Dacă ar fi să rezum ce (am ajuns să) cred despre Costin Petrescu Petry, aș spune că, în toți anii în care l-am descoperit și redescoperit, a continuat să mă surprindă. L-am întâlnit mai întâi ca percuționist metronomic pe primele două albume Phoenix, ca apoi să aflu despre activitatea de pionierat cu formația Olympic ‘64, o trupă în continuare prea puțin cunoscută, chiar și celor care îi cunosc povestea, atât cât a mai rămas din ea. Când eram gata să îl consider unul dintre bateriștii de bază ai rockului românesc, am dat peste albumele de jazz la care a colaborat, fie că este vorba despre „Nodul Gordian”, al lui Marius Popp, sau „Alter Ego”, al lui Dan Mândrilă. În regulă, mi-am zis, unul dintre bateriștii de elită din rockul și jazzul românesc. Ca mai apoi să dau peste numele lui alăturat unor discuri grele, de muzică experimentală, avangardistă: Ulpiu Vlad, Iancu Dumitrescu, Ansamblul Hyperion. Să fie oare aceasta imaginea unui percuționist complex și, mai ales, complet, care se simte în largul lui, indiferent de specificul ritmic ales?
Când credeam că știu (aproape) totul despre el, mai ales în urma cărții-interviu cu Nelu Stratone, „Între Phoenix și... Le Corbusier”, Costin Petrescu s-a ivit într-o dublă ipostază, de scriitor și de compozitor muzical. Romanul „Axma – Steaua iubirii eterne” și albumul „Axma Dreams” sunt ipostaze complementare ale unei lumi create de autorul Costin Petry, cu rădăcini ce pornesc din întregul său periplu de muzician, arhitect și, nu în ultimul rând, de călător magic prin lumi geografice și imaginare.
Dacă ar fi să înghesuim albumul „Axma Dreams” într-un pat procustian stilistic, i-am aplica repede eticheta de album de muzică electronică, ambientală, strivindu-i astfel corola de ritmuri, instrumente de tot felul, electronice, acustice, precum și citatele muzicale și țesătura componistică, ce, adesea, amintesc de un album de muzică experimentală, d’antan. Cele cinci vise ale albumului conturează, în stil impresionist, o lume onirică, conectată celei descrise în roman, dar care poate fi experimentată și pe cont propriu, fără niciun fel de povârnișuri.
Să descriu în cuvinte albumul ar fi asemeni celebrei butade, „să scrii despre muzică este ca și cum ai dansa despre arhitectură”. Autorul însuși oferă în booklet-ul CD-ului câteva cuvinte îndrumătoare despre fiecare piesă. „Athos Dream” este primul vis, în ritm de toacă, ritualic, inițiatic, o tușă mnemonică a unei călătorii făcute de autor la Muntele Athos în urmă cu mai bine de un deceniu.
„O!Wash” transpare aidoma unui cântec din zona Oașului, mutant și sintetizat, o țesătură de percuții acustice și electronice, cu inserții tradițional dansante. Asemeni unui tablou sonor, compoziția se conturează din tușe groase de sintetizator, peste care Petry trasează detalii și citate muzicale, fie din Phoenix („Lasă, lasă”), sau dansuri și strigături tradiționale. De vreo câteva ori, astfel de inserții mi-au lăsat impresia că ascult un disc de Corneliu Dan Georgescu, sau Nicolae Brânduș. Structurată pe mai multe acte, „O!Wash” se dezvăluie, treptat, ca o pânză instrumentală complexă, marcată de clopote, clopote tubulare, tobe, strigături, tulnice, drâmbă, o cavalcadă ce lasă loc unor oaze intermediare create la sintetizator. Finalul este conturat pe un stil rock, un Phoenix puternic hibridizat electronic, altoit parcă pe un Tangerine Dream sau Kraftwerk, un deznodământ muzical oniric, total opus atmosferei pastorale, cu care ne-au obișnuit plaiurile maramureșene.
