Cum te-ai cunoscut cu Nicu Covaci? Iar adiţional la această întrebare ar fi: Cum ai lucrat cu Nicu, ştiind că el era un pic mai dificil, mai perfecţionist?
Sunt două întrebări care însumează descrierea unei perioade de 20 ani. Și poate că cel mai puternic mod de a o descrie este termenul de „drum inițiatic”. A „mă” cunoaște cu Nicu Covaci, în paralel cu a „îl” cunoaște și, într-un final, a „te” cunoaște sunt trei perioade total distincte și trei abordări total distincte. Pe el poate că noi, ceilalți, nu l-am cunoscut niciodată în adevăratul său geniu.
Concret, dincolo de metaforă, pe el l-am cunoscut, ca fiecare dintre noi care are o primă poveste, sărind, la propriu, câteva garduri pentru a ajunge în spatele scenei, la el, la un concert. Mereu însă el insista să povestească această întâmplare, atunci când eram prezenți le proiecțiile filmului sau în diverse dezbateri publice. Și formularea sa era, pe cât de simplă, pe atât de elementară: „A sărit gardurile șil-am salvat din ghearele polițiștilor. Și mă bucur de el și astăzi”. El a avut un fler incredibil, prin care a simțit că acel copil care se prezentase la el cu cămașa ruptă și murdărită de noroi, certat cu oamenii de ordine de-acolo, avea să îi fie alături până la final. Mă bucur să pot confirma azi, în 2026, că acest final este tare departe. Sau mai precis, nu va fi vreodată. După mulți ani aveam să înțeleg că acele garduri sărite reprezentau, de fapt, metafora libertății și a îndeplinirii unui vis cu orice preț, teme care se regăsesc de-a lungul întregii opere phoenicsciene.
De unde a pornit pasiunea ta pentru arta sunetelor şi cine ţi-a coordonat primii paşi?
Alex Cismaru: Până în clasa I pasiunea a venit de la un casetofon, şi multe casete. Și de la faptul că aveam o pianină. Deci, fie că au vrut, fie că nu, părinții. Și serile cu muzică în vizită la rude, ha ha! Am tocit bine casetele cu Pasărea Colibri, Iris, Holograf, Compact. Apoi, din clasa I răspunsul e mai evident deoarece am intrat la Liceul de artă George Georgescu din Tulcea, unde 4 ani am făcut pian principal, mi-l amintesc și acum pe domnul Pinter. Restul de 8, am studiat chitara clasică cu domnul Viaceslav Beșan. A urmat Conservatorul din București, dar anii aceștia clar nu mai intră la ”primii pași”.
Ce muzică asculţi mai mult şi cum ai ajuns să cânţi blues? Te-ai gândit vreodată că vei trăi doar din muzică?
Alex Cismaru:Visul de a trăi din muzică l-am avut, da, dintotdeauna. Și, cu mici nuanțe și note de subsol pot spune că se chiar întâmplă asta! Nu din turneele alea pe stadioane la care visam când eram mic, însă muzica într-adevăr e ”pâinea” mea!
1. RiT (Romanian Iconic Tales) - un nume şi o atitudine unică în România, atât prin expresie, cât şi prin prestanţă. Când s-a născut trupa ta şi de ce aţi ales acest culoar muzical?
Bogdan Muntenița: Iniţial n-a fost ideea mea. La propunerea prietenului meu, Ionuț Micu, toboșarul de la Compact, care în perioada aia tocmai încheiase colaborarea cu Covaci, m-am alăturat unei trupe ce urma să se nască. Din păcate, cu o zi înaintea înregistrărilor, presupușii colegi s-au retras şi ne-am trezit în studio, noi doi şi sunetistul. Neavând repertoriu, am tras alături de Mircea, fratele meu, şi Andrei Bălașa, un chitarist şi muzician excepțional, câteva piese: Colindul Casei - pe care-l știam de la bunicul meu, Barbu Lăutaru - căruia i-am făcut un refren, dar şi Cântec pentru cel ce vede întâia oară soarele - a lui Mircea Baniciu. Aici a fost surpriza cea mare! Atunci când i-am trimis cover-ul pe care-l făcusem după cântecul lui, Baniciu n-a fost prea entuziasmat. Mi-a spus că singurul lucru care-i place de-acolo e vocea mea. Nici acum nu știu de ce a acceptat, dar a făcut-o. Chiar i-o fi plăcut vocea mea sau doar s-a jucat şi i-a făcut în ciuda lui Covaci? Așadar, având aceste trei piese de inspirație folclorică, am hotărât ca drumul nostru să ducă în direcția asta, folk-rock. Oricum, la ora aia, influența lui Covaci și-a muzicii Phoenix era așa de mare asupra mea, încât nu știam prin ce alt stil muzical mi-aș putea exprima şi descărca tensiunile.