Confesiunile lui Nicu Covaci sunt surprinzătoare, chiar cutremurătoare. Au greutatea unui destin tragic, pe care el refuză să îl recunoască ca atare. Povestea lui Nicu Covaci demonstrează cât de mare este preţul unei celebrităţi intrate în legendă. Idolul a patru generaţii de iubitori ai rockului a cunoscut de multe ori foamea şi de prea puţine ori dragostea. Copilăria i-a fost umbrită de absenţa tatălui, târât nevinovat, la fel ca mulţi alţii, prin închisorile comuniste. Şi-a părăsit ţara, pentru că nu a avut încotro. Altfel, deşi la fel de nevinovat ca şi tatăl său, ar fi ajuns la puşcărie. La scurt timp după ce s-a întors în România, adversari ascunşi “l-au pedepsit” în cel mai grav mod cu putinţă: asasinarea mamei sale. Nicu Covaci a trecut peste toate acestea, dar a ajuns să se simtă singur împotriva tuturor, astfel încât aniversarea a 50 de ani de existenţă a formaţiei Phoenix are toate şansele să devină un moment foarte trist. Poţi să fi de acord cu Nicu Covaci, poţi să-l conteşti, dar nu poţi să nu-l respecţi. Şi să nu asculţi ce are el de povestit, atunci când se înduplecă să vorbească.
Tatăl meu a făcut închisoare politică, mama a fost asasinată, dar criminalul nu a fost descoperit nici până astăzi
Dacă nu mă baţi după primele trei întrebări, atunci aş putea paria că va fi un interviu foarte bun.
Chiar meriţi o bătaie pentru observaţia asta. Să trecem la prima întrebare.
„În umbra marelui URSS” https://www.youtube.com/watch?v=oQ8Ji9GvDc8 este o piesă pe care ai compus-o în exil şi întrebi tu acolo: „m-aţi judecat, m-aţi condamnat, dar cine sunteţi voi”? Şi mai spui: „daţi-mi viaţa înapoi”. Ţi se pare că viaţa ta a fost pierdută?
Viaţa mea nu a fost pierdută, dimpotrivă, am trăit într-o viaţă cât alţii în zece vieţi. Nu pot să spun că s-a risipit în zadar, dar cele trăite puteau fi mai fericite; am crescut fără tată, tatăl meu a făcut zece ani de închisoare politică, am rămas fără mamă, a fost asasinată şi criminalul nu a fost descoperit nici până astăzi, am fost fugărit, hăituit…
Am fost furat continuu, timp de treizeci de ani. Am intentat procese, pentru că eu nu mă dau bătut, chiar dacă mă ia lumea de nebun. Nu mă mânjesc cu noroi, numai ca să-mi meargă bine.
Mi se pare că versurile astea sunt, cumva, esenţa existenţei tale şi simt nevoia să insist asupra lor.
Ascultă cu atenţie textul. Aceiaşi vechi comunişti, care pe vremuri mă fugăreau şi mă interziceau, sunt marii capitalişti care astăzi mă iau în braţe şi mă pupă. Şi-atunci le spun: „Dar ghearele v-au rămas / În orice îmbrăţişare/ Astăzi doare sărutul pe obraz”. Pentru că sunt hoţi şi criminali. Le cer nu numai viaţa înapoi, dar şi banii pe care mi i-au furat. Eu nu am din ce să trăiesc mâine. Dacă las chitara, mor de foame. Am fost furat continuu, timp de treizeci de ani. Sergiu Nicolaescu m-a scos de pe genericul filmului „Nemuritorii” https://www.youtube.com/watch?v=cX3Hbq5JTUQ şi nu-mi plăteşte drepturile de autor. Mi-a repus numele pe generic, abia după ce l-am prins pe stradă şi l-am luat la întrebări. Electrecordul spune că a editat, între 1975 şi 1977, când noi am plecat din ţară, numai 7.000 de discuri Cantafabule https://www.youtube.com/watch?v=HlC0zD5WeEo&feature=related, când eu ştiu că, numai în anii ‘70, au fost câteva sute de mii… Cum e posibil aşa ceva? Am intentat procese, pentru că eu nu mă dau bătut, chiar dacă mă ia lumea de nebun. Am fost întrebat: de ce nu te dai cu gaşca? Răspunsul meu este unul singur: pentru că nu mă mânjesc cu noroi, numai ca să-mi meargă bine.
