Farewell, Teodora

O voce radiofonică, o conştiinţă cu autoritate. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Făcea interviuri pe bune şi respira cu bucurie, muzică folk, dimineaţa, la prânz şi seara. Multă lume nu ştie că TEO era (şi) o poetă plină de afectivitate. Exact ca în viaţă, decela experienţa trăită de noi toţi şi retroproiecta în versuri, morala. Am ales pentru acest moment de amintire, poezia Războiul nu va avea loc.

"Îţi spun suntem dintre aceia
pe care visele îi dor
ne-a arestat copilăria
înţepenindu-ne în zbor.

Îţi suntem maturi chiar dacă
iubim sclavia unui mit
şi retrăim adolescenţa
ce ne-a pensionat subit.

Zăpada este mult mai albă
când ochii noştrii o privesc
şi în secretă bucurie
cu iarba tălpilor vorbesc.

Ţesuţi în canava de note
prin sunete ne regăsim
iubirea lor ne dă speranţa
puterea să ne regăsim.

Eşti din afara lumii-acesteia
chiar dacă muntele comun
tu l-ai urcat cu-n teleferic
iar eu mai bâlbâi paşi pe drum.

Dar nu despre distanţe-i vorba
când semnul ăsta e prea gri
m-aş îmbrăca într-un cutremur
iar jilţul tău s-ar nărui.

Aş vulpări pe pisiceşte
sau m-aş tocmi cu al tău gheţar
dar viitura lui aş şterge
castele de nisip şi far.

Şi vom rămâne fiecare
aceleaşi lacrimi de triunghi
ce se-ntâlnesc doar în poeme
când lumea ne mai pune junghi.

Şi vom plăti mereu chirie
pentru un vis fără confort
noi doi ascunşi într-o chilie
felli de viaţă dând ca ort."
(apărută în cartea Boala vindecărilor, Bucureşti, Editura Tibo, 2013)

Rubrica ei din revista noastră virtuală se numea Folk pur şi simplu. O coloană de sinteză pentru muzica nostră folk, atât cât putem spera că există. Un cumul de dialoguri şi poveşti adevărate, răstite cu bine cunoscutul ei spirit critic. O rubrică întrupată (şi) într-o carte, purtând acelaşi nume, după cum bine cunoaşteţi, TEODORA IONESCU – Folk pur şi simplu, apărută în Bucureşti, la Editura Editrex, în anul 2016 (vezi foto crochiu prima copertă a cărţii realizată de arh. Sorin Minghiat!). Am extras din recenzia profesorului şi echinoxistului Gabriel Petric, un mic fragment:

"Dar nu e pur şi simplu o carte de interviuri. E o istorie răzleaţă şi vie a unui gen muzical, depănată în faţa microfonului de generaţia de aur a folkului românesc. O istorie, totuşi, complicată – cu avânturi şi dezamăgiri, cu suişuri şi coborâşuri, cu răutăţi şi generozităţi, cu izbânzi sau eşecuri -, pe care autorul o scoate la lumină din desişurile personalităţii artistului. El, omul cu chitara, aflat în permanenţă la o răscruce a confruntărilor: între vocea sa lăuntrică şi eul său – prea modest sau prea orgolios -, aflate într-un context socio-politic-cultural totalitar sau, după decembrie 1989, post-totalitar. Probabil că un cititor tânăr nu va percepe anvergura acestei cărţi, aşa cum nu va înţelege pe deplin perioada dictaturii comuniste. Dar noi, cei care am trăit-o, gustat-o şi blestemat-o, găsim aici o întâlnire face to face cu cei care au sporit, cu vocea şi chitara, prin muzică şi poezie (genul mu-po, ca să-l cităm pe hâtrul Mircea Vintilă), cultura acelor vremuri şi au sădit emoţii profunde în sufletul celor ameninţaţi să se înece în oceanul primejdios al 'limbii de lemn', al imposturii şi mediocrităţii vinovate, al propagandei, cenzurii şi represiunii ideologice. A fost un timp când apariţia unui EP de muzică folk românească era un eveniment deosebit, ca, de altfel, şi apariţia în revista Flacăra a textului şi partiturii de la Blowin’ in the Wind sau Fără petale. Cu toate acestea, cartea e mai mult decât o revizitare a trecutului, ea dezbate condiţia folkului în actualitate şi destinul său în viitor." (recenzia completă scrisă de Gabriel Petric o puteţi citi aici)

