Cum te-ai cunoscut cu Nicu Covaci? Iar adiţional la această întrebare ar fi: Cum ai lucrat cu Nicu, ştiind că el era un pic mai dificil, mai perfecţionist?
Sunt două întrebări care însumează descrierea unei perioade de 20 ani. Și poate că cel mai puternic mod de a o descrie este termenul de „drum inițiatic”. A „mă” cunoaște cu Nicu Covaci, în paralel cu a „îl” cunoaște și, într-un final, a „te” cunoaște sunt trei perioade total distincte și trei abordări total distincte. Pe el poate că noi, ceilalți, nu l-am cunoscut niciodată în adevăratul său geniu.
Concret, dincolo de metaforă, pe el l-am cunoscut, ca fiecare dintre noi care are o primă poveste, sărind, la propriu, câteva garduri pentru a ajunge în spatele scenei, la el, la un concert. Mereu însă el insista să povestească această întâmplare, atunci când eram prezenți le proiecțiile filmului sau în diverse dezbateri publice. Și formularea sa era, pe cât de simplă, pe atât de elementară: „A sărit gardurile șil-am salvat din ghearele polițiștilor. Și mă bucur de el și astăzi”. El a avut un fler incredibil, prin care a simțit că acel copil care se prezentase la el cu cămașa ruptă și murdărită de noroi, certat cu oamenii de ordine de-acolo, avea să îi fie alături până la final. Mă bucur să pot confirma azi, în 2026, că acest final este tare departe. Sau mai precis, nu va fi vreodată. După mulți ani aveam să înțeleg că acele garduri sărite reprezentau, de fapt, metafora libertății și a îndeplinirii unui vis cu orice preț, teme care se regăsesc de-a lungul întregii opere phoenicsciene.
Întrebările Dvs. sunt demne de o carte întreagă. Cu toate că deja s-au dedicat peste 10-15 apariții editoriale în ultimii 30 de ani, iată ca infinitatea acestui subiect persistă. Însăși aceste teme abordate în scurtul nostru interviu ar putea constitui, cum spuneam, o carte în sine.
„Cum am lucrat cu Nicu?” Poate fi oricând un titlul de capitol întreg al unei disertații în domeniul artelor, al muzicii și al filmului – la o primă vedere, dar cu atât mai mult într-un domeniu al psihologiei și, de ce nu, al sociologiei, ținând cont de impactul prezenței în societate. N-aș vrea sa fiu redundant, să reiau termenii folosiți în majoritatea textelor și materialelor dedicate lui Nicu Covaci. Însă da, a fost un munte, a fost un titan. Este un far, o locomotivă, în continuare, pentru foarte multe destine. Și nu doar pentru destine de muzicieni. Da, este o piatră, acel tip de piatră într-un munte, care nu are nici început, nici sfârșit, și nu o poate clinti un mileniu întreg de ani care trec peste ea.
Exigența pe care o avea este o școală în sine. Însuși Mircea Baniciu, în filmul „PHOENIX – Povestea”, are o frază simplă, dar esențială: „Phoenixul a fost o școală pentru mine. Și nu numai. Pentru noi toți”. Eu personal sunt primul care confirm, din poziția mea de cineast, acest lucru, fiind confirmat și de majoritatea celor ce au avut șansa de a fi formați de ei. Cum spuneam, atât la nivel artistic, cultural și creativ, dar și la nivel personal, al identității fiecăruia și al felului de a fi.
M-a bucurat această exigență, cu toate că majoritatea creațiilor pe care le-am avut împreună, cele mai importante dintre ele fiind filmul documentar și albumul de artă vizuală, au trecut prin procese de lucru care, nu de puține ori, au fost luate de la început.
După o perioadă în care am lucrat la o variantă de film, destul de îndelungată, a exclamat că trebuie să o luăm de la zero. Și am luat-o de la zero. Acest mit al păsării phoenix, al renașterii, s-a transpus până și în modul în care am lucrat împreună. Pentru că și-a dorit ca totul să fie perfect. Cu prețul timpului alocat, cu prețul energiei depuse, cu prețul sacrificiilor de a renunța la perioade de a întâlni alți oameni sau de a fi angrenat în alte proiecte.
Mereu spunea: „poți să ai orice, plătește prețul. Poți să fii și Regina Angliei. Dar ești dispus să plătești prețul?”. Mereu mi se pune întrebarea cât timp am alocat filmului care a avut premiera în anul Phoenix 60, respectiv în 2022, octombrie, la Sala Palatului. Răspunsul îmi era foarte ușor să îl dau. În anul Phoenix 55, în 2017, filmul avea o formă. Oarecum finală. Eu făcusem logistica distribuției, dialogurile și angajamentele cu cinematografele etc. Însă Covaci îmi spunea: „e bun, ok, dar mai lucrăm puțin”. A trebuit, și n-a fost ușor, să le spun tuturor celor implicați în premiera filmului, că până OK-ul deplin nu va veni de la fondatorul acestui fenomen, filmul nu va vedea lumina zilei. Au mai trecut cinci ani, doar pentru a-l perfecționa. Și, într-un final, în 2022 a fost lansat.
Cu toate acestea, la fiecare premieră din țară și din Europa, din când în când el menționa ca „încă mai lucrăm”. Eram destul de contrariat, pentru că în general, la o premieră de film, la un eveniment de gală, spectatorilor nu le spui ca le-ai prezentat o variantă de lucru. Cel puțin nu atât de direct cum o făcea el. Dar el se referea la cu totul altceva. La faptul ca n-ar vrea să existe, vreodată, o variantă finală. În subconștientul său, știa ca Phoenix merge mai departe, într-un infinit. Implicit deci, filmul nu are cum să aibă o formă finală, atâta timp cât Phoenix există. Și va dăinui mereu. Şi îmi doresc să îi dau dreptate, și afirm și eu că filmul nu are cum să aibă o formă finală.