„Axma”, cea de-a treia compoziție, se deschide printr-un intro electronic, urmat de serenitatea unei chitări acustice. Piesă de largă întindere, „Axma” utilizează același arsenal complex de percuții naturale (pași de om), acustice, electronice. Scenele se dezvoltă și sunt încheiate teatral de bubuitul unui gong, natural, sau hibridizat, replicat în ecouri ambientale. Petrescu își dovedește măiestria într-o astfel de compoziție, inclusiv prin modul în care construiește stări de spirit și muzici din țesături percusive. Nu că acestea ar fi singurul modus operandi al autorului. Piesa „Axma” se folosește și de inserții corale, în crescendo, care sunt urmate de pogorârea într-un decor tenebros sintetizat, ce deschide calea unui cor bizantin, pierdut apoi treptat într-o nouă oază vocal-sintetizantă. „Axma” se încheie, ciclic, prin aceeași chitară acustică, ce a deschis cel de-al treilea vis al albumului.
„GPS – Das GlassPerlenSpiel” se deschide cu o atmosferă orientală, dată de sitar și tabla. O melodie principală pare să se țeasă treptat, dar, în buna tradiție ludică a compozitorului, atmosfera se schimbă brusc: o trecere spre Extremul Orient, care își găsește concluzia într-un pasaj de orgă de catedrală și cântarea Kyrie eleison. Dintre toate compozițiile, aceasta mi-a lăsat cel mai mult impresia unei coloane sonore, peste care eram liber să construiesc propriul scenariu. Superbă alăturarea acronimului atât de abuzat în cotidianul nostru cel de toate zilele și nopțile, îndrumător geografic, cu titlul romanului lui Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă. Atât visul „Axma”, cât și „GPS” sunt intrinsec legate de lectura romanului omonim, muzica și scrierea formând, în acest caz, o experiență simbiotică extrem de rară, dacă nu chiar unică, în peisajul cultural românesc.
Ultima piesă, „Tut Anch Amun Dream”, revine la combinația de bază a albumului, dintre percuții și fond sonor sintetizat. Din nou, o țesătură tensionată, construită pe sunete percutate, ritmuri, asemeni unui urcuș anevoios pe munte, pe o cărare abruptă, ce lasă ochiului, din loc în loc, puncte spectaculoase de belvedere. Ar trebui, poate, să menționez că adesea am considerat instrumentele electronice ca fiind purtătoare ale unui răceli intrinseci, asemeni unei fotografii trecute printr-un filtru, ce „îngheață” imaginea. Chiar și așa, Petrescu reușește să confere căldură imaginilor sonore pe care le pictează în mintea ascultătorului. Instrumentele acustice, fie că este vorba de bas, sau de țambal, contribuie din plin la conturarea acestei atmosfere ireale, dar naturale în același timp.
Pentru cei care au ajuns cu lectura până aici: am scris cele de mai sus după ascultări repetate ale albumului, care a intrat, de la apariția sa, în regim power play pentru mine. Nu pot să garantez, însă, că ceea ce ați citit este și ceea ce veți trăi și experimenta, ascultând acest periplu sonor, îmbrăcat formal, sub coperta unui album. Ca orice vis, Axma Dreams se conturează diferit cu fiecare ascultare, rămânând fidel stilului impresionist de a se înfățișa mereu altfel. Ca orice vis și... ca orice mărgea de sticlă.
Două lucruri rămân, însă, clare, indiferent de audiție: în primul rând, albumul „Axma Dreams” merită să se bucure de cât mai multe audiții din partea unui public atât avizat, cât și aflat la început de drum sonor. În al doilea, Costin Petrescu rămâne constant o enigmă surprinzătoare. Percuționistul complet al muzicii românești se dovedește acum și un compozitor redutabil. Rămâne doar să sperăm că vom mai trăi asemenea vise...
Claudiu Oancea
10 octombrie 2024