În trilogia Artei sunetelor (Arta sunetelor, Culorile sunetelor şi Bucuria sunetelor) TEO a publicat interviuri, poezie şi articole de referinţă pentru muzica românească. Astfel, în prima antologie a redacţiei noastre, ARTA SUNETELOR (Iaşi, Editura Adenium, 2014), TEO a ales două interviuri inedite şi incisive cu regretatul muzician Vali Sterian, în rubrica numită Dreptul la „NU”! şi bineînţeles, i-a dedicat o poezie, cu titlul, Fără Crăciun.

"Mi se întâmpla, parcă,
la fel ca în balada aceea despre Joe Hill…
dar eu nu îl vedeam, îl auzeam, doar,
pentru că mă sunase să mă întrebe
dacă nu cumva, noi, am înnebunit
şi cum de nu simţim nimic când
ne aşezăm pe locul pe care ar trebui
să stea cel mult ghitara şi un crin…
iartă-mă şi iartă-ne – i-am răspuns –
ştiu că nu ar fi trebuit, dar restul –
l-am întrebat – restul, cum ţi se pare?
care restul? – mi-a întors întrebarea –
parcă în duşmănie v-aţi bătut joc
de agoniseala pe care v-am lăsat-o
nimic, nimic nu a mai rămas, numai ifosele
cu care vă daţi simţitori, pioşi, chiar,
dar voi, chiar voi m-aţi uitat primii
deşi vă bateţi cu cărămida în pectorali
cum că, vai, cum o să te uităm tocmai noi?...
măcar nu-mi mai tot pomeniţi numele,
nu-mi mai tot legaţi numele
de ceea ce aţi ajuns voi între timp…
ştiţi prea bine că pe mine nu mă puteţi priponi
ca pe o vită la gardul vostru meschin,
tot fug eu, aşa că,
nu mă mai tot chemaţi,
nu mă mai tot învocaţi,
nu mă mai tot cîntaţi
ce să vin să văd? ceea ce, oricum,
văd şi de aici foarte bine?
că nu mai aveţi nici cel mai mic control?
că v-a luat valul, prieteni, v-a luat valul!
nu vă mai daţi mari aiurea cu pereţii
pe care chipul şi cuvintele mele
ar fi trebuit să vă fie pete de sânge,
iar voi le-aţi mimat din cerneală roşie!
şi ce ziceam? spune-le, roagă-i,
dacă poţi, pe fiecare în parte:
prietene, măcar taci şi lasă-l…
dar nu ai tu curajul ăsta – îmi mai spunea –
şi chiar dacă l-ai avea, la ce bun?...
hai ciao, pa! lăsaţi-mă-n pace!
măcar acum, lăsaţi-mă, dracului în pace!
a, şi încă ceva, fără supărare, pe bune
mă doare fiecare cântec al meu
cu care voi încercaţi să vă băgaţi în seamă…
lăsaţi-mă, vă rog frumos,
măcar acum lăsaţi-mă-n pace…

Şi gata, a tăcut…
Hei! – am strigat – Mai eşti acolo?
Când mai vorbim? Când ne vedem?