Fiecare a profitat cum a putut de numele Phoenix şi m-a tras inapoi.
Ai pierdut vreodată un război?
În confruntări directe, nu. Am pierdut atunci când am fost lovit pe la spate, de aşa-zişi prieteni: colegi de trupă, organizatori, administratori… Fiecare a profitat cum a putut de numele Phoenix şi m-a tras înapoi. Dacă nu se întâmpla asta, eram mult mai departe acum.
Ai scris, la un moment dat, un volum autobiografic, „Phoenix, însă eu”...
Nu. Eu am scris o carte cu titlul Phoenix. „Însă eu“ este adăugirea unei puşlamale, a unuia care a vrut să ne facă rău, şi mie şi formaţiei. A tăiat motto-ul cărţii, care are cu totul alt sens, şi a schimbat titlul meu. Era vorba de un citat din Dimitrie Cantemir: „Însă eu, o pasăre de neam, şi de minte proastă fiind, încă nici în carne vreo dulceaţă, nici în pene vreo frumuseaţă port, mai mult a grăi nici poci, nici se cuvine, au cât am ştiut şi cât am crezut. Iar giudecata fie a înţelepţilor.” Dacă titlul rămânea Phoenix, iar motto-ul apărea pe a doua pagină, aşa cum am vrut eu, lumea înţelegea despre ce e vorba. Repet, titlul Phoenix, însă eu, anulează sensul pe care am vrut să-l dau.
E chiar atât de grav?
Este foarte grav. Nu poţi separa niciodată Phoenix de mine. Cum adică, Phoenix, însă eu? Nu există aşa ceva.
Înţelesul poate fi şi altul. Niciunul dintre membrii formaţiei nu s-a dovedit atât de preocupat, atât de obsedat de Phoenix, cum ai fost tu.
Nu, nu, nu. Pentru formaţie s-au bătut toţi, cât au putut. Dacă au trecut atâţia prin Phoenix, este pentru că sacrificiile şi eforturile cerute sunt aşa de mari, încât băieţii scot limba de-un cot, la un moment dat, şi nu mai rezistă. Rămân pe drum. Eu n-am dat afară pe nimeni.
La ce sacrificii te referi, poţi să-mi spui?
Uită-te la mine. Eu nu am un copil, eu nu am o familie. Dacă aveam, nu mai exista Phoenix-ul de mult.
Sistemul este criminal. Şi cu aceşti oameni trebuie să mă bat eu
Nu crezi că, pentru ceea ce înseamnă Phoenix în România, preţul ăsta trebuia plătit?
Nu. E nedrept. Dacă eu, din meseria mea, nu sunt capabil să hrănesc o familie şi trebuie să renunţ la a avea o familie, înseamnă că este nedrept ce s-a întâmplat. Iar sacrificiile se dovedesc inutile, sacrificiile sunt făcute pentru că avem de-a face cu criminali. Sistemul este criminal. Şi cu aceşti oameni trebuie să mă bat eu.
Suspectam că Phoenix reprezintă pentru tine o adevărată obsesie şi chiar mă întrebam din ce punct devine nocivă o obsesie.
Ce obsesie? Trebuie să-mi câştig pita într-un fel sau altul. Am terminat Artele Plastice, dar n-am profesat, m-am ţinut de Phoenix, gândindu-mă că avem o responsabilitate, că publicul ne doreşte, că are nevoie de noi.... „Hai să tragem, băieţi. Hai să tragem…” Am fost nevoiţi să fugim, riscându-ne viaţa… Unde ai mai pomenit o formaţie să-şi rişte viaţa pentru libertate? Nu am avut de ales. Am fost interzişi, toate posibilităţile existenţiale ne-au fost tăiate…
Ştiu că, în primii ani, viaţa voastră în Occident a fost înfiorător de grea.
După ce am ajuns acolo, cam după vreo jumătate de an, când începuse să meargă treaba puţin, băieţii au făcut o trupă şi pe mine m-au lăsat afară.
Au clacat pentru că aşteptările lor fuseseră prea mari?
Da. Şi-au imaginat că vor deveni milionari şi ce ştiu eu ce mari vedete. Când şi-au dat seama că nu se va întâmpla asta, au făcut o trupă şi m-au lăsat pe mine afară.
