine la plasă, toată lumea se ajută, se naşte o competiţie în studio efectiv constructivă dar şi iese un produs bun şi pe tine te pune la treabă.

În materie de orchestraţli, mai ales tu te laşi pe mâna unor oameni de la care ai multe de învăţat, cum au fost Dan Bădulescu sau Adrian Enescu, cum este Virgil Popescu…

Ce se întâmplă, eu am considerat întotdeauna că orchestraţia este o altă meserie. Şi mai cred că nu poţi face bine totul şi atunci am nevoie de un om care să fie "cap limpede”, cum se spune în presă, pentru tot ce se întâmplă cu "spatele" şi eu am lucrat cu orchestratori şi cred că am făcut bine.

Crezi că era timpul pentru un "Best of... "?

Unii spun că da, alţii că nu... Cred că trebuie să vină un timp anume. Nu trebuie neapărat să fii într-o criză de creaţie ca să scoţi un "Best of... ". Eu am simţit nevoia acum, pentru că am vrut să marchez...

Culmea este că la tine nu s-a întâmplat niciodată curbă descendentă…

Ba da, am avut, dar nu flagrantă şi am fost destul de abil să o fac să nu transpară public. Eu am vrut într-un fel să marchez această cifră de douăzeci şi cinci de ani, pentru că eram curios să văd ce reacţie va avea publicul, în special publicul meu, când va găsi pe piaţă aceste piese vechi de care sunt legat vrând-nevrând. De asta am ţinut mai mult să îl fac. De altfel, lucrez şi la noul album...

Când ai ales piesele, subiectivitatea (inevitabilă!) s-a manifestat şi în materie de prieteni? Adică ai inclus anumite interpretări tocmai pentru că ele erau cântate cu unul sau altul dintre prieteni?

Nu, am încercat să aleg piesele în varianta cea mai reprezentativă. Criteriul de bază a fost, în primul rând, să fie varianta care i-a intrat omului în ureche, pe care a tot ascultat-o, fie difuzată la radio, fie la TV, fie pe album. Apoi sunt piese de... ale mele, care au câteva variante de interpretare şi am ales varianta optimă în funcţie de starea de ansamblu a acestui album. De exemplu "Vino noaptea" a apărut pe un album în 1984, pe "Piata Romană nr. 9" şi era făcută cu Doru Căplescu, în variantă numai şi numai electronică. Această variantă (de pe acest "Best of ...") este un pic mai veche, deci este mult mai aproape de momentul în care am compus-o şi este de fapt o probă pentru acel album...

Cântecul ăsta, "Vino noaptea" şi "Privelişte fără bufon", pe versuri de George Ţărnea, îmi stârnesc o altă întrebare: a fost tot în spiritul tău de competiţie şi compui piese pe versuri pe care au compus şi alţi colegi? Pe "Vino noaptea" a scris şi Ştefan Hruşcă, pe ,”Privelişte fără bufon", Valeriu Sterian...

Recunosc că în ceea ce priveşte "Privelişte fără bufon" Vali a scris-o înaintea mea, iar eu am scos-o pentru că îmi placea foarte tare poezia. Cât priveşte varianta lui Hruşcă, este apărută după mine şi, în general, văd că se poartă în ultima vreme... tinerii noştri colegi preiau texte. Oricum, Hruşcă a făcut-o după, bag mâna-n foc, la fel Ducu Bertzi cu Esenin şi cu... şi aşa mai departe, nu intru în amănunte...

Te-ai gândit să faci un album cu piesele compuse pentru alţii? Ai compus pentru Anda Călugăreanu, de exemplu.

Da, cinci piese...

Cum aţi lucrat?

Bine, cu Anda mă ştiam bine de tot, lucrasem împreună, făcusem deja "Mitică Popescu" cu ea, mă rog, am mai făcut şi nişte muzici pentru un alt spectacol, pentru "Clovnii" de la Teatrul Naţional... A fost foarte bine... Singurul lucru cu care nu am fost de acord eu niciodată la Anda, pe care am stimat-o şi am preţuit-o foarte tare, ea fiind o artistă completă... Cum să spun, eu nu eram de acord, în ultima vreme (a avut o perioadă, cam prin '78, aşa, cam pe la începutul anilor '80), pentru că a avut brusc o cotitură a formei de expresie vocală care pe mine nu m-a amuzat foarte tare. A încercat, de exemplu, pentru discul ăsta, la albumul ei pe care l-am lucrat împreună cu Doru Căplescu (integral ca orchestraţie şi eu i-am scris special cinci cântece) am încercat acolo să o readuc la acea Anda din tinereţe care cânta normal, nu teatraliza atât de tare cum făcea în ultima vreme şi nu prea am reuşit. Asta a fost singura mea nemulţumire, în rest, a fost o colaborare absolut extraordinară, cu atât mai mult cu cât ea s-a lăsat în braţele noastre şi a avut încredere în noi, iar noi i-am ridicat cât am putut la plasă cu acel album.