Lamă de zâmbet:
Când nici nu te aştepţi…"

„Protest-song-ul sindicalisto-stângist de la care plecase folkul american ar fi fost artificial şi mimetic, aici, în Carpaţi. Cinstit vorbind, oficial nu te puteai exprima împotrivă decât pe tema războiului, sau alte asemenea, fără atingere la 'regimul de împliniri măreţe'. Renunţarea aproape în totalitate la protest şi trecerea la o imagine uşor romantică, amintind de trubadurii din Evul Mediu, (actualizată la anii ’70, evident!) a salvat genul pentru o bună bucată de timp. Ba chiar a înflorit sănătos, fără îngrăşăminte artificiale." Scurta caracterizare, pe care, am extras-o din descrierea pe care, Teodora Ionescu, o atribuie muzicii folk este cât se poate de potrivită. Doamna folkului îşi exprimă cu autoritate şi sinceritate opinia, chiar dacă aceasta nu este pe placul tuturor participanţilor la această mişcare, profesionişti sau amatori. Muzica folk, apărută oficial, după anul 1900 în America, a prins roade şi la noi după vreo 60 de ani, în special în mediile studenţeşti, acolo unde, şi mişcarea flower-power îşi găsise adepţii. Teodora, profund ataşată acestei perioade a activat mai întâi, în cadrul Clubului de la ora 7, condus de Aurel Gherghel (RIP!), şi a participat intens la organizarea unor concerte şi implicit, la debutul unor artişti şi trupe, pionieri ai acestei mişcări folk de la noi. După 1978, intră în Cenaclul ATELIER 77 (de la Ateneul Tineretului), în paralel urmând cursurile Şcolii Populare de Artă (la clasa regie teatru), iar până în anul 1984, va activa în cadrul clubului T4 (str. Turturele, nr. 11), unde semnează spectacole de poezie şi muzică. Din 1990 până în 2012 lucrează la postul local de radio al S.R.R., Bucureşti FM (fost Antena Bucureştilor, fost Radio Bucureşti) iar în 1996, debutează ca realizator cu emisiunea Folk pur şi simplu avându-l o vreme ca partener pe Sorin Minghiat, emisiune premiată la festivalurile de profil. Realizează şi alte entităţi radiofonice precum: 98,3 de hituri româneşti, Dublu 60 + Tea, Club Bucuresti Fm cu Tea. Articolul său, Folk şi de la capăt, publicat în antologia Bucuria sunetelor (Bucureşti, Editura Din Condei, 2016), rosteşte cu tărie şi competenţă, naşterea şi mesajul unui gen, principalii lui actori, punctând comunicarea lirico-muzicală, menită a scoate la lumină, valoarea întâmplărilor folk de la noi. TEODORA IONESCU le-a trăit şi povestit îndeaproape ca: realizator radio, colaborator TV (Vânare de Vânt, Timpul Chitarelor), membră în juriile unor festivaluri naţionale (Calafat, Reghin, Târgu Jiu, Sibiu etc.) sau ca redactor în presa scrisă (Vox pop & rock, Pop rock & show, Folk club Casa Eliad, Jurnalul naţional, Art & Roll etc.). O doamnă "care ştie să se joace frumos cu vorbele” şi de la care, am aflat adevărul, despre fenomenul numit "Cenaclul Flacăra". La orice întâmplare folk, de-acum înainte (şi bineînţeles, cât de curând posibil, la lansarea albumului lui Dan Chebac), îmi voi aminte de tine TEO şi de vorba ta: "Aş respira fără folk, dar ar fi păcat!".

Radu Lupaşcu
3 ianuarie 2018

Foto: Mihai CroCo Manea, Mihai Forsea, arhiva Radu Lupaşcu

ALTFEL

(Fără titlu)

Dac-ar fi să folosesc o expresie uzuală aş zice: O cunosc de când lumea. Chiar dacă nu ar fi chiar exactă.