Dar v-aţi împăcat….
Nu atunci. Când am refăcut Phoenix-ul în Germania, l-am luat înapoi doar pe Ţăndărică. După zece ani, a picat zidul, au început evenimentele de la Timişoara şi le-am cerut băieţilor să venim acasă. N-au vrut să vină, cu forţa i-am adus.
Pe 2 ianuarie 1990, am ajuns la Timişoara. Am parcat între două tancuri şi am auzit o mitralieră care trăgea nu ştiu pe unde. Lumea de pe stradă, în loc să se ascundă, a făcut zid în jurul meu
Îşi croiseră o viaţă acolo şi ajunseseră să se împace cu ea?
Le era frică. Îmi spuneau: „Cum să mergem acum? Stai să vedem ce se întâmplă”. Or, eu susţineam că tocmai atunci trebuie să mergem, că oamenii au nevoie de noi. N-au vrut să vină. Am plecat singur. Pe 2 ianuarie 1990, am ajuns la Timişoara https://www.youtube.com/watch?v=sEklu9bfM6Q . Am parcat între două tancuri şi am auzit o mitralieră care trăgea nu ştiu pe unde. Lumea de pe stradă, în loc să se ascundă, a făcut zid în jurul meu.
Te-au recunoscut…
Da. Şi-atunci m-am trezit. M-am întors în Germania şi le-am spus: împachetaţi şi veniţi, că vă omor… https://www.youtube.com/watch?v=T7NUKIiAAys
Sentimentul de responsabilitate faţă de legenda pe care aţi creat-o s-a născut atunci sau exista deja, şi momentul în care oamenii au făcut zid în jurul tău l-a amplificat?
Am venit în ţară pentru că m-a excitat ideea că Timişoara are forţa de a se opune şi m-a durut să constat că totul nu a fost decât înşelăciune.
În ziua de 17 decembrie, când erai în Germania şi auzeai ce se întâmplă la Timişoara, ţi-a trecut vreo secundă prin minte că oamenii care au ieşit în stradă, au făcut asta şi datorită mesajului anti-dictatură transmis de-a lungul anilor de muzica formaţiei Phoenix?
Nu m-am gândit la aşa ceva. Am fost interzişi de mai multe ori, iar ultima oară s-a trimis o telegramă până în ultimul cătun, în care se spunea că nimeni nu are voie să colaboreze cu formaţia Phoenix. Am mai cântat, însă, doi ani, urmăriţi de poliţie. Până la urmă m-au luat la interogatorii şi m-au ţinut două săptămâni. Vroiau să mă bage la puşcărie, într-un fel sau altul. Sentimentul de responsabilitate s-a trezit la revenirea în ţară, cântând şi vâzând cum patru generaţii cunosc silabă cu silabă cântecele noastre. Vreau să-ţi mai spun că noi aveam, pe 17 decembrie, un concert în Hyde Park, o mare discotecă din Osnabrück https://www.youtube.com/watch?v=CBW3J3swy_s. M-am dus să mă schimb şi i-am auzit pe băieţi strigând: „Nicu, Nicu, vino repede. Se întâmplă ceva la Timişoara.” Când am anunţat că dedicăm acel concert Revoluţiei din Timişoara, toată sala a aplaudat. În primele luni după evenimentele din decembrie, nemţii au crezut că a fost o revoluţie cinstită şi frumoasă şi ne apreciau pe noi, românii. Pe urmă… (fluieră a pagubă).
În Occident ni s-au întâmplat atâtea încât, pe lângă ele, întâmplările povestite în primul volum autobiografic, aproape că nu mai înseamnă nimic
Ştiu că lucrezi acum la un al doilea volum autobiografic, care prezintă cei 15 ani petrecuţi de Phoenix în Occident. Când va apărea? Ce dezvăluiri va aduce?
Am început cu mult elan, dar m-am blocat. Descopăr că am uitat multe lucruri, deşi în această a doua fază a noastră, în Occident, ni s-au întâmplat atâtea încât, pe lângă ele, întâmplările povestite în primul volum autobiografic, aproape că nu mai înseamnă nimic. Am rugat colegi şi prieteni să puncteze unele evenimente, ca să pot reface scenele. Dar uite că nu mă apuc de scris. Nu pot să scriu, nu pot să compun, nu pot să pictez, pentru că sunt nevoit să stau în ţară şi să mă bat. Şi mi-e teamă că, până la urmă, chiar am să bat pe cineva. Am fost acum două zile la CREDIDAM (Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi) şi am vrut să sparg acolo tot. M-am întors la hotel şi am spart aici o masă. Îţi spun, fac prostii... Ajung să fac puşcărie pentru nişte cretini...
