Valeriu Penișoară s-a născut la 26 septembrie 1950, în satul Duda, comuna Duda, raionul Huși, regiunea Bârlad (astăzi, în comuna Duda-Epureni, județul Vaslui) și a murit la 11 mai 2004, la Duda, fiind înmormântat în Cimitirul „Novaci” din satul natal. A fost un cunoscut și apreciat cantautor de muzică folk. A fost căsătorit și a avut o fiică. A absolvit Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, după care a fost învățător la Școala Generală din Duda, secretarul școlii și directorul căminului cultural local. A fost membru al cenaclurilor „Flacăra” (1976-1985) și „Totuși, iubirea” (1990-1997), susținând sute de spectacole și efectuând turnee în țară și în Republica Moldova. Are editate compact-discurile „Fostă iubire” (2001) și „Povestea sufletului meu” (2009), a apărut pe patru compilații și pe digital videodiscul „Cenaclul «Flacăra» – Te salut, generație în blugi!” (2010). A fost prezent în emisiuni radiofonice și de televiziune, fiind menționat în diverse lucrări de specialitate. Ion Gheorghe Pricop i-a dedicat volumul „Cânta la Duda o chitară (prin viață, muzică și poezie... cu Valeriu Penișoară)” (2016, reeditat în 2017). Centrul Cultural din Duda și Festivalul-Concurs Național de Muzică Folk de la Vaslui (ediția I, 2008) îi poartă numele, iar o uliță din satul natal a primit, în memoria lui, denumirea Strada Chitarei. A fost distins cu mai multe premii ale Cenaclului „Flacăra” și la diferite festivaluri și concursuri.
Valeriu,
Să scriu despre tine rânduri pe care nu le vei putea citi niciodată e, deopotrivă, şi anevoie, şi la îndemână. Mi-e greu, pentru că e prima oară când îţi vorbesc fără să mă auzi, spunându-ţi cuvinte pe care nu am apucat să ţi le rostesc niciodată; mi-e şi uşor, pentru că ştiu cu câtă sfială îngăduiai preţuirile.
Cu tine, am avut nu atât multe, cât apropiate destăinuiri; semănam, eram şi deschişi unul cu celălalt, şi amândoi „de-acasă”, aşa încât puntea care s-a întins atunci între noi ne leagă şi acum, ca un pod suspendat peste o mare de amintiri.
Dacă ar fi să aleg doar un cuvânt care să te zugrăvească, m-aş opri, neîndoielnic, la „iubire”; căci, la răutăţile spuse pe seama ta sau a celor pe care i-ai îndrăgit, răspundeai, invariabil, fie cu un zâmbet trist, fie cu un gest de împăcare, fie cu binecuvântarea iertării. Ştiindu-te un om care numai călcat în picioare nu te lăsai, reacţiile tale m-au surprins; cu timpul, am înţeles că bunătatea ta proverbială putea sta liniştit alături cu demnitatea şi mândria ta de ţăran adevărat. Dar cel mai mult ne-ai iubit prin cântec; iar, acum, ne ierţi prin tăcere.
Prin tine, în altarul sufletului omenesc se accede printr-un tunel de lumină. De aceea, aparent paradoxal, absenţa ta mă ajută azi să te iubesc şi mai mult...
Florin Bălănescu