În scurta, aparenta, perioadă de destindere social-culturală - finalul anilor ’60 - începutul anilor ’70 – apăruseră cluburile studenţeşti (“Preoteasa” – sus la bar, “303”, “IPGG”, “Universitas”, “ASE”, “Club A”), iar câteva cete de entuziaşti inconştienţi alcătuiam pe la diverse Case de cultură (vă mai spune ceva termenul ăsta?) nuclee muzicale pop-rock pe care la denumeam cu emfază tot Cluburi: la Mihai Eminescu (sector 2 - unde am fondat “Club Z” cu Iulian Rădulescu), “Ateneul Tineretului” (Aleea Alexandru, vila Malaxa - acum ICR), “T 4” (Turturele), “Tehnic Club”, “Petöfi Sándor” (Zalomit). Cu o gentuţă cu benzi şi microfoane în stânga şi cu un magnetofon Tesla în dreapta fugeam de colo-colo pentru a prezenta audiţii. Pe acolo bântuia, o zărisem uneori, autoarea noastră, cred că era încă elevă la Caragiale. Când Aurel „Relu” Gherghel (care transformase „Z” în „Clubul de la ora şapte”), cu care semnam celebra (în epocă) pagină Top a revistei „Săptămâna”, a pus la cale o mare gală a revistei, au apărut să-l ajute voluntarii clubului (voluntariatul nu e o idee inventată de ONG-urile actuale, toţi făceau pe atunci voluntariat, erau misionari, dar nu religioşi ca acum 400 de ani, ci culturali): era şi ea membră a clubului, atunci am auzit că o strigau Coca sau sau Cocuţa (Gherghel). Imediat după ’90 o întâlnesc la Radio în echipa de ajutoare fidele a Lucicăi Popescu-Moraru, care realiza prima  emisiune live de noapte a Radiodifuziunii – „Vineri noaptea în direct”. Am aflat că o cheamă Teodora Ionescu, la început m-am mirat fiindcă nu ştiam cum a fost cooptată, dar ce mai conta, m-am bucurat – era printre puţinii care „cunoşteau”, fiindcă se învârtise de ani de zile în  mediile folk/rock. Acolo, datorită, probabil,  non-conformismului său şi datorită măiestriei inegalabile a Lucicăi de a inventa porecle, căpătase şi un supranume: Doamna Ţăcănel. Ceva mai târziu o întâlnesc pe hol şi aflu că acum este angajată ca reporter la Antena Bucureştilor: plecase de la un institut de cercetări - proiectări (ca... noi toţi), dăduse concurs şi evident îl luase. Ducându-mă la emisiunile mele, pe coridorul cabinelor de emisie de la etajul 2, mai băgam capul la Antena Bucureştilor (acum Bucureşti fm) şi am auzit câteva reportaje - transmisiuni ale sale şi (nu i-am spus niciodată), erau pe placul ideii mele de radio – concise, la subiect. Aşa că atunci când am preluat conducerea revistei „Pop Rock and Show” am rugat-o imediat să-şi înteţească colaborarea şi nu mi-a părut rău. Am adus la revistă oameni din Radio – Doru Ionescu, Mara Popa. Lenţi Chiriac, i-am „debutat” pe Robert Turcescu şi fotoreporterul Iulian Ignat, am continuat şi cu scriitorul MV Pop (Dumitru Ungureanu). Iar Teodora se integrase perfect echipei, avea permanent idei şi „coloană”, nu renunţa la convingerile sale. Edificator este episodul cu Phoenix povestit în carte: supărată că Baniciu a fost înlăturat, mi-a zis, cam jenată, dar fermă, că ar vrea să publice un articol pe ideea disoluţiei, dar numai dacă sunt şi eu de acord, eu fiind un cunoscut susţinător al ideii continuităţii: şi astfel am publicat în revistă două articole, în oglindă, al ei („Pasărea a murit” -  în care susţinea că Phoenix nu mai există, idee la care cred că nu a renunţat nici astăzi), şi al meu – în care susţineam că formaţia, cum-necum, va cânta încă mulţi ani. Abia atunci am băgat de seamă, cu ruşine trebuie să spun, că Tea nu scrie ca ziarist, ci are volute mai speciale, are condei de scriitor: am aflat apoi că scrie şi poezie, unele versuri fiind preluate de folkişti. Ceva mai târziu i-a apărut şi volumul de versuri, volum aşteptat de mult timp. Şi mai are un dar rar pe care ea îl are, dar pe care nu-l au mulţi ziarişti sau scriitorii (de pildă, eu nu-l am, de asta prefaţa mea nu are un vreun titlu izbitor): găselniţa unor titluri grozave, fără a cădea în extrema can-can-ului. Ia-mi priviţi câteva minunăţii de titluri de aici din  carte: CĂLĂTORIE PE O ARIPĂ, RISIPITORUL DE IUBIRE, DULCEA BOALĂ A MUZICII, BOIERIA BOEMIEI, TANDREŢURI DE CORIFEU, PAPA PUIUS ÎNTÂIUL, CONCENTRAT DE BUNE INTENŢII, DREPTUL LA "NU!", COLINDUL BLOND DE MARAMURŞ, MINGHIATURI PENTRU FLAUT ŞI PRIETENI.