Nu mi-e frică de nimeni. Dacă nu mi se face dreptate, îmi fac eu dreptate
Mi se pare că există o mare diferenţă între acel Nicu Covaci, care a găsit soluţia ingenioasă de a-i scoate din ţară pe colegii săi de trupă ascunşi în boxe, şi acest Nicu Covaci, care se enervează atât de uşor şi sparge mese.
Trebuie să înţelegi ceva. Nu accept răul, sub nicio formă, de la nimeni şi de niciunde. Şi nu mi-e frică. Nu mi-e frică de nimeni. Dacă nu mi se face dreptate, îmi fac eu dreptate.
Mi se pare fabulos că anul viitor se împlinesc 50 de ani de existenţă a Phoenix-ului şi am auzit că pregăteşti un spectacol grandios...
S-ar putea să fie un moment trist. Foarte trist.
Am ajuns să fiu singur împotriva tuturor
De ce spui asta, Nicu?
Până la aniversările de 40 şi 45 de ani mai aveam încă nişte prieteni care m-au ajutat să organizez concertele, astăzi nu mai vrea nimeni să mă ajute. Am ajuns să fiu singur împotriva tuturor.
Să fie criza economică de vină?
Care criză? Termină cu prostiile. Nu e nicio criză. E furtişag. Doar oamenii săraci şi cinstiţi resimt criza, bogătaşii îşi înmulţesc averile. Judec lucrurile în ansamblu, nu mă interesează detaliile. Şi-ţi spun că pute.
Mi-ar plăcea să stau în sală şi să văd pe scenă o tânără formaţie Phoenix. Nu se poate să stau pe scenă la infinit
Tavi Colen, Alin Oprea, Bogdan Bradu https://www.youtube.com/watch?v=E7uq6m5YPjo sau Bogdan Munteniţă https://www.youtube.com/watch?v=E9vDS85u0DE te-au satisfăcut ca solişti ai formaţiei Phoenix?
Sigur că da. Fiecare experiment în parte s-a dovedit foarte reuşit. I-am căutat, bineînţeles, pe cei mai buni dintre cei mai buni şi i-am şi găsit. Există nuanţe, expresii diferite, culori diferite, sunt nişte experienţe la care n-aş fi vrut să renunţ vreodată. Şi în continuare voi căuta tineri talentaţi care să intre în formaţia Phoenix. Am mai spus-o şi o mai spun: mi-ar plăcea să stau în sală şi să văd pe scenă o tânără formaţie Phoenix. Nu se poate să stau pe scenă la infinit.
Mi-e greu să cred că formaţia Phoenix va mai exista atunci când tu nu mai eşti pe scenă.
De ce nu? Eu o produc. Fac în continuare piese şi mă ocup ca ele să sune bine, îmi fac în continuare treaba, dar fără să mai stau pe scenă. Câţi nu mi-au spus: „Stai acolo ca o buturugă şi te uiţi urât…”
Câteodată mai şi zâmbeşti...
Formaţia Phoenix are un mesaj şi o anumită îmbrăcăminte pentru acel mesaj. Despre asta e vorba. Cine susţine acest mesaj este un Phoenix.
Şi despre mesaj vroiam să vorbim. Crezi că acel mesaj, care a prins atât de bine în anii 70, mai este potrivit astăzi?
Mesajul poate fi simplificat, dar esenţa rămâne aceeaşi. Noi ne-am împotrivit comuniştilor, ne împotrivim şi nedreptăţilor din lumea capitalistă.
Ce treabă avea „Cantafabule” cu nedreptăţile din lumea capitalistă? Eu ştiam că acest album condamnă dictatura ...
Hmm... Interpretarea e mult mai profundă. Dacă stai să te gândeşti, toate simbolurile legate de bine şi de rău, într-un final, Zoomahia, se anulează. Nu câştigă nimeni. Doar peste acea mare, plată şi întunecată, mai zboară spiritul Phoenix. Adică, totul o ia de la început.