Simţea nevoia să se exprime şi ca actriţă, probabil că de aceea şi-a schimbat modalităţile de...

E-adevărat, e-adevărat, numai că o făcea un pic mai gros decât trebuie, cred, mult prea teatral. Dacă este să îmi pară rău de ceva, îmi pare rău că acum ar fi un moment foarte nimerit (de câţiva ani încoace tot este un moment nimerit) în care cineva să producă un album Anda Călugăreanu in memoriam, şi nu înţeleg de ce acest lucru nu se întâmplă. Materialul este gata pregătit, trebuie doar masterizat şi pus în braţele unui producător care ar vrea să facă o astfel de investiţie, pentru că eu am ferma convingere că merită... merită din toate punctele de vedere... Odată ca un omagiu adus acestei artiste foarte mari, apoi merită pentru publicul care a iubit-o şi care, sigur va vrea să aibă un album cu Anda.

Piesa care mie îmi place cel mai mult de pe acel album este una compusă de tine pe versuri de Nina Cassian şi anume "Orgolii". Întâmplător sau nu, interpretarea ei ceva mai "teatrală" este chiar foarte nimerită, după părerea mea.

Da, aceea a fost singura foarte nimerită. La celelalte mie mi-a fost greu să fac rabaturi, ei la fel şi până la urmă... Oricum, albumul nu este rău, nu este rău deloc... Eu l-am tot ascultat recent când am făcut selecţia asta a materialului pentru albumul ei şi...

... şi revenind la tine, te gândeşti şi la un album cu piese pe care, să spun aşa, le-ai dăruit altora?

S-ar putea, la un moment dat... Am un gând (dar nu ştiu în ce măsură şi când se va finaliza) să fac un album cu actori care îmi cântă sau care mi-au cântat cântecele. În afară de "Mitică Popescu" mai sunt nişte interpretări extraordinare. Există un cântec, "Cafeaua de dimineaţă", pe versuri de Jaques Prevert, pe care nu l-am cântat niciodată în concert (îl cântam aşa, în cercuri) şi pe care, la un moment dat, l-am înregistrat cu Oana Pellea. Este o imprimare absolut de excepţie. Nu comentez calitatea muzicală a piesei, ci interpretarea, care este fantastică... fantastică ...

Ţi-au mai cântat compoziţiile şi Gheorghe Visu, Dinu Manolache...

… toată gaşca de la Teatrul Mic din spectacolul "Mitică Popescu", apoi acel quartet făcut cu…

… Racul, broasca şi o ştiucă ...

Exact, şi cu "Crocodilul", aceea a fost prima variantă (din păcate are o imprimare foarte proastă, dar asta este) unde sunt cu Mitică Popescu, cu Geo Visu şi cu Dinu Manolache... Acela era un quartet care ar fi putut să... Îmi pare rău că nu am făcut decât două piese...

Hai să revenim puţin la istorie şi să ne amintim de un moment mai difcil din cariera ta. Dacă vrei să-mi povesteşti...

Spun tot...

Dacă îmi aduc eu bine aminte, cred că în istoria Cenaclului ,,Flacăra" ai fost printre primii care au "beneficiat" de schimbarea textului unei piese care, de altfel, devenise deja hit. Mă refer la "Imn" pe versuri de Ion Nicolescu.

Aşa este. Eu am vrut chiar pe acest "Best of... " să pun "Imn". Chiar am vrut foarte tare lucrul ăsta pentru că este un cântec de care nu îmi este ruşine. Dar nu am făcut-o pentru că nu am mai găsit imprimarea veche.

De ce n-ai înregistrat-o din nou?

Era greu de refăcut. Varianta cu grupul "Song", pe care mi-aş fi dorit-o, era cu textul lui Păunescu, cea cu textul lui Nicolescu nu era cu "Song"-ul şi aşa mai departe. În fine... Într-o bună zi, nu mai ţin minte an, lună, Ion Nicolescu a trimis o scrisoare la redacţia revistei "Flacăra", la Adrian Păunescu, prin care interzicea folosirea textului pe scena Cenaclului.

Motivaţie?

Ceva drepturi de autor, o chestiune de genul ăsta...

Economia de piaţă!