Când s-a transmis festivalul „Om bun” în direct la Antena Bucureştilor în ’95, a fost aleasă să se ocupe de transmise, fiind nominalizată de Verman şi Bistriceanu, adevăraţi oameni de radio, cu fler. Cu cochetărie, ea scrie că „Nu ştie de ce tocmai ea”: cum aşa, toată lumea - de la colegi la şefi -  ştia că îi cunoaşte pe toţi folkiştii, se duce la concerte, se învârte în “ciorba” asta!. Ulterior, i s-a încredinţat, pe merit, emisiunea de folk: nu cred că exista om mai nimerit pentru aşa ceva. Bunul simţ şi excesiva corectitudine au împins-o să-l aibă alături pe Sorin Minghiat: pentru comentarii muzicale (zice ea), deşi, aş adăuga, nu era o emisiune pe Radio Muzical, cu analize pe partitură. Dar este încă o dovadă a seriozităţii şi atenţiei, fără nici o fisură, cu care îşi făcea meseria. Dacă ea se simte mândră, pe drept cuvânt, că prin emisiune au trecut mai toţi folkiştii noştri, şi privirea inversă este adevărată: mă întâlneam cu artişti care abia aşteptau să fie invitaţi sau care bombăneau că încă nu au fost... convocaţi. Faima, prestigiul, importanţa emisiunii crescuseră foarte mult, era un jalon al zonei folk. Păcat că a durat doar patru ani.

Şi fiindcă am pomenit de ani, am ajuns în domeniul cifrelor. Să o luăm inginereşte. Sunt 20 de interviuri, cu 18 artişti. Ciudat, nici jumătate nu sunt din emisiunea „Folk pur şi simplu”. Adică între 1996 şi 2000, ci sunt preluate ulterior, din alte emisiuni ale sale sau luate cu reportofonul, ba chiar şi unele prin e-mail, din anii 2002, 2005, 2007, 2009, 2015, ceea ce dovedeşte că intenţia unui volum nu a părăsit-o niciodată.

Totuşi, sita pe care şi-a propus-o mi se pare exagerat de deasă - din aproape 200 de emisiuni a ales ca satisfăcătoaare doar câteva. Hai Teodora, trebuia să fi mai îngăduitoare cu tine însăţi şi mai generoasă cu cititorii! Interviurile nu sunt egale ca întindere. Are Teodora preferaţii şi favoriţii ei, ca orice comentator?. Căci sunt unele interviuri de trei pagini, sunt altele de 11, 13 sau 14 pagini (vorbesc de forma primită de mine). Nu cred, îi iubeşte şi-i apreciază la fel pe toţi, dar probabil nu a reuşit să scoată ceva clar de pe bandă sau de pe reportofon. Altfel se explică de ce prieteni vechi ca Sorina Feier Bloj sau Horia Stoicanu au doar 5 sau 6 pagini. De fapt aici mai intervine ceva, mai precis unul din atu-urile cărţii. După fiecare interviu apare o mică povestire a Teodorei, cu amintiri emoţionante, inedite, speciale, de suflet. De cele mai multe ori, amuzante. Teodora, este, ştiu cei care o cunosc, o arhivă de întâmplări, imagini, bancuri, din istoria folkului nostru. Acolo unde a adăugat mai multe amintiri, acolo a ieşit paragraful mai lung. Dar trebuie subliniat un lucru: ea cunoaşte (ca şi mine) multe părţi intime, personale, delicate, ale vieţii artiştilor. Ar fi o mină de aur pentru tabloide. Dar niciodată nu a încălcat graniţa sfântă dintre ziaristică şi prietenie.