Am spart o gheaţă foarte devreme, când încă nu se vorbea de etno şi de world-music, şi am mers mai departe pe acest drum. Cum ar fi dacă Phoenix s-ar apuca să cânte manele? S-ar termina totul
Asta este şi istoria formaţiei. În urma conflictelor dintre voi, nu a câştigat nimeni. Şi este uimitor, pentru mine, să constat că toate scandalurile nu au zdruncinat mitul Phoenix.
Asta am spus şi eu. Nici eu, nici Manni Neumann, nici Ţăndărică, nici Tavi Colen, nici Moni Bordeianu nu suntem Phoenix. Phoenix este un produs spiritual mai presus de noi. Am spart o gheaţă, foarte devreme, când încă nu se vorbea de etno şi de world-music, şi am mers mai departe pe acest drum. Ca să rămânem Phoenix, trebuie să păstrăm această linie. Cum ar fi dacă Phoenix s-ar apuca să cânte manele? S-ar termina totul.
Aţi fost inovatori şi, probabil, asta a contat destul de mult în crearea legendei voastre.
Ca să vezi ce înseamnă conjunctura, sau şansa sau neşansa...Ceauşescu s-a întors din Coreea şi a cerut ca toată arta să se sprijine doar pe folclor. În mintea lui, „Bine-i, mândro pe tractor, cu Ceauşescu conducător”, era folclor. Şi mi-am zis: bine, îţi dăm noi folclor. Ne-am retras, pentru că nu mai aveam ce face. În acel moment, cântam numai Rolling Stones şi Beatles, bluesuri…Aveam câteva compoziţii, dar nu ajungea. Ne-am apucat să studiem folclorul adevărat, precreştin, folclorul de datini şi ritualuri, şi am descoperit o lume cu totul fermecată. Şi fermecătoare. Eu am rămas în lumea aia.
Ştiu că tu nu crezi în Dumnezeu, în destin. Dar iată că lucrurile s-au întâmplat în aşa fel încât tu să ajungi pe un anumit drum, care a şi devenit destinul tău. Te-ai gândit la asta vreodată?
Nu. Uite, dacă eu mut acum reportofonul câţiva centimetri, deja se schimbă nişte rotiţe, iar soarta mea şi soarta ta devin altele. Îţi mai spun ceva: a crede înseamnă a nu şti.
Am revăzut, de curând, integrala Phoenix, realizată de admirabilul Doru Ionescu, pentru TVR...
Eu nu am văzut integrala Phoenix. Sper să apuc să o văd şi eu...
Când pictezi, încarci pânza cu emoţie şi te aştepţi ca cineva, cândva, să simtă ceva. Într-un concert, ai acel feed-back, vezi că ce ai făcut nu a fost degeaba, şi satisfacţia este mult mai mare
Echipa de filmare te-a vizitat la Osnabrück, pe vremea când stăteai acolo, şi a arătat multe dintre tablourile tale. Splendide, pline de forţă, capabile să creeze o emoţie puternică. M-am întrebat atunci cum se face că, având un talent la fel de mare şi pentru pictură, nu i te dedici cu aceeaşi pasiune.
Un absolvent de Arte Plastice era repartizat ca profesor - pe vremea aia era inadmisibil să existe şomeri -, iar eu uram ideea de a mă fixa undeva. Când am terminat facultatea, scosesem deja câteva discuri şi mi s-a părut absurd să mă duc în nu ştiu ce sat şi să predau desen, în condiţiile în care „rupeam” stadioane cu formaţia Phoenix. În plus, satisfacţia este mult mai mare, atunci când poţi să „mişti” publicul. Când pictezi, încarci pânza cu emoţie şi te aştepţi ca cineva, cândva, să simtă ceva. Într-un concert, ai acel feed-back, vezi că ce ai făcut nu a fost degeaba, şi satisfacţia este mult mai mare.
Când ai început să pictezi în Germania?
Când am rămas singur şi muritor de foame. Am început să predau, am fost angajat şi la Comitetul de Cultură al oraşului vreo opt ani de zile, am făcut o serie de expoziţii şi am câştigat chiar foarte bine. Dar muzica rămâne pasiunea mea. Ţi-am spus, acea confruntare directă cu publicul, starea pe care ţi-o dă întâlnirea cu mii de oameni la un concert, nu se compară cu nimic.
