Gil Dobrică s-a născut la 14 februarie 1946, în satul Călărași, comuna omonimă, plasa Bechetu, județul Dolj (astăzi, în județul Dolj) și a murit la 17 aprilie 2007, la Craiova, fiind înmormântat în Cimitirul „Ungureni” din același oraș. A fost un reputat și îndrăgit interpret și compozitor de muzică rhythm and blues, rock and roll, soul, funk, pop, folk, country, disco și swing. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii. A absolvit Școala de Meserii (în prezent, Școala Națională de Meserii) din Craiova și a lucrat ca strungar. A debutat în anul 1963, la Casa de Cultură a Sindicatelor din municipiu, evoluând la clubul Uzinei „7 Noiembrie” din oraș, după care a fost membru al Cenaclului „Flacăra” (1974-1980) și al Serbărilor „Scînteii Tineretului” (1980-1985). A activat în formațiile 13 Carate (1963-1966), Dacii (1967-1969) și Cărăbuș (1969-1970). A colaborat cu grupurile Sfinx (1970-1972), Roșu și Negru (din 1974) și Nightlosers (2005). A susținut mii de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară, evoluând și în spectacole de muzică și poezie. A fost invitat în emisiuni de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A apărut în filmele „Nea Mărin miliardar” (1979) și „Mireasa din tren” (1980), precum și în videoclipul „Dragostea-i ca și o râie” al formației Nightlosers (2005). A editat un disc extended play, trei discuri long play și trei compact-discuri, fiind prezent pe mai multe compilații.
Citește mai mult: „De când mă știu, eu nu am putut cânta niciodată fără emoții.”
După albumul scos la Electrecord în 2017, Songbird, și piesa Box – un fel de post-scriptum la album – Navi revine anul acesta cu Lista de dorințe. Se pare că piesa (cu text în română și cu un videoclip reușit, care complementează intimismul și tensiunea catifelată a mesajului) va deveni, în toamnă, parte a unui EP. Înregistrată la Demisec Records, prin grija lui Andrei Grigore și Marian Nica, Lista de dorințe se așază pe orbita unei teme clasice: incertitudinea iubirii. Nimic nou sub soare, doar că piesa, la reascultare, rezistă bine, inducând o stare de confort și nebănuite speranțe.
Ca să-l reîntâlnesc pe unicatul Sergiu Cioiu – cântăreţul poeziei şi poetul cântecului – am re-revenit de două ori în ambientul atât de primitoarei grădini a Clubului Green Hours, unul din puţinele bastioane bucureştene de cultură jazzistică, teatrală şi nu numai, care au supravieţuit în vremile de restrişte ale atotputernicei urgii pandemice: mai întâi, miercuri 7 octombrie, pe când protagonistul a încrustat în răbojul timpului a optzecea toamnă a existenţei domniei sale şi ar fi trebuit să aibă loc concertul aniversar al artistului, reprogramat din frică de ameninţare ploioasă (ameninţare ce nu s-a adeverit, dar cum mulţi dintre spectatori n-au aflat despre amânare, grădina a fost plină); şi seara de concert propriuzisă derulată luni 12 octombrie – un veritabil regal de trăire intensă şi gust artistic elevat.