Căci, ce este Teodora Ionescu faţă în faţă cu folkiştii noştri? Un ziarist, un fan, un prieten?. Foarte mult din toate trei. Din interviuri se observă că este fan, ştie versuri ale cântecelor, iar la concerte poate intona, strofă după strofă, tot repertoriul recitalurilor, zeci de şi zeci de cântece. Din discuţii se vede că e familiară cu invitaţii, şi ei la fel cu ea, ca între prieteni buni. Iar ca ziarist pune întrebări aparent simple, se face că uită, revine, scoate tot ce trebuie de la interlocutori. Combinaţia, îmbinarea fac ca volumul să depăşească limitele unei culegeri clasice de interviuri: sigur, avem secrete, destăinuiri şi informaţii din viaţa şi cariera artiştilor, dar totul înaintează pe valurile unei povestiri atractive, cursive, mereu curgătoare. 

Şi fiindcă pomeneam de interlocutori, să revenim la statistici. Cu cine vorbeşte Tea? Nu este aici locul să facem o cronologie a folkului nostru, pe straturi şi „valuri”, discuţiile ar fi interminabile. Dar putem să observăm şi să notăm vârstele respondenţilor: cei mai tineri sunt Olăraşu – 53 de ani şi Bloj - 54, decan este Ivaniţchi – 68 (dacă mai trăiau, Stepa şi Sterian ar fi împlinit 52 respectiv 63). Doar doi au sub 60, dar se apropie rapid de cifră – 58, 59, iar restul au peste 60, adică 61, 66, 62, 64, 65, 62, 66, 64, 62, 66 (vă las să ghiciţi „proprietarii”, ştiind că numele din carte sunt înşirate în ordine alfabetică). E un exerciţiu matematic sec, fără rost? N-aş zice!. Aceştia sunt corifeii folkului nostru, acestea sunt vârstele lor, aceasta-i situaţia. Nu se ridică alţii? Nu există? Ba da, sunt, dar nu cred vor putea atinge vreodată platforma de popularitate a celor de mai sus. Această popularitate a fost obţinută prin difuzări la Radio România, mai ales prin Programul 3 România Tineret. La un moment dat şi după ’90 au fost nişte izbucniri radiofonice folkistice, cum a fost şi „Folk pur şi simplu” şi altele la regionalele Radiodifuziunii, acum aproape totul a dispărut: nici urmaşul programului 3, adică Radio3net Florian Pittiş, pe care Moţu îl axase pe folk şi rock autohton, nu mai agrează aşa ceva. În playlist-urile postului public, nu mai vorbesc de radiourile comerciale, nu mai există aproape deloc folk. Aţi mai auzit pe undeva, pe unde, Şeicaru, Stănculescu, Saftiuc? Atunci cum o să auziţi Buică, Ghicolescu, Mardare, Creţu, Avram!

Măcar interviurile să ne rămână. În concluzie, aşa cum spune limbajul de lemn al prezentărilor „acest volum umple un gol în literatura de gen”. Fiindcă cărţi despre jazz, pop, rock autohton au mai apărut şi tot mai apar, însă despre folk, cunosc doar vreo două. Dacă Teodora se apuca de scris acum vreo 30 de ani, poate aveam o carte cu interviuri şi cu Dorin Liviu Zaharia (Ciabi), Mişu Diaconescu (Anghel Mora), Nicu Vladimir, Gil Ioniţă, Cristi Paţurcă, Costică Dragomir, Augustin Frăţilă şi alţii, plecaţi la ceruri. Noi am fost mai leneşi pe terenul ăsta şi văd că mai suntem, de parcă am vrea să lăsăm totul pe umerii Teodorei. Până apare concurenţa, aştept tot de la ea volumele următoare, fiindca doar 20 de interviuri sunt cam puţine....

FSU (Florin-Silviu Ursulescu)
30 decembrie 2018

P.S. Și uite că nu mai putem aștepta de la ea volumele următoare...