Trăieşti această senzaţie şi acum, după aproape 50 de ani petrecuţi pe scenă?
Sigur că da, chiar dacă nu mai sunt aşa sensibil ca la început. Şi-atunci eram destul de stăpânit - ai mei erau înnebuniţi de emoţie în primii ani -, dar eu făceam întotdeauna un pas înapoi şi controlam ce se întâmplă pe scenă.
Astăzi faci la fel. Te-am urmărit în concertul pe care l-aţi avut la Sebeş, la mijlocul lunii august şi, spre deosebire de colegii tăi, păreai foarte relaxat.
În momentul în care văd că lucrurile funcţionează cum trebuie, mă pot detaşa.
Am admirat întotdeauna forţa ta de a duce un vis până la capăt, dar m-a şi speriat determinarea ta. M-am gândit că n-ai da înapoi de la nimic. Ce te-ar obliga, totuşi, să dai înapoi?
Dacă aş fi convins că sunt într-o situaţie falsă sau că fac rău cuiva, m-aş opri.
Nu cred în Dumnezeu, nu cred în draci, cred în bine şi rău. Răul trebuie pedepsit
Aşadar, frica de a face rău te-ar determina să dai înapoi...
Eu mi-am propus să fac bine. Nu cred în Dumnezeu, nu cred în draci, cred în bine şi rău. Răul trebuie pedepsit. Dacă eu ţi-aş face ţie un bine şi m-aş bucura de bucuria ta, dacă tu ai face altuia un bine şi te-ai bucura de bucuria lui, dacă fiecare ar face acelaşi lucru, atunci paradisul ar exista aici, pe pământ, nu în nişte ceruri ipotetice. Dar suntem orbi, noi nu vedem asta, şi fiecare face rău cât poate.
Frica de compromisuri te-ar determina să dai înapoi?
Nu mi-e frică de ele, dar nu îmi plac compromisurile. Fac cât se poate de puţine compromisuri, iar dacă pot să le evit, e şi mai bine. Deşi, totul este compromis. Chiar şi faptul că stau acum de vorbă cu tine, în loc să rezolv lucrurile care ard şi mă dor, e un compromis.
Trecutul nu mai poate fi schimbat, dar întreb dacă regreţi ceva din ce s-a întâmplat în viaţa ta?
Regret multe, sigur.
Am plâns pe scenă o singură dată şi mi-a fost o ruşine…
De câte ori ai plâns în viaţă?
Plâng în fiecare zi.
De ce?
Îmi aduc aminte de multe. Când au omorât-o pe maică-mea, nu am vărsat o lacrimă. Poliţistul care m-a întâmpinat când am ajuns la Timişoara mi-a spus: „Covaci, tu eşti cel vizat, asta e o vendetta.” Am făcut un scandal monstru pentru a determina Poliţia să descopere vinovaţii şi mi s-a răspuns că vinovat ar fi un ţigan care fugise în Ungaria…Un ţigan loveşte cu şişul de 29 de ori şi apoi dă foc?
„Tamara” este singurul cântec de dragoste pe care l-ai compus vreodată. Este dedicat mamei tale. Să înţeleg că n-ai iubit niciodată o altă femeie suficient de tare încât să-i oferi un cântec de iubire?
„Tamara” nu e un cântec de dragoste, este o baladă tristă. Şi să ştii că poţi iubi pe cineva fără să-i dedici un cântec. Cântecele mele izvorăsc din anumite stări pe care le am. Ca orice artist adevărat, trebuie să scap de aceste stări dându-le mai departe. Numai dacă stările unui artist sunt intense, reuşeşte să impresioneze publicul.
Urmăresc concertele lui Gheorghe Zamfir https://www.youtube.com/watch?v=tuzavfMbyH8 şi văd cum celor din sala le lucesc feţele. Mă uit la el şi văd cum şi lui îi curg lacrimi. Asta înseamnă să fii artist adevărat.
Ţie ţi s-a întâmplat să plângi pe scenă?
Am plâns pe scenă o singură dată şi mi-a fost o ruşine…Nu demult, acum un an sau doi. Cântam „În umbra marelui URSS”. M-am topit, ce să-ţi mai spun…
Tocmai pentru că artiştii sunt oameni sensibili, pot reacţiona atât de extrem. Nu suntem oameni slabi, suntem sensibili. E o mare diferenţă
Arăţi ca un haiduc, când eşti nervos spargi mese şi eşti gata să baţi pe cineva dar, în acelaşi timp, eşti şi cel care a compus „Mugur de fluier” sau „Norocul inorogului”… Mi-e greu să alătur aceste două imagini.