Corect! Drept pentru care am fost chemat şi mi s-a spus că de astăzi începând, nu mai cântăm "Imn"-ul. O.K.! Mi-am văzut de treaba mea. La trei zile de la această întâmplare (eram într-un turneu) am fost chemat iar la domnul Păunescu şi mi s-a pus un text în faţă şi mi s-a zis că acela este noul text al "Imn"-ului. N-avea nici o legătură cu ceea ce era înainte.

Trebuie remarcat aici că versurile iniţiale erau patriotice în adevăratul sens al cuvântului şi de mare bun simţ.

Exact! Era o poezie foarte frumoasă... Cu atât mai mult cu cât acel text a fost scris în faţa mea, în acelaşi timp cu cântecul. Eram la Nicolescu acasă şi chiar mai păstrez manuscrisul de atunci semnat de Ion Nicolescu, cu dată, cu oră... Bref! Toată povestea s-a finalizat, am fost obligat să cânt "Imn"-ul în noua variantă pentru că se cerea, el deja ajunsese un cântec foarte la modă şi, bine-nţeles, că drumul lui a mers mai departe: s-a imprimat în diferite variante, între timp au apărut variante şi la text (ale aceluiaşi poet) ba chiar a fost şi imnul Rapidului la un moment dat (o foarte scurtă perioadă de timp) şi toate lucrurile astea s-au terminat într-o bună zi când am plecat eu de acolo (nu pe motivul ăsta - se adunaseră mai multe) şi din clipa aia... Oricum, el s-a mai cântat ani de zile pînă când s-a terminat fenomenul "Flacăra".

Dacă ar fi să rămână peste vremuri o piesă semnată de Nicu Alifantis, care ar fi ea?

Cred că "Decembre" este singura care va rămâne.

Şi tu crezi cel mai mult tot în ea?

Aşa cum a rezistat douăzeci şi cinci de ani cu un impact extraordinar la public, cu ea cred că mor.

Cum îţi explici?

Nu ştiu... nu ştiu... Pentru mine este total inexplicabil... am făcut piese mult mai bune, mult mai elaborate, mult mai deştepte, mult mai... "geniale", dar tot cu "Decembre" o să mor...

Radio ANTENA BUCURESTILOR - "Folk pur şi simplu"
20 ianuarie 1999

FILDEŞ

Nici nu vă închipuiţi ce emoţii am avut! În 1992, când am făcut primul interviu cu Nicu Alifantis, a fost prima întreprindere de genul ăsta. Debutam în presa scrisă. Cred că eu i-am propus subiectul lui Andrei Partoş, pentru revista pe care o făcea, “Pop Rock and Show”. Am avut emoţii pentru că şi pentru mine era o premieră. Eram începătoare, de! După ce am stabilit întâlnirea, m-am pregătit ca un elev silitor ce mă aflam: reportofon, casetă nouă, baterii noi, să nu am surprize tehnice. Dar, mai ales, am făcut un lucru care nu îmi era în obişnuinţă, nici măcar atunci, la începuturi: mi-am scris întrebările. Întotdeauna mi s-a părut că dacă iei un interviu cu hârtiuţa în faţă, nu dă bine la interlocutor. Mi se pare mai util, chiar dacă (obligatoriu!) tu te-ai pregătit înainte, să dai senzaţia unei discuţii normale, lejere. Parcă şi cel intervievat răspunde altfel, are mai mult curaj. Posturile “oficiale” inhibă. Revin: mi-am scris întrebările, dar le-am citit de atâtea ori, încercând să le îmbunătăţesc, încât le-am învăţat pe dinafară, aşa că, la momentul “marii încercări”, mi-au fost inutile. Am mai avut emoţii şi pentru că, eram în faţa unuia dintre artiştii pe care îi preţuiam. Şi nu-i de colo să ajungi din postura de fan, în aceea de om care (oficial, da?) îi pune întrebări. Nu ştiu ce impresie i-am făcut atunci. Cred că m-a încadrat în armata de fetişoare cu microfonul în mână, care, deja,începuseră să apară ca ciupercile după ploaie.