Cum s-a născut ideea acestui film documentar despre Phoenix şi care ar fi povestea apariţiei pe piaţă, am înţeles că a fost gata din 2019, dar s-a lansat abia peste trei ani în 2022.
Am răspuns la prima întrebare, puțin mai amplu, și observ că am inclus într-un fel și răspunsul la această întrebare. Cel puțin a doua sa parte. Referitor la prima parte a întrebării, cum s-a născut ideea, pot spune că este puțin invers față de un parcurs obișnuit al unui creator de film. Cronologic, în realizarea unui documentar, un cineast pornește de la subiect și începe o documentare amplă a temei pe care o alege. După documentare, intră în etapa de a cercetare a materialelor de arhivă care există, față de care nu are nicio influență: cu alte cuvinte, ce a rămas filmat, e maximul pe care îl are la dispoziție. Ceva firesc. Urmează, desigur, filmările din prezent, care sunt realizate odată cu producția filmului.
Nașterea acestui film a a avut un parcurs aproape invers. Parcă toate imaginile folosite și avute la dispoziție (pentru care le voi mulțumi permanent și necondiționat domnilor Ioan Cărmăzan și Doru „Rocker” Ionescu) erau făcute pentru acest documentar. Imaginile din Timișoara anilor ’60, apoi senzaționalele imagini de pe peliculă din anii 70, unele aproape de nivelul lui Serghei Paradjanov, marele regizor de film armean, parcă au fost făcute special pentru acest film (doar doar câteva exemple: intrarea cu calul într-o biserică, mersul cu dricul tras de doi cai împodobiți pe un râu, în care se aflau toți membrii, Kappl la bustul gol sprijinit de Altarul unei Biserici etc.). Apoi, toate filmările VHS din perioada exilului în Germania, în continuare, capitolul anilor ’90 cu revenirea și toate imaginile acelea, erau toate parcă gândite de un regizor care a fost 60 de ani alături de ei și le-a conceput.
Așa a fost destinul. Aflându-mă în fața tuturor acestor imagini, am spus: da, acesta este filmul. Trebuie doar să se întâmple. Să ia ființă. La sugestia unor buni și apropiați prieteni și la îndemnul lor imperativ: „Filmul e făcut. Fă-l!”, am pornit la acest drum unic.
Despre excepţionalul album de artă fotografică Phoenix. Am înţeles că ideea a fost a lui Nicu Covaci. Toate fotografiile din album sunt din arhiva foto personală a lui Nicu sau ai mai folosit şi alte surse? Este unicat în lumea noastră muzicală. Cum a fost primit albumul de public fiind vorba despre cea mai iubită trupă din România?
A fost o adevărată surpriză nominalizarea din primăvara lui 2026, din cadrul Premiilor Anului în Cultură la categoria cel mai bun proiect de arte vizuale. Şi mai mare a fost bucuria când a fost desemnat câștigătorul acestei categorii, pentru cele mai bune proiecte culturale din 2025.
Nicu Covaci mereu spunea că ar vrea să existe o carte Phoenix, fără cuvinte. Doar cu imagini. Într-un format de vinil, 30x30, care să vorbească prin intermediul mărturiilor vizuale. Înțelegea puterea imaginii, care este exponenţial superioară mărturiei cuvântului. În contextul filmului, această operă de artă vizuală este abosolut complementă, realizând un întreg excepţional. Așa s-a născut și titlul, său, PHOENIX – Povestea fără cuvinte, adăugând pur şi simplu cei doi termeni în continuarea numelui filmului.
A fost același parcurs exigent pe care l-a avut și filmul, în care de multe ori am început din nou și din nou selecția. Din nou, am restructurat capitolele. Mereu porneam de la zero cu alegerea imaginilor, cu titlurile capitolelor, cu modul în care erau împărțite. Toate încercările însă duceau în aceeași structură a celor 6 perioade esențiale ale celor 6 decade. Albumul, tipărit sub egida Monitorul-ului Oficial, reprezintă o mărturie nemuritoare a unei moșteniri care plasează Phoenix alături de marii titani ai rockului mondial, mai ales în anul în care Nicolae Covaci și Mony Bordeianu „și-au luat zborul în eternitate”. Conținutul este premium, cu pagini de 170 g/mp și un format impresionant de vinil, perfect pentru colecționari și iubitorii de artă.
Fotografiile de până în 2005 sigur că provin din arhive personale, eu având 17 ani în acel moment. Toate imaginile din album, însă, din 2005 și până astăzi, au fost realizate de mine în toți acești ani în care am avut șansa de a fi alături de acest fenomen. Sigur că în mare parte, arhiva personală a lui Covaci a stat indiscutabil la baza fotografiilor de arhivă. La acestea s-au adăugat și imaginile primite de la Mony Bordeianu, celălalt părinte al Phoenixului, și din alte cercetări pe care le-am avut.
Însă am spus mereu: nu are nicio relevanță nici autorul filmului, nici autorul albumului. Putea fi oricine altcineva. Dar în istoria filmului românesc și în istoria culturii române, aceste două opere erau absolut obligatorii să existe!
https://monitoruloficial.ro/produs/phoenix-povestea-fara-cuvinte/
Cristian Radu Nema
9 mai 2026
Foto: Arhiva Cristian Radu Nema