De ce? Tocmai pentru că artiştii sunt oameni sensibili, pot reacţiona atât de extrem. Nu suntem oameni slabi, suntem sensibili. E o mare diferenţă.
Mi se pare că faci tot posibilul să-ţi ascunzi sensibilitatea, consideri că e o ruşine.
Nu-i adevărat. Nu prea am ocazii să-mi arăt aici sensibilitatea. Îmi iau ghioaga şi vin aici să dau cu ghioaga, nu să bocesc sau să mângâi pe cineva.
Dincolo de nevoia de dreptate, presupun că putem vorbi şi despre nevoia de bani.
Eu pot să trăiesc cu foarte puţini bani. M-am învăţat. În Germania, prin ’78 – ’79, am mâncat luni de zile porumb furat de pe câmp. Îl mâncam crud, pentru că nu aveam nici foc să-l fierb sau să-l coc. Mâncam sfecla plantată pentru cai, în loc de ridichi.
Nicu, crezi că lumea mai are nevoie de haiduci?
Categoric. Numai că nu se mai găsesc şi, oricum, ideea este înnăbuşită.
Manipularea de astăzi este imensă şi guvernanţilor le convine ca poporul să nu mai înveţe nimic, să nu ştie nimic. Au nevoie de proşti
Te consideri un personaj tragic?
Nu ştiu ce-i aia. Sunt un om normal, eu aşa socot.
Un om normal, a cărui existenţă nu a fost deloc normală...
De ce? Dacă ar fi fost şi alţii harnici, dacă ar fi avut şi alţii şira spinării, viaţa lor nu ar fi fost diferită de a mea.
Nu, pentru că tu ai un dar pe care mulţi nu-l au. Şi pentru că tu ai trăit întâmplări cutremurătoare, pe care alţii nu le-au trăit.
90% dintre oameni ar putea să cânte sau să deseneze. Sunt profesor, crede-mă, 90% dintre oameni ar putea să deseneze sau să cânte, dacă s-ar ocupa de asta. Dar manipularea de astăzi este imensă şi guvernanţilor le convine ca poporul să nu mai înveţe nimic, să nu ştie nimic. Au nevoie de proşti. Intelectualii pun întrebări şi nu vor aşa ceva.
Ai adunat multă tensiune, multă supărare şi-mi pare rău să te văd aşa.
Ce mi se întâmplă mie, li se întâmplă multora, dar parcă nu aşa de adunate. Cu ce-am greşit eu în halul ăsta? De ce am meritat eu soarta asta?
Am fost urmăriţi în permanenţă de Securitate, cât am stat în ţară. Ştiau ce mâncăm, ce vorbim, cu cine mergem în pat...N-ai idee ce au păţit cei care ne-au scăpat din ochi, atunci când am fugit. Şi astăzi sunt urmărit
Pentru că ai înfruntat nişte oameni cărora nu le place să fie înfruntaţi?
Am fost urmăriţi în permanenţă de Securitate, cât am stat în ţară.
Ştiau în orice clipă ce facem. Ştiau ce mâncăm, ce vorbim, cu cine mergem în pat...N-ai idee ce au păţit cei care ne-au scăpat din ochi, atunci când am fugit. N-aş fi vrut să fiu în pielea lor. Am tăiat-o, de sub nasul lor, cu un ditamai camionul şi trupa...
Poate că v-au şi lăsat să plecaţi, poate că vroiau să scape de voi.
Fii serioasă... Şi astăzi sunt urmărit, numai că acum nu le mai este frică de mine. Le stau ca un băţ în ochi, dar nu mai au frică. Nu se ştie ce se va mai întâmpla, dar eu ştiu că nu cedez.
Laura Ganea
8 septembrie 2011
Prima oară, acest interviu a apărut pe site-ul spunesitu.ro, acum dispărut, și a fost preluat parțial de cotidianul „Adevărul”
https://adevarul.ro/showbiz/vedete/nicu-covaci-liderul-formatiei-phoenix-daca-las-850633.html
Foto: arhiva personală, Radu Lupaşcu, Marian Cârstea