Pentru mine, Nicu Alifantis reprezintă modelul autodidactului perfect, în sensul cel mai bun al cuvântului. I-am spus-o şi lui şi a fost de acord cu mine. În ceea ce priveşte meseria, a avut întotdeauna inteligenţa să se înconjoare de oamenii de top ai momentului. Şi nu degeaba. A fost ca un burete. A învăţat, a “furat” de la fiecare dintre ei. Şi a mai avut inteligenţa să se lase pe mâna lor, să-i lase să-şi facă treaba, fără să se bage acolo unde nu se pricepe, cu “indicăţii” de atotştiutor. De exemplu, am fost martoră la un soundcheck (probă de sunet) la care, pe chitară, a dat o chiflă – cum se spune. Virgil Popescu (dom’ diriginte – cum îl alintă Nicu) a sesizat şi s-a uitat mustrător spre el. Ei bine, cât este el de Alifantis, s-a făcut mic şi au luat-o de la capăt. Mi-a rămas în minte momentul pentru că mi se pare semnificativ. Am văzut la alţii comportamente de genul stapân-sclav, sau ca să fiu mai blândă, şef-subaltern, care m-au scârbit. Aşa şi-a căpătat încrederea şi respectul colegilor. Ştiu că “dau din casă” fără permisiunea lui, dar cred că nu se va supăra, pentru că e de bine. Vorbea despre Adrian Enescu şi îmi mărturisea că este mândru că au devenit prieteni şi îi poate solicita la orice oră din zi şi din noapte un sfat. Şi se ştie cât de pretenţos şi cât de selectiv este Adrian Enescu în materie de muzicieni.

Cu Nicu Alifantis, mulţi dintre colegi au avut o problemă. Pe la începuturi, mulţi au strâmbat din nas. Li se părea că, asta, ce compunea el, nu este muzică folk şi e mai mult muzică uşoară, în sensul peiorativ al termenului. Şi, culmea tupeului, mai şi graseia la greu. Dar ştiţi cum se întămplă: când iei şuturi, te ambiţionezi şi mai vârtos. Şi a convins! Nu doar prin muzică în sine. Nicu are (a avut întotdeauna) simţul scenei. A ştiut să-şi îmbrace piesele nu nu numai orchestral, dar şi într-un soi de teatralizare (în sensul bun al cuvântului) a interpretării. Mici trucuri, dacă vreţi, prin care, ca orice grec bun negustor, a ştiut să-şi ambaleze marfa, şi să o vândă. Astfel, actul artistic devenea mai viu, mai interesant. Chiar îmi aduc aminte, că la o reprezentaţie cu “Baladă Cotidiană” de la Teatrul Foarte Mic, după momentul cu “Gelozie” şi “Zaraza”, a fost nevoit să-şi ceară scuze de la o spectatoare. Se speriase atât de tare de un ţipăt neaşteptat al lui Alifantis, încât mai avea puţin şi leşina. Sau la spectacolul aniversar de la Teatrul Naţional, a uitat textul unei piese pe care o cântă şi acum în mod curent. A ieşit din blanc atât de firesc şi de… cinstit, dacă vreţi, încât, publicul a înţels situaţia şi chiar l-a ajutat prin reacţia lui.

Nu numai din experienţă, Niculae – aşa îi spun mulţi, deşi în buletin este, pur şi simplu, Nicu – ştie să-şi ducă publicul acolo unde vrea el fără să facă rabat de la valoare sau să şi-l supună. De pildă, la Sighişoara, pe vremea când Festivalul de Medievală includea şi concerte folk, am asistat la ceea ce se cheamă proba de profesionalism. piaţa mică din cetate (la “Răţuşte”) era plină. În majoritate, puştime, care, “după vorbă, după port” păreau a fi prieteni mai mult cu muzica rock decât cu folkul. Domnul Alifantis avea de cântat. Singur, nu cu trupa. Copiii (explicabil după beri sau tării îndelungate) erau nerăbdători şi, mai ales, zgomotoşi. Sincer, mi-a fost teamă pentru el. Mai văzusem (culmea, tot acolo!) scene cu roşii sau alte legume lansate “de drag” spre scenă. Ei bine, nu ştiu de unde, “Greculeţul” (cum îl alintă Mircea Vintilă), a făcut rost de o mantie – neagră parcă – şi de un joben. A urcat pe scenă costumat astfel. Şi-a cablat chitara şi a început să cânte. Minunea s-a produs numai după o jumătate de cântec. Adică s-a făcut linişte. Într-o primă fază, cred că era mai mult o tăcere curioasă. Ceva de genul “ia zi-i, măi, să te vedem ce poţi”. Pe parcurs, nu numai că afost acceptat, dar, Nicu Alifantis a reuşit să-l facă să fie de partea lui. Dovada concretă au fost bis-urile. Sigur, s-ar putea spune că este şi o chestiune de experienţă. A simţit imediat ce fel de oameni are în faţă şi şi-a adaptat recitalul “corespunzător”. Dar, în primul rând, este vorba despre HAR.

Nichita Stănescu ne îndemna “să smulgem fildeşii din Alifantis”. Ei bine, eu cred că nu este nevoie. Ni-i dăruieşte.

Teodora Ionescu
27 